(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Posts Tagged ‘15 Ianuarie’

Eminescu n-a plagiat (des-mințire)

Posted by arcaluigoe pe Ianuarie 15, 2017

apollinaire-poet-of-mystification-m-d-magazine-march-1967-calligrammesEminescu n-a plagiat. Desi nu exista decat cel mult dovezi circumsatntiale, indirecte, ca Mihai Eminescu ar fi scris el insusi poemul „Oda (in metru antic)”, tot atat de adevarat este ca nu exista nici dovezi rezonabile cå altcineva ar fi fiind autorul acestei mici capodopere poetice, nimeni altcineva nerevendicandu-se realmente, de facto, ca autor al celebrului vers „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata” (chit ca pare extras de pe buzele lui Ghilgames, cum te vad si cum (nu) ma vezi), ceea ce desigur ca este, in genere, valabil pentru toate poeziile tuturor poetilor. Despre nicio poezie nu se poate afirma cu certitudine absoluta ca autorul ei de facto ar fi fiind chiar persoana care o publica sau in numele careia este publicata oficial. Faptul de a compune poeme este un gest privat, individual, petrecut in intimitatea  solitara a poetului, (de regula) fara martori (cu unele mici si nesemnificative exceptii de poeti exhibitionisti precum Adrian Paunescu, caruia i se mai intampla uneori (arar) sa compuna versuri cu voce tare, cu martori, la cenaclu). De regula se acorda credit primului venit, care se repede glont in lume, întâiul si unicul, cu o poezie de gata, pe care o re-då lumii, declarand-o ca fiind a sa, din sine. Poate fi privit cu suspiciune (de ce n-ar fi?, caci nu e deloc normal sa compui poezii) dar, cata vreme nimeni altcineva nu zice „ba-i a mea”, de regula i se acorda respectivului privilegiul de a fi considerat Autor (Creator), desi, in realitate, nimeni nu l-a vazut nåscand efectiv… poezia (sau poeziile respective). Poate ca in realitate a gasit-o pe undeva, pierduta (de cine stie cine) sau i-a dictat-o si lui (alt)cineva, in soaptå, bunaoara o muzå, un inger pazitor, stramosii, societatea, un prieten, o ruda, o amanta, vreun confident, vreun ins introvertit, rusinos, timid, care-i este cu ceva dator sau obligat lui, „poetului”, sau vreun ins care procedeaza astfel pentru ca detesta publicitatea, expunerea la public, faima, notorietatea (preferand sa ramana confortabil in umbra, in anonimat, o schita, o ipoteza, in mister), sau din cine stie ce alte motive personale, si care alege, sau este constrans (cam tot aceea), sa-si promoveze creatia prin intermediul altcuiva (un medium) sau chiar prin intermediul nimanui (ca in cazul creatiilor folclorice culese mai apoi de etnografi precum Vasile Alecsandri, mioriticul ). Teoretic orice este posibil. De obicei un poem este o creactie colectiva. Din comoditate, acceptam ca pe o certitudine, probabilitatea ca o poezie sau mai multe sa fi fost compuse integral chiar de cel ce pretinde ca le-ar fi scris (ultimul contributor, încheietor), publicandu-le sub numele såu (sau sub pseudonimul literar). Cu o probabilitate foarte mare poemul „Oda (in metru antic)” a fost scris chiar de Mihai Eminescu (poetul nostru national). Daca ne-am låsa purtati de val (dar ce e val ca valul trece) am putea sa sus-tinem (exagerand) ca „Oda (in metru antic)” a fost inventatå de Mihai Eminescu (fiind, asadar, o inventie de-a sa sau macar o inovatie). In afara unor (pseudo)suspiciuni „inchipuite”, (remarcabile si in atitudinile altora, unii chiar critici literari cu greutate), noi unul nu detinem dovezi concludente c-ar fi altminteri (bunaoara viceversa). Prin urmare Eminescu n-a plagiat. Da, adevar va zic voua. Desi „Oda” este, intr-un fel, in contrasens cu restul operei eminesciene, desi Eminescu el insusi n-a intentionat niciodata sa o publice (pårându-i-se, zice-se, ne-gata, imperfectå, nedemnå de expunerea la public, spre deosebire de toate celelalte), totusi, se pare ca de scris, el a scris-o. Probabil ca (deja) in mintea unora dintre martorii inocenti, care au asistat neputincioasi (si cu silentiozitate) la acest foileton, „avanCronica unei deMistificari neAnuntate” (o farsa ratatå) incepe sa se nasca revolta si/sau consternarea, zicandu-si: „Pai bine måi musiu Spiridoane, si atunci de ce te-ai mai apucat sa torni o asemenea gogoriță pestiță pe Arca lui Goe? Nu avea arca asta si asa destule bube (mucegaiuri si noroi)?, destule hibe?, destule belele pe punte si prin calå? Ce ti-a mai căsunat pe bietul cadavru din debaraua patriei?” (Desigur ca martorii neinocenti (…), caci avem si din acestia, îngânå în barbå: „Haide måi Goe n-o mai da cotitå, ca noi ne-am prins de la inceput ca nu-i decat o gluma nesåratå si nereusitå de-a dumitale. Nu mai da si mai råu cu mucii-n fasole!„). Si unora si altora trebuie sa le spun ca sunt (cumva) coautori (complici si inspiratori) ai acestei intamplari de sfarsit de sezon pe Arca lui Goe. Cum si de ce, se va lamuri mai la vale, iar de vom avea timp si inspiratie, vom insira si cateva comentarii despre efectele secundare, rezultatele colaterale, neasteptate (ale acestui demers care-l privea prea putin pe Mihai Eminescu, in epoca post-adevar), asa dupa cum s-au resimtit ele (cel putin) asupra noastra, unul. Majoritatea benefice am putea pentru ca sa zicem. (Concluziile le poti trage tu sau altii, Alex Stefanescu, de ex.)

(va urma – cu epilog)…

…(urmare – continuare din para-graful pe-trecut mai sus)

octavian-paler-aceeasi-varsta-14523…Prin urmare, odata cu golirea de con-tinut pe-trecuta pe puntea precedentei Arce a lui Goe (cu prilejul decernarii si sabotarii premiului Nobel pentru literatura pe anul 2016 – anul „trump”), am fost (noi, gospodarul de pe Arca, si edil) in postura de a evalua rămasițele, reziduurile remanente, care se tot transfera de la o editie la alta a Arcei lui Goe, denotand niste inamovibilități si niste imuabilității cam angoasante, per se. Am constatat (la vreamea respectiva) ca indiferent ce „intreprinderi” facem (sau nu facem) noi pe Arca lui Goe si indiferent de orice altceva se intampla (sau nu se intampla) prin zona, suntem insotiti constant, undeva in subteran, de o masa amorfa, inerta si silentioasa, de vizitatori unici (complici?) care nu interfereaza si nu interactioneaza in niciun fel cu Arca lui Goe. In tot cazul nu interactioneaza electro-magnetic (ci cel mult gravitational, ca sa zic asa). Avem materie intunecata. In tot cazul neluminoasă si iluminabilă. Aflandu-ne (ca si altadata) in trecere, intre doua instantieri diferite ale Arcei lui Goe, in plina munca de debarasare, golire, curatire, purificare (insotita de succese notabile, de altminteri observabile in spectrul vizibil, cu ochiul liber), a fost normal sa fim (si noi) mai intrigati decat de  obicei de prezenta si persistenta acestei materii intunecate din haloul Arcei lui Goe: vizitatorii muți (nu mulți dar orisicât). Asta a fost „intriga”. Si asa ne-a venit  ideea (utopică) sa incercam un experiment  prin care sa-i scoatem la lumina, sau macar sa le testam re-activitatea, limitele, consistenta, sau, inca si mai putin, så inducem vreo schimbare observabila (cat de cat) in acea masa amorfa, inerta, silentioasa, constanta. Astfel s-a nascut Cronica unei Mistificari Anuntate despre presupusul (si plauzibilul) plagiat al lui Eminescu. N-as vrea sa-si imagineze cumva, cineva (cine?) ca, propunand respectiva „farsa” ne-am fi inchipuit noi ca respectiva cronica ar putea fi altceva decât strict o afacere interna pe Arca lui Goe, un experiment precis localizat si delimitat (ceea ce de altminteri s-a si intamplat). Dar, ce sa mi lungim vorba… experimentul a esuat. N-am reusit sa-i scoatem la lumina decât pe Marius Mistrețu (de la epicentru) (care in niciun caz nu-i materie intunecata) si pe Carmen-Maria Mecu (de la odihna) (care in niciun caz nu-i luminoasa).

aa_DSC_0302Ulterior (recent) am constatat reducerea semnificativa a respectivei mase (fara sa avem certitudinea ca respectiva diminuare s-ar datora experimentului nostru), si, daca trendul se pastreaza, ne asteptam sa constatam in curand eliminarea de la sine a acesteia, si deci rezolvarea angoasantei probleme, constata mai ales in perioadele de transmutare de la o instantiere la alta a Arcei lui Goe. Epilog: Vom ramane fara materie intunecata si fara radiatie de fond, ceea ce nu are cum sa fie decat de bine, benefic… pentru viitoarele Arce ale lui Goe, de vor fi sa mai fie. Dar… sa nu zicem hop inainte de a såri.

Si daca experimentul numit Cronica unei Mistificari Anuntate – Eminescu plagiator a esuat, in raport cu scopurile sale initiale (asta e), nu-i mai putin important ca a produs (in subsidiar) anumite efecte colaterale neasteptate, in special in relatia dintre noi (care noi?) si sarbatoritul nostru de azi: Mihai Eminescu (de la Ipotesti), despre care ar merita sa pomenim intr-un eventual post-scriptum. Nu credeam sa-nvat a muri vreodata… etc, etc, etc…

(va urma – sau nu)

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , | 32 Comments »

Eminescu a existat

Posted by arcaluigoe pe Ianuarie 15, 2012

O veste buna. Eminescu a existat. Cândva. De atunci si pana azi Eminescu exista însă din ce in ce mai putin. N-a mai scris nimic nou, nimic original, de-foarte-foarte-multa-vreme. N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri. Coloniile de lumi îs pierdute in sure vai de haos, pe carari necunoscute, izvorand din infinit. Pe locul lui menit in cer, pe parcela rezervata in Cosmos Luceafarului poeziei romanesti, pe locul viran ramas, acolo, prin scaderea sa, macinat/spart de vanturi si de valuri, diminuat de  trecerea timpului si schimbarea vremurilor, au crescut mituri, legende si buruieni. Multe buruieni. Multe clisee. Multe chermeze si recitari. Ce-ti doresc eu tie dulce Romanie? Toată faima i s-a dus. Ca-n țintirim tăcere e-n cetate.

A ramas prea putin Eminescu in Eminescu. Si prea putin Mihai. Luat in fel de fel de guri. Preot rămas din a vechimii zile, Mihai sinistru miezul nopții bate. Declarat in fel si chip. Nepereche. Poet national. Prea national pentru a fi universal (ca dealtfel toti ceilalti, poetii, nuvelistii, romancierii ba chiar si eseistii de pe la noi, din meleag, cu totii nationali) Eminescu s-a lasat contaminat de acei poeti si aezi care l-au tot cantat (in smintitele lor guri) pe la cantarea Romaniei (socialiste sau capitaliste fara osebire). Porni Luceafarul si dus a fost. Si timpul creste-n urma sa. Ma-ntunec. Cu glas adânc, cu graiul de Sibile, rostește lin în clipe cadențate: „Nu-nvie morții – e-n zadar, copile”. Lost in translation, Eminescu nu mai este azi cel mai mare poet al roamnilor. A iesit, cuminte, ieri, din randul celor mai mari. Este in afara lor.

Daca n-ar fi murit de tanar, ar fi implinit azi venerabila varsta de 162 de ani, si s-ar fi bucurat linistit de o binemeritata pensie, indexata, undeva intr-un sat din Bucovina sau intr-un oras din Canada. Chit ca provine dintr-un neam de oameni iubitori de ţară, de la ţară, fara ştaif european. Dovada si dificultatile insurmontabile de integrare in UE si universalitate ale neamului deservit de eroi absurzi/bastarzi precum Petre Tzutzea (?).

Mortua Est.  Si west.

To exist! O, what nonsense, what foolish conceit;
Our eyes but deceive us, our ears but cheat,
What this age discovers, the next will deny,
Far better just nothing than naught but a lie.

I see dreams in men’s clothing that after dreams chase,
But that tumble in tombs ere the end of the race,
And I search in my soul how this horror to fly,
To laugh like a madman? To curse? Or to cry?

A fi? Nebunie trista si goala;
Urechea ta minte si ochiul te-nseala;
Ce-un secol ne zice ceilalti o dezic.
Decat un vis sarbad, mai bine nimic.

Vad vise-ntrupate gonind dupa vise,
Pan’ dau in morminte ce-asteapta deschise,
Si nu stiu gandirea-mi in ce sa o strang;
Sa rad ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plang?

La ce?…Oare totul nu e nebunie?

O, what is the meaning? What sense does agree?
The end of such beauty, had that got to be?

Tuturor celor grabiti sa celebreze a pomenire (musai azi, 15 Ianuarie) ce-a mai ramas din Eminescu, le recomandam coliva, un pahar de sampanie, o tzuica, un piscot, o grisina, o maslina, o atentie si o tămâie (multa tămâie pentru tămâiere), dar mai ales, lectura atenta a unor opinii polemice avizate, despre containerul literar-artistic, transmis prin curierat voluntar, de la o arhiva la alta, desigilat, din generatie in generatie si etichetat asa, simplu: Eminescu.  Pentru ca trebuia sa poarte un nume.

Celorlalti nu le recomandam. Nimic. Sau le recomandam. Nimic.

***
Totu-i praf. Lumea-i cum este.
Si ca dânsa suntem noi.


Alte lecturi facultative AICI si de aici INCOLO…

P.S. Poeţii ei între ei, bârfindu-se unul pe altul, din dragoste, sunt întotdeauna mult mai convingatori decât ar putea fi criticii literari. Dar numai şi numai atunci când sunt poeţi-poeţi şi când nu aluneca pe coji de banane, precum poetul singur printre poeţi, acel Sorescu, patinând inconştient pe inexistenta lui Eminescu, dezechilibrandu-se apoi şi căzînd ca un înger. In timp ce-şi facea lectiile. Din greşeala. In ridicol. Azi mi se pare mult mai nimerit ca despre Eminescu (un poet acolo şi el ca toti poeţii) să vorbească, (ca-ntr-o peşteră vastă, în şoapta, ca să nu-i tulbere tăcerea) un (alt) poet, unul oarecare, dar musai nascut în ianuarie, undeva in Nordul Moldovei şi care, spovedindu-se lumii intregi, boscorodindu-se pe sine, nu poate sa vorbeasca, in fapt, decât despre cvântul „poet”, aşa… in general si deci despre Eminescu. Gâfâi aşa pentru că am fost silit să alerg preţ de un Maraton (de la unul la altul) ca să vă dau aceasta ştire, fără nicio pretenţie anume, nici macar aceea de a fi comemorat ca erou necunoscut (anonim care va să zică), ci doar pentru pura placerea de a (a)duce o veste bună, prima de dupa Craciun, o veste minunată: Eminescu a existat.

Mihai Eminescu şi starea de umezeală a sufletului 

azi voi vorbi despre poet
ca despre starea de umezeală a sufletului
deşi voi avea un mic disconfort
ştiind că oamenii nu vor înţelege de la început
că unii au degetele mai lungi
decât privirea

mihai eminescu
s-a aflat de când se ştie în căutarea unui singur oraş
în care să înnopteze o singură dată
cu mâinile ridicate nu prea sus a dorit să bea 
paharul unei singure înţelepciuni 
aşezat pe băncile singurului peron în care nu putea să doarmă
a acceptat răbdător să deschidă ochii unei singure vieţi

mihai eminescu
nu iubeşte eternitatea
dar iubeşte mult caii insectele şi uriaşii
în mod cu totul aparte femeile vânate de şarpele uriaş

mihai eminescu
nu-l iubeşte declarat pe dumnezeu
în schimb îi culege toate merele căzute pe furiş
şi le scoate viermii ca pe îngeri

pe socrate nu a reuşit să îl întâlnească 
apoi l-a întâlnit şi nu l-a mai recunoscut
pentru că îl cuprinsese un fel de boală a sufletului
când apele îi băteau la toate uşile
umplându-l de necunoscut.

(dezlegarea în curând…)

UPDATE: Un (alt) punct de vedere, o alta perspectiva in reluare, asa cum sade bine fazelor importante (goluri sau ratari monumentale; iar vremea-ncearca in zadar din goluri a se naste) poate fi re-lecturat aici Nemuritorul Eminescu.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , | 83 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: