(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Posts Tagged ‘Florin Iaru’

13 (februarie) – Sfaturi practice pentru câștigarea premiului Nobel…

Posted by Arca lui Goe pe februarie 13, 2016

caragiale-cu-fiul-sau2Unșpce fevruarie bis – i/aka Ziua Culturii Naṭinale pe stil vechi – sau în/cantarea Romaniei pe vocea patriotului Naṭinale, marcatå prin nașterea lui Nenea, genialul de la Haimanale… Luca Caragiale… moṭul (prahovean) pe cacofonia multi-milenara de pe plai. Si, cu o asemenea ocazie festivå, ce-ar fi mai nimerit decat o lista de sfaturi practice adresata celor care vor musai câștigarea premiului Nobel la literatura pentru ṭårișoara noastrå mica? Nimica. Acuma noi unul, in cuget, alta avem noi, la sufletul nostru, caci noi consideram, cu toata tåria si dublul rafinament, ca singurul premiu Nobel care s-ar cuveni acordat ar fi cel pentru fizicå (atât si nimic altceva)… iar nu pentru alte mofturi si bazaconii precum chimie – hi, economie – ha, medicina – ho sau pentru pace (pace, pace… intre multe… naṭiuni) – hi-ha-ho… (no other comments). Dar de, tot drept este ca noi, ale dl.Goe, suntem personaj literar, nu stiintific, si nu nu se facea sa pledåm, tocmai noi, alte cauze decât cauza cea mare si sfanta a lui Nenea. Mai ales ca adrisatntul e cunoscut… intrucatva. 🙂 Presupunand ca nimanui nu i-ar putea trece prin cap ca dl.Goe nu s-ar afla in posesia unei liste consistente cu astfel de sfaturi practice, si nutrind nadejdea ca cei interesati de teorie (må rog, teoria ca teoria…) vor ajunge mai devreme sau mai tarziu (de preferat nu prea tarziu) sa dea peste aceste sfaturi practice de o inestimabila valoare, declaram deschisa lista aleatoare (cea sistematica fiind rezervata pentru lucrarea noastra de doctorat virtual aflata in pregatire cu tema „Dinamica semnificatiilor antropologice in acordarea premiilor Nobel de la infiintare si pana in present”) cu (unele) sfaturi utile pentru cei capabili sa le ordoneze si sa le urmeze. Pentru azi primul sfat.

1. Prima conditie pentru a putea obtine premiul Nobel pentru literatura este sa te fi nascut. Asadar naste-te…

A treisprezecea conditie propusa pe pozitia a doua este så nu-l superi cu niciun pret pe Niky Manolescu. Poti fi insolent cu Eugen Simion, poti sa-l ignori pe Alexandru Stefanescu, poti fi la cutite cu Sandra Gilbert sau cu Christopher Ricks, poti sa-l injuri de mama pe Jean Piaget, dar in niciun caz nu trebuie sa fii in relatii incordate cu Niky Manolescu. Poate parea bizar dar… totusi… Se intampla cå pe niciunul dintre laureatii premiului Nobel pentru literatura, dl. Manolescu n-a fost suparat aprioric. In egalå masurå, este stiut cå dintre cei pe care dl.Manolescu a fost sau este suparat, niciunul n-a castigat premiul Nobel, ba chiar n-a mai castigat nimic. Asadar, chiar daca nu se poate explica stiintific de ce tensiunile cu Niky Manolescu nu fac bine aspiratiilor nobeliare, totusi nu trebuie neglijat continutul acestui enunt empiric: Impaca-te (bine) cu dl.Manolescu ca sa-ti fie tie bine si sa castigi b/ani multi pe Pamant. Cel putin pana la castigarea respectivului premiu.

Sfatul cu numarul opt este så scrii trilogii, in timp ce sfatul al-XXII-lea este så fi fost un fost poet.

Nefericit print al aspiratiilor literare, sau printesa, daca te-ai grabit sa urmezi prima recomandare, sunt sanse mari s-o fi dat in bara, caci sfatul al doilea suna asa:
2. Naste-te unde si cand trebuie (in niciun caz aiurea)… Daca totusi ai apucat sa te nasti… dar nu unde si cand trebuie, nu dispera. Nu-i totul pierdut. Mai greu se va face ceea ce altminteri s-ar fi facut usor. 2 bis. Va trebui sa gasesti perspective straine, stanii, nefiresti, asupra lumii in care te scalzi, si sa te comporti (daca poti), consistent si natural, ca si cum te-ai fi nascut altundeva, altcândva… De preferinta acolo si unde trebuie… dar mai dihai, mai abitir, mai nemilos, ca sa te vezi… de departe, de atunci, de acolo… Vorba ‘ceea: You know you look so Seattle but you feel so L.A.  !

3. Fii estic. Cat mai estic. Sau vestic. Foarte vestic. Fii polar. Tropical. Fii de undeva. E musai. A fi de nicaieri este un impediment major in obtinerea premiului Nobel pentru literatura, indiferent cat talent si genialitate ti-ar curge, prin unghie, din cocoasa, pe hârtie (sau pe sticlå). Premiul Nobele se duce intotdeauna undeva, niciodata nicaieri.

al-XVI-lea. Nu fi pudic. Nu fi obscen… Vom exemplifica… cam in curand. Poate. Dar in niciun caz amu, nu pe 19 Februarie cand unul (se) naste (Brancusi), iar altul (se) moare (Eco), ica-asa.

13. Lucrurile se cam precipitarå (sub stele? printre ele?) aruncand(u-ne) (si mai) in derizoriu stradania de a incropi cu zel si pompa un tabel necronologic al recomandarilor de bine pentru cucerirea inadins a premiului Nobel pentru literaturå. Cel mai indreptatit autor al ultimului sfert de veac intru premierea Nobelearå in Stockholm City Hall, un geniu, s-a decis sa se retraga definitiv si irevocabil de pe lista candidatilor la respectivul pre-μ, renunatand sa-si mai astepte, cuminte si polititic/os, rândul la de(s)cernarea pomenii oferitå de marele in/juriu al corectitudinii politice apocaliptice, alegand så-si de/dis/cearna singur, de-cu-seara dis-de-dimineatzå, premiul marelui repaos. „Cât de clar devine totul atunci când te uiți din negura unei temnite” zise Umberto Eco si muri, coborand in cea mai neagra temnita cu putinta, cea a mortii eterne, trecand prin punctul de inflexiune al tuturor intelegerilor. O biatå bielo-ruså, al carui nume cine naiba så si-l mai aminteascå pe dinafarå, avu rând inaintea muntelui Eco, Umberto Eco. Ce facusi amice? O mierlisi? Låsasi armatele de imbecili inexorabili sa se desfete colcaind, pomenindu-ti numele, dansând grotesc si urlandu-si golul la lunå. Mare rusine amice. Mare rusine. Sper måcar cå la ora asta Gabriel Garcia Marquez iti freacå ridichia, iti stoarce låmâia si-ti tine o predicå de-ti dau lacrimile. Recomandarea finalå, acordatå acum (din vreme, anticipat) oricarui (alt) muritor „a-spirant” la premiul Nobel pentru literaturå, era (in asteptare, la påstrare, pentru un final en-fanfare): „Sa fii sånatos si så tråiesti destul… ani multi pe pamant, cu umilintå si råbdare. Asadar dragul meu candidat, acuma… privind cu tristate acest precedent nefericit, mentionam cu grabire, fii destept, nu fi prost, ca Umberto. Nu muri! Dacå se poate.

a-XXXIX-a treaptå: Ar cam fi timpul timpul sa-l „i-miti” pe Joyce. James l-a reinventat pe Ulise, rescriind Odiseea. Trebuie sa-l reinventezi pe Gulliver rescriindu-i calatoriile, in context post-modern. Fii pentru  Swift, ce a fost Joyce pentru Homer. Apoi repede, repejor, inainte de a da idei si altora reinventeaza-l pe Robinson Crusoe propunand reactulizarea mitului respectiv, fiindu-i (si) lui Defoe  ceea ce-i fu Joyce lui Homer (exista zvonuri ca Homer ar fi fost un impostor nu un autor, dar acum chiar ca nu mai conteaza). Mizeaza pe faptul ca, la urma urmei, in „zilele noastre” (si ale lui Homer Jay Simpson), mai abitir decat pe pe vremea lui Swift & Defoe, ori a lui Homer si a homericului Ulise, insul este inca si mai singur, mai pierdut in imensitatea coplesitoare a universului, care creste (plenar), prin dilatare, incomparabil mai amplu si mai rapid decat o poate face populatia planetara a suprapopulatei planete de pamant, facandu-ne sa fim, in medie, din ce in ce mai departe unii de altii si mai fara Vineri. Miturile Guliver & Crusoe au nevoie urgenta de actualizare, de primenire, de revitalizare. Daca nu tu atunci cine? Daca nu acum, atunci cand? E o sansa unica… dar… Daca nu-ti då mâna atunci poti sa-i dai cu piciorul… Mai sunt si alte mi(ni)stere…

* * *

Sfatul al n + 1-lea: Dragul meu catindat ar fi bine sa deschizi o lista cu aut(h)orii notorii (macar in anumite cercuri, mai largi sau mai strâmte) care n-or sa primeasca si nici n-or sa ia vreodata-ca-niciodata, in veacul vecilor, premiul Nobel pentru (vreo) literatura. Actualizeaza lista, n-o scapa din vedere si NU FACE CA EI. Fii consecvent in tot ce faci, să nu faci nimic din ce fac cei din lista proscrișilor. Să nu uiti Darie.

Poti include pe lista si foşti… scriitori, poeţi, drago-beţi, dizi-denţi, excluşi si auto-excluşi definitiv… din categoria nominalizabililor aspiranti la pre-µ-ul Nobel pentru literatură (scârţa- scârţa pe hârtie, hârtia virtuală y compris, cea igenică nu).  Poti deschide lista cu Dorin (Tudoran), Floooorin (Iaru) si alti cativa ga-ga-ga (toti fosti poeti si poe-zei in retragere, lasati la vatră), care de câte circa 30 de ani (de pace seculară) n-au mai scris nimica, in afara (poate) de pamflete pân gazete sau chiar mai rau (pe la bloguri or face-book-uri)… Adaugă pe cine vrei d-ta, actualizeaza lista, n-o scapa din vedere si NU FACE CA EI. Fii consecvent în tot ce faci, să nu faci nimic din ce fac cei din lista proscrișilor. Să nu uiti Darie.

(PARA-n-TEZA): Un exemplu de „author” care n-o sa primeasca si nici n-o sa ia vreodata-ca-niciodata, in veacul vecilor, premiul Nobel pentru (vreo) literatură este Dorin Tudoran, un pamfletar sufletist, dar neinsufletit. Nici macar daca s-ar inventa premiul Nobel pentru pamflete tot n-at fi in stare a fi capabil măcar de isprava căpătarii nominalizării pentru candidatură la acel improbabil pre-µ, cat despre castigare… mai indreptatit ar fi fiind poate (sau in tot cazul mai degrabă) unul dintre ultimii săi ciracii fideli, si nu, nu ne referim aici nici la flegmaticul Dezideriu Dudas (cum sa te cheme vere in acest mare fel?) si nici la cavalerul foarte tristei figuri, fără ar-mură-n-gură, Go-Gea Va-Sile-Panza, ci la simpaticul Calomfir/Escu, care de când s-a pensionat are propensiunea comentariilor literar-firoscoase si satirico-humoristice pă certocratie. Loc ar fi. Cât cu-prinde. Asadar sfat (in atentia candidatilor la Nobel): Nu faceti ca Dorin Tudoran. Ca n-aveti de ce. – Expla-na-ţie: Conul Dorin, slab de înger, si slab… asa în general, ca toată viata lui, marcată de foame si degrevată de greve grave, s-a extras spontan dintr-o stare divină de somnolenţă si beatitudine, în care se afla (nu se stie cum) de luni bune de zile, intre-rupând excelenta serie memorialistică minimalå, punc-tată (bă tată) cu fotografii de arhiva, ăle mai prima d-le, (compromiţându-le practic definitiv, seria si starea) ca să-i sară, pamfletareşte, in aparare lui Voiculescu Dan (via eine kleine klaus-trofobus) si la beregata lui Mihåies Mircea. Deh, pute/rea obisnuintei (sau sindromul consilierului tardiv), postand un post de post, pe post de pamflet, in care-si cauta hazul pierdut (in jurul omonimiei p(r)ostului cu sine insusi) precum Marcel (Proust) les temps perdu. Desigur însă că conul Dorin ar putea căpăta premilul Nobel pentru literartură, daca nu ca autor, atunci macar ca personaj (canalie si inocent din întamplare), cu condiţa sine qua non să-si gasească autorul potrivit (cum i-o fi norocul). El şi Iaru plus alţi câtiva ga-ga-ga (toţi foşti poeţi şi poe-zei în retragere, lăsaţi la vatră) ar trebui sa se facă măcar 6 la număr ca să poată spera să dea peste vreun Pirandello. Si apropo de italieni, con-comitent si celebrii si morti, m-a uimit să remarc că conul Dorin, altminteri autor profesionist, din oficiu, de necroloage, a ratat să zică si d-lui, doua vorbe acolo la catafalcul virtual al lui Umberto Eco (altă ligă). Si asta încă asa natural, fără sa se ab-ţină. In subsidiar si in trecere, am aminti candidatilor, ca sugestie literară, locurile in care nu se intampla nimic, după cum si consemnează, în scurte mesaje, lunaticii (alunecati accidental prin zonă) si ale cåror semnaturi sunt, in genere, mai lungi decat mesajele comentariilor. Locuri meta-forizabile si chiar hipe-bolizabile, in ro-mane si ni-vole. Am încheiat PARA-n-TEZA).

In atentia candidatilor seriosi: Daca deja ati pus in practica Sfatul al n + 1-lea si ati deschis lista ne-nobeliarilor congenitali (pentru a nu face ca ei) cred ca sarcina in aceasta privinta se usureaza de la sine, intrucat respectivii au tendinta de a se aduna in grupuri. Avem deosebita placere de a semnala o pleiada intreaga de „scriitori” „romani” (mai mult sau mai putin, si una si alta, dar nu conteaza cåci aici este vorba de universalitate) care se pun benevol si dezinteresat in slujba demnitatii scriitorului roman (in fericita varianta a valabilitatii acestei convergente, intre scris si demnitate, si a existentei a macar unui exemplar din aceasta specie, caci da, avem cazuri exemplare), formand un grup pret-a-trans-porter in lista noastra deschisa. Extragerea norocoasa (foarte consistenta) a contra-exemplelor de ne-urmat (pe drumul Stockholm-ului si/sau/poate si al Damascului) se poate face aici: Cronologia deloc ”ieroglifică” a adeziunii și retragerii mele din ”Grupul pentru reforma USR”. Un răspuns lui Florin Iaru, ”la cea mai joasă ficțiune”. – Premiile necastigate urmand a se reporta pentru ex-tragerile viitoare.

* * *

Despre Căluş şi despre Mărţisor da, s-ar putea vorbi, în romane cu pretentii Nobiliare, dar numai in limbi de circulatie cvasi-internatională. Altminteri nu. Un scriitor japonez (de exemplu) care ar scrie, de departe, de peste mari si tari, intr-o nivolă intitulată ori „Capcana de apa” ori „Crisalida de aer„, despre Dragobete, despre Căluş, despre Mărţisor si despre Baba Dochia, ar putea aspira, cu destulă încredere, la obtinerea premiului Nobel pentru literatură. Un astfel de samur/ai ar face astfel, involuntar si colateral, dar mult mai eficient decât orice român cu chichirez, o bună publicitate ideii de Mărţisor, care, cu putin noroc, si-ar putea căpăta asa, via arhipelagul nipon plus Stockholm City Hall, meritata universalitate, măcar la nivelui zilei de sfântul Patrick. Vorbim aici, desigur, despre un „must„, vraja reinventarii si reordonarii miturilor umanitatii… atât de necesară în aceste timpuri con-fuze. Recomandare valabilă, desigur, doar pentru candidatii avansati, avizaţi (despre care se poate anticipa c-ar fi fiind deja in posesia secretului tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte si a mitului corespunzator, universal, foarte uninersal, dar încă nerecunoscut ca atare).

martisor tovarasul andrei plesu

Paranteza a ţî-a: Desi (punctual) scrie (foarte) bine, cu verva, inteligentå (relativå) si umor (absolut), având a-des-ea drept-ate, nici dl.Plesu (Fiindcă veni vorba…) nu va castiga niciodata pre-µ-ul Nobel pentru literatură. Probabil ca nici pe cel pentru chimie. Totuşi orice candidat aspirant serios, multe ar avea de învăţat de la acest învăţat. Inclusiv lucruri utile intru atingerea patrioticului obiectiv: Câştigarea pre-µ-lui Nobel pentru literatură. Vom reveni asupra relatiei (gen) dintre „plesu” si „drumul către cucerirea Nobelului”, atunci cand vom relua  detalierea sfatului al-XVI-lea (see above), suspendată temporar din cauza necazului cu Umberto (de pe 19 februarie a.c.).

* * *

4. Fii in relatii cordiale cu clasicii si clasicismul. Fii (chiar) intim cu clasicii si clasicismul. Puncteaza aceasta relatie la nivelul detaliului. Incepe-ti romanul cu o scena petrecuta intr-un taxi in care soferul asculta „Sinfonietta” lui Janáček, piesa pe care, in mod bizar, clienta care calatoreste cu acel taxi o recunoaste si o identifica spontan si… inexplicabil. Arata-te (extrem)  de familiar cu lucråri mai putin cunoscute ale clasicilor (de ex. Insula Sahalin, de Cehov) si ofera-i cititorului (asa.. ca de la tine) chei de conectare a acestora la simfonia universala a lumii (om plus umanitate). Fii in relatii cordiale cu clasicii dar nu te pupa cu ei pe gura. Fii amical. Fii superior. Fii flexibil. Ajusteaza-ti in permanenta relatiile cu ei, distantele, atitudinea, perspectiva. Nu de sfii sa-i ironizezi, sa-i iei de sus, de pe palierul contemporanitatii, al modernismului (post-modernismului?) si al tuturor intelegerilor ulterioare. Mimeaza solemnitatea. Raporteaza-te la ei (cu piosenie) atunci cand  atingi, tangential, intricabile probleme legate de conditia umana, abordate prin prisma semioticii si a logicii simbolice, cand vorbesti (prin intermediul personajelor tale, „niste oameni acolo si ei”) despre dihotomia dintre durere si suferinta. Accentueaza tu insuti (prin intermediul personajelor tale, „niste oameni acolo si ei”) confuzia dintre notiunile respective (durere si suferinta), facand mult mai spectaculoasa clarificarea apoteotica din final, sau (daca nu) punctarea intristatoare a faptului ca din acea dilemma nu se poate iesi. Caci, la urma urmei ce-i durerea? Ce-i suferinta? Ce sunt aceste lucruri pentru omul muritor? Intreaba-te! Consulta-i pe clasici. Discuta cu ei. Disculpå-i. Vorbeste despre morfina care curma durerea dar nu si suferinta. Vorbeste despre rolul simptomatic al durerii, despre comunicare, meta-comunicare si instiintare si få-l pe cititorul profan (si chiar pe criticul rafinat) sa inteleaga (dimpreuna cu personajele tale, prin ele) ca durerea este un mod prin care ti se comunica ca anumite lucruri nu merg bine…, dar ca… nu ti se comunica depre toate cele care nu merg bine. Faptul ca despre celelalte nu primesti semnale (cå nu te dor; de exemplu pe Viorel Padina nu-l doare capul, pe cei din siaj nici atât) nu insemnå ca acelea merg bine (cum ar putea sa meargå bine cand, entropic, ele te ghideaza pas cu pas catre moarte, disolutie, uitare, anulare, desfiintare?). Explica-i cititorului (si criticului), astfel incat sa-i lasi impresia ca a descoperit singur (in sine, de la sine) ca viata este posibila, si ca traim, tocmai datorata faptul ca nu primim semnale dureroase de la toate lucrurile care merg prost, cå dacå reusim macar provizoriu sa nu fim coplesiti (ontologic) asta se intampla doar prin omisiune, ca viata este o mare minciuna prin omisiune, si ca (vai) durerile de care avem parte sunt (in acest fel) subversive, diversioniste, menite sa ne abata atentia de la toate celelalte lucruri,  precum si de la greatza sartriana a existentei, fåcând credibilå, incredibila minciuna. Aluziv, subliminal, sub-liniazå (apoi)  cå si ca si suferinta e la fel. Traim in ignoranta pentru ca (pur si simplu) n-am putea trai altfel. Ma doare capul. Ma doare inima. Ma doare ficatul. Ma doare piatra la rinichi. Pe mine (,) må. Sufår. Eu. Din cauza durerilor mele. Sau ale copilului meu. Ale sotiei. Ale mamei mele. Ale tatalui meu. Ale fratilor mei si ale surorilor mele. Ale prietenilor mei. Ale vecinilor. Ale cunoscutilor. Ale celor prezentati la televizor. Ale umanitatii (doar asa… un pic, in general)… In rest nu. Nimic. Deocamdata nicio durere. Nimic de la colon, nimic de la hipofiză. In afara (poate) de mici tensiuni oculare matinale. Nimic din Africa, Siria, sau din gâtul fetitei de 4 ani in momemntul decapitårii ei de catre bona „islamistå”, in numele unui Allah (ah, Akbar) (al carui nume este luat in desert, post factum). Nimic despre durerea inuman de disproiportionata simtita de o bona uzbeca din Rusia la aflarea vestii ca musulmanul de acasa si-ar fi luat a doua nevasta, in deplin acord cu morala, religia, legea, conventiile locului. Se facuse gaura-n cer. S-o fi facut! Si nimic dinspre nimic altceva… Slava Domnului. Ca si asa o ducem greu. Ne doare strict ceea ce trebuie sa ne doara si… astfel, viata e frumoasa. Viata e frumoasa oricum! Viata merita traita! Viata e o lupta! Traiasca lupta pentru pace. Regele e pe moarte. Traiasca regele. Etc, etc, etc. Ne dor doar lucrurile despre care aflam (cate ceva), ca pe Nichita atomul, marul si altele (pe atât de putini îi doare particula lui Dumnezeu). Aici, in acest puncrt al naratiunii, ar cam fi momentul ca unul dintre personajele tale (eventual adept al jainismului) sa-i råpeascå brusc cititorului senzatia (înălțătoare) c-ar fi descoperit el insusi, fix in timp ce-ti citea romanul (o insailare solenoidalå) secretele murdare si cvasi-perpetui ale existentei. Respectivul personaj (eventual adept al jainismului)  ar putea pomeni abrupt despre Nirvana, despre inexistentå, despre Nimic si despre imposibilitatea reprezentarii mentale a acestuia. In rest poti sa scrii la nivelul si in stilul lui Paul Feval sau Everac (mai ales daca esti japonez, adica defazat literar cu cam 150 de ani) despre campanii romantice de pedepsire (cu moartea) a barbatilor care-si bat/terorizeaza sotiile (aducandu-le cu cruzime extrema la apostazie si sinucidere). Personajul care coordoneaza si administreaza aceste executii trebuind sa fie (de ex) o batranica blajina, buna, blanda, omenoasa, bogata, dedicata si perseverenta, a carei fiica s-a sinucis, cu multa vreme in urma, din cauza tratamenelor la care o supunea un sot sadic, sodomist si masochist. Cam asta. Nu uita sa-i invoci evaziv pe clasici: Balzac, Hugo, Orwell, la gramada, intr-un amalgam bizar, dar lasandu-l pe cititor sa sub-inteleaga existenta unei relatii simple si evidente intre toti si intre toate, pe care, desigur, cå el, atent, competent, inteligent, educat, erudit chiar,  o poate intelege singur, dintr-o privire. Acuma daca esti intr-adevar un candiat serios la postura de castigator al premiului Nobel pentru literature (ceea ce-ti doresc din toata inima), vei avea desigur bunavointa, capacitatea si interesul sa sistematizezi si sa extragi esentialul din aceasta recomandare cu numarul 4: Fii in relatii cordiale cu clasicii si clasicismul. Ma rog, faci cum crezi. Intreaba-l insa si pe Alexandru Stefanescu. Asa intr-o doara. Sa vezi ce-o sa zica.

* * *

Sfătuleţ: Dacă ţii să „te exprimi” în (multe) cuvinte, adică să: gândeşti-vorbeşti-scrii, adresându-te (musai) unui „public”, care să se minuneze  şi să te aclame(ze) (sau invers),  şi dacă exprimarea şi reacţiile (care or fi) sunt mai importante decât mesajul, poti practica, desigur,  cu talent şi erudiţie discursul în care nu spui nimic. Dacă însă aspiri la premiul Nobel pentru literatură ar fi de preferat să nu te ţii de Discursuri sterile ci mai degrabă să vorbeşti despre nimic (cât mai substanţial cu putinţă). Dacă-ţi dă mâna.  Deci: Nu fii Farfuridi – Asa NU!

* * *

a-x-a Recomandare ex-presa: „Dacă pană la 28 de ani n-ai devenit celebru atunci renuntă la celebritate.” Asta nu este din mine (ci din cine stie cine, in tot cazul din cine trebuie) dar se potriveste (plenar) cu scopul (tutelar), cu rima si ritmul sfaturilor necronologice dar si confuze adresate ezotericeste celor auto-alesi drept candidati nobeliari voluntari. Aceasta reforulare a sfatului al op-tulea despre op-urile poetice, vrea sa spuna ca daca nu te-ai consacrat ca poet de talie universală, sau macar continentală ori, la limită, regională (depinde de regiune), in cazuri extreme admitandu-se o consacrare natională, cvasi-natională sau (eh) locală (comunală),  atunci, (virgulă de respiratie/inspiratie) trebuie sa te lasi brusc de poezie, sa te eliberezi abrupt de acest viciu (de procedura) si sa te apuci de proza. Este imperios necesar. Daca insa (cine stie cum) te-ai con-sacrat a-prioric, ca poet (si nici n-ai murit aiurea, calcat de tramvai), poti continua sa mai pierzi vremea  cu poezia până cel tarziu la implinirea varstei de 33 de ani. In acea clipăăăăă (pre-lungăăăă), dar in tot cazul inainte de implinirea varstei critice de 40 de ani, adica la 39 (de trei ori cate 13) trebuie (sa-ti invingi lenea) si, inebunind, sa te apuci serios de proza. Precum Eminescu sau alti apostoli ori mesii. Trece proza pe ordinea de zi! Distributia de probabilitate evaluată prin Metoda „Monte Carlo”, probeaza fără tăgadă ca poezia pura nu aduce premii Nobel  (…). Incheind acest interminabil pre-ambul propus special pentru a-ti pune la încercarea răbdarea si anduranta, as adauga (totusi) si sfatul necronologic al zilei: Di-stinge  cu dis-cernămâmt între sfaturi  si false sfaturi. Nu plânge. Esti scriitor, ce naiba.

* * *

(va urma) – probabil cu sfaturi (si) mai de dinainte, mai consistente si mai serioase (cu siguranta cå dacå l-am putea co-opta si pe universitarul Vintilååå Mihåilescu, ar iesi un „Ghid practic al candiatului la premiul Nobel” de toata frumusetea)… Ghidul, candidatul… Tot una…  🙂

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 55 Comments »

„Cenaclul de luni”, alternativa subversivă la „Cenaclul Flacăra”

Posted by Arca lui Goe pe iulie 29, 2013

Autor:  Monica Andronescu

Mircea Cărtărescu, Florin Iaru sau Ioan Groşan sunt doar câteva dintre numele care au făcut istorie la cenaclul legendar condus de Nicolae Manolescu.

Cenaclul de Luni, a fost rampa de lansare pentru Generaţia 80, care a făcut istorie în literatura românească: Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ioan Bogdan Lefter, Ion Groşan, Alexandru Muşina sunt doar câteva dintre numele importante care au înflorit sub îndrumarea lui Nicolae Manolescu. Poetul şi criticul de teatru Doru Mareş (foto), secretar al Cenaclului de Luni, îşi aminteşte de această oază de libertate din deşertul comunist.

EVZ: În seara de 3 martie 1977, cu o zi înainte de cutremurul devastator, s-au adunat câţiva rebeli să-şi citească scrierile, în prezenţa criticului literar Nicolae Manolescu. A fost prima întâlnire a ceea ce se va numi Cenaclul de Luni. Împreună cu Radu Călin Cristea aţi fost iniţiatorul, spune istoria. Care e povestea acestui început?


Doru Mareş:
 Ca în orice legendă, e şi aici un sîmbure de adevăr. Sigur e că Radu Călin Cristea şi Călin Vlasie se aflau acolo. Personal, făceam pe soldatul la vânători de munte, la Câmpulung Muscel (alături de Liviu Papadima, pe de o parte, de Tompa Gabor, Victor Ioan Frunză, Adi Carauleanu, Andrei Mihalache, Marcel Anghel ş.a., pe de alta). M-am alăturat grupului de la, probabil, a doua şedinţă, adică din toamnă, după ce am terminat de cules studenţeşte strugurii patriei la Cochirleni (şi lăzile de Covagin (absolut autentic – o marcă de gin fabricată în Covasna, de unde uluitorul nume – n.r.) uitate în MAT-ul de la Rasova, acelaşi judeţ dobrogean). A fost aşa, un suflu al vremii, o dorinţă de a face un cenaclu mai de Doamne-ajută (era vremea când tot colhozul şi tot cvartalu- avea poeţii lui care sclipeau hăt, pînă la colţul uliţei/ aleii), fără a fi fost cineva conştient de ce avea să iasă.

Care era atmosfera întâlnirilor care s-au ţinut la Universitate, dar şi la Clubul CFR de pe Calea Griviţei? 
La Clubul CFR nu mai era (măcar ca titulatură) Cenaclul de Luni. După Universitate, la vreo jumătate de an, ne-am mutat la Casa Studenţilor, unde am rămas până la sfârşit. Atmosfera era una liberă, muşcătoare, dar extrem de prietenoasă. Cert e că, în linie junimistă, ziceam noi (cred că aşa şi era), cel mai abitir se exersa simţul critic. Nu cred să fi scăpat cineva. Sigur, nu îţi pica bine, dar simţeai rostul şi, mai ales, fair-playul. Nu prea îmi amintesc excese de laudă, în schimb exploda ironia, ieşeai jumulit de toţi fulgii dacă citeai ceva prea de tot naşpa, dar critica era una veselă, totuşi, căci ridendo…


Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Bogdan Ghiu, Mariana Marin și Alexandru Mușina, cinci dintre vârfurile Generației 80

Unii s-au opus făţiş…

În ce fel erau toate astea periculoase pentru regim? 
Faptul că până la urmă Cenaclul a fost „ras” dovedeşte că era periculos. Nu era „pe linie”, evident, nu avea nimic de împărţit cu politica partidului comunist, ba chiar mirosea a „americanizare”. Nu era Cenaclul lui Păunescu, unde insul punea toată sala să urle „eu cânt conducătorul care-a ştiut şi ştie” etc. Ba la din contră, monşer! Nu a fost însă o instituţie a dizidenţei, cel puţin nu pe faţă, deşi poeţi precum Mariana Marin ori Liviu Ioan Stoiciu s-au opus direct şi fără ambiguitate regimului politic.

Cenalul a fost desfiinţat din ordin de partid după şapte ani de existenţă. Ar mai fi durat? 
Probabil, da. Nici modelul Junimii nu a răposat după ce bună parte dintre membri au luat drumul Bucureştiului ori pur şi simplu li s-a dus juna necesitate de a clama în grup. Trucul de desfiinţare a fost unul abil: trebuia ca nu ştiu ce procent dintre membri să fie studenţi. Evident, grupul deja prea extins încurca socotelile unui regim care mai avea de respirat vreo şase ani de zile. Poate, în reacţiile publice din prezent nu se mai citeşte ce ne unea pe atunci, nu se mai întrevede o eventuală continuitate. Unii chiar s-au dezis. Mi se pare stupid: a fost pielea în care ne-am trăit tinereţea şi începuturile, drept pentru care cred că merită ceva mai mult (auto) respect…

A fost Cenaclul de Luni o poveste cu Feţi-Frumoşi şi Ilene-Cosânzene care tânjesc după libertate? 
A fost o poveste cu oameni normali şi aproape liberi. Bine, nu pe stradă, era doar vremea distihului „Prin tufişuri şi cotloane, miliţienii cu bastoane”. Şi, pe cale de consecinţă, a celuilalt: „Cine bate noaptea la fereastra ta, e Secoritatea, nu te speria”. Era şi la Cenaclul de Luni aceeaşi limită schizofrenă a întregii societăţi: eşti liber, dar aibi de grijă să nu calci tovarăşii pe coadă. Şi aveau, bre, o coadă sensibilă (nimic freudian aici)… Cum să zic: nu tânjeam după libertate, fiindcă, în cadrul grupului, citindu- ne textele eram complet liberi. Gheorghe Iova a venit la un moment dat cu o proză care se chema „Reserré”, încuiat de două ori, strâns cu asupra de măsură, cum ar veni, dar şi sigla de atunci a României (RSR). Ne interesau, însă (dacă nu cumva, inconştient, ştiam că e mai „sănătos” aşa), estetica şi tehnicile ei (chiar dacă Florin Iaru scosese deja poezia în stradă), fără a introduce estetica în inventar, cel puţin nu ca artă poetică. Opinia mea e că latura asta nu ar prea fi de laudă, dar aşa au mers lucrurile. Altfel, complotam destui prin ungherele noastre. Acum, dacă tot am ajuns de basm (sintagma nu e în toate accepţiunile „de bine”, ştiu), om fi fost şi Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. În orice caz, am fost tineri şi nu ne-am jucat cu chestia asta!

Citiţi mai mult: „Cenaclul de luni”, alternativa subversivă la „Cenaclul Flacăra” – Cultură > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/1049663.html#ixzz2aOQz6vyf
EVZ.ro

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 22 Comments »

Dar de Mos Nicolae…

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 6, 2012

Dar de Mos Nicolae noi ce bem?

V-as propune un cocktail Trader Vic’s Original Mai Tai, servit la un baruletz in Aruba

mai-tai-recipe1

Trader Vic’s Original Mai Tai

2 ounces 17-year-old Jamaican rum 1/2 ounce orgeat (almond syrup) 1/2 ounce orange curacao Juice of one fresh lime 1/4 ounce rock candy syrup or Simple Syrup Lime slice for garnish Sprig of mint for garnish

Shake ingredients and pour into an ice-packed glass. Garnish with lime and a sprig of mint.

Makes 1 serving.

 
293_large 
Accidental21

Make more servings:

(1) De ghicit cine ar fi domnul cu fizic atat de adolescentin incå,
zglobiu, alaturi de esenta romului de 17 ani

si

(2) a cui sotie este d-na care apare alaturi de d.Goe

(raspunsurile castigatoare si premierea – intr-o editie viitoare)

24DGoe_BeachBar1

* * *

…dar de Mos Nicolae cred ca ar fi nimerit sa re-venim la oile noastre pentru a incerca iarasi så le dezbărăm de naravul escamotarii lânei. Vorbirea este o entitate atat de vaga, de versatila, de flexibila, atat de ambiugua si de nematematica, de imprecisa (pr)in natura ei, intr-o marja de toleranta extra-larga, incat, prin asta de-vine cu totul si cu totul improprie (vre)unei comunicari reale, eficiente si definitive. Vorbirea nu este, in fond, bazata pe nimic/a , fiind o simpla inflorire a nimicului, intr-o varietate cvasi-infinita de pseudo-sensuri, ce ne pot tine captivi/ocupati la nesfarsit in con-versatii (fel de fel), dandu-ne dulcea iluzie a comunicarii si comuniunii. Arta conversatiei este in fond stiinta pålåvragirii armonioase. Este acesta tocmai secretul faptului ca nu ne plictisim niciodata vorbind, vorbind, vorbind, imbinand si dezbinand, ca-ntr-un puzzle straniu, mici nimicuri – cuvintele, piese ale Marelui Nimic, imposibil de reconstituit in intregimea sa. Asadar un joc fara sfarsit, in afara sfarsitului fiecaruia. Omul cat traieste vorbeste (sau asculta vorbe, adica, in fond, acelasi lucru). In acest context, nimic nu este mai absurd decat dictionarul, un cerc vicios, o insailare carghioasa, penibila, in incercarea de a explica cuvintele prin (alte) cuvinte, plecand de la presupunerea (gresita) ca sensurile anumitor cuvinte (primare, primordiale sau finale) ar fi de la sine intelese, cunoscute si unanim acceptate. Nefiind asa, putem abuza de libertate, alunecand usor incolo si incoace in vorbire (ca acuma), in relativitatea de-la-sine-intelegerii si a poli-semantismelor devastatoare, (dar numai) in masura in care putem gasi interlocutori mai putin abili decat noi in a naviga pr/intre sensurile (vagi, cum altminteri) ale aceluiasi cuvant sau acelorasi imbinari de cuvinte, in care ceva poate fi foarte usor inteles si ca altceva sau altceva si altceva, in functie de contextul considerat in genere (vai) facultativ ori dispensabil ori interschimbabil. In cazul in care nu-i gasim pe acei interlocutori anume sau gasim invers, nu mai este vorba de libertate ci de constrangere. Ramane de vazut care dintre noi vor fi liberi(i) si care nu, in acest debut de conversatie pe care l-as propune (formal) in forma de monolog 🙄 pentru inceput, iar apoi (in cuprins) in forma dialogului (atat de unanim si pretutindeni apreciat) .

Am facut aceasta introducere (in confuzie) pentru a favoriza cu anticipare, resemnarea (ca alternativa) in fata constatarii ca una vorbim, basca ne intelegem, mai ales ca anonimi, de la anonim la anonim, neputând asadar sa ne vedem, sa ne auzim, sa ne mirosim, sa ne pipaim si sa ne de/gustam in voie, si nici sa ne imaginam in deplina libertate asa ceva (sau altceva inca si mai dihai). Nu permite Constitutiunea – Constitutiunea Hyperspatiului Universului Virtual al Anonimatului Clandestin si (sc)Amtor. Caci chiar despre anonimat, neanonimat si semi-anonimat va fi vorba, draga prea-cinstit si citit cititor unic al (b)Arcei lui Goe, in prelegerea de fata, acum ca niciodata mai inainte si ca niciodata mai apoi.

Trebuie sa incep prin a reaminti ca termenul „anonim” (ca si antonimul sau „neanonim”, adica „cu caracter public”) accepta acceptzii di-fe-ri-te (da, da, di-fe-ri-te) in Realitatearealitate si in Realitatea Virtuala a HUVACA. In nevirtuala realitate-Realitate starea de anonimat sau de neanonimat nu poate fi asumata liber, prin consimtzamant sau printr-o simpla declaratie. Optiunea pentru una sau alta poate constitui, desigur, un deziderat tangibil in timp, prin efort si sârguinta, prin costisitoare procese de devenire. In realitate, anonim este acela care, prin natura profesiei sale si a tuturor celorlalte actiuni pe care le intreprinde curent si prin stilul sau de viata, nu atrage atentia in mod persistent niciunei alte persoane care sa nu se afle deja, in mod explicit, in lista cunostintelor sale sau care sa nu devina (decazând) in scurt timp asa ceva. Anonim este, asadar, acela care este cunoscut numai cunoscutilor sai. In mod similar un neanonim, adica o persoana publica, este aceea persoana care in mod curent, prin natura profesiei sau a apucaturilor sale, este cunoscuta (ce naiba o inseamna concret ca e cunoscuta nu face obiectul prezentei prelegeri, fiind de la sine sub-inteles) unui numar semnificativ de persoane pe care el personal, nu numai ca nu le cunoaste deloc, dar, adesea, nici macar nu are habar despre cei care l-ar cunoaste si (cam) cat de multi ar fi ei. La numar. Asa dupa cum mentionam mai devreme, navigarea de la o categoria la alta, in realitate, inainte si inapoi, nu-i floare la ureche. Deasemenea trebuie spus ca apartenenta la vreuna dintre cele doua categori disjuncte nu implica, nu semnifica, nu simbolizeaza si nu marcheaza in niciun fel orice alt fel de alte atribute precum inteligenta/prostia, eruditia/incultura, onestitatea/ticalosia, bogatia/saracia, fericirea/nefericirea, bunul simt / nesimtirea etc, desi se speculeaza foarte adesea (intamplator sau inadins) despre misterioase relatii care ar interconditiona una cu/de alta. Speculatii adevarate (nu va mint) dar intotdeauna gresite despre relatii false, (aproape) toate.

In Hyperspatiul Universului Virtual al Anonimatului Clandestin si Amator lucrurile stau un pic diferit. Statutul de anonim sau de neanonim pot fi asumate liber de catre entitatile vorbitoare care populeaza acest HUVACA. Ocupatiile entitatilor in HUVACA nu antreneaza de la sine statutul de anonim sau neanonim. Ba mai mult decat atat, pentru a spori confuzia, intrucat (prea) multora le-a trecut prin cap aceasta nazbâtie, populatiilor din Hyperspa li s-au aplicat definitiile termenilor din realitatea realitate, dandu-li-se unora impresia ca ar fi anonimi (sub pseudonim), iar altora, dimpotriva, impresia c-ar fi neanonimi (pe scurt n-anonimi; pe motiv c-ar avea doi cititori neintalniti in carne si oase, piele, haine), cel mai adesea in mod cu totul si cu totul fals. Ca sa fie si mai clar voi veni cu doua exemple elocvente. Un exemplu tipic de anonim plenar in HUVACA este chiar dl.Goe care-si asuma cu tarie acest statut si-l ocroteste, dupa puterile sale, prin toate mijloacele legale (nu c-ar fi necesar, dar asa din ambitz). La polul opus se afla, tot prin directa asumare si ambitz, cea mai publica si neanonima creatura imaginabila, care-si confera plenar acest statut, prin asumarea si promovarea tuturor mijloacelor de identificare simbolica cu putinta in HUVACA: nume, prenume, renume, poza (multa poza), avatar, caricatura, efigie, logo, semnatura olografa, biografie, bibliografie si lista copleta a prietenilor si cunostintelor sale de seama (de buna seama). Veti fi ghicit deja ca este vorba de chiar conul Dorin, cel mai neanonim si mai narcisist dintre traci, care se distinge pe sine de restul lumii inclusiv prin culoarea fundalului pe care-si scrie comentariile printre comentariile altora; distinctie nu gluma. Acuma de, in raport cu avengura neanonimitatii sale, etalata in toata splendoarea ei pe blog (blogul Certocratia), notorietatea din realitate a celebrului personaj devine foarte palida. In fond foarte putini oameni din lume (dintre cei de pe care Dorin Tudoran nu-i cunoaste sau nu i-a cunoscut personal), au auzit sau au idee despre cine sau ce si de ce este (ar fi) Dorin Tudoran (con-fratele con-fratilor si… cam atat). Dar sa nu divagam… In HUVACA un anonim ramane anonim indiferent cate alte personaje necunoscute lui „il cunosc” (de exemplu prin survol-are), iar un n-anonim (auto-declarat si auto-instaurat ca atare), ramane „persoana publica” indiferent cat de necunoscut ar ramane necunoscutilor sai. Una-i una si alta-i alta. Nu incape confuzie. Sau mai bine zis nu incapea pana iere-alata-ieri cand a venit pe lume (in HUVACA al nostru cele de toate zilele si noptile) o entitate hibrida, un mutant care fiind si una si alta, nu-i nici una nici alta, adica nu-i nimic… din ceea ce stiam noi c-ar fi un anonim sau un n-anonim. Este asadar vorba, doamnelor, domnisoarelor si domnilor despre misteriosul semi-anonim, caci aici voiam sa va aduc, dar numai si numai pe ocolite ca sa nu va inspåimânt deodata.

Daca ai reusit (performantza) sa ajungi cu lectura pana aici, dupa ce vei fi citit cursiv, la rand, dar si printre randuri, cu atentie, tot ce-am insirat pana acum pe acest topic si daca ma iubesti (sau macar daca ai si tu acolo un sentiment oarecare, dar intens si de soi, pus deoparte pentru mine), daca nu, nu, cred ca nu va fi mare lucru sa-ti mai cer inca o mica favoare, inainte de a demara luarea in discutie a acestor „misteriosi semi-anonimi”. Ca sa nu te sur-prinda descoperit parea coltzuroasa a subiectului, te rog revezi, cu raspundere si responsabilitate: Ce este GRESIT pe “forumurile virtuale” si nu poate fi reparat. Numai apoi vei putea continua fara riscuri majore initierea in tainele „semi-anonimilor” ratacitori.

Desi s-ar putea crede ca semi-anonimii sunt rezultatul incrucisarii firesti intre anonimi si n-anonimi (la cat se tot reguleaza unii pe altii prin hyperspa) totusi lucrurile nu stau chiar asa. Semi-anonimul este o entitate de sine statoare care a aparut spontan, din nehotararea unora incapabili sa se decida pentru una sau alta (desi indecizia asta nu-i chiar fara legatura cu relatiile sexuale virtuale dintre anonimi si neanonimi). Intuind sau chiar intelegand de-a dreptul (si de-a valma) care sunt avantajele si dezavantajele ficarui mod de a fi in HUVACA, unora mai perspicace de felul al lor, li s-a parut ca pot gestiona (macar o vreme) o contabilitate dubla fiind anonimi in raport cu anonimii si n-anonimi in raport cu notorii neanonimi (sau macar cu unii dintre ei, pe alese), astfel incat sa beneficieze oportunistic de avantajele ficarei categorii in parte si sa minimizeze respectivele dezavantaje. Asa s-au nascut din spuma marii personaje precum:

No name – Doina Popescu

Daca_nu_nu – Marcela Ciortea

Rebeliunea minerala/ Rongo – Mihai Rogobete

InimaRea – George Tzårnea Tudor

CMM – Carmen Maria Mecu

Radu Humor – Radu Hojbota

Adrian Merfu – Adrian Merfu

Polichinelle – Vali …

AVP – Viorel Abalaru

Anaayana – Ana Melon

si multi, multi altii care-mi scapa pe moment, in mod neintamplator, considerand ca exemplificarile de mai presus pot ajuta indestul la formarea unei bune si consistente prime impresii, vizavi de ce va sa zica ca este „semi-anonimul” pe lumea asta.

Cum nu mi-as putea imagia sa pot epuiza un asemenea subiect vast (vizavi de: ce, cum si de ce au incercat si au obtinut acesti ingeniosi semi-anonimi) intr-un singur topic, in incheiare zilei de azi (care deschide practic seria despre semi-anonimi) voi veni in fata d-voastra cu un exemplu relicva, o fosila (poate vie) a unuia dintre cei mai vechi semi-semi-anomimi, un precursor in materie de semi-anonimat al celor mentionati mai sus. Este vorba despre un nefericit comentator virtual, confundat la un moment dat (dintr-o regretabila eroare) cu notoriul Florin Iaru, nefiind insa acela (ci mai degraba un f. Yorick meta-modern). Iata-l asadar doamnelor, domnisoarelor si domnilor, pe semi-anonimul primordial in persoana prea-cordiala a personajului „Prooooo DOC„. Ca aperitiv (desi ar merge si ca desert ca-i dulce) v-as propune spre atenta lectura declaratia de intentie a prodocului, care aduce foarte bine cu memoriul justificativ al oricarui semi-anonim, care se respecta si se justifica, pe sine, in fata altora. Iat-o:

.

Domnule Florin Iaru,

Nici nu va inchipuiti cat de rau imi pare ca v-am creat, involuntar, neplacerile pe care le-ati semnalat aici. Mi se pare ridicol sa declar aici, ferm, ca eu nu sunt dvs. De altfel, diferentele, nu numai de grafie, ci si de stil dintre noi sunt mai mult decat evidente. Stiu, onest ar fi din partea mea sa-mi dezvalui identitatea reala, punand capat unor banuieli lipsite de orice fundamanent. Va cer scuze ca, deocamdata, nu-mi permit sa o facAsa cum am explicat cu mai multe prilejuri, postez sub nick name contrans fiind de o clauza a contractului meu de munca. Angajatorul nu-mi permite sa-mi exprim opiniile politice in mijloacele de informare in masa. Imediat ce voi scapa de respectiva clauza din contract ori de tot contractul va asigur ca imi voi afisa identitatea reala, in numele careia imi voi asuma, retroactiv, tot ce am scris sub nick-ul Pro DOC. Inca o data, scuze pentru inconvenientul pe care vi l-am produs si multumiri anticipate pentru intelegere. Adevarul e ca nu mi-a trecut nici o secunda prin minte ca postarile mele sub un oarecare nick name ar putea crea confuzii atat de grosolane si regretabile. Daca as fi malitios, as spune honi soit qui mal y pense. 

* * *

As adauga doua comentarii date ca replici declaratiei de avere a anonimului Pro DOC, din care rezulta, pur si simplu, unele lucruri colaterale destul de interesanteeeeee ee, mai ales peste timp (si asupra carora, poate, vom reveni):

  1. Florin Iaru Says: august 10, 2009 at 18:55
    >
    Fiţi, domnule, serios!

    Vă ştiu de pe un anumit forum, al unui anumit ziar. Nu mă interesează adevărata dvs. identitate.
    Dreptul la intimitate şi anonimat e unul fundamental, cu condiţia să nu-l calci tu, profitînd de el.
    Aşa s-a întîmplat cu Lucia T., care, urmărită cu insistenţă de al.l.ş şi Ioan Suciu, a sfîrşit prin a-şi închide blogul. Era distractiv (o distracţie amăruie) efortul lor disperat de a-şi fundamenta şi justifica acţiunile. Cunoscînd persoana, eram siderat cum puteau paria pe numele Valentinei Florescu, care n-avea nici în clin, nici în mînecă. Ruşinos!Important e că, În cele din urmă, n-au reuşit decît împreună. Blogul s-a închis, netul a avut o voce (bună) mai puţin. Numai că, în spaţiul rămas, s-au înghesuit mii de voci submediocre (n.b. neanonime). Cam aşa stau lucrurile.

  2. .
    @Pro Doc – O, ce veste minunata! Asadar ardeti de nerabdare sa iesiti din anonimat si sa va asumati retroactiv tot ceea ce ati produs in anonimat !!! Extraordinar. Ce perspective colosale! Si se va intampla pe acest blog? Incep sa ard si eu de nerabdare. Presimt ca o sa fie interesant. Sper sa nu ne surprindeti cu o surpriza prea mica. Asumarea dv. va fi probabil insotita de obligatia noastra de a reciti sau macar rememora respectivele productii, altfel ce rost ar avea. Sper ca Dorin Tudoran arhiveaza…

    Indiferent insa cum se va consuma iesirea d-voastra din anonimat, dupa inevitabilul extaz initial, stiu sigur ca voi cadea de indata in tristete, realizand ca nimic nu va mai fi ca inainte (intre noi, sic).

    Ma intreb ce parere ar putea avea Dorin Tudoran despre iesirea retroactiva din anonimat si asumare retroactiva, asa la modul mai general, in contextul inepuizabilei josnicii. Trebuie sa existe un moment (sau o zona de momente) in care sa se fi produs iesirea din anonimat a oricarui neanonim care (azi) se respecta. Activ si retroactiv. Intr-un univers, vai, atat de ireversibil.

* * *

Cred ca este de prisos sa mai mentionez ca din cauza tragicelor evenimente care au dus la moartea prematura a raposatului blog al tânarului Dorin Tudoran, dl. Pro DOC n-a mai apucat sa iasa din asa-zisul semi-anonimat, astfel incat n-am aflat nici pana azi cine/ce anume era pseudo-anonimul care se ascundea, etalandu-se, sub acel maretz nick-name si care aspira cu atata ardoare la mai inalt. Poate insa ca „prodocul” n-o fi scapat de clauzele sale contractuale atat de constrangatoare si-a ramas astfel, precum Catrina fata batrana, tintuit in anonimat pana la adanci batraneti, si-o mai fi tintuit si azi, daca n-o fi murit. Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa. Va urma.

P.S. Acuma daca printre prea-cinstitul cititor citit si unic al (b)Arcei lui Goe exista cineva care doreste (cu ocazia anxietatilor sarbatorilor de iarna) sa aprofundeze tema, prin studiu individual, atunci as putea aduga doua repere bibliografice utile, in special prin ilustrarile monumentale ale con-fuziilor din talmes-balmesu-ul in care nimeni nu mai este in stare (nu ca si-ar dori cineva, ca nu vrea aproape nimeni) sa faca distinctia (de altfel foarte simplu de facut) intre anonimi, n-anonimi si semi-anonimi, de neamul lor:

1) Inepuizabila josnicie a anonimatului

2) Harjoane semi-anonime in contumacie si confuzie

Ma refer, desigur, in special la comentariile postate sub cele doua articole si mai putin sau deloc la articolele insele.

Profit totodata de ocazie pentru a-i lua in calcul pe potentialii Nicolae, Nicoleta, Niculina, Nicole, Niki, Nicu (inclusiv Electriku) care s-or afla intamplator in trecere sau in treaba pe puntea Arcei, pentru a le ura, preventiv, onomastica fericita, la multi ani, fericire, sanatate etc. Cu siguranta urarile au arie de acoperire asupra tuturor anonimilor din zona, intrucat fiecaruia dintre ei, fericit posesor al unui Nick-name, i se cuvin toate cele bune cu ocazia Sf. Nicolae.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , | 56 Comments »

Basescu politic – Ultima halta

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 30, 2012

Fraţilor! (toţi se-ntorc şi-l ascultă.) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia!… 

Impotriva demonstrantilor (huligani, golani, whatever) Ceausescu a timis armata (sa-i impuste), Iliescu a chemat minerii (sa-i ciomageasca), Constantinescu i-a descurajat aprioric cu cei 15000 de lefegii (specialistii din dotare), iar Basescu (incununarea) ii aṭâṭă in contra lor pe intelectualii societatii civile de calitate… (sa-i ironizeze), pentru ca la altceva si/sau altcineva oricum n-ar mai avea la cine/ce sa apeleze, intrucat restul poporului si-a facut deja datoria si nu mai trebuie deranjat. Ca nu-i frumos. Si inca ṭe deranj neicusorule.

Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional!

In Romania post-moderna, cel mai bun politician al fix ultimului sfert de secol (va rog sa calculati anii) este indubitabil Ion Iliescu, singura entitate dâmboviṭeana 100% politica. Animalul politic, intact conservat, care-l are in posesie pe cetateanul Ion Iliescu, trebuie sa fie in teribila suferinta in prizonieratul decrepitudinii gloabei bolsevice. Ce mare animal politic va muri odata cu dânsul. Pacat c-a fost prost orientat. Deh, ale tineretii valuri. La polul opus, partajînd insa cu Ion Iliescu anumite canalele oculte de cumunicare cu masele (nu cu poporul, dar ce-i poporul oricum nu se stie) se afla cel mai slab politician din istoria politica a Romaniei si anume, doamnelor si domnilor, Traian Basescu. In fapt, comandantul Traian Basescu nici nu este politician, pentru ca dumnealui nu face politica ci direct istorie (nu-i momentul sa intram in detalii). Succesul sau in politica si diplomatie s-a datorat intr-o mare masura, dati-mi voie, tocmai faptului ca n-a facut politica si diplomatie, cu exceptia celui mai recent discurs, sugestiv intitulat „interventie cu romani”, care este unul eminamente politic. Din pacate insa acesta este un discurs politic al unui neofit, novice in aceasta meserie, care-i este si asa in contra naturii si si formarii sale profesionale. Un politician este un om (ca toti oamenii) care prin excelenta trebuie sa minta. Sa minta cu seninatate, cu dezinvoltura, consistent, cu o oarecare coerenta, nu doar un ins capabil sa navigheze printre minciuni dar si capabil sa-si inghita propriile adevaruri si sa le uite. E in fisa postului. Faptul ca Traian Basescu a acceptat sa se auto-cenzureze, sa renunte la introducerea unor sinceritati specifice in acel discurs memorabil (istoric am putea zice), rezumandu-se sa spuna excat ceea ce trebuia spus in contextul politic (cat se mai putea spune), poate avea efecte colaterale dintre cele mai toxice asupra sa, ca personaj pseudo-politic aflat si asa, de ceva vreme, intr-un soi de agonie existentiala, rezultat al surmenarii care l-a vlaguit pana aproape de epuizarea completa. Ramane de vazut daca va accepta (in cazul in care va mai avea de ales) sa joace pana la capat rolul „El Cid” sau va alege o alta varianta de intrare/iesire (d)in istorie. Alta decat prin politicianizare si martiraj.

Dar sa nu ne risipim prematur in cuvinte mari. Nu despre asta era vorba. Nici macar despre acele sinceritati nerostite in istoricul discurs politic, sugestiv intitulat „interventie cu români” nu era vorba, desi ar merita, asa de dragul maieuticii, sa facem unele speculatii in aceasta directie.  Atunci ce era? Ce era, ce era? Oameni in toata firea si nu ne dam seama ce era. Iata ce era. Traian Basescu este de vreo zece ani personajul central, principal, unicul ṭar media al ṭarisoarei noastre. El este Zeus. Faptul ca nu s-a tinut de politica si n-a umblat cu diplomatie (pana acum cel putin), nu poate explica integral aceasta postura suprarealista, de Godot sosit pe meleag. Implinirea a ce mai lipseste de la explicatie consta in faptul abilitatii sale innascute de a acumula capital politic prin empatie si sublim/are de la felurite categorii de indivizii, care s-au aratat gata sa-l venereze, sa-l idolatrizeze in postura de politician, gata sa-l crediteze cu puteri magice si sa-i ofere astfel putere. Macra, in stare pura. Nefiind vorba doar despre mofluji si ciumpalaci ci de categorii mai numeroase care puse cap la cap au compus ṭara (ce vorba mare) asa se explica domnia politica  a acestui politician foarte slab. Slab, slab dar caruia ii port insa o admiratie speciala in calitatea sa de d.Goe, rasfatat de toata lumea. As fi vrut sa pot da nume si/sau definitii acelor categorii specifice de fani ai presedintelui Basescu, doamnelor si domnilor, dar asta nu-i o sarcina prea simpla. Asa ca am preferat sa le schitez prin exemple, prin componenta. Poate vom reusi sa dam un nume si o definitie fiecarei categori. In fiecare categorie (cu exceptia Categoriei D.) listele sunt deschise. Fiecare dintre cei intamplatori prin zona poate propune membri noi in fiecare grup, din randul persoanelor publice sau anonimi cu renume virtual. La urma urmelor, fiecare se poate reagasi intr-o categorie anume a fanilor lui Basescu, toti oamenii presedintelui. Tu in ce categorie intri?

  • Categoria A.
  1. Mircea Badea
  2. Victor Ciutacu
  3. Valerian Stan
  4. Crin Antonescu
  5. Victor Ponta
  6. Robert Turcescu
  • Categoria B.
  1. Dorin Tudoran
  2. Vasile Gogea
  3. Liviu Antonesei
  4. Florin Iaru
  5. Tudor George
  6. Serban Foarta
  • Categoria C.
  1. Sorin Ovidiu Vantu
  2. Dan Voiculescu
  3. Ion Iliescu
  4. Adrian Nastase
  5. Dinu Patriciu
  • Categoria D.
  1. Alina Mungiu Pippidi
  • Categoria E. 😉
  1. Andrei Plesu
  2. Mircea Cartarescu
  3. Gabriel Liiceanu
  4. Horia Roman Patapievici
  5. Andrei Cornea
  6. Mircea Mihaies
  • Categoria F+.
  1. Vladimir Tismaneanu
  2. Sever Voinescu
  3. Cristian Preda
  • Categoria F-.
  1. Viorel Padina
  2. Sorin Iliesiu
  3. Sorin Cucerai
  4. Mihai Rogobete
  5. Mircea Geoana
  • Categoria G.
  1. Traian Ungureanu
  • Categoria H. Captivii PSD (ai lui Ion Iliescu)
  • Categoria ICaptivii OTV (80% din populatie)
  • Categoria J. Cei 18% dinte cetatenii cu drept de vot care mai au incredere in Traian Basescu
Si cu asta cred ca n-a mai ramas nimeni pe dinafara (nici macar in afara tarii), 22 de milioane-n cap, (coane Fanica, poate, unul, doi sa-i fi doborat vântul, dar oricum mult sub marja de eroare) cu totii fani 100%  ai uluitorului Traian Basescu si suporteri dedicati ai mitului omonim. Traian Basescu  fiind alaturi de I.L.Caragiale dintre aceia care pot primi oricand (dar numai postum) titlul de „contemporani cu care ne mândrim” va ramane in galeria personalitatilor istorice marcante. Este in mare masura meritul sau, dar nici meritul nostru al fanilor sai de toate orientarile politice si de toate anvergurile intelectual-artistice nu este unul de neglijat. Vivat.

***

Sugestii pentru denumirea si definirea cat mai sintetica a categoriilor si/sau adaugiri pentru completarea listelor deschise, se primesc de Luni pana Vineri, intre orele 9:00 – 17: 00 la sediul Arcei din strada Ararat (sau Arafat) din Clalifat. In pauza de pranz se servesc bauturi racoritoare si energizante.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 17 Comments »

Precizare-n anul-are 365,25 de zile

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 30, 2011

Iesirea din inventar – Intrarea in faliment (partea a-IV-a, finale)

Constatarea ca preconizatul „obiect de activitate” al Arcei lui Goe in blogosfera nu mai este de actualitate (patinand in vetust) nu inseamna nicidecum ca s-ar fi instaurat pacea si armonia intre entitatile virtuale sau ca macar ar fi scazut cantitatea de inechitate si resentiment (si inutile toate) in hyperspatiul hiper-populat dintr-un dor fara satiu.  Nu! Nici vorba. Doar ca oamenii virtuali, imbatraniti in rele, s-au invatat cu ele precum tziganul cu scânteile. Pe vremuri banarea vreunui internaut (fie el si psihopat evident, badaran absolut, personificarea obscenitatii, cazul lui „Doru” pe forumul JN, de ex.) dupa luni si luni de agresiuni „gratuite” si cronicizare, starnea brusc dezbateri si controverse (pro si contra) in legatura cu conservarea libertatii de expresie. Astazi banarea, fie ea si fara motive rezonabile nu mai misca câtusi de putin, absolut pe nimeni (inclusiv pe cel banat). Forumurile si Blogurile publice (cu vizibilitate publica) au ajuns sa fie considerate spatii private, locuri de joaca personale ale bloggerilor si cantaretilor in struna agreati, care considera ca au toata indreptatirea morala sa baneze pe oricine, oricand, pe considerente de ordin strict personal, din capriciu, din ambitz, fara nicio raportare la vreun set prestabilit de norme sau principii. Este uluitoare usurinta cu care diversele instantieri egoice ale micilor entitati ce-si consuma ratarea in virtualitatea-surogat-al-realitatii, gasesc justificari cu pretentii de rezonabilitate acelui (la o adica) „pentru ca asa vrea muschii mei„. Pentru cei mai multi, abilitatea tehnica de a „modera” (cenzura, bana, ingradi), este echivalenta cu obligatia de a utiliza aceste instrumente in mod arbitrar, chiar in defavoarea blogului si a ratiunii acestuia de a fi. Multi bloggeri au murit sau au cazut in mizerie „moderînd” haotic, inconsitent.

Pe durata inventarului de pe Arca am „activat”, experimentînd si amuzandu-ma in acelasi timp, pe cateva bloguri si forumuri. Am reusit performanta notabila sa fiu banat sau re-re-banat (ex-comunicat 😉 ) foarte  repede pe aproape toate. Presupun ca nu este nevoie sa ma jur ca sa fiu crezut ca n-am injurat, n-am fost off topic, n-am insistat prosteste si in genere n-am facut nimic dintre lucrurile care se pot gasi pe o lista  rezonabila a celor care n-ar trebui permise in comunitatile virtuale.  N-a avut nimeni nimic cu mine, ba inca am fost incurajat cu temei, cata vreme am polemizat e-goic cu personaje neutre sau dusmanoase din zona. Brusc insa, cand mi-am permis acelasi gen de ironii (in niciun caz gratuite) cu „stapanirea”,  amuzamentul a capatat accente dramatice. Faptele intamplate pe cateva dintre aceste bloguri sunt incarcate de un umor aparte care ar merita tratament separat, ca episoade de sine statatoare. Nu-i momentul. Dupa ce provocarea a fost incununata de succes, materializandu-se cu banare subita, pe unul dintre bloguri, am facut, cu titlu experimental, incercarea de a sonda opinia publica. Am vizitat blogurile comentatorilor de baza (ca de, acum, fiecare comentator e si blogger) a celor care frecventau blogul cu pricina, plangandu-ma, chipurile, despre faptul banal ca am fost banat in mod abuziv pe blogul X, solicitand o opinie, un punct de vedere, in legatura cu asta. In afara celor care mi-au ignorat cu desavarsire solicitarea (au fost cativa), ceilalti, in unanimitate au declarat ca nu e treaba lor, si ca oricum bloggerul X are dreptul sa procedeze cum crede de cuviinta, indiferent de circumstante, pe blogul sau personal (?!) .  Nimeni nu mi-a cerut detalii, nimeni nu m-a intrebat daca am fost magar si violent si/sau fara manera.  Si daca mi-ar fi cerut ce le-as fi putut spune? Ar fi trebuit fireste sa le spun ca da, oamenii aceia au avut oarecare motive, cat se poate de solide, ca sa-si doreasca sa nu-l mai vada prin zona pe dl.Goe, dar nu dintre cele serioase, rezonabile si-n acord cu deontologia comunicarii. Oamenii aceia, nefiind in stare nici sa-l ignore pe dl.Goe, nici sa-l convinga, nici sa-l forteze sa plece, prin mijloacea rezonabile, prin vorbe (vorbe bune, vorbe rele, ooo-alo si ce-au mai fost in stare sa-si dea in petic, admirabil as putea pentru ca sa zic), au preferat (nici mai mult nici mai putin) sa fie caraghiosi, de dragul d-lui Goe, incercand sa gaseasca macar un pretext rezonabil  al gestului lor brutal. In mod invariabil, intr-un final, adesea in reluare, eram intrebat de ce nu am bascutza. Adica identitate. De ce sunt anonim? Ca daca n-as fi si daca ei ar stii ce identitate am, altfel ar sta treaba. Fiecare dintre anonimii care m-au acuzat ca anonimat (pe inter-net !!!?) au clamat faptul ca ei au mai multa identitate decat mine si ca asta-i indreptateste sa-l trateze (la o adica) pe dl.Goe cu oricata insolenta, mitocanie, pentru ca-i anonim, iar dansul nu are drept la replica din acelasi motiv. Banat fiind, dl.Goe a fost invocat, provocat, calomniat, injuriat (ma rog, oamenii au incercat), i s-au extras citate bine alese din comentariile cenzurate pentru a i se ilustra „mârsavia”, in fine toata gama micilor lucruri care reusesc sa ma distreze, adesea copios, in realatia cu acesti nefericiti si acasa (in realitate) si in deplasare (in universul anonimatului virtual), gata oricand sa se imbete cu ideea ca daca i-ar sti ei d-lui Goe numele din buletin altfel ar sta treaba si n-ar mai fi in suferinta.

Cred ca este momentul sa incercam o clarificare a acestei spinoase probleme a asa-zisului anonimat,  dintr-o alta perspectiva. Perspectiva pe care o am in vedere (sic) nu ofera exhaustivitate decat impreuna cu celelalte perspective asupra problemei, pe care le-am tot pitrocit pe Arca lui Goe si pe care nu le mai reiau. Deci sa mi se dea voie sa fiu partial si momentan.

Anonim este cel atins de anonimat, aflat intr-o pozitie de opozitie cu cel care se bucura (?!) de notorietate publica. Anonim este cel nepublic. O persoana publica este aceea care are expunere la public, care comunica (in cele mai felurite feluri) publicului, adica unor spectatori pe care nu-i cunoaste personal (de la persoana la persoana). Anonim este acela a carui voce nu este auzita decat de apropiatii sai, familie, rude, prieteni, vecini, colegi, pe care-i cunoaste personal unu-la-unu (aici in masura comuna a termenului cunoastere = relationare).  Sub acest prim aspect pe net practic nu exista anonimi ci doar persoane publice, cu public, mai restrans sau mai numeros, n-are a face. Sa mi se dea voie sa fiu insistent. Anonimi sunt scriitorii (amatori) care nu publica, anonimi sunt pictorii, sculptorii care nu expun, cantaretii, actorii care se manifesta in familie sau pe ascuns, fara public (sau care joaca doar roulul vietii personale), anonimi sunt fotbalistii care joaca pe maidan fara public. Anonimi sunt politicienii de cafenea sau de pahar. Anonimi sunt profesorii in general (care vorbesc unor cunoscuti de-ai lor, colegi mai tineri de la serviciu). Cei care scriu pe net, fie si numai simple comentarii sub pseudonim literar, nu sunt anonimi. Au public. Averea publicului este prima conditie a nanonimatului.  Aici se impune o paranteza. Procesul castigarii publicului nu este unul ireversibil. Insistenta unora de a pastra in jurul lor, ca public, o colectie anume de indivizi ii transforma pe acestia in (simple) cunostiinte ceea ce duce la un fenomen bizar: caderea in anonimat intr-un spatiu cu larga expunere publica (precum hyperspatiul anonimatului virtual si clandesin, blogosfera, de…) prin lichidarea prin indepartare a publicului (in urma tentativei absurde de a selecta manual spectatorii admisi in sala). E plina blogosfera de oratori care isi tin discursurile in fata  adoua trei gospodine simpatice din cartier cu care se cunosc personal de la personaj la personaj).

Dar existenta publicului  nu este nici pe departe singurul fapt care anuleaza caracterul anonim al celor care se manifesta pe Internet. Cei care (se) comunica pe net au nu doar „public” ci si „identitate”. Nu ma refer aici la iluzia faptului ca s-ar putea naviga pe net fara a lasa urme concludente care sa conduca la identificarea formala (civila) ci la faptul ca in mod inevitabil, prin prezenta sistematica pe net (spatiu public), orice vorbitor adauga cu voie sau fara voie (inevitabil) detalii care reflecta profilul sau personal si care detalii devin astfel publice. Din cele spuse de fiecare in comentarii transpar sau apar explicit sexul, 😉 varsta, orientarea politica, religioasa, sexuala, educatia, (in)cultura, locatia fizica, date familiale, ascendenta, anturaj, infatisare fizica, stare de sanatate, starea financiara, numele, prenumele, reumele, profesia, intentiile…  Fiecare dintre participantii la aventura comunicarii (sa-i zicem comunicare) pe net isi gestioneaza cum crede de cuviinta, liber, dupa posibilitati, colectia de informatii care-l identifica ca personaj si ca persoana, oferind publicului, de buna voie si nesilit de nimeni,  datele considerate a fi utile carierei sale de internaut, dimpreuna cu cele oferite fara voie, din neatentie, din impetuozitate ori din cauze naturale imbricate inevitabil in mecanismele comunicarii.  Sub acest aspect nimeni nu-i anonim pe net. Drama devine drama din momentul in care unii incep sa considere cå suma si structura datelor care le compun, lor, profilul personal al personajului,  ar fi un soi de standard ce ar trebui adoptat unanim si ca cei care se abat de la „aceste norme” ar fi vinovati de infractiuni, gata condamnati si ca lor personal li s-ar cuveni misiunea de a aplica pedepsele cerute de lege: banarea, bestelirea, balacarirea, calomnirea, injurierea, etc. In fapt se folosesc de acest jalnic pretext pentru a-si manifesta si justifica pornirile specifice intru pedepsirea celui vinovat de cu totul si cu totul altceva (…)

Cazurile concrete cu care m-am confruntat au fost adesea incarcate de umor involuntar de cea mai buna calitate. As mentiona cazul unei bloggeritze care, folosindu-si prenumele personal (de la mama ei de-acasa) in compunerea pseudonimului ano-nimitatii sale cu rima, il acuza pe dl.Goe ca Goe n-ar fi prenumele sau real si ca prin urmare  ar avea drepturi mai putine. La fel de umoristic va fi fost cazul unul vizitator polimorfic care in instantele sale primar-finale dezavua cu voce inalta utilizarea unor nesimtite pseudonime, pentru ca aici, pe Arca sa-si semneze interventiile, vai, cu un (alt) pseudonim pana in clipa in care, din repezeala, a semnat in „clar” dandu-se astfel de goooooool. Pentru refacere si-a luat concediu cateva saptamani. Eeee, altii au avut nevoie de luni de odihna. La fel de monumental este cazul unei asa-zise doamne care a venit pe Arca, in vizita, cu obscenitati in gura, injurand ca la usa cortului, pentru ca apoi sa se mire si dânsa de isprava, invitandu-l pe dl.Goe sa-si asume responsabilitatea pentru ceea ce a iesit dintr-însa.  De amuzat m-am amuzat in exact acelasi fel si pe la case mai mari, in episoade pe care le pastrez pentru altadata (pentru ca n-as vrea sa le stric din graba).

Cert este ca odata auto-convinsi ca anonimatul d-lui Goe e rau, iar al lor e bun, oamenii aceia au incercat cu sârg si zel sa rezolve problema. S-au dat peste cap (de mai multe ori) incercand sa puna datele cap la cap, sa-si foloseasca intuitia, flerul si perspicacitatea, antenele, e-mailurile si sa-l dezarmeze (!!??!) pe dl.Goe demascandu-l.    Suspiciunile si presupunerile lor au fost constant o alta sursa de amuzament si distractie. Dar cine n-am fost in imaginatiile intrigantilor de pe net de-a lungul timpului  ? Tot felul de identitati care de care mai simpatice mi-au fost asociate. Nu le pomenesc din modestie (sic). In general iminentele mele deconspirari sunau a amenintare (cu exceptia catorva care aduceau a simplu fapt divers). Oamenii aceia (si daca v-as spune cine s-a pretat la asemenea poli-stupizenii putini m-ar crede) erau convinsi ca deonspirarea in sine i-ar provoca d-lui Goe o mare suferinta, ca atunci cand ii ei unui copil rasfatat jucaria favorita.  Altii mergeau cu imaginatia mai departe inchipuindu-si ca ulterior deconspirarii dl.Goe va fi pus intr-o postura proasta fata de familie, prieteni etc si ca prin urmare se va simti rusinat, umilit… Te poti pune cu derapajele maladive ale imaginatiilor egoice care populeaza hyperspatiul? Ca nu poti. Deci nu, nu si nu. „Anonimatul” d-lui Goe nu e rau, „deconspirarea”  nu l-ar dezavantaja, „confruntarea” cu cei din anturajul real nu i-ar aduce prejudicii, dar a-i face pe altii sa creada asta s-a dovedit a fi extrem de productiv. In plan literar-coregrafic si umoristic fireste. Din pacate toate resursele productive sunt epuizabile in sine. Ca petrolul, ca antracitul, ca aurul sau ca diamantele din mine.  In fine, concluzia partiala este ca din aceasta perspectiva nu exista anonimi pe net ci numai si numai persoane publice, una-si-una. (Desigur ca, trebuie s-o spun, si impreuna cu mine trebuie s-o spuna toti, exista si perspectiva din care se poate constata realistic ca in spatiul anonimatului virtual si clandestin nu exista decat anonimi sadea, chiar si cei din randul prizonierilor de sine, care semnand cu nume si prenume (de buletin sau de pasaport), si asta e dreptul lor suveran, isi imagineaza ca pot combate astfel, pe net, in grup, alaturi de fiecare instanta trecuta a fiintei lor si ca opera vietii lor purtata in carca, prin asumare, ii poate  ajuta in lupte, pe post de buzdugan. Aici? Unde floreta e stapana. Unii dintre ei abia mai pot ridica frunze dar isi imagineaza ca ar putea mânui buzdugane grele, de gumilastic.

Ca personaj, dl. Goe a avut, pe Arca sau in alte locatii fixe (scene), sansa unor spectatori de marca, anonimi sau notorii, voluntari sau fortati, carora stiu ca le voi fi produs adesea impresii destul de intense incat sa constituie o mica piedica in calea uitarii, pentru o vreme cel putin. Tuturor acestora as dori sa le multumesc pentru… atentie. Si pentru neatentie. Ceea ce si fac: le multumesc frumos. Ii multumesc in egala masura si cosmanautului arhitect Eungen.

N-as vrea sa trec mai departe fara a-l mentiona in mod abuziv, alaturi de toti cei invocati mai sus in mod aluziv, pe poetul Florin Iaru. Acesta este un caz aparte. Omul acesta este de o prostie rar intalnita. Speciala. N-am nici cea mai mica intentie de a-l insulta, ingaduindu-mi sa vi-l indic, ca exemplu de ilustrarea a unei categorii aparte, unice, de personaje net-andertaliene. Ca orice individ limitat este obsedat de inteligenta si de prostie. Nu asta-l face special. Special il face faptul de a folosi acelasi pseudonim: Iaru (in realitate il cheama Râpå) si atunci cand isi semneaza opera culta (!) si articolele oficiale din ziare dar si atunci cand isi semneaza capodoperele anonime ca comentarii pe forumuri si bloguri. Lipsa deontologiei este distribuita in mod egal in ambele genuri de creatii literare dar vocabularu-i alterneaza halucinant de la banal la mahala si de la canon la hazna  cu o dezinvoltura stranie. Fauna hyperspatiului virtual al anonimatului clandestin ar fi incompleta fara prezenta sa insolita.

M-am cam abatut, din graba, in bataia vanturilor. Clarificarea binomului anonim-nanonim  nu este parte din inventar ci doar o digresiune intamplatoare. In inventar era vorba despre obiectul activitatii Arcei lui Goe care este lipsa. La inventar. Peste alte lipsuri (mentionate in episoadele anterioare). Si e lipsa nu pentru ca din blogosfera ar lipsi agresorii (care abunda) ci pentru ca lipsesc victimele. Au disparut, s-au imunizat, s-au metamorfozat… ia-le de unde nu-s. Si atunci la ce bun Arca? Desigur unii vor zâmbi sugubat zicandu-si un „haida de…”. Salvarea florei si faunei nu fuse decat un pretext la fel de bun ca oricare altul pentru a tine blog. Si atunci la ce bun acest inventar? Asa o fi, nu pot zice nu (desi pot, cum nu?). Rostul inventarului a fost de a arata ca exista motive rationale (si altele inca si mai rationale pot fi scoase la iveala) pentru a inchide Arca. Toate au fost motive surmontabile desigur, prin masuri compensatorii sau prin mizarea pe perisabilitate (in presa totul dureaza o zi) si nebagare de seama, adica exact ceea ce s-a intamplat pana acum atata amar de vreme, cand in asteptarea goethica si godotica a unui Potop inchipuit, n-a fost reusita salvarea niciunui animal de prasila. Motive surmontabile dar nu invalide sau inexistente. Ne mai punand la socotela bucuria nebunilor. Totusi trebuie spus ca declansarea inventarului si a concluziilor acestuia au fost rezultatul actiunilor erozive si sistematice de descurajare practicate in contra Arcei de catre o singura entitate, una anume, pe care n-o mentionez. Se stie ea. Sper sa-si savureze victoria aprobata formal (iata) si de catre consiliul de timona al Arcei.

Cam asta. Ocazie cu care se declara inchise Jocurile Olimpice ale Dreptului la Replica pe Arca lui Goe. Dl.Goe este concediat dimpreuna cu echipajul si personalul anex (mai putin cei de la serviciul de intretinere si conservare). Pana la noi ordine sau dez-ordine, Arca este declarata, momental, monument al naturii virtuale, uramand sa fie concesionata sau lasata in locatie de gestiune spontanee in vederea reducerii pierderilor prin sporirea pagubelor. Cum am zice vivat.  Placerea a fost intreaga de partea mea. Si asa va ramane. Cu drag, pertujur, al dv. dl.Goe.

P.S. 30 Decembrie! E si Ziua Republicii. O republica instaurata nu prin ghilotinarea Regelui ci prin abdicarea Majestatii Sale, à la légère. Tuturor celor interesati (de vreo similitudine) le transmit traditionalul „hai siktir si sa ma pupati in cur” (H.Salem – Intrerupatorul, replica memorabila, de infarct, rostita pe scena Teatrului Absolutului Fix). Incolo nu. Urare care nu poate fi savurata in toata splendoarea ei nuda decat citind romanul lui H.Salem. Ceea ce recomand tuturor cu cea mai mare caldura. La multi ani!

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , | 150 Comments »

O lecţie. Două lecţii. Deja vu.

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 20, 2011

Terorista fara citeva saptamini – La moartea unui BLOG

Terorista fara citeva saptamini – Lucia T. contra Restu Lumii. Cu comentarii originale: Alex Leo Serban, Floooorin Iaru, Mircea Cartarescu si altii, in contul Restului. Lumii. O poveste (care nu-i poveste) si care ar fi inedita daca n-ar semana cu altele. Nimic nou sub Soare.

Trei ani. Fara citeva saptamani. Atit a durat blogul asta. L-as mai fi tinut inca vreo zece-douazeci de ani, probabil, ca-mi placea. Dar nu e chiar asa de usor sa tii un blog despre carti. Iriti, enervezi, stirnesti ura si pofte de razbunare, ti se declara razboi (nu glumesc, acesta e cuvintul, repetat si pe messenger si pe mail de unul dintre oamenii care ma citesc!). Hartuiala, jigniri, amenintari, calomnii. Asa functioneaza unii, stiu. Si n-am ce sa fac, nu pot sa ma apuc sa ma lupt cu unul si cu altul, sa atac la rindul meu – nu pentru asta sint facuta si nu cu asta vreau sa-mi ocup timpul. Vreau carti frumoase si oameni decenti in viata mea.

Stiu cum se termina cam toate povestile cu personaje care vor atit de putin si atit de mult in acelasi timp. Asa cum se termina si povestea blogului meu. Cu lehamite.

***

mihaelaursa Spune: 7 aprilie 2009 la 9:16 am

niciodata sa nu iei hotariri definitive in aprilie. nu e o zicala batraneasca, acum am inventat-o, pentru ca mi-a venit sa spun “what the… what?!”

***

als Spune: 7 aprilie 2009 la 8:51 am

vroiam decit sa stiti k cel care i-a declarat ‘razboi’ (pe mail, k pe mess nu mai conversez cu ea) sint eu
(nu-i asa k nimeni nu e surprins(a)?) bon, acuma, k ea a luat-o in serios, e treaba dumisale; eu decit am glumit ah, k am ‘ciupit-o’ din cind in cind, pe ici pe colo, e f adevarat. dar asta face parte din regula jocului, right?
m-am gindit k eu as fi persoana cea mai potrivita pt acest task amuzant: nu sint din ‘industria cartii’, din ‘lumea literara’ etc etc, deci n-am ‘nimic de impartit’ cu dinsa – k sa pot fi suspectat de cine stie ce ‘interese’… asa k ideea cu ‘razbunarea’ este, ma tem, melodramatica si atit.
it was just for the fun (hell) of it – cum, de altfel, i-am spus si pe mail
have a nice day!

***

luciat Spune: 7 aprilie 2009 la 9:28 am

@ alex leo serban – nu toata lumea e dupa chipul si asemanarea ta, dar n-ai cum sa pricepi asta, tu, care crezi ca e regula jocului sa spurci tot ce atingi. have a nice life! si nu-mi mai trimite hate mail, distreaza-te impreuna cu prietenul tau isuciu pina vi se apleaca

@ kristina – cit de prost poti sa fii sa citesti ce scriu eu si sa-ti inchipui ca asta e promovare la cartile polirom? adio, prostilor!
celorlalti: multumesc frumos si poftim o cafea virtuala de la mine. si cite un gind bun pentru fiecare

***

WE Spune: 7 aprilie 2009 la 9:41 am

ALS, in bunul stil, “alege” adversarii cf. puterilor sale. Mai ales femei, asta pentru Alex Leo ca e un barbat adevarat. cu cojones cat pumnul, huevos de oro, ce mai!
daca ai ajuns sa o ameninti si sa ii trimiti hate mail, papusule intri in alte reguli ale jocului, pe care stiu ca le vei stapani, pentru ca esti un individ curajos si deloc slugarnic si lash.
cin’te’a pus sa faci astea, ma? sau esti turbat ca a publicat si ea ceva in DV? orice ar fi, tine minte ca nu exista nicio regula a jocului, decat in mintea ta, care poate ca ar tb. sa mai fie plimbata la cate un psihiatru.
sau iarasi e vreun mic pariu facut in redactie?
luciat, daca imi permiti: baneaza-l pe asta, vei avea viata mult mai usoara. si poate nu ar fi rau sa pui out in the open ceva exemple de amenintari.
si ca sa se termine cu acuzele cu polirom et al (e pana la urma cea mai prolifica editura), poate faci un pic de statistica: cate carti de la polirom, fata de cate au publicat, cate de la humanitas fata de cate au publicat etc.

***

als Spune: 7 aprilie 2009 la 9:52 am

dar SI EU public la polirom!!
acuza k ‘as avea ceva cu/contra polirom(ului)’ just doesn’t make any sense
de cite ori sa repet k nu este nicio ‘vendeta personala’, pt k n-are dc (& de unde/la ce) sa fie?!
of, cita gindire dp gard…
se pare k lumea a pierdut iremediabil dimensiunea relaxanta a ludicului pur – a bit mischievious perhaps

***
luciat Spune: 7 aprilie 2009 la 10:01 am

@ we – a, nu, doar amenintari ca o sa continue “razboiul”, asigurari “banale” ca ii face placere sa ma atace gratuit, nimic altceva. si nici macar nu e vorba de mine, e vorba ca spurca oameni care n-au nici o legatura cu mine. nu pot sa ma las transformata intr-o unealta impotriva altora, asta e tot.

@ als – te anunt ca nu mai poti comenta aici de acum incolo.
everybody: sigur ca m-am gindit inainte sa anunt ca inchei. asa ramine, toate au un sfirsit. si, vorba cuiva de mai sus, un sfirsit e un inceput
va rog sa nu-i raspundeti lui als, nu mai are nici un rost si nici n-am chef de discutii de astea. o sa sterg tot ce are legatura cu el.
multumesc frumos, inca o data, stiti voi

***

WE Spune: 7 aprilie 2009 la 10:05 am

un semn al pishopatiei este lipsa empatiei. exact ce ai zis mai sus: “s-a pierdut dimens. relax. a ludicului pur -a bit mischivieous, perhaps”. ai intrebat-o inainte daca ar adera la aceste asa zise reguli? sau tu by default stii TOT ce a fost, este si va fi? stii care ii pot fi reactiile la acel “bit”?
asa ca nu o mai da la vopsit si intors. mesajele amenintatoare prin email nu fac parte din ludic ci din harasare, chestie care o stii bine. you are harassing people “only” for the sake of ludic. asta, nu te supara, nu prea se pupa reciproc.
e pana la urma comportamentul tau cu aproape toti, mai ales cei care ii percepi sub tine – social vorbind.
singura intrebare care se mai poate pune: vrei sa isi inchida mustaria?

***

Alexandru Spune: 7 aprilie 2009 la 6:38 pm

Eu sînt dezamăgit, LuciaT. Ce dacă se spun pe seama ta (şi a altor oameni nevinovaţi) atîtea mizerii, asta nu înseamnă că trebuie să-ţi pierzi gustul pentru “dimensiunea relaxantă a ludicului pur” (cum spune domnul Alex Leo Şerban), dimensiune manifestată printr-o avalanşă de jigniri gratuite! : ))) Halucinant.
Ştii, din comentariile mele, că am năravul să dau un citat pentru orice împrejurare. Acuma mi-am amintit nişte versuri de Ion Stratan :

“Albie de porci te fac
O, ce bucurie
Cu vărsat am să te-mbrac
Şi lături o mie.”

Am intervenit în conflictul ăsta absurd pentru că îmi place blogul tău şi pentru că nici o încercare de limitare a “extinderii domeniului mîrlăniei”, oricît ar fi de modestă, nu mi se pare de prisos.
Şi eu zic că ar fi păcat să renunţi la blog, pentru că e un lucru frumos şi cinstit. Dar ţi-aş înţelege hotărîrea, oricare ar fi.

***

dragos c Spune: 7 aprilie 2009 la 10:51 am

cred ca sunt un pic inocent, dar nu inteleg indarjirea unora impotriva altora, mai ales cand e vorba de intelectuali…
imi pare rau ca-ti inchizi blogul – vali florescu, t.o. bobe sau cine oi fi – sper sa te razgandesti… vad ca noi, blogarii “livresti” (cei vechi) incepem sa ne imputinam. noroc ca vin altii din urma.
si pe mine ma mai apuca lehamitea, dar cu ajutorul altora, reusesc s-o depasesc.

***

luciat Spune: 7 aprilie 2009 la 10:58 am

@ dragos c – dar cum indraznesti sa colportezi asemenea mizerii? cum sa fiu vali florescu sau to bobe? asta e nebunie curata! nu realizezi cit de gretos e ce faci tu? jesus!
oameni buni, eu ma duc la plimbare intr-un parc, pe undeva. pe cuvintul meu ca merit niste liniste si pace!

***

yvonette Spune: 7 aprilie 2009 la 11:23 am

nu sunt la curent cu toate detaliile povestii si chiar nu inteleg…luciat, ti-am descoperit blogul acum un an si jumatate si intre timp m-ai fascinat, m-ai scos din sarite, m-ai facut sa cumpar carti de care altfel nu m-as fi atins, sa ma bucur ca esti fan tutun si matze, sa ma gandesc ca exagerezi dar ca una peste alta imi place blogul tau, in raspar, incomod uneori dar minunat, cu sare si piper si tot ce-i trebuie.
eu cred ca ar trebui sa iti asumi anumite rautati – si sa scrii in continuare…nu de dragul celor dependenti de blogul tau ci pentru ca nu e normal sa te lasi cenzurata…e la fel de firesc ce scrii tu aici, cum e firesc sa fii criticata…inteleg ca tonul e problema, dar ce s-ar intampla daca am tacea toti subit, de lehamite?
orice s-ar intampla, multumesc pentru multe multe ore de literatura faina la care am ajuns pornind de la blogul tau.

***

lainic Spune: 7 aprilie 2009 la 11:38 am

recidivez, desi n-as fi vrut.
nu inteleg de ce atita galagie pentru o simpla identitate. din sapaturi pe google am inteles ca ai fi “acuzata” ca esti vali florescu + t.o.bobe, nimic rau in asta, sint destui care isi dau cu presupusul. ce mi se pare dubios e ca te scandalizezi mai mult decit trebuie si ca v.f. si t.o.b nu se scandalizeaza si atunci e o mica problema: chiar esti ei si nu ai cum sa reactionezi sau lor chiar nu le pasa si atunci exagerezi. imi pare ca ai creat o dilema din care nici dracu nu mai iese.
ti-ai asumat o identitate pe care nu ai reusit s-o ascunzi asa cum ai fi vrut, poate ai lasat indicii false care au dus la supozitiile actuale, dar astea sint regulile blogosferei, nu cred ca ar trebui sa inchizi un proiect datorita unor amanunte atit de marunte.
si daca tot am vazut ca ai semnat lucia t. in dilema de ce nu mergi pina la capat sa spui ori ca asta e numele real sau este pseudonimul unei tipe pe care o cheama x y. chiar e atit de grava dezvaluirea, nu cred ca tii un blog de care sa-ti fie rusine si asumarea faptelor ar inchide multe guri.

***

vali florescu Spune: 7 aprilie 2009 la 11:55 am

vali florescu deja a contactat un avocat pentru a vedea daca sint intrunite conditiile pentru initierea unui proces de calomnie impotriva domnului isuciu. din discutiile preliminare, se pare ca da.

***

bog Spune: 7 aprilie 2009 la 12:03 pm

Uau, o drama virtuala in direct! Atmosfera aduce nitel cu Livada de visini… Pacat ca conita nu prea are simtul umorului, tragicului, etc, nu gusta decat umorul propriu sau pe cel de exact, da’ exact aceeasi factura, in rest toate-i cam sunt egale si echidistante si au aceeasi insemnatate, adica nici una, in afara de amorul propriu, pe care-l avem cu totii, dumneaei insa intr-o masura considerabil sporita fiind si auctore si producatoare de texte ce, iata, lucru mare, misca o micuta nisa din omenire adunata acilisea de forte misterioase. Als merge departe, treaba lui, sa fie banat, parolat, decapitat; da’ apoi sa vinda gogosi cu “ludicu’ pur” mi se pare umor curat; poate ar fi mai potrivite pt d-sa niste bloguri sado-maso cu bloggeri cultivati, zic si eu, poate l-ar intelege mai bine si nu ar mai isca asemenea drame… Am impresia ca als se poarta urat, ca sa zic asa, acilisea in blogosfera pt ca apoi sa scrie in liniste carti frumoase pt prietenii domniei sale. Ma rog. Daca conita luciat ar avea nitel simtu umorului as zice si eu da’ si bloggerii buni se impusca, nu-i asa? (se pare insa ca intre ei). Da’ nu-l are, si o sotietate fara printipuri carevasazica ca nu le are…

***

Florin Iaru Spune: 7 aprilie 2009 la 12:05 pm

Dragă luciat
Îmi pare rău. Era un blog pe gustul meu, pentru că un om căruia îi plăceau cărţile vorbea despre ele. Asta nu e suficient. Mai trebuie ca tot ceea ce scrii să fie sub zodia inteligenţei şi competenţei. Apoi stilul să ţină în gheara tastei elementele comunicării. Nu mă înteresează cine eşti şi nici ce studii ai. Dar comentariile tale au (în)trecut repede de tîmpenia obtuză, greţoasă, suficientă şi preţioasă a 99% din bloguri. (DE aia sînt sceptic şi rezistent la expansiunea blogosferei – e o prostie care pluteşte în aer triumfătoare şi care scaldă sufocant tot ce mişcă-n ţara asta.) Cu cîteva din opiniile tare n-am fost de acord. Şi ce dacă? La cîţiva din favoriţii tăi n-am reacţionat. S-a sfîrşit lumea? Oamenii nu trebuie să fie diferiţi?
În ceea ce priveşte identitatea ta (şi demersurile lui isuciu, care n-are nimic interesant de citit pe blog – dar asta nu e treaba mea, să fie sănătos), e dreptul tău să pui sau nu punct. Pe vremea cînd eram de vîrsta ta, aveam prieteni care alegeau să emigreze. Ne întîlneam scurt, degajat, înainte de plecare. Ştiam că n-am să-i mai văd niciodată, credeam despre comunism că e nemuritor. Rîdeam, beam, fumam, ne luam la revedere, ba nu, adio. Dar era dreptul lor să-şi ducă viaţa cum voiau.
De aceea, nimeni nu te poate ruga nimic. Dacă te-ai simţit jignită, e ca şi cum te-ar fi jignit vîntul sau ploaia. Un fenomen natural la fel de inevitabil ca prostia. Dacă ai obosit, e oboseala ta. Dacă ţi s-a pus pata, tot a ta e.
La revedere. Eşti sau nu eşti veriga slabă. Ai reacţionat aici ca un scriitor…
P.S.: Cînd identitatea secretă a lui alş a fost furată şi dezvăluită, mulţi oameni de calitate au luat poziţie. Ceea ce mă pune pe gînduri şi mă dezgustă e că între victimă şi călău nu e decît o chestie de oportunitate. Dacă are prilejul, victima poate fi un călău perfect…
Uf, ce bine că am prietenii vii, gălăgioşi, băutori, fumători. Viaţa bate netul. Să-ţi fie binişor!
Ultimul P.S.: Cît masochism, să intri şi să comentezi pe un blog care nu-ţi place şi să scociorăşti în identitate cuiva care te lasă rece. Aşa, de amorul artei!

***

vali florescu Spune: 7 aprilie 2009 la 3:28 pm
draga luciat,
te rog mult, nu renunta la blog pentru mine. nu cred ca are sens si decizia ta va afecta mult prea multi oameni, taindu-le orice urma de speranta ca se mai poate naste si ceva bun si frumos.
este de departe cel mai frumos gest pe care l-a facut cineva vreodata pentru mine, insa cred ca este disproportionat. eu o sa incerc sa-mi reglez conturile cu isuciu in alta parte.

***

mircea cartarescu Spune: 7 aprilie 2009 la 4:45 pm

Draga luciat, dragi prieteni, ma intristeaza perspectiva ca blogul literar cel mai adevarat, mai inteligent si mai dezinteresat sa dispara. Dar e in logica lucrurilor. Eu insumi ma gandesc de ani de zile sa parasesc aceasta tara trista si fauna ei, si o voi face intr-o zi. O inteleg pe lucia, ii inteleg pe toti cei care nu mai pot. luciat vorbeste de ticalosi. Asa este, e lumea lor, nu stiu cum pot fi atat de multi in jurul nostru. Libertatea opiniei, care-ar trebui sa faca din bloguri si forumuri insule de civilitate, le-a transformat in troace pentru porci. Fiindca libertatea nu e pentru analfabeti si trogloditi.
Vreau sa spun si cateva lucruri concrete. Mai intai, ca luciat mi-a facut intr-o seara onoarea de a se intalni cu mine. Am baut o cafea impreuna, in oras. A fost unul dintre cele mai magice momente ale vietii mele. Daca nu am inca Alzheimer, va spun cu mana pe inima ca ea nu este nici Vali sau Teo (bunii mei prieteni), nici altcineva din lumea literara. Iar mie inca nu mi-a spus nimeni ca mint sau ca ma implic in cabale de orice fel. Apoi, e total fals ca luciat a facut jocul Poliromului sau a oricarei alte edituri. Se intampla doar ca enorm de multe carti romanesti si straine au aparut in ultimii ani la Polirom. Nu aveai cum sa le eviti. Eu nu sunt, cum stiti prea bine, autor Polirom, ba chiar dimpotriva, ar fi zis Caragiale, dar nu pot sa nu observ – si sa nu laud – efortul acestei edituri in promovarea literaturii romane, mai ales a celei tinere. Dar adeseori luciat a scris cu finetea si empatia atat de cunoscute despre carti aparute la multe alte edituri.
In fine, deplang conflictul, absurd de la inceput, dintre doi dragi prieteni ai mei, leo serban si luciat. Daca s-ar cunoaste, cei doi s-ar place nespus de mult. Asa, leo a declansat un friendly fire total gratuit impotriva unui blog exceptional, de parca n-ar exista suficiente tinte in jur, oh, Doamne, sunt chiar prea multe.
Ii multumesc luciei t pentru orele pe care, de cand mi l-a semnalat Cristi Teodorescu, le-am petrecut, mereu cu placere, pe blogul ei.

mircea cartarescu Spune: 7 aprilie 2009 la 4:50 pm

„jocul Poliromului sau AL oricarei alte edituri”, imi cer scuze pentru greseala de acord.

***

nihilistul Spune: 7 aprilie 2009 la 7:33 pm

In viata, draga Luciat ( si nu in carti) nu e bine sa te superi “ardeleneste”, adica iremediabil…
als nu a facut altceva decat sa te tachineze ( e o slabiciune a lui, pasabila, un reflex ludic-provocator )
Pana la urma cred ca intre voi s-a inserat un malentendu
Te asigur ca – dincolo de lumea virtuala – este un interlocutor fascinant si agreabil, stiutor de carte ( si in ciuda aparentelor un tip sensibil si altruist…desi niciodata n-ar recunoaste asta)
Cat priveste ura manifesta si gratuita a unora ( in care intra si efortul stupid al “deconspirarii) ocoleste-o cu aceeasi eleganta cu care scrii despre carti…ia-o – la limita – drept o dovada a galonarii de care se bucura blogul tau…
Dumneata stii bine ca esti iubita si pretuita de cine conteaza ( si de cine nu conteaza, bunaoara de mine -;) si ca refuzand sa mai scrii vei mai otravi putin – si asa destul de otravita – lume literara…
Problema ( inclusiv cu bunul si dragul “Mirciulica” -; ) e ca si tu si dumnealui ( care, inca, n-a abandonat gandul pribegiei) nu intelegeti ca nu mai apartineti de mult voua-insiva, si ca, implicit, nu mai puteti lua decizii de capul vostru parasindu-ne ca pe niste bastarzi -;
Unde se vor duce, draga Luciat, diminetile albastre ale fetelor uratzele si interiorizate care viseaza sa scrie literatura si care isi adapau de aici setea si sanatatea determinarii? -;
Ce se va alege de voyeurismul nostru de cititori bolnavi care isi preluau de la dumneata serotonina lecturii ? –
Plus ca nici tu – fii sincera- n-ai sa poti sta mult timp fara carti ( cafea si tutun) si fara deprinderea asta , indelung exersata, de povestas a-l povestasilor…

***

luciat Spune: 7 aprilie 2009 la 9:01 pm

vorba cuiva de mai sus, a fost misto timp de aproape 3 ani – pentru mine sigur a fost, in general. dar nu se mai poate, chiar nu. in ultima vreme m-am ferit si sa comentez pe bloguri care-mi placeau, ca sa nu alimentez conflicte si ca sa nu vad oameni misto injurati doar din cauza mea. si nu dramatizez cu nimic, o spun rece si clar.
multumesc mult de tot pentru sustinere, si pentru comentarii, si pentru mailuri – sint mai mult decit emotionata! am avut parte si de simpatie si de intelegere, peste cit puteam spera la inceputul blogului, a fost extraordinar pentru mine si ma bucur mult ca a fost blogul asta in viata mea! a insemnat enorm.
ce sa mai zic? don’t worry about me, aveti grija de voi! eu n-am nici o problema, serios. putea sa nu-mi treaca prin cap sa tin un blog, oricum, si n-as fi stiut niciodata o gramada de lucruri despre mine, despre altii, despre multe carti pe care le-am citit datorita voua
multumesc – din toata inima

***

Pentru ultima data va spun: pe scurt, nu sint nici una dintre persoanele despre care s-a birfit pe net sau altundeva in legatura cu mine. Tot ce am scris aici despre umila mea persoana e adevarat. Nu pot sa ma repet la nesfirsit, e din cale-afara de plicticos. Imi cer scuze de la toti cei pe care-i dezamagesc, dar m-am saturat de ticalosi, mi-au stricat cheful sa scriu despre carti si despre autorii lor.

So it goes, vorba lui Vonnegut (si nu, nu sint nevasta-sa ))))))))))))))).

http://www.terorista.ro/2009/04/07/aproximativ-trei-ani/


Update: Suntem anuntati in „off” despre plângeri depuse de catre grupuri de cititori in legatura cu asa zisa ba disparitie, ba aparitie, a unor materiale postate ba pe Corabie ba pe Arca, ba-n carutza, ba-n teleguta. Doresc sa-i informez pe onori cititorii nostri ca pot sta/dormi linistiti la locurile lor. N-a disparut nimica. Materialele a caror misterioasa disparitie a fost invocata se gasesc:

AICI si AICI. Pentru orice alte nedumeriri va rugam sa consultati ar-Hiva.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 43 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: