(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

O conferinţă – Ce este arta!

O conferinţă – Ce este arta!

de Ion Luca Caragiale

S-a hotărât! trebuie sâmbătă să ţiu la S.P.M.D.R. o conferenţă în şedinţă plenară. Imposibil să scap: am apucat, într-un moment de slăbiciune, să promit junei mele amice din tinereţe, madam Parigoridi — este pentru mine o chestiune de conştiinţă, de onoare, de inimă.

Eu ţiu la madam Parigoridi, fiindcă şi dumneei ţine la mine. De atâta vreme suntem buni prietini, şi nici un nor n-a venit să întunece… în sfârşit, ce să mai vorbim? îmi zice: „nene Iancule”.

Asta, ce-i drept, nu-mi prea place…

Când eram sufler la teatru, acu vreo patruzeci de ani, damele aveau obicei să-mi zică „Iancule”, ba, unele, chiar „mă Iancule” — nici un respect! Apoi, au mai trecut aşa cam douăzeci de ani, îmi ziceau „domnule Iancule”. Când am ajuns director, îmi ziceau „stimate domnule director…” Acu, după alţi vreo douăzeci, toate — adică toate câte-mi mai sunt prietine — din „nene Iancule” nu vor să mai mă scoată.

Toată lumea în serviciu public înaintează — numai eu, din zece-n zece ani, regulat, degradat! De la „mă” de odinioară (uneori chiar cu ghionturi şi fel de fel de alte maltratări… odată o prietină a mers cu îndrăzneala până chiar să-mi tragă palme, şi, pe onoare, degeaba… cine ştie ce i se păruse!) cum zic: de la „mă” de odinioară, am ajuns acum la „nene” — şi totdeuna cu mult respect.

Fireşte că asta nu-mi convine, fiindcă eu n-am fost în viaţa mea mândru, să ţiu atâta la respectul prietenelor… Dar, în sfârşit! aşa e lumea noastră, n-ai ce-i face! dacă nu se poate altceva decât respect, trebuie să ne mulţumim şi cu atâta — cu respect! Tot e bine; încai nu mai căpătăm palme — lucru care, putem zice, nu e frumos de loc; cu toate că… nu face mare rău, dacă ne putem exprima aşa.

Dar să lăsăm astea, care sunt — adică, au fost — nimicuri trecătoare, şi să ne gândim la viitor: ce fac eu cu madam Parigoridi? Azi e joi; poimâne, sâmbătă, trebuie să mă-nfiinţez la S.P.M.D.R. … la 2 1 / 2 d.a. pentru…

O să mă-ntrebaţi însă: ce însemnează S.P.M.D.R.?…

— S.P.M.D.R. însemnează „Societatea protectoare a Muzelor Daco-Romane”. Amica mea, madam Parigoridi, este viceprezidentă la S.P.M.D.R.; dar, la drept vorbind, este chiar prezidentă, fiindcă titulara, venerabila madam Trahanache, trăieşte mai mult la Paris, şi afară de asta este, cum zice viceprezidenta, „ramolisită”; şi, dacă madam Parigoridi nu s-ar ocupa de toate, „s-ar duce dracului S.P. …” Şi dacă s-ar duce S.P., ce s-ar face M.D.R.?

Două săptămâni, de când afişe, gazete, scrisori, persoane, anunţă mereu că eu am să ţin la S.P.M.D.R. o conferenţă: Ce este arta?, iar eu parcă trăiesc pe subt pământ — parc-aş fi sigur că-nainte de ziua de poimâine se-ntâmplă sfârşitul lumii… Dar îmi vin odată-n fire. Azi e joi… mai am numai două nopţi de dormit, şi, înainte de a treia, trebuie să mă execut… trebuie!

Noaptea de joi spre vineri o petrec rău… simţ că am friguri… Vineri, umblu de colo până colo, fără să ştiu încotro… Nu pot mânca; am pulsul neregulat; mă încovoaie o frică nenţeleasă; călcând, mi se pare că pun piciorul în gol… îmi vine să merg la gară, să mă sui în primul tren şi să fug la Canada, unde, obscur, cu munca braţelor mele, departe de orice S.P. etc…. să-mi cîştig existenţa într-un mod onorabil… Dar n-am curajul să fug.

Umblu toată ziua să găsesc un colţişor pe care să nu văd afişul cu „Ce este arta? ” … Imposibil!…

Mă-ntorc zdrobit acasă…

Vineri noaptea spre sâmbătă…

Nu pot închide ochii. La patru despre ziuă, sar din pat în culmea iritaţiunii… Care? care este cel mai puţin dureros şi cel mai expeditiv mod de sinucidere?

Să vedem…

… Să mor aşa de tânăr? Dumnezeul meu! ce are să zică amica mea madam Parigoridi când va citi în Universul tragica sinucidere a lui nen’su Iancu?!

— Nu!… Să ai aşa curaj va să zică să fii laş! şi, pentru nimic în lume, nu vreau să zică madam Parigoridi că nen’su Iancu a fost un laş! Ţiu la opinia amicei mele mai mult chiar decât la moartea mea, dacă mă pot exprima astfel… Nu! omul nu trebuie să abdice de la viaţă; el este regele creaţiunii; trebuie să aibă răbdare, să aştepte cu demnitate până va fi detronat.

Sunt şase ceasuri dimineaţa… în sfârşit, Aurora cu degetele ei de roză a deschis porţile orientului. Mă-mbrac şi plec degrabă cătră prăvălia meşterului meu, d. Florian, care mi-a promis că astăzi, negreşit, îmi dă gata ghetele de lac, pentru conferenţă.

Aerul dimineţii îmi face bine… Iar un afiş! Ce este arta? Intru repede la d. Florian, care a deschis prăvălia înainte ca Aurora cu degetele ei de roză…

Ghetele sunt gata şi-mi vin de minune; foarte potrivite: cât mă strânge una-n dreapta, ailaltă tocm-atâta mi-e largă-n stânga; dar „elegant ceva”.

— Frumos meşteşug este meşteşugul dumitale, nene Floriene!

— Este, nu pot pentru ca să zic; dar greu şi migălos…

— Ei! care meşteşug nu e greu şi migălos? zic eu.

— … Şi cere multe… Ştii d-ta, domnule, câte şi mai câte trebuiesc pentru ca s-ajungem la o pereche de ghete elegante ca astea?

— Îmi închipui…

— … Ne trebuiesc: o cireadă de boi şi de viţei, o pădure de stejar şi una de plută, un pogon de cânepă şi altul de in, un lan de grâu, o mină de fier şi câte altele!

— Nu-nţeleg…

— Cum nu-nţelegi? nu ne trebuiesc calapoade, talpă, faţă, căptuşeală, aţă, pap, cuie, scule?… şi pe urmă, ce ne mai trebuie? să vedem, ghiceşti?

Am stat puţin la gânduri şi apoi, privind în ochii amicului Florian, care aştepta zâmbind răspunsul meu, am zis:

— Pe urmă, fireşte, ne mai trebuiesc mintea şi puterea care, din toate celea risipite-n lume, să ne pregătească materialele…

— Şi pe urmă?

— Pe urmă… pe urmă, ne trebuie neapărat meşterul cizmar, amicul nostru Florian, care din toate, cu dibăcie, să ne facă o pereche de ghete elegante.

Şi zicând acestea, am sărit din loc, l-am luat în braţe pe amicul meu şi, sărutându-l cu multă căldură, i-am strigat:

— Meştere Floriene, destul! am înţeles! să trăieşti! eşti mântuitorul meu, daca pot pentru ca să mă exprim astfel.

Foarte calm, la 2 d.a., mă-nfiinţez la S.P.M.D.R. Acolo, damele din comitet, cu viceprezidenta în frunte, mă primesc foarte amabil.

Sala este arhiplină.

Mă sui la tribună, pe o estradă, cu spatele la un perete pe care sunt reprezentate cele nouă Muze în pitoreştile costume naţionale româneşti. Daca ştiam mai dinainte, veneam şi eu în costum de ciobănaş doinaş, cu trei fluiere — unul de soc ce zice cu foc, unul de os ce zice frumos şi altul de fag ce zice cu drag — Apollo naţional.

Madam Parigoridi, din rândul întâi de jeţuri, îmi face un semn graţios cu mănuşa — adică: suntem gata să te ascultăm: poftim, nene Iancule, începe!

„Doamnele mele — zic eu — iertaţi-mă daca îndrăznesc, în faţa unui auditoriu atât de select, să încerc, în marginile slabelor mele puteri, a răspunde la una din cele mai grele chestiuni, pe care de-a-tâtea secole şi-o pune spiritul uman, şi anume: «Ce este arta?» (Aplauze.)

Celebrul discipol al nemuritorului Platone, Aristotele — genialul filozof, născut la Stagyra, astăzi Stavros, în Macedonia, anul 384, mort la Chalcis, în Eubea, la 322 înainte de Cristos; supranumit «prinţul filozofilor»; întemeietorul vestitei şcoli a peripateticienilor; preceptorul, educatorul prodigiosului Alexandru cel Mare; — Aristoteles, zic, s-a-ntâlnit odată cu un tânăr zevzec dintre aceia cari despreţuiesc învăţăturile înalte şi caută totdeuna să-şi bată joc de bărbaţii serioşi şi luminaţi — unul din acel soi de coconaşi, cum se găsesc în toate vremurile şi locurile, cari se fac blazaţi înainte de a se fi bucurat de bunătăţile lumii, ca nişte pântece (iertaţi-mi expresia!) care simt greaţă, nu fiindcă sunt prea sătule, ci fiindcă nu sunt de loc hrănite. (Aplauze. Mare ilaritate.)

Şi aşa, coconaşul zevzec, vrând să tachineze pe «prinţul filozofilor», l-a întrebat:

— Spune-mi, ilustrule, ce este frumuseţea?

Iar ilustrul i-a răspuns:

— Amice, asta e o-ntrebare pe care numai un orb trebuie s-o facă.

(Aplauze furtunoase. Ovaţiuni, nu pentru prinţul filozofilor.)

Să venim dar, preastimate doamne, după această mică introducţiuue, la obiectul conferenţei noastre şi să ne întrebăm:

«Ce este arta?»”

Aci, spaţiul măsurat nepermiţându-mi a reproduce pe larg conferenţa mea, mă mărginesc a o da în liniamentele generale:

„O cireadă de boi şi de viţei… Pasc… Iarbă…

… Pădure de stejar, unde raza soarelui nu poate pentru ca să-ndrăznească….

… Un lan de grâu… Frumoasă e natura patriei noastre, când nu-şi dezlănţuieşte elementele cu furie, căci atunci este grozavă, daca putem pentru ca să…

… O recoltă de cânepă, alta de in… să nu uităm că suntem o ţară eminamente agricolă…

(Aplauze. Bravo repetate.)

… Un munte, Carpatul, care-n profunzimile sânului său ascunde comori de fier… Dar petroleul? acest cărbune-sirop, daca putem pentru ca să…

Atunci mi se va spune că industria naţională nu trebuie încurajată… II ne nous manquerait plus que cela! (adică, pe rommeşte: atât ne-ar mai trebui!)

(Aplauze zguduitoare.)

… Să luăm un exemplu concret, doamnele mele, un lucru de care ne lovim la fiecare pas… să luăm o pereche de ghete de lac, cum sunt ale mele…

(Oratorul se dă jos de pe tribună, la rampă, şi, ridicind unul după altul picioarele, îşi arată ghetele nouă, apoi iar urcă la tribună. Râsete. Aplauze entuziaste.)

… Ei bine, preastimatele mele doamne, ştiţi dv. câte şi mai câte trebuiesc, afară de răbdare, spre a ajunge să obţinem o pereche de ghete de lac elegante? căci, orice s-ar zice, e lucru greu şi migălos, dintr-atâtea materii risipite, cum a vrut creatorul, în natură, noi, graţie geniului nostru, să ajungem, după nevoia şi intenţia noastră, să obţinem…

(Aplauze asurzitoare. Oratorul se opreşte, se şterge pe frunte şi aşteaptă, zâmbind, ca ovaţiile să se potolească. Ovaţiile se potolesc.)

… În fine, ca să-ncheiem, doamnele mele, voi răspunde încă o dată scurt la întrebarea noastră:

… Ce este arta?

… Arta este, cum am putea zice mai bine? este încercarea spiritului omenesc de a satisface o mare nevoie a spiritului omenesc… care are nevoie, pentru a fi satisfăcut, de o satisfacere tot din partea unui spirit, care şi acela… în fine… da, în fine…

(Oratorul are, probabil din cauza oboselii spiritului prea încordat, un moment de ameţeală. Aplauze călduroase îl revivifică.)

… Mai mult decât atâta nici Aristotele nu cred să fi putut spune… Şi cine ar căuta să spună mai mult, desigur ar spune mofturi, ca tânărul zevzec, care încerca să-nfunde cu o întrebare neroadă pe ilustrul filozof, străbunul fraţilor noştri macedoneni!”

(Entuziasm la culme. Toate damele în picioare. Ovaţiuni nesfârşite. Fanatism.)

Uf! un ceas şi jumătate! Ce căldură! sunt leoarcă… La ieşire, damele din comitetul S.P.M.D.R. îmi mulţumesc călduros, dându-mi flori, şi care mai de care:

— Bravo, nene Iancule!

Iar viceprezidenta, amica mea, madam Parigoridi, îmi şopteşte:

— Fie! frumos ne-ncălţaşi, unchiule!

Şi-mi întinde mâna. I-o sărut şi-i răspund şi mai încet:

— Merci de compliment, nepoţică!… decât… mâna mi-o întinzi? ce! eu sunt mănuşar? La cizmar, altceva se-ntinde.

— Tot obraznic ai rămas, nene Iancule!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: