(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Despre Distante – Nota (c) – Lumea Distantelor Terestre

<< Inapoi la pagina principala Despre Distante

<< Vezi Nota anterioara                 ***               Vezi urmatoarea Nota >>

Ca vertebrate am fost dotati cu abilitatea de a evalua distante cu mult inainte de a avea capacitatea vorbirii articulate si a gandirii in cuvinte, adica inainte de a fi fiind filosofi. Toate animalele cu vedere binoculara au abilitatea de a evalua (cu o precizie foarte buna) distantele pana la si intre obiectele din imediata lor vecinatate. Chiar daca nu o exprima numeric folosind unitati de masura, un ghepard stie foarte exact, in fiecare secunda, cat de departe este o antilopa in alergare, in timp ce el insusi fuge dupa ea, urmarind-o pe traiectorii dintre cele mai imprevizibile sau in tot cazul neregulate. Isi datoreaza aceasta performanta, ochilor dar mai ales creierului sau. Procesul vederii este doar intr-o infima proportie o problema de optica, fiind intr-o proportie covarsitoare o problema de prelucrare informatiei bazata pe semnale neoptice (impulsuri nervoase). Imaginea oferita asupra unei tinte prin doi ochi, aflati la o oarecare distanta unul de altul, ofera creierului doua perspective usor diferite asupra tintei, iar diferenta dintre aceste perspective constituie informatia pe baza careia creierul evalueaza unghiul de la varful tiunghiului format intre cei doi ochi (ai observatorului) si un punct de pe tinta. Creierul este capabil sa „inteleaga” acel unghi transformand informatia „unghi mai mare” = „obiect mai apropiat” si „unghi mai mic” = „obiect mai indepartat”, permitandu-ne sa sesizam „vizual” (in fapt pur mental) care obiect este mai aproape si care obiect este mai departe in directia in care privim. Mai mult decat atat, creierul, „cunoscand” distanta dintre ochii nostri (baza triunghiului pomenit mai sus) si unghiul de la varf al triunghiului, este capabil sa „calculeze” distanta pana la un obiect aflat in raza noastra vizuala astfel incat sa putem sti daca este tangibil cu mana, cu un bat, sau cam cat ar trebui sa ne deplasam pentru a-l putea atinge. Acest mecanism functioneaza foarte bine pentru cazul in care corpurile se afla in vecinatatea noastra, intre anumite limite de distanta (nici prea aproape – sub 1cm, nici prea departate – cateva zeci-sute de metri), iar vitezele de deplasare ale acestor corpuri sunt din gama celor uzuale (de la zero pana la cateva zeci de metri pe secunda), creierul procesand in permanenta (dar totusi intermitent, cu o anumita rata) informatia vizuala parvenita de la tintele statice sau miscatoare.

S-ar zice ca daca n-am avea decat un singur ochi am avea mari probleme in a evalua distantele, rapindu-i creierului informatiile „geometrice” necesare procesarii si ca, de ex, n-am putea deloc sa jucam ping-pong legati la un ochi (ca unii pirati chiori). Totusi, chiar daca ne-ar fi greu si ne-ar scadea dramatic performantele, totusi,  s-ar putea constata ca nu-i chiar imposibil sa jucam pinpong legati la un ochi. Care sa fie explicatia? Zona rezervata in creier pentru procesarea informatiei vizuale este una extrrem de sofisticata (mai ales ca circa 90% din informatia care ne parvine din exterior vine pe canal vizual). Prin urmare creierul are si mijloace alternative de evaluare si validare a felului in care sunt „calculate” distantele. Chiar pe baza unei vederi monoculare obiectele aflate la distante diferite ofera ochiului o marime relativa diferita: un corp aflat mai aproape se vede mai mare, iar acelasi corp aflat mai departe se vede mai mic. Atunci cand creierul analizeaza un obiect (pe baza formei, culorii, sunetului, mirosului etc) il supune unui proces foarte rapid de identificare prin comparatie cu „imaginile” aflate in baza sa de date (in memorie). Odata identificat obiectul, creierul „stie” cat de mare este „in realitate” acel obiect asa incat comparand imaginea actuala cu cea inregistraata din experientele anterioare poate aprecia la ce distanta se afla acel obiect in functie de cat de mare sau de mic se vede acesta. Asa se explica faptul ca am putea juca cat de cat ping-pong chiar legati la un ochi. De altfel atunci cand tintele observate sunt prea departate (la distante mult, mult mai mari decat distanta dintre ochii nostri) vederea binoculara nu ne mai poate ajuta prea mult, intrucat unghiul de la varful triunghiului la care se afla tinta este prea mic, din ce in ce mai mic, asa incat ochii nu mai pot furniza creierului perspective suficient de diferite pentru evaluarea  precisa a acelui unghi. Practic de la o limita incolo vedem o tinta distanta ca si cum am privi-o cu un singur ochi. Faptul ca privind cerul putem stabili vizual ca o mica pasare este mai aproape de noi decat un avion, ambele vazundu-se foarte mici pe cer, practic de aceeasi dimensiune aparenta, se datoreaza stric fatului ca identificand obiectele pe baza formei, creierul stie cam cat de mare este o pasare si cat de mare este un avion si cam cat de departe ar trebui sa fie niste obiecte cu asemenea dimensiuni pentru a fi vazute atat de mici. Partea „simpatica” este ca acest fel de procesare a imaginilor vizuale de catre creier poate fi usor utilizat pentru pacalirea creierului si pentru promovarea feluritelor iluzii (ceea ce ar putea constitui oricand o interesanta tema de discutie).

Intr-o maniera foarte similara, astronomii evalueaza „binocular” distanta fata de corpurile relativ apropiate (de pana la sute de ani lumina, ceea ce este infim in raport chiar numai cu Galaxia noastra) pe baza unghiului sub care se vede orbita terestra, observand acele corpuri la interval de 6 luni, obtinad astfel doua perspective si un unghi la varf pe baza caruia calculeaza distanta. Raza orbitei terestre numita si U.A. (Unitate astronomica) este dupa cate siti aproximativ egala cu 8 minute lumina (adica circa 8 x 60 x 300,000 = 144,000,000 Km) si este folosita ca unitate de masura a distantelor in interiorul Sistemului Solar. Distanta de la care diametrul orbitei terestre se vede sub un unghi de 1 grad se numeste PARSEC (fiind egal cu circa 3.2 ani lumina) si este principala unitate de masura  a distantelor in Galaxie. Dincolo de limita la care diametrul orbitei terestre devine prea mic pentru a mai putea masura suficient de precis unghiul de la varf, astronomii nu mai pot calcula pe criterii geometrice distanta, iar asta se intampla deci, pentru 99% din universul observabil. In aceasta zona de distanta, departarile se calculeaza similar cu vederea monoculara. Studiind obiectele apropiate astronomii au reusit sa le clasifice si sa le catalogheze, stabilindu-le marimea, luminozitatea, masa, compozitia chimica (prin analiza spetrala a luminii sosite de la ele … ). Privind obiecte mai indepartate astronomii le identifica stabilind in ce categorie s-ar potrivi, apoi „se uita” in catalog pentru a afla, pe baza incadrarii, ce luminozitate „absoluta” ar trebui sa aiba obiectul respectiv. Comparand luminozitatea sa absoluta cu cea relativa observata cu telescopul, astronomii evalueaza distanta la care ar trebui sa se afle acel corp. Desi pare ceva extrem de aproximativ (si chiar este sub anumite aspecte) acest gen de masurare ne ofera informatii extrem de pretioase despre distantele din Univers.

<< Vezi Nota anterioara                 ***               Vezi urmatoarea Nota >>

<< Inapoi la pagina principala Despre Distante

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: