(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Posts Tagged ‘anonimat’

Artă AND, OR, XOR Adevăr

Posted by Arca lui Goe pe iulie 26, 2015

Despre relația (concubinajul ?!) dintre arta și adevăr, c-o exista, că n-o exista așa ceva, sigur există, au vorbit convingător mulți critici de arta (niciun critic de adevăr), oameni învățați, cu carte, care au studiat la facultăți despre așa ceva. Inclusiv facultăți de arte plastice. S-au născut chiar ideologii (mărețe) cu prilejul dezbaterilor despre inextricabila corelație a frumosului cu adevărul și și vice-versa. Savanți, filosofi, poeți, cărturari si chiar eseiști au încercat (fără să reușească pe deplin) să elucideze dacă între arta si adevăr există (sau nu) o relație de interdependenta sănătoasă, reciproc avantajoasă, în care cei doi poli ai binomului se slujesc cu credință unul pe altul, în sensul că arta-frumosul-emoția estetică denotă adevăr și invers, adevărul odată relevat emoționează, producând emoție estetică, artistică, fiecare adevăr notabil fiind în sine o capodoperă. Rezultatele abundente ale muncii lor perene pot fi folosite ca argumente pro și contra într-o eventuală polemică pe aceasta tema, rezervată marilor spirite, erudiților și geniilor, făcând inutilă o cercetare directă a problemei. Ce rost ar avea să fie reinventat accidental tomismul? Adevărul trebuie acceptat indiferent unde anume este găsit. Bibliografie exista din belșug, slava Domnului.

Fără nicio intenție anume, din greșeală, au ajuns să discute despre aceste taine doi calici novici, ale d-l Goe si d-l INTJ, care nu-s in stare nici măcar să-si cumpere și ei acolo (ca să aibă în casă) vreo mâzgăleală de Jackson Pollock cu care să impresioneze damele amatoare de expresionism abstract. Din vorba-n vorba, au ajuns sa constate că se plasează pe poziții antagonice rău de tot. D-l INTJ crede că, esențialmente, arta conține adevăr (sau măcar fragmente ori urme de adevăr) și că în absenta necesarului strop de adevăr gestul artistic este lipsit de orice valoare, lipsit de sens, non-artă. Pentru d-l INTJ, în procesul emoționării spectatorului, prezența acestui adevăr întrece cu mult în importanță componenta estetică (frumusețea) capodoperei. D-l Goe dimpotrivă. După câte am putut de-duce, în viziunea d-lui INTJ adevărul imbricat în opera de artă are valoarea unei informații, o informație utilă, neredundantă și originală, pe care artistul o transmite spectatorului avizat, pregătit (educat) sa perceapă acea informație. Din câte am înțeles d-l Goe, nu. Nu crede așa ceva. D-l Goe considera că arta și operele de artă nu conțin niciun pic de adevăr ci doar frumusețe, o frumusețe înaltă, artificială, simbolică, cu unicul scop de a emoționa. Arta încearcă să redea (deformând inevitabil, involuntar) și să amelioreze (voluntar) realitatea. Adică să o falsifice, înspre frumos (nu necesarmente spre bine sau adevăr). Un poem despre farmecul nopților cu luna nu conține nici un adevăr anume despre serile cu luna pe care le evocă. Poemul alterează dramatic realitatea redată, bazându-se pe faptul ca spectatorul deține (deja) informații despre serile cu lună, ceea ce-l va ajuta sa accepte, cu emoție, varianta alternativă, mai frumoasă, pe care poemul i-o oferă. Mai aproape de adevărul nopților cu lună, este el spectatorul, care, vrăjit de poezie, accepta sa renunțe la „adevărul” sau in favoarea frumosului fals, livrat de către artist.

Adevărata opera de arta este aceea care-l convinge pe spectator nu numai ca l-a ajutat să descopere și să înțeleagă chiar farmecul nopților cu lună, ci sa-l facă să creadă spontan, ca poemul nu face decât sa-i traducă – în cuvinte – ceea ce el însuși și vedea și simțea în nopțile cu lună (măgulindu-i-se astfel ființa), că poemul îl ajută (doar) să se exprime, să se înțeleagă pe sine, să-și înțeleagă sufletul, una cu al artistului (aceeași anvergură). In realitate nimic din toate acestea nu se întâmpla. Daca nu este un impostor, artistul nu-si creează capodopera in scopul de a face vreun serviciu vreunui posibil spectator, de genul celui descris mai sus, chiar daca nu exclude acest gen de efecte colaterale ale capodoperei sale. Exista desigur impostori talentați (geme lumea), psihologi rafinați, care știu să manipuleze emoțional publicul cu false capodopere, cu trucuri, cu „creații” care rămân consemnate, validate si acceptate ca opere de arta întrucât reușesc să creeze toate efectele colaterale așteptate, adiacente unei capodopere veritabile. Este si aceasta o „artă” (ca să zicem așa). Daca nu este un impostor, artistul se recreează exclusiv pe sine pentru sine, gestul artistic fiind unul profund individual si egoist, artistul creându-și sieși chip cioplit, o realitate alternativă mai potrivită, mai frumoasă, un fals emoționant pentru el însuși, întru concilierea lui însuși cu realitatea constrângătoare. Succesul la public, admirația martorilor, sunt doar drogul care-i conferă iluzia că bătăliile sale ar fi fiind încununate de succes si trebuie continuate. Orice capodopera artistica (ingenua) are, vai, nevoie sa fie validată de public, pentru a fi (o) creație artistica, indiferent cat de sincer va fi fost artistul in forul sau interior in actul creației. Catastrofica relație a sincerității cu adevărul. Ce altă mare minciuna zace aici, fiind izvor al multor pervertiri, in faptul ca un gest (artistic) individual, egoist, al insului, al lui pentru sine, are inexorabil nevoie de validarea capriciosului public…

Creația artistica, după cum foarte frumos spunea Emil Cioran în capodoperele sale artistice, este o calomnie la adresa Universului, o măsluire a acestuia, o răstălmăcire. Niciun adevăr. Numai minciuna si frumusețe. Din respect pentru frumusețe ar trebui sa nu ne mințim in plus spunând ca noi umblam după adevăr, ci să recunoaștem deschis, sincer, onest, bărbătește, ca asta este ceea ce dorim, ceea ce ne trebuie, frumusețe (si atât), emoționantă, mișcătoare… oricât de mincinoasa ar fi. Arta este abilitatea artistului de a construi structuri simbolice, necesare lui insusi, capabile, in mod colateral, sa-i mai emoționeze si pe altii, pe „noi” spectatorii (mințindu-ne daca trebuie), fără a ne oferi nici un adevăr, nicio informație in plus, ci doar iluzia ca acea construcție simbolică, sofisticata, are (a dracului fatalitate) o replica echivalenta perfect valabila, in sufletul nostru, al spectatorului, o potriveala uluitoare, tulburatoare, imposibil de asimilat vreunei coincidente accidentale, si ca prin urmare (da domnule) exprima adevărul.

O opera de arta este o minciuna care remodelează spontan sufletul spectatorului, (înainte ca acesta sa prinda de veste) astfel încât, la momentul adevărului, coincidenta simbolica dintre opera (sufletul artistului) si sufletul spectatorului sa apară ca proba indubitabilă a existentei unui adevăr anume (sau oarecare) pe acolo pe undeva. Arta se poate intalni numai conjunctural, accidental, cu adevarul, fiind de la bun inceput o revolta in contra adevarului, fiind opusa realitatii. Reziduurile de adevar si realitate sunt colaterale, neesentiale gestului artistic, sau cel mult mijloace la indemana de pervertire a realitatii (caci se stie ca o minciuna este cu atat mai periculoasa cu cat contine mai mult „adevar”).  Desigur ca arta nu are ca scop anume minciuna si nici sa fie periculoasa sau subversiva, dar cert este ca nu-si propune (n-ar avea cum, fara a iesi din definitie) anume sa nu fie mincinoasa, periculoasa, pervertitoare.  Arta este in slujba frumusetii emotionante, o frumusete simbolica, artificiala, alternativa a frumusetii si emotiilor naturale, un surogat de lux pentru sufletul omului, mereu in primejdie de a se plictisi si de a cadea in depresie. Rolul social al artei  fiind acele de anti-depresiv. Sa bem asadar! Sus paharul! Sus poemul!

* * *

Desigur ca pseudo-polemica d-lui INTJ cu d-l Goe este ea însăși fundamental falsă, întrucât niciunul dintre ei nu s-a deranjat sa definească noțiunea de „adevăr”, fiecare preferând discret sa opereze cu propria-i accepțiune, si aceea extrem de fluidă, acreditând implicit ideea ca interlocutorul trebuie sa fi operat in același context terminologic. In acesta noua lumina (!) problema s-ar putea transa destul de abrupt la un nivel superior. Daca am demonstra (cu martori, cu probe… dovezi) ca in fapt adevărul nu exista, atunci in mod implicit ar rezulta (pe cale de consecința) ca arta nu conține nici urma de adevăr, ci doar frumusețe in stare (im)pura. Enorm, oricum. Citându-l pe ignosticul Pilat te-as putea întreba: „Ce este adevărul?”. Inså nefiind persoana potrivita (in chestie) nu te (mai) intreb.

Dar arta? Ce este arta? (Stie nenea Iancu cel Mare, bogasierul)…

 * * *

INTJ said

@Dl.Goe – da’ nu cumva viata nu (va) bate niciodata filmul pentru ca filmul e „o minciuna” (cum am scris in alt comment „jumatate de adevar tot minciuna e”) … si nu pentru ca n-ar contine deloc? ok, stiu si eu ca-i mai safe definitia dvs.(si a multor altora) … da’ doar din acest motiv s-o luam de buna si sa riscam sa pierdem irecurperabil potentiale franturi de adevar? eram foarte tanar cand am vazut prima data strigatul lui munch … si retin doar ca m-am intrebat ceva in genul: „oare ce-a trait, fie chiar si numai in imaginatia sa, acest om? iar daca a trait acel ceva doar in imaginatie, oare chiar pot spune ca n-a trait, ca pentru el n-a fost la fel de real ca aceasta imagine la care ma uit?”. altfel spus: pictura, tusele si imaginea in sine m-au lasat rece … ce nu m-a lasat rece a fost acea frantura de adevar descrisa de munch.

ref. la simboluri si antrenamente … nu neg influenta lor dar cred ca nu la ele se rezuma totul deoarece, daca ar fi asa, n-am fi decat niste vietuitoare limitate strict la raspunsuri pavloviene. nu stiu cat de „speciali” suntem (ca fiinte vii), totusi (vreau sa) cred ca suntem mai mult de atat … si poate tocmai acest incapatanat „(vreau sa) cred” e o posibila dovada c-ar fi asa.

ps: nush, o fi un defect al tipului de personalitate … da’ nu ma pot opri din a-mi pune intrebari chiar si acolo unde ele par sa nu-si aibe rostul (de ex. cand exista deja definitii de larga acceptanta). dar cum aceste intrebari sunt ale mele, cred ca oricine altcineva le poate ignora fara prea mult effort.

_The_Scream_Edvard_Munch

INTJ

_The_Scream_Pastel

Stely

_The_Skrik_1893

Marginalia

_The_Scream_lithography

Dl.Goe

Este Strigatul lui Edvard Munch o opera de arta? Sau nu? Conține strigatul lui Edvard Munch vreun adevăr sau nu? Este Edvard Munch un impostor sau nu? Uite te întreb si eu pe d-ta, ca să văz ce-o sa zici. Poate scoți chiar o capodopera, sau măcar un gest artistic acolo. Aici. Desi nu crez… sa mai tie mult gerul acesta…


UPDATE
: Profitand de cateva absente notabile din teren (terenul minat din preajma arcei), as constata cu voce tare, ca ne-am impotmolit, ca tiganul la mal, nereusind sa ajungem la vreo concluzie acceptabila fata cu tema data. Drama (ratarii) este cu atat mai mare cu cat dincolo (sau dincoace) de abstractiuni savante, confuzii terminologice si incapatanari egoice avem la dispozitie (in patru variante) un caz concret, particular, finit, vizibil, palpabil, unic, accesibil, care ar fi trebuit sa ingaduie o interpretare simpla si neechivoca in legatura cu existenta sau inexistenta adevarului (sau a (vre)unui adevar)  care sa se afle musai sau deloc in arta, contribuind la validarea unei opere. Presupunand ca „Strigatul lui Munch” ar fi fiind un exemplu valid de opera de arta, ar fi trebuit (cred) sa fim capabili sa identificam adevarul pe care se bazeza si din care-si ex-trage valoarea, esenta, consistenta, popularitatea, notorietatea, pretul, sau dimpotriva sa constatam ca nu exista niciun adevar anume in toata aceasta poveste, care sa dea substanta si valoare artistica tabloului, ca frumusetea si emotia pe care acesta le degaja sunt dincolo de vreun adevar anume, exprimabil in cuvinte. Da, desigur, pe lume exista dureri, dureri insuportabile, inexplicabile, coplesitoare, amplificate paroxistic de ignoranta, indiferenta, nepasarea martorilor intamplatori, de intolerantå, indolentå si incomunicabilitate. Dar acesta este un adevar banal, prozaic, neartistic, despre care, de exemplu, prevazator ar putea vorbi, avertizandu-l, un tata, adresandu-se fiului sau (Teodosie) constatatnd ca acesta practica neingradit fericirea-in-exces,  copil fiind. Oricum opera lui Munch nu pare fundata pe durere ci pe o emotie abstracta, pe o spaima existentiala, un impuls, pe care vectorul teoriei adevarului in arta pe arca (dl.INTJ) a decis s-o numeasca adevar, fragment de adevar primordial. Numai intuind acel „adevar” dl. INTJ poate aprecia opera si se poate emotiona in fata ei, ceea ce ma duce cu gandul, ca vorbind de „adevar”, dl.INTJ se refera de fapt la sinceritate, la faptul ca emotia pe care artistul vrea s-o transpuna in arta sa fi fost sincera (ca o durere de masea),  arta artistului constand in abilitatea ca, prin creatia sa, sa-l faca pe spectator sa vada, sa inteleaga si sa accepte ca emotia artistului este sincera, ca acesta nu este un farsor, un impostor, care creaza doar o fåcåturå de forme si culori, bazata pe nimic, ca exista un mesaj, nu un simplu container gol, picat frumos. Si cine  ar putea sa nu fie de accord cu dl.INTJ in aceasta privinta? Nimeni. (Nici macar dl.Nimeni). Doar ca „sinceritatea neindoielnica” a artistului nu denota inca niciun adevar demn de a fi retinut ca atare. Adevarul este ca Munch era un alcoolic  care suferea de depresie. Un adevar care ar trebui uitat, ignorant… Si mai era si un artist capabil sa foloseasca nixisul existential al starilor sale patoplogice ca pretext pentru a crea niste picturi (simboluri) convingatoare in naivitatea lor.  Cel putin pe dl.INTJ au reusit sa-l convinga. Si, pare-se, si pe multi altii, capodopera respectiva stand, in subsidiar, pe un munte de bani, sute de milioane de dolari americani. 🙂   Intrucat tot nu ne-am lamurit cu adevarul sau absenta adevarului din strigåt as propune (celor naivi, curajosi si curiosi) o excursie in imaginar, o divagare. Va avertizez insa ca nu este bazata pe adevar, nu este de valoare, si ca frizeaza (in mod subtil – mi-as ingadui sa consider) nimicul nostru cel de toate zilele, fiind mai degraba o invitatie la pierdere de timp,  pentru cei dispusi sa si-l piarda (chiar neavandu-l). In plus imaginile folosite pentru ilustrare sunt socante, astfel incat fiecare dintre cei care vor decide sa acceseze link-ul spre aceasta divagare o va face (in cunostinta de cauza) pe propria raspundere:

Atentie imagini socante:

Care-i kitsch și care-i artă? Când, cum, unde….

 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , | 337 Comments »

Dar de Mos Nicolae…

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 6, 2012

Dar de Mos Nicolae noi ce bem?

V-as propune un cocktail Trader Vic’s Original Mai Tai, servit la un baruletz in Aruba

mai-tai-recipe1

Trader Vic’s Original Mai Tai

2 ounces 17-year-old Jamaican rum 1/2 ounce orgeat (almond syrup) 1/2 ounce orange curacao Juice of one fresh lime 1/4 ounce rock candy syrup or Simple Syrup Lime slice for garnish Sprig of mint for garnish

Shake ingredients and pour into an ice-packed glass. Garnish with lime and a sprig of mint.

Makes 1 serving.

 
293_large 
Accidental21

Make more servings:

(1) De ghicit cine ar fi domnul cu fizic atat de adolescentin incå,
zglobiu, alaturi de esenta romului de 17 ani

si

(2) a cui sotie este d-na care apare alaturi de d.Goe

(raspunsurile castigatoare si premierea – intr-o editie viitoare)

24DGoe_BeachBar1

* * *

…dar de Mos Nicolae cred ca ar fi nimerit sa re-venim la oile noastre pentru a incerca iarasi så le dezbărăm de naravul escamotarii lânei. Vorbirea este o entitate atat de vaga, de versatila, de flexibila, atat de ambiugua si de nematematica, de imprecisa (pr)in natura ei, intr-o marja de toleranta extra-larga, incat, prin asta de-vine cu totul si cu totul improprie (vre)unei comunicari reale, eficiente si definitive. Vorbirea nu este, in fond, bazata pe nimic/a , fiind o simpla inflorire a nimicului, intr-o varietate cvasi-infinita de pseudo-sensuri, ce ne pot tine captivi/ocupati la nesfarsit in con-versatii (fel de fel), dandu-ne dulcea iluzie a comunicarii si comuniunii. Arta conversatiei este in fond stiinta pålåvragirii armonioase. Este acesta tocmai secretul faptului ca nu ne plictisim niciodata vorbind, vorbind, vorbind, imbinand si dezbinand, ca-ntr-un puzzle straniu, mici nimicuri – cuvintele, piese ale Marelui Nimic, imposibil de reconstituit in intregimea sa. Asadar un joc fara sfarsit, in afara sfarsitului fiecaruia. Omul cat traieste vorbeste (sau asculta vorbe, adica, in fond, acelasi lucru). In acest context, nimic nu este mai absurd decat dictionarul, un cerc vicios, o insailare carghioasa, penibila, in incercarea de a explica cuvintele prin (alte) cuvinte, plecand de la presupunerea (gresita) ca sensurile anumitor cuvinte (primare, primordiale sau finale) ar fi de la sine intelese, cunoscute si unanim acceptate. Nefiind asa, putem abuza de libertate, alunecand usor incolo si incoace in vorbire (ca acuma), in relativitatea de-la-sine-intelegerii si a poli-semantismelor devastatoare, (dar numai) in masura in care putem gasi interlocutori mai putin abili decat noi in a naviga pr/intre sensurile (vagi, cum altminteri) ale aceluiasi cuvant sau acelorasi imbinari de cuvinte, in care ceva poate fi foarte usor inteles si ca altceva sau altceva si altceva, in functie de contextul considerat in genere (vai) facultativ ori dispensabil ori interschimbabil. In cazul in care nu-i gasim pe acei interlocutori anume sau gasim invers, nu mai este vorba de libertate ci de constrangere. Ramane de vazut care dintre noi vor fi liberi(i) si care nu, in acest debut de conversatie pe care l-as propune (formal) in forma de monolog 🙄 pentru inceput, iar apoi (in cuprins) in forma dialogului (atat de unanim si pretutindeni apreciat) .

Am facut aceasta introducere (in confuzie) pentru a favoriza cu anticipare, resemnarea (ca alternativa) in fata constatarii ca una vorbim, basca ne intelegem, mai ales ca anonimi, de la anonim la anonim, neputând asadar sa ne vedem, sa ne auzim, sa ne mirosim, sa ne pipaim si sa ne de/gustam in voie, si nici sa ne imaginam in deplina libertate asa ceva (sau altceva inca si mai dihai). Nu permite Constitutiunea – Constitutiunea Hyperspatiului Universului Virtual al Anonimatului Clandestin si (sc)Amtor. Caci chiar despre anonimat, neanonimat si semi-anonimat va fi vorba, draga prea-cinstit si citit cititor unic al (b)Arcei lui Goe, in prelegerea de fata, acum ca niciodata mai inainte si ca niciodata mai apoi.

Trebuie sa incep prin a reaminti ca termenul „anonim” (ca si antonimul sau „neanonim”, adica „cu caracter public”) accepta acceptzii di-fe-ri-te (da, da, di-fe-ri-te) in Realitatearealitate si in Realitatea Virtuala a HUVACA. In nevirtuala realitate-Realitate starea de anonimat sau de neanonimat nu poate fi asumata liber, prin consimtzamant sau printr-o simpla declaratie. Optiunea pentru una sau alta poate constitui, desigur, un deziderat tangibil in timp, prin efort si sârguinta, prin costisitoare procese de devenire. In realitate, anonim este acela care, prin natura profesiei sale si a tuturor celorlalte actiuni pe care le intreprinde curent si prin stilul sau de viata, nu atrage atentia in mod persistent niciunei alte persoane care sa nu se afle deja, in mod explicit, in lista cunostintelor sale sau care sa nu devina (decazând) in scurt timp asa ceva. Anonim este, asadar, acela care este cunoscut numai cunoscutilor sai. In mod similar un neanonim, adica o persoana publica, este aceea persoana care in mod curent, prin natura profesiei sau a apucaturilor sale, este cunoscuta (ce naiba o inseamna concret ca e cunoscuta nu face obiectul prezentei prelegeri, fiind de la sine sub-inteles) unui numar semnificativ de persoane pe care el personal, nu numai ca nu le cunoaste deloc, dar, adesea, nici macar nu are habar despre cei care l-ar cunoaste si (cam) cat de multi ar fi ei. La numar. Asa dupa cum mentionam mai devreme, navigarea de la o categoria la alta, in realitate, inainte si inapoi, nu-i floare la ureche. Deasemenea trebuie spus ca apartenenta la vreuna dintre cele doua categori disjuncte nu implica, nu semnifica, nu simbolizeaza si nu marcheaza in niciun fel orice alt fel de alte atribute precum inteligenta/prostia, eruditia/incultura, onestitatea/ticalosia, bogatia/saracia, fericirea/nefericirea, bunul simt / nesimtirea etc, desi se speculeaza foarte adesea (intamplator sau inadins) despre misterioase relatii care ar interconditiona una cu/de alta. Speculatii adevarate (nu va mint) dar intotdeauna gresite despre relatii false, (aproape) toate.

In Hyperspatiul Universului Virtual al Anonimatului Clandestin si Amator lucrurile stau un pic diferit. Statutul de anonim sau de neanonim pot fi asumate liber de catre entitatile vorbitoare care populeaza acest HUVACA. Ocupatiile entitatilor in HUVACA nu antreneaza de la sine statutul de anonim sau neanonim. Ba mai mult decat atat, pentru a spori confuzia, intrucat (prea) multora le-a trecut prin cap aceasta nazbâtie, populatiilor din Hyperspa li s-au aplicat definitiile termenilor din realitatea realitate, dandu-li-se unora impresia ca ar fi anonimi (sub pseudonim), iar altora, dimpotriva, impresia c-ar fi neanonimi (pe scurt n-anonimi; pe motiv c-ar avea doi cititori neintalniti in carne si oase, piele, haine), cel mai adesea in mod cu totul si cu totul fals. Ca sa fie si mai clar voi veni cu doua exemple elocvente. Un exemplu tipic de anonim plenar in HUVACA este chiar dl.Goe care-si asuma cu tarie acest statut si-l ocroteste, dupa puterile sale, prin toate mijloacele legale (nu c-ar fi necesar, dar asa din ambitz). La polul opus se afla, tot prin directa asumare si ambitz, cea mai publica si neanonima creatura imaginabila, care-si confera plenar acest statut, prin asumarea si promovarea tuturor mijloacelor de identificare simbolica cu putinta in HUVACA: nume, prenume, renume, poza (multa poza), avatar, caricatura, efigie, logo, semnatura olografa, biografie, bibliografie si lista copleta a prietenilor si cunostintelor sale de seama (de buna seama). Veti fi ghicit deja ca este vorba de chiar conul Dorin, cel mai neanonim si mai narcisist dintre traci, care se distinge pe sine de restul lumii inclusiv prin culoarea fundalului pe care-si scrie comentariile printre comentariile altora; distinctie nu gluma. Acuma de, in raport cu avengura neanonimitatii sale, etalata in toata splendoarea ei pe blog (blogul Certocratia), notorietatea din realitate a celebrului personaj devine foarte palida. In fond foarte putini oameni din lume (dintre cei de pe care Dorin Tudoran nu-i cunoaste sau nu i-a cunoscut personal), au auzit sau au idee despre cine sau ce si de ce este (ar fi) Dorin Tudoran (con-fratele con-fratilor si… cam atat). Dar sa nu divagam… In HUVACA un anonim ramane anonim indiferent cate alte personaje necunoscute lui „il cunosc” (de exemplu prin survol-are), iar un n-anonim (auto-declarat si auto-instaurat ca atare), ramane „persoana publica” indiferent cat de necunoscut ar ramane necunoscutilor sai. Una-i una si alta-i alta. Nu incape confuzie. Sau mai bine zis nu incapea pana iere-alata-ieri cand a venit pe lume (in HUVACA al nostru cele de toate zilele si noptile) o entitate hibrida, un mutant care fiind si una si alta, nu-i nici una nici alta, adica nu-i nimic… din ceea ce stiam noi c-ar fi un anonim sau un n-anonim. Este asadar vorba, doamnelor, domnisoarelor si domnilor despre misteriosul semi-anonim, caci aici voiam sa va aduc, dar numai si numai pe ocolite ca sa nu va inspåimânt deodata.

Daca ai reusit (performantza) sa ajungi cu lectura pana aici, dupa ce vei fi citit cursiv, la rand, dar si printre randuri, cu atentie, tot ce-am insirat pana acum pe acest topic si daca ma iubesti (sau macar daca ai si tu acolo un sentiment oarecare, dar intens si de soi, pus deoparte pentru mine), daca nu, nu, cred ca nu va fi mare lucru sa-ti mai cer inca o mica favoare, inainte de a demara luarea in discutie a acestor „misteriosi semi-anonimi”. Ca sa nu te sur-prinda descoperit parea coltzuroasa a subiectului, te rog revezi, cu raspundere si responsabilitate: Ce este GRESIT pe “forumurile virtuale” si nu poate fi reparat. Numai apoi vei putea continua fara riscuri majore initierea in tainele „semi-anonimilor” ratacitori.

Desi s-ar putea crede ca semi-anonimii sunt rezultatul incrucisarii firesti intre anonimi si n-anonimi (la cat se tot reguleaza unii pe altii prin hyperspa) totusi lucrurile nu stau chiar asa. Semi-anonimul este o entitate de sine statoare care a aparut spontan, din nehotararea unora incapabili sa se decida pentru una sau alta (desi indecizia asta nu-i chiar fara legatura cu relatiile sexuale virtuale dintre anonimi si neanonimi). Intuind sau chiar intelegand de-a dreptul (si de-a valma) care sunt avantajele si dezavantajele ficarui mod de a fi in HUVACA, unora mai perspicace de felul al lor, li s-a parut ca pot gestiona (macar o vreme) o contabilitate dubla fiind anonimi in raport cu anonimii si n-anonimi in raport cu notorii neanonimi (sau macar cu unii dintre ei, pe alese), astfel incat sa beneficieze oportunistic de avantajele ficarei categorii in parte si sa minimizeze respectivele dezavantaje. Asa s-au nascut din spuma marii personaje precum:

No name – Doina Popescu

Daca_nu_nu – Marcela Ciortea

Rebeliunea minerala/ Rongo – Mihai Rogobete

InimaRea – George Tzårnea Tudor

CMM – Carmen Maria Mecu

Radu Humor – Radu Hojbota

Adrian Merfu – Adrian Merfu

Polichinelle – Vali …

AVP – Viorel Abalaru

Anaayana – Ana Melon

si multi, multi altii care-mi scapa pe moment, in mod neintamplator, considerand ca exemplificarile de mai presus pot ajuta indestul la formarea unei bune si consistente prime impresii, vizavi de ce va sa zica ca este „semi-anonimul” pe lumea asta.

Cum nu mi-as putea imagia sa pot epuiza un asemenea subiect vast (vizavi de: ce, cum si de ce au incercat si au obtinut acesti ingeniosi semi-anonimi) intr-un singur topic, in incheiare zilei de azi (care deschide practic seria despre semi-anonimi) voi veni in fata d-voastra cu un exemplu relicva, o fosila (poate vie) a unuia dintre cei mai vechi semi-semi-anomimi, un precursor in materie de semi-anonimat al celor mentionati mai sus. Este vorba despre un nefericit comentator virtual, confundat la un moment dat (dintr-o regretabila eroare) cu notoriul Florin Iaru, nefiind insa acela (ci mai degraba un f. Yorick meta-modern). Iata-l asadar doamnelor, domnisoarelor si domnilor, pe semi-anonimul primordial in persoana prea-cordiala a personajului „Prooooo DOC„. Ca aperitiv (desi ar merge si ca desert ca-i dulce) v-as propune spre atenta lectura declaratia de intentie a prodocului, care aduce foarte bine cu memoriul justificativ al oricarui semi-anonim, care se respecta si se justifica, pe sine, in fata altora. Iat-o:

.

Domnule Florin Iaru,

Nici nu va inchipuiti cat de rau imi pare ca v-am creat, involuntar, neplacerile pe care le-ati semnalat aici. Mi se pare ridicol sa declar aici, ferm, ca eu nu sunt dvs. De altfel, diferentele, nu numai de grafie, ci si de stil dintre noi sunt mai mult decat evidente. Stiu, onest ar fi din partea mea sa-mi dezvalui identitatea reala, punand capat unor banuieli lipsite de orice fundamanent. Va cer scuze ca, deocamdata, nu-mi permit sa o facAsa cum am explicat cu mai multe prilejuri, postez sub nick name contrans fiind de o clauza a contractului meu de munca. Angajatorul nu-mi permite sa-mi exprim opiniile politice in mijloacele de informare in masa. Imediat ce voi scapa de respectiva clauza din contract ori de tot contractul va asigur ca imi voi afisa identitatea reala, in numele careia imi voi asuma, retroactiv, tot ce am scris sub nick-ul Pro DOC. Inca o data, scuze pentru inconvenientul pe care vi l-am produs si multumiri anticipate pentru intelegere. Adevarul e ca nu mi-a trecut nici o secunda prin minte ca postarile mele sub un oarecare nick name ar putea crea confuzii atat de grosolane si regretabile. Daca as fi malitios, as spune honi soit qui mal y pense. 

* * *

As adauga doua comentarii date ca replici declaratiei de avere a anonimului Pro DOC, din care rezulta, pur si simplu, unele lucruri colaterale destul de interesanteeeeee ee, mai ales peste timp (si asupra carora, poate, vom reveni):

  1. Florin Iaru Says: august 10, 2009 at 18:55
    >
    Fiţi, domnule, serios!

    Vă ştiu de pe un anumit forum, al unui anumit ziar. Nu mă interesează adevărata dvs. identitate.
    Dreptul la intimitate şi anonimat e unul fundamental, cu condiţia să nu-l calci tu, profitînd de el.
    Aşa s-a întîmplat cu Lucia T., care, urmărită cu insistenţă de al.l.ş şi Ioan Suciu, a sfîrşit prin a-şi închide blogul. Era distractiv (o distracţie amăruie) efortul lor disperat de a-şi fundamenta şi justifica acţiunile. Cunoscînd persoana, eram siderat cum puteau paria pe numele Valentinei Florescu, care n-avea nici în clin, nici în mînecă. Ruşinos!Important e că, În cele din urmă, n-au reuşit decît împreună. Blogul s-a închis, netul a avut o voce (bună) mai puţin. Numai că, în spaţiul rămas, s-au înghesuit mii de voci submediocre (n.b. neanonime). Cam aşa stau lucrurile.

  2. .
    @Pro Doc – O, ce veste minunata! Asadar ardeti de nerabdare sa iesiti din anonimat si sa va asumati retroactiv tot ceea ce ati produs in anonimat !!! Extraordinar. Ce perspective colosale! Si se va intampla pe acest blog? Incep sa ard si eu de nerabdare. Presimt ca o sa fie interesant. Sper sa nu ne surprindeti cu o surpriza prea mica. Asumarea dv. va fi probabil insotita de obligatia noastra de a reciti sau macar rememora respectivele productii, altfel ce rost ar avea. Sper ca Dorin Tudoran arhiveaza…

    Indiferent insa cum se va consuma iesirea d-voastra din anonimat, dupa inevitabilul extaz initial, stiu sigur ca voi cadea de indata in tristete, realizand ca nimic nu va mai fi ca inainte (intre noi, sic).

    Ma intreb ce parere ar putea avea Dorin Tudoran despre iesirea retroactiva din anonimat si asumare retroactiva, asa la modul mai general, in contextul inepuizabilei josnicii. Trebuie sa existe un moment (sau o zona de momente) in care sa se fi produs iesirea din anonimat a oricarui neanonim care (azi) se respecta. Activ si retroactiv. Intr-un univers, vai, atat de ireversibil.

* * *

Cred ca este de prisos sa mai mentionez ca din cauza tragicelor evenimente care au dus la moartea prematura a raposatului blog al tânarului Dorin Tudoran, dl. Pro DOC n-a mai apucat sa iasa din asa-zisul semi-anonimat, astfel incat n-am aflat nici pana azi cine/ce anume era pseudo-anonimul care se ascundea, etalandu-se, sub acel maretz nick-name si care aspira cu atata ardoare la mai inalt. Poate insa ca „prodocul” n-o fi scapat de clauzele sale contractuale atat de constrangatoare si-a ramas astfel, precum Catrina fata batrana, tintuit in anonimat pana la adanci batraneti, si-o mai fi tintuit si azi, daca n-o fi murit. Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa. Va urma.

P.S. Acuma daca printre prea-cinstitul cititor citit si unic al (b)Arcei lui Goe exista cineva care doreste (cu ocazia anxietatilor sarbatorilor de iarna) sa aprofundeze tema, prin studiu individual, atunci as putea aduga doua repere bibliografice utile, in special prin ilustrarile monumentale ale con-fuziilor din talmes-balmesu-ul in care nimeni nu mai este in stare (nu ca si-ar dori cineva, ca nu vrea aproape nimeni) sa faca distinctia (de altfel foarte simplu de facut) intre anonimi, n-anonimi si semi-anonimi, de neamul lor:

1) Inepuizabila josnicie a anonimatului

2) Harjoane semi-anonime in contumacie si confuzie

Ma refer, desigur, in special la comentariile postate sub cele doua articole si mai putin sau deloc la articolele insele.

Profit totodata de ocazie pentru a-i lua in calcul pe potentialii Nicolae, Nicoleta, Niculina, Nicole, Niki, Nicu (inclusiv Electriku) care s-or afla intamplator in trecere sau in treaba pe puntea Arcei, pentru a le ura, preventiv, onomastica fericita, la multi ani, fericire, sanatate etc. Cu siguranta urarile au arie de acoperire asupra tuturor anonimilor din zona, intrucat fiecaruia dintre ei, fericit posesor al unui Nick-name, i se cuvin toate cele bune cu ocazia Sf. Nicolae.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , | 56 Comments »

Ce este GRESIT pe „forumurile virtuale” si nu poate fi reparat

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 17, 2010

Sau CUM VA PLACE?

Răi, cu adevarat răi, sunt cei care fac lucruri pe care ceilalţi, cei buni, se multumesc să le gândească. Cam asa suna definiţia “răilor” în concepţia unui mare filozof antic, prin raportare la linia subţire (fină, firavă) de demarcaţie între lucrurile facute în realitate si cele facute în imaginaţie. Scurgerea, vai atat de rapidă, pe panta rei, a peste 2000 de ani, de la producerea enuntului respectiv, si a aproximativ 2 milioane de ani de când oamenii se impart in “răi” si “buni” sau, dupa unii autori printre care mă numar (pentru a evidentia o nuanţa posibila care nu face obiectul prezentei intervenţii) în “răi” si “timizi”, ma rog, impune (trecerea anilor de…) sau macar accepta, o reformulare. Iata cum ar suna azi un enunt „clonat” dupa cel antic:

“Răi, cu adevarat răi, sunt cei care fac, in realitate, ceea ce ceilalti, cei buni, se multumesc sa faca pe forumuri anonime.”  Cum vă place?

…vezi tot articolul…

Citeste si:
a) Gata cu anonimatul bai bloggeri
b) Gata cu anonimitatea pe bloguri

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Stelly e clonata… Stelly se transforma

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 23, 2010

motto: Cui apartin drepturile (he-he) intelectuale,  asupra textelor postate ca-comentarii, pe forumuri, pe bloguri sau in subsolurile (insalubre) ale ziarelor si revistelor? Aceasta-i intrebarea!

Pe forumul Vox Publica se poarta un razboi ridicol intre o oarecare d-na Stelly (troll bun pe blogul AVP-ica) si niste falsi „clonatori”. Faptele pot fi vizionate aici (unde-l balacareste avepica pe Mircea Cartarescu) si/sau aici unde-si da in petec DT ori pe aci.

Impresia mea este ca doamna „Stelly” este confuza (rau) sau mimeaza (bine) confuzia. Incerc timid o clarificare.

Stelly: „…In ceea ce priveste problema cealalta, nu am de gind s-o las balta...”

@Stelly – Totusi las-o balta. Daca te amuza acest fel de a te scoate (din plictiseala) poti continua, fireste, dar te obosesti in zadar sa-ti reperezi onoarea nereperata. Gluma „baietilor” e nesarata numai prin prisma „efectelor” pe care le sconteaza asupra ta, in legatura cu felul in care te vor face. Sa reactionezi. Le dai apa la moara cu insistenta ta formala pentru asa zisa dreptate. Si nu numai ca le dai apa la moara le si justifici partial „fapta” prin reactia ta nepotrivita, prin acest simulacru de lupta pentru niste false valori. Traiesti in anonimat virtual (ca personaj) si trebuie sa accepti regulile anonimatului, adica sa incetezi sa folosesti masurile de judecare din lumea reala. Nick-name-ul „Stelly” nu-ti apartine. Nu l-ai inregistrat nicaieri in mod legal. Nu platesti nimic pentru el. La fel ca si pentru avatar. Sunt simple conventii anonime cu efect (vai) extrem de limitat care tine exact pana acolo pana unde alt anonim accepta sa-l considere valid. Atat. Oricine este indreptatit sa foloseasca acelasi nick si aceelasi avatar. Mesajele pe care le-ai postat,  carate apoi de colo colo prin copy paste, odata ce au fost facute publice, ca si comentarii anonime, sunt ale oricui vrea sa le foloseasca pentru a-si confectiona, liber, un mesaj pe care vrea sa-l transmita. Intelege ca cei care fac acele glume pe seama ta nu incearca sa-ti fure identitatea si sa-ti denatureze sau anuleze in mod direct mesajele (care sunt oricum nule). Ei incearca sa-ti faca „identitatea” si mai clara. Sa atraga atentia asupra ta si sa-i faca si pe altii sa te priveasca si sa te vada exact asa cum esti. Ei nu mizeaza nicio clipa pe faptul ca cineva, oricine, i-ar putea lua pe ei drept o oarecare Stely, de pe blogul anonimului avepica fara frica, ci tocmai viceversa. Fii realista ce dracu. Ei mizeaza pe faptul ca toata lumea va face diferenta intre ei, parodiatorii tai, si tine. Iar tu ii ajuti sa faca exact acest lucru, aceasta diferenta. Ca si tine, si ei incearca sa transmita un mesaj, folosind insa, spre deosebire de tine, metode de comunicare nitzel mai sofisticate. Ei nu vorbesc prin tine, folosindu-se de identitatea ta (care identitate?) ci despre tine asa dupa cum, si tu, incerci sa vorbesti despre ei, si unii si altii fiind liberi sa o faca cum se pricep mai bine spre un maximum de eficienta a comunicarii (ce slujeste un duel, o infruntare, un dialog sau ce-o sluji acolo). Asadar te agiti degeaba. Administratorii de pe Vox Publica nu au motive intemeiate sa intervina, nici legale, nici morale, in razboaiele de cacao dintre anonimi. De ma crezi, de nu ma crezi. Dar poate ca facând valuri in Vox Publica, precum avpica-n Romtelecom, vei speria pe cineva. Mult succes iti doresc.

P.S. Ci mai lasati-l in pace pe Cartarescu. Nu-i mai vârâti numele in rahaturile voastre de frustrati cu pretentii. Mircea Cartarescu este un scriitor imortant, un artist, un cetatean onest si lucid. Ca individ uman si ca scriitor, fara a face alta politica decat pe a sa, de cetatean, isi scrie impresiile sincere si personale despre lumea in care traieste si despre „sistem” asa cum se vede acesta de pe dinafara. Inconsistetele, dezertarile sau oportunismele de care-l acuzati aluziv sau cu toata gura (voi sau altii ca voi de pe cealalta latura a nimicului) sunt doar in capul vostru, simple inchipuiri. Orice om onest si neidiot (atat si nimic mai mult) poate constata ca reactiile lui Cartarescu sunt firesti, naturale, oneste, conforme cu informatile si starile schimbatoare, care transpar dinspre sistem si pe care Cartarescu le interpreteaza folosidu-si personalitatea, educatia, inteligenta, sensibilitatea ori naivitatea ce-i anima fiinta. Valoarea probata si notorietatea castigata pe drept ii ingaduie sa-si exprime acele pareri personale in locuri cu vizibilitate, in cotidiane de mare tiraj sau la televiziuni si sa atraga audienta si atentie.  Incetati sa-l mai judecati cu masurile voastre meschine de inapoiati primitivi, ramasi la nivelul umil al precarei voastre evolutii (ce si-a consumat apogeul acum 30 de ani). Faptul in sine ca ati respirat acelasi aer al cenaclului de luni impreuna cu Manolescu si Cartarescu nu va aduce niciun aport de talent sau valoare chiar daca vi se pare voua altminteri. Ei au progresat. Voi ati ramas pe loc in fundul vostru. De lume. Faptul ca priviti in jur si va vedeti titanici in comparatie cu ceilalti pigmei ai supravietuirii iarasi nu are de ce conta in economia jocului. Dar nu va mai mirati macar.

P.P.S. Avepica fara frica se plange ca nimeni nu acorda atentie marilor adevaruri pe care el le-a enuntat pe importantul sau blog (cel mai important din triungiul Corabia-Caracal-Izbiceni), la vremea la care el clarvazatorul le-a enuntat, in schimb (si mai ales nedrept) lumea este gata sa caste gura si sa accepte aceleasi adevaruri cand sunt rostite, mult mai tarziu de catre altii, cum ar fi bunaoara Cartarescu. Parerea mea sincera ca avepica ar trebui sa se bucure pana la cer pentru ca nu se uita nimeni la blogul sau pe care toarna calomnii, mizerii, rahaturi cu nemiluita. I-auzi una:

„…deşi de Cărtă, care de când îl cunosc – şi sunt preste 30 de anişori de când ne intersectam la Cenaclul de luni – umblă după “mărcile” altora, pe care să le prezinte publicului ca fiind ale lui, originale de la mamiţică-sa de-acas, nu sunt sigur că nu ştia, helas…”  – Mizerabile, mizerabile, cum profiti de piticismul de care suferi. (Apropo, faptul ca ai facut cunostinta cu Mircea Cartarescu acum 30 de ani, nu inseamna ca-l cunosti de 30 de ani, pocitanie)

 



Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , | 4 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: