(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Restituiri XVI

Ceva despre nimic. Nimic despre ceva

Ca tot nu mai e nimeni prezent. Cred ca ar fi momentul potrivit sa facem câteva precizări semantice și terminologice referitoare la noțiunea de „nimic”, și a accepțiunilor asociate acestui termen în contextul general al Arcei lui Goe și în particular al disertațiilor propuse pe aceasta tema. Este aceasta o încercare de a-l pune la curent, prin explicitare, pe prea-cinstitul cititor citit și unic al Arcei lui Goe cu semnificațiile și sensurile acordate noțiunii de „nimic”, invocata cu atâta patos și de către dl.Goe cat și de prea-cinstitul și poate și de către alți martori, indiscreți într-un sens și mai discreți (de felul lor) în celălalt sens… de pe direcția de comunicare. Ar trebui sa ne fie clar ca în genere utilizând termenul „nimic” în fapt ne referim (totuși) la „ceva”. Nu mă refer desigur la consistenta cuvântului „nimic”, la faptul c-ar fi fiind ceva din litere, sunete, o unitate morfo-funcțională  în vorbire, sau un simbol consistent cu el însuși. Mă refer la faptul ca simpla utilizare a unui cuvânt,  sau a oricărui simbol echivalent, este o încercare de a desemna ceva.

Orice cuvânt (cu sens) este, vorba poetului, un zeu, pus în locul a ceva. Niciun cuvânt cu sens nu este pus în locul a nimic ci a ceva. Astfel, exprimându-l printr-un cuvânt, enigmaticul nimic este forțat sa devina ceva, sa-si piardă atributul de „a nu fi”, de „non-existent”. El devine un ceva care poate fi desemnat. In cazul de fata „acel ceva” care poate fi desemnat prin cuvântul „nimic”. Ceea ce înseamnă ca desemnându-l (transformându-l în ceva, ceva desemnabil prin cuvântul „nimic”) ratam plenar și fundamental întâlnirea cu ceea ce ar trebui sa fie nimic-ul, in sens de nimic absolut. Mai exista si alte „cuvinte” care creează cam același gen de problema (Dumnezeu, Tao, Infinit, Diavol, Neant etc.) in raport cu „ceva”-ul pe care l-ar fi desemnând. Ceea ce poate fi numit nu este durabil si neschimbător. Ceea ce poate fi desemnat prin cuvânt (ori simbolizat oricum altcumva) este „ceva”, viu, care exista. Din (ne)fericire (!) atributul de a exista este inexorabil legat de atributul schimbării. Tot ceea ce exista este schimbător. Viu înseamnă muritor, iar in acest context moartea nu înseamnă încetarea existentei ci pierderea identității. Orice entitate care exista este supusa schimbării (venirii si devenirii). Orice entitate care capătă „identitate” (iată un alt cuvânt extrem de înșelător) are „din inerție” tendința de a-si conserva „identitatea”, de a se ancora in repaus, de a deveni ceva durabil si neschimbător (practic de a nu mai fi, caci a fi înseamnă a fi schimbător). Instinctul de conservare (de)servește o iluzie căci, existând, orice entitate se confrunta cu hărțuirea la care este supusa in relația cu infinitul, cu restul lumii, care o constrânge sa se miște, sa se transforme, sa acumuleze schimbări, schimbări care, inevitabil, implacabil, inexorabil, duc, mai devreme sau mai târziu, la pierderea identității, adică a acelui „ceva” desemnabil printr-un nume, cuvânt, simbol. Un nume este o fotografie a ceva aflat in mișcare, o relație simbolică valabilă pentru „scurt timp”.

Înțelegând relația dintre cuvânt si „ceva-ul” de/semnat, putem înțelege limitele folosirii cuvintelor, precum si faptul ca abuzurile in folosirea cuvintelor (la frontiera domeniului de utilizare, pe linia orizontului evenimentelor) poate produce „realități” (ceva-uri virtuale) noi, precum, „nimic”,  „Dumnezeu”, „Tao”, „Infinit”, „Diavol”, „Neant”. Cuvintele respective țintesc (in van) către „ne/lucruri” imuabile, durabile, neschimbătoare,  intangibile prin cuvânt. Desigur ca utilizarea unor astfel de cuvinte nu este lipsita de sens. Daca in mod firesc entitățile, (ceva-urile) care există, nasc cuvintele care le desemnează identitatea vremelnica, prin efectele pe care ele (ceva-urile) le produc (emoția, percepția) asupra observatorilor auto-de-semnați sa le numească, in cazul particular al acestor cuvinte stranii („nimic”,  „Dumnezeu”, „Tao”, „Infinit”, „Diavol”, „Neant” si „altele”) care țintesc prea departe, se întâmpla invers, cuvintele creează realitatea, si creează nu „realitatea” țintita (intangibila) ci una înlocuitoare, virtuala, cuvintele reușind in cele din urma sa desemneze „ceva”, ceva existent (si deci) supus schimbării, si anume lucrurile despre care vorbim si pe care le si putem explicita. In acest caz este (cel mai) valabil faptul ca „La început a fost cuvântul”, si numai apoi „realitatea” (ceva-ul de/semnat), cu o existenta virtuala, dar nu mai puțin consistenta decât designații celorlalte cuvinte. Nimicul absolut ar trebui sa se refere la ceva indesignabil, non-existent, (si deci) imuabil, neschimbător.

Utilizarea cuvântului „nimic” (ca si a celorlalte din aceasta gama) se face așadar exclusiv prin abuz de limbaj, prin forțare de sens, desemnând practic nu „nimic” ci niste „ceva-uri” care in contextul vorbirii pot fi considerate aproximații rezonabile a ceea ce ar putea „fi” (nefiind) nimic-ul.  Putem presupune (asa ca sa ne dăm bengoși si sa ne simțim bine ca gânditori) ca „nimicul absolut” (cel indesignabil verbal, non-existent, durabil si neschimbător) s-ar afla la limita șirului infinit al lucrurilor care aproximează nimicul in limbajul nostru cotidian. In „realitate”, acel „nimic” inefabil, a cărui umbra poate fi „simțită” (pre-simțită) extra-verbal si extra-senzorial, la care deci am avea acces (un acces ipotetic, de dragul discuției) într-o maniera similara cu accesul care ne este îngăduit la „sensul” celorlalte cuvinte din gamå (Dumnezeu”, „Tao”, „Infinit”, „Diavol”, „Neant” si „altele”)  nu exista. Si nu exista nu pentru ca ar denota (ca sens) non-existenta, ci pentru simplul fapt ca „ceva” exista. Oricât de iluzorie, de subțire, de efemera ar putea părea (ar putea fi) existenta vreunui ceva (a oricărui ceva – pe drumul devenirilor sale care-i alterează si-i distrug in cele din urma „identitatea”), aceasta existenta este suficienta ca probă a inexistentei nimicului. Nimic nu se refera la inexistenta sau non-existenta lui însuși ci la inexistenta (non-existenta) a orice alt-ceva. Nimicul ar fi fiind (ah limitele limbajului) starea in care nimic (aici in sensul de niciun ceva) n-ar exista, neputând sa existe. Nimic „înseamnă” Nimic.😦 Ideea ca ne putem referi la un nimic local, la vid, la o zona goala (o zona spațială sau aspațială, spațio-temporală sau ne) este o derogare formala, o abatere formala de la sens. Oricât de izolat si de gol (marcat de absente) ar fi un așa „ceva”, acceptat prin aproximare ca un eșantion de „nimic”, acesta nu este totuși „nimic”. Existenta Universului consemnează ratarea nimicului de a fi. (Zic de „a fi”, frizând ridicolul, pentru ca n-am cum Dumnezeu sa-l numesc altfel, nu exista alt fel de a zice). Limitele limbajului ne conduc la acest paradox: Nimic ar fi daca nimic n-ar fi. Nimic ar fi daca nimic n-ar exista. Iar limba romana (spre deosebire de altele are darul de a adânci confuzia). Mai departe de aici, pomenind cuvântul „nimic” va trebui fie sa explicitam despre ce fel de „ceva” vorbim si cum anume acel ceva poate fi potrivit in context sa suplinească, prin aproximare, nimicul, sau sa consideram ca in contextul vorbirii există destula informație încât orice observator-vorbitor rațional sa poată deduce despre ce si cat „nimic” este vorba. Poate ca va veni vremea sa inventariem nimic-urile invocate pe arca lui Goe (si in lume), sa le clasificam, sa le identificam cu „ceva”, pentru a le intui limitele si pentru a le anticipa inevitabila devenire dusa inexorabil pana la pierderea identității. Cu puțin „noroc” (alt cuvânt bi-zar) am putea fi martorii nașterii a „ceva” din „nimic”.  Nu numai pe Arca lui Goe. Răbdare si interes sa avem.

Oricum rezistenta (dusa pana la absurd in cazul unora) in contra schimbarii, tenacitatea cu care-si promoveaza si absolutizeaza instinctul de conservare (ca instrument impotriva mortii, adica a pierderii identitatii),  inseamna doar stagnare, care vai, intr-o lume curgatoare (in care panta rhei, all the rivers run) duce cu grabire la pierderea pretioasei identitati. Instinctul de „conservare” ar trebui sa fie orientat mai degraba catre un optim al devenirii. A ne incapatna sa ne pastram „identitatea” nu inseamna decat ca nu vom avea niciun cuvant de spus fata cu viitoarea identitate pe care o vom capata, vrand-nevrand. Exemple din acestea nefaste la tot pasul. Capsomani care stau mereu, invåtznd lumea albå.

 
%d blogeri au apreciat asta: