(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Posts Tagged ‘Cristian Tudor Popescu’

1 Aprilie in forma continuata (complicitati de duzina)

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 1, 2016

Dragul meu (!?) aspir-ant, iti plang de mila. Trebuie sa fii (si tu) in mare confuzie (ca toata lumea). Despre ce naiba ai mai putea sa scrii azi capodopere… Ma rog, dupa cum bine se stie, capodoperele rasar din coliziunea neconditionata a autorilor geniali cu conditia umana („scârbosul factor uman” – J.P. Sartre Belmondo), cu conditia sa fi capabil a fi in stare sa alegi contextul local spatio-temporal potrivit pentru intrarea (din cotidian) in universal (Star gate). Din (ne)fericire in era noastra (al cincelea val; val dar si vål) exista mii si mii de „locuri” care se predind a fi calea, adevarul si viata, porti deschise dinspre profan spre sacru, pe care sunt invitati sa intre toti aspirantii de ocazie pentru a desavarsi capodopere. Majoritatea sunt false. Unele sunt atat de false incat nici macar n-ar trebui sa fie numite porti, fiind niste simple picturi pe ziduri sau pe garduri, asezonate cu luminite. Locuri de dat cu capul. Desigur ca cei cu capul foarte, foarte tare ar putea sparge astfel de pseudo-porti si, cu putin noroc, ar putea ajunge la izvoare literare foarte bogate, pline de miez (miezul lucrurilor – conflictele de conștiință ale omului părăsit în voia spaimei și singurătății – precum painea verde de graham). Daca simti intr-adevar ca esti tare (de cap) atunci te-as invita sa iei drumul Damascului, trecand prin Turcia rurala (observand obiceiurile de nunta la cangurii schiopi) si apoi prin Kurdistanul salbatic (impreuna cu fratele Karl Marx – Cel din „Adio Europa”), pentru a-l recupera din anonimat pe baietelul plin de sange si praf care a induiosat planeta in timp ce Moscova neaga orice implicare. Are potential pustiul. The Kid al lui Chaplin e mic copil pe langa arsenalul de blazare, resemnare si mai ales de nefireasca liniste, pace si acceptare senina (a ceea ce este / pe lume), pe care le degaja micul erou al ontologiei, in timp ce duios istoria trecea (brat la brat cu Putin, Erdogan si alti cativa, pe care nu-i mai numesc, nu ca sa nu-ti dau mura-n gura, ci ca sa nu te adancesc in confuzie). Stiu ca-ti place confuzia, ca esti un masochist in materie de confuzie (mai ceva decat formatorii de o opinie), dar noi, dl.Goe, ramanem la acest capitol un sadic stoic ce refuza sa-l schingiuie pe masochist. Noi suntem pentru limpezimi.

Dar in fine sa nu deviem… prea tare. Calatorului ii sade bine cu drumul. Inclusiv cu drumul Damascului, al Bagdadului (si el e emirul), al Berlinului (Angela merge mai aproape), al Parisului si/sau al Pristinei la Rio (Rioooooo Lobo & Potomac, mac) … al Qaeda si al Capone. Daca totusi nu ai nici cap atat de tare si nici stomac pe masura pentru a scrie fictiune pe marginea crudei realitati a istoriei post-mderne si contemporane, deh, noi unul te intelegem. Scrie si tu mici ese-uri despre tentatia binelui si a raului. Asa in general. Poti chiar compune momente si schite despre oameni care cedeaza ispitei de a face bine si/sau rau altora, nu pentru ca n-ar fi avand incotro (desi nici tragismul acestor cazuri ale inexorabilitatii maligne nu-i tocmai de neglijat), ci pentru ca (aprent, desigur doar apparent), vor fi decis sa cedeze voit, controlat, impulsului launtric de a face cuiva un bine sau un rau. Faptul de a detine (discretionar !) puterea de a face un bine sau un rau, fara a-ti asuma niciun risc previzibil, poate fi un stimulent fantastic pentru oportunisti. Uite un punct de plecare: Un hot a spart o casa, a baut o sticla de rom si a adormit pe canapea… Umarea? De aici incolo ar fi treaba ta, in context introspectiv. Intra in pielea celui/celei venit/a acasa si care (ca o Ironie a sortii la Baia de aburi; Nu uita sa le vizionezi si pe astea AICI) då peste un strain beat adormit in patul sau (mai mult sau mai putin con-jugal). O ocazie unica sa omori pe cineva lipsit de aparare, un anonim insignifint (o pierdere nula pentru omenire), pretinzand fara probleme ca ai fost in legitima aparare in lupta cu un talhar la tine in casa. Poti rata o asemenea ocazie? Cum de nu i-o fi oferit Fyodor Mikhailovich lui Rodion Romanovich aceasta sansa? Sau si viceversa, o doamna induiosata, care-i ofera intrusului mancare, bani si (in cele din urma) o partida de sex salbatic, de neuitat si fara pretentii (ca sa aiba Omul – cu O mare – de ce-si aduce aminte), pentru a se intoarce apoi inapoi in viata ei anodina de gospodina, casnica si sotie fidela, mama a doi-trei copii dintre care cel putin unul este autist. Haide mai aspirantule ca daca mai insist mult oferindu-ti detalii dupa detalii te pomenesti ca dupa ce-l iei (n.b. Premiul Nobel pentru literatura) se vor gasi unii sa te acuze de palgiat dupa Arca lui Goe.

Mai bine stii ce? Ia scrie tu un eseu socio-psihologic care sa explice inexplicabilul. De ce se bucura de infinit mai multa atentie si pretuire din partea natiei Simona Halep decat Horia Tecau? De ce? Singurul lucru la care-l intrece Simona pe Horia este este suma de bani castigatå. In rest nici vorba… Iar de patriotism si olimpism ce sa mai vorbim. Ai putea scrie eseul sub forma unui (pseudo)interviu imaginar cu Cristian si Tudor si Popescu sau chiar ca Paler cu Dumnezeu insusi. Ce zici? Incerci?

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 14 Comments »

Jurnal secret: Cum poţi să devii un om cu desăvârşire moral

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 5, 2013

Cristian Tudor Popescu, titanicul presei romanesti, aceasta (s)cazatura a speciei, rostitorul de serviciu al adevarurilor absolute, tanjind indecent pentru ratia de scuipat care-l mentie in viata, n-a ratat ocazia si a mai cersit inca o data atentia natiei, intrand, ca viermele, in cadavrul proaspat al lui Sergiu Nicolaescu, de unde si-a scos capul si a vorbit cu gura plina. In principal, ziaristul a livrat doua premise si concluzia indubitabila care ar fi decurs logic din cele doua premise. Dar logica si cetepismul sunt doua notiuni total diferite. Totusi, logic sau nu, important este ca Cristian Tudor Popescu reuseste sa-si obtina ratia de scuipati si sa-si intretina astfel mizera existenta. Prima premisa furnizata de rateul uman CTP ar fi aceea ca filmele lui Sergiu Nicolaescu nu i-ar fi produs lui personal niciodata, nicio emotie. (Desi, cu mare probabilitate enuntul respectiv nu-i adevarat, il creditez totusi pe personaj cu prezumtia de sinceritate. Asa o crede el sincer, acuma. Asa o si fi. Nu conteaza. Sa zicem ca-i intocmai asa). A doua premisa livrata de catre detinatorul adevarului (pigmeul cu chelie) ar fi aceea ca filmlele lui Sergiu Nicolaescu ar fi fost facute pe placul lui Nicolae Ceausescu. (Daca asa i-o fi placut si lui Ceausescu sa faca filme ma intreb de ce nu-o le-o fi facut el. O fi fost ocupat). Concluzia rezultata din cele doua premise este una singura: filmele lui Sergiu Nicolaescu n-au valoare. Ironia soartei face ca acest verdict tembel sa vina de la un epigon al lui Sergiu Nicolaescu in materie de destin, de la un fost inginer, convertit la lumea ideilor si artei (poate nu stiati dar fostul inginer diplomat este scriitor, mai bine zis „si” scriitor, atunci cand nu este ziarist, cinefil, analist, tenisman, comentator si filosof).  Convertit si ratat.  Convertit pentru a fi ratat.

In contrapartida, eu, (dl.Goe) marturisesc (tot sincer) ca multe din scenele cuprinse in filmele lui Sergiu Nicolaescu m-au emotionat. Desigur nu pot trage concluzia ca emotiile mele sincere ar putea reprezenta certificarea valorii artistice a filmelor respective. Totusi puse impreuna milioane de emotii chiar asta denota: valoare artistica. O implicatie logica valaida. Iar faptul ca un film ii place si lui Nicolae Ceausescu si lui Gigi Becali nu poate insemna automt ca ar fi lipsit de valoare artistica. Probabil ca afland despre emotiile avute de Cristian Tudor Popescu (cinefilul tenisman) in fata „Melancoliei” sale,  Lars von Trier, s-ar simti inevitabil (dar pe nedrept) devalorizat.  (Apropo de „Melancolia”, marturisesc ca filmul respectiv n-a reusit sa ma emotioneze deloc (mai putin scena finala care m-a emotionat un pic). Melancolia este un film care a reusit sa ma impresioneze fara sa ma emotioneze, un film mare, pe care l-am vazut dupa prea multe alte filme,  ca sa ma mai poata emotiona. In tot cazul dupa filmele lui Sergiu Nicolaescu, vazute „just in time” (pe bulgari la Studio hi-X) si care au reusit sa ma emotioneze.

Solicitarea cersita, pentru o portie de scuipat, venita de la titanicul presei românesti mi-a produs desigur greata (o greata existentiala) si o pasagera indispozitie, un usor disconfort in propria piele ca-co-reprezentant al speciei. Alinarea a venit de la o citronada pe care v-o ofer si d-voastra:

„A murit Sergiu Nicolaescu, un regizor foarte bun şi un profesionist adevărat în domeniul filmelor de acţiune. Filmele lui au fost văzute de un miliard de oameni de pe planeta noastră! Mulţi cineaşti ar fi fericiţi să aibă măcar a mia parte din succesul său.

În plus, era un bărbat frumos (fără să fie efeminat, ca alţi bărbaţi frumoşi) şi plin de farmec – calităţi care se regăseau şi în rolurile pe care le juca, întrucât Sergiu Nicolaescu era el însuşi şi în realitatea de fiecare zi, şi în ficţiunea cinematografică.

Acest om de valoare a avut admiratori, dar şi „judecători cu ochi de gheaţă”, cum ar fi spus Eminescu. Aceştia l-au atacat furibund sau l-au dispreţuit discret, până în ultima clipă a vieţii.

Unii l-au desconsiderat pentru…succesul filmelor sale, pretinzând că este vorba de producţii uşoare, în conformitate cu aşteptările publicului larg. Este regretabil că s-a făcut această nedreptate, dar era de aşteptat să se facă într-un moment în care, la noi, succesul este considerat suspect. Scriitorii ale căror cărţi sunt vândute în tiraje mari sunt trataţi la fel. În realitate, filmele lui Sergiu Nicolaescu, uşoare sau grele, sunt BUNE. Sergiu Nicolaescu nu este Ingmar Bergman sau Luis Buñuel, dar este Sergiu Nicolaescu. Este ceva, prin raportare la situaţia (în care se află chiar şi unii dintre denigratori săi) de a fi NIMENI.

Alţii l-au găsit vinovat pe Sergiu Nicolaescu de oportunism, pentru că a întreţinut relaţii cordiale cu autorităţile, şi în timpul comunistului Nicolae Ceauşescu, şi în timpul comunistoidului Ion Iliescu. Această intransigenţă morală aplicată unor oameni de valoare este nejusticată, incorectă şi ruşinoasă. Este uşor, dacă îţi petreci viaţa în fotoliu, ca observator, şi nu faci nici filme, nici tablouri, nici cântece, nici cărţi, să-i tot incriminezi pe cei care fac. Trăind imobil, steril şi ironic, nu rişti să săvârşeşti abateri de la morală (deşi săvârşeşti, silenţios, suprema şi dezgustătoarea imoralitate de a nu fi de folos cu nimic semenilor).

Dacă nu eşti în relaţii cordiale cu autorităţile, cum să procuri bani pentru filme? Cum să obţii aprobarea ca mii de soldaţi să participe, ca figuranţi, la reconstituirea unor bătălii istorice? Cum să faci să ajungă filmele tale în sălile de cinematograf din România şi din străinătate? Cum să ai acces la reţelele de televiziune?

Sergiu Nicolaescu trebuie admirat (şi compătimit) pentru că şi-a mai pierdut timpul şi cu necesara curtare a conducătorilor ţării. De acum înainte, iată, nu va mai putea să şi-l piardă. A devenit un om cu desăvârşire moral.” – Alex Ştefănescu

Update: Recomand si articolul d-lui Nimeni pe aceeasi tema: atitudini la moartea lui Sergiu Nicolaescu.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , | 163 Comments »

Cum va place?

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 7, 2011

Credibilitatea ştirilor incredibile şi paradoxul de lângă noi.

♪. Un ziarist măricel, negru in cerul gurii aşa şi pre pământ, atoateştiutor, dă sfaturi în toate cele ce sunt şi-n toate ce mâine vor râde la soare, inclusiv meditaţii naţionale gratis celor picaţi la BAC. Fii săi pică BAC-ul, ca nimeni nu-i profet în casa lui. Allahu Akbar.

♪♪. Un euro-parlamentar român, dar cu british citizenship, este euro-sceptic. Sau conflictul de interese al celui cu curul în două sau mai multe luntre. Işi adună fragmentele de fund şi promite profesionism şi loialitate în ciuda feeling-urilor de spleen şi pessimism. Cu optimism înainte, spre o Europă unită.

♪♪♪. Un fost ministru al externelor, al culturii, fost consilier prezidential pe probleme de diplpomaţie, om cu o solidă cultură, europeană , el însuşi foarte bine integrat in Europa, este… euro-sceptic (ştie d-lui de ce) şi se uimeşte total în faţa unor instrucţiuni venite de la Uniunea Europeană, ca şi cum s-ar afla în faţa unor mesaje sosite din Andromeda. Uimirea sa mi se pare uluitoare.

♪♪♪♪. Un cetăţean sărman euro-dunărean care abia subzistă deci există, persistă cu ample viziuni geo-politice la scară continentală despre ce şi cum ar trebui să fie SUE (aşa şi nu altminteri).

♪♪♪♪♪. Un adolescent re/tem-bel exmatriculat de mai multe ori din şcoala devine ca adult un alcoolic înveterat şi moare beat, într-un accident de maşină, la 44 de ani. Intre timp mâzgăleste nişte „picturi”. Una dintre ele devine cea mai scumpă lucarea de artă (!?) vândută vreodata in lume: 140.000.000 USD (140 de milioane de dolari americani). Asta:

Picturi scumpe. Scumpe.

A. Ghicitoare (citatul zilei):

„ …o populaţie totuşi destul de omogenă din punct de vedere rasial, cultural şi religios (e vorba în esenţă despre caucazieni de religie creştină, … – inclusiv Turcia… ” 😯

B. Ghicitoare – poezie:

الله أكبر الله اكبر
والله أكبر فوق كيد المعتدي
الله للمظلوم خير مؤيد
أنا باليقين وبالسلاح سأفتدي
بلدي ونور الحق يسطع في يدي
قولوا معي قولوا معي
الله الله الله أكبر
الله فوق المعتدي
Dumnezeu este cel mai mare! Dumnezeu este cel mai mare!
Şi Dumnezeu este cel mai mare peste haitele de agresori,
Şi Dumnezeu este cel mai bun ajutor al celor oprimaţi.
Cu credinţă şi cu arme voi apăra ţara mea,
Iar lumina adevărului va străluci în mâna mea.
Spune cu mine! Spune cu mine!
Dumnezeu, Dumnezeu, Dumnezeu este cel mai mare!
Dumnezeu este mai presus de orice atacator.

***

Si alte probleme pentru acasa:

1. Unde este patratica lipsa? 2. Au patratele A si B din desen aceeasi nuanta de gri SAU nu?

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 23 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: