(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Posts Tagged ‘Dl.Goe’

Mobila si Durere (I)

Posted by Arca lui Goe pe Aprilie 1, 2016

Daca seful tau iti va spune in seara asta ca iti ofera cu 500 de lei in plus la salariu vei fi un om fericit, banuiesc. Poate chiar iti vei chema prietenii in oras la o bere, ca sa marchezi evenimentul. Dar daca te suna sa iti spuna (fereasca Dimnezeu sa se intample asta!) ca incepand de luna viitoare iti va taia 500 de lei din leafa, crede-ma, vei fi de doua ori mai nefericit.”

Raportul intensitatii cu care resimtim tristetea unei pierderi, spun studiile, este de 2.5 ori mai mare decat intensitatea bucuriei generate de un castig.” Mai pe larg AICI: Banii nu aduc fericirea, dar pierderea lor te face clar nefericit.

Cam asa lucreaza natura umana si perceptia aferenta. Totul este pana la urma o problema de perceptie si de atitudine… Prin urmare, daca seful vrea sa nu-ti afecteze moralul atunci cand te anunta ca vrea sa-ti taie 500 de lei din salariu, va proceda in consecinta. Mai intai te anunta ca-ti creste salariul cu 500 x 2.5 = 1250 de lei. Te lasa sa te bucuri in mod corespunzator, apoi te cheama si-ti spune ca de fapt era o greseala in sistem si ca in realitate salariul iti scade cu 500 de lei. In acest fel bucuria si necazul se vor anihila reciproc si vei putea sa te intorci acasa ca si cand nu s-a intamplat nimic. Oare? In fapt este posibil ca necazul sa se amplifice si sa te intorci acasa cu senzatia ca salariul ti-a scazut cu 1750 de lei. Cand ii vei spune sotiei e ca si cum ai fi fost dat afara. Se cunoaste cazul unuia care n-a pierdut si n-a castigat nimic, dar care s-a sinucis constatatnd ca la loterie au iesit castigatoare numerele pe care le tot juca el si pe care dintr-un motiv pueril oarecare tocmai atunci nu le jucase, ratatnd astfel un castig fabulos (pierzand asadar ceea ce n-a avut). Pana la urma fiecare decide cum sa reactioneze.

Ceea ce ne intrebam noi (aka dl.Goe), in mod absolut retoric, este daca studiile care atesta ca resimtim tristetea unei pierderi de 2.5 ori mai mare decat intensitatea bucuriei generate de un castig echivalent se refera exclusiv la bani. Nu cumva se aplica (cum sa nu?) si la (castigurile/pierderile (d)in) vorbe? Ba bine ca nu! Se aplica inca si mai abitir. Lauda-l pe unul si-i vei face o bucurie (mai ales in cazul celor meteo-sensibili), apoi injura-l sau critica-l nitel si se va supara de 10 ori mai tare deact s-a bucurat mai devreme. Din calcul ii va iesi ca-i esti dator rau de tot si ca este indreptatit sa se comporte ca atare.

Atitudine, atitudine si iar atitudine. Realitatea nu inseamna nimic. Perceptia este totul. Doi indivizi sunt acuzati pe nedrept de crima si risca pedeapsa cu moartea intrucat probele circumstantiale sunt in defavoarea lor. Dupa cate zile se dovedeste ca acuzatia este nefondata si cei doi sunt eliberati din puscarie. Unul dintre ei se intoarce fara probleme la viata de dinainte si traieste ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat (caci in fapt nimic nu s-a intamplat) in timp ce celalat nu-si mai revine si ramane cu sechele pe toata viata (care-i devine un cosmar) ca si cum o tragedie i s-ar fi intamplat (si chiar i s-a intamplat)… Care-i realitatea? Care-i perceptia? Tu ce-ai alege?

Un castigator al unei sume colosale de bani la loteria din Canada a asteptat o luna intreaga pana sa reclame castigul pe care apoi l-a donat integral de teama ca acel castig ii va schimba in rau stilul de viata de care (parea ca) era foarte nemultumit pana cand a avut ocazia sa-l analizeze mai cu luare aminte, timp de o luna de zile. Iata un om pe care castigul la loterie l-a facut fericit. Ma rog, l-a facut sa realizeze ca (de fapt) este fericit, ceea ce pana la urma este tot una intrucat perceptia primeaza intotdeauna in dauna realitatii.

Bob Dylan, proaspat castigator al premiului Nobel pentru literatura traverseaza probabil o asemenea perioada confuza. Pe moment refuza sa le raspunda celor de la Comitetul Nobeliar, preferand sa se comporte ca si cum nimic nu s-a intamplat. Este posibil ca peste o luna sa le spuna celor de la Stockholm ca refuza premiul. Au mai fost cazuri. Unul Jean-Paul Sartre a mai procedat asa.

Prin urmare imi vine sa cred ca de fapt atitudinile tuturor celor care s-au perindat pe Arca lui Goe n-au avut absolut nimic de a face cu Arca lui Goe sau cu felul in care au fost tratati de catre dl.Goe ori de alti navigatori (prin neant). Pur si simplu asa au decis ei sa re-actioneze fata cu propria perceptie, o decizie care le apartine integral. Fiecare (a ales) in limita posibilitatilor (a propriilor posibilitati) cum, ce si cat sa vada. Noi am fost si ramanem un martor inocent si detasat al specacolelor care ni se ofera benevol de catre cei care venind, vad, si se manifesta (nutrind iluzia ca noi i-am fi determinat sau macar incurajat sa se comporte exact asa cum s-au comportat). Nimic mai fals. Doar ca e in logica sentimentelor sa dam mereu vina pe altii si sa ne absolvim pe noi insine. (Cu unele exceptii, desigur, precum amicul nostru D’Artagnan care a preferat sa ia integral asupra sa responsabilitatea pentru faptul ca scriitorii såi, care-l aveau pe dânsul ca muza la han, au ales sa nu se mai manifeste in scris. Ceea ce in fond insa ar putea fi o imensa argonta. Noi de exemplu, mai modesti din fire, consideram ca nu avem niciun merit in reducerea la tacere a scriitorilor nostri (arcadieni) care, de-a lungul timpului Arcei lui Goe, au publicat miriade de mici capodopere  literare, nesolicitate).

P.S. Celor cateva zeci de pesti – muţi – ce formeaza un banc… de nisip in jurul Arcei lui Goe, halo, si care savureaza noua capodopera colectiva a contributorilor voluntari pe Arca lui Goe (ne referim desigur, la Simfonia Tacerii in re minor, Opus noua, Silentzum Stampa ma non Lugubru) le facem un anunt in avan-premiera. Se afla in pregatire prima audiţie a unui Scherzo pentru vioara si trombon, dar numai pe Arca lui Goe. Premiera va avea loc peste cateva zile pe scena teatrului de vara de pe puntea Arcei si are ca obiect dezvaluirea unui plagiat inedit (si trecut cu vedrea pentru atata amar de vreme). Plagiatorul nu este nici Mircea, nici Codrutza ci Mihai. Pagubit, tot in premiera, noi insine: dl.Goe. Invitat de onoare Bob Dylan. Ramaneti pe receptie. 🙂 Daca n-aveti altceva mai bun de facut. Iar daca da atunci nu. 🙂

Update: Apropo de titlul topicului curent (dar nu si de avanpremiera anuntatå cu surle si trambite in final, va veni ea si aceea), ne face o deosebita placere sa va aducem la cunostinta aparitia unui nou articol de presa al junelui nostru amic si prieten, dl.Dorin Tudoran (intelectual, publicist si activist profesionist in ale democratiei fara frontiere) pe care va rugam sa nu-l ratati: Țuțeri și protagoniști – un deocamdată de cel puțin 8 ani. Vivat. (De unde se poate deduce ca si peste patru ani republicanii si republicancele de pe Potomac vor propune tot un tolomac (nu un Tolontan), poate pe acelasi, si in acelasi scop: îngerizarea dracului democrat. Daca-i ordin cu placere. Dl. Make Trump Telemah poate sa nici nu-si faca abonament la candidatura caci va fi ras (tot) a-la-cart (sau ca la carte). Na acuma, nici nu-i greu. In acelasi fel Miss Hillary Diane Rodham Clinton ar putea fi aleasa Miss Univers. No problem. Daca am fi fost si noi in stare sa-l aducem in finala la campania prezidentiala pe George Becali (si sa-i fi blocat pe toti ceilalti) acum am fi avut-o si noi ca presedinta pe Elena Gabriela Udrea, care ar fi putut fara probleme s-o „inerpersoneze” chiar si pe Hillary Clinton sau pe altii mai de soi. Mai putin pe pampalaul sas (de aici, de acum). Cu tristete infinita n-ar fi explicat conul Dorin ce-a gresit Gigi de n-a ajuns presedinte.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , | 21 Comments »

1 Aprilie – Noima vietii(lor) no/astre

Posted by Arca lui Goe pe Aprilie 1, 2016

Din cauza scabroasei conditii umane, de influenta careia nimeni nu poate scapa, in inevitabilele momentele (sau momenţele) de criza, fiecare ins ajunge vrand-ne-vrand sa mediteze plin de pesimism, despre rostul vietii, asa in general si al propriei vieti in particular, sau a vietii unora (altora) tot in particular. Nicio fiinta umana, indiferent cat de tâmpå, de redusa, de primitiva, de needucata, de lipsita de facultati si de bicisnica ar fi, nu poate scapa acestei ispite teribile. Majoritatea fiintelor care cedeaza in fata acestei tentatii inexorabile, ajung de obicei la concluzii sumbre, exact precum domnul Ivan Ilici, realizand ca trebuie musai sa mori, ca sa poti avea viata vesnica. Daca varianta de concluzie care atesta faptul (constatabil) cum ca viata are (ar avea) (vre)un rost – rosturi, ramane una nebuloaså, avand o semnificatie vaga, nelamurita, cel mult subinteleasa, faptul ca viata n-are (n-ar avea) niciun rost pare destul de clar si usor exprimabil in cuvinte. Viata n-are niciun rost pentru ca esti fortat sa faci mereu si mereu altceva decat ai vrea sau, si mai rau, pentru ca te aduce (ea, viata) in postura de a nu mai vrea nimic sau de a nu (mai) sti ce (să) vrei. Vrei una si obtii alta, sau nu vrei nimic si ai vrea sa vrei… iata lipsa de rost a vietii. Probabil ca la sfarsitul vietii, in ultimele clipe (care oricum se dilata enorm din cauza vitezei cu care le parcurgi, apud Einstein) fiecare omuleţ isi face un soi de bilant despre rostul (rosturile) vietii sale, un soi de inventar al „lucrurilor” cu care s-a ales in viata. Daca te-ai ales cu ceva, inseamna ca viata a avut (un) rost, daca nu… nu. Ramane la latitudinea ta sa apreciezi daca te-ai ales cu ceva si daca ele, lucrurile cu care te-ai ales pana la urma, bat cat de cat cu lista celor pe care le-oi fi dorit candva de-a lungul amåratei tale vieti (mai multe la inceput, mai putine spre sfarsit, din ce in ce mai putine). Dar, daca pana la urma, tot am apucat sa creditam insidios ideea ca rostul vietii consta in lucrurile cu care te alegi, oare cu ce anume te-ai putea alege? Care este oferta? Ce ţinte ti-ai putea alege pe care atingandu-le in viata ta, sa reusesti astfel sa-i dai acesteia un rost? Inainte de a face o asemenea trecere in revista as vrea sa subliniez ca noi aicia (adica eu, dl.Goe) vorbim despre rostul vietii nu despre sensul vietii. Sensul vietii, desi poate parea acelasi lucru cu rostul vietii, este cu totul altceva. Mult mai putini mediteaza la sensul vietii, iar dintre acestia inca si mai putini au realmente argumente s-o faca (majoritatea fiind niste ageamii in materie de sens al vietii). Dl. Costica Noica (apropitar), de exemplu, un expert in materie si un precursor al bloggingului cum il cunoastem noi azi, a ajuns devreme la concluzia ca viata nu are niciun sens, si ca asta este de bine intrucat ofera fiecaruia sansa de ai da un sens, fiecare sensul pe care-l doreste. Libertate nu gluma. Prin urmare domnul Costica sustine ca sensul vietii trebuie inventat, nu descoperit. Cat de practica o fi fiind o asemenea concluzie este greu de spus intrucat pe vremea sa, a bloggingului incipient, nu exista un esantion suficient de larg de cititori unici cu expunere pe blogul sau de la Paltinis (in fapt nu avea decat doi vizitatori unici si nici aceia zilnici) si, ca urmare o atare concluzie n-a putut fi validata sau invalidata statistic prin anvergura ratingului. Ei, daca domnul Costel Noica ar activa azi, in epoca Facebook („o scula a micilor vanitati si a marilor prostii”, dupa cum bine spunea filozoful Sever V.) altfel ar sta treaba si ne-am lamuri rapid in legatura cu ideea sa filozofica, pe baza reactiilor celor din lista de prieteni. Dar, sa nu devim prea tare in „sens” in dauna „rostului”. Sa revenim la rost – rostul vietii – si la lista lucrurilor cu care ne-am putea alege din viata. Sa luam in considerare un mic dar ilustrativ exemplu venit de la baza societatii:

Citez: „Cu ce m-am ales in viata? Ce-am baut, ce-am mâncat si cu ce am strans in braţe”… Simplu si usor de evaluat. O doamna din popor (si subliniez ca este o doamna de sex feminin) acrediteaza ideea ca ne putem alege (d)in viata exclusiv cu lucrurile pe care le putem acumula momentan, cele care ne intra in corp, in special pe gura (dar nu numai) pentru a fi recirculate in sensul fiziologic al vietii. Este o alternativa. Altii, mai elevati, pun pret mai degraba pe ceea ce scot pe gura, pe ceea ce vorbesc, pe ceea ce scriu, pe ceea ce externalizeaza, nu pe ceea ce acumuleaza. In special intelectualii. Caci vorba ‘ceea, daruind vei dobandi. Nu? Este si aceasta o alternativa de a te alege cu ceva (cu ecoul) si de a-ti gasi rostul in viata. Acuma tot vorbind teoretic despre rostul vietii nu putem ajunge prea departe, caci vorba `ceea: „Teoria ca teoria, practica ne omoara” (precum Venea omoara pe Siret). Haide sa luam niste exemple. De exemplu pe domnii Gabriel Liiceanu si Dorin Tudoran. O analiza comparativa a rostului vietii celor doi intelectuali de marca, precum si a lucrurilor cu care s-au ales d-lor (d)in viata, poate da substanta colectiei de informatii care poate ajuta la coagularea unei teorii valide despre rostul vietii pe lume, utila fiecarui muritor, dar mai ales celor vorbitori de limba romana. Dar cine sa faca o asemenea analiza?, ca nu prea are cine. Poate doar Radu Banciu daca i-ar da prin cap asa ceva si nu s-ar mai irosi cu fleacuri. In particular o poate face in mod neoficial (exclusiv pentru sine) orice trestie ganditoare care stie cat de cat ce-i Liiceanu si ce-i Tudoran si cum anume s-ar putea face incadrarea lor la „hedonisti”, cu asemanarile (tulburatoare) si deosebirile (abisale) care-i unesc si despart pe acesti doi intelectuali romani contemporani (ei intre ei, si si cu noi. Noi-ca si altii). Acuma privind cu maxima detasare (posibila) spre rosturile vietilor d-lor Liiceanu si Tudoran, vin si te intreb pe tine, care sa fie tonul precumpanitor al senzatiei remanente? Optimismul? Pesimismul? Indiferenta? Tu ce fel de observator esti stimate aspirant?

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 1 Comment »

13 (februarie) – Sfaturi practice pentru câștigarea premiului Nobel…

Posted by Arca lui Goe pe Februarie 13, 2016

caragiale-cu-fiul-sau2Unșpce fevruarie bis – i/aka Ziua Culturii Naṭinale pe stil vechi – sau în/cantarea Romaniei pe vocea patriotului Naṭinale, marcatå prin nașterea lui Nenea, genialul de la Haimanale… Luca Caragiale… moṭul (prahovean) pe cacofonia multi-milenara de pe plai. Si, cu o asemenea ocazie festivå, ce-ar fi mai nimerit decat o lista de sfaturi practice adresata celor care vor musai câștigarea premiului Nobel la literatura pentru ṭårișoara noastrå mica? Nimica. Acuma noi unul, in cuget, alta avem noi, la sufletul nostru, caci noi consideram, cu toata tåria si dublul rafinament, ca singurul premiu Nobel care s-ar cuveni acordat ar fi cel pentru fizicå (atât si nimic altceva)… iar nu pentru alte mofturi si bazaconii precum chimie – hi, economie – ha, medicina – ho sau pentru pace (pace, pace… intre multe… naṭiuni) – hi-ha-ho… (no other comments). Dar de, tot drept este ca noi, ale dl.Goe, suntem personaj literar, nu stiintific, si nu nu se facea sa pledåm, tocmai noi, alte cauze decât cauza cea mare si sfanta a lui Nenea. Mai ales ca adrisatntul e cunoscut… intrucatva. 🙂 Presupunand ca nimanui nu i-ar putea trece prin cap ca dl.Goe nu s-ar afla in posesia unei liste consistente cu astfel de sfaturi practice, si nutrind nadejdea ca cei interesati de teorie (må rog, teoria ca teoria…) vor ajunge mai devreme sau mai tarziu (de preferat nu prea tarziu) sa dea peste aceste sfaturi practice de o inestimabila valoare, declaram deschisa lista aleatoare (cea sistematica fiind rezervata pentru lucrarea noastra de doctorat virtual aflata in pregatire cu tema „Dinamica semnificatiilor antropologice in acordarea premiilor Nobel de la infiintare si pana in present”) cu (unele) sfaturi utile pentru cei capabili sa le ordoneze si sa le urmeze. Pentru azi primul sfat.

1. Prima conditie pentru a putea obtine premiul Nobel pentru literatura este sa te fi nascut. Asadar naste-te…

A treisprezecea conditie propusa pe pozitia a doua este så nu-l superi cu niciun pret pe Niky Manolescu. Poti fi insolent cu Eugen Simion, poti sa-l ignori pe Alexandru Stefanescu, poti fi la cutite cu Sandra Gilbert sau cu Christopher Ricks, poti sa-l injuri de mama pe Jean Piaget, dar in niciun caz nu trebuie sa fii in relatii incordate cu Niky Manolescu. Poate parea bizar dar… totusi… Se intampla cå pe niciunul dintre laureatii premiului Nobel pentru literatura, dl. Manolescu n-a fost suparat aprioric. In egalå masurå, este stiut cå dintre cei pe care dl.Manolescu a fost sau este suparat, niciunul n-a castigat premiul Nobel, ba chiar n-a mai castigat nimic. Asadar, chiar daca nu se poate explica stiintific de ce tensiunile cu Niky Manolescu nu fac bine aspiratiilor nobeliare, totusi nu trebuie neglijat continutul acestui enunt empiric: Impaca-te (bine) cu dl.Manolescu ca sa-ti fie tie bine si sa castigi b/ani multi pe Pamant. Cel putin pana la castigarea respectivului premiu.

Sfatul cu numarul opt este så scrii trilogii, in timp ce sfatul al-XXII-lea este så fi fost un fost poet.

Nefericit print al aspiratiilor literare, sau printesa, daca te-ai grabit sa urmezi prima recomandare, sunt sanse mari s-o fi dat in bara, caci sfatul al doilea suna asa:
2. Naste-te unde si cand trebuie (in niciun caz aiurea)… Daca totusi ai apucat sa te nasti… dar nu unde si cand trebuie, nu dispera. Nu-i totul pierdut. Mai greu se va face ceea ce altminteri s-ar fi facut usor. 2 bis. Va trebui sa gasesti perspective straine, stanii, nefiresti, asupra lumii in care te scalzi, si sa te comporti (daca poti), consistent si natural, ca si cum te-ai fi nascut altundeva, altcândva… De preferinta acolo si unde trebuie… dar mai dihai, mai abitir, mai nemilos, ca sa te vezi… de departe, de atunci, de acolo… Vorba ‘ceea: You know you look so Seattle but you feel so L.A.  !

3. Fii estic. Cat mai estic. Sau vestic. Foarte vestic. Fii polar. Tropical. Fii de undeva. E musai. A fi de nicaieri este un impediment major in obtinerea premiului Nobel pentru literatura, indiferent cat talent si genialitate ti-ar curge, prin unghie, din cocoasa, pe hârtie (sau pe sticlå). Premiul Nobele se duce intotdeauna undeva, niciodata nicaieri.

al-XVI-lea. Nu fi pudic. Nu fi obscen… Vom exemplifica… cam in curand. Poate. Dar in niciun caz amu, nu pe 19 Februarie cand unul (se) naste (Brancusi), iar altul (se) moare (Eco), ica-asa.

13. Lucrurile se cam precipitarå (sub stele? printre ele?) aruncand(u-ne) (si mai) in derizoriu stradania de a incropi cu zel si pompa un tabel necronologic al recomandarilor de bine pentru cucerirea inadins a premiului Nobel pentru literaturå. Cel mai indreptatit autor al ultimului sfert de veac intru premierea Nobelearå in Stockholm City Hall, un geniu, s-a decis sa se retraga definitiv si irevocabil de pe lista candidatilor la respectivul pre-μ, renunatand sa-si mai astepte, cuminte si polititic/os, rândul la de(s)cernarea pomenii oferitå de marele in/juriu al corectitudinii politice apocaliptice, alegand så-si de/dis/cearna singur, de-cu-seara dis-de-dimineatzå, premiul marelui repaos. „Cât de clar devine totul atunci când te uiți din negura unei temnite” zise Umberto Eco si muri, coborand in cea mai neagra temnita cu putinta, cea a mortii eterne, trecand prin punctul de inflexiune al tuturor intelegerilor. O biatå bielo-ruså, al carui nume cine naiba så si-l mai aminteascå pe dinafarå, avu rând inaintea muntelui Eco, Umberto Eco. Ce facusi amice? O mierlisi? Låsasi armatele de imbecili inexorabili sa se desfete colcaind, pomenindu-ti numele, dansând grotesc si urlandu-si golul la lunå. Mare rusine amice. Mare rusine. Sper måcar cå la ora asta Gabriel Garcia Marquez iti freacå ridichia, iti stoarce låmâia si-ti tine o predicå de-ti dau lacrimile. Recomandarea finalå, acordatå acum (din vreme, anticipat) oricarui (alt) muritor „a-spirant” la premiul Nobel pentru literaturå, era (in asteptare, la påstrare, pentru un final en-fanfare): „Sa fii sånatos si så tråiesti destul… ani multi pe pamant, cu umilintå si råbdare. Asadar dragul meu candidat, acuma… privind cu tristate acest precedent nefericit, mentionam cu grabire, fii destept, nu fi prost, ca Umberto. Nu muri! Dacå se poate.

a-XXXIX-a treaptå: Ar cam fi timpul timpul sa-l „i-miti” pe Joyce. James l-a reinventat pe Ulise, rescriind Odiseea. Trebuie sa-l reinventezi pe Gulliver rescriindu-i calatoriile, in context post-modern. Fii pentru  Swift, ce a fost Joyce pentru Homer. Apoi repede, repejor, inainte de a da idei si altora reinventeaza-l pe Robinson Crusoe propunand reactulizarea mitului respectiv, fiindu-i (si) lui Defoe  ceea ce-i fu Joyce lui Homer (exista zvonuri ca Homer ar fi fost un impostor nu un autor, dar acum chiar ca nu mai conteaza). Mizeaza pe faptul ca, la urma urmei, in „zilele noastre” (si ale lui Homer Jay Simpson), mai abitir decat pe pe vremea lui Swift & Defoe, ori a lui Homer si a homericului Ulise, insul este inca si mai singur, mai pierdut in imensitatea coplesitoare a universului, care creste (plenar), prin dilatare, incomparabil mai amplu si mai rapid decat o poate face populatia planetara a suprapopulatei planete de pamant, facandu-ne sa fim, in medie, din ce in ce mai departe unii de altii si mai fara Vineri. Miturile Guliver & Crusoe au nevoie urgenta de actualizare, de primenire, de revitalizare. Daca nu tu atunci cine? Daca nu acum, atunci cand? E o sansa unica… dar… Daca nu-ti då mâna atunci poti sa-i dai cu piciorul… Mai sunt si alte mi(ni)stere…

* * *

Sfatul al n + 1-lea: Dragul meu catindat ar fi bine sa deschizi o lista cu aut(h)orii notorii (macar in anumite cercuri, mai largi sau mai strâmte) care n-or sa primeasca si nici n-or sa ia vreodata-ca-niciodata, in veacul vecilor, premiul Nobel pentru (vreo) literatura. Actualizeaza lista, n-o scapa din vedere si NU FACE CA EI. Fii consecvent in tot ce faci, să nu faci nimic din ce fac cei din lista proscrișilor. Să nu uiti Darie.

Poti include pe lista si foşti… scriitori, poeţi, drago-beţi, dizi-denţi, excluşi si auto-excluşi definitiv… din categoria nominalizabililor aspiranti la pre-µ-ul Nobel pentru literatură (scârţa- scârţa pe hârtie, hârtia virtuală y compris, cea igenică nu).  Poti deschide lista cu Dorin (Tudoran), Floooorin (Iaru) si alti cativa ga-ga-ga (toti fosti poeti si poe-zei in retragere, lasati la vatră), care de câte circa 30 de ani (de pace seculară) n-au mai scris nimica, in afara (poate) de pamflete pân gazete sau chiar mai rau (pe la bloguri or face-book-uri)… Adaugă pe cine vrei d-ta, actualizeaza lista, n-o scapa din vedere si NU FACE CA EI. Fii consecvent în tot ce faci, să nu faci nimic din ce fac cei din lista proscrișilor. Să nu uiti Darie.

(PARA-n-TEZA): Un exemplu de „author” care n-o sa primeasca si nici n-o sa ia vreodata-ca-niciodata, in veacul vecilor, premiul Nobel pentru (vreo) literatură este Dorin Tudoran, un pamfletar sufletist, dar neinsufletit. Nici macar daca s-ar inventa premiul Nobel pentru pamflete tot n-at fi in stare a fi capabil măcar de isprava căpătarii nominalizării pentru candidatură la acel improbabil pre-µ, cat despre castigare… mai indreptatit ar fi fiind poate (sau in tot cazul mai degrabă) unul dintre ultimii săi ciracii fideli, si nu, nu ne referim aici nici la flegmaticul Dezideriu Dudas (cum sa te cheme vere in acest mare fel?) si nici la cavalerul foarte tristei figuri, fără ar-mură-n-gură, Go-Gea Va-Sile-Panza, ci la simpaticul Calomfir/Escu, care de când s-a pensionat are propensiunea comentariilor literar-firoscoase si satirico-humoristice pă certocratie. Loc ar fi. Cât cu-prinde. Asadar sfat (in atentia candidatilor la Nobel): Nu faceti ca Dorin Tudoran. Ca n-aveti de ce. – Expla-na-ţie: Conul Dorin, slab de înger, si slab… asa în general, ca toată viata lui, marcată de foame si degrevată de greve grave, s-a extras spontan dintr-o stare divină de somnolenţă si beatitudine, în care se afla (nu se stie cum) de luni bune de zile, intre-rupând excelenta serie memorialistică minimalå, punc-tată (bă tată) cu fotografii de arhiva, ăle mai prima d-le, (compromiţându-le practic definitiv, seria si starea) ca să-i sară, pamfletareşte, in aparare lui Voiculescu Dan (via eine kleine klaus-trofobus) si la beregata lui Mihåies Mircea. Deh, pute/rea obisnuintei (sau sindromul consilierului tardiv), postand un post de post, pe post de pamflet, in care-si cauta hazul pierdut (in jurul omonimiei p(r)ostului cu sine insusi) precum Marcel (Proust) les temps perdu. Desigur însă că conul Dorin ar putea căpăta premilul Nobel pentru literartură, daca nu ca autor, atunci macar ca personaj (canalie si inocent din întamplare), cu condiţa sine qua non să-si gasească autorul potrivit (cum i-o fi norocul). El şi Iaru plus alţi câtiva ga-ga-ga (toţi foşti poeţi şi poe-zei în retragere, lăsaţi la vatră) ar trebui sa se facă măcar 6 la număr ca să poată spera să dea peste vreun Pirandello. Si apropo de italieni, con-comitent si celebrii si morti, m-a uimit să remarc că conul Dorin, altminteri autor profesionist, din oficiu, de necroloage, a ratat să zică si d-lui, doua vorbe acolo la catafalcul virtual al lui Umberto Eco (altă ligă). Si asta încă asa natural, fără sa se ab-ţină. In subsidiar si in trecere, am aminti candidatilor, ca sugestie literară, locurile in care nu se intampla nimic, după cum si consemnează, în scurte mesaje, lunaticii (alunecati accidental prin zonă) si ale cåror semnaturi sunt, in genere, mai lungi decat mesajele comentariilor. Locuri meta-forizabile si chiar hipe-bolizabile, in ro-mane si ni-vole. Am încheiat PARA-n-TEZA).

In atentia candidatilor seriosi: Daca deja ati pus in practica Sfatul al n + 1-lea si ati deschis lista ne-nobeliarilor congenitali (pentru a nu face ca ei) cred ca sarcina in aceasta privinta se usureaza de la sine, intrucat respectivii au tendinta de a se aduna in grupuri. Avem deosebita placere de a semnala o pleiada intreaga de „scriitori” „romani” (mai mult sau mai putin, si una si alta, dar nu conteaza cåci aici este vorba de universalitate) care se pun benevol si dezinteresat in slujba demnitatii scriitorului roman (in fericita varianta a valabilitatii acestei convergente, intre scris si demnitate, si a existentei a macar unui exemplar din aceasta specie, caci da, avem cazuri exemplare), formand un grup pret-a-trans-porter in lista noastra deschisa. Extragerea norocoasa (foarte consistenta) a contra-exemplelor de ne-urmat (pe drumul Stockholm-ului si/sau/poate si al Damascului) se poate face aici: Cronologia deloc ”ieroglifică” a adeziunii și retragerii mele din ”Grupul pentru reforma USR”. Un răspuns lui Florin Iaru, ”la cea mai joasă ficțiune”. – Premiile necastigate urmand a se reporta pentru ex-tragerile viitoare.

* * *

Despre Căluş şi despre Mărţisor da, s-ar putea vorbi, în romane cu pretentii Nobiliare, dar numai in limbi de circulatie cvasi-internatională. Altminteri nu. Un scriitor japonez (de exemplu) care ar scrie, de departe, de peste mari si tari, intr-o nivolă intitulată ori „Capcana de apa” ori „Crisalida de aer„, despre Dragobete, despre Căluş, despre Mărţisor si despre Baba Dochia, ar putea aspira, cu destulă încredere, la obtinerea premiului Nobel pentru literatură. Un astfel de samur/ai ar face astfel, involuntar si colateral, dar mult mai eficient decât orice român cu chichirez, o bună publicitate ideii de Mărţisor, care, cu putin noroc, si-ar putea căpăta asa, via arhipelagul nipon plus Stockholm City Hall, meritata universalitate, măcar la nivelui zilei de sfântul Patrick. Vorbim aici, desigur, despre un „must„, vraja reinventarii si reordonarii miturilor umanitatii… atât de necesară în aceste timpuri con-fuze. Recomandare valabilă, desigur, doar pentru candidatii avansati, avizaţi (despre care se poate anticipa c-ar fi fiind deja in posesia secretului tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte si a mitului corespunzator, universal, foarte uninersal, dar încă nerecunoscut ca atare).

martisor tovarasul andrei plesu

Paranteza a ţî-a: Desi (punctual) scrie (foarte) bine, cu verva, inteligentå (relativå) si umor (absolut), având a-des-ea drept-ate, nici dl.Plesu (Fiindcă veni vorba…) nu va castiga niciodata pre-µ-ul Nobel pentru literatură. Probabil ca nici pe cel pentru chimie. Totuşi orice candidat aspirant serios, multe ar avea de învăţat de la acest învăţat. Inclusiv lucruri utile intru atingerea patrioticului obiectiv: Câştigarea pre-µ-lui Nobel pentru literatură. Vom reveni asupra relatiei (gen) dintre „plesu” si „drumul către cucerirea Nobelului”, atunci cand vom relua  detalierea sfatului al-XVI-lea (see above), suspendată temporar din cauza necazului cu Umberto (de pe 19 februarie a.c.).

* * *

4. Fii in relatii cordiale cu clasicii si clasicismul. Fii (chiar) intim cu clasicii si clasicismul. Puncteaza aceasta relatie la nivelul detaliului. Incepe-ti romanul cu o scena petrecuta intr-un taxi in care soferul asculta „Sinfonietta” lui Janáček, piesa pe care, in mod bizar, clienta care calatoreste cu acel taxi o recunoaste si o identifica spontan si… inexplicabil. Arata-te (extrem)  de familiar cu lucråri mai putin cunoscute ale clasicilor (de ex. Insula Sahalin, de Cehov) si ofera-i cititorului (asa.. ca de la tine) chei de conectare a acestora la simfonia universala a lumii (om plus umanitate). Fii in relatii cordiale cu clasicii dar nu te pupa cu ei pe gura. Fii amical. Fii superior. Fii flexibil. Ajusteaza-ti in permanenta relatiile cu ei, distantele, atitudinea, perspectiva. Nu de sfii sa-i ironizezi, sa-i iei de sus, de pe palierul contemporanitatii, al modernismului (post-modernismului?) si al tuturor intelegerilor ulterioare. Mimeaza solemnitatea. Raporteaza-te la ei (cu piosenie) atunci cand  atingi, tangential, intricabile probleme legate de conditia umana, abordate prin prisma semioticii si a logicii simbolice, cand vorbesti (prin intermediul personajelor tale, „niste oameni acolo si ei”) despre dihotomia dintre durere si suferinta. Accentueaza tu insuti (prin intermediul personajelor tale, „niste oameni acolo si ei”) confuzia dintre notiunile respective (durere si suferinta), facand mult mai spectaculoasa clarificarea apoteotica din final, sau (daca nu) punctarea intristatoare a faptului ca din acea dilemma nu se poate iesi. Caci, la urma urmei ce-i durerea? Ce-i suferinta? Ce sunt aceste lucruri pentru omul muritor? Intreaba-te! Consulta-i pe clasici. Discuta cu ei. Disculpå-i. Vorbeste despre morfina care curma durerea dar nu si suferinta. Vorbeste despre rolul simptomatic al durerii, despre comunicare, meta-comunicare si instiintare si få-l pe cititorul profan (si chiar pe criticul rafinat) sa inteleaga (dimpreuna cu personajele tale, prin ele) ca durerea este un mod prin care ti se comunica ca anumite lucruri nu merg bine…, dar ca… nu ti se comunica depre toate cele care nu merg bine. Faptul ca despre celelalte nu primesti semnale (cå nu te dor; de exemplu pe Viorel Padina nu-l doare capul, pe cei din siaj nici atât) nu insemnå ca acelea merg bine (cum ar putea sa meargå bine cand, entropic, ele te ghideaza pas cu pas catre moarte, disolutie, uitare, anulare, desfiintare?). Explica-i cititorului (si criticului), astfel incat sa-i lasi impresia ca a descoperit singur (in sine, de la sine) ca viata este posibila, si ca traim, tocmai datorata faptul ca nu primim semnale dureroase de la toate lucrurile care merg prost, cå dacå reusim macar provizoriu sa nu fim coplesiti (ontologic) asta se intampla doar prin omisiune, ca viata este o mare minciuna prin omisiune, si ca (vai) durerile de care avem parte sunt (in acest fel) subversive, diversioniste, menite sa ne abata atentia de la toate celelalte lucruri,  precum si de la greatza sartriana a existentei, fåcând credibilå, incredibila minciuna. Aluziv, subliminal, sub-liniazå (apoi)  cå si ca si suferinta e la fel. Traim in ignoranta pentru ca (pur si simplu) n-am putea trai altfel. Ma doare capul. Ma doare inima. Ma doare ficatul. Ma doare piatra la rinichi. Pe mine (,) må. Sufår. Eu. Din cauza durerilor mele. Sau ale copilului meu. Ale sotiei. Ale mamei mele. Ale tatalui meu. Ale fratilor mei si ale surorilor mele. Ale prietenilor mei. Ale vecinilor. Ale cunoscutilor. Ale celor prezentati la televizor. Ale umanitatii (doar asa… un pic, in general)… In rest nu. Nimic. Deocamdata nicio durere. Nimic de la colon, nimic de la hipofiză. In afara (poate) de mici tensiuni oculare matinale. Nimic din Africa, Siria, sau din gâtul fetitei de 4 ani in momemntul decapitårii ei de catre bona „islamistå”, in numele unui Allah (ah, Akbar) (al carui nume este luat in desert, post factum). Nimic despre durerea inuman de disproiportionata simtita de o bona uzbeca din Rusia la aflarea vestii ca musulmanul de acasa si-ar fi luat a doua nevasta, in deplin acord cu morala, religia, legea, conventiile locului. Se facuse gaura-n cer. S-o fi facut! Si nimic dinspre nimic altceva… Slava Domnului. Ca si asa o ducem greu. Ne doare strict ceea ce trebuie sa ne doara si… astfel, viata e frumoasa. Viata e frumoasa oricum! Viata merita traita! Viata e o lupta! Traiasca lupta pentru pace. Regele e pe moarte. Traiasca regele. Etc, etc, etc. Ne dor doar lucrurile despre care aflam (cate ceva), ca pe Nichita atomul, marul si altele (pe atât de putini îi doare particula lui Dumnezeu). Aici, in acest puncrt al naratiunii, ar cam fi momentul ca unul dintre personajele tale (eventual adept al jainismului) sa-i råpeascå brusc cititorului senzatia (înălțătoare) c-ar fi descoperit el insusi, fix in timp ce-ti citea romanul (o insailare solenoidalå) secretele murdare si cvasi-perpetui ale existentei. Respectivul personaj (eventual adept al jainismului)  ar putea pomeni abrupt despre Nirvana, despre inexistentå, despre Nimic si despre imposibilitatea reprezentarii mentale a acestuia. In rest poti sa scrii la nivelul si in stilul lui Paul Feval sau Everac (mai ales daca esti japonez, adica defazat literar cu cam 150 de ani) despre campanii romantice de pedepsire (cu moartea) a barbatilor care-si bat/terorizeaza sotiile (aducandu-le cu cruzime extrema la apostazie si sinucidere). Personajul care coordoneaza si administreaza aceste executii trebuind sa fie (de ex) o batranica blajina, buna, blanda, omenoasa, bogata, dedicata si perseverenta, a carei fiica s-a sinucis, cu multa vreme in urma, din cauza tratamenelor la care o supunea un sot sadic, sodomist si masochist. Cam asta. Nu uita sa-i invoci evaziv pe clasici: Balzac, Hugo, Orwell, la gramada, intr-un amalgam bizar, dar lasandu-l pe cititor sa sub-inteleaga existenta unei relatii simple si evidente intre toti si intre toate, pe care, desigur, cå el, atent, competent, inteligent, educat, erudit chiar,  o poate intelege singur, dintr-o privire. Acuma daca esti intr-adevar un candiat serios la postura de castigator al premiului Nobel pentru literature (ceea ce-ti doresc din toata inima), vei avea desigur bunavointa, capacitatea si interesul sa sistematizezi si sa extragi esentialul din aceasta recomandare cu numarul 4: Fii in relatii cordiale cu clasicii si clasicismul. Ma rog, faci cum crezi. Intreaba-l insa si pe Alexandru Stefanescu. Asa intr-o doara. Sa vezi ce-o sa zica.

* * *

Sfătuleţ: Dacă ţii să „te exprimi” în (multe) cuvinte, adică să: gândeşti-vorbeşti-scrii, adresându-te (musai) unui „public”, care să se minuneze  şi să te aclame(ze) (sau invers),  şi dacă exprimarea şi reacţiile (care or fi) sunt mai importante decât mesajul, poti practica, desigur,  cu talent şi erudiţie discursul în care nu spui nimic. Dacă însă aspiri la premiul Nobel pentru literatură ar fi de preferat să nu te ţii de Discursuri sterile ci mai degrabă să vorbeşti despre nimic (cât mai substanţial cu putinţă). Dacă-ţi dă mâna.  Deci: Nu fii Farfuridi – Asa NU!

* * *

a-x-a Recomandare ex-presa: „Dacă pană la 28 de ani n-ai devenit celebru atunci renuntă la celebritate.” Asta nu este din mine (ci din cine stie cine, in tot cazul din cine trebuie) dar se potriveste (plenar) cu scopul (tutelar), cu rima si ritmul sfaturilor necronologice dar si confuze adresate ezotericeste celor auto-alesi drept candidati nobeliari voluntari. Aceasta reforulare a sfatului al op-tulea despre op-urile poetice, vrea sa spuna ca daca nu te-ai consacrat ca poet de talie universală, sau macar continentală ori, la limită, regională (depinde de regiune), in cazuri extreme admitandu-se o consacrare natională, cvasi-natională sau (eh) locală (comunală),  atunci, (virgulă de respiratie/inspiratie) trebuie sa te lasi brusc de poezie, sa te eliberezi abrupt de acest viciu (de procedura) si sa te apuci de proza. Este imperios necesar. Daca insa (cine stie cum) te-ai con-sacrat a-prioric, ca poet (si nici n-ai murit aiurea, calcat de tramvai), poti continua sa mai pierzi vremea  cu poezia până cel tarziu la implinirea varstei de 33 de ani. In acea clipăăăăă (pre-lungăăăă), dar in tot cazul inainte de implinirea varstei critice de 40 de ani, adica la 39 (de trei ori cate 13) trebuie (sa-ti invingi lenea) si, inebunind, sa te apuci serios de proza. Precum Eminescu sau alti apostoli ori mesii. Trece proza pe ordinea de zi! Distributia de probabilitate evaluată prin Metoda „Monte Carlo”, probeaza fără tăgadă ca poezia pura nu aduce premii Nobel  (…). Incheind acest interminabil pre-ambul propus special pentru a-ti pune la încercarea răbdarea si anduranta, as adauga (totusi) si sfatul necronologic al zilei: Di-stinge  cu dis-cernămâmt între sfaturi  si false sfaturi. Nu plânge. Esti scriitor, ce naiba.

* * *

(va urma) – probabil cu sfaturi (si) mai de dinainte, mai consistente si mai serioase (cu siguranta cå dacå l-am putea co-opta si pe universitarul Vintilååå Mihåilescu, ar iesi un „Ghid practic al candiatului la premiul Nobel” de toata frumusetea)… Ghidul, candidatul… Tot una…  🙂

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 54 Comments »

Reclama gratis – Con-Do-tierul Certocrat

Posted by Arca lui Goe pe Februarie 9, 2014

Photo-blog-7-150x1501Fluvialul blogger Dorin Tudoran (fost diverse, actualmente pamfletar, incruntat-ingândurat, vezi poza) a produs in agora sa – Certocratia vesela – un mini-foileton in 8 episoade, auto-justificativ, sugestiv intitulat „OPORTUNISM. GARGARĂ. ESCROCHERIE”. Marturisesc ca am urmarit acest serial cu interes, un interes amplificat de faptul ca slabele-mi abilitati intelectuale nu ma ajutau sa-nteleg nici ce si nici de ce fåcea ceea ce fåcea dl.Tudoran cu atata inversunare. Voluptatea cu care certocratul sef se straduia sa auto-demaste oportunismul, gargara, escrocheria si sa se auto-justifice vizavi de aceste detalii bine ilustrate ale auto-deconspirarii sale, a contribuit din plin la captarea atentiei mele (si poate a altora). Cinic, mincinos, demagog, insolent, invidios, insidios, acest Titirca Inima Rea al literaturii romane alternative n-a precupetit utilizarea ilustrativ-demonstrativa a niciunuia dintre mijloacele de manipulare, defaimare si mistificare de care-i acuza senin (din senin) pe „ceilalti”, infernul dusmanilor sai ireductibili. Vedeam si nu ma dumiream. Nu stiam ce sa cred. Oare ce si de ce? Am motive sa cred (… nu-i cazul sa detaliez caci nu-mi pot inagadui romane foiletoane pe Arca) ca mobilul principal al acestei moristi (risti si existi) de vorbe (si pe cine n-au luat in smintitele lor guri DT si acolitii d-in-salubru-i subsol bemol?) se regaseste in universul resentimentelor pe care creatura Tudoran le nutreste politologului Vladimir Tismaneanu. Nu-i poate ierta acestuia ca desi a fost un dizident mai mic, mai tardiv si mai putin spectaculos decat sine insusi, mai fara o greva a foamei la activ, totusi, toamna, la numararea bobocilor, politologul a primit (in Romania si in Univers) mai multa „recunoastere”, „recunostinta” (dupa stiinta) si „recompensa”, decat el Con-Do-tierul Certocrat. Asa ceva e stigator la cer. Nu? Asta sa fie dreptate imanenta? Nu poate fi. Ranit in sentimentele sale cele mai intime, prin prisma unor asteptari indelungi, inexplicabile (he-he), neimplinite si din ce in ce mai lipsite de speranta, Dorin Tudoran domnul s-a dezlantuit in foileton. Rupt de realitate si co-rupt de propria-i i-realitate, nepasandu-i de adevaratele relatii si nici de proportiile dintre partile socio-politicii danubiano-pontoice, alaturi de o mica armata de mofluzi cu profil asemanator, certocratul a purces la treaba. O treaba mare: auto-demascarea pe ocolite. Dar cum? Cum sa faca? Trebuiau gasite niste pretexte si niste ambalaje morale salutare (fara nicio legatura cu salutul palarierului de la Iasi din persoana servilului Sancho Panza-esei, mereu cu capul gol). Si d-lui Tudoran (ca altfel n-as avea cum sa-i zic fara sa ma de-zic) i-a venit ideea geniala sa-i mai introduca in ecuatie si pe altii din aceeasi tagma cu maleficul Vladimir Tismaneanu, sursa primara raului din Romania pre si post decemvrista. Desi nu-i poate inghiti i-a luat in gura pe toti (nu-i mai insir ca-s cam aceiasi, cine-i stie ii stie, cine nu n-are nicio treaba cu acest material publicitar gratuit) si i-a balacarit, acuzandu-i de te-ai mira ce si cu cine. De exemplu i-a acuzat ca nu dialogheaza cu vectorii antenisti si cu infractorii, ca refuza dialogul stârnindu-i pe bieti de-ontologi. Ca fapt cu totul si cu totul divers l-am intrebat pe dl.Tudoran de ce el insusi in persoana refuza dialogul si de ce practica cenzura la greu in spatiile in care-si expune public impresiile, obsesiile si marotele, botezate opinii? De ce a inchis comentariile pe Vox Publica? De ce baneaza orice comentator care nu-i canta in struna? Mi-a raspuns (pe ocolite, dar deschis) ca asta se intampla pentru ca intamplator dansul are un blog moderat (nu deschis), un fapt dat. Adica ca n-are ce face. (Ce-i drept e drept, cam n-are, si atunci cand dracul n-are ce face… ce face?) In contextul imutabil si irefutabil al moderarii fara moderatie (moderarea fiind o notiune pe care dânsul se preface ca n-o intelege, dandu-i interpretari abisal abuzive) dansul face, in fapt, anti-moderare.

Moderarea ar trebui sa fie operatiunea prin care moderatorul (un damnat) selecteaza partile bune din comentariile celor supusi moderarii si le publica, ignorandu-le pe celelalte. Partile „bune” prin prisma temei in discutie, a logicii, a bunului-simt, a limbajului folosit etc. si nu „bune” prin prisma interesului de „cas(t)å” al amfitrionului de ocazie. D-lui cum procedeaza? Cam invers. Toate porcariile care-l avantajeaza, toate linguselile si alte insolente, sofisme, prostii, inclusiv mesaje cu tenta xenofoba, antisemite etc., apar by default pe blog (uneori bloggerul domnul ii cearta cu blandetze pe autorii acestora dar de aparut apar, alaturi de textele neutre sau avantajoase), in timp ce din textele care-l dezavantajeaza selecteaza exclusiv partile „rele” si le posteaza ilustrativ/ostentativ (pentu a-i incrimina pe „dusmani”). Aceasta este anti-moderare. Certocraia este un blog anti-moderat. In niciun caz nu este un blog liber si onest. Din textele indezirabililor dl.Tudoran alege, extragand din context prin moderare, ceea ce-i place d-lui mai mult si mai mult, (vezi extrasele din mesajele domgoiste din episodul VIII) (pierzand esentialul), adaugand pacatului de a cenzura (cu nesimtire, pardon de impresie) si pacatul mistificarii (prin trunchiere, manipulare, extragere din context etc, etc, etc). N-am nici vreme si nici motivatie sa ma ocup mai mult de problema asta.

Ii acuza pe cei de la In Linie Dreapta ca i-ar fi dat cu „goe”-n cap, dar se straduieste cu speranta sa se faca faca vinovat de aceeasi acuzatie incercand sa le dea altora in cap (si peste „bot”) cu acelasi „Dl.Goe”, ori cu vreun alt personaj anonim (precum „Aya”)… Cu o inconstienta demna de o cauza mai buna (sic) dl.Tudoran se face vinovat de toate lucrurile de care-i acuza (in genere nemotivat) pe ceilalti, infernul dusmanilor sai ireductibili, inntr-un context spatio-temporal, vai, atat de limitat si limitativ, infern materializat atat de clar si precis in persoana politologului Vladimir Tismaneanu, sursa råului (din Romania si poate din Univers), raul cel (mai) mare. Ce Voiculescu?, ce fenechii? si alti fistichii, ce PSD?, ce antene? Nu? Cu clarviziune si perspicacitate dl.Tudoran anticipeaza cat de mare ar putea fi raul pe care l-ar putea sluji in viitor un instrument de genul „baietilor de la In linie Dreapta”, cand inevitabil ar ajunge in mana unui patron la fel de potent si de potentat precum domnul Voiculescu (dar oarecum pe invers fata de acesta). Ce prezent? Pericolul vine din viitor. Din fericire acest viitor incert vine certamente la pachet impreuna cu acest „Terminator” certocrat, frumos, onest, emigrant in America, gata sa-si sacrifice chiar si timpul liber pentru a produce literatura de sub-sertar, in romane foiletoane. Citind textele cerocrate, atent si cu detasare, remarcand reactiile lingvistice ale celor admisi in salubru-i sub-sol bemol, nu se poate sa nu remarci imensa auto-bascalie, la care dl.Tudoran se deda cu un masochism feroce. Ma gandeam, urmarind serialul, ca ni se pregateste o mare surpriza, ca o avea dansul in maneca un al cincilea AS, ca planuieste in final o rasturnare de situati fabuloasa, o lovitura de teatru, a la varul Shakespeare, o intorsatura ploiesteana de mare maestu al combinatiilor si pamfletului, care sa anuleze sau macar sa atenueze bascalia pe care o face autorul insusi de biata-i persoana. Si? Cand colo ce sa vezi. Dezastru.  Lovitura de dezastru. Intelectualul Dorin Tudoran (un om cu o oarecarea opera, cu merite in trecut) marturiseste cu o seninatate dezarmanta ca a produs acest roman foileton auto-demascator despre propriile-i „OPORTUNISM. GARGARĂ. ESCROCHERIE” ca raspuns la faptul ca i s-ar fi reprosat ca n-ar fi semnat un protest (protestul de la intrunirea de alataieri), ceea ce l-a enervat peste masura:

„Dar, de unde am început această excursie printre balize și valize ale deontologiei? Aha, da. De la acuzații de “complicitate” aduse unora și urecheli administrate cam acelorași pentru că nu au semnat PROTESTUL JURNALIȘTILOR împotriva practicilor DEGRADANTE din presă (protest legitim, dar deloc o ediție nouă a Chartei ’77)  sau chiar au trădat (cu sau fără ghilimele, nu s-a înțeles foarte exact, important a fost să circule cuvântul respectiv) cum au făcut-o dl Mircea Toma și organizația ActiveWatch.” Dorin Tudoran el insusi in persoana – oportunism,gargara,escrocherie – cateva concluzii.

Orice alte concluzii sunt de prisos. Poate doar un mic indemn ar mai incapea (dincolo de demonstratia exhaustiva pe care o face, pe larg, in cele 8 episoade de roman foileton, sensibilul genial – da, da, genial, dupa cum o repeta mereu cu gura plina promotorul Liviu Antonesei si chiar si altii): Narcisism sa fie daca interesele persoanei o cer, dar s-o stie si personajele!

P.S. Cu nume, prenume, renume, cu poza, cu avatar, cu caricatura si semnatura olografa, abundentele insemne ale unei prea-fragile identitati care necesita mereu proptele grafo-logice, scriitorul Dorin Tudoran isi asumma la blog paternitatea si si maternitatea unui dicton nascut dintr-un viol (intelectual) nereclamat (inca) la politiune: ce’ d-lui: „In Romania se intampla mereu lucruri interesante, pentru ca nu se intampla niciodata ce trebuie„. Auzi taina la dânsul acela! Pana nici sloganurile lui Adrian Nastase ori Mircea Badea nu-s atat de profund imbecile si caragioase precum acest sir de cuvinte ce din coada au sa sune, de care Dorin Tudoran s-a indragostit atat de tare incat si le-a inclus in simbolistica heraldica cu care-si carpeste din ce in ce mai fragila identitate. Totusi identitatea de moftolog, mofluz, incruntat si-ngandurat (vezi poza) nu i-o poate lua nimeni. Certocratia – blogul lui Tudoran & Co – se intampla in Romania.

P.P.S. „In Univers nu se poate intampla nimic, de aceea se (si) intampla atat de multe lucruri.” – Dl.Goe / 9 Februarie 2014.

UPDATE: Lecturi suplimentare… obligatoriiOportunism, Gargara, Escrocherie – let good times roll

Alt Update: NI-KU

Posted in Arcaluigoeologie, Poetul GreFo | Etichetat: , , , , , , , | 27 Comments »

Caragialiana – Caruta cu Paiate

Posted by Arca lui Goe pe Februarie 9, 2011

Ansamblului monumental “Caragialiana – Caruta cu Paiate”, amplasat in fata Teatrului National “Ion Luca Caragiale”.

Ansamblul realizat de sculptorul Ioan Bolborea reprezinta, stilizat, 16 personaje din opera lui Caragiale, respectiv Mita, Veta, Zita, Farfuridi, Branzovenescu, Cetateanul Turmentat, Dl.Goe, Zoe, Mam’Mare, Chiriac, Rica Venturiano, Mamita, Trahanache, Catavencu si Pristanda.

In lateralul ansamblului este amplasata statuia marelui dramaturg Ion Luca Caragiale, creatorul acestor personajelor. – Aviz amatorilor din provincie care n-au ajuns demult prin Bucuresti.

„De mic si pâna în ziua de azi am fost absolut fascinat de Caragiale, iar cu tatal meu, care-l stia pe de rost, cum foarte repede am ajuns sa-l stiu si eu, ne dadeam la toate ocaziile replici din Caragiale si ne amuzam teribil, ne prapadeam de râs. Spiritul caragialesc a fost pentru mine într-adevar formativ, în sensul ca mi-a educat acustica gândirii, mi-a inoculat o anumita nazuinta expresiva, un gust al frazei supra-voltate. Spiritul caragialesc este pentru mine un spirit socratic, adica o disciplina aperceptiva si o terapeutica morala. Râsul caragialesc e un fenomen cathartic de efect major, apartinând, ca si în cazul lui Molicre, al lui Aristofan, al lui Rabelais, al lui Cervantes, unei categorii pe care as numi-o „cosmogonica“.” –  Al.Paleologu

***

“Caragiale încă nu este cunoscut în societatea noastră. Am citit recent în cartea lui Dan C. Mihăescu despre Bucureşti, un capitol Rezistenţa la Caragiale în care se referă la faptul că în perioada în care Caragiale a început să fie jucat, existau oameni delicaţi, “fini, distinşi” care se temeau de bănuiala că ar gusta grosolăniile sau echivocurile lui Caragiale. Pentru ei un autor mediocru precum Victorien Sardou era considerat un mare dramaturg, iar Caragiale, nu. Asta era atunci. Acum e altfel. Azi îl urăsc pe Caragiale pentru că e inteligent iar ei se tem de inteligenţă. La noi Caragiale este urât pentru că nu se poate suporta inteligenţa. Stadiul actual este unul în care nu mai există nici un fel de toleranţă, nici un fel de admisibilitate faţă de inteligenţă. Este considerată dusmanul principal al excrocilor şi imbecililor…Caragiale nu va fi iubit de către români decât după ce aceştia vor scapa de complexele care le macină sufletul de un secol si jumătate … Caragiale rămâne enorm de antipatizat în societatea românească.” – Alexandru Paleologu “Interviu” – România Literară nr.9 din 10-16 martie 2004 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , | 7 Comments »

Forumul Dilema si Campionatul Mondial din Proxima Centauri

Posted by Arca lui Goe pe Ianuarie 28, 2011

Practicantii promotori ai importantei de sine in spatiile virtuale (anonimi, animisti, anonimisti, n-anonimi, onanimi, notorii, vorbitori, nevorbiti, vorbeti, consacrati sau in curs de consacrare etc, in fine, toata gama) stiu cat de important este, esential, ca eterul in care-si transmit mesajele sa fie un bun conductor de „electricitate”, astfel incat decalajele datorate vitezei finite de transmitere a mesajelor sa nu interfereze dramatic sau melo-dramatic cu decalajele datorate vitezei de reactie emotional-intelectuala (tot finita) a participantilor la trafic. Putini se incumeta sa-si promoveze importanta de sine, talentele, valoarea, candoarea, ontologia si deontologia, in spatii in care moderarea dureaza zile intregi, pentru ca riscurile de a fi mai ridicoli decat in conditii normale sunt destul de ridicate. Daca urmatoarea editie a campionatului mondial de fotbal s-ar desfasura, sa zicem, nu in Brazilia ci pe o planeta din sistemul Proxima Centauri si am dori sa avem un comentator la fata locului ar trebui sa-l trimitem din vreme pentru a putea participa la festivitatile de deschidere (echivalente cu aparitia unui articol al d-lui Andrei P. in Dilema Veche pe Planeta Veche, de ex.). Omul nostru dotat cu o nava capabila sa calatoreasca cu viteza luminii (sau pe aproape) ar trebui sa plece cam cu patru ani mai inainte. Lui calatoria i-ar lua sub o ora, nici n-ar avea timp sa-si scrie cuvantul de deschidere, dar ar ajunge acolo taman la pont. Ar incepe sa transmita, iar noi i-am auzi vocea si am vedea imaginile dupa alti patru ani, chiar daca fotonii purtatori ai informatiei ar ajunge (din punctul lor de vedere) instantaneu. Ne-am bucura ca prostii pentru niste goluri marcate cu mult timp in urma. Poate in alt tarâm, in alt regim. Bietul comentator virtual de fotbal s-ar intoarce dupa o calatorie de cateva ore in care e inclus si meciul de deschidere, constatand ca in lipsa sa s-au scurs pe pamant mai bine de 8 ani si ca, intre timp, tot ce era de comentat s-a comentat si ca oricum nu mai intereseaza pe nimeni cine a castigat campionatul mondial de acum 8 ani. Cam asa este sa comentezi pe forumul Dilemei Vechi. Totusi ambitie si ambitiosi exista. Bunoara dl.Goe si altii.

Intr-un trecut oarecare, relativ, care oricum creste (i)reversibil in urma noastra, dl. Andrei P. un vector al comunicarii virtuale, a inghegat  O teorie a intrebarii (AICI). Dar vorba `ceea, teoria ca teoria… Intr-un nou episod transmis de pe Proxima Centauri domnia sa a trecut la exemplificari, extragand din scrisori (in varianta clasica nu e-relativista) venite de la cititori unele intrebari (ce respecta standardele teoretice preconizate de catre teoria restransa a intrebarilor bine formulate) si carora, asadar, li se poate raspunde. Intrebarile (cu variante de raspuns incluse) venite de la o tanara domnisoara din Focsani, sunt foarte generoase cu adresantul cunoscut AICI (Intrebari si unele Raspunsuri – Dilema):

Ce este, în fond, literatura? O sumă de „vorbe bine ticluite“, sau o „copie a realităţii“? O „jucărie“ estetizantă de „lumină şi cuvinte“, sau un mod de „a surprinde veridic viaţa“, „în sublimul ei“?

Asadar ce este, in fond(!), literatura. Ce univers vast de-de-zbatere! In fata acestei provocari munumentale nu se poate sa nu-ti amintesti de conferinta sustinuta de catre precurrsorul d-lui Andrei P., dl.Caragiale, in fata Societatatii protectoare a Muzelor Daco-Romane, cu tema „Ce este Arta”. Insist sa o savurati, chiar si in reluarea, AICI ori (daca aveti posibilitatea) s-o audiati in interpretarea d-lui Radu B.

De la general la particular si de la particular inapoi la general, s-ar putea desigur reconstitui spontan (o intreaga nebunie), faimoasa polemică dintre sustinatorii artei pentru artă versus ai celor pentru arta cu tendinţă ce i-a avut candva ca protagonisti pe Tony B. si Alexandru V. (sau invers) despre care insist sa cititi AICI.

Asadar putem considera ca literatura este o… arta, un caz particular, o instantiere polimorfica a clasei mai vaste a artei si ca prin urmare si literatura este exact ceea ce zicea nenea Iancu ca ar fi arta, in magistrala conferinta de acum 100 si de ani. Nimic nou sub soare. Domnul Andrei P. se fereste in expunerea domiei sale sa raspunza clar ce-i literaratura, dar propune o serie de ipoteze si intrebari ajutatoare care sa-i ingaduie cititorului sa afle, la alegere, ce-i cu literatura si ce este ea. Ba chiar sa-si dea seama daca (aoleu) jurnalismul e si el literatura sau nu. In discursul sau dl. Andrei P. indeamna la moderatie, moderare, mediere , intre toate cele ce literatura ar putea fi, astfel incat toate ingredientele (frumosul, veridicul, substantialul, utilul, misiunea) sa fie folosite armonios pentru obtinerea produsului finit: produsul literar. Desi este scriitor si eseist (adica producator de literatura), dl. Andrei P. este in primul rand un consumator (devorator) de cultura, arta si in cele din urma de literatura, fiind si critic de arta. Din acest motiv, impresia mea este ca in articolul cu pricina domnia sa are tendinta de a exagera in legatura cu prezentarea produsului literar in ansamblu sau, inclusiv ambalajul (de vorbe si realitati) al acestuia in dauna esentei, adica a acelei parti care mentine un produs literar in limitele ontologice ale definitiei sale de „creatie” si „artistica” adica ceva nou, ne mai vazut, care produce emotie.

Ca sa-mi ilustrez punctul de vedere am apelat la un contrapunct postat in Dilema Veche in subsolul generos al articolului, incercand o trecere inversa decat cea incercata mai sus, de la general la si mai particular. Dupa un timp de asteptare indefinit dl. Vasilescu i-a dat unda verde:

Contrapunct – adăugat de Dl.Goe la data de 21 Ianuarie 2011 10:01:45
Poezia este o forma de literatura, o subdiviziune, un caz particular, o instantiere a unei clase mai cuprinzatoare: literatura. Ceea ce i s-ar potrivi clasei ar trebui sa i se potrivesca (cumva) si subdiviziunii, formei particulare. Totusi daca in textul d-lui Andrei P. am inlocui termenul „literatura” cu „poezie” nimic nu s-ar mai potrivi. Este o dovada ca abordarea este gresita. Contingenta literaturii cu realul, realitatea si veridicul este contextuala si intamplatoare, neesentiala. Mai exista si alte arte care au problema asta, artele palstice in general (pictura, sculptura), despre care s-ar putea crede ca in principal redau si transfigureaza „artistic” anumite realitati observate de catre artistul creator. In fond literatura, ca si pictura, sculptura sunt in esenta lor definitorie, ca entitati logice, la fel ca si dansul sau muzica (cea mai abstaracta arta dupa matematica) tocmai ceea ce creaza artistul, intermedind un mesaj divin, abstract, profund, nou, din sine, fara vreo legatura cu realitatea in care este constrans sa creeze si care-l ajuta (doar) sa-si ambaleze arta (literatura in cazul in speta). Literatura „Celui mai iubit dintre pamanteni” nu consta in realismul naratiunii, al intaplarilor sau plauzibilitatii acestora, al personajelor sau dialogurilor, ci in acel ceva aproape inefabil pe care autorul l-a strecurat in ambalaj.

Dupa un alt interval „amasurat” a primit unda verde o replica venita de la cel pe care l-am pomenit mai sus la „si alti comentatori curajosi” si pe care-l credeam disparut pentru totdeauna din peisaj: dl.Polichinelle. Domnia sa (pe care nu-l banuiesc a fi poet) a replicat:

poetry as holy obstetrics – adăugat de Polichinelle la data de 24 Ianuarie 2011 11:01:32
Poezia nu e un delir elegant, tutelat de Muză, nici o reverenţă sibilinică dinaintea Misterului, ci o liturghie teogonică. La capătul ei, un zeu înţărcat îşi surâde taina…

Am fost siderat de reaparitia misterioasa a d-lui Polichinelle dar si de precizia si concizia cu care reusea, nepoet fiind, sa articuleze poetic, trecand prin preludiul a doua negatii, definitia exacta a poeziei, pe care presupun ca nici macar Viorel Padina, el insusi in persoana, n-ar putea-o contesta sau intregi invreun fel: „O liturghie teogonică la capătul careia un zeu înţărcat îşi surâde taina.” Sublim. Superficial, d.Goe s-a bucurat constatand ca misteriosul anonim, seraficul d.Polichinelle, un exclusivist elitist, care comenteaza (d)in obscuritatea anonimatului virtual doar la Dilema Veche si cateodata pe Arca lui Goe, sustine mai degraba varianta propusa vag de catre dl.Goe in dauna celei mai generale sugerata consistent de catre dl. Andrei P.

Spre verificarea acestei ipoteze am adaugat un mesaj:

Fara trimiteri obstetrice va rog… – adăugat de Dl.Goe la data de 24 Ianuarie 2011 01:01:24
Pai asta am vrut sa spun si eu mai in general, ca poezia nu este nici (a) nici (b) ci (c). Un „ce”. Prin urmare nu este nici (d), (e), (f)…si nu e (z). Nu reusesc sa-mi dau seama daca ati vrut sa ma contraziceti, sa ma talmaciti, rastalmaciti sau doar sa ma traduceti. In mod asemanator Literatura nu este nici (A), nici (B) ci (C). Un „CE”. Deci nu e (D), (E)… si nu e (Z). Poezia, literatura, orice arta este ceea ce este (arta) doar prin acel CEva intermediat de catre artist intru Continuarea Creatiei. Si reCreatiei. Recreatia mare. Prin urmare Arta, si pe cale de consecinta Literatura si si Poezia, nu au nici o legatura cu realitatea preexistenta, cu vechiul, cu ceea ce exista deja in preajma artistului. Dupa cum omul nu este lutul si nici macar felul in care Creatorul vede lutul. Sau se vede pe sine. Si nu e omul Om pentru ca e din CEva (din lut) si pentru ca e dupa chipul si asemanarea Cuiva. Doar mai multul e Omul. Literatura. Ma rog, nu discutam aici despre pseudo-literatura. Dar poate ca idealizam exagerat, ca muzica aceea care sentimentalizeaza obositor orice atom.

Vidul cosmic a intervenit iarasi. Mesajul n-a aparut. In schimb a disparut, retras de pe piata, si cel poropus de catre misteriosul domn Polichinelle. Cum si de ce s-a intamplat aceast enigmatic fenomen pot doar presupune. Dupa cuvenita asteptare am cazut spontan intr-un soi de solipsism vulgar. Am gasit de cuviinta sa nu mai insist cu neconcisele mele modele scurtand mesajul initial, la care am avut din nou acces, dupa disparitia replicilor ce-i erau atasate, parafrazanu-l pe dl.Polichinelle. Surprinzator dupa aceasta manevra au reaparut si replicile din aval, intr-un context acum-oarecum producator de confuzie, ca in romanele SF in care se calatoreste in timp inainte si inapoi astfel incat efectul poate sa se nasca, voluntar, inaintea cauzei. Iata ce poate sa iasa de la un exces de moderare (extremism de centru?) in care oricand, oricine poate cadea in capcana timpului. Pentru intregirea haosului un fragment scos din contextul mesajului meu initial, acum invizibil pe forum, este luat in balon de un oarecare VictoreL, care se baga-n seama ca sa ma ironizeze ca ma bag in seama: io si io exist. Ce sa mai! O placere, o fantezie, o nebunie sa comentezi comentarii la Dilema Veche. Succesul e garant.

Recomand spre documentare si:

Solipsismul ca esenta a omului
si
Golul (in) care sunt!

Posted in Arcaluigoeologie, Dilema Plus - Dilema Minus, Parerea lui Goe | Etichetat: , , , , , , , , | 30 Comments »

Fara alte cuvinte…

Posted by Arca lui Goe pe Octombrie 29, 2010

Падина

 

 

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , | 98 Comments »

Plictiseala cu numele Beethoven

Posted by Arca lui Goe pe Octombrie 27, 2010

Update:

Domnule Beethoven geniul dumitale este zadarnic,
Rezistam ascultandu-te oricat te-ai zbate.
Mai repede ne omoara fumul de tigara,
Mai adanc ne lovesc sunetele dezacordate.
Singurul mort al muzicii dumitale esti dumneata.

Degeaba plang viorile,
Degeaba te canta vantul valah,
Toate cele ce-ti sunt inchinate o ora,
Maine-l slujesc pe Bartok si pe Bach.

Si pe urma din nou pe dumneata.
De serviciu. Vioara x, violoncelul y, pianul z,
Cutate si cutare, Eroica sau Brandemburgicele
Domnule Beethoven, absurd profet.

Se moare de guturai, se moare de gripa,
Se moare de tuberculoza, se moare de masina,
Se moare de cancer, se moare de nebunii…

De Beethoven NU SE POATE MURI.

Si te desfasori in zadar prin casele noastre,
Prin mincinoasele maini de dirijor,
Prin aerul ticsit de boli incomparabile,
De care servitorii dumitale mor.

De la una la alta cântam impreuna
Vreun Bach sau vreun Beethoven
In aceasta viata de plictiseala.

Da domnule Beethoven, existi zadarnic.
Nici o umbra de respect nu i se cuvine muzicii dumitale
Care nu a ucis nici un om. Nici un caine.
Nici un roi de albine.

Ne plictisim minut de minut.
Fiecare sau toti simultan. Cine urmeaza?
Vrem altceva. Un criminal adevarat sa mearga la pian.

(Adrian Paunescu – Plictiseala cu numele Beethoven)


 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

N.Anonimu – N.Manolescu

Posted by Arca lui Goe pe Octombrie 24, 2010

Aici se gaseste o idee furata de la altul !  🙄

motto: Cui apartin drepturile (he-he) intelectuale,  asupra textelor postate ca-comentarii, pe forumuri, pe bloguri sau in subsolurile (insalubre) ale ziarelor si revistelor? Aceasta-i intrebarea!

***

Pe forumul Vox Publica, in subsolul (insalubru) al unui articol modest, al unui intelectual român-american, deloc modest, se petrec (se produc si se consuma) drame bizare. Drame in mai multe acte (ratate) si un epilog. Doua, trei. Doua, trei epiloage. Se intampla (printre altele) drama dialogului intre un consacrat / n-anonim si un anonim corabian / derbedeu. Apar victime colaterale. Entitatii anonime  (!?) stely ii este furata provizoriu identitatea (?!) de catre autori ramasi ne-cunoscuti. Este dupa cum se spune in limbaj forumisticclonata. Furtul identitatii apartianad anonimei entitati atrage atentia asupra acesteia (in asa hal) incat este scoasa din anonimatul greu (temnita grea) , la care era condamnata prin auto-claustrare pe un blogul A.V.P. (anonim-virtual-plictisitor). Si uite asa se face ca a ramas Catinca fata batrâna, iar stely… a devenit mult mai Stely. Plangandu-se pentru furtul insemnelor identitatii ei anonime (nickname, avatar, e-mail), creatura stely nu numai ca si le recupereaza de facto, dar primeste, ca bonus, notorietate in subsolul insalubru etc. In lumina reflectoarelor (cu lumina neagra, sau cenusie, nu conteaza) stely este/devine aparatoarea eroica a legendarului avepe in fata balaurului nedeontolog (prin inconsecventa relativa), cel cu fata de intelectual roman-american si pe care stely il sfâsie, din greseala, ca o tigroaica ce-si apara micutii sai pui de leu, nascuti din coapsa Daciei si-a Romei (…niste rai si niste fameni). In fine, cireasa pe tort este aceea ca inamicii-impostori ai eroicei, in incercarea lor disperata de a o destabiliza pe serafica stely, o rapesc definitiv anonimatului  relativ, impingand-o fara mila (fara printip si fara morala, da, da), spre o jalnica postura, acea de persoana cu identitate de tip evidenta populatiei, cu nume, prenume, cu trecut, prezent si cu fara viitor. Nicio brânza. S-o faci pe stely – Ionesco e ca si cum l-ai decadea pe viorel de la Padina la Abalaru (ceea ce, de altfel, pamfletarul a si incercat cu irepresibila-i ironie).

Cand totul se indrepta agale spre un (un)happy END, deodata, N. loveste cu puterea surprizei. Un anonim indraznet, care semneaza cu un pseudonim bine ales – „n.manolescu”, in mod evident un neofit in forumism, tâsnit brusc de dupa tufisurile notorii ale anonimatului forumist, plaseaza brusc visina de pe cireasa, adaugand (pe forum) un comentariu (asa si asa) despre forumism, anonimat, minorat etc. Comentariul merita a fi consemnat pentru a fi ulterior comentat. Si merita acest lucru pentru ca reuseste performanta (comuna, dar tot performanta, nu?) a negarii de sine. Sustinind formal, prin continutul sau bine structurat, cu eleganta, logica si echilibru, un anumit punct de vedere, destul de raspandit de altfel, printre n-anonimii atrasi de fenomenul forumist,  mesajul reuseste, prin acceptatrea contextului in care se plaseaza, sa-si nege continutul si sa submineze cauza pentru care, cel putin in mod aparent, pledeaza. Iata textul:

Vox Publica – Dependenta de Vântu – He-he!    Comentariul 185, © @ n.manolescu  2010-10-23 22:38:11 |

***

,,Forumismul,,

Cuvântul nu există în DEX-ul meu ediţia 1975 (nu există nici măcar forum!). Dacă nu l-a inventat nimeni până acum, acordaţi-mi şansa de a fi eu autorul.

Forumismul este fenomenul căruia i-au dat naştere apariţia şi răspândirea forumurilor de pe internet. E prezent în toate ţările lumii, chiar şi (sau mai ales) în China, unde joacă un rol considerabil în contactul şi comunicarea dintre oameni în condiţiile lipsei libertăţii de expresie publică. Recent, au fost strânse, în numai câteva zile, 300.000 de semnături în sprijinul laureatului Premiului Nobel pentru Pace, aflat în închisoare din 2009, lucru imposibil pe altă cale. Forumiştii sunt în general tineri. Forumismul este modul lor de a se pronunţa public despre ceea ce îi frământă, forma lor de participare la viaţa societăţii în care trăiesc. Spre deosebire de bloguri, care sunt, aşa zicând, semnate, adică personale, forumurile sunt anonime, în sensul că semnătura este „indescifrabilă”, neştiindu-se cui aparţine.

m-am întrebat adesea cum se explică anonimatul. Să fie el un fel de a nu-ţi asuma personal responsabilitatea opiniilor? În alte epoci, anonimatul a fost o formă de cultură, fie aceea populară, în care identitatea creatorului n-a contat niciodată, fie una de tranziţie, cum s-a întâmplat în a doua parte a secolului XVIII românesc, între spiritul medieval şi acela modern. Nu am o explicaţie clară pentru preferinţa forumiştilor de a dialoga sub acoperire, dacă nu cumva e vorba de dorinţa de a-şi atribui alt nume decât acela din buletin, cu alte cuvinte, de a-şi alege o identitate nouă, eventual multiplă, semn al libertăţii de a dispune de persoana lor cum le place, fără a da socoteală sau a fi stânjeniţi de mediul familial ori social.

Ceea ce mă determină să cred că forumiştii nu ţin neapărat să se ascundă în spatele unui pseudonim este faptul că în România libertatea de expresie este garantată constituţional şi respectată. Spre deosebire de regimurile fundamentaliste care obligă la anonimat, regimurile democratice nu-i ameninţă în nici un fel pe cei care le critică. Nu am o informaţie exhaustivă privind forumurile de la noi, dar, din câte mi-am dat seama, opiniile sunt mai degrabă limitate la chestiuni de interes personal, deseori punctuale, şi, mult mai rar, preocupate de principii publice. Aşadar, teama de cenzură ar trebui să nu conteze. Chiar dacă, pe de altă parte, opiniile sunt exprimate de obicei polemic. Aici e vorba de o caracteristică mai generală a felului în care se dezbat la noi problemele, indiferent de natura lor, şi nu doar pe forumuri, ci şi în presa scrisă sau în media. Ne lipsesc analizele de fenomene sau de caz. Nu recunoaştem necesitatea contradicţiei.

Conform vorbei unui lider politic din anii ’90, opoziţia trebuie să fie constructivă! Adică, nu să se afirme, ci să mă confirme. Deosebirea de punct de vedere e considerată la noi adversitate personală. Cine nu e de acord cu mine e duşmanul meu. Polemica se transformă de regulă în pamflet iar pamfletul, în înjurătură neaoşă. Dar dacă nu teama de cenzură, atunci ce anume îi face pe forumişti să adopte altă identitate decât aceea reală? Nici de autocenzură nu poate fi vorba. Orice formă de autocontrol le lipseşte cu desăvârşire forumiştilor. Rămâne ipoteza de mai sus: plăcerea de a-şi juca absolut după voie cartea libertăţii. Partea proastă este că nu există cu adevărat libertate fără responsabilitate. Ca şi nobleţea, cum spune francezul, libertatea obligă. Defectul major al forumurilor, acesta este.

Iresponsabilitatea le condamnă la minorat. Sunt şi vor rămâne o cultură minoră, în ciuda răspândirii, atâta vreme cât nu-şi vor asuma, indiferent în ce formă, răspunderea opiniei. Înainte de a fi altul, trebuie să fi tu însuţi, pentru că nu poţi fi liber, dacă nu eşti tu însuţi? Opinia este altceva decât datul cu părerea al cuiva care îşi poartă anonimatul ca pe o cagulă. Ca să nu spun că datul cu părerea a devenit tot mai des o nevoie patologică de defulare. Pe multe forumuri, insulta trivială ţine loc de opinie sau de dezbatere. Reflectând iniţial o dorinţă legitimă de participare la viaţa publică sau, altfel spus, germenele societăţii civile din era internetului, forumismul s-a afundat de la o vreme în promiscuitatea unei bălăcăreli generale, unde toată lumea împroaşcă cu noroi pe toată lumea. Aş fi fericit să n-am dreptate.

***

 

Vom reveni cu comentarii la comentariu.

 

Update: In Dilema Veche, dl. Andrei P. face si dânsul (iarasi) o atingere cu „subiectul”. Consemnez:

O deprindere rudimentară, dar devenită lege în România de azi este saltul la beregată al oricui împotriva oricui. S-ar zice că de-asta a avut loc marea răsturnare din decembrie 1989: ca să aibe Gigi ocazia să se răfuiască nărăvaş cu Nelu. Sau mai spectaculos: ca să poată Gigi şi Nelu să dea de pămînt dezlănţuit, euforic, voluptuos cu toţi grangurii, cu „aşa-zisele“ elite, cu gaşca antipatică găştii proprii. Trăim într-o atmosferă de front. S-a dat drumul la beşteleală generală, la bîtă, la parapon. Cineva face treabă? Nu-i nimic. Îl vom căuta de bătături. Ne vom interesa de taică-său, de vreun amor clandestin, de echipa de fotbal pe care o preferă. Oricum, putem spune despre „venerabilul“ care ne enervează tot ce ne vine la îndemînă: îl putem lua peste picior, îi putem poci numele, îl putem înjura de mamă. De ce scrie omul pe forum? Parcă îl văd stingînd lumina, punîndu-şi pătura în cap şi pornind, cu fălcile încleştate, la luptă. După care poate adormi sedat, pe laurii anonimatului. Nu e de ici-de colo să ştii că tocmai ai plasat cîteva sudalme între ochi vreunui ministru, sau lui Patapievici, sau lui Liiceanu. Şi încă sub pseudonim, din fotoliul comod de-acasă! A doua zi, poţi povesti amicilor sau logodnicii, la un şpriţ: L-am făcut praf pe cutărică. I-am zis-o! Nu l-am iertat! Nu mă las pînă nu-l văd arşice! Dar forumistul insomniac are, pînă la urmă, un „ce“ inocent. În fond, nu face decît să-şi satisfacă solitar mici vanităţi, mici veleităţi, mari (şi triste) frustrări. Vrea şi el să-şi umple ziua şi noaptea cu ceva. Să se încontreze cu lumea şi cu soarta. Să-şi etaleze talente şi deşteptăciuni necunoscute încă de planeta ignară. – Cine pe cine besteleste?

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 1 Comment »

Stelly e clonata… Stelly se transforma

Posted by Arca lui Goe pe Octombrie 23, 2010

motto: Cui apartin drepturile (he-he) intelectuale,  asupra textelor postate ca-comentarii, pe forumuri, pe bloguri sau in subsolurile (insalubre) ale ziarelor si revistelor? Aceasta-i intrebarea!

Pe forumul Vox Publica se poarta un razboi ridicol intre o oarecare d-na Stelly (troll bun pe blogul AVP-ica) si niste falsi „clonatori”. Faptele pot fi vizionate aici (unde-l balacareste avepica pe Mircea Cartarescu) si/sau aici unde-si da in petec DT ori pe aci.

Impresia mea este ca doamna „Stelly” este confuza (rau) sau mimeaza (bine) confuzia. Incerc timid o clarificare.

Stelly: „…In ceea ce priveste problema cealalta, nu am de gind s-o las balta...”

@Stelly – Totusi las-o balta. Daca te amuza acest fel de a te scoate (din plictiseala) poti continua, fireste, dar te obosesti in zadar sa-ti reperezi onoarea nereperata. Gluma „baietilor” e nesarata numai prin prisma „efectelor” pe care le sconteaza asupra ta, in legatura cu felul in care te vor face. Sa reactionezi. Le dai apa la moara cu insistenta ta formala pentru asa zisa dreptate. Si nu numai ca le dai apa la moara le si justifici partial „fapta” prin reactia ta nepotrivita, prin acest simulacru de lupta pentru niste false valori. Traiesti in anonimat virtual (ca personaj) si trebuie sa accepti regulile anonimatului, adica sa incetezi sa folosesti masurile de judecare din lumea reala. Nick-name-ul „Stelly” nu-ti apartine. Nu l-ai inregistrat nicaieri in mod legal. Nu platesti nimic pentru el. La fel ca si pentru avatar. Sunt simple conventii anonime cu efect (vai) extrem de limitat care tine exact pana acolo pana unde alt anonim accepta sa-l considere valid. Atat. Oricine este indreptatit sa foloseasca acelasi nick si aceelasi avatar. Mesajele pe care le-ai postat,  carate apoi de colo colo prin copy paste, odata ce au fost facute publice, ca si comentarii anonime, sunt ale oricui vrea sa le foloseasca pentru a-si confectiona, liber, un mesaj pe care vrea sa-l transmita. Intelege ca cei care fac acele glume pe seama ta nu incearca sa-ti fure identitatea si sa-ti denatureze sau anuleze in mod direct mesajele (care sunt oricum nule). Ei incearca sa-ti faca „identitatea” si mai clara. Sa atraga atentia asupra ta si sa-i faca si pe altii sa te priveasca si sa te vada exact asa cum esti. Ei nu mizeaza nicio clipa pe faptul ca cineva, oricine, i-ar putea lua pe ei drept o oarecare Stely, de pe blogul anonimului avepica fara frica, ci tocmai viceversa. Fii realista ce dracu. Ei mizeaza pe faptul ca toata lumea va face diferenta intre ei, parodiatorii tai, si tine. Iar tu ii ajuti sa faca exact acest lucru, aceasta diferenta. Ca si tine, si ei incearca sa transmita un mesaj, folosind insa, spre deosebire de tine, metode de comunicare nitzel mai sofisticate. Ei nu vorbesc prin tine, folosindu-se de identitatea ta (care identitate?) ci despre tine asa dupa cum, si tu, incerci sa vorbesti despre ei, si unii si altii fiind liberi sa o faca cum se pricep mai bine spre un maximum de eficienta a comunicarii (ce slujeste un duel, o infruntare, un dialog sau ce-o sluji acolo). Asadar te agiti degeaba. Administratorii de pe Vox Publica nu au motive intemeiate sa intervina, nici legale, nici morale, in razboaiele de cacao dintre anonimi. De ma crezi, de nu ma crezi. Dar poate ca facând valuri in Vox Publica, precum avpica-n Romtelecom, vei speria pe cineva. Mult succes iti doresc.

P.S. Ci mai lasati-l in pace pe Cartarescu. Nu-i mai vârâti numele in rahaturile voastre de frustrati cu pretentii. Mircea Cartarescu este un scriitor imortant, un artist, un cetatean onest si lucid. Ca individ uman si ca scriitor, fara a face alta politica decat pe a sa, de cetatean, isi scrie impresiile sincere si personale despre lumea in care traieste si despre „sistem” asa cum se vede acesta de pe dinafara. Inconsistetele, dezertarile sau oportunismele de care-l acuzati aluziv sau cu toata gura (voi sau altii ca voi de pe cealalta latura a nimicului) sunt doar in capul vostru, simple inchipuiri. Orice om onest si neidiot (atat si nimic mai mult) poate constata ca reactiile lui Cartarescu sunt firesti, naturale, oneste, conforme cu informatile si starile schimbatoare, care transpar dinspre sistem si pe care Cartarescu le interpreteaza folosidu-si personalitatea, educatia, inteligenta, sensibilitatea ori naivitatea ce-i anima fiinta. Valoarea probata si notorietatea castigata pe drept ii ingaduie sa-si exprime acele pareri personale in locuri cu vizibilitate, in cotidiane de mare tiraj sau la televiziuni si sa atraga audienta si atentie.  Incetati sa-l mai judecati cu masurile voastre meschine de inapoiati primitivi, ramasi la nivelul umil al precarei voastre evolutii (ce si-a consumat apogeul acum 30 de ani). Faptul in sine ca ati respirat acelasi aer al cenaclului de luni impreuna cu Manolescu si Cartarescu nu va aduce niciun aport de talent sau valoare chiar daca vi se pare voua altminteri. Ei au progresat. Voi ati ramas pe loc in fundul vostru. De lume. Faptul ca priviti in jur si va vedeti titanici in comparatie cu ceilalti pigmei ai supravietuirii iarasi nu are de ce conta in economia jocului. Dar nu va mai mirati macar.

P.P.S. Avepica fara frica se plange ca nimeni nu acorda atentie marilor adevaruri pe care el le-a enuntat pe importantul sau blog (cel mai important din triungiul Corabia-Caracal-Izbiceni), la vremea la care el clarvazatorul le-a enuntat, in schimb (si mai ales nedrept) lumea este gata sa caste gura si sa accepte aceleasi adevaruri cand sunt rostite, mult mai tarziu de catre altii, cum ar fi bunaoara Cartarescu. Parerea mea sincera ca avepica ar trebui sa se bucure pana la cer pentru ca nu se uita nimeni la blogul sau pe care toarna calomnii, mizerii, rahaturi cu nemiluita. I-auzi una:

„…deşi de Cărtă, care de când îl cunosc – şi sunt preste 30 de anişori de când ne intersectam la Cenaclul de luni – umblă după “mărcile” altora, pe care să le prezinte publicului ca fiind ale lui, originale de la mamiţică-sa de-acas, nu sunt sigur că nu ştia, helas…”  – Mizerabile, mizerabile, cum profiti de piticismul de care suferi. (Apropo, faptul ca ai facut cunostinta cu Mircea Cartarescu acum 30 de ani, nu inseamna ca-l cunosti de 30 de ani, pocitanie)

 



Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , | 4 Comments »

Anunt umanitar!

Posted by Arca lui Goe pe August 19, 2010

Pe blogul sau conul Dorin Tudoran anunta (AICI) ca va fi pentru o saptamana plecat intr-o binemeritata vacanta, in Canada si ca, prin urmare, nu va avea acces in mod constant la internet pentru a putea modera si aproba elegant, intocmai si la timp mesajele postate pe blogul sau de catre cititorii fidei. Ma ofer sa-i gazduiesc pe gratis mesajele din asteptate, aici pe Arca lui Goe, temporar, numai pana la revenirea domniei sale din concediu. La intoarcere va putea sa le recupereze si sa le mute la dansul in blog numai pe cele pe care le crede de cuviinta. Restul vor ramane pe Arca la rubrica „cenzurati retroactiv de catre Dorin Tudoran”. Ar fi pacat ca fluxul si a (a)fluenta de pe blogul sau sa fie afectate de un concediu accidental si sa se ajunga astfel la sincope sau la pierderi de public din cauza ca dl. Tudoran nu mai are curajul de alta data, si anume acela de a-si lasa o saptamana blogul nemoderat. Ce catastrofe inimaginabile si ireversibile s-ar putea intampla? Cum de nu e curios conul Dorin sa afle, imi vine foarte greu sa-mi inchipui.  

Posted in Poetul GreFo | Etichetat: , , , | 37 Comments »

Mihail Neamtu si starea „natiunii” la Dilema Veche.

Posted by Arca lui Goe pe August 13, 2010

In sfarsit exista si vesti bune despre progres si ameliorare a democratiei in universul virtual. Starea „natiunii” pe forumul Dilemei Vechi s-a ameliorat considerabil, in ceea ce priveste drepturile si libertatile cetatenesti, inclusiv dreptul fundamental la libertatea de expresie (cu variantele dare in petec, luare in seama etc) acordate de catre autoritati, cetatenilor virtuali, mai mult sau mai putin anonimi. Situatia pare destul de stabila cu toate ca respectivele progrese nu s-au produs din initiativa si convingerea intima a „autoritatilor” ci prin calcul si cedare in fata presiunii opiniunii publice. Pomenind „opiniunea publica” nu ma refer desigur doar la dl.Goe. Indiferent cat de incorect si nedemocratic ar actiona autoritatile (niste autoritati) si oricat de persistent si agasant ar fi un dizident singular nu s-ar putea inregistra progrese civice, daca restul membrilor comunitatii ar ramane impasibili.

Pe forumul Dilemei Vechi au existat in ultimele luni voci care s-au plans, s-au revoltat, sau chiar s-au rasculat discret in contra cerbiciei si excesului de zel al unor asa-zis moderatori. Si zic „asa-zis” moderatori nu pentru a-i ironiza ci pentru ca, in fapt, (cel putin pana acum) nu moderau nimic ci doar, cu o mare lentoare, aprobau sau nu, spre publicare, mesajele pe care oricum le dezaprobau in sinea lor, care sine dadea adesea pe dinafara prin comentarii de moderator-jucator in genul „daca taceai filosof ramaneai”, aflandu-se deci, mai degraba, in postura (simpla) de (dez)aprobatori decat (de cea complicata) de moderatori.

Dar, am luptat si am progresat. Cum spuneam, unii s-au plans, altii s-au revoltat, unii au evadat, iar altii au continuat pur si simplu sa-si scrie apasat opiniunile care adesea il enervau cu asupra de masura pe bietul moderator cu grea misie, misia de politzai. I-as aminti la categoria „nelinistiti care servesc progresul civic” pe forumul Dilemei vechi, in ordine alfabetica, pe Atamild, Aurelia Ghircoiasu, Bursesc, Eugen, Ghelme, groucho marx, Kibby si R.A.Muresan dar desigur mai sunt si altii (carora le cer scuze pentru momentala monumentala omisiune). Schimbarea formala de atitudine, de la campania acida anti-forumisti a Dilemei, de acum cateva luni, pana la relativa acceptare a starii de fapt si a pacii cu cetatenii, este o intreaga istorie, plina de intamplari anecdotice, careia i-am fost martor. Tot mai sper ca voi avea timp sa fac o retrospectiva in care sa punctez momentele cheie, inainte ca acestea sa iasa cu totul din actualitate. Ar putea fi consemnate cateva astfel de momente (si schite) antologice printre care chiar si unul care culmineaza cu coborarea in arena, intr-o scurta si fulminata incursiune, a insusi AndreiPlesului (caz unic in analele forumurilor de pretutindeni). Astazi cetateanul virtual de la Dilema este tratat cu mai multa ingaduinta de catre autoritati, pe alocuri chiar cu respect, moderarea dureaza mai putin si in genere atmosfera degaja libertate. In fine sistemul nu e perfect dar este un sistem democratic in care criticile pot fi punctuale, vizand doar scapari accidentale si imperfectiuni inerente. Orice domn, doamna sau domnisoara goe poate sa-si dea in petec fara probleme. E un drept castigat.

P.S. Va intrebati poate ce treaba are Mihail Neamtu cu toate acestea. N-are. A fost doar prilejul prin care am putut observa moderarea la ea acasa, intr-o ipostaza noua, manifestandu-se natural si oferind in mod generos informatii implicite si „interpretative” (sic) unui observator curios. Am postat AICI un comentariu la un articol al d-lui Mihail Neamtu, care, intamplator, are audienta foare mica. La Dilema. Mesajul a stat la moderare (in mod exceptional) aproape o zi intreaga. Dupa ce mi-am exprimat curiozitatea in legatura cu abesnta mesajului, acesta a aparut (cu o usoara modificare), insotit de si cu explicatii si trimiteri la regulamente si legi prin care autoritatea a probat un comprtament decent in raport cu cetateanul.

Despre dl. Mihail Neamtu, un usor incompatibil cu Dilema Veche, in opinia mea, vom avea ocazia sa mai vorbim. Domnia sa impreuna cu fratele sau geaman Dragos Paul Aligica (monstrii sacrii in felul lor, artisti lexicali si semantici desavarsiti, profesionisti in arta de a avea intotdeauna dreptate, niste maestri in domeniu) imi creaza un complex de senzatii contradictorii care au directa legatura cu forumismul si cu esentele universului virtual, in care fiinteaza in stare embrionara Arca lui Goe, si care complex de senzatii contradictorii are nevoie de exteriorizare si comenatrii pentru inevitabile confirmari, infirmari si alte delicii de maieutica si dialectica.

Posted in Dilema Plus - Dilema Minus | Etichetat: , , , | 12 Comments »

Domnul Biju fata cu reactiunea!

Posted by Arca lui Goe pe August 10, 2010

Dl. Biju a postat pe blogul sau (AICI) o poza care este redata si mai jos. Adugarea medalionului in stanga sus mi se datoreaza. (Pentru a vedea mai bine despre ce este vorba dati click pe poza ca sa o vedeti mai mare). Textul cu care si-a insotit simpaticul d. Biju poza a fost acesta:

„O fotografie de acum 25 de ani, din plină Epocă Nicolae Ceauşescu. Cei mai în vîrstă îşi pot aminti. Iar tinerii care tocmai l-au descoperit pe Marx poate văd ce minunat se trăia în sistemul pornit de la el. Imaginea am primit-o de la Doina Silaghi şi e surprinsă la o coadă la benzină în august 85, la Neptun, România.”

Mie propaganda asta facuta in favoarea anti-comunismului mi s-a parut la fel de stupida si limitata precum propaganda anti-imperialista de pe vremea lui Ceausescu. Am incercat sa adaug si eu (dl.Goe) un comentariu in care sa-mi exprim elegant aceasta parere. Credeti ca a aparut? Ca n-a aparut. Poate ca n-ar fi mare lucru si n-ar merita sa ma revolt pentru atat de putin: Biju a cenzurat un mesaj pe blogul lui, dreptul lui. Totusi mi se pare frapanta asemanare intre pornirile intime ale micului dictator Biju si lucrurile pe care le critica de pe pozitii partizane nenegociabile. Contextul este un  argument pentru tristete dar dimensiunile miniaturale ale dramei dau intregii povesti o tenta comica. Sa se fi contaminat oare micul domn Biju, prin inductie, de la marele dictator Ceasca inca de pe vremea cand interpreta rolul personajului cu pricina, sa fie reminescente impurificabile ale traiului in concubinaj cu ideologia comunista sau sa fie niste instincte primare, innascute asadar, ale bloggerului Biju? Cine stie?

Iata textul care i-a fost refuzat, pe nedrept, d-lui Goe:

„Poza e intr-adevar simpatica. Cred ca era mai potrivit sa n-o comentati deloc sau sa o insotiti doar de o explicatie scurta: caoada la benzina, august 1985, Neptun Romania. Tenta ideologica pe care i-ati adaugat-o va da asa un aer de activist propagandist (pe invers) de mama-mama, iar textul adaugat de catre dv. imi aminteste de o poza din cartea de istorie cu o coada la un castron de supa gratis, in noiembrie 1929, a capitalistilor americani in somaj, pe criza. Eventual mai faceti un post si puneti amandoua pozele in paralel, cu un text simplu: „No comments! E rândul vostru”! Asa…ca sa vedeti ce iese.”

N-am reusit sa gasesc chiar poza aia din cartea de istorie de-a saptea (Istoria moderna si contemporana) dar am gasit una pe aproape. Paralele propagandistice sau mai destepte s-ar putea face deci. Vointa politica sa fie. Se incumeta cineva sa traduca (din amor) textul lui dl.Biju pentru a se potrivi ca ilustrare pentru poza din medalion, cea cu somerii asteptand la coada pentru o goagoasa pe gratis? Daca, nu, nu. (Apropo, stitati ca… „Daca_nu_nu” e o doamna?)

Posted in Biju Morar | Etichetat: , , , | 12 Comments »

Enigma – It’s a small world

Posted by Arca lui Goe pe August 10, 2010

Acum cateva zile, un coleg din blogosfera (pe care il vom numi „A”) a re-publicat pe blogul sau un text mai vechi, de o sensibilitate aparte, despre care declara ca l-ar fi gasit, intamplator, in niste e-mailuri uitate.

Textul respectiv (pe care vi-l recomand cu caldura spre lectura) era despre mama sa si era insotit de o fotgrafie misterioasa in care se ghicea un personaj de demult avand multe trasaturi de fizionomie foarte asemanatoare cu cele ale bloggerului, ceea ce se justifica desigur, prin ascendenta mama-fiu. Inca de la inceput fotografia mi-a atras atentia dandu-mi acut senzatia ca-mi este cunoscuta, ca am mai vazut-o undeva.

Domnule, am auzit în tinereţe o ghicitoare și i-am uitat răspunsul.

Tengheliţa,

Mengheliţa,

De cârcee,

Tomboliţa.

Ghici ce e?

De vreo patruzeci de ani mă tot chinui s-o dezleg, sau să-mi aduc aminte răspunsul. M-am dus în satul în care-am auzit-o. Am întrebat din om în om: Nimeni nu știa. O ghicitoare care-a dispărut.

Maica Mare, Maria Radulescu Fălcoianu, numită maica Rica, din comuna Redea, Romanaţi, i-a spus în 1919 lui neica lonescu, din Redea, ghicitoarea asta. Când și-a dat el seama c-a uitat răspunsul, maica Rica murise. Şi de-atunci îl tot chinuie. Dacă ar fi ca în povesti, ar fi trebuit sa i se taie capul, ca nu poate dezlega enigma. Dar nici ghicitoarea nu se mai poate dezlega singura și se foloseste de el, ca să-si aducă aminte răspunsul.

Tengheliţa,

Mengheliţa,

De cârcee

Tomboliţa.

Ghici ce e?

Toate au avut un sens pe vremuri, și au disparut, fie sensul, fie cuvintele acestui sens.

Nu cred c-o să ghicesc până mor, spune bătranul, și la colţul ochilor i se încreţeste un zâmbet al ochilor, subţire. Da, uite ţi-o spun și eu dumitale. Vezi dumneata că și zicerile astea, sunt ca niște fântâni, care, dacă nu mai sunt sleite, se înfunda, cad ghizdurile și crește rogoz și ardeilul broaștei în ele.

Am văzut odata niște oameni. Se uitau la o fântâna, care se cam învechise. Cumpana se cam ușurase. Unul a zis:

– De coinace trebuie să mai punem un fier de plug, să atarne bine. Să se cumpanească bine, așa.

Fierul vechi de plug, atârnând de cumpene, arând prin aer de câte ori se afunda găleata. Şi iarași coborând cu brazda lui de cer…

Dacă mă-ntrebi unde s-au dus, toate, cum de-au dispărut nu știu ce să-ti raspund. Ca „Tengheliţa, mengheliţa” aceea. Ghici ce e?

La inceput n-am reusit deloc sa-mi amintesc unde am mai vazut fotografia aceea si faptul in sine a fost destul de sâcaitor pana cand, deodata, nu stiu cum, mi-am amintit de unde o stiam. Acum cativa ani, un prieten de-al meu m-a invitat sa petrecem cateva zile de vacanta la el la tara, intr-o comuna din Dolj, al carui nume nu mi-l mai amintesc. Casa bunicilor lui nu era foarte mare. In prima npapte am impartit patul cu prietenul meu in “odaia cea buna” de la linie, dar patul era cam ingust si cam scurt asa ca somnul a fost un chin. Sensibili la plangerile baiatului de la oras, bunicii au aranjat sa dorm noptile urmatoare peste drum la o ruda, o nepoata de var de-a lor care era vaduva si locuia singura. Am primit tot camera de la strada, in care era o dormeza de mare valoare pe care am dormit (aproape) o saptamana imparateste. Pe pereti erau sumedenie de poze inramate care aruncau priviri indiferente, de peste timp, strainului care eram. In mod retrospectiv uluitor, una dintre poze era tocmai fotografia vazuta pe blogul coloegului nostru, pe care am convenit sa-l numim „A”. In fiecare seara, inainte de a ma vâri in pat ma mai uitam cu luare aminte la fotografiile de pe pereti. Amintindu-mi cu usurare de unde stiam fotografia am pus mana pe telefon si l-am sunt pe prietenul meu incercand sa-l descos in legatura cu rudele lui. Am aflat cu strangere de inima ca matusa lui de var, in casa careia fusesem oaspete, s-a prapadit acum doi ani si ca in casa ei nu mai locuieste practic nimeni. Gradina e aproape in paragina, insa vara fiul ei mai vine pe acolo cu familia, de la Craiova, si petrec cate o saptamana la culesul prunelor si alta saptamana ca sa faca tzuica la cazan. I-am marturisit prietenului meu ca m-ar interesa sa stiu daca mai sunt pozele din camera de la strada la locul lor si daca poate afla mai multe despre ele. I-am trimis amicului meu, pe e-mail, poza copiata de blogul colegului „A”, si l-lam rugat, daca are drum pe acolo sa le compare si sa-mi spuna, pentru linistea mea, daca sunt una si aceeasi. Norocul a facut ca duminica asta omul chiar sa aiba drum pe acolo si sa-l gaseasca pe varul lui de-al doilea facand tzuica de pruna. Pozele sunt toate acolo, iar bunul meu prieten a fotografiat fotografia si mi-a trimis-o la pachet cu un mare mister: nimeni din neam nu stia cine e in poza cu pricina ca si in multe altele pastrate acolo. Nu stiu daca se va dezlega enigma dar uite v-o spun si voua si poate din vorba-n vorba se face lumina in comuna Redea din Romanati, vorba varului lui Shakespeare. Sau poate macar ma ajuta cineva cu ghicitoarea:

Tengheliţa,

Mengheliţa,

De cârcee,

Tomboliţa.

Ghici ce e?

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | Etichetat: , , , | 10 Comments »

Cazul sau ne/cazul Dorin Tudoran – Bloggerul

Posted by Arca lui Goe pe Mai 23, 2010

„Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Dar ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.”

(Ion Luca Caragiale, Scrisoarea I furtunoasa)

Daca ai fost cenzurat fara motive serioase, insultat,  agresat si in plus ti s-a refuzat DREPTUL LA REPLICA, atunci poti sa-ti scrii oful aici, pe Arca lui Goe.

[… aici ar fi trebuit sa apara un eseu al d-lui Goe cu aprecieri critice si evaluari estetice despre blogul d-lui Dorin Tudoran. Eu i-am zis sa-l scrie ca sa dam odata drumul la paranghelie dar stiti si d-voastra cum e dumnealui: răzgâiat. Cica momental are alte lucruri mai importante si mai intelectuale de facut si ca se ocupa el de dl. Tudoran mai tarziu. S-o vad si pe asta, pupa-l-ar mamitzica de destept, cochet si cuminte. Cu drag si nerabdare, Mamitzica…]

Tanti Mitza:

In România, ţara noastra tranzitorie si intranzitiva, post-comunistă, pe criza şi pre-recesiune, există totuşi oameni care nu duc grija zilei de mâine. Unii nici a celei de poimâine. Si desigur ca nu ma refer aici la cei duşi de pe lume. Alţii insă sunt foarte saraci. Ar duce ei grija zilei de mâine daca n-ar avea-o pe-a celei de azi, cu toate astea-n faţă. Cel mai sarac insa este conul Dorin faţă cu reacţiunea. Conul Dorin faţă cu reacţiunea e atât de sarac incât este forţat, de nişte împrejurari ca acestea, să duca grija zilei de ieri. Dar o duce foarte bine. Conul Dorin faţă cu reacţiunea este stâlp de societate civila, pamfletar – combate bine, arhivar (!), studinte în drept (învaţă legile nescrise) şi, şi, şi blogger. Uneori se crede I.L.Caragiale, alteori mi-l aminteşte pe Coriolan Draganescu.
Bloggerul Dorin Tudoran (caci despre el este vorba) s-a nascut de mai multe ori. N-a renascut, pentru ca inca n-a murit niciodata ci pur si simplu asa s-a nascut domnia sa, de mai multe ori. Prima oara s-a nascut dintr-un exces de suflet al individului omonim. Acesta, precum salcamii lui Tudor Gheorghe şi -a deschis (curajos sau inconştient, nu se ştie) sufletul, l-a scos afara, l-a pus pe masa de operaţie si a inceput să se opereze singur. Operaţia a decurs normal până in momentul in care o sora medicala (anonima Ioana ori Lucretia Berzintu) a atins din greseala un nerv mai sensibil (din trecut) al sufletului expus, la vedere, pe incredere de catre primul con Dorin blogger AICI (a se cauta dupa Cezar Boliac sau Ivanescu ori „umple de sange”). Inervarea nervului respectiv a facut cumva atingeri multiple (fiind vorba tot despre o greva a foamei dar cu care conul Dorin n-a simtit nicio solidaritate, normal pentru ca se afla sub anestezie partiala) cu alti nervi durerosi ceea ce l-a descumpanit pe auto-chirurgul con Dorin pana la a constata ca nu mai stie sa continue operatia. Si-a strans la repezeala sufletul de pe masa de operarie, l-a inghesuit inapoi la loc in mare graba, si-a cusut operatia cu alta greva aseptica a foamei si s-a dus, singur, singurel, la reanimare.
A stat cat a stat la reanimare pana cand i s-a inchis operatia si s-a nascut ca blogger inca o data, decis sa fie mai atent de data asta. Prima oara se nascuse din spuma marii. A doua oara s-a nascut din spumele dorintei de revansa. Conul Dorin faţă cu reacţiunea este un caz unic de blogger care ajunge la Traian Basescu plecand de la Vladimir Tismaneanu si nu invers, cum e normal si cum procedeaza tot bloggerul (unii ratându-l pe Tismaneanu, pentru ca (i)radierea din Basescu ii trimite la Patapievici). In fine ar mai fi de spus dar m-am plictisit brusc. Despre alte nasteri alta data.

Pana atunci ar trebui adaugate cateva mentiuni si distinctii vizavi de blogger con Dorin.
a. Succese/merite notabile: Decorarea de catre Basescu a generalului Gheorghe Homoștean (pentru meritul de a-l fi prigonit pe Coriolan Draganescu cel tânăr)
b. Succese/merite palpabile: Retragerea de catre Basescu a decoratiei generalului Gheorghe Homoștean (prin meritul si atentia lui Coriolan Draganescu cel batrân)
c. Alte succese: Cenzurarea fara mustrari de constiinta a mesajelor care nu-i sunt pe plac. (in privinta atingerii stadiului liber de mustrari are si Goe al meu unele contributii).
d. Alte reusite: Capacitatea (mesianica) de a lua totul in nume personal, asupra sa.
e. Contributii: Redefinirea prin ingustare a notiunii de „complicitate”.

Recomandari:
a. I se recomanda lectura novel-ei „Niebla/mist/negura – Miguel Cervantes de Unamuno” (mai ales cand se mai crede I.L.C.)
b. Infraţirea prin întovărăşire cu Sindicatul Bloggerilor Socialisti (S.B.S.)

Mammare: Aprob pozitiv.

Posted in Poetul GreFo | Etichetat: , , , , , , , , , , , | 66 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: