(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Posts Tagged ‘Eminescu’

Mersul lucrurilor (in continuare) – Rezolvarea lui Eminescu

Posted by arcaluigoe pe Noiembrie 6, 2016

Întrebare pentru Primărie: unde i-e capul?

6c9b3c28a6893521f63e64703fb3d48127cd18f9

Din motive nu tocmai simplu de explicat in cuvinte putine, acest articol se afla la a n+1 varianta si este foarte departe de forma prevazuta initial, iar in aceasta epopee de carier, hacker-ii cu hachite (care bantuie pe aici din ce in ce mai agresiv si mai fara scrupule) raman cel mai nesemnificativ impediment dinte cele care intarzie finalizarea sa. Pana una alta voi da acces publicului la aceasta varianta aflata in lucru (intrcat „expertii” au cam terminat de spus ce aveau de spus fara sa fi produs vreo clarificare semnificativa, ba dimpotriva, as zice). Asadar…

Dragå bizarule, cititor necuvântåtor al textelor scåpåtate pe Arca lui Goe, afla despre mine cå sunt bine-sånatos, ceea ce-ti doresc si tie. Desi nu am dovezi materialist-dialectice in aceasta privintzå, stiu totusi ca astepti cu mare nerabdare si cu sufletul la gura sa-ti livrez probele „plagiatului” eminescian, dimpreuna cu amanuntele picante ale acestui scandal mocnind de atat amar de vreme (intreaga era a istoriei moderne si contemporane).  Sper sa nu te impacientezi prea tare pentru amanarile intamplate din prea delasatoarea fire a d-lui Goe (investigatorul) si sa intelegi ca intreprinderea noastra nu-i o treaba usoara, ci una mare si grea, plina de riscuri imprevizibile si de piedici rasarite din neant, mai ales cand pe fir intra si masonii (dintre cei care nu sunt ocupati cu recuperarea tezaurului romanesc de la Moscova). In materie de „Eminescu” demascarea unor mici mismasuri poate conta cat o blasfemie abominabila, iar reactiile pot intrece cu mult asteptarile. Cat suntem noi de dl.Goe, de anonim, de insolent (per se) si de greu impresionabil, totusi, in speta de fata, avem temeri. Exista precedente destul de infricosatoare. Si l-as mentiona aici pe cel dintâi. „În anul 1883, Macedonski scrie o epigramă „inofensivă”,[45] fără a bănui urmările catastrofale, care-i vor schimba cariera și întreaga viață: Un X… pretins poet-acum  / S-a dus pe cel mai jalnic drum… / L-aș plânge dacă-n balamuc / Destinul lui n-ar fi mai bun, / Căci până ieri a fost năuc / Și nu e azi decât nebun. În urma acestei epigrame, Macedonski a fost sever sancționat de societate (?!). Opinia publică (?!), printr-o rară unanimitate, și-a dat mâna pentru a-l declara mort moralmente pe cel care a avut cruzimea să zvârle aceste sarcasme marelui poet când boala îl doborâse. Consecințele au fost extrem de drastice, încât Macedonski a ajuns să nu mai aibă nici pâinea cea de toate zilele în cel mai strict sens al cuvântului.[60] Poetul vrea să se disculpe, dar ziarele refuză să-i publice cuvântul, abonații Literatorului îi înapoiază foaia, societatea se destramă. Este arătat pe stradă devenind un obiect al oprobriului public, iar sfera aristocratică, foarte înrâurită de Maiorescu, încetează a-l mai ajuta.” Si asta se intampla, deloc intamplator, in chiar anul in care conspiratia oculta condusa de Titu Maiorescu punea la cale „farsa tragica” a inscenarii „plagiatului” Eminescian din care era prevazuta iesirea pe variante,  fie (a) prin „salvarea” si absolvirea lui Eminescu si satirizarea altora (victime colaterale ale farsei si in special a lui Mihail Nikitici Kass, scriitor și fruntaș socialist român de origine evreiască pe numele lui real Solomon Katz, care-l revendica pe Eminescu ca agent al cauzelor sale (…), fie (b) prin compromiterea si ingroparea poetului (in cazul in care nu se gaseau alte mijloace pentru a-l scoate de sub influența societatii secrete Carpati (…)  Presupun ca cel putin cativa dintre cititorii deloc intamplatori ai acestor randuri stiu despre ce anume se face vorbire aici (si nu ma indoiesc despre faptul ca ceilalti vor cerceta si singuri). Pana la urma destinul a impus o a treia varianta, mult mai tragica, care a curmat brutal farsa pusa la cale de Titu Maiorescu, prin prabusirea lui Mihai Eminescu in boala care-l va macina pana la sfarsitul vietii. Reactia scapata de sub control a „opiniei publice” starnita (…) pedepsitor impotriva lui Macedonsky, a facut inoportuna si riscanta dezvaluirea farsei, iar autorul acesteia si-a pierdut curajul de a o da pe fata. Sfatuit de Caragiale, Maiorescu a hotarât sa mai amane ridicarea voalului de pe farsa introducerii asa zisei Ode (in metru antic) in editia princeps a volumului de poezie Mihai Eminescu. Din (ne)fericire momentul prielnic n-a venit niciodata, si s-ar parea ca nici acum configuratia astrelor nu este prea favorabila acestei demistificari târzii. V-as propune in intertime o „poveste” adevarata (din zilele noastre) care ar trebui sa aiba darul de a-l pregati emotional (si nu numai) pe cititorul avid de aflarea ADEDVARULUI (taman acum, in era post-adevar pe care o traversam, inglodati in confuzie si prejudecati). Iata:

O poveste trista de Craciun vine din Statele Unite. Parintii unui copil de 5 ani, aflat pe moarte din pricina unei boli grave, l-au chemat pe Mos Craciun la spital, pentru a-i indeplini o ultima dorinta pustiului.

Copilul si-a dat ultima suflare in bratele båtrânelului, care povesteste experienta cu lacrimi in ochi.

El statea cu spatele la fereastra, tot ceea ce am putut face a fost sa incep sa vorbesc cu aplomb si bucurie, stiti: „Cum sa aud ca tu nu vei sarbatori Craciunul anul asta?” si el imi spune „Sunt pe moarte”, a povestit båtrânul. Abia a putut sa deschida cadoul. A vazut ce era acolo si a inceput sa zambeasca. Si-a culcat capul de perna si s-a uitat la mine, spunandu-mi „sunt pe moarte” si se uita la mine ca si cum nu intelegea de fapt ce inseamna asta.

– Poti sa-mi faci o favoare?
– Desigur!
– Cand ajungi la Portile Raiului, spune-le ca esti cel mai grozav spiridus al lui Mos Craciun.

Iar el zice:

– Chiar sunt ?
– Da, sigur ca esti. Sunt sigur ca te vor lasa sa intri imediat.
– Da?

Si s-a ridicat si m-a imbratisat cu putere. Apoi s-a uitat la mine si m-a intrebat :

– Mos Craciun, poti sa ma ajuti?

Si atunci si-a dat ultima suflare. Nu mi-am dat seama imediat, m-am uitat la el si apoi m-am uitat la fereastra. Mama lui a inceput sa tipe „Nu, nu inca!”.  Au venit inauntru, le-am pus fiul in brate si am fugit de acolo. Trei zile dupa aceea nu am mai fost om.

Caci in rest (in general) Mos Craciun este si el om. Ca mine si ca d-voastra. Un om caruia nimic din ce-i omenesc nu-i este strain (… vom reveni cu detalii). Acum sterge-ti lacrimile, caci agonia mortii pare sa fie la fel de sfasietoare la 5 ani, la 40 sau la 89, in realitate ca si in imaginatie, si incearca sa faci in salt cuantic intr-o alta perspectiva. Aceasta:

Rezolvarea lui Eminescu.

Sa zicem ca ai fi in pragul Big-Bang-ului tau personal, pe buza acestuia, in chiar momentul de dinainte marii explozii revelatoare, sau, mai prozaic spus, ca te-ai afla pe moarte, in acea clipa infinita de agonie si extaz… in care esti dus deja, fara sa fi ajuns încå… undeva.  Cand deodata, tu, (d)intr-o suferinta dureros de dulce, te trezesti ca  acea mica eternitate (o plutitre imponderabila, o cådere) ti-ar fi perturbata de o voce misterioasa si tulburatoare, venita de niciunde, care iti cere imperios så alegi liber „locul” in care te vei duce dupa Big-Bang: (a) in iad (infern), (b) in purgatoriu (transit), (c) in rai (paradis), sau (d) nicåieri (nowhere, in neant, non-existenta). Ce-ai alege? Sincer acuma. Fii sincer? Haide fii sincer cå nu te omoara nimeni. Cum ti-ai folosi, in clipa aceea (vezi mai sus) liberul arbitru? Mda, eziti…  Ce liber arbitru sa mai fie acela in care esti pus sa iei decizii majore, colosale, pe loc, intr-o clipa, si nu in orice clipa ci o clipa anume, bine aleasa. Adica tu arzi in focul tau (cand toti dorm), de-al tau propriu vis mistuit te vaieti, pe al tau propriu rug te topesti, arzand (normal), intr-un foc pe care nu-l poti stinge cu toate apele mårii (atentie nu se stinge cu apa) si (Alt)cuiva ii arde sa vina cu sondaje de opinie si sa-ti puna intrebari incuietoare despre destinatii turistice la preturi promotionale: gratis. Haide, få o alegere! Acum sau niciodata. Grabeste-te. Incet. Incet… Prea tarziu!

Se spune ca toti barbatii care au fost insurati ar trebui sa mearga in iad. Nu, nu pentru ca si-ar fi chinuit nevestele, dupa cu s-or fi gandit instantaneu „feministii”, ci dimpotriva, pentru ca daca un barbat a avut parte (pe Pamant) de o sotie buna atunci a avut deja parte de toate deliciile paradisului (asa incat in rai s-ar plictisi teribil), iar daca a avut parte de una rea atunci oricum iadul i-ar parea paradis. Eminescu n-a fost insurat. Motiv pentru care n-ar trebui musai trimis in iad. Nici macar in iadul plagiatorilor. Dar Maior-escu… ?

atentia, va urma… vor urma, mai intai comentarii, nade si trimiteri pline de subinteles (pentru cei atenti, competenti, interesati si rabdatori).

646x404

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 15 Comments »

O, da, O, nu – Eminescu plagiator?

Posted by arcaluigoe pe Octombrie 28, 2016

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei ‘nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Până-n fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri linişiti, pe mine
Mie redă-ma!

Acest text literar îi este atribuit d-lui Mihai Eminescu, sfarşit din viaţă de tânăr, pururi tânăr şi nemuritor. Totuşi acest poem nu-i aparţine d-lui Eminescu (nici n-ar avea cum) ci altor autori, dupa cum se va vădi mai la vale. Ideea de a-l face pe Mihai Eminescu sa accepte tacit înfierea acestui text, arogandu-şi paternitatea asupra sa, îi apartine lui Titu Maiorescu (mamă născătoare şi co-autor al acestei mistificări uluitoare). Faptul că o asemenea mistificare de proporţii a putut rezista netulburată un timp atât de îndelungat rămâne în sine un mister copleşitor. Se pare că simpla trecere a timpului a sporit rezistența legendei create în jurul acestui poem, descurajandu-se din ce în ce, orice tentativă de de-mitizare prin divulgarea unui adevar simplu dar inconvenabil. Dovezile incontestabile care probează acest „plagiat” există. Le vom face publice. Ele se gasesc în câteva documente de la Biblioteca Academiei, care refera (şi) alte documente aflate în biblioteca de la Vatican şi care, de-a lungul timpului (cel puţin cele autohtone), au fost văzute şi studiate de diverse persoane competente, critici literari, filologi, lingvişti, exegeţi, ziaristi, dar se pare ca acest lucru s-a întâmplat începând destul de târziu, atunci când legenda paternitaţii lui Mihai Eminescu asupra acestui text se consolidase îndeajuns încât să descurajeze orice intenţie de a face valuri în aceasta privinţă, făcându-i pe martori să nu-şi creadă ochilor, să-şi revizuiască interpretarea şi să se auto-cenzureze de teama ridicolului. De altfel acesta este un efect psihologic ultra-cunoscut si reproductibil. In pofida oricăror evidenţe, majoritatea martorilor pot să-şi pervertească total judecata, dacă anterior chestionării lor, mai multe persoane cu autoritate fac cu aplomb şi convingere declaraţii contrare evidenţei. Printre cei mai recenți observatori care au accesat documentele ce incriminează „plagiatul” se numară şi ziaristul Ion Cristoiu, un obişnuit scor-monitor al bibliotecilor. Faptul că însuşi domnia sa a ales în mod deliberat să păstreze tăcerea, deşi în alte situaţii la fel de delicate (precum cele legate de Corneliu Zelea Codreanu şi Garda de Fier) a preferat  să bată toba, ne poate pune serios pe gânduri, cu excepţia cazului în care d-lui n-o fi înţeles nimic din conţinutul documentelor pe care le-a studiat, fie din cauza grabei, a superficialităţii şi a lipsei de profesionalism, fie a faptului că la momentul respectiv se uita febril după altceva ce-l preocupa exclusiv. (Va fi foarte interesant de urmarit reacţia „maestrului” Ion Cristoiu asupra acestui subiect atunci când problema „plagiatului” eminescian va deveni o tema fierbinte de notorietate publică). Se pare că totul a început de la o glumă nevinovată pusă la cale de către Titu Maiorescu, cu acordul lui Mihai Eminescu, în contul zilei de 1 Aprilei 1983, mizându-se tocmai multitudinea de elemente evidente, copleşitoare, care vădeau „plagiatul” exonerandu-i pe autorii „glumei” de o reală responsabilitate în momentul în care „farsa” avea să fie revelată, spre ironizarea celor aleşi ca ţinte şi care vor fi căzut în capcana abil întinsă de către Titu Maiorescu. Ironia soartei avea să complice situaţia în aşa hal încât Maiorescu avea să se împotmolească definitiv în păienjenişul propriilor intrigi. Textul impropriu numit „Odă” (în metru antic), n-a fost făcut public prin vointa expresa a poetului ci doar cu consimțământul acestuia. A apărut mai întâi în ediția princeps (Poesii, 1883), întocmită, cum prea bine se știe, de Titu Maiorescu, într-un moment când mintea poetului intrase într-un con de umbră din care nu va mai ieși în întreaga ei stralucire niciodata, pe parcursul celor șase ani cât mai avea de trait. Conform mitologiei oficiale, în acord cu anumite surse, Eminescu ar fi lucrat asupra acestui poem, începand din 1872-1873, încă din epoca vieneză sau din cea berlineza, cand poetul avea 22-23 de ani, timp de noua ani. După alte variante ar fi oprit munca de ameliorarea a poemului dupa cinci ani, fara sa o fi incheiat si fara sa fi ajuns la vreun rezultat multumitor. In acord cu aceeasi mitologie biografica poetul nu adorit niciodata sa-l publice acest poem, întrucât il gasea departe de perfectiune, o improvizatie, un lucru neterminat, o schiță, la care ar mai fi avut mult de lucru daca inspiratia i-ar fi permis (ceea ce se pare ca nu s-a intamplat in urmatorii patru ani in care poemul a ramas intr-o suspecta asteptare). In realitate poetul nu a scris niciodata acest poem care nu se potriveste in nici un fel cu stilul operei eminesciene, cu conceptia sa despre poezie si cu niciuna dintre celelalte poezi compuse de el, lucruri cat se poate de evidente pentru orice cititor-admirator al celui mai mare poet al romanilor.

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, Tara mea de glorii, tara mea de dor? Bratele nervoase, arma de tarie, La trecutu-ti mare, mare viitor!

Mai am un singur dor:În liniştea serii, Să mă lăsaţi să mor, La marginea mării;

Somnoroase pasarele, pe la cuiburi se aduna, se ascund în ramurele – Noapte buna!

A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată, din rude mari împărăteşti, o prea frumoasă fată.

Trăind în cercul vostru strîmt, norocul vă petrece, ci eu în lumea mea mă simt nemuritor şi rece.

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, facem pe pământul nostru musunoaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, osteni si învătati, ne succedem generatii si ne credem minunati;

Musti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, în acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul

Cum că lume asta-ntreagă e o clipă suspendată, Că-ndărătu-i si-nainte întuneric se arată.

Toate, dar absolut toate poeziile lui Mihai Eminescu sunt poezii cu rimă, inconfundabile, muzicale, pe care oricine le poate recunoaste dintr-o privire. In toate poetul rămâne fidel crezului sau romantic. Total strain, rupt de stilul si de crezul sau artistic, apare acest text cu vers alb, in stil clasic, despre care cititorul este avertizat înca din titlu ca este „in metru antic„. Avertismentul respectiv a fost introdus de către Titu Maiorescu (ca parte esentiala a farsei literare pe care a dorit să o monteze), la fel ca si titlul, complet eronat, înadins în vadita contradictie cu continutul textului, care nu este odă, ci elegie. Este ca si cum Claude Monet si-ar fi intitulat unul dintre peiajele sale „Portret (in stil impresionist)”. In mod cert orice prim cititor al lui Eminescu remarcă instantaneu nepotrivirea dintre întreg si parte. Dar atunci al cui este poemul? Cine este autorul sau autorii? Lucrurile nu sunt tocmai clare. In perioada sa vieneza, inspirat de gestul compozitorului Ludwig van Beethoven care-i dedicase lui Napoleon Bonaparte o simfonie (Simfonia a-III-a, Eroica, dedicatie retrasă ulterior), tânărul Mihai Eminescu, începe scrierea une ode dedicata lui Bonaparte, pe care a intitulat-o provizoriu „Oda la Napoleon”. Lucrarea respectivă, care este considerata (apud mitologia biografică oficială) ca punct  de plecare a ceea ce avea sa devina „(ne)Oda (in metru antic)”, nu are absolut nimic în comun cu poemul inclus de catre Titu Maiorescu în ediția princeps (Poesii, 1883). „Oda la Napoleon” a ramas o insailare, o improvizatie poetică de tinerete, cu o valoare strict documentară. Miraculoasa transformare nu s-a produs niciodata. Aflat la Viena, Mihai Eminescu, a dat, in biblioteca Universitatii din Viena (Universität Wien, fondata de ducele Rudolph IV in 1365), peste o copie a unui jurnal de calatorie al lui Johann Wolfgang von Goethe. În septembrie 1786 Goethe pleacă, fără să-i spună doamnei von Stein, în Italia. În Weimar planurile lui de călătorie și destinația, în afara ducelui, erau cunoscute numai de angajatul și secretarul lui, Philipp Seidel. Călătorește la Regensburg, München, Mittenwald, Innsbruck, Pasul Brenner, lacul Garda și Verona la Veneția. Ajuns în Roma, pictorul Johann Heinrich Wilhelm Tischbein îl ajută să găsească o gazdă în Via del Corso 18, unde azi se află: „Casa di Goethe” (Muzeul Goehte). Pentru Goethe, următorii doi ani această viață nouă în Italia, numită „Călătoria Italiană”, este prosperă și reprezintă realizarea aspirațiilor lui culturale – liber și flexibil din punct de vedere financiar, pentru că salariul lui, i-a fost acordat în continuare. Copia jurnalului de calatorie al lui Goethe in Italia se gaseste si in prezent in biblioteca Universitatii din Viena (si poate fi vazut de oricine doreste, pe baza unei simple cereri la arhiva). In acest jurnal o buna parte este dedicata descrierii unor lucrari aflate in Biblioteca de la Vatican, la care Goethe a avut acces si de care se pare ca a fost foarte impresionat. O sectiune anume se referă la opera lui Francesco Petrarca. Dupa cum relevă o cronică din biblioteca din Vatican,  în 1343, în trecere prin Verona, Petrarca a descoperit primele 16 cărți ale Epistolelor lui Cicero, adresate lui Atticus și Brutus Albinus. În Florența, se întâlnește în 1350 cu scriitorul Giovanni Boccaccio, cu care era mai de mult în corespondență. Ambii poeți au contribuit printr-o activitate perseverentă la redescoperirea antichității clasice, respingând preceptele scolasticei medievale. Intr-o scrisoare adresata lui Boccacio, Francesco Petrarca, ii vorbeste acestuia despre durerea sfâsietoare pe care a resimtit-o atunci cand i-a parvenit vestea morții Laurei (pe cand se afla la Parma, în ziua de 19 mai 1348), în timpul marii epidemii de ciumă care bântuia în vestul Europei. In aceeasi epistola Petrarca mentioneaza cele 16 cărți ale Epistolelor lui Cicero si anexeaza un mic poem fără titlu, in limba italiană:

Non avrei creduto mai d’imparare a morire: eternamente giovine, awolto nel mio mantello, gli ocehi sognanti fiducioso alzavo alia srella della solitudine.

Quand ecco che tu apparisti sulla mia strada, tu, o Sofferenza, dolorasamente dolce e tutta io bewi la volutta della morte inesarata!

Miseramente ardo nei tormenti di Nesso o come Ercole, awelenato dalia camicia fatale, ne ii mio fuoco spegner posson futte l acque del mare.

Consumata dai mio stesso rogo avanisco tra le fiame porto da esse risorger lieto come i uccel Fenice?

Via dalia mia strada, voi, occhi ammaliatori! Tornami nel animo, triste indiferenza, fa di ridare, perch io muoia in pace me a me stesso!

Poemul este transcris de catre dl. Goethe in jurnalul sau de calatorie, împreuna cu traducerea în germana a primei strofe.

Se pare ca Mihai Eminescu a gasit în solemnitatea acestui poem, o sursa de inspiratie pentru munca sa la proiectul Odei închinată lui Napoleon. Intr-una dintre scrisorile adresate lui Titu Maiorescu (in 1875), scrisoare pastrata in Biblioteca Academiei Romane, Mihai Eminescu ii vorbeste acestuia despre jurnalul de călătorie al lui Goethe si despre poemul gasit acolo (pe care il transcrie integral), mentionand cu insufletire că mesajul poemului îl inspiră în munca de ameliorare a Odei adresată lui Napoleon. Traducerea in limba română se pare că i-ar apartine chiar lui Titu Maiorescu. Cu toate acestea Mihai Eminescu a abandonat în cele din urmă intentia de a ameliora sau de a rescrie Oda la Napoleon. De altfel Eminescu nici n-a existat (ne-o spune Sorescu, varul lui Shakespeare), dar Titu Maiorescu a existat (este un fapt atestat documentar).

Cum si de ce a decis Titu Maiorescu sa introducă în ediția princeps (Poesii, 1883) în locul Odei la Napoleon a lui Mihai Eminescu, propria sa traducere in limba română a poemului venit pe calea Goethe-Petrarca-Cicero, si inca sub un titlu atat de înselător: Oda (in metru antic), si cum de a nu mai deconspirat niciodata această farsă literară (dupa cum preconizase initial), dar si despre rolul altor „actori” importanti, care au contribuit la teserea acestei povesti  incredibile (dintre care docamdata ii pomenem pe Caragiale si Macedonsky), vom istorisi in partea a doua a acestui material.

Intre timp persoane importante (inclusiv poetii Nichita Stanescu si Adrian Paunescu) au declarat ca „Oda (in metru antic)” este cel mai frumos poem scris vreodata in limba romana, iar majoritatea criticilor (care contează) au declarat versul „Nu credeam să-nvăt a muri vreodată” drept cea mai profunda expresie a gandirii poetice manifestată în limba română. Cu atat mai complicată va fi restabilirea adevarului în acest uluitor caz.

UPDATE: Nota redactiei Arca lui Goe. Expunerea de mai sus este un text incomplet, prin urmarea intelesul acestuia poate fi accesibil numai impreuna cu continuarea, ca un intreg. Acest prim episod lasa loc de meditatii dar nu de concluzii. Multumim tuturor pentru intelegere.  

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , | 111 Comments »

Eminescu a existat

Posted by arcaluigoe pe Ianuarie 15, 2012

O veste buna. Eminescu a existat. Cândva. De atunci si pana azi Eminescu exista însă din ce in ce mai putin. N-a mai scris nimic nou, nimic original, de-foarte-foarte-multa-vreme. N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri. Coloniile de lumi îs pierdute in sure vai de haos, pe carari necunoscute, izvorand din infinit. Pe locul lui menit in cer, pe parcela rezervata in Cosmos Luceafarului poeziei romanesti, pe locul viran ramas, acolo, prin scaderea sa, macinat/spart de vanturi si de valuri, diminuat de  trecerea timpului si schimbarea vremurilor, au crescut mituri, legende si buruieni. Multe buruieni. Multe clisee. Multe chermeze si recitari. Ce-ti doresc eu tie dulce Romanie? Toată faima i s-a dus. Ca-n țintirim tăcere e-n cetate.

A ramas prea putin Eminescu in Eminescu. Si prea putin Mihai. Luat in fel de fel de guri. Preot rămas din a vechimii zile, Mihai sinistru miezul nopții bate. Declarat in fel si chip. Nepereche. Poet national. Prea national pentru a fi universal (ca dealtfel toti ceilalti, poetii, nuvelistii, romancierii ba chiar si eseistii de pe la noi, din meleag, cu totii nationali) Eminescu s-a lasat contaminat de acei poeti si aezi care l-au tot cantat (in smintitele lor guri) pe la cantarea Romaniei (socialiste sau capitaliste fara osebire). Porni Luceafarul si dus a fost. Si timpul creste-n urma sa. Ma-ntunec. Cu glas adânc, cu graiul de Sibile, rostește lin în clipe cadențate: „Nu-nvie morții – e-n zadar, copile”. Lost in translation, Eminescu nu mai este azi cel mai mare poet al roamnilor. A iesit, cuminte, ieri, din randul celor mai mari. Este in afara lor.

Daca n-ar fi murit de tanar, ar fi implinit azi venerabila varsta de 162 de ani, si s-ar fi bucurat linistit de o binemeritata pensie, indexata, undeva intr-un sat din Bucovina sau intr-un oras din Canada. Chit ca provine dintr-un neam de oameni iubitori de ţară, de la ţară, fara ştaif european. Dovada si dificultatile insurmontabile de integrare in UE si universalitate ale neamului deservit de eroi absurzi/bastarzi precum Petre Tzutzea (?).

Mortua Est.  Si west.

To exist! O, what nonsense, what foolish conceit;
Our eyes but deceive us, our ears but cheat,
What this age discovers, the next will deny,
Far better just nothing than naught but a lie.

I see dreams in men’s clothing that after dreams chase,
But that tumble in tombs ere the end of the race,
And I search in my soul how this horror to fly,
To laugh like a madman? To curse? Or to cry?

A fi? Nebunie trista si goala;
Urechea ta minte si ochiul te-nseala;
Ce-un secol ne zice ceilalti o dezic.
Decat un vis sarbad, mai bine nimic.

Vad vise-ntrupate gonind dupa vise,
Pan’ dau in morminte ce-asteapta deschise,
Si nu stiu gandirea-mi in ce sa o strang;
Sa rad ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plang?

La ce?…Oare totul nu e nebunie?

O, what is the meaning? What sense does agree?
The end of such beauty, had that got to be?

Tuturor celor grabiti sa celebreze a pomenire (musai azi, 15 Ianuarie) ce-a mai ramas din Eminescu, le recomandam coliva, un pahar de sampanie, o tzuica, un piscot, o grisina, o maslina, o atentie si o tămâie (multa tămâie pentru tămâiere), dar mai ales, lectura atenta a unor opinii polemice avizate, despre containerul literar-artistic, transmis prin curierat voluntar, de la o arhiva la alta, desigilat, din generatie in generatie si etichetat asa, simplu: Eminescu.  Pentru ca trebuia sa poarte un nume.

Celorlalti nu le recomandam. Nimic. Sau le recomandam. Nimic.

***
Totu-i praf. Lumea-i cum este.
Si ca dânsa suntem noi.


Alte lecturi facultative AICI si de aici INCOLO…

P.S. Poeţii ei între ei, bârfindu-se unul pe altul, din dragoste, sunt întotdeauna mult mai convingatori decât ar putea fi criticii literari. Dar numai şi numai atunci când sunt poeţi-poeţi şi când nu aluneca pe coji de banane, precum poetul singur printre poeţi, acel Sorescu, patinând inconştient pe inexistenta lui Eminescu, dezechilibrandu-se apoi şi căzînd ca un înger. In timp ce-şi facea lectiile. Din greşeala. In ridicol. Azi mi se pare mult mai nimerit ca despre Eminescu (un poet acolo şi el ca toti poeţii) să vorbească, (ca-ntr-o peşteră vastă, în şoapta, ca să nu-i tulbere tăcerea) un (alt) poet, unul oarecare, dar musai nascut în ianuarie, undeva in Nordul Moldovei şi care, spovedindu-se lumii intregi, boscorodindu-se pe sine, nu poate sa vorbeasca, in fapt, decât despre cvântul „poet”, aşa… in general si deci despre Eminescu. Gâfâi aşa pentru că am fost silit să alerg preţ de un Maraton (de la unul la altul) ca să vă dau aceasta ştire, fără nicio pretenţie anume, nici macar aceea de a fi comemorat ca erou necunoscut (anonim care va să zică), ci doar pentru pura placerea de a (a)duce o veste bună, prima de dupa Craciun, o veste minunată: Eminescu a existat.

Mihai Eminescu şi starea de umezeală a sufletului 

azi voi vorbi despre poet
ca despre starea de umezeală a sufletului
deşi voi avea un mic disconfort
ştiind că oamenii nu vor înţelege de la început
că unii au degetele mai lungi
decât privirea

mihai eminescu
s-a aflat de când se ştie în căutarea unui singur oraş
în care să înnopteze o singură dată
cu mâinile ridicate nu prea sus a dorit să bea 
paharul unei singure înţelepciuni 
aşezat pe băncile singurului peron în care nu putea să doarmă
a acceptat răbdător să deschidă ochii unei singure vieţi

mihai eminescu
nu iubeşte eternitatea
dar iubeşte mult caii insectele şi uriaşii
în mod cu totul aparte femeile vânate de şarpele uriaş

mihai eminescu
nu-l iubeşte declarat pe dumnezeu
în schimb îi culege toate merele căzute pe furiş
şi le scoate viermii ca pe îngeri

pe socrate nu a reuşit să îl întâlnească 
apoi l-a întâlnit şi nu l-a mai recunoscut
pentru că îl cuprinsese un fel de boală a sufletului
când apele îi băteau la toate uşile
umplându-l de necunoscut.

(dezlegarea în curând…)

UPDATE: Un (alt) punct de vedere, o alta perspectiva in reluare, asa cum sade bine fazelor importante (goluri sau ratari monumentale; iar vremea-ncearca in zadar din goluri a se naste) poate fi re-lecturat aici Nemuritorul Eminescu.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , | 83 Comments »

13 Februarie – Ziua Nationala a Culturii Romane

Posted by arcaluigoe pe Februarie 12, 2011

NIMIC, dar nimic, NU s-ar potrivi mai bine pentru celebrarea, cu fast (n.b. lb.eng a universalitatii in original), a Culturii Nationale Române, decât data de treişp’ce februarie, acest unşp’ce bis al tuturor fatalitaţilor, ghinioanelor şi dramelor universale ale literaturii de limbă româna. S-ar potrivi categoric mai bine decat Înger. Înger? Nu, nu merge înger! Nu se loveste. Nu bate. Altceva, altceva, altceva, altceva… dupa cum se chinua in cautarea tonului un alt „ploiestean”, tot mare si tot cu radacinile pe-afara (hăt in Siberia), victima tragica a aceleiasi fatalităţi al lui treşp’ce februarie. De parca n-am sti ca Eminescu n-a existat. Si inca dupa ce ne-a mărturisit-o tragic o alta haimana-himera (din Bulzesti) a culturii române, universala si ea, haimanaua, si ce zic eu universala, cosmică, meteorit apoi (de)cazut prin Ramuri, in mărginirea (ne)mâintuirii milenare a ghinii şi a vinii de a ne fi nascut cultura pe 13 Februarie (unşp’ce bis, pe care-l stie bine conu Zaharia, vai, doar conu Zaharia).

Destul de român pentru a pricepe taina, destul de străin pentu a nu fi lipsit de necesara perspectiva asupra fenomenului, se nastea, a dracului fatalitate, in comuna Haimanale (!!!), pe 31 ianuarie 1852 pe stil vechi, insul Ion. Ion! Nu doar cel mai românesc prenume cu putinţă dar si plin deja de „blestemul pamantului, blestemul iubirii”. Fatalitatea insă, ca un paianjen nesatul, işi ţese mai departe pânza, strecurand subtil, in numele, ce avea sa devina renumele rumânului, o cacofonie splendida, aproape onomatopeica: Ion Luca Caragiale. Sa curga berea, sa cânte muzica. Curat constitutional. Si dacă toate aceste mărci simbolice ale debutului sau pe lume, întru împlinirea menirii pentru care anume se năştea, nu au fost suficiente, nimic n-a putut impiedica a-dracului-fatalitate să-i mute data naşterii pe stil nou pe 13, 13 Februarie, şi să-i presare spiritul cu o inteligenţă de un fel anume, orientată spre priceperea muzicalitatii vorbirii şi a convergentei magice dintre sunete si sensuri.

Nu cred sa mai existe în cultura romana un alt artist care sa-si fi dus mai abitir decât Caragiale la indeplinire misiunea care s-a lipit firesc de geniul sau. Distanta dintre „ce-ar fi putut si-ar fi trebit sa fie” si „ce este” Opera, nu este nicăieri şi la nimeni dintre scriitorii români mai mari sau mai mici, mai mică decât la nenea Iancu, bogasierul limbii române libere, libere-libere, la ea acasa, pe strada, în berarii, în ministere, pretutindeni, atunci si-n veacul vecilor. Limba româna insăşi, ca instrument de comunicare logica si afectiva, s-a esentializat prin Caragiale. Se spune ca „Limitele mele sunt limitele limbajului meu”. In interiorul acestui adevar vast, se ascunde unul mai mic: „Limitele mele sunt limitele libertatii (de expresie) ale limbajului meu”. Nu pot fi liber daca n-am nimic „de spus”, daca nu stiu „(cum) sa spun” si/sau daca n-am „voie sa spun” şi, in fiecare dintre aceste trei dimensiuni ale libertăţii exista limitari. Prin Caragiale, „cum sa spun” a fost impins mai departe, oferind astfel fiecaruia mai multa libertate, incepand de la Radu Humor pâna la Andrei Plesu şi aşa mai departe, sunt(em) cu totii mai liberi in gândire şi vorbire, de la nenea Iancu citire, disponibili pentru risipiri de natura intelectuala mai degraba de natura lui „ce” si mai putin de natura lui „cum”. Este si motivul principal pentru care dl.Goe il iubeste pe nenea Iancu ca pe nimeni altul dintre ai nostri.

Dar asta nu e totul. Genialitatea omului de stiinta Caragiale (nascut la doua zile dupa Edison) rezidă in abilitatea sa de a fi reusit sa recunoasca (dintr-o privire) si sa extraga din haosul fenomenelor observate, esentialul si permanenul, repetabilul, regretabilul si reproductibilul, abstractizandu-l si redandu-l apoi, in esantioane inteligibile, schite usor de priceput si acceptat. Reflectarea de sine este o marca a inteligentei si ratiunii. Prin Caragiale societatea romaneasca a capatat atributul inteligentei auto-reflectarii esentializate. Ca nici pana azi nu reusim sa ne asumam rezultatele auto-reflectarii inteligente, pe care i-o datoram, nu mai este vina lui nenea Iancu, mort de tot, de-abinelea, in inghetul siberian al limbii germane culte, ce ne-a mai stors inca o data lămâia, cu h-umor a la „Herta Muller”. Si cu cat amânam mai mult, cu atat mai tarziu vom putea putea sa ne depaşim conditia şi să progresam. Mai intai ar trebui sa ne transformam porecla in renume si sa-i dam cezarului ce-i al cezarului, recunoscand cu umilinta si umor ca da, noi suntem Bibicul, nene Iancule. 13 Februarie, ziua de nastere a lui Caragiale, care ne tine cu mare succes loc si de Chaplin si de Cehov, si de Gogol, si de Kafka, si de Moliere, si de Shakespeare, si de Cervantes, si de Pirandello (mai ales de Pirandello) ar trebui fără tăgadă sa fie „Ziua Naţionala a Culturii Romane”. Alta mai potrivită nu exista. Ca despre potriveala si reprezentativitate este vorba.

Mihail Eminescu, poate cel mai important scriitor de limba romana, s-a nascut pe 15, zi fasta (nu pe 13!), in luna întâi, prima (nu a doua!). El reprezinta superlativul, exceptia, vârful, si va trebui celebrat si pretuit intotdeauna in mod special, ca EROU, un erou atipic, un gigant produs de catre românime. Va trebui insă ajutat sa evadeze cumva din prizonieratul limbii de lemn care-l decade de ani si ani de zile, in gunoiul festivalurilor de tip „Cantarea Romaniei”, la fiecare 15 Ianuarie, cand trupul si sufletul sau sunt facute bucăţi, amestecate cu prune si puse in fel de fel de guri, ca bunuri ale intregului popor. Am participat o vreme, in Romania si in strainatate la tot felul de chermeze jubiliare sub pretextul aniversarii poetului national. Am ascultat recitari, am degustat bufete si ţuici, constatînd cum ii sunt alterate litera si spiritul, in ciuda sa, in contra sa, de catre fiecare pigmeu care crede, sarmanul, ca poate evada din tagma celor pe care poetul ii detesta, plasându-se, in cuvinte, de partea lui, a marelui si nemuritorului Eminescu. Caragiale n-ar putea păţi asemenea rusine. N-ar avea cum. Nenea Iancu ar putea fi celebrat cu (si cu) mici si bere, fara probleme. E de-al nostru. Din popor. Reprezentativ. Ne reprezinta orice am face, nu ca Eminescu, care este reprezentativ, fara sa ne reprezinte, el reprezentandu-se cu adevarat doar pe sine. Numai cineva lipsit de logica si de minima intelegere a semnificatiei sintagmei „Cultura Nationala” nu poate pricepe ca 13 Februarie se potriveste ca Zi Nationala a Culturii Romane mai bine decat 15 Ianuarie, care ar putea fi declarata fara probleme Ziua Excelentei Culturale.

Printre romani dar si in strainatate nenea Iancu este de departe mult mai popular si mai ortoman. De pe urma lui teatrul romanesc, cinematografia, actori, regizori, ca si alte paturi sociale, cultura in general, au mancat o paine alba, crescand apoi, ca pe niste un cozonaci, alte nume si renume, care au facut cultură, natională, română.

De aceea azi, 13 Februarie, dl.Goe, care va sa zica, ma intelegeti, vine sa-i sarute papucul lui nenea Iancu – un sultan dintre aceea ce domnesc peste o limba, cerandu-si cu umilinta iertare pentru nivelul literar al pledoariei incropită aci.

P.S. Eminescu si Caragiale ar putea fi cele doua lozuri câştigătoare trase de catre literatura româna, angajata ca-conţopist, la ministerul culturii, acolo unde domneste ca şef dl. Georgescu, hau-hau… Doar ca sunt si azi viceversa. Tot viceversa. Revedeti va rog finalul:

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 12 Comments »

Blogul – poem postum / Autor: Mihai Eminescu

Posted by arcaluigoe pe Ianuarie 15, 2011

Blogul

Blogul? Bal mascat cu lume multa,
In care toti pe sus isi poarta nasul,
Disimulandu-si mutra, gandul, glasul…
Cu toti vorbesc si nimeni nu asculta.

Si eu intrai. Ma vezi rarindu-mi pasul.
Un vers incerc cu pana mea inculta.
Pe masa ta asez o foaie smulta,
Ce de cand e nici n-a visat Parnasul.

Spre-a-ti aminti trecutele petreceri.
Condeiu-n mana tu mi-l pui cu sila.
De la oricine-un snop de paie seceri,

Apoi te uiti razand la cate-o fila:
Viclean te bucuri de-ale noastre-ntreceri,
Privind in vrav prostia imobila.

In tonul Zilei, o lectura facultativa AICI

Si o lectura mai degraba obligatorie AICI

Si o alta AICI

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , | 13 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: