(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Posts Tagged ‘Dilema Veche’

M-am săturat de Andrei PLEŞU

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 15, 2014

Imi place şoric(i)ul de porc. La nebunie (o data pe an). Imi plac sarmalele. Imi plac savarinele. Imi plac mititeii. Imi plac piftiile. Imi place ciorba de burta. Imi place Andrei Plesu. Imi place puiul cu mujdei de usturoi. Toate cu masura. In zile de sarbatoare, la ocazii speciale. Sunt delicatese pe care le pot savura si aprecia la adevarata valoare doar daca mi se da ragazul sa le simt lipsa si sa le duc dorul, sa mi se faca poftă. Abundenta oricăruia dintre ele duce in scurta vreme la o stare de prea mult, de sastiseală, saturatie, exces, indigestie, intoxicare… sau chiar mai rau… la reactii adverse. Incercati sa mâncati sarmale in fiecare zi timp de o saptamana, sau incercati sa devorati patru-cinci savarine la o masa. O sa vi se aplece. O sa va ingretzosati. O sa le urâti, o sa le detestati, o sa le abandonati. Nu veti mai pune botul la savarina pentru multa, multa vreme. Asa si cu Andrei PLEŞU. E o delicatesa care tinda sa devina un fel comun, o supa servita la fiecare masa. Mie (ca cititor) îmi ajunge. M-am săturat de Andrei PLEŞU. Se pare ca domnia sa nu mai are alta treaba decat sa scrie articole la gazete, 2-3 pe saptamana (!?)… Se pare ca din asta traieste (ca Cartianu si altii), e job-ul care-i pune pâinea pe masa. Oare ce se mai intampla cu NEC”? Vå rog så nu ma intelegeti… gresit. Fiecare articol, considerat la bucata este bun, agreabil, admirabil pe alocuri, sublim am putea zice (si chiar zicem) dar luate (spre considerare) la gramada, editorialele plesiene (îmi) dau intr-adevar senzatia de obositoare si plictisitoare dådåceala socialå, atunci cand nu denota o simplå predicå cu accente dadaiste, rezultată la comanda gazetei, un raspuns incropit cu „manierism” la rugamintea: „Nene Plesule mai da-ne un articolul!”. Citind una dintre cele mai recente productii ale maestrului am avut (nu stiu de ce) senzatia ca intrezaresc in autorul acelui text un personaj din Vitzelul de Aur al lui Ilf si Petrov. Dar nu mai stiu care.

Iata textul:

Iarăşi şi iarăşi despre „intelectuali“ – de Andrei Plesu

Domnul Ştefan Brăgărea, colegul meu de curs primar (căruia colegii îi spuneau „Toto“), mă citeşte (ceea ce mă onorează) şi din cînd în cînd îmi scrie pentru a amenda unele texte ale mele cu care se află în disjuncţie (vezi scrisoarea reprodusă în numărul de faţă). Toto, prin clasa a treia, ne intimida pe toţi prin talentul lui literar: scria versuri de o neobişnuită maturitate şi nu ne îndoiam că eram colegi cu un viitor mare om de litere. Ulterior însă, traseul lui profesional a luat o cu totul altă direcţie: a terminat chimia la Politehnică, s-a specializat în biotehnologie, a lucrat în Statele Unite şi în Franţa, pe scurt – a făcut o frumoasă carieră ştiinţifică. În domeniul lui este, cum se spune, „cineva“! Am toate motivele să fiu mîndru de vecinătatea biografiilor noastre şi să-l regăsesc printre cei care mă citesc, declarîndu-se „aproape întotdeauna de acord“ cu mine. Probabil însă că „preistoria“ lui literară subzistă psihanalizabil în frămîntările (nostalgiile?) lui lăuntrice. Şi asta se vede în reacţia iritată pe care o are, ori de cîte ori i se pare că îi exclud din categoria „intelectualilor“ pe truditorii care nu se ilustrează în domeniul „culturii umaniste“. „Nu“ – zice Toto – „nu e corect să dezvolţi ca intelectual umanist un complex de superioritate faţă de profesioniştii ştiinţelor naturii, ai disciplinelor aplicate, ai tehnologiilor de vîrf. Şi ei sînt tot intelectuali!“

Posted in Dl.Goe si Pleşu | Etichetat: , , , , | 8 Comments »

Peisaj postapocaliptic cu presă şi proşti

Posted by Arca lui Goe pe iulie 25, 2013

Am reluat articolul de mai jos din motivele generice obisnuite acestui gen de „plagiat” (mentionate in descrierea categoriei Aliorum Textuum) dar si din cateva „ratiuni” speciale:

  • Are un titlu extrem de dragut, sugestiv…
  • Este „on topic” cu „menirea proiectata” a Arcei lui Goe – protejarea si promovarea generica (sic) a libertatii de exprimare in cazuri particulare – Intelegeream Conservarea si Salvarea Razboiului prin esantionare.
  • Descrie fix aceleasi mecanisme care se produc la scara mai mica in HUVACA – o caricatura mica a presei dân realitate… care este o caricatura mai mare…

Am citit ultimul raport anual al ActiveWatch despre libertatea presei în România, cu obişnuitul scrîşnet de dinţi: recensămîntul abuzurilor rămîne, în mare, constant, de la an la an, tematica se schimbă. În plus, îmi dau seama că, treptat, domeniul rămîne fără obiectul muncii: nu prea mai avem presă. Peste ziarele care încă mai apar, poţi trece lejer în cinci minute, fără să ai senzaţia că pierzi ceva important. Televiziunile de ştiri fac trafic de vizibilitate şi influenţă şi nimic mai mult – nu mai am televizor şi mă consider mult mai bine informat decît în perioada în care aveam, iar cînd mai urmăresc cîteva talk-show-uri pe site-urile acestor televiziuni, rămîn cu o stare de profundă jenă. Deci mă uit cu drag la colegii de la ActiveWatch (sau Centrul pentru Jurnalism Independent) – cîtă vreme presa bubuia de investiţii, pînă în 2008, păreau singurii care se mai gîndesc la reguli şi la starea industriei ca atare. Acum, cînd presa a falimentat economic, tot ei par a fi singurii care se mai gîndesc la reguli şi la starea industriei ca atare. E ca şi cum Don Quijote umblă vioi şi se ceartă cu balaurii, într-un peisaj post-război nuclear. Nu vreau, deci, să repet şi aici chestiunile grave, dramatice şi cu adevărat apocaliptice care compun cadavrul defunctei prese din România. Vă propun să ne amuzăm. Cînd citesc rapoartele astea – care pun cap la cap cazurile care ajung la ActiveWatch –, mereu descopăr şi latura absurd prostească a problemei. Există ceva dintr-un film cu Stan şi Bran, în plăcerea unora de a-i cenzura pe alţii. Stilul este uneori atît de grosier, încît nu te poţi gîndi că oamenii ăia chiar fac asta la modul serios. Adică te întrebi: asta e pe bune? Există ceva dubii, aşa cum o bătaie cu frişcă în Stan şi Bran nu pare cu adevărat o luptă de stradă.

Să citim şi aşa raportul ActiveWatch: „La începutul lunii iulie, jurnalistul Agerpres Claudiu Zamfir, acreditat la Guvern, a trimis un set de întrebări la Biroul de Presă al Palatului Victoria, către Andrei Zaharescu, purtătorul de cuvînt al Executivului, şi către Anca Alexandrescu, şeful departamentului de comunicare al instituţiei. Claudiu Zamfir solicita informaţii despre salariul generalului Wesley Clark, fost comandant NATO şi proaspăt instaurat în funcţia de consilier onorific pe securitate şi economie al lui Victor Ponta. Clark este membru în conducerea unei companii petroliere care are operaţiuni în domeniul gazelor de şist în Polonia. La cîteva ore de la trimiterea întrebărilor pe e-mail, şefii jurnalistului l-au anunţat că nu se mai ocupă de Guvern. Alte surse din interiorul Agerpres au declarat atunci, pentru România liberă, că superiorii au menţionat drept motiv e-mail-ul trimis de jurnalist.“ (p. 15) Avem, deci, un jurnalist de la agenţia de presă de stat, dat la o parte pentru o întrebare despre cît cîştigă un consilier al lui Victor Ponta. Şi aş paria că s-a făcut la modul: Andrei Zaharescu şi/sau Anca Alexandrescu primesc cererea şi se gîndesc dacă să răspundă sau nu. Băi, stai aşa, că ăsta e de la Agerpres, ăştia nu sînt ai noştri? Ia, sună, bă, la şeful lui!

După ce de ani de zile se cere depolitizarea Agerpres, în februarie 2013, s-a rezolvat: Ponta l-a numit acolo director pe Alex Giboi, şeful biroului de presă al PSD. Aşa, direct, pe faţă, fără subtilităţi: luăm omul direct de la biroul nostru de presă şi îl punem la agenţia de ştiri. Aşa cum, pe vremuri, l-au luat pe Alexandru Sassu de la biroul de presă PSD şi l-au pus şef la TVR. Am tot mai mult impresia că Ponta repetă modelul Năstase, în relaţia cu presa, model pe care l-aş numi pupă-i în bot şi ia-le tot! Traian Băsescu a fost un mare inamic al presei, dar a fost unul deschis. A băgat presa printre vulnerabilităţile la adresa siguranţei naţionale. Cu Băsescu ştii cam care e faza. Are stilul unui marinar care agaţă fete în port: dacă nu te culci cu el, te face curvă în gură mare; dacă te culci cu el, te tratează iremediabil drept curvă. Năstase şi Ponta sînt, însă, băieţi finuţi. Vedeţi interviul lui Ponta la HARDTalk de la BBC – întrebat despre faptul că aliaţi de guvernare folosesc presa drept baros contra adversarilor, Ponta a răspuns mieros: „În România, presa este liberă şi ţinem foarte mult la asta.“ Simpatica englezoaică care îl intervieva nu şi-ar imagina că un prim-ministru poate sta într-un studio de televiziune, în timp ce se foloseşte limbaj suburban la adresa unor instituţii, aşa cum stătea Ponta în studioul de la Antena 3. Şi tot zicînd, aşa, mieros, cum ţine el la libertatea presei, Ponta o controlează încet-încet, prin numiri ca cea de la Agerpres, cooptîndu-i patronii de televiziuni etc. Spre deseobire de bruta de Băsescu, Ponta şi Năstase au aerul că fac curte unei prinţese, pentru ca apoi să o umple de sifilis şi să zică la toţi în sat că aia e o sifilitică. Eu zic să fim atenţi la Anca Alexandrescu – mai sus-pomenită –, probabil ea va juca rolul de „Dorina lui Năstase“, despre care vă ziceam acum două săptămîni.

Dar să continuăm cu cazurile de Stan şi Bran. „Pe 14 noiembrie, o echipă a Poliţiei Locale a sectorului 3 şi un reprezentant al Inspectoratului în Construcţii sector 3 au demolat abuziv un panou stradal care milita împotriva exploatării miniere cu cianură de la Roşia Montană. Afişul făcea parte dintr-o campanie a organizaţiei nonguvernamentale Alburnus Maior, împreună cu agenţia de publicitate Papaya Advertising. Mesajul panoului era adresat premierului României: «Cetăţene Victor Ponta, o iei în căsătorie pe dra Cianură?», «Sînt întrebări la care se răspunde cu DA sau NU. Electoratul aşteaptă răspunsul pînă pe 9 decembrie, ora 7.» Panoul trimitea la site-ul rosiamontana.net, care informează şi colectează adeziuni publice împotriva exploatărilor miniere cu cianuri pe teritoriul României. Reprezentanţii campaniei au spus că nimeni nu a primit nici un document scris privind motivele demontării. Dorina Iordache, reprezentantul Inspectoratului în Construcţii sector 3, a declarat că această decizie ar fi aparţinut primarului de sector, Robert Negoiţă.“ (p. 16) Cu alte cuvinte, în spaţiul public se pot afişa numai mesajele care plac domnului primar. Acelaşi Negoiţă umple sistematic sectorul 3 de panouri publicitare cu propria sa faţă. Tipul are aerul că îşi construieşte Coreea lui de Nord, în sectorul 3 al Bucureştiului.

Cel mai delicios dintre aceşti oameni mici, cu suflet de cenzor, care nu se poate abţine, este Ion Stavre. Cum adică care Stavre? Cel din exemplul cu clipul electoral al Partidului Popular Maghiar din Transilvania. TVR decide cu de la sine putere că mesajul PPMT (autonomie pentru Transilvania) este ilegal, deci interzice clipul. În cuvintele lui Ion Stavre, de la TVR: „Ca urmare a legislaţiei în vigoare, spotul trimis spre difuzare de Partidul Popular Maghiar din Transilvania studiourilor regionale ale SRTv din Timişoara şi Cluj-Napoca a fost supus unei analize de conţinut (metodă de cercetare media care se predă în primii doi ani de facultate la jurnalism). (…) În consecinţă, PPMT este rugat să modifice conţinutul spotului pentru a fi în acord cu prevederile legale. Decizia SRTv poate fi contestată la CNA, autoritatea care a emis Decizia nr. 738 din 1 noiembrie 2012.“ (p. 18) Observaţi aura de inteligenţă pe care şi-o construieşte Ion Stavre: în urma unui demers ştiinţific pe care l-a învăţat la facultate, i-a rezultat că e ilegal ce zice partidul maghiar. Dacă nu vă convine, contestaţi la CNA. Întrebat de ActiveWatch, preşedintele CNA, Răsvan Popescu, a afirmat că „CNA nu are competenţă legală pentru a se pronunţa cu privire la decizia luată de TVR în cazul spotului respectiv.“ Cu alte cuvinte, nu se poate face nimic; dacă Stavre de la TVR zice că dai un mesaj ilegal, gata, s-a terminat.

Iar Stavre de la TVR zice că eşti ilegal cînd vor muşchii lui şi mai face şi pe deşteptul cu analiza lui de conţinut. Eu, de pildă, făcînd analiză de conţinut la cele cîteva fraze semnate de el, îmi rezultă – ştiinţific – că Stavre e un prost sinistru. Dar, totuşi, Stavre e acolo şi dă drumul pe postul public numai mesajelor electorale care nu îl deranjează. Şi – veţi zice – de ce fac caz din situaţii mici. Nu sînt mici. Aici e problema: eu nu vreau să trăiesc într-o ţară în care micul primar Kim de la sectorul 3 decide ce se afişează,  în care Băsescu tratează relaţia cu presa ca pe o vizită vînjoasă la bordel, în care Ponta pupă presa pe bot şi o lucrează pe la spate, şi în care Stavre are butonul cu clipuri electorale. Toate astea sînt legate între ele. Şi de-asta mai e, încă, util să te baţi pentru libertatea presei, chiar şi pentru libertatea cadavrului presei. Pentru ca măcar aşa, o dată pe an, să le fie puţină ruşine ăstora! – Sursa: Dileama Veche

facebook.com/Cristian.Ghinea.

Posted in Aliorum Textuum, Dilema Plus - Dilema Minus | Etichetat: , , , | 14 Comments »

Iesirea din Dilema capitalista

Posted by Arca lui Goe pe iunie 13, 2012

13 mai 2012 – Dupa cum bine stiai, iar daca nu stiai n-ar strica sa afli, pe la inceputul acestui an de gratie (vorba vine) 2012, mai precis prin februarie 13 (ziua de nastere a lui Nenea) hebdomadarul simpaticului Plesu, patronat de Caragiale, administrat de Vasilescu, comentat de Georgescu si intitulat Dilema Veche (Siamo vechi Giovani), imitand (si se stie ca imitatiile n-au valoare) gestul de acum cativa ani (buni, vorba vine) a celor de la Academia Catzavencu (neicusorule, care va sa zica ca ma intzeledzi), a introdus abonamentul digital. Prin urmare ca sa citesti Dilema on line trebuie sa-ti livrezi identitatea civila, redactiei si mai civile a revistei, plus un bonus de 3 euro pe luna. Un pas mic pentru om (sa-l numim Vasilescu) un pas mare pentru omenire (sa-i zicem Dilema plus opinia publica si cu publicul).  Am putea zice ca, prin aceasta man-opera, s-a trecut (doamnelor si domnilor) de la (până la) Dilema Veche la:

Dilema de Trei Parale

Un business cu cultură care pune in comun şarmul sărmanului Plesu, notorietatea bietului Caragiale, sobrietatea seriosului Vasilescu si cu umorul involuntar al bravului Georgescu (zis si Razvan). Popescu lipsind nemotivat din inventar. Un gest disperat sau o masura pragmatica? Grea Dilema. Am avut la vremea respectiva un schimb de replici cu dl. Vasilescu, in subsolul articolului sau (Tot despre abonamentul digital) in care incerca sa explice de ce e bine (corect, moral, estetic si oportun) sa se introduca aceasta taxa pe lectura adaugata. In finalul acelui dialog (consemnat aici: Dilema Abonamentului Digital) ii promisesem (semili-solemn) d-lui Vasilescu, con-sul-tanţă domgoistă (gratis mama soacră) in vederea sporirii traficului on-line la Dilema. Ceea ce-mi si propun cu limba de moarte.

Cat de eficienta si convingatoare a fost disertatia explicativa a d-lui Vasilescu se poate constata din lectura multelor (si simptomaticelor) comentarii adaugate in subsolul articolului (record absolut pentru dl.Vasilescu) si pe care te invit sa le citesti (AICI) ca sa-ti faci o idee puicusorule. Con-vingatoare sau nu, nu conteaza, intrucat micul pas pentru om a fost facut, si asa, pe multe articole din Dilema de Trei Parale, a fost pus lacatul (vezi la fata locului). Pe altele nu. Lacatul, simbolul deschiderii catre economia de piată si al iesirii din era gratuitatilor comunistoide. Pai nu? Pai da. Pentru ca Dilema (in spiritul si litera termenului) să nu piară (de la gară pân la moară) si să nu moară, capitalismul de trei parale, instaurat pe o latura a dilemei, este balansat de tenta si tonul comunistoide  aferente comentariilor facute de catre vătafii vii ai revistei (altminteri simpatici), Vasilescu si Chivu (baiat tânar, de viitor). Asadar Dilema persista. Daca s-or fi rezolvat sau nu problemele financiare ale Dilemei si daca balanta contabilă denotă succes de cassa, n-am de unde sa stiu… Ceea ce stiu este ca numarul cititorilor (baza selectiei comentatorilor pseudo-anonimi) a scazut si că, pe termen lung, sansele atragerii in circuit a mai multor cititori (de calitate) s-a diminuat. Ceea ce este o pierdere. Socială. De dragul discutiei si utopiei am schitat o lista de sugestii (a la Dl.Goe) pe care o revista cu profilul si componenta Dilemei le-ar putea incerca pentru a spori… doritele efecte ale unei astfel de intreprinderi… Aparitia listei de sugestii (nu reclamatii) este programata anterior la o data ulterioara din motive de impact pre-calculat (pe scara Richter cu dispensă). Pana la acea aparitie (care oricand ar fi nu poate insemna decat curand) ma intreb retoric (si te intreb si pe tine la fel) daca:

a) O exista vreunul dintre autorii de la Dilema Veche care considera ca ar fi firesc sa-si poata castiga existenta (sau o parte substantiala a acesteia) scriind un articol pe saptamana la Dilema Veche.

b) Este benefic faptul bizar ca navigatorii independenti, care esueaza fara abonament, pret de un bob zabava, la Dilema foarte veche si online, sa poata citi comentariile amatoricesti pe larg ale anonimilor cu abonament pe scurt, scrise sub un ciot dintr-un articol ce pare cenzurat… Cat de hilar…

(Para-n-teza: Din cand in cand, cate un articol de interes national al cate unui autor altminteri incuiat (sub lacat), apare la vedere.

„Constat cu oarecare mirare ca articolul de azi al d-lui Andrei P. este disponibil la liber (cum s-ar zice), vizibil pentru toata lumea. Daca nu-i cumva vorba despre o promotie menita sa atraga mai multi abonati, cred ca ar putea fi vorba ori de una ori de alta. Dilema. Ori Dilema s-a sesizat fata de mesajul in care constatam cu agreabila surpriza ca mesajele d-lui Goe sunt accesibile tuturor in timp ce ale d-lui Andre P., nu (cum ar veni cenzurat la dansul acasa) luandu-se astfel masuri in contra concurentei neloiale, ORI domnul Andrei P. scrie doua feluri de articole: unele pentru mase (ca acesta, vizibil la liber) si altele dedicate elitelor (ca cel de data trecuta). Sper sa ma lamureasca dl. Vasilescu. Daca nu, nu.”

Para-n-teza inchisă)

c) Or fi crescut semnificativ incasarile? Dar traficul? Dar patima? Dar rostul?

Sper ca in rest esti bine, sanatos… tu trecatorule 😉

Posted in Arcaluigoeologie, Dilema Plus - Dilema Minus | Etichetat: , , , | 2 Comments »

Precizare-n anul-are 365,25 de zile

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 30, 2011

Iesirea din inventar – Intrarea in faliment (partea a-IV-a, finale)

Constatarea ca preconizatul „obiect de activitate” al Arcei lui Goe in blogosfera nu mai este de actualitate (patinand in vetust) nu inseamna nicidecum ca s-ar fi instaurat pacea si armonia intre entitatile virtuale sau ca macar ar fi scazut cantitatea de inechitate si resentiment (si inutile toate) in hyperspatiul hiper-populat dintr-un dor fara satiu.  Nu! Nici vorba. Doar ca oamenii virtuali, imbatraniti in rele, s-au invatat cu ele precum tziganul cu scânteile. Pe vremuri banarea vreunui internaut (fie el si psihopat evident, badaran absolut, personificarea obscenitatii, cazul lui „Doru” pe forumul JN, de ex.) dupa luni si luni de agresiuni „gratuite” si cronicizare, starnea brusc dezbateri si controverse (pro si contra) in legatura cu conservarea libertatii de expresie. Astazi banarea, fie ea si fara motive rezonabile nu mai misca câtusi de putin, absolut pe nimeni (inclusiv pe cel banat). Forumurile si Blogurile publice (cu vizibilitate publica) au ajuns sa fie considerate spatii private, locuri de joaca personale ale bloggerilor si cantaretilor in struna agreati, care considera ca au toata indreptatirea morala sa baneze pe oricine, oricand, pe considerente de ordin strict personal, din capriciu, din ambitz, fara nicio raportare la vreun set prestabilit de norme sau principii. Este uluitoare usurinta cu care diversele instantieri egoice ale micilor entitati ce-si consuma ratarea in virtualitatea-surogat-al-realitatii, gasesc justificari cu pretentii de rezonabilitate acelui (la o adica) „pentru ca asa vrea muschii mei„. Pentru cei mai multi, abilitatea tehnica de a „modera” (cenzura, bana, ingradi), este echivalenta cu obligatia de a utiliza aceste instrumente in mod arbitrar, chiar in defavoarea blogului si a ratiunii acestuia de a fi. Multi bloggeri au murit sau au cazut in mizerie „moderînd” haotic, inconsitent.

Pe durata inventarului de pe Arca am „activat”, experimentînd si amuzandu-ma in acelasi timp, pe cateva bloguri si forumuri. Am reusit performanta notabila sa fiu banat sau re-re-banat (ex-comunicat 😉 ) foarte  repede pe aproape toate. Presupun ca nu este nevoie sa ma jur ca sa fiu crezut ca n-am injurat, n-am fost off topic, n-am insistat prosteste si in genere n-am facut nimic dintre lucrurile care se pot gasi pe o lista  rezonabila a celor care n-ar trebui permise in comunitatile virtuale.  N-a avut nimeni nimic cu mine, ba inca am fost incurajat cu temei, cata vreme am polemizat e-goic cu personaje neutre sau dusmanoase din zona. Brusc insa, cand mi-am permis acelasi gen de ironii (in niciun caz gratuite) cu „stapanirea”,  amuzamentul a capatat accente dramatice. Faptele intamplate pe cateva dintre aceste bloguri sunt incarcate de un umor aparte care ar merita tratament separat, ca episoade de sine statatoare. Nu-i momentul. Dupa ce provocarea a fost incununata de succes, materializandu-se cu banare subita, pe unul dintre bloguri, am facut, cu titlu experimental, incercarea de a sonda opinia publica. Am vizitat blogurile comentatorilor de baza (ca de, acum, fiecare comentator e si blogger) a celor care frecventau blogul cu pricina, plangandu-ma, chipurile, despre faptul banal ca am fost banat in mod abuziv pe blogul X, solicitand o opinie, un punct de vedere, in legatura cu asta. In afara celor care mi-au ignorat cu desavarsire solicitarea (au fost cativa), ceilalti, in unanimitate au declarat ca nu e treaba lor, si ca oricum bloggerul X are dreptul sa procedeze cum crede de cuviinta, indiferent de circumstante, pe blogul sau personal (?!) .  Nimeni nu mi-a cerut detalii, nimeni nu m-a intrebat daca am fost magar si violent si/sau fara manera.  Si daca mi-ar fi cerut ce le-as fi putut spune? Ar fi trebuit fireste sa le spun ca da, oamenii aceia au avut oarecare motive, cat se poate de solide, ca sa-si doreasca sa nu-l mai vada prin zona pe dl.Goe, dar nu dintre cele serioase, rezonabile si-n acord cu deontologia comunicarii. Oamenii aceia, nefiind in stare nici sa-l ignore pe dl.Goe, nici sa-l convinga, nici sa-l forteze sa plece, prin mijloacea rezonabile, prin vorbe (vorbe bune, vorbe rele, ooo-alo si ce-au mai fost in stare sa-si dea in petic, admirabil as putea pentru ca sa zic), au preferat (nici mai mult nici mai putin) sa fie caraghiosi, de dragul d-lui Goe, incercand sa gaseasca macar un pretext rezonabil  al gestului lor brutal. In mod invariabil, intr-un final, adesea in reluare, eram intrebat de ce nu am bascutza. Adica identitate. De ce sunt anonim? Ca daca n-as fi si daca ei ar stii ce identitate am, altfel ar sta treaba. Fiecare dintre anonimii care m-au acuzat ca anonimat (pe inter-net !!!?) au clamat faptul ca ei au mai multa identitate decat mine si ca asta-i indreptateste sa-l trateze (la o adica) pe dl.Goe cu oricata insolenta, mitocanie, pentru ca-i anonim, iar dansul nu are drept la replica din acelasi motiv. Banat fiind, dl.Goe a fost invocat, provocat, calomniat, injuriat (ma rog, oamenii au incercat), i s-au extras citate bine alese din comentariile cenzurate pentru a i se ilustra „mârsavia”, in fine toata gama micilor lucruri care reusesc sa ma distreze, adesea copios, in realatia cu acesti nefericiti si acasa (in realitate) si in deplasare (in universul anonimatului virtual), gata oricand sa se imbete cu ideea ca daca i-ar sti ei d-lui Goe numele din buletin altfel ar sta treaba si n-ar mai fi in suferinta.

Cred ca este momentul sa incercam o clarificare a acestei spinoase probleme a asa-zisului anonimat,  dintr-o alta perspectiva. Perspectiva pe care o am in vedere (sic) nu ofera exhaustivitate decat impreuna cu celelalte perspective asupra problemei, pe care le-am tot pitrocit pe Arca lui Goe si pe care nu le mai reiau. Deci sa mi se dea voie sa fiu partial si momentan.

Anonim este cel atins de anonimat, aflat intr-o pozitie de opozitie cu cel care se bucura (?!) de notorietate publica. Anonim este cel nepublic. O persoana publica este aceea care are expunere la public, care comunica (in cele mai felurite feluri) publicului, adica unor spectatori pe care nu-i cunoaste personal (de la persoana la persoana). Anonim este acela a carui voce nu este auzita decat de apropiatii sai, familie, rude, prieteni, vecini, colegi, pe care-i cunoaste personal unu-la-unu (aici in masura comuna a termenului cunoastere = relationare).  Sub acest prim aspect pe net practic nu exista anonimi ci doar persoane publice, cu public, mai restrans sau mai numeros, n-are a face. Sa mi se dea voie sa fiu insistent. Anonimi sunt scriitorii (amatori) care nu publica, anonimi sunt pictorii, sculptorii care nu expun, cantaretii, actorii care se manifesta in familie sau pe ascuns, fara public (sau care joaca doar roulul vietii personale), anonimi sunt fotbalistii care joaca pe maidan fara public. Anonimi sunt politicienii de cafenea sau de pahar. Anonimi sunt profesorii in general (care vorbesc unor cunoscuti de-ai lor, colegi mai tineri de la serviciu). Cei care scriu pe net, fie si numai simple comentarii sub pseudonim literar, nu sunt anonimi. Au public. Averea publicului este prima conditie a nanonimatului.  Aici se impune o paranteza. Procesul castigarii publicului nu este unul ireversibil. Insistenta unora de a pastra in jurul lor, ca public, o colectie anume de indivizi ii transforma pe acestia in (simple) cunostiinte ceea ce duce la un fenomen bizar: caderea in anonimat intr-un spatiu cu larga expunere publica (precum hyperspatiul anonimatului virtual si clandesin, blogosfera, de…) prin lichidarea prin indepartare a publicului (in urma tentativei absurde de a selecta manual spectatorii admisi in sala). E plina blogosfera de oratori care isi tin discursurile in fata  adoua trei gospodine simpatice din cartier cu care se cunosc personal de la personaj la personaj).

Dar existenta publicului  nu este nici pe departe singurul fapt care anuleaza caracterul anonim al celor care se manifesta pe Internet. Cei care (se) comunica pe net au nu doar „public” ci si „identitate”. Nu ma refer aici la iluzia faptului ca s-ar putea naviga pe net fara a lasa urme concludente care sa conduca la identificarea formala (civila) ci la faptul ca in mod inevitabil, prin prezenta sistematica pe net (spatiu public), orice vorbitor adauga cu voie sau fara voie (inevitabil) detalii care reflecta profilul sau personal si care detalii devin astfel publice. Din cele spuse de fiecare in comentarii transpar sau apar explicit sexul, 😉 varsta, orientarea politica, religioasa, sexuala, educatia, (in)cultura, locatia fizica, date familiale, ascendenta, anturaj, infatisare fizica, stare de sanatate, starea financiara, numele, prenumele, reumele, profesia, intentiile…  Fiecare dintre participantii la aventura comunicarii (sa-i zicem comunicare) pe net isi gestioneaza cum crede de cuviinta, liber, dupa posibilitati, colectia de informatii care-l identifica ca personaj si ca persoana, oferind publicului, de buna voie si nesilit de nimeni,  datele considerate a fi utile carierei sale de internaut, dimpreuna cu cele oferite fara voie, din neatentie, din impetuozitate ori din cauze naturale imbricate inevitabil in mecanismele comunicarii.  Sub acest aspect nimeni nu-i anonim pe net. Drama devine drama din momentul in care unii incep sa considere cå suma si structura datelor care le compun, lor, profilul personal al personajului,  ar fi un soi de standard ce ar trebui adoptat unanim si ca cei care se abat de la „aceste norme” ar fi vinovati de infractiuni, gata condamnati si ca lor personal li s-ar cuveni misiunea de a aplica pedepsele cerute de lege: banarea, bestelirea, balacarirea, calomnirea, injurierea, etc. In fapt se folosesc de acest jalnic pretext pentru a-si manifesta si justifica pornirile specifice intru pedepsirea celui vinovat de cu totul si cu totul altceva (…)

Cazurile concrete cu care m-am confruntat au fost adesea incarcate de umor involuntar de cea mai buna calitate. As mentiona cazul unei bloggeritze care, folosindu-si prenumele personal (de la mama ei de-acasa) in compunerea pseudonimului ano-nimitatii sale cu rima, il acuza pe dl.Goe ca Goe n-ar fi prenumele sau real si ca prin urmare  ar avea drepturi mai putine. La fel de umoristic va fi fost cazul unul vizitator polimorfic care in instantele sale primar-finale dezavua cu voce inalta utilizarea unor nesimtite pseudonime, pentru ca aici, pe Arca sa-si semneze interventiile, vai, cu un (alt) pseudonim pana in clipa in care, din repezeala, a semnat in „clar” dandu-se astfel de goooooool. Pentru refacere si-a luat concediu cateva saptamani. Eeee, altii au avut nevoie de luni de odihna. La fel de monumental este cazul unei asa-zise doamne care a venit pe Arca, in vizita, cu obscenitati in gura, injurand ca la usa cortului, pentru ca apoi sa se mire si dânsa de isprava, invitandu-l pe dl.Goe sa-si asume responsabilitatea pentru ceea ce a iesit dintr-însa.  De amuzat m-am amuzat in exact acelasi fel si pe la case mai mari, in episoade pe care le pastrez pentru altadata (pentru ca n-as vrea sa le stric din graba).

Cert este ca odata auto-convinsi ca anonimatul d-lui Goe e rau, iar al lor e bun, oamenii aceia au incercat cu sârg si zel sa rezolve problema. S-au dat peste cap (de mai multe ori) incercand sa puna datele cap la cap, sa-si foloseasca intuitia, flerul si perspicacitatea, antenele, e-mailurile si sa-l dezarmeze (!!??!) pe dl.Goe demascandu-l.    Suspiciunile si presupunerile lor au fost constant o alta sursa de amuzament si distractie. Dar cine n-am fost in imaginatiile intrigantilor de pe net de-a lungul timpului  ? Tot felul de identitati care de care mai simpatice mi-au fost asociate. Nu le pomenesc din modestie (sic). In general iminentele mele deconspirari sunau a amenintare (cu exceptia catorva care aduceau a simplu fapt divers). Oamenii aceia (si daca v-as spune cine s-a pretat la asemenea poli-stupizenii putini m-ar crede) erau convinsi ca deonspirarea in sine i-ar provoca d-lui Goe o mare suferinta, ca atunci cand ii ei unui copil rasfatat jucaria favorita.  Altii mergeau cu imaginatia mai departe inchipuindu-si ca ulterior deconspirarii dl.Goe va fi pus intr-o postura proasta fata de familie, prieteni etc si ca prin urmare se va simti rusinat, umilit… Te poti pune cu derapajele maladive ale imaginatiilor egoice care populeaza hyperspatiul? Ca nu poti. Deci nu, nu si nu. „Anonimatul” d-lui Goe nu e rau, „deconspirarea”  nu l-ar dezavantaja, „confruntarea” cu cei din anturajul real nu i-ar aduce prejudicii, dar a-i face pe altii sa creada asta s-a dovedit a fi extrem de productiv. In plan literar-coregrafic si umoristic fireste. Din pacate toate resursele productive sunt epuizabile in sine. Ca petrolul, ca antracitul, ca aurul sau ca diamantele din mine.  In fine, concluzia partiala este ca din aceasta perspectiva nu exista anonimi pe net ci numai si numai persoane publice, una-si-una. (Desigur ca, trebuie s-o spun, si impreuna cu mine trebuie s-o spuna toti, exista si perspectiva din care se poate constata realistic ca in spatiul anonimatului virtual si clandestin nu exista decat anonimi sadea, chiar si cei din randul prizonierilor de sine, care semnand cu nume si prenume (de buletin sau de pasaport), si asta e dreptul lor suveran, isi imagineaza ca pot combate astfel, pe net, in grup, alaturi de fiecare instanta trecuta a fiintei lor si ca opera vietii lor purtata in carca, prin asumare, ii poate  ajuta in lupte, pe post de buzdugan. Aici? Unde floreta e stapana. Unii dintre ei abia mai pot ridica frunze dar isi imagineaza ca ar putea mânui buzdugane grele, de gumilastic.

Ca personaj, dl. Goe a avut, pe Arca sau in alte locatii fixe (scene), sansa unor spectatori de marca, anonimi sau notorii, voluntari sau fortati, carora stiu ca le voi fi produs adesea impresii destul de intense incat sa constituie o mica piedica in calea uitarii, pentru o vreme cel putin. Tuturor acestora as dori sa le multumesc pentru… atentie. Si pentru neatentie. Ceea ce si fac: le multumesc frumos. Ii multumesc in egala masura si cosmanautului arhitect Eungen.

N-as vrea sa trec mai departe fara a-l mentiona in mod abuziv, alaturi de toti cei invocati mai sus in mod aluziv, pe poetul Florin Iaru. Acesta este un caz aparte. Omul acesta este de o prostie rar intalnita. Speciala. N-am nici cea mai mica intentie de a-l insulta, ingaduindu-mi sa vi-l indic, ca exemplu de ilustrarea a unei categorii aparte, unice, de personaje net-andertaliene. Ca orice individ limitat este obsedat de inteligenta si de prostie. Nu asta-l face special. Special il face faptul de a folosi acelasi pseudonim: Iaru (in realitate il cheama Râpå) si atunci cand isi semneaza opera culta (!) si articolele oficiale din ziare dar si atunci cand isi semneaza capodoperele anonime ca comentarii pe forumuri si bloguri. Lipsa deontologiei este distribuita in mod egal in ambele genuri de creatii literare dar vocabularu-i alterneaza halucinant de la banal la mahala si de la canon la hazna  cu o dezinvoltura stranie. Fauna hyperspatiului virtual al anonimatului clandestin ar fi incompleta fara prezenta sa insolita.

M-am cam abatut, din graba, in bataia vanturilor. Clarificarea binomului anonim-nanonim  nu este parte din inventar ci doar o digresiune intamplatoare. In inventar era vorba despre obiectul activitatii Arcei lui Goe care este lipsa. La inventar. Peste alte lipsuri (mentionate in episoadele anterioare). Si e lipsa nu pentru ca din blogosfera ar lipsi agresorii (care abunda) ci pentru ca lipsesc victimele. Au disparut, s-au imunizat, s-au metamorfozat… ia-le de unde nu-s. Si atunci la ce bun Arca? Desigur unii vor zâmbi sugubat zicandu-si un „haida de…”. Salvarea florei si faunei nu fuse decat un pretext la fel de bun ca oricare altul pentru a tine blog. Si atunci la ce bun acest inventar? Asa o fi, nu pot zice nu (desi pot, cum nu?). Rostul inventarului a fost de a arata ca exista motive rationale (si altele inca si mai rationale pot fi scoase la iveala) pentru a inchide Arca. Toate au fost motive surmontabile desigur, prin masuri compensatorii sau prin mizarea pe perisabilitate (in presa totul dureaza o zi) si nebagare de seama, adica exact ceea ce s-a intamplat pana acum atata amar de vreme, cand in asteptarea goethica si godotica a unui Potop inchipuit, n-a fost reusita salvarea niciunui animal de prasila. Motive surmontabile dar nu invalide sau inexistente. Ne mai punand la socotela bucuria nebunilor. Totusi trebuie spus ca declansarea inventarului si a concluziilor acestuia au fost rezultatul actiunilor erozive si sistematice de descurajare practicate in contra Arcei de catre o singura entitate, una anume, pe care n-o mentionez. Se stie ea. Sper sa-si savureze victoria aprobata formal (iata) si de catre consiliul de timona al Arcei.

Cam asta. Ocazie cu care se declara inchise Jocurile Olimpice ale Dreptului la Replica pe Arca lui Goe. Dl.Goe este concediat dimpreuna cu echipajul si personalul anex (mai putin cei de la serviciul de intretinere si conservare). Pana la noi ordine sau dez-ordine, Arca este declarata, momental, monument al naturii virtuale, uramand sa fie concesionata sau lasata in locatie de gestiune spontanee in vederea reducerii pierderilor prin sporirea pagubelor. Cum am zice vivat.  Placerea a fost intreaga de partea mea. Si asa va ramane. Cu drag, pertujur, al dv. dl.Goe.

P.S. 30 Decembrie! E si Ziua Republicii. O republica instaurata nu prin ghilotinarea Regelui ci prin abdicarea Majestatii Sale, à la légère. Tuturor celor interesati (de vreo similitudine) le transmit traditionalul „hai siktir si sa ma pupati in cur” (H.Salem – Intrerupatorul, replica memorabila, de infarct, rostita pe scena Teatrului Absolutului Fix). Incolo nu. Urare care nu poate fi savurata in toata splendoarea ei nuda decat citind romanul lui H.Salem. Ceea ce recomand tuturor cu cea mai mare caldura. La multi ani!

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , | 150 Comments »

O amintire

Posted by Arca lui Goe pe iunie 24, 2011

Cu nişte ani în urmă am fost, pentru câteva zile, cu nişte prieteni la Băile Herculane, de Revelion. (…) Intr-una dintre zile, bucuroşi de frig şi de zăpadă, ne-am prezentat la ora prânzului la locul indicat (de catre agentia turistică X din urbea Y). Ni se servea masa la un restaurant special amenajat pentru nuniţi, botezuri, revelioane. Meniul ne îmbia cu – „ciorbă” – zâmbind şăgalnic şi aburind în poză : de văcuţă, de pui, de porc, de legume, ţărănească etc, dupa cum scria aldin pe lista de bucate. Am comandat fiecare dupa pofta inimii.

Dupa o lungă aşteptare o „mămaiţă” bonoma, în halat alb (ca la spital) a venit cu voie buna şi cu o oala în braţe, pe care de-abia o căra. A trântit-o pe marginea mesei, a vârat polonicul în ea şi după ce a mestecat viguros a scos polonicul zicând: „Ciorba de văcuţă”. Am ridicat sfios mâna: „Eu. Eu am cerut de văcuţă”. Si pac doua polonice cu apetisant lichid, incarcat de arome a poposit in farfuria mea. Apoi doamna Mamaia a vârât iaraşi polomicul în oală şi a vrut să-l serveasca pe urmatorul la rând. Amicul a oprit-o politicos şi i-a spus că el n-a comandat ciorba de văcuţă ci de pui. Mamaia, dumerita brusc, a vărsat polonicul înapoi în oala şi, mestecând de zor, zice: „Stai mamă,  ca avem şi de pui”. Apoi, cu fata plina de zâmbet, scoate victorioasă polonicul, cu ciorba de pui 😯  şi o trânteste în farfuria amicului mieu, mut de uimire în faţa unei asemenea scamatorii. Apoi mamaia a servit pe toată lumea, din aceeaşi oala, cu ciorba de legume, de porc şi de ce-o mai fi cerut fiecare. Bine ca n-a comandat nimeni ciorba de burtă sau de peşte. Oamenii ofereau clintului ciorbă. De pui, de văcuţă, de porc, de legume, ţăraneasca… Asta era în meniu asta serveau. Puteai sa zici ca nu? Abia dupa ce tanti s-a mutat cu oala la altă masă am îndraznit să izbucnim in râs.

Nu stiu de ce, citind articolul d-lui Zigu O. – Formule frivole ale americanizarii, mi-am adus aminte de întamplarea asta de demult. Să  tratam aşadar eşecul americanizarii cu (ce altceva decat) o întoarcere la lecturi. Distrugand astfel pădurile patriei.

Pofta buna!

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , | 3 Comments »

De la Dilema Veche la Certocratia Noua. Nu Voua!

Posted by Arca lui Goe pe iunie 14, 2011

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
 oamenii pe care nu-i cunoaste… pablo neruda noastra

***

P.S. Fidel pana-n panzele albe unor principii ferme, un gânditor mare si modern, un geniu nativ al calmburului si vorbei rasucite cu ciucuri, un elevat si elegant provincial, boem cu dispensa, eroic, s-a saturat si a spus NU! Asa NU mai merge. A decis voluntar sa abandoneze peste noapte o cariera intelectuala stralucita, acompaniata de un succes la public enorm (si succesul si publicul), la o revista de mare prestigiu, unde isi impårtea si impåråtea gloria cu somitati in materie de notorietate si abonament la posteritate, dintr-un motiv simplu si devastator: imperfectiunea lumii. La acea revista scria, printre zeci, un individ infam care-i lua aerul Gânditorului. In apararea unui principiu, dupa o lupta surda cu sine, eroul nostru decide sa se sacrifice pe sine oferind ca ofranda demisia sa. Un con-citatid se ofera sa-i ofere adapost, gazduire si vizibilizare. La con-citadin personajul infam e banat. Prin urmare aerul inteleptului aflat in gâlcevi cu imperfectiunea lumii este in siguranta. Si aerisirea continuaaaaaa. Insa foarte putin.

Patru ghicitori. Doua mari si doua la zburatori:

1) Ghici cine este inteleptul-erou.
2) De cine e acest distih ilar: “Când sunt mai puţin lucid/ Parcă-mi vine să-l ucid.”?

Blogul si articolul zilei: Argumentul Cosmologic

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 21 Comments »

Vasilescu si Georgescu in Dilema – Intre Caracal si Vascauti

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 5, 2011

In Dilema Veche,  pretioasa Selma Iusuf  (o scumpa) a publicat un articol nostim despre ce se intampla in wc-urile fetelor din Romania – AICI.  Traim in era Wikileaks,  a demascarilor, deconspirarilor, a scurgerilor si viceversa(!), asa ca toiletele publice si tragediile argentiniene petrecute acolo nu puteau evita presiunea „trendului”. In fond Selma Iusuf este complementara lui Julian Assange, iar fapta sa, posibila prin abolirea inhibitiei, nu se putea sustrage ulterior sablonului, aceluiasi gen de efecte secundare, in cascada, venite inexorabil sa confirme principiul dominoului. Mai intai a cazut victima colaterala buda baietilor, iar apoi coborand in afund, unda de soc a atins nistre creiere: al bravului Razvan Georgescu si pe cel al minunatului Mircea Vasilescu. Frecventa naturala, comuna, a celor doua creiere (ca unul) fiind aceeasi cu a undei de soc care a prabusit mitul secretelor pastrate in wc-uri (a dracului fatalitate), s-a produs, spontan, rezonanta magnetica.  A rezultat acest dialog:

Vespasiene –  adăugat de Polichinelle la data de 29 Martie 2011 04:03:03

la băieţi nu e (mai?) salubru, ci e altfel… e anticamera haznalei căpcăunilor, preludiul baroc al coprosferei absolute.

în primul rând, latrina e o bolgie oflactivă, un exterminator labirint de duhori. de la miasma urinelor evaporate (când nu băltinde suveran la poalele closetului) la damfuri acre (trecând prin putori enterice şi fetidităţi ambigue), parcurgi un barbar supliciu al nărilor la capătul căruia noxele şi duhurile de eşapament îţi par miresme bucolice, parfumuri elizee…

apoi, merită evidenţiat pitorescul răsturnat al jegurilor: spute verzi, mucuri emaciate, ciorapi oţetiţi, indicii de năpârlire pubiană, lichide reziduale, vomismente parcelate, cruste inavuabile.

în fine, şi pe zidurile interioare ale WC-urilor pentru „domni” există rubrici matrimoniale gay, „beletristice” reglări de conturi, mementouri porno, scurte CV-uri de haimanale, lirică de constipaţi melancolici şi lapidare însemnări „anacreontice”… Sau anunţuri de prestări (de)servicii [citez din memorie]: “Dacă nu mai încapi de şmecher, caută’mă şi te calc deţi amestec visele. Geo the KO.” Totul urmat de un lăbărţat număr de telefon (mobil) pe care, hélas!, l-am uitat.

Poli! – adăugat de Razvan Georgescu la data de 02 Aprilie 2011 05:04:13

Daca mai scrii asa, sun la Andrei Plesu sa te traga de urechi! Inteleg ca ai un maestru dar zau, fii si mata mai creativ, ca tot scrii aici tone. Cata-ti un stil personal, incearca sa nu mai alaturi adjective crispate la fiecare substantiv. Stilul matale e de fapt al altuia, nu ti-e clar? E FURT! CALIFICAT! CU AGRAVANTE!

Domnule moderator, ce-i facem astuia?

Razvaniada – adăugat de Polichinelle la data de 03 Aprilie 2011 01:04:07

@ Razvan Georgescu

Ptiu, serenisime, ce s-ar face hruba de la Dilema Veche fără vigilenţa dumitale condimentată, fără detectorul matale infailibil de psitacide, cimpanzei şi epigoni sălcii? Hai, treacă-meargă, eu plonjez într-o piscină cu cenuşă, mărturisindu-mi netrebnicia: PLAGIEZ (sic!) gângurit şi gâfâit STILUL (sic!) lui Andrei Pleşu, sunt un pervers melanj de emul şi bandit, un mirmidon aferat sub preşurile condeierilor inimitabili…. Dar ce iscusit îl ghicirăţi pe verosul într-ale publicisticii Cătălin Ştefănescu, cu câtă acribie i-aţi surprins impostura! Nu vă tentează o vânătoare de vrăjitoare, o cruciadă şfichiuitoare prin toate rubricile hebdomadarului? Nu vi s-a oferit, încă, un fotoliu de degustător cărturăresc? Musteşte ambianţa de clone obosite, pastişori impenitenţi, mimi încercănaţi şi veleitari zbanghii, să ştiţi. Toţi l-au tapat lacom pe Andrei Pleşu de câte ceva: Dan C. Mihăilescu i-a furat din pavoaz şi horbotă, Andrei Gorzo ţine cronica de film dopându-se cu steroizii retorici ai Maestrului, Radu Paraschivescu e o excrescenţă ludică, un apendice manierist la acelaşi STIL râvnit de TOŢI, Adrian Cioroianu face săptămânal vocalize de ironie curat păltinişană ş.a.p.c. (i.e., şi ancheta poate continua).

Prin urmare, suflecaţi-vă meningele, cetăţene Georgescu, şi deconspiraţi harnic fantomele ce parazitează lamentabil blazonul domnului Pleşu… Poate se va inventa o medalie, o insignă, un tatuaj de merit pentru tipul acesta de nobil revizorat.

Bien à vous,

Polichinelle

@ Moderatorului

Vă înţeleg perfect sprintena lehamite. În fond, cine agreează stridenţa monotonă a sughiţurilor? Oricum, vă mulţumesc franc pentru toleranţă. Sunteţi un profesionist. Adieu.

Poli! – adăugat de Razvan Georgescu la data de 03 Aprilie 2011 10:04:15

Bine domne, fura! Liber din partea mea! Daca domnul Vasilescu te lasa si nu-ti da la cap, fura! Pupa-i mana si fura! Ce pot sa fac eu? Dar macar fura interesant! Ai aerul ca ai mers la furat avand o groaznica constipatie cu ceva complicatii la ficat si la fiere.

Mie-mi place genul asta de epistolar, nu ma oboseste dar cu oameni veseli, cu simtul responsabil al umorului. Apoi matale scrii cu zgarieturi pe hartie. De oftica ca te-am prins ti se zbate ochiu’ stang si iti tot vine sa urli. Ce sa fumez din matale?…Daca te-as lua in serios ma ia indigestia. Si asa, citindu-te, ma simt de parca am inghitit pisici moarte.

Ponturi: citeste mai mult! (nu lecturi grele, totusi). Timp de 245 de ani nu mai citi Plesu. Intre timp scrie pe-un caiet de clasa intai fraze simple gen ” Ana are mere” sau ” Jur ca nu mai fur”. Si asculta muzica din aia linistita. Budha bar. Eventual Mihai Constantinescu. Traieste simplu si, mai ales, zambeste! Hai, ca se poate!!

Imi cer scuze aici domnitei Selma ca pe subsolul articolului dansei demasc hotii astia marunti. Nu se face, stiu. Insa o asigur ca dansa e pentru mine o revelatie si recunosc fericit ca imi place mult ceea ce scrie. Si-mi cer frumos scuze.

@Razvan Georgescu –  adăugat de Mircea Vasilescu la data de 02 Aprilie 2011 10:04:10

Păi ce să-i facem? În „lumea web 2.0”, dacă pe vreun site nu apare sughiţul cuiva, răsar ca din pămînt strigăte: „e cenzură!”. Săriţi, mă omoară vampirul!… :)))

Se duce dracului giudetul…! – adăugat de Razvan Georgescu la data de 02 Aprilie 2011 11:04:07

Pai cu clone din astea stricate nu stricam imaginea frumoasa a Dilemei? Nu stiu, zic si eu! Si eu as putea atunci sa rasar din pamant cu strigate gen: Sariiiiti, mi-e terfelita inteligentaaaa!

Sariti, hotii! Sariti, bagati cenzuraaaa! 🙂

Posted in Dilema Plus - Dilema Minus, Parerea lui Goe | Etichetat: , , , , | 6 Comments »

Dilema deficitului de libertate. Boala

Posted by Arca lui Goe pe februarie 3, 2011

In Dilema veche, nr. 363, 27 ianuarie – 2 februarie 2011 / rubrica „Cu ochii in 3 si 14” apare urmatoarea nota:

● Lui Dumitru Prunariu nu i s-au găsit documentele justificative pentru perioada din Cosmos, aşa că i s-a tăiat 70% din pensie. Întrebat despre această situaţie, omul a fost amărît, deşi a spus că nu-i face deloc plăcere să abordeze subiectul. Costi Rogozanu a comentat pe Facebook aşa: „Frate, ai fost în Cosmos, ce poate fi mai frumos? Cum se poate să te plîngi de pensie?“. Căci, nu-i aşa, o expediţie în Cosmos e un fel de drumeţie, şi nu presupune ani întregi de muncă: studiu, cercetare, teste, antrenamente; plus consumul de energie, presiunea psihologică, asumarea unor mari responsabilităţi, riscuri etc. O sinecură galactică, ce mai! (M. C.)

Dl. Goe (ce sa faca si dansul?) a comentat nota. Si (culmea?) comentariul sau (in/util si in/ofensiv) a aparut. Ziceam ceva despre faptul ca Ureseseul a luat in drumetie prin cosmos, pe gratis, astronauti amatori din tarile prietene si prietenoase, asa… de propaganda cu viteza luminii. Dar ca ulterior a luat cate o tura prin Cosmos si cetateni din tarile inimice (America, bunaoara) contra-cost, adica pe bani. Si ma intrebam cat de mult s-o fi antrenat, acasa, in particular, turistul american care si-a platit excursia la Agentia de Turism Rusa cu vreo 20 de milioane de dolari americani. Cati ani o fi petrecut saracul cu studiu, cercetare, teste, antrenamente? Adica si epuizat si cu banii luati. Asta apropo de eforurile zborului in Cosmos spre gloria regimului socialist. In fine, ceva de genul asta am zis. O parere, usurica si subiectiva. Ca orice parere. La fel de suspenabila ca si cea opusa.

Paranteza: As vrea sa nu ma intelegi exagerat de gresit. Dumitru Prunariu e un cetatean ok al RSR si ulterior al R. A fost validat de catre Securitate si KGB sa zboare in cosmos (era sanatos si cu origine sanatoasa) a muncit la antrenamente (nu chiar la fel de greu si cu aceleasi rezultate ca Nadia Comaneci, ori Ilie Nastase ori Gheorghe Hagi, care nici n-au pensie, dar orisicat) si chiar n-a facut politie politica, nici in cer asa si pre pamant. In fine, un cetatean. Onorabil. Nu un erou sau un caz atat de special incat sa merite un tratament special, privilegiat si o lege sau un amendament special. De altfel ma indoiesc in legatura cu faptul ca misteriosul mister M.C. chiar intentiona serios sa-l sprijine la gazeta pe Prunariu in a-si recupera pensia discutabil de mare. Mi se pare evident ca scopul său era sa-l (în)contreze/contrarieze si sa-l si bage in seama pe Rogozanu si… cam atat.

Pana aici n-am spus nimic. Asta e. Imi ia mult sa spun nimic. Acum insa urmeaza ceva. O stire. Dupa trei zile de prezenta in subsolul articolului, comentariul meu a disparut. A fost sters. Nu-i asta o stire importanta? N-o fi. Dar nedumerirea mea este imensa. Nu-mi pot imagina, nici macar pe departe, ce-i in capul ălora care se opcupa cu stersul mesajelor altora. Desigur ca nici predilectia unora, multora, tuturor, de a comenta orice, oricand, oriunde, n-o fi tocmai kosher, dar macar este o pornire usor de inteles, de diagnosticat, de explicat. Dar mecanismele secrete prin care un individ se gandeste sa invizibilizeze palavrele altuia, sunt misterioase si in cele din urma inspaimantatoare, ca orice lucru neinteles. Agnoase existentiale in fata necunoscutului, a abisului. Nu faptul ca amaratul meu de mesaj nu se vede si ca nu-l citeste nimeni ma deranjeaza, nici ca a disparut ca si cand n-ar fi fost (pot naste oricand altul la fel de usor, sic), nici macar faptul ca cineva a ajuns la concluzia ca trebuie sa-l stearga, sa-l blocheze (sa ma anihileze, sa ma reduca la tacere) nu ma atinge catusi de putin. Ma nedmereste si ma intriga modul in care cineva poate ajunge la concluzia ca stergerea unui mesaj ar putea avea vreo noima, vreo eficienta, ca ar putea obtine ceva, orice, prin asta. De aceea imi vine sa intreb ca prostu: „De ce nene Chifule? De ce?”.

 

 

Boala

Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos…

Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.

M.S.

Posted in Arcaluigoeologie, Dilema Plus - Dilema Minus | Etichetat: , , , , | 38 Comments »

Forumul Dilema si Campionatul Mondial din Proxima Centauri

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 28, 2011

Practicantii promotori ai importantei de sine in spatiile virtuale (anonimi, animisti, anonimisti, n-anonimi, onanimi, notorii, vorbitori, nevorbiti, vorbeti, consacrati sau in curs de consacrare etc, in fine, toata gama) stiu cat de important este, esential, ca eterul in care-si transmit mesajele sa fie un bun conductor de „electricitate”, astfel incat decalajele datorate vitezei finite de transmitere a mesajelor sa nu interfereze dramatic sau melo-dramatic cu decalajele datorate vitezei de reactie emotional-intelectuala (tot finita) a participantilor la trafic. Putini se incumeta sa-si promoveze importanta de sine, talentele, valoarea, candoarea, ontologia si deontologia, in spatii in care moderarea dureaza zile intregi, pentru ca riscurile de a fi mai ridicoli decat in conditii normale sunt destul de ridicate. Daca urmatoarea editie a campionatului mondial de fotbal s-ar desfasura, sa zicem, nu in Brazilia ci pe o planeta din sistemul Proxima Centauri si am dori sa avem un comentator la fata locului ar trebui sa-l trimitem din vreme pentru a putea participa la festivitatile de deschidere (echivalente cu aparitia unui articol al d-lui Andrei P. in Dilema Veche pe Planeta Veche, de ex.). Omul nostru dotat cu o nava capabila sa calatoreasca cu viteza luminii (sau pe aproape) ar trebui sa plece cam cu patru ani mai inainte. Lui calatoria i-ar lua sub o ora, nici n-ar avea timp sa-si scrie cuvantul de deschidere, dar ar ajunge acolo taman la pont. Ar incepe sa transmita, iar noi i-am auzi vocea si am vedea imaginile dupa alti patru ani, chiar daca fotonii purtatori ai informatiei ar ajunge (din punctul lor de vedere) instantaneu. Ne-am bucura ca prostii pentru niste goluri marcate cu mult timp in urma. Poate in alt tarâm, in alt regim. Bietul comentator virtual de fotbal s-ar intoarce dupa o calatorie de cateva ore in care e inclus si meciul de deschidere, constatand ca in lipsa sa s-au scurs pe pamant mai bine de 8 ani si ca, intre timp, tot ce era de comentat s-a comentat si ca oricum nu mai intereseaza pe nimeni cine a castigat campionatul mondial de acum 8 ani. Cam asa este sa comentezi pe forumul Dilemei Vechi. Totusi ambitie si ambitiosi exista. Bunoara dl.Goe si altii.

Intr-un trecut oarecare, relativ, care oricum creste (i)reversibil in urma noastra, dl. Andrei P. un vector al comunicarii virtuale, a inghegat  O teorie a intrebarii (AICI). Dar vorba `ceea, teoria ca teoria… Intr-un nou episod transmis de pe Proxima Centauri domnia sa a trecut la exemplificari, extragand din scrisori (in varianta clasica nu e-relativista) venite de la cititori unele intrebari (ce respecta standardele teoretice preconizate de catre teoria restransa a intrebarilor bine formulate) si carora, asadar, li se poate raspunde. Intrebarile (cu variante de raspuns incluse) venite de la o tanara domnisoara din Focsani, sunt foarte generoase cu adresantul cunoscut AICI (Intrebari si unele Raspunsuri – Dilema):

Ce este, în fond, literatura? O sumă de „vorbe bine ticluite“, sau o „copie a realităţii“? O „jucărie“ estetizantă de „lumină şi cuvinte“, sau un mod de „a surprinde veridic viaţa“, „în sublimul ei“?

Asadar ce este, in fond(!), literatura. Ce univers vast de-de-zbatere! In fata acestei provocari munumentale nu se poate sa nu-ti amintesti de conferinta sustinuta de catre precurrsorul d-lui Andrei P., dl.Caragiale, in fata Societatatii protectoare a Muzelor Daco-Romane, cu tema „Ce este Arta”. Insist sa o savurati, chiar si in reluarea, AICI ori (daca aveti posibilitatea) s-o audiati in interpretarea d-lui Radu B.

De la general la particular si de la particular inapoi la general, s-ar putea desigur reconstitui spontan (o intreaga nebunie), faimoasa polemică dintre sustinatorii artei pentru artă versus ai celor pentru arta cu tendinţă ce i-a avut candva ca protagonisti pe Tony B. si Alexandru V. (sau invers) despre care insist sa cititi AICI.

Asadar putem considera ca literatura este o… arta, un caz particular, o instantiere polimorfica a clasei mai vaste a artei si ca prin urmare si literatura este exact ceea ce zicea nenea Iancu ca ar fi arta, in magistrala conferinta de acum 100 si de ani. Nimic nou sub soare. Domnul Andrei P. se fereste in expunerea domiei sale sa raspunza clar ce-i literaratura, dar propune o serie de ipoteze si intrebari ajutatoare care sa-i ingaduie cititorului sa afle, la alegere, ce-i cu literatura si ce este ea. Ba chiar sa-si dea seama daca (aoleu) jurnalismul e si el literatura sau nu. In discursul sau dl. Andrei P. indeamna la moderatie, moderare, mediere , intre toate cele ce literatura ar putea fi, astfel incat toate ingredientele (frumosul, veridicul, substantialul, utilul, misiunea) sa fie folosite armonios pentru obtinerea produsului finit: produsul literar. Desi este scriitor si eseist (adica producator de literatura), dl. Andrei P. este in primul rand un consumator (devorator) de cultura, arta si in cele din urma de literatura, fiind si critic de arta. Din acest motiv, impresia mea este ca in articolul cu pricina domnia sa are tendinta de a exagera in legatura cu prezentarea produsului literar in ansamblu sau, inclusiv ambalajul (de vorbe si realitati) al acestuia in dauna esentei, adica a acelei parti care mentine un produs literar in limitele ontologice ale definitiei sale de „creatie” si „artistica” adica ceva nou, ne mai vazut, care produce emotie.

Ca sa-mi ilustrez punctul de vedere am apelat la un contrapunct postat in Dilema Veche in subsolul generos al articolului, incercand o trecere inversa decat cea incercata mai sus, de la general la si mai particular. Dupa un timp de asteptare indefinit dl. Vasilescu i-a dat unda verde:

Contrapunct – adăugat de Dl.Goe la data de 21 Ianuarie 2011 10:01:45
Poezia este o forma de literatura, o subdiviziune, un caz particular, o instantiere a unei clase mai cuprinzatoare: literatura. Ceea ce i s-ar potrivi clasei ar trebui sa i se potrivesca (cumva) si subdiviziunii, formei particulare. Totusi daca in textul d-lui Andrei P. am inlocui termenul „literatura” cu „poezie” nimic nu s-ar mai potrivi. Este o dovada ca abordarea este gresita. Contingenta literaturii cu realul, realitatea si veridicul este contextuala si intamplatoare, neesentiala. Mai exista si alte arte care au problema asta, artele palstice in general (pictura, sculptura), despre care s-ar putea crede ca in principal redau si transfigureaza „artistic” anumite realitati observate de catre artistul creator. In fond literatura, ca si pictura, sculptura sunt in esenta lor definitorie, ca entitati logice, la fel ca si dansul sau muzica (cea mai abstaracta arta dupa matematica) tocmai ceea ce creaza artistul, intermedind un mesaj divin, abstract, profund, nou, din sine, fara vreo legatura cu realitatea in care este constrans sa creeze si care-l ajuta (doar) sa-si ambaleze arta (literatura in cazul in speta). Literatura „Celui mai iubit dintre pamanteni” nu consta in realismul naratiunii, al intaplarilor sau plauzibilitatii acestora, al personajelor sau dialogurilor, ci in acel ceva aproape inefabil pe care autorul l-a strecurat in ambalaj.

Dupa un alt interval „amasurat” a primit unda verde o replica venita de la cel pe care l-am pomenit mai sus la „si alti comentatori curajosi” si pe care-l credeam disparut pentru totdeauna din peisaj: dl.Polichinelle. Domnia sa (pe care nu-l banuiesc a fi poet) a replicat:

poetry as holy obstetrics – adăugat de Polichinelle la data de 24 Ianuarie 2011 11:01:32
Poezia nu e un delir elegant, tutelat de Muză, nici o reverenţă sibilinică dinaintea Misterului, ci o liturghie teogonică. La capătul ei, un zeu înţărcat îşi surâde taina…

Am fost siderat de reaparitia misterioasa a d-lui Polichinelle dar si de precizia si concizia cu care reusea, nepoet fiind, sa articuleze poetic, trecand prin preludiul a doua negatii, definitia exacta a poeziei, pe care presupun ca nici macar Viorel Padina, el insusi in persoana, n-ar putea-o contesta sau intregi invreun fel: „O liturghie teogonică la capătul careia un zeu înţărcat îşi surâde taina.” Sublim. Superficial, d.Goe s-a bucurat constatand ca misteriosul anonim, seraficul d.Polichinelle, un exclusivist elitist, care comenteaza (d)in obscuritatea anonimatului virtual doar la Dilema Veche si cateodata pe Arca lui Goe, sustine mai degraba varianta propusa vag de catre dl.Goe in dauna celei mai generale sugerata consistent de catre dl. Andrei P.

Spre verificarea acestei ipoteze am adaugat un mesaj:

Fara trimiteri obstetrice va rog… – adăugat de Dl.Goe la data de 24 Ianuarie 2011 01:01:24
Pai asta am vrut sa spun si eu mai in general, ca poezia nu este nici (a) nici (b) ci (c). Un „ce”. Prin urmare nu este nici (d), (e), (f)…si nu e (z). Nu reusesc sa-mi dau seama daca ati vrut sa ma contraziceti, sa ma talmaciti, rastalmaciti sau doar sa ma traduceti. In mod asemanator Literatura nu este nici (A), nici (B) ci (C). Un „CE”. Deci nu e (D), (E)… si nu e (Z). Poezia, literatura, orice arta este ceea ce este (arta) doar prin acel CEva intermediat de catre artist intru Continuarea Creatiei. Si reCreatiei. Recreatia mare. Prin urmare Arta, si pe cale de consecinta Literatura si si Poezia, nu au nici o legatura cu realitatea preexistenta, cu vechiul, cu ceea ce exista deja in preajma artistului. Dupa cum omul nu este lutul si nici macar felul in care Creatorul vede lutul. Sau se vede pe sine. Si nu e omul Om pentru ca e din CEva (din lut) si pentru ca e dupa chipul si asemanarea Cuiva. Doar mai multul e Omul. Literatura. Ma rog, nu discutam aici despre pseudo-literatura. Dar poate ca idealizam exagerat, ca muzica aceea care sentimentalizeaza obositor orice atom.

Vidul cosmic a intervenit iarasi. Mesajul n-a aparut. In schimb a disparut, retras de pe piata, si cel poropus de catre misteriosul domn Polichinelle. Cum si de ce s-a intamplat aceast enigmatic fenomen pot doar presupune. Dupa cuvenita asteptare am cazut spontan intr-un soi de solipsism vulgar. Am gasit de cuviinta sa nu mai insist cu neconcisele mele modele scurtand mesajul initial, la care am avut din nou acces, dupa disparitia replicilor ce-i erau atasate, parafrazanu-l pe dl.Polichinelle. Surprinzator dupa aceasta manevra au reaparut si replicile din aval, intr-un context acum-oarecum producator de confuzie, ca in romanele SF in care se calatoreste in timp inainte si inapoi astfel incat efectul poate sa se nasca, voluntar, inaintea cauzei. Iata ce poate sa iasa de la un exces de moderare (extremism de centru?) in care oricand, oricine poate cadea in capcana timpului. Pentru intregirea haosului un fragment scos din contextul mesajului meu initial, acum invizibil pe forum, este luat in balon de un oarecare VictoreL, care se baga-n seama ca sa ma ironizeze ca ma bag in seama: io si io exist. Ce sa mai! O placere, o fantezie, o nebunie sa comentezi comentarii la Dilema Veche. Succesul e garant.

Recomand spre documentare si:

Solipsismul ca esenta a omului
si
Golul (in) care sunt!

Posted in Arcaluigoeologie, Dilema Plus - Dilema Minus, Parerea lui Goe | Etichetat: , , , , , , , , | 30 Comments »

Mihail Neamtu si starea „natiunii” la Dilema Veche.

Posted by Arca lui Goe pe august 13, 2010

In sfarsit exista si vesti bune despre progres si ameliorare a democratiei in universul virtual. Starea „natiunii” pe forumul Dilemei Vechi s-a ameliorat considerabil, in ceea ce priveste drepturile si libertatile cetatenesti, inclusiv dreptul fundamental la libertatea de expresie (cu variantele dare in petec, luare in seama etc) acordate de catre autoritati, cetatenilor virtuali, mai mult sau mai putin anonimi. Situatia pare destul de stabila cu toate ca respectivele progrese nu s-au produs din initiativa si convingerea intima a „autoritatilor” ci prin calcul si cedare in fata presiunii opiniunii publice. Pomenind „opiniunea publica” nu ma refer desigur doar la dl.Goe. Indiferent cat de incorect si nedemocratic ar actiona autoritatile (niste autoritati) si oricat de persistent si agasant ar fi un dizident singular nu s-ar putea inregistra progrese civice, daca restul membrilor comunitatii ar ramane impasibili.

Pe forumul Dilemei Vechi au existat in ultimele luni voci care s-au plans, s-au revoltat, sau chiar s-au rasculat discret in contra cerbiciei si excesului de zel al unor asa-zis moderatori. Si zic „asa-zis” moderatori nu pentru a-i ironiza ci pentru ca, in fapt, (cel putin pana acum) nu moderau nimic ci doar, cu o mare lentoare, aprobau sau nu, spre publicare, mesajele pe care oricum le dezaprobau in sinea lor, care sine dadea adesea pe dinafara prin comentarii de moderator-jucator in genul „daca taceai filosof ramaneai”, aflandu-se deci, mai degraba, in postura (simpla) de (dez)aprobatori decat (de cea complicata) de moderatori.

Dar, am luptat si am progresat. Cum spuneam, unii s-au plans, altii s-au revoltat, unii au evadat, iar altii au continuat pur si simplu sa-si scrie apasat opiniunile care adesea il enervau cu asupra de masura pe bietul moderator cu grea misie, misia de politzai. I-as aminti la categoria „nelinistiti care servesc progresul civic” pe forumul Dilemei vechi, in ordine alfabetica, pe Atamild, Aurelia Ghircoiasu, Bursesc, Eugen, Ghelme, groucho marx, Kibby si R.A.Muresan dar desigur mai sunt si altii (carora le cer scuze pentru momentala monumentala omisiune). Schimbarea formala de atitudine, de la campania acida anti-forumisti a Dilemei, de acum cateva luni, pana la relativa acceptare a starii de fapt si a pacii cu cetatenii, este o intreaga istorie, plina de intamplari anecdotice, careia i-am fost martor. Tot mai sper ca voi avea timp sa fac o retrospectiva in care sa punctez momentele cheie, inainte ca acestea sa iasa cu totul din actualitate. Ar putea fi consemnate cateva astfel de momente (si schite) antologice printre care chiar si unul care culmineaza cu coborarea in arena, intr-o scurta si fulminata incursiune, a insusi AndreiPlesului (caz unic in analele forumurilor de pretutindeni). Astazi cetateanul virtual de la Dilema este tratat cu mai multa ingaduinta de catre autoritati, pe alocuri chiar cu respect, moderarea dureaza mai putin si in genere atmosfera degaja libertate. In fine sistemul nu e perfect dar este un sistem democratic in care criticile pot fi punctuale, vizand doar scapari accidentale si imperfectiuni inerente. Orice domn, doamna sau domnisoara goe poate sa-si dea in petec fara probleme. E un drept castigat.

P.S. Va intrebati poate ce treaba are Mihail Neamtu cu toate acestea. N-are. A fost doar prilejul prin care am putut observa moderarea la ea acasa, intr-o ipostaza noua, manifestandu-se natural si oferind in mod generos informatii implicite si „interpretative” (sic) unui observator curios. Am postat AICI un comentariu la un articol al d-lui Mihail Neamtu, care, intamplator, are audienta foare mica. La Dilema. Mesajul a stat la moderare (in mod exceptional) aproape o zi intreaga. Dupa ce mi-am exprimat curiozitatea in legatura cu abesnta mesajului, acesta a aparut (cu o usoara modificare), insotit de si cu explicatii si trimiteri la regulamente si legi prin care autoritatea a probat un comprtament decent in raport cu cetateanul.

Despre dl. Mihail Neamtu, un usor incompatibil cu Dilema Veche, in opinia mea, vom avea ocazia sa mai vorbim. Domnia sa impreuna cu fratele sau geaman Dragos Paul Aligica (monstrii sacrii in felul lor, artisti lexicali si semantici desavarsiti, profesionisti in arta de a avea intotdeauna dreptate, niste maestri in domeniu) imi creaza un complex de senzatii contradictorii care au directa legatura cu forumismul si cu esentele universului virtual, in care fiinteaza in stare embrionara Arca lui Goe, si care complex de senzatii contradictorii are nevoie de exteriorizare si comenatrii pentru inevitabile confirmari, infirmari si alte delicii de maieutica si dialectica.

Posted in Dilema Plus - Dilema Minus | Etichetat: , , , | 12 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: