Artă AND, OR, XOR Adevăr

Despre relația (concubinajul ?!) dintre arta și adevăr, c-o exista, că n-o exista așa ceva, sigur există, au vorbit convingător mulți critici de arta (niciun critic de adevăr), oameni învățați, cu carte, care au studiat la facultăți despre așa ceva. Inclusiv facultăți de arte plastice. S-au născut chiar ideologii (mărețe) cu prilejul dezbaterilor despre inextricabila corelație a frumosului cu adevărul și și vice-versa. Savanți, filosofi, poeți, cărturari si chiar eseiști au încercat (fără să reușească pe deplin) să elucideze dacă între arta si adevăr există (sau nu) o relație de interdependenta sănătoasă, reciproc avantajoasă, în care cei doi poli ai binomului se slujesc cu credință unul pe altul, în sensul că arta-frumosul-emoția estetică denotă adevăr și invers, adevărul odată relevat emoționează, producând emoție estetică, artistică, fiecare adevăr notabil fiind în sine o capodoperă. Rezultatele abundente ale muncii lor perene pot fi folosite ca argumente pro și contra într-o eventuală polemică pe aceasta tema, rezervată marilor spirite, erudiților și geniilor, făcând inutilă o cercetare directă a problemei. Ce rost ar avea să fie reinventat accidental tomismul? Adevărul trebuie acceptat indiferent unde anume este găsit. Bibliografie exista din belșug, slava Domnului.

Fără nicio intenție anume, din greșeală, au ajuns să discute despre aceste taine doi calici novici, ale d-l Goe si d-l INTJ, care nu-s in stare nici măcar să-si cumpere și ei acolo (ca să aibă în casă) vreo mâzgăleală de Jackson Pollock cu care să impresioneze damele amatoare de expresionism abstract. Din vorba-n vorba, au ajuns sa constate că se plasează pe poziții antagonice rău de tot. D-l INTJ crede că, esențialmente, arta conține adevăr (sau măcar fragmente ori urme de adevăr) și că în absenta necesarului strop de adevăr gestul artistic este lipsit de orice valoare, lipsit de sens, non-artă. Pentru d-l INTJ, în procesul emoționării spectatorului, prezența acestui adevăr întrece cu mult în importanță componenta estetică (frumusețea) capodoperei. D-l Goe dimpotrivă. După câte am putut de-duce, în viziunea d-lui INTJ adevărul imbricat în opera de artă are valoarea unei informații, o informație utilă, neredundantă și originală, pe care artistul o transmite spectatorului avizat, pregătit (educat) sa perceapă acea informație. Din câte am înțeles d-l Goe, nu. Nu crede așa ceva. D-l Goe considera că arta și operele de artă nu conțin niciun pic de adevăr ci doar frumusețe, o frumusețe înaltă, artificială, simbolică, cu unicul scop de a emoționa. Arta încearcă să redea (deformând inevitabil, involuntar) și să amelioreze (voluntar) realitatea. Adică să o falsifice, înspre frumos (nu necesarmente spre bine sau adevăr). Un poem despre farmecul nopților cu luna nu conține nici un adevăr anume despre serile cu luna pe care le evocă. Poemul alterează dramatic realitatea redată, bazându-se pe faptul ca spectatorul deține (deja) informații despre serile cu lună, ceea ce-l va ajuta sa accepte, cu emoție, varianta alternativă, mai frumoasă, pe care poemul i-o oferă. Mai aproape de adevărul nopților cu lună, este el spectatorul, care, vrăjit de poezie, accepta sa renunțe la „adevărul” sau in favoarea frumosului fals, livrat de către artist.

Adevărata opera de arta este aceea care-l convinge pe spectator nu numai ca l-a ajutat să descopere și să înțeleagă chiar farmecul nopților cu lună, ci sa-l facă să creadă spontan, ca poemul nu face decât sa-i traducă – în cuvinte – ceea ce el însuși și vedea și simțea în nopțile cu lună (măgulindu-i-se astfel ființa), că poemul îl ajută (doar) să se exprime, să se înțeleagă pe sine, să-și înțeleagă sufletul, una cu al artistului (aceeași anvergură). In realitate nimic din toate acestea nu se întâmpla. Daca nu este un impostor, artistul nu-si creează capodopera in scopul de a face vreun serviciu vreunui posibil spectator, de genul celui descris mai sus, chiar daca nu exclude acest gen de efecte colaterale ale capodoperei sale. Exista desigur impostori talentați (geme lumea), psihologi rafinați, care știu să manipuleze emoțional publicul cu false capodopere, cu trucuri, cu „creații” care rămân consemnate, validate si acceptate ca opere de arta întrucât reușesc să creeze toate efectele colaterale așteptate, adiacente unei capodopere veritabile. Este si aceasta o „artă” (ca să zicem așa). Daca nu este un impostor, artistul se recreează exclusiv pe sine pentru sine, gestul artistic fiind unul profund individual si egoist, artistul creându-și sieși chip cioplit, o realitate alternativă mai potrivită, mai frumoasă, un fals emoționant pentru el însuși, întru concilierea lui însuși cu realitatea constrângătoare. Succesul la public, admirația martorilor, sunt doar drogul care-i conferă iluzia că bătăliile sale ar fi fiind încununate de succes si trebuie continuate. Orice capodopera artistica (ingenua) are, vai, nevoie sa fie validată de public, pentru a fi (o) creație artistica, indiferent cat de sincer va fi fost artistul in forul sau interior in actul creației. Catastrofica relație a sincerității cu adevărul. Ce altă mare minciuna zace aici, fiind izvor al multor pervertiri, in faptul ca un gest (artistic) individual, egoist, al insului, al lui pentru sine, are inexorabil nevoie de validarea capriciosului public…

Creația artistica, după cum foarte frumos spunea Emil Cioran în capodoperele sale artistice, este o calomnie la adresa Universului, o măsluire a acestuia, o răstălmăcire. Niciun adevăr. Numai minciuna si frumusețe. Din respect pentru frumusețe ar trebui sa nu ne mințim in plus spunând ca noi umblam după adevăr, ci să recunoaștem deschis, sincer, onest, bărbătește, ca asta este ceea ce dorim, ceea ce ne trebuie, frumusețe (si atât), emoționantă, mișcătoare… oricât de mincinoasa ar fi. Arta este abilitatea artistului de a construi structuri simbolice, necesare lui insusi, capabile, in mod colateral, sa-i mai emoționeze si pe altii, pe „noi” spectatorii (mințindu-ne daca trebuie), fără a ne oferi nici un adevăr, nicio informație in plus, ci doar iluzia ca acea construcție simbolică, sofisticata, are (a dracului fatalitate) o replica echivalenta perfect valabila, in sufletul nostru, al spectatorului, o potriveala uluitoare, tulburatoare, imposibil de asimilat vreunei coincidente accidentale, si ca prin urmare (da domnule) exprima adevărul.

O opera de arta este o minciuna care remodelează spontan sufletul spectatorului, (înainte ca acesta sa prinda de veste) astfel încât, la momentul adevărului, coincidenta simbolica dintre opera (sufletul artistului) si sufletul spectatorului sa apară ca proba indubitabilă a existentei unui adevăr anume (sau oarecare) pe acolo pe undeva. Arta se poate intalni numai conjunctural, accidental, cu adevarul, fiind de la bun inceput o revolta in contra adevarului, fiind opusa realitatii. Reziduurile de adevar si realitate sunt colaterale, neesentiale gestului artistic, sau cel mult mijloace la indemana de pervertire a realitatii (caci se stie ca o minciuna este cu atat mai periculoasa cu cat contine mai mult „adevar”).  Desigur ca arta nu are ca scop anume minciuna si nici sa fie periculoasa sau subversiva, dar cert este ca nu-si propune (n-ar avea cum, fara a iesi din definitie) anume sa nu fie mincinoasa, periculoasa, pervertitoare.  Arta este in slujba frumusetii emotionante, o frumusete simbolica, artificiala, alternativa a frumusetii si emotiilor naturale, un surogat de lux pentru sufletul omului, mereu in primejdie de a se plictisi si de a cadea in depresie. Rolul social al artei  fiind acele de anti-depresiv. Sa bem asadar! Sus paharul! Sus poemul!

* * *

Desigur ca pseudo-polemica d-lui INTJ cu d-l Goe este ea însăși fundamental falsă, întrucât niciunul dintre ei nu s-a deranjat sa definească noțiunea de „adevăr”, fiecare preferând discret sa opereze cu propria-i accepțiune, si aceea extrem de fluidă, acreditând implicit ideea ca interlocutorul trebuie sa fi operat in același context terminologic. In acesta noua lumina (!) problema s-ar putea transa destul de abrupt la un nivel superior. Daca am demonstra (cu martori, cu probe… dovezi) ca in fapt adevărul nu exista, atunci in mod implicit ar rezulta (pe cale de consecința) ca arta nu conține nici urma de adevăr, ci doar frumusețe in stare (im)pura. Enorm, oricum. Citându-l pe ignosticul Pilat te-as putea întreba: „Ce este adevărul?”. Inså nefiind persoana potrivita (in chestie) nu te (mai) intreb.

Dar arta? Ce este arta? (Stie nenea Iancu cel Mare, bogasierul)…

 * * *

INTJ said

iulie 25, 2015 la 7:26 pm e

@Dl.Goe – da’ nu cumva viata nu (va) bate niciodata filmul pentru ca filmul e „o minciuna” (cum am scris in alt comment „jumatate de adevar tot minciuna e”) … si nu pentru ca n-ar contine deloc? ok, stiu si eu ca-i mai safe definitia dvs.(si a multor altora) … da’ doar din acest motiv s-o luam de buna si sa riscam sa pierdem irecurperabil potentiale franturi de adevar? eram foarte tanar cand am vazut prima data strigatul lui munch … si retin doar ca m-am intrebat ceva in genul: „oare ce-a trait, fie chiar si numai in imaginatia sa, acest om? iar daca a trait acel ceva doar in imaginatie, oare chiar pot spune ca n-a trait, ca pentru el n-a fost la fel de real ca aceasta imagine la care ma uit?”. altfel spus: pictura, tusele si imaginea in sine m-au lasat rece … ce nu m-a lasat rece a fost acea frantura de adevar descrisa de munch.

ref. la simboluri si antrenamente … nu neg influenta lor dar cred ca nu la ele se rezuma totul deoarece, daca ar fi asa, n-am fi decat niste vietuitoare limitate strict la raspunsuri pavloviene. nu stiu cat de „speciali” suntem (ca fiinte vii), totusi (vreau sa) cred ca suntem mai mult de atat … si poate tocmai acest incapatanat „(vreau sa) cred” e o posibila dovada c-ar fi asa.

ps: nush, o fi un defect al tipului de personalitate … da’ nu ma pot opri din a-mi pune intrebari chiar si acolo unde ele par sa nu-si aibe rostul (de ex. cand exista deja definitii de larga acceptanta). dar cum aceste intrebari sunt ale mele, cred ca oricine altcineva le poate ignora fara prea mult effort.

INTJ

Stely

Marginalia

Dl.Goe

Este Strigatul lui Edvard Munch o opera de arta? Sau nu? Conține strigatul lui Edvard Munch vreun adevăr sau nu? Este Edvard Munch un impostor sau nu? Uite te întreb si eu pe d-ta, ca să văz ce-o sa zici. Poate scoți chiar o capodopera, sau măcar un gest artistic acolo. Aici. Desi nu crez… sa mai tie mult gerul acesta…

UPDATE: Profitand de cateva absente notabile din teren (terenul minat din preajma arcei), as constata cu voce tare, ca ne-am impotmolit, ca tiganul la mal, nereusind sa ajungem la vreo concluzie acceptabila fata cu tema data. Drama (ratarii) este cu atat mai mare cu cat dincolo (sau dincoace) de abstractiuni savante, confuzii terminologice si incapatanari egoice avem la dispozitie (in patru variante) un caz concret, particular, finit, vizibil, palpabil, unic, accesibil, care ar fi trebuit sa ingaduie o interpretare simpla si neechivoca in legatura cu existenta sau inexistenta adevarului (sau a (vre)unui adevar)  care sa se afle musai sau deloc in arta, contribuind la validarea unei opere. Presupunand ca „Strigatul lui Munch” ar fi fiind un exemplu valid de opera de arta, ar fi trebuit (cred) sa fim capabili sa identificam adevarul pe care se bazeza si din care-si ex-trage valoarea, esenta, consistenta, popularitatea, notorietatea, pretul, sau dimpotriva sa constatam ca nu exista niciun adevar anume in toata aceasta poveste, care sa dea substanta si valoare artistica tabloului, ca frumusetea si emotia pe care acesta le degaja sunt dincolo de vreun adevar anume, exprimabil in cuvinte. Da, desigur, pe lume exista dureri, dureri insuportabile, inexplicabile, coplesitoare, amplificate paroxistic de ignoranta, indiferenta, nepasarea martorilor intamplatori, de intolerantå, indolentå si incomunicabilitate. Dar acesta este un adevar banal, prozaic, neartistic, despre care, de exemplu, prevazator ar putea vorbi, avertizandu-l, un tata, adresandu-se fiului sau (Teodosie) constatatnd ca acesta practica neingradit fericirea-in-exces,  copil fiind. Oricum opera lui Munch nu pare fundata pe durere ci pe o emotie abstracta, pe o spaima existentiala, un impuls, pe care vectorul teoriei adevarului in arta pe arca (dl.INTJ) a decis s-o numeasca adevar, fragment de adevar primordial. Numai intuind acel „adevar” dl. INTJ poate aprecia opera si se poate emotiona in fata ei, ceea ce ma duce cu gandul, ca vorbind de „adevar”, dl.INTJ se refera de fapt la sinceritate, la faptul ca emotia pe care artistul vrea s-o transpuna in arta sa fi fost sincera (ca o durere de masea),  arta artistului constand in abilitatea ca, prin creatia sa, sa-l faca pe spectator sa vada, sa inteleaga si sa accepte ca emotia artistului este sincera, ca acesta nu este un farsor, un impostor, care creaza doar o fåcåturå de forme si culori, bazata pe nimic, ca exista un mesaj, nu un simplu container gol, picat frumos. Si cine  ar putea sa nu fie de accord cu dl.INTJ in aceasta privinta? Nimeni. (Nici macar dl.Nimeni). Doar ca „sinceritatea neindoielnica” a artistului nu denota inca niciun adevar demn de a fi retinut ca atare. Adevarul este ca Munch era un alcoolic  care suferea de depresie. Un adevar care ar trebui uitat, ignorant… Si mai era si un artist capabil sa foloseasca nixisul existential al starilor sale patoplogice ca pretext pentru a crea niste picturi (simboluri) convingatoare in naivitatea lor.  Cel putin pe dl.INTJ au reusit sa-l convinga. Si, pare-se, si pe multi altii, capodopera respectiva stand, in subsidiar, pe un munte de bani, sute de milioane de dolari americani. 🙂   Intrucat tot nu ne-am lamurit cu adevarul sau absenta adevarului din strigåt as propune (celor naivi, curajosi si curiosi) o excursie in imaginar, o divagare. Va avertizez insa ca nu este bazata pe adevar, nu este de valoare, si ca frizeaza (in mod subtil – mi-as ingadui sa consider) nimicul nostru cel de toate zilele, fiind mai degraba o invitatie la pierdere de timp,  pentru cei dispusi sa si-l piarda (chiar neavandu-l). In plus imaginile folosite pentru ilustrare sunt socante, astfel incat fiecare dintre cei care vor decide sa acceseze link-ul spre aceasta divagare o va face (in cunostinta de cauza) pe propria raspundere:

Atentie imagini socante:

Care-i kitsch și care-i artă? Când, cum, unde….