(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Despre democraţie și integrare europeană – o metaforă

<< Fără alte cuvinte -.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.  Mesajul lui Paul Goma…>>

“băsescu”. Semnificaţia unei bătălii pierdute. Ceva între poezea și epopee

Stare de fapt: democraţie și entropie.

“Când arme și documente vor fi închise într-un pește

Un barbat va ieși din el și va porni razboi.

Flota sa va veni de departe,

de pe cealaltă coastă a marii,

Va traversa cerul, apa și zăpada și va lovi.”  –  Nostradamus

Intr-o vară departe.

Odată demult, într-o vară departe, m-am întâlnit (pentru prima oară!) cu spiritul magic al câmpiei, infinite pe atunci, la vremea toridă a unei amiezi. Sunt senzaţii pe care cuvintele nu le pot transmite deplin cuiva care n-a auzit niciodata, pe viu, cântecul miriştei sub invazia invizibilă a milioane de gâze cuprinse de febra creaţiei și a muzicii.

Parea o teribilă cacofonie născută din zumzete fara numar, preludiul perpetuu al unui concert ce nu-si mai avea loc în topitura densă și translucidă a aerului imobil, ca și timpul acelei amiezi. Eram un băieţel de vreo 5-6 ani și ajunsesem (nu-mi amintesc detalii) în postura de a strabate pe jos, împreuna cu tatal meu, un drum prăfos între doua sate de câmpie. Soarele era un martor nemilos (singurul) al acestui periplu în care eu eram veriga slabă, pentru că nu puteam merge destul de repede pentru a sosi odată la o umbră izbăvitoare. Oboseala, durerea de picioare, soarele arzator ar fi trecut desigur neobservate sub impresia uluitoare produsă de cântecul și imensitatea câmpiei, daca nu s-ar fi adăugat și efectul întarziat al unor prune culese în sat, dintr-un prun de pe marginea drumului, efect menit să-mi sporească decisiv calvarul până la limita suportabilă, dincolo de care nu mai conta faptul că “băieţii nu plâng”. Crampele stomacului solicitau o acţiune promptă, fără amânare, dar pe care n-aş fi putut niciodată s-o duc la îndeplinire într-un spaţiu deschis (şi ce deschidere!, un dor făra saţ), măcar că nu se vedea nimeni până-n zări. Drama era pe cale sa capete dimensiuni cosmice când, apropiindu-ne de sat, am zărit soluţia eliberatoare, silueta speranţei, improvizata din 4 pari de lemn, cu un interior minuscul aproape ascuns, oarecum ascuns vederii cu folii de carton gudronat (gaurite de vreme), fără acoperiş, cam la 100 de paşi distanţă de prima casă a satului, ea însaşi izolată, departe de celelalte case din sat. Am zarit-o și am ghicit instantaneu că acolo se află capătul durerilor de burta.

***

Alea iacta est.

Traian “băsescu” este numele unei bătalii pierdute. Limitele încercarii cu acest nume au fost atinse. Intâmplările aparente ale prezentului imediat și farsa agoniei sunt ambalajul necesar al unui sfârşit foarte apropiat și foooarte aşteptat. Peste asta se adaugă numai inerţia întreţinută, amânarea voită a unui succes (al hienelor) a carui celebrare trebuie să vină numai după placerea de nerefuzat a jocului în avantaj – o lecţie de descurajare predată oricarui candidat viitor la pozitia de leader în provocarea monstrului. Si, aşa, pentru culoare, spaima vagă a combatanţilor de umplutură, a neinformaţilor-dezinformaţi incapabili de anticipare, spaima ca emotie adugată pentru veridicizarea istoriei, spaima că totul e încă reversibil, că ceva neaşteptat și providenţial mai poate veni în ajutorul inamicului rănit, dar nu mort încă. Spaime (şi speranţe) deşarte. Dincolo de detaliile concrete, dar nesemnificative, ale acestui sfârşit, les jeux sont faits. Rien ne va plus. Este doar o chestiune de timp și birocraţie până când va fi consemnată oficial eliminarea lui Traian “băsescu” și termenii în care se va materializa. Cel mai probabil va fi eliminat complet de pe scena politică şi, tot probabil, într-un timp relativ scurt, va muri bolnav și uitat de toţi, de o moarte aproape naturală (o varianta autohtona a lui Randle Patrick McMurphy / Ken Kesey – Zbor deasupra unui cuib de cuci) căci (nu-i aşa?) când D-zeu nu mai ştie ce să facă cu noi, murim. Sau, poate că va rămâne preşedinte, un preşedinte pus cu botul pe labe, un câine închis în două cuşti concentrice, una mai strâmta, cea a propriilor limite și greşeli și o alta un pic mai spaţioasă (ce folos?) dar și mai solidă, în care va fi închis de către sistem (varianta Iliescu Reloaded). Conteaza?

***

Intr-o vară departe. Continuare.

Tata a deschis, cu un scârţâit prelung, uşa şubredă agăţată într-o singură balama și m-a invitat înauntru, solemn, cu palma întinsă, într-un un gest al mâinii care parcă spunea: Copiii, femeile și bătrânii se salvează primii. Am intrat în grabă, iar uşa lăsată liber s-a rasucit firesc înapoi în poziţia de echilibru, închizându-mă în spaţiul ce avea să devină unul dintre cele mai groaznice coşmaruri ale copilariei. Absorbit de graba de a-mi deschide nasturii n-a remarcat imediat că zumzetul câmpului a încetat brusc, lăsând locul unei linşti apasătoare și nefiresti. M-am asezat uşurel în poziţia de lupta împotriva durerilor de burtă, în timp ce privirea-mi aluneca pe o tufă de romaniţa, ce îndraznise nu numai să crească în spaţiul acela oarecum nepotrivit, dar încă să și zâmbească cu gura până la urechi, dezvelindu-şi albul imaculat al petalelor. După o clipă suspendată mi-am amintit de chemarea interioară care mă adusese aici. Incecam să-i acord atenţia cuvenită când, deodată, am simţit că sunt privit. Am înghetat la gândul că cineva ar putea să mă vadă în ipostaza în care mă găseam și, instinctiv, am încercat să localizez privirea care mă frigea parcă. La numai câţiva centimetrii de faţa mea, imobil în pânza sa ca un giulgiu al morţii, un păianjen uriaş mă fixa cu o privire înspăimântătoare. Eram suficient de aproape pentru a putea distinge toate detaliile care compuneau teribila-i fiinţă. Vedeam până și mandibulele pe care le mişca din când în când dar, de departe, cele mai groaznice detalii erau ochii aceia mici și negri cu care parea că mă studiază. Am încremenit. Nu ştiu cât a durat dialogul acela himnotic până când am îndrăznit să mişc ochii (doar ochii) pentru a evada din închisoarea acelei îmbrăţişări mortale. Am văzut astfel că nu era singurul. Atât cât puteam cuprinde în câmpul vizual am remarcat, paradoxal cu o teama atenuată parcă, și alti păienjeni aşezaţi în aceeaşi macabră aşteptare. Apoi propria mea imaginaţie m-a atacat fulgerator informandu-mă scurt că păienjeni se află foarte aproape de vulnerabila-mi fiinţa și acolo unde nu-i pot vedea, la spate, de jur împrejur și chiar deasupra capului, pretutindeni. Eram convins ca dacă voi îndrazni să fac o mişcare, o singură mişcare, se vor năpusti asupra mea cu picioarele și cu mandibulele lor scâbroase.  Nu ştiam nici cât va dura infinitul acelei clipe și nici cum voi reuşi să mă extrag din teroarea ei când sinele meu s-a oferit să mă ajute, reactivându-mi simţul auzului, cel care cazuse în conservare atunci când intrasem în sanctuarul tăcut al păienjenior, lăsând în urmă fascinanta muzică a câmpiei.

***

Rămânerea în istorie. Moartea legendei.

Dacă ar fi lucid (dar cum ar putea fi?) Traian “băsescu” şi-ar prezenta demisia acum. Are toate motivele (nu doar pretextele) s-o facă, într-un joc care transcende cu mult politicul, socialul și istoria. Este singura scăpare posibila din îmbratişarea mortală a caracatiţei care-l va sufoca în aplauzele grele a canaliei de uliţi. Dar, nu o va face. Si odată cu el va muri și iluzia celor care l-au votat, sperand ca vor evita inevitabila emigrare în ţarile calde. Aceasta este limita sa. (in)Umană. Nu o va face, nu pentru a compromite cauza (deşi acesta va fi efectul), ci, doar pentru ca autoamăgirea și orgoliul îl împiedica să vadă și să recunoască înfragerea în faţa sistemului ticaloşit. Neluând în calcul acest gest va ramane doar un prizonier care face jocul hienelor, parte în parte a naţiei având spectrul fecalei în care colcaie limbricii, teniile, oxiurii cu nume sau pseudonime de politicieni, moguli, ziaristi și, cu voia d-voastră, penultimii pe listă, forumistii. Si aşa mai departe. Mult mai departe. Contează?

***

Intr-o vară departe. Continuare.

Ghemuit pe vine, într-un echilibru fragil, static și tensionat cu armata artropodicelor arahnide am auzit dintr-o data, cu claritate, un sunet compus, moale și inegal, aproape imperceptibil în gama fecvenţelor joase. Ceva ca un cor de bolboroseli clisoase, un ansamblu fluctuant în intensitate dar persistent, ca o alternativă degenerată, un surogat menit să înlocuiască, în acel spaţiu finit, zumzetul nemarginit al câmpiei exterioare. Sunetul acela bizar m-a smuls de sub ameninţarea păienjenilor facandu-mă să plec privirea în hăul de sub mine și care era neîndoios sursa acestui neobişnuit concert de flojgăieli, foneme primare ale unor entiţati plutind obscen în pestilential. Lumina solara cobora nestingherită, sfârşindu-se acolo,  până pe mlaştina fetida în care colcăiau miriade de larve și viermi, vânzolindu-se agale în universul lor exclusiv ce trebuie să le fi parut infinit, oferind un spectacol, în egală masură, greţos și fascinant. Fascinaţia ororii. Imaginea venita din fundul pămntului a adus cu ea și miasmele infernului împimgându-mă aproape în pragul leşinului. Am realizat că mă constipasem înca de la întalnirea paralizantă cu păienjenii, dar acum, ideea căderii a ceva ce ar fi putut să împroaşte cu stropi din acea monstruozitate vâscoasă a compromis definitiv obiectivul intrarii mele in România și m-a adus totalmente în imposibilitatea de a-mi aduce obolul la sporirea fondului de substanţe nutritive atât de necesare ecosistemului. Am tresarit violent când am auzit vocea tatalui meu, venind parcă dintr-o altă lume, și o intrebare care s-a potrivit apoi mereu și în alte circumsţante ale vieţii: Ce faci măi biete? Ai terminat treaba sau ai cazut în rahat?

***

Invingatorii. Strategii câştigătoare.

Invingător în aceasta bătalie este un grup extrem de eterogen, cu aparenţa difuză, aproape fără identitate, dar în care componenţi au in comun câteva elemente esentiale: originea (…), profilul intelectual-moral (…),  modul în care şi-au dobândit puterea și bogatia (…). Coaliţia ca și strategiile câştigătoare s-au coagulat și au căpatat coerenta din aproape în aproape într-un proces spontan fără o coordonare centralizată prin selecţie naturală și recunoaştere mutuală. Membrii acestui grup au o capacitate remarcabilă de a se recunoaşte între ei și de a recunoaşte ameninţările și vulnerabilităţile adversarului. Coagularea a fost stimulata chiar de către “băsescu” dar procesul, de o fascinantă spontaneitate dă senzaţia că este rezultatul unor acţiuni coerente dirijate de o inteligenţă centrală (ceea ce, foarte probabil, este fals). Tocmai acest fapt ar putea constitui obiectul unui studiu ştiintific pe care, din păcate, n-are cine să-l facă. Este uluitor cum un asemenea mecanism s-a dezvoltat organic hrănindu-se (aproape exclusiv) cu elemente rezultate dintr-un sistem cu aparenţă democratică. Odata evoluat la starea de acum pare ca nici nu se putea obţine altceva: polarizarea bolnavă a societatii, realizarea masei critice în combinaţia şmecheri vicleni și idioţi de manevra, “ascunderea” liderului (printr-o temporară descentralizare) și a acţiunilor concrete care ar trebui combatute de catre “băsescu”. Paralizant. Este fabuloasă evoluţia acestui proces nedirijat, în care limbricii se comportă de parcă ar fi furnici făcandu-şi riguros datoria autoasumată. Nici nu realizaţi domnilor ce studiu pshio-sociologic se pierde prin ignorarea acestui mecanism apt de autoevoluţie, capabil să reacţioneze coerent la ecourile etajate ale propriilor manevre și să-şi corecteze din mers funcţionarea. Ce pierdere pentru ştiinţă!

(va urma)

***

Intr-o vară departe. Continuare.

Am ieşit afară palid, epuizat. Eram gol de senzaţii fizice. Nu mă durea nimic dar în faţa ochilor îmi apăreau alternant imaginile păianjenului uriaş și cloaca cu viermi. Târziu, foarte trâziu, am reînceput să aud lacustele și greierii și cosaşii și celelalte gâze și a revenit și imensitatea câmpiei și a cerului fierbinte și gol. Multă vreme, detaliile mitologice ale acestui periplu rustic, păstrat în legendele familiei, mi-au apărut spre clarificare în fel de fel de visuri transformate adesea în coşmaruri. Vindecarea a venit încet, încet, ajutată de doua întâmplări aparent fără legatură. Vacanţele petrecute la ţară, în casa bunicilor, au reuşit să atenueze multe din asperităţile existenţei mele juvenile. Buchetul cu flori de romaniţă zărit într-o bună dimineaţă pe masa bunicii, într-o cănuţa de pamânt, a fost startul unui proces în care amintirile acelei amiezi, dintr-o vară departe, şi-au mutat centrul de greutate pe tufa aceea de romaniţa care traia hranindu-se dar transformand diferit aceeasi substanţă pe care o consumau și viermii. Am realizat cumva, că era singurul lucru importatnt din acel spaţiu a carui esenţă se schimba astfel fundamental. Amanunte, precum faptul că privata bunicilor era mereu curată și văruită, că păienjenii  erau măturaţi şi alungaţi de îndată ce îşi făceau apariţia, iar de viermi și miasme nici poveste atâta vreme căt bunica arunca var nestins în negura subterană din fundul curţii m-au invăţat că rahatul uman fizic sau metafizic nu poate fi facut să dispară pentru ca e generat în permanenţă în interiorul indivizilor și al speciei dar că igenizarea practicată cu o minima consecvenţă îl poate păstra într-o captivitate decentă și aseptică.

***

Invinşii. Greşeli inevitabile.

(va urma)

***

Intr-o vară departe. Continuare.

In visele de mărire ale copilariei care contabilizau gesturile egale cu curajul suprem, alaturi de ideea de a-l înfrunta pe brunetul din curtea şcolii care obişnuia să mă terorizeze, sau de doborârea tuturor cuiburilor de viespii din podul casei bunicilor, se numara, la mare cinste, proiectul unei întoarceri la haznaua cu păienjeni și viermi unde, fără frică, fara preget, să adun cu un baţ toate pânzele cu păienjeni cu tot și le arunc în hăul ororii vâscoase. Apoi să revars o găleată întreagă cu var nestins care, cu o efervescenţă demnă de o revoluţie, să facă, în sfârşit, linişte în colcăiala netrebnică  și puturoasă.

***

Invinşii. Greşeli neprovocate.

“băsescu” este doar o bucăţică de var nestins, prea mică-care a plonjat cu curajul inconştienţei într-un mare rahat ce-l va copleşi. Nu va rămane din el decât o biată bucată de cretă îmbibată cu fecale care nu va putea fi folosită pentru a scrie sau rescrie istoria și care va fi mereu vizitată de muşte ce vor produce larve și vor atrage păienjeni întru gloria lanţului trofic.

(va urma)

***

Intr-o vară departe. “Trecut-au anii ca nouri lungi pe sesuri.”

Intâmplarea (dar cine mai crede în coincidenţe?) m-a adus pe drumul prăfos care înca uneşte și desparte două sate de câmpie. Amintirile întreţinute de poveştile și legendele familiei mi-au activat nişte emoţii ciudate. Incercam zadarnic să zăresc de departe haznaua cu viermi și păienjeni. Aerul clar al unei dimineţi senine de toamnă  ar fi trebuit sa aiba efecte telescopice în cătarea acelui reper de demult. Si totuşi nu se vedea nimic. Când m-am apropiat suficient am vazut doar un dâmb cu o tufă de romaniţă, aproape scuturată. Atât. O tufă de romaniţă. Toate visurile mele de zeu igenizator au fost spulberate asemenea şandramalei cu păienjeni pe care vântul câmpiei și al speranţei o spulberase, vai, din exterior, învrednicindu-se să facă, aşa la scară mare, ceea ce stăpânul casei nu reuşise, sau nici nu încercase, să facă la scară mică. Ba înca ceva in plus. Reuşise să pastreze și specificul locului: o tufă de romaniţă. In România.

“Pentru astăzi ce spectacol m-ar putea reinstala în copilărie?”

***

“băsescu”. Semnificaţia unei bătalii pierdute.Epilog.

Va urma o scurta era ticăloşilor. Dictatura non-valorilor se va întoarce curand (dar fără suflu) pentru a cânta cântecul lebedei (iartă-mă lebadă!). Mamiferele se vor constipa. Vor avea dureri și coşmaruri. Dar vor supravieţui.

Limbricii defecaţi de sistemul totalitar la momentul “scapă cine poate” au avut o scurta nedumerire (cât a durat plonjonul prin aerul în care li s-a taiat respiraţia facându-i să-şi înghitită vorbele) dar trezidu-se din nou în acelaşi rahat cu care au fost totdeauna familiari şi-au imaginat că nimic nu s-a întâmplat și au reînceput colcăiala. O mare parte au ieşit la suprafaţa şi… unora dintre ei, intuiţia le-a confirmat că ceva nu e în regula. In visele lor de viermi cilindrici spera ca le vor creste aripi, aripi de fluturi cu care să zboare înapoi în paradisul curului care i-a expulzat, în căminul cald al “celei mai mari idei a umanităţii”. Vise deşarte. Poarta inelară s-a închis și curul a disparut în neant. Legea entropiei nu îngaduie nicio reversibilitate. Si dacă unora dintre larve chiar le vor creşte aripi, aventura lor va fi scurtă căci păienjenii sunt flămânzi. Ii aşteptă. Si îi vor prinde în giulgiurile morţii. Apoi îi vor degusta, încet, pe-ndelete,  aşa aromaţi cum se vor fi găsind. Căci păienjenii nu sunt partinici, nu pun mandibula la ideologie și se descurca minunat și în comunism și în capitalism și în ce mai vreţi d-voastră, stimaţi telespectatori. Si chiar aşa!…  Ce mai vreţi?

“băsescu” este numele unei bătalii pierdute într-un război ce va deveni caduc înainte de a-i cunoaşte deznodământul și care se va dilua încet în istoria confuză a debutului de mileniu. Nu vom şti dacă a fost remiza sau şah etern după cum nu vom şti niciodata la ce temperatură se topeşte lemnul.

***

“Până la urmă voi fi abia poimâine ceea ce astăzi nu pot fi niciodată.”

Intr-o vară departe. Epilog.

Paradigma haznalei cu păienjeni, viermi și romaniţa izolată într-un spaţiu vast,  animat de febra creaţiei, a progresului și a muzicii s-a potrivit atât de dureros și la alte scări, la scara unei ţari (senzaţie pe care nu se poate să nu o fi avut la întoarcerea în România orice individ care a vizitat spaţiile civilizate), a unor epoci și cu voia d-voastra, iata, la orice scară la care păianjen şef este vreun bolgger, vreun moderator sau vreun administrator de forum virtual. Azi nu mă mai înspăimântă păienjenii. Le ating pânaza încat să le creez (la alegere) iluzia că sunt vizitati de o victimă sau de un păianjen mai mare. Aşa, doar pentru distracţie. Si nici nu mai sunt constipat, nu, ceea ce în subsidiar le produce o mare bucurie viermilor care colcăie aşteptând marfa proaspată. Joaca asta pare sa confirme că am scăpat de spaime dar de fapt este cea mai buna dovada ca am rămas prizonier aceeleiaşi paradigme de demult. O paradigma în care Badea nu e doar Badea ci este un soi de Patapievici din popor pentru poporul forumist, în care SRS trece (încă) drept formator de opinie și nu doar ceea ce este: o jigodie securistă în Macondo. O paradigmă în care Becali, Vanghelie, Năstase, Vadim, Crin, Ponta și alte gogoşi umflate de prostia populară sunt actori în spaţiul public, o paradigmă în care toti conii Leonizi plus Limbricus și Tenia Roşie debitează firoscos judecaţi de “valoare”, pe forum, (in loc sa se limiteze să facă acelaşi lucru cu prietenii şi colegii de pahar şi de palier). O paradigmă în care nimeni nu-şi cunoaşte locul, valoarea, drumul și preţul, efortul, sacrificiile necesare pentru devenire. O paradigmă în care singura care a platit preţul corect este Mona Muscă (ce splendidă ironie). O paradigmă în care bunul simţ și simţul măsurii, scara și respectul valorilor sunt în contratimp cu realitatea. Eu, ca și d-voastra, voi scăpa definitiv din captivitatea acestei paradigme abia atunci când vântul exterior o va spulbera la toate scările cu putinţă, lasând câmpia să asimileze și să restituie acest spaţiu aparţinatorilor de drept: români și romaniţe. Abia atunci bunul simţ și simţul măsurii vor restabili scara și respectul valorilor.

***

P.S. Timp de o săptamână și ceva n-am citit ziare și nu m-am uitat la TV. Evident că n-a fost suficient pentru dezintoxicare. De doua zile răsfoiesc presa și comentariile din urmă. Se pare că nu s-a întamplat nimic notabil nici in lumea reală nici în lumea reflecată în oglinda atăt de strâmbă a ziarelor. Căt priveşte comentariile forumistilor, aceleaşi miriade de mesaje care nu spun nimic. Aceeaşi flojgaiala amorfa în care te poţi holba ore întregi pentru a găsi undeva doua vorbe de duh. Dorinţa de a spune ceva, de a combate, de a fi parte la colcăiala e atat de mare încat se produc doar zgomote de fond, foneme primare ale unor entităţi plutind obscen în pestilenţial, care risipesc aiurea timpul celor care se încapatanează prosteşte să caute doua vorbe de duh pe un pistil de romaniţa. Timpul erei aruncat la gunoi.

M-am straduit inutil sa ating mai consistent miezul lucrurilor:

Invingatorii. Strategii castigatoare.

Invinsii. Greseli inevitabile.

Invinsii. Greseli neprovocate.

Degeaba, e prea târziu. Am pierdut prea mult timp cu manufacturarea ambalajului, iar conţinutul a rămas subţire. S-a dus ambiţul. La ce-am ţinut eu mai mult. Mi s-a necinstit onoarea de analist. Politic. Curat politic. Dar, cei aţenti vor fi priceput ideea.

***

MEMENTO: Am postat iniţial textul de mai sus cu titlul „Despre democraţie”, sub „semnatura” „Tony”, în subolul insalubru al editorialului lui Ion Cristoiu de la Jurnalul National, in aprilie 2007, în preajma referendumului inţiat de către cei trei sute douăzeci şi doi din parlament în vederea suspendarii celui unu de la preşidentie. L-am republicat apoi, câteva luni mai târziu, pe forumul (actualmente desfiinţat) al Jurnalului National cu titlul iniţial şi sub aceeaşi „semnatură”: „Tony”. In afara lucrurilor care au ramas încă de acută actualitate (existenţa acestora fiind unul dintre motivele (minore) pentru care îl reiau şi pe Arca lui Goe) cred că în esenţă, profeţiile continuţe în mesajul iniţial s-au împlinit sau sunt pe cale să se împlineasca. O simplă chestiune de timp. In versiunea de acum (foarte usor modificată) am adăugat diacritice, am corectat o mică parte din erorile gramaticale şi de exprimare, şi am facut unele adăugiri şi înlocuiri necesare clipei.

P.S. Pseudonimul „Tony” (de draga amintire) este primul cu care m-am aruncat in vâltorile anonimităţii din spaţiile virtuale, încurajat de acrobaţiile îndrazneţe pe care le efectua tânărul Dorin Tudoran în subsolul editorialelor pe care le patrona sub acoperişul aceluiaşi Jurnal National, unde, alaturi de colegul său Ion Cristoiu, dar într-o maniera total diferită, încuraja vorbirea necuvântătoarei (până atunci) mase obscure şi imprevizibile de cititori. Avântul său pionieresc şi dezinvoltura vecină cu inconştienţa, probate în acel gen de pionierat, m-au facut să-mi înving rezervele, teama, circumspectia, desconsiderarea si repulsia pe care le aveam faţă de acest gen de literatură şi să-mi urmez, de dragul său, curiozitatea firească. Imi amintesc şi acum emoţia şi surpriza pe care le avea „Tony” de fiecare data cand Dorin Tudoran, răspunznd, la rând, celor care-l interpelau (inclusiv cu formula de politete „boule”) nu evita să-i răspunda formal şi acelui „Tony” primordial si nesemnificativ şi de care conul Dorin nu avea (nici de ce) sa-si mai reaminteasca ulterior, nici macar sub agasanta presiune a vreunui „deja vu”. Ulterior domnia sa a evacuat incinta Jurnalului National, dar „Tony”, care între timp îşi deschisese filiale la Rio, la Ion, la Stan şi la altii, a mai rămas o vreme (destul de indelungata) prin zonă până la completa epuizare. Atunci cănd i-a venit vremea obşetscului sfârşit l-am sinucis din dragoste, pentru ca-si epuizase plenar întreaga anonimitate ce i se cuvenea. Retras de pe piaţă, „Tony” avea însa sa-şi retrăiască, in mod neaşteptat, a doua tinereţe odata cu tentativa conului Dorin de a reveni şi dânsul din greul său surghiun. In amintirea şi onoarea pionierului Dorin (azi blogger şi moderator), cu ocazia inaugurarii primului şi celui mai reuşit blog al d-lui Tudoran, l-am scos pe „Tony” din adormire şi l-am înaintat la rangul de troll pe sus-mentionatul blog, calitate în care s-a descurcat, cred eu, destul de onorabil. Dealtfel nu întamplator, ultimul comentariu de pe acel uluitor blog îi apartine chiar lui „Tony”, al doilea, de care, cu siguranţă, conul Dorin îşi aminteşte. Unele dintre lucrurile întâmplate în destul de multele intervale numite „între timp” se ştiu. Altele nu. Dar tocmai în acest soi de ambiguitati nedefinitive rezidă farmecul inefabil al vieţii virtuale. Si nu numai.

Lecturi recomandate: Proiecte / Democratie

<< Fără alte cuvinte -.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-. Mesajul lui Paul Goma…>>

32 răspunsuri to “Despre democraţie și integrare europeană – o metaforă”

  1. Rita said

    Bine te-am regasit, Tony! Felicitari pentru acest text.
    Cu simpatie,
    Rita 🙂

    • Dl.Goe said

      Alo, Rita? Sunt eu, dl. Goe. Si eu ma bucur sa te revad. 😉 O sa-i transmit salutarile tale (si) lui Tony.

  2. Uite ce zic io, ca ‘neutra’: http://ecfr.eu/blog/C48html.

  3. Dl.Goe said

    Neutro, ar fi preferabila impartialitatea. Nu „zici” rau!

    • Multumesc, si eu mi-as dori sa fiu impartiala..in conditiile in care 1.as fi lasata sa o fac= as avea viata care imi trebuie si pe care mi-o doresc si nu mi-as mai folosi libertatile si raspunderile mele civile..si juridice si /sau 2.lumea ar merge ‘perfect’. Rezulta: imposibilul.
      Noapte buna sa avem!!

      • Dl.Goe said

        In conditiile mentionate de tine oricine ar putea fi impartial, cu usurinta. Secretul e sa fii impartial in conditii vitrege. Nu?

        Noapte buna si vise placute.

        • Da, mi-aţi înţeles ‘secretul’. Nu este şi n-a fost vreodată ‘actorie’, dar numai un mod raţional de a gîndi, deasupra tuturor. Posibil datorită suferinţei. Tot acea de deasupra tuturor. Cît d. nemţii ţigani..sunteţi infinit mai blînd cu ei decît ar trebui!! să fiţi. Iar d.visele mele..numai plăcute nu vor fi acum, după ce l-am văzut pe Prigoană la Divertis Land of Jokes..ştiţi însă reclama ‘mulţumesc că existaţi’..în plan virtual. Pe curînd!

          • arcaluigoe said

            Un contrapunct interesant pana spre banal si comun, exprimat cu o oarecare verva, poate fi citit AICI.

  4. Interesanta alternanta rosu, albastru si cu negru la sfirsit. In rest, personaje pozitive, paianjenii, povestea de dragoste neimplinita „basescu”, penibila..
    Insoara-te!

    • Dl.Goe said

      V-as intreba daca e frumos sa doresti rau altuia… Asta vizavi de solutia finala (sub forma de sfat) pe care mi-o inaintati la sfarsit. Nu ca-n rest sugestiile d-voastra ca critic literar si analist politic n-ar conta. Ca conteaza.

      P.S. Foarte frumoase si lucrative interventiile d-voastra intretesute cu cele ale lui Sorin Cucerai pe un alt blog. Bine crosetat. Pacat ca nu s-a apreciat.

      • Mulţumesc pt. linkul intitulat ‘Aici’. Eu nu am voie decît să fiu neutralia-impartialia cum doriţi dvs.să o numiţi. Tocmai de aceea vă răspund amîndorura printr-un sfat: intraţi pe siteul Guvernului American(www.state.gov. şi căutaţi aici: Secretary Clinton to Release Annual Report on International Religious Freedom). Vă mulţumesc.

        • Dl.Goe said

          Locul unde imi raspunzi ma pune (oarecum) in incurcatura. O sa ma duc totusi in vizita la Hillary, daca trebuie, dar as fi preferat sa fi primit de-a gata, de la tine, ideea de baza pentru care o vizita la locatia respectiva ar fi necesara. Sunt sigur ca tu vizezi un tâlc anume si nu libertatea religioasa in conjunjunctie cu birocratia americana, asa in general, si in particular-colateral vizavi de democratie si integrare europeana. Sau nu.

  5. Va fi vizibil pe siteul ame, incepind cu data de 17. Ti-am raspuns printr-o legatura indirecta catre ei, din citeva motive(lipsa mea de timp liber in combinatie cu lipsa mea de a face copy-paste , americanii imi sunt sefi de la distanta, fie ca vrem sau nu(si mie chiar imi plac unii dte americani) , am vrut sa impac si capra si varza care se joaca pe acest site al tau(tu si tiganul =neamt=).Sfatl meu: hai sa ne oprim aici si sa schimbam S, fiindca, vorba ‘tiganului’> netlu nu este un procedeu eficient de a ne casatori. O.K.??

    • Dl.Goe said

      Ok.

      P.S. Ce inseamna sa schimbam S?

      • Mirela Rogoz said

        „Ea fraga buzelor i-a dat, apoi l-a luat şi de bărbat”. Incă puţin, domnule Goe, încă puţin si vă cere. Senzaţional online.

        • Ati inteles tot, doamna..sau domnisoara?? Adeca exact ceea ce inteleg majoritatea internautilor cel putin..Nimic!!
          O seara placuta, dle Goe!(fug din faţa acestor personaje a căror ştiinţă le iese exact pe acolo pe unde le intră: prin partea din dos=. Noapte bună şi mulţumesc că m-aţi mai destins un pic..

      • Dl.Goe said

        Am impresia ca as face mai bine sa ma ascund. Sau macar sa tac nitzel. Pana sa-mi vina alte idei mai inspirate ma gandesc sa recomand mutuala ignorare sau macar o reducere a reactivitatii. Temperare in loc de temperament. Nu poate fi asa de greu. Disputele care nu duc niciunde (iar asta chiar nu are unde duce) sunt inutile, ba chiar daunatoare. Noapte buna tuturor.

      • raduhumor said

        Pai, eu zic ca aici S = subiectul, subiectele .
        Ca s-ar putea sa mai insemne si „sutienele” , dar dupa cum aratati se vede ca n-aveti nevoie !
        Niciunul!

        • Dl.Goe said

          Bine ca m-ati lamurit. Mi-era „frica” sa nu insemne „Secrete” sau „SMS-uri” sau si una si alta.

          P.S. Noi ii intarim pe cei slabi si ii ridicam pe cei cazuti! (Nu, nu este vorba de reclama la stimulente (de la stat) sau la programe de ajutor social (nici macar Red Bull). Este deviza fabricii de sutiene).

  6. adventure said

    Retetele de integrare la nivel macro fac fas cand ajung la nivel de orgoliu individual. Daca va duceti la rezerva luati dvs. d-le Goe o dusca din preparatul asta integrat oriental; chiar daca la prima administrare pare amar veti remarca inevitabil armonia dintre elemente si originalitatea senzatiilor starnite. Relax…

    • Dl.Goe said

      Sincer sa fiu nu-mi dau seama ce senzatii anume ati dori sa-mi procurati (if any) prin propunerile variate pe care mi le transmiteti in scurtele, rarele dar mai ales pline de cvasi-semnificatii, incursiuni intreprinse pe Arca lui Goe. Va pot asigura ca nu ma framanta prea tare o mai mult decat certa (ne)sincronizarea intre dorinta dv. pentru senzatiile mele si rezultatele din teren (despre care va pot asigura ca exista). Mie dedicatia muzicala mi-a produs o reala placere. Am amintiri „inubliabile” in legatura cu acest gen de muzica. Merci. Alegerea a fost inspirata, ca si diagnosticul rezervat, ca de la pacient la pacient, insotit de recomandarea pentru relax. Ma rog s-ar putea comenta multe atunci cand la mijloc este vorba despre emotii si despre arta, daca n-ar fi, in cazul de fata, pentru mine cel putin, atat de putin semnificativ. Bun, pana aici toate bune si frumoase. Altceva insa ma nedumereste si ma „framanta” in egala masura. Ma intreb (retoric) daca vizitele d-voastra pe Arca lui Goe, si consecutivele initiative de „comunicare”, sunt determinate (si) de ceea ce cititi aici sau sunt exclusiv generate de starea de „adventure” interioara, de ceea ce „este”. Si, si? In ce proportii (aproximative)? Sau mai bine spus in ce masura faptul de a fi bizar (despre dv. este vorba) in manifestari (ca la altceva n-am acces) mi se datoreaza si cat nu. Veniti (pe) aici mai degraba „pentru mine” sau mai degraba „pentru dv”, ori pentru „altii” (if any)? Am banuieli. Banuieli am. Mai poftiti pe la noi. Sa ne lamurim (bibicule/?).

      P.S. Faceti cred parte din acea categorie de creaturi pe care oricine si-ar dori sa o intalneasca si sa o cunoasta direct (curiozitatea e mare) cu conditia ca intalnirea sa fie scurta si sa se epuizeze (daca s-ar putea) complet. Adica, la plecare, fiecare sa se intoarca, de la locul intalnirii, acasa, la mama, nu doar inapoi in spatiu dar si in timp, fix inainte de inceperea nepetrecutei intalnirii ce ar urma sa fie contramandata imediat, „dupa” (adica „inainte de”) prima si ultima bucla spatio temporala ce contine atingerea cu … dv. Clar?

  7. adventure said

    Gasesc ca e mult prea mult pentru timpul si dispozitia mea sa ma straduiesc a-mi explicita efortul dvs. de a supradimensiona motivatiile interventiilor mele. Sunt un simplu cititor, care din cand in cand simte nevoia sa posteze un feedback, in concordanta mai degraba cu starile sale decat ale gazdei si locatarilor obisnuiti ai acestui blog. Agreez polemica dar subiectele confruntarilor de pe aici au fost pana acum prea subiective pentru a ma implica. V-am citit interventiile din Dilema si-am deslusit un limbaj, un nerv si o logica a frazei scrise care-mi sunt familiare (desi nu-mi apartin) si pe care le apreciez foarte mult, de aceea am urmat calea catre blog, in ideea ca pot gasi lucruri interesante.
    Daca doream un dialog real si sustinut, va ofeream poate indicii despre datele atropometrice, varsta, sex, stare civila si extras de carte funciara. Intentia a fost sa deranjez cat mai putin si sa ma delectez cat mai mult cu ceea ce aveti de oferit (ca doar d-aia v-ati facut blog) din postura de spectator, opinia mea fiind insignifianta cand se raporteaza la pasiunile care se nasc in mediul virtual, sub acoperirea fictivului. In rest, Dumnezeu stie ce anume v-a starnit in asemenea masura senzatia macularii absolute in urma atingerii mele. Eu nefiind decat o umbra.
    …Capisci?

    • Dl.Goe said

      Nici vorba de (vreo) maculare. Sunteti (prin discretia anonimatului, umbra imponderabila nefiindå de…) exact genul pe care-l doresc ca populatie a universului (virtual, fireste…) Voi reveni cu o… revenire pe subiect.

      P.S. Cu oferta stau bine. Cu desfacera stau mai prost. Arca are alte destinatii… Acuma daca pe punte mai apare cate o taraba ambulanta cu maruntisuri manufacturate artizanal, fara autorizatie de vânzare… asta e, mai inchidem si noi ochii. E un comert la negru prea putin perturbator. Primul milion se face greu si nu trebuie intrebat cum…

      P.P.S. De ce credeti ca un „dialog real si sustinut” n-ar putea avea loc decat cu datele „antropometrice” la vedere? Considerati ca „dialogurile reale” nu sunt posibile in „medii virtuale„?

  8. Kibby said

    am ascultat si eu Melechesh – oooffff,am retrait niste vremuri bune (90-91)
    mai mult de-o piesa nu mai rezist, hihihi

    • Dl.Goe said

      Tot prin anii 90 (spre sfarsit) am fost fortat sa ascult astfel de muzica o noapte intreaga cu volumul dat la „are you nuts?” M-am bucurat de vreo doua-trei piese dupa care, impotriva tuturor „asteptarilor”, am dormit dus, muzica continuand sa curga, fara efecte notabile asupra mea sau a somnului meu. Nu sunt sigur ca azi as mai reusi acea performanta. Mie imi place genul, dar anturajul nu-mi ingaduie sa ma bucur prea des de asemenea emotii artistice, iar cand sunt singur si as putea sa profit, 😉 ma iau cu altele.

      • Kibby said

        cu timpul o lasam mai moale, farmecu nu dispare insa. zic io
        die krupps

      • Kibby said

        so business as usual, damn tags

        bye

        • Dl.Goe said

        • Dl.Goe said

          Superfragilistic – Merge excelent de buna dimineata. Merci!

  9. Am citit despre ceea ce ai scris in acest post al tau si imi place. Continua tot asa.

    • Dl.Goe said

      Am citit despre ceea ce ai scris in acest mesaj al tau si imi place. Continua tot asa.

      P.S. Tare sunt curios cu ar suna tradus in japoneza un asemenea haiku 俳句.

  10. Si eu vreau sa imi construiesc o casa de lemn si acum ma documentez peste tot despre ele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: