(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Posts Tagged ‘Forum’

Dezvoltare durabila

Posted by Arca lui Goe pe iunie 22, 2013

Dl.Andrei P., un elitist eminent, blogger novice, face progrese remarcabile in intelegerea fenomenului HUVACA (Hyperspatiul Universului Virtual al Anonimatului Clandestin si Amator, de…). Ultimul sau articol in materie de blogo-si-forumo-sfere probeaza o spectaculoasa intrare in problema, o apropiere aproape periculoasa de miezul rugos al acesteia. Stationand momentan in mantaua lichida (magmatica) din imediata vecinatate a nucleului, manta pe care a penetrat-o in proportie de circa 25%, dl. Andrei P. (din urbea B.) a se afla in iminenta atingere cu zona pre-intelegerii fenomenului. Un adevarat salt. Iata ce dezvaluiri face dl. Andrei P. el insusi in persoana, vizavi de stadiul in care se afla, pe drumul Damascului såu, catre cunoasterea luciferica a virtualului insåsi (AICI):

„Mi s-a întîmplat, în cîteva rînduri, să pun pe hîrtie comentarii inconfortabile despre unii bloggeri şi forumişti. Cu riscul de a fi suspectat de ipocrizie, voi spune, totuşi, că, de cîte ori îmi arunc ochii pe iarmarocul din subsolul articolelor mele, mă simt cîştigat. Una peste alta, lectura mă distrează şi mă îmbogăţeşte. Fireşte, mă bucur cînd primesc mesaje de simpatie sau de solidaritate, cînd simt că textul meu stîrneşte interes, sau provoacă mici plăceri intelectuale. Dar profit şi de contribuţiile interlocutorilor care mă contrazic, care construiesc argumente critice, sau care îmi oferă informaţii noi. Nu sunt foarte sensibil la unele „originalităţi” stilistice delirante (cu multe majuscule şi obscure fente lexicale), din care nu pricep nimic. Dar am ceva de cîştigat – dacă nu direct, măcar colateral, ca experienţă de viaţă şi de oameni – chiar şi din postările celor care ţin cu tot dinadinsul să-mi arate nu că au alte opinii decît mine, ci că mă detestă, ba chiar mă dispreţuiesc. Vreo doi sau trei dintre ei scriu bine: se vede că exerciţiul demolării le prieşte, le provoacă subtile satisfacţii, le dă un sens de viaţă. Cunosc, de altfel, mulţi inşi pentru care „a fi inteligent” înseamnă „a fi contra”, a sta mereu pieziş, a te răfui, suveran, şi cu „prostimea” şi cu „aşa-zisele” elite. Urmăresc cu atenţie şarjele lor inamicale, amintindu-mi de sfatul pe care ni l-a dat, cîndva, Constantin Noica: „Ai mai mult de cîştigat din reproşurile, chiar nedrepte, ale adversarilor, decît din amabilităţile prietenilor”. Le mulţumesc, prin urmare, celor pe care îi scot din minţi. Mă stimulează, mă ajută să înţeleg mai bine lumea în care trăiesc. Mă întreb însă, adesea, cu ce se aleg, din scrisul lor, ei înşişi. Repet, eu am multe de cîştigat din gherila lor resentimentară. Dar ei? Prima capcană de care se lovesc este previzibilitatea. E destul să le văd numele (sau pseudonimul), ca să ştiu ce urmează: variaţiuni infinite pe aceeaşi obosită temă (mediocritatea mea cronică, oportunismul meu lacom, băsismul meu maniacal). O a doua capcană e, aş spune, de ordin psihologic. În general se recomandă suspendarea oricărui comerţ cu lucrurile sau oamenii care te enervează. A rămîne, permanent, în contact cu interlocutori nesuferiţi, defecţi, inconsistenţi e o formă primejdioasă de masochism. Rişti să te intoxici, să te îmbolnăveşti de proastă dispoziţie, ba, (Doamne fereşte!), să te contaminezi. (n.b. precum dl.Andrei P. cu comentariile nevricosilor såi companioni anonimi 🙂 ) Nu poţi trăi, de la o săptămînă la alta, apăsînd mereu pe aceeaşi clapă a pianului. E drept că, uneori, eu nu sunt decît un pretext, o ”figură de contrast” pentru forumişti care vor să arate cît sunt de instruiţi, de bine orientaţi, de talentaţi. În acest caz, există, pentru ei, oareşce profit: îşi fac mîna, îşi inventariază (sau amplifică ad hoc) cunoştinţele, îşi modelează statuia proprie. Foarte bine. Rămîn, cu toate astea, niţel îngrijorat. Pura negativitate nu e materia primă optimă pentru construcţia de sine. Nu-ţi poţi face un portret plauzibil practicînd, obsesiv, retorica dosului de palmă. Nu te poţi manifesta deplin, dacă exişti numai prin reacţie. E nevoie şi de un anumit calm al ideii, de autonomie intelectuală, de umor (nu neapărat sarcastic) şi de asceza surîsului…Altfel, te închizi singur în rezervaţia propriilor tale veleităţi şi fantasme. Dar, în fine, nu mă bag. Fiecare cu alergiile şi aspiraţiile lui. N-am vrut să supăr pe nimeni: mai curînd să propun neobosiţilor mei „adversari” un efort de recalibrare productivă, de reaşezare într-un orizont al înnoirii interioare şi al bunătăţii inimii…Nu ascund că, din cînd în cînd, mi-aş dori să-i întîlnesc faţă către faţă. Să-i văd cum arată, cum funcţionează, cum dialoghează, cum ştiu să combine vehemenţa cu bunele maniere. În fond, ceva e, cred, unfair în raporturile dintre noi: eu sunt pe scenă, în bătaia reflectoarelor. Se ştie cum arăt, mi se ştie biografia, cu bunele şi mai ales cu relele ei, mi se ştiu (mai mult sau mai puţin) faptele şi cărţile, îmi semnez în clar isprăvile gazetăreşti, pe scurt sunt expus integral, cu toate riscurile. Ei însă, forumiştii de front, rămîn, pentru mine, nişte duhuri incerte: fără chip, fără vîrstă, fără trecut, fără altă dimensiune decît aceea a interjecţiei săptămînale pe care am ghinionul să o întreţin. Spuneam că e şi ceva distractiv în spectacolul comentariilor din preajma articolelor mele. La un moment dat, forumiştii uită de mine, de textul citit, de tema dezbaterii. Din te miri ce, ajung să se încaiere între ei. „Se rup în figuri” unul contra altuia, îşi dau capete în gură, se iau peste picior, se abandonează unui amplu şi pestriţ show de gladiatori improvizaţi. Iată, îmi spun, avantajele progresului, ale internetului global, ale tehnologiei de vîrf. Se comunică în draci! Nu mai există singurătăţi. Toată lumea suduie pe toată lumea, toată lumea se înghesuie în spaţiul virtual, toată lumea trăieşte „la comun”. O nouă „internaţională” prinde viaţă sub ochii noştri: internaţionala dezlegării limbilor. Tăcerea a fost, pentru totdeauna, evacuată. Lumea cuvintelor a făcut, în sfîrşit, explozie şi luminează, spectral, mapamondul, ca un foc de artificii, pe care nimeni nu mai poate – şi nu mai are dreptul – să-l controleze. Nebunescul proiect al Turnului Babel a fost realizat! Cuvîntul s-a pierdut printre cuvinte.”

– Zice dl. Andrei P., ceea ce, nu-i asa?, denotåååå… Cå de denotat denotå! Oare va fi dl.Anderi P. capabil sa faca, mai devreme sau mai târziu, un salt cuantic (quantum leap) si sa ajunga un guru al HUVACA? Si/sau poate chiar un practicant al anonimitatii? Cine stie. Ceva ar fi si daca macar ar ajunge sa fie blogger in adevaratul sens al cuvantului, capabil sa comunice prin mesaje directe cu comentatorii din siaj. Politologul Vladimir Tismaneanu este dovada vie a faptului ca se poate. 

* * *

Dintre toate omonimele cel mai omonim si mai notabil este bancul. Banc de pesti. Banc de nisip. Banc de lucru. Banc de proba. Banc (de) joc. Banc de râs… ne mai tinând cont si de femininul bancå. E clar ca limba românå se tine de bancuriSi noi la fel.

* * *


XV-bis.
.Doi savanti stateau de vorba despre teoria probabilitatilor. Zice unul dintre ei:

-Draga colega, sa stii ca eu sunt total de acord cu teoria care zice ca daca lasi 5 milioane de maimute in fata unei masini de scris probabilitatea ca sa iasa ceva asemanator cu „Hamlet” e foarte mare.

-Imposibil dragul meu, raspunse celalalt savant. Aceasta teorie a fost invalidata definitiv odata cu aparitia internetului… 

 

.

* * *

E vechi? E slab? Spune tu altul mai tare si mai nou! 🙂 

Posted in Aliorum Textuum, Bancul zilei | Etichetat: , , , , | 9 Comments »

Forumul Dilema si Campionatul Mondial din Proxima Centauri

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 28, 2011

Practicantii promotori ai importantei de sine in spatiile virtuale (anonimi, animisti, anonimisti, n-anonimi, onanimi, notorii, vorbitori, nevorbiti, vorbeti, consacrati sau in curs de consacrare etc, in fine, toata gama) stiu cat de important este, esential, ca eterul in care-si transmit mesajele sa fie un bun conductor de „electricitate”, astfel incat decalajele datorate vitezei finite de transmitere a mesajelor sa nu interfereze dramatic sau melo-dramatic cu decalajele datorate vitezei de reactie emotional-intelectuala (tot finita) a participantilor la trafic. Putini se incumeta sa-si promoveze importanta de sine, talentele, valoarea, candoarea, ontologia si deontologia, in spatii in care moderarea dureaza zile intregi, pentru ca riscurile de a fi mai ridicoli decat in conditii normale sunt destul de ridicate. Daca urmatoarea editie a campionatului mondial de fotbal s-ar desfasura, sa zicem, nu in Brazilia ci pe o planeta din sistemul Proxima Centauri si am dori sa avem un comentator la fata locului ar trebui sa-l trimitem din vreme pentru a putea participa la festivitatile de deschidere (echivalente cu aparitia unui articol al d-lui Andrei P. in Dilema Veche pe Planeta Veche, de ex.). Omul nostru dotat cu o nava capabila sa calatoreasca cu viteza luminii (sau pe aproape) ar trebui sa plece cam cu patru ani mai inainte. Lui calatoria i-ar lua sub o ora, nici n-ar avea timp sa-si scrie cuvantul de deschidere, dar ar ajunge acolo taman la pont. Ar incepe sa transmita, iar noi i-am auzi vocea si am vedea imaginile dupa alti patru ani, chiar daca fotonii purtatori ai informatiei ar ajunge (din punctul lor de vedere) instantaneu. Ne-am bucura ca prostii pentru niste goluri marcate cu mult timp in urma. Poate in alt tarâm, in alt regim. Bietul comentator virtual de fotbal s-ar intoarce dupa o calatorie de cateva ore in care e inclus si meciul de deschidere, constatand ca in lipsa sa s-au scurs pe pamant mai bine de 8 ani si ca, intre timp, tot ce era de comentat s-a comentat si ca oricum nu mai intereseaza pe nimeni cine a castigat campionatul mondial de acum 8 ani. Cam asa este sa comentezi pe forumul Dilemei Vechi. Totusi ambitie si ambitiosi exista. Bunoara dl.Goe si altii.

Intr-un trecut oarecare, relativ, care oricum creste (i)reversibil in urma noastra, dl. Andrei P. un vector al comunicarii virtuale, a inghegat  O teorie a intrebarii (AICI). Dar vorba `ceea, teoria ca teoria… Intr-un nou episod transmis de pe Proxima Centauri domnia sa a trecut la exemplificari, extragand din scrisori (in varianta clasica nu e-relativista) venite de la cititori unele intrebari (ce respecta standardele teoretice preconizate de catre teoria restransa a intrebarilor bine formulate) si carora, asadar, li se poate raspunde. Intrebarile (cu variante de raspuns incluse) venite de la o tanara domnisoara din Focsani, sunt foarte generoase cu adresantul cunoscut AICI (Intrebari si unele Raspunsuri – Dilema):

Ce este, în fond, literatura? O sumă de „vorbe bine ticluite“, sau o „copie a realităţii“? O „jucărie“ estetizantă de „lumină şi cuvinte“, sau un mod de „a surprinde veridic viaţa“, „în sublimul ei“?

Asadar ce este, in fond(!), literatura. Ce univers vast de-de-zbatere! In fata acestei provocari munumentale nu se poate sa nu-ti amintesti de conferinta sustinuta de catre precurrsorul d-lui Andrei P., dl.Caragiale, in fata Societatatii protectoare a Muzelor Daco-Romane, cu tema „Ce este Arta”. Insist sa o savurati, chiar si in reluarea, AICI ori (daca aveti posibilitatea) s-o audiati in interpretarea d-lui Radu B.

De la general la particular si de la particular inapoi la general, s-ar putea desigur reconstitui spontan (o intreaga nebunie), faimoasa polemică dintre sustinatorii artei pentru artă versus ai celor pentru arta cu tendinţă ce i-a avut candva ca protagonisti pe Tony B. si Alexandru V. (sau invers) despre care insist sa cititi AICI.

Asadar putem considera ca literatura este o… arta, un caz particular, o instantiere polimorfica a clasei mai vaste a artei si ca prin urmare si literatura este exact ceea ce zicea nenea Iancu ca ar fi arta, in magistrala conferinta de acum 100 si de ani. Nimic nou sub soare. Domnul Andrei P. se fereste in expunerea domiei sale sa raspunza clar ce-i literaratura, dar propune o serie de ipoteze si intrebari ajutatoare care sa-i ingaduie cititorului sa afle, la alegere, ce-i cu literatura si ce este ea. Ba chiar sa-si dea seama daca (aoleu) jurnalismul e si el literatura sau nu. In discursul sau dl. Andrei P. indeamna la moderatie, moderare, mediere , intre toate cele ce literatura ar putea fi, astfel incat toate ingredientele (frumosul, veridicul, substantialul, utilul, misiunea) sa fie folosite armonios pentru obtinerea produsului finit: produsul literar. Desi este scriitor si eseist (adica producator de literatura), dl. Andrei P. este in primul rand un consumator (devorator) de cultura, arta si in cele din urma de literatura, fiind si critic de arta. Din acest motiv, impresia mea este ca in articolul cu pricina domnia sa are tendinta de a exagera in legatura cu prezentarea produsului literar in ansamblu sau, inclusiv ambalajul (de vorbe si realitati) al acestuia in dauna esentei, adica a acelei parti care mentine un produs literar in limitele ontologice ale definitiei sale de „creatie” si „artistica” adica ceva nou, ne mai vazut, care produce emotie.

Ca sa-mi ilustrez punctul de vedere am apelat la un contrapunct postat in Dilema Veche in subsolul generos al articolului, incercand o trecere inversa decat cea incercata mai sus, de la general la si mai particular. Dupa un timp de asteptare indefinit dl. Vasilescu i-a dat unda verde:

Contrapunct – adăugat de Dl.Goe la data de 21 Ianuarie 2011 10:01:45
Poezia este o forma de literatura, o subdiviziune, un caz particular, o instantiere a unei clase mai cuprinzatoare: literatura. Ceea ce i s-ar potrivi clasei ar trebui sa i se potrivesca (cumva) si subdiviziunii, formei particulare. Totusi daca in textul d-lui Andrei P. am inlocui termenul „literatura” cu „poezie” nimic nu s-ar mai potrivi. Este o dovada ca abordarea este gresita. Contingenta literaturii cu realul, realitatea si veridicul este contextuala si intamplatoare, neesentiala. Mai exista si alte arte care au problema asta, artele palstice in general (pictura, sculptura), despre care s-ar putea crede ca in principal redau si transfigureaza „artistic” anumite realitati observate de catre artistul creator. In fond literatura, ca si pictura, sculptura sunt in esenta lor definitorie, ca entitati logice, la fel ca si dansul sau muzica (cea mai abstaracta arta dupa matematica) tocmai ceea ce creaza artistul, intermedind un mesaj divin, abstract, profund, nou, din sine, fara vreo legatura cu realitatea in care este constrans sa creeze si care-l ajuta (doar) sa-si ambaleze arta (literatura in cazul in speta). Literatura „Celui mai iubit dintre pamanteni” nu consta in realismul naratiunii, al intaplarilor sau plauzibilitatii acestora, al personajelor sau dialogurilor, ci in acel ceva aproape inefabil pe care autorul l-a strecurat in ambalaj.

Dupa un alt interval „amasurat” a primit unda verde o replica venita de la cel pe care l-am pomenit mai sus la „si alti comentatori curajosi” si pe care-l credeam disparut pentru totdeauna din peisaj: dl.Polichinelle. Domnia sa (pe care nu-l banuiesc a fi poet) a replicat:

poetry as holy obstetrics – adăugat de Polichinelle la data de 24 Ianuarie 2011 11:01:32
Poezia nu e un delir elegant, tutelat de Muză, nici o reverenţă sibilinică dinaintea Misterului, ci o liturghie teogonică. La capătul ei, un zeu înţărcat îşi surâde taina…

Am fost siderat de reaparitia misterioasa a d-lui Polichinelle dar si de precizia si concizia cu care reusea, nepoet fiind, sa articuleze poetic, trecand prin preludiul a doua negatii, definitia exacta a poeziei, pe care presupun ca nici macar Viorel Padina, el insusi in persoana, n-ar putea-o contesta sau intregi invreun fel: „O liturghie teogonică la capătul careia un zeu înţărcat îşi surâde taina.” Sublim. Superficial, d.Goe s-a bucurat constatand ca misteriosul anonim, seraficul d.Polichinelle, un exclusivist elitist, care comenteaza (d)in obscuritatea anonimatului virtual doar la Dilema Veche si cateodata pe Arca lui Goe, sustine mai degraba varianta propusa vag de catre dl.Goe in dauna celei mai generale sugerata consistent de catre dl. Andrei P.

Spre verificarea acestei ipoteze am adaugat un mesaj:

Fara trimiteri obstetrice va rog… – adăugat de Dl.Goe la data de 24 Ianuarie 2011 01:01:24
Pai asta am vrut sa spun si eu mai in general, ca poezia nu este nici (a) nici (b) ci (c). Un „ce”. Prin urmare nu este nici (d), (e), (f)…si nu e (z). Nu reusesc sa-mi dau seama daca ati vrut sa ma contraziceti, sa ma talmaciti, rastalmaciti sau doar sa ma traduceti. In mod asemanator Literatura nu este nici (A), nici (B) ci (C). Un „CE”. Deci nu e (D), (E)… si nu e (Z). Poezia, literatura, orice arta este ceea ce este (arta) doar prin acel CEva intermediat de catre artist intru Continuarea Creatiei. Si reCreatiei. Recreatia mare. Prin urmare Arta, si pe cale de consecinta Literatura si si Poezia, nu au nici o legatura cu realitatea preexistenta, cu vechiul, cu ceea ce exista deja in preajma artistului. Dupa cum omul nu este lutul si nici macar felul in care Creatorul vede lutul. Sau se vede pe sine. Si nu e omul Om pentru ca e din CEva (din lut) si pentru ca e dupa chipul si asemanarea Cuiva. Doar mai multul e Omul. Literatura. Ma rog, nu discutam aici despre pseudo-literatura. Dar poate ca idealizam exagerat, ca muzica aceea care sentimentalizeaza obositor orice atom.

Vidul cosmic a intervenit iarasi. Mesajul n-a aparut. In schimb a disparut, retras de pe piata, si cel poropus de catre misteriosul domn Polichinelle. Cum si de ce s-a intamplat aceast enigmatic fenomen pot doar presupune. Dupa cuvenita asteptare am cazut spontan intr-un soi de solipsism vulgar. Am gasit de cuviinta sa nu mai insist cu neconcisele mele modele scurtand mesajul initial, la care am avut din nou acces, dupa disparitia replicilor ce-i erau atasate, parafrazanu-l pe dl.Polichinelle. Surprinzator dupa aceasta manevra au reaparut si replicile din aval, intr-un context acum-oarecum producator de confuzie, ca in romanele SF in care se calatoreste in timp inainte si inapoi astfel incat efectul poate sa se nasca, voluntar, inaintea cauzei. Iata ce poate sa iasa de la un exces de moderare (extremism de centru?) in care oricand, oricine poate cadea in capcana timpului. Pentru intregirea haosului un fragment scos din contextul mesajului meu initial, acum invizibil pe forum, este luat in balon de un oarecare VictoreL, care se baga-n seama ca sa ma ironizeze ca ma bag in seama: io si io exist. Ce sa mai! O placere, o fantezie, o nebunie sa comentezi comentarii la Dilema Veche. Succesul e garant.

Recomand spre documentare si:

Solipsismul ca esenta a omului
si
Golul (in) care sunt!

Posted in Arcaluigoeologie, Dilema Plus - Dilema Minus, Parerea lui Goe | Etichetat: , , , , , , , , | 30 Comments »

Ce este GRESIT pe „forumurile virtuale” si nu poate fi reparat

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 17, 2010

Sau CUM VA PLACE?

Răi, cu adevarat răi, sunt cei care fac lucruri pe care ceilalţi, cei buni, se multumesc să le gândească. Cam asa suna definiţia “răilor” în concepţia unui mare filozof antic, prin raportare la linia subţire (fină, firavă) de demarcaţie între lucrurile facute în realitate si cele facute în imaginaţie. Scurgerea, vai atat de rapidă, pe panta rei, a peste 2000 de ani, de la producerea enuntului respectiv, si a aproximativ 2 milioane de ani de când oamenii se impart in “răi” si “buni” sau, dupa unii autori printre care mă numar (pentru a evidentia o nuanţa posibila care nu face obiectul prezentei intervenţii) în “răi” si “timizi”, ma rog, impune (trecerea anilor de…) sau macar accepta, o reformulare. Iata cum ar suna azi un enunt „clonat” dupa cel antic:

“Răi, cu adevarat răi, sunt cei care fac, in realitate, ceea ce ceilalti, cei buni, se multumesc sa faca pe forumuri anonime.”  Cum vă place?

…vezi tot articolul…

Citeste si:
a) Gata cu anonimatul bai bloggeri
b) Gata cu anonimitatea pe bloguri

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat: