OZN

Cronica unei invazii anunțate

Dacă mai exista cineva care se îndoia de existența extratereștrilor, de abilitățile lor tehnologice, precum si de faptul că ne vizitează în mod constant si sistematic de mii si mii de ani, a venit momentul ca toate îndoielile să fie risipite. Un bărbat din Tennesse a filmat un gigantic OZN roșu deasupra orașului. Vezi poza de mai sus si știrea originală AICI. Așadar este oficial suntem in vizorul extratereștrilor care nici măcar nu se mai străduiesc să-si camufleze prezența. Desigur că întrebarea cheie este de ce tocmai acum au renunțat la camuflaj. Probabil că unele lucruri pe care le-au descoperit în activitatea umanoidă i-au alertat făcându-i să se precipite si să lase la o parte prudența si circumspecția. Cu siguranță că ei știu mai multe decât stim noi, oamenii comuni, despre pragurile critice pe care elitele oculte ale omenirii le-au depășit in privința Inteligentei Artificiale, a computerelor cuantice si a obținerii energiei prin fuziune termonucleară si nu numai. Ne putem aștepta așadar la intervenția lor eficientă, așa după cum au procedat de nenumărate ori de-a lungul istoriei si preistoriei speciei homo sapiens (o specie creată artificial), doar că de data asta se pare că intervenția nu va mai fi ascunsă, ci la vedere. In curând toate lucrurile care ni se păreau importante vor trece pe planul doi, întreaga atenție fiind captată de evenimentele ce stau să se întâmple. Cred că am putea lua un pic în discuție, anticipat, felul in care se vor schimba lucrurile în legătură cu mersul lumii, al societății, al științei, tehnologiei, felul in care se vor transforma (practic peste noapte) religia, filozofia, artele, sportul si însăși viața cotidiană a oamenilor de pe aceasta planetă, a familiei împreuna cu preocupările noastre firești pentru perpetuarea speciei si pentru colonizarea universului, asistați de vechii noștri tutori si creatori. Așteptăm cu interes opinia prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, despre aceasta situație fără precedent despre care nu stim încă cu destulă precizie când anume se va declanșa si materializa, înaintea, în timpul sau după încheierea US Open. In tot cazul curând.

micro-Update: Știrea de mai sus este o ilustrare a libertății de exprimare. Si de receptare. Încolo nu. 🙂

Din păcate libertatea de exprimare se dovedește adesea a fi o vorba in vânt:

1. Cine este scriitorul Salman Rushdie, înjunghiat în gât la un eveniment, și de ce mulți oameni își doreau să-l vadă mort

Scriitorul s-a născut în Mumbai într-o familie liberală de musulmani. La vârsta de 14 ani, Rushdie a plecat în Anglia, unde a studiat la importantul King’s College din Cambridge. După absolvire, Rushdie a lucrat pentru scurt timp ca copywriter, conform BBC. Prima sa carte publicată, „Grimus”, în anul 1975, nu a avut un succes uriaş, dar unii critici l-au văzut ca un autor cu potenţial semnificativ. Romanul care a fost apreciat pe scară largă şi s-a vândut în jumătate de milion de exemplare a fost „Copiii din miez de noapte”, publicat în anul 1981 şi distins cu Premiul Booker. Au urmat volumele „Ruşinea” (1983), „Surâsul Jaguarlui” (1987), „Harun şi Marea de Poveşti” (1990), „Ultimul suspin al Maurului” (1995), „Pământul de sub tălpile ei” (1999), „Furie” (2001), „Shalimar clovnul” (2005), „Seducătoarea din Florenţa” (2008) „Luka şi Focul Vieţii” (2010), „Doi ani, opt luni şi douăzeci şi opt de nopţi” (2015), „Casa Golden” (2017), „Quichotte” (2019) şi „Limbile adevărului, o culegere de eseuri” (2021). „Versetele satanice”, romanul suprarealist, post-modern, a stârnit indignare în rândul regimului iranian. Cartea a fost interzisă în multe ţări cu mari comunităţi musulmane: Iran, India, Bangladesh, Sudan, Africa de Sud, Sri Lanka, Kenya, Thailanda, Tanzania, Indonezia, Singapore, Venezuela şi Pakistan. Unii musulmani au considerat-o o insultă la adresa islamului. În roman, profetul Mahomed poartă un nume apreciat ca fiind ofensator, e pusă sub semnul întrebării divinitatea revelaţiilor sale, iar mai multe prostituate au primit numele soţiilor sale. Astfel, în anul 1989, Rushdie a fost condamnat la moarte printr-un decret religios emis de ayatolahul Khomeini. În luna ianuarie a anului 1989, musulmanii din Bradford au ars ritualic o copie a cărţii, iar agenţii de ştiri WHSmith au încetat să o mai afişeze acolo. În Mumbai, oraşul natal al lui Rushdie, 12 persoane au fost omorâte în timpul unor revolte musulmane, iar pe capul scriitorului a fost pusă o recompensă de 3 milioane de dolari (2,5 milioane de lire sterline). De asemenea, în luna iulie a anului 1991, un traducător japonez al volumului a fost asasinat, iar un altul italian, pe numele său Ettore Capriolo, a fost rănit. Din pricina revoltelor, Salman Rushdie a fost constrâns să se ascundă, sub protecţia poliţiei britanice timp de aproape 10 ani.

2. Presa din Iran, despre atacatorul lui Salman Rushdie: „Să sărutăm mâinile celui care a sfâşiat gâtul duşmanului lui Dumnezeu”

3. Salman Rushdie, într-un interviu acordat cu două săptămâni înainte să fie înjunghiat: Duc o viaţă relativ normală

4. Salman Rushdie trăiește de peste 30 de ani cu sabia lui Damocles desupra capului. Fatwa care i-a făcut viața un iad

***

Bine acuma știri din astea teribile despre mezeluri avem si in plan local si nu oriunde ci in revista Capital:

5. Informație de ultimă oră despre Florin Salam! Ce s-a întâmplat cu celebrul manelist. Este șoc total

Vă uram lectură plăcută, ușoară, liberă si salam alaykum.

Oricum epopeea continua: (a) Salman Rushdie ar trebui să primească Nobelul pentru Literatură, susține un filosof francez. ”Campania începe acum”

(b) Creatoarea romanelor lui Harry Potter, amenințată pe Twitter după atacul asupra lui Salman Rushdie. ”Nu te îngrijora, tu urmezi!”

Părerea mea ar fi că acuma, dacă tot urmează să vină extratereștrii normal ar fi ca premiul Nobel pentru literatură (sau pentru fizică) să-l primească un scriitor de literatură SF, mai ales că aceștia au tot fost nedreptăți de juriul suedez captiv sindromului Stockholm. N-am citit „Versetele satanice” dar pare un titlu destul de SF.

Vad ca știrea sa încăpăținează sa mai rămână un pic in atenție: Salman Rushdie şi versetul înjunghiat:

„Satanic Verses” reprezintă o prelucrare imaginară, plecând de la un episod din viaţa fondatorului religiei islamului. Recitând Sura intitulată „Stelele”, Mohamed pune această întrebare: „Ce socotiţi despre Al-Lat şi Al-Uzza şi cealaltă, Manat, a treia?” Cele trei zeităţi feminine la care face referire textul erau obiectul unei asidue practici idolatre în Arabia. Orientalistul scoţian William Muir (1819-1905), specializat în istoria primului califat, a identificat aceste cuvinte cu „versetele satanice”, întrucât Mohamed le-a retractat ulterior ca pe nişte glose inspirate de diavol, iar nu de familiarul înger al revelaţiei, Gabriel. Deşi bine primite de tribul Qurayš din oraşul Mecca în anul 630, aceste cuvinte contestau monoteismul stabil al profetului, care s-a pocăit mai târziu pentru eroarea de-a fi ascultat glasul ispititorului şi atracţia zeităţilor feminine. Rushdie explorează parodic acest subiect vast pentru istoria religiilor: cum şi cine înregistrează o revelaţie? Care este rolul poftelor omeneşti, al creativităţii lingvistice şi al liberalismului interpretativ în redactarea şi transmiterea unui text sfânt? Vădita slăbiciune erotică a lui Mohamed lasă loc multor ambiguităţi, din care reiese faptul că numitul profet (Mahund, în proza lui Rushdie) e un ignorant analfabet, obsedat de unificarea politico-religioasă a unor triburi dezbinate. Spiritual, însă, el e incapabil să discearnă între divin şi demonic (de unde umbra lui Saladin). Rushdie ironizează, aşadar, complicaţiile naşterii unei cărţi sacre pentru musulmani, precum şi înclinaţiile carnale resimţite de fondatorul poligamiei religioase. Pentru acest experiment literar, Rushdie a fost înjunghiat. Tragic şi revoltător.„

Dupa ce initial a propus puparea mâinilor dementului care l-a înjunghiat pe Salman Rushdie, presa iraniană, revine in legătura cu atacul asupra lui Salman Rushdie si zice ritos: „Un complot american ca să răspândească islamofobia în lume”

Ufologi din toate țările, uniți-vă !

hap-date:

Reacțiile explicite si implicite ale unor parti din public precum si lipsa de reacție a altor părți din publicul format exclusiv din prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, si cand zic „prea” mă refer la excesul si redundanțele benefice in context (…), denotă un deficit de transparență in privința conexiunilor atât intre parte si întreg, cât si între părțile dihotomiei prezentă sub umbrela OZN-ologiei naive, ceea ce este, cred, cauza principală a confuziei in care plutește acest topic, ca-ntr-un nimb. Constatarea vine însă foarte târziu, când oricum orice urmă de interes potențial este pierdută-n zarea depărtării, dincolo de orizontul evenimentelor. Prin urmare orice tentativa de a face acum corecții clarificatoare in legătură cu unitatea semantica a părților este desigur tardivă. Dar as menționa totuși, in contextul integrativ al acestui nevinovat intermezzo in raport cu sfinxo-babologia luciferică ce stă să se prăvală… in noi si noi episoade, că relația dintre satanismul versetelor si cel al extratereștrilor care ne bântuie este cvasi-incontestabilă si merită dezbatere (…). Si asta in afara de faptul că in topic sunt ilustrate prin liberă exprimare limitările libertății de exprimare care poate încuraja deopotrivă propagarea unor imbecilități cvasi-benigne si/sau a unor sentimente toxice capabile sa genereze violență, degringoladă, confuzii, etc… despre asta încercarăm fără vreun succes să vorbim. Măcar vorbirăm despre altceva. Liber. Tot e ceva. 

 Si-altădată, si-altădată o s-o facem si mai si mai lată. 

Sfinxul si Babele (I)

„După ce-am ascultat, ca de obicei, cursul indicelui Dow Jones la bursa din New York, am întins mâna spre bibliotecă și, în haosul ei, am nimerit peste Singur pe lume, al lui Hector Malot, cine știe cum rătăcită acolo, în raftul cu „polițiste”; orice bibliotecă inteligentă are instinctele și mesajele ei; m-am supus și vreo două zile nu am lăsat cartea din mână; m-a luat cu duioșie, dacă mai există asemenea vorbă riscantă.” (Radu Cosașu).

Am citit „Singur pe lume” de trei ori. Prima data singur, în copilăria mea. Apoi cu fiica mea, în copilăria ei, seara la culcare. Iar a treia ora, recent, cu fiul meu. Tot seara la culcare. De trei ori „Singur pe lume”, negând așadar singurătatea. O dată, de două ori, de trei ori. Adjudecat. Mi-am amintit acest lucru pentru că de vreo săptămâna tot încerc (în za-dar) să găsesc răgazul de a reda solitar pe Arca lui Goe câteva gânduri răzlețe despre noul solipsism ce ne paște si despre noul fel de a fi singuri pe lume (prin univers). Să le împărtășesc așadar cu prea-cinstitul cititor citit si unic, făcându-le de rușine, anulându-le esența prin punerea lor în comun cu… (alții) (cu cine?)… Crezi că-i simplu să descrii altora solipsismul si solitudinea si să mai fi si convingător, coerent si consistent? Să-i iei de martori. Să-i pui de față. In aceeași oală. De (mai) e (vreun) sens într-asta. Că nu e? Este unul dintre (ne) cazurile bizare în care pentru a te putea considera convingător nu trebuie să convingi pe nimeni, ci dimpotrivă. Uite încep: Cică am fi singuri pe lume. Toți la un loc si fiecare-n parte. Unu-i omul. Una-i omenirea. Singurule. Singuro. Ai cuvântul sau… nu (va urma)

Rămânerea

Câți au mai rămas din Rămânerea ?

Un film neștiut, un film uitat. Viața.

Ce Hamlet? Ce Tarkovsky?

Valentin Uritescu – Rămânerea – Nebunul Gornistul

No comments

re-Prezentanții lui Dumnezeu pe Pământ. Ptiu drace! 😦

Notă

După câte am cam remarcat, si pe aici si pe aiurea, există o mulțime (majoritară) de adepți ai ideii că „orice comentariu” este mai bun decât „niciun comentariu”, si/sau că „orice comentator” (la blog) e mai bun decât „niciun comentator” la blog. Adepții acestei ideologii păguboase întrețin iluzia acestui „mai bine”, convinși fiind că acesta se referă si se reflectă atât asupra comentatorilor cât si asupra gazdelor (mai bine pentru toată lumea), ceea ce stimulează teribil producțiile „literare” de comentarii (cel mai adesea inepte, indecent de frivole, goale de conținut, gargare ieftine, simple tirade, prostii sau băgări de seamă in seamă)… Nu încerc să spun că acestea n-ar avea dreptul la existență, mai ales că a le interzice pe cele de acest „gen” ar echivala cu a-i reduce la tăcere deplină pre multi dintre „vorbitori” (anti-vorbitorii, sic), ci doar că ar trebui să se manifeste mai mult realism în privința evaluării mai binelui respectiv. Un alt fapt aparent paradoxal care se poate observa în manifestările adepților mai sus menționați, pare să fie câteodată inhibarea producției literare de comentarii, atunci când este „necesară”, privarea de binele respectiv a unora care nu-l merită si care trebuie tratați corespunzător cu „tăceri stridente-elocvente”, „ignorare”, „boicot” (nemulțumitului luându-i-se „darul” ). 🙂 ceea ce, drept să spun, mi se pare (in context Arca lui Goe) de-a dreptul fenomenal. Observatorii cât de cât lucizi si atenți au putut remarca pe Arca lui Goe, că aici, pe punte, absență deplină a comentariilor si comentatorilor este categoric preferabilă prezenței unor comentarii si/sau comentatori inadecvate/inadecvați. Ceilalți observatori n-au remarcat acest fapt (simplu si banal), ne luând practic în considerare „așa ceva”, continuând cu abnegație, să se manifeste ca atare, unii inundând-ne câteodată cu binele comentariilor lor, alții pedepsindu-ne cu abținerea eroică de la comentarii. Desigur că uneori s-a întâmplat să avem parte de comentarii bune, adecvate, inteligente, potrivite pentru a stimula continuarea discuției on topic (inclusiv în contradictoriu), în acord cu intențiile topicului propus, dar adesea acestea s-au pierdut printre mesajele „de bine” propuse de voluntari binevoitori (care încercau să-si promoveze făptura pe gratis, paraziți, troli, iosifi)… context în care se impunea munca de moderare si de lămurire a respectivilor contributori în legătură cu inadecvarea mesajelor lor (sau cu inadecvarea insistenței de a le livra, în pofida faptului că le remarcau ei si singuri inadecvarea). O muncă pe care am făcut-o, vorba ceea, „cu drag si spor”. Cu „spor”, vorba vine, că de convins n-am reușit să conving decât arareori vreun astfel de musafir în această privință. Ceea ce nu mi-a reușit la modul direct, mi-a reușit însă la modul indirect, făcându-i pre multi dintre prea gureșii contributori off topic să considere că (știi ceva?) nu-i merit si că cel mai nimerit ar fi fiind mă pedepsească prin retragere lor strategică din peisajul comentat si să mă marginalizare fără milă. De unde si sporul în munca de moderare. O validare binevenită a „metodei Arca lui Goe”. Scopul prezentei note este consolidarea lămuririi celor lămuribili si punerea pe gânduri a celorlalți. 🙂

Frumusețea tenisului (în Univers)

Frumusețea pierdută si (ne) (re) găsită a tenisului (în viziunea unui axolotlom(*)).

Tenisul este un joc repetitiv si redundant, extrem de plictisitor. O țăcăneală stânga-dreapta care se reia în continuu, punct cu punct si de la capăt si poate dura indefinit. Numai oamenii cu anumite deficiente mentale pot găsi satisfacție în a se angrena în așa ceva, ca spectatori, pentru a urmări ore întregi aceste secvențe reluate monoton, încercând să găsească vreo deosebire între un punct si altul, între un game si altul, între un set si altul, dar care, în afara unor mici variațiuni, si acelea repetabile, sunt cvasi-identice de parcă timpul s-ar fi defectat, forțând reluarea în buclă, iar si iar, a unei mici secvenței temporale, într-o tentativă, lipsită de logică, aceea de a ameliora micile evenimente petrecute în interiorul clipei, abia încheiate. Jocul de tenis este un joc absurd bazat pe o iluzie, aceea că poți calatori înapoi în timp, pentru a schimba (in bine), lucrurile întâmplate deja. Alt game, alta distracție. Felul în care se tine scorul este si el lipsit de orice noimă, punctele numărându-se din 15 in 15 sau nu (0-15-30-40-60(?))… 1-2-3-4-5-6, 1-2-3… (sistemul britanic al unităților de măsură cu multiplii si submultipli la plezneală), dar de fapt acesta este un fel fistichiu de a păcăli publicul si de a-i da impresia că se întâmplă ceva, de a-l tine ocupat (si) cu altceva (pentru distracție). Probabil că fără acest truc ar fi imposibil să convingi pe cineva să-si mute capul de la stânga la dreapta pentru patru-cinci ore sau mai mult, pentru a se uita la doi oameni care-si arunca o mingiucă peste o plasă folosind niște palete (numite cu schepsis, rachete). E un joc bizar, singurul în care este posibil ca un jucător care a câștigat în timpul meciului mai multe puncte decât adversarul să piardă totuși partida. De altfel o mare parte dintre punctele câștigate sunt inutile, necontribuind la economia jocului, un game pierdut la zero fiind la fel de pierdut ca unul la 30 sau după o indefinită serie de avantaj-egalitate (alt blocaj al timpului, defect in defect) cu un scor final ne mai menționat explicit, ceva gen 95 la 80 (?). Ceea ce nu se prea mai întâmplă în niciun alt sport. De ce oare? Tot așa, fără precedent in lumea sporturilor, meciurile de tenis nu au limită de timp. Partidele nu durează si ele, de exemplu 90 de minute sau câtva, ci oricât. Teoretic se poate juca la infinit. La urma urmei când timpul nu contează, orice este posibil. Iar în asta constă de fapt frumusețea tenisului, frumusețea prezentului continuu, în orice clipă, indiferent de trecut, indiferent de viitor. Clipa poate suprima trecutul si viitorul. Întotdeauna mai e timp. In tenis nu e ca-n viață. Timp întotdeauna mai e. Se (mai) poate. Nu timpul e problema. Pentru jucător. Dar spectatorul ce avantaj are? La mijloc e ori snobism ori voaierism… C-așa-i în tenis. De aceea si înfrângerile sunt mai dureroase. Pentru că ai avut la dispoziție tot timpul din lume pentru a câștiga si totuși ai pierdut. Atemporal. Pe moment cam asta ar fi concluzia, dar pentru a elucida enigma tenisului va trebui să continuam investigațiile, musai într-o maniera științifică, eventual în stilul savanților britanici. Sau s-o dăm pe iarbă (că s-a legalizat). 🙂

Nu știu cât de frumos e tenisul în Univers. Presupun că poate fi văzut si așa (în ale lumii strâmbe vaviloane)… căci la urma urmei frumusețea este în ochii privitorului. Am încercat să traduc din imaginație impresiile avute de un axolotlom la primele atingeri cu tenisul în încercarea sa de a-l descifra pe cont propriu, privindu-l, observându-l, făcând ipoteze si elaborând teorii explicative de natură strict științifică. Deși n-am precizat încă, prin axolotlom se înțelege (prin definiție arcagoeologică) un element din mulțimea entităților capabile să observe lumea și să perceapă o parte din informația pe care o percep în mod obișnuit oamenii, dar care nu au cunoștințe anterioare de natură antropologică, fiind de-a dreptul căzuți din lună sau din stele. De exemplu un extraterestru întrupat ca om, plasat printre oameni, fără nicio cunoștință preliminară, care nu vorbește limba și nu percepe sunetele decât vag si distorsionat, având vederea mai degrabă reglată pentru spectrul infraroșu, și care extraterestru are ca temă de doctorat să afle ce este tenisul pe care-l practică oamenii. Axolotlom poate fi un copil crescut în junglă de maimuțe, si instruit o vreme de extratereștri, sau de algoritmii de inteligență artificială, ori un om revenit după o comă îndelungată… genul acesta de azolotlomi. Desigur că traducerea mea (făcută în mare grabă) este mai degrabă o „adaptare brutală”… Ideea ar fi ca, utilizând un axolotlom ca ilustrare, să explic mai exact și mai pe înțelesul pro-fanilor noștri, în ce constă de fapt cercetarea științifică și de ce mistica, filozofia si alte ingrediente nu au a face în acest demers. Se pare că numai așa se va putea depăși impedimentul care ne reține de la reconcilierea cu infinitul, de dinaintea tentativei de reconciliere cu gravitația, cu găurile negre și cu teoria relativității. Cred că un axolotlom surdomut, destul de inteligent, care se plimbă zi de zi printr-un cartier observând niște pensionari care joaca șah în parc, poate înțelege, prin observare si cercetare științifică individuală, ce este șahul, care sunt regulile, complexitate si limitările jocului. Desigur că mai apoi poate cerceta de ce și cum joaca pensionarii șah…(alt studiu, altă teorie). Si toate acestea fără metafizici si fără implicarea directă a noțiunii de Dumnezeu, exact ca în orice studiu științific.

Domnul Eu….

5 ianuarie 2012 – Domnul Eu… este (pre-scurtarea de la) Dl.Eungen. Adica Dl.Goe. E un gen de dl.Goe, daca nu chiar Domnul Goe, el insusi in persoana, pe o (b)Arca si asa populata in exclusivitate cu doamne, domnisoare si domni Goe. Dl.Eu… a survolat Arca lui Goe de la joasa altitudine si a plouat meteoric (cu o ritmicitate descrisa de calendarul maya), trecand totusi aproape neobservat si nebagat in seama. Ploaia sa meteorica cu roci pretioase si semi-pretioase s-a ciocnit pe margini si piezis cu alte rebeliuni minerale sau revolutii de catifea polichinelliene, dar martorii n-au percutat. Dl. Eu (n-Gen) este, daca stam sa ne uitam mai atent, cel mai goe dintre goi. Atat de goe incat Dl.Goe, printr-un act super-ratat, l-a omis (unicizându-l) din lista oficiala si exhaustiva a personalitatilor felicitate (prin dedicatii muzicale la sfârsit de an) pentru contributiile aduse la indulcirea timpului petrecut pe Arca, in asteptarea godot-ica a Potopului de pe urma. Dl.Goe, puternic conditionat de pulsiuni venite din subconstient, actionand asadar in spirit de auto-conservare, l-a uitat (impur si complex) de Dl.Eu (n-Gen), marginalizandu-l, minimalizandu-l, pentru a-l face si mai nebagat in seama, dezinteresandu-l (actoriceste) in raport cu “rolul” imersonarii personajului “Dl.Goe”. Exista riscul sa se vada (din culise, din sala, din loja, de pretutindeni) ca Dl.Eu e mai Dl.Goe decat Dl.Ego. Actul super-ratat (in sens sig-Mundian) si-a facut efectul, dl. Eu re-actionand prompt, in sensul scontat, printr-o replica shakesperiana lipsita de ambiguitate si tact:

EUNGEN spus decembrie 30, 2011 la 12:29 pm – Multumesc si eu pe aceasta cale (fara intoarcere) pentru urari (da, cele de anul trecut) si pentru dedicatie. Mi-ati dedicat suficienta atentie si replici.

Lipsa de tact coboara, la dl. Eu, direct din faptul ca dânsul este tect. Arhi-tect. Si este arhi-cunoscut ca arhi-tectura este una dintre profesiunile cele mai de-formative, dintre cele care tind sa transgreseze persoana (precum se intampla si cu meseriile de contabil, avocat, medic, artist plastic, poet, ofiter si alte cateva asemenea) asa cum alte profesii (mai insipide) nu sunt in stare sa o faca. Si uite asa a ramas dl.Goe singur pe rol, ceilalti actori si figuranti din nor neputînd emite vreo pretentie serioasa in vederea reprezentatiei in premiera a dramei omonime (intr-un singur act, un singur tablou dar cu multe scene).

* * *

30 aprilie 2012. Timpul a zburat. Tu nu te-ai schimbat. Tot acolo stai. N-am uitat, asa-i?, adresaaaa ta… Tuna pe un album un al archi-tect cu ta-lent la muzica (Andri? Popa? Esi? Cel vestit). Nesfârsit, articolul dedicat d-lui Eu a ramas ascuns (privat) ca un zid parasit si neispravit. De pe calea sa lactee fara intoarcere (insa) galacticul Eu (n-gen) a mai tunat arar catre Arca lui Goe:

Eungen Înscris în 2012/02/16 la 12:24 am – “[…]viata este o forma malefica de organizare a materiei (ca o mafie), un exces malign, o excrescenta tautologic tumorala pe tesatura universului (a-emotional in sine), o etapa ontologic superioara, ca sursa si ca scop al raului.” Incepusem sa sper ca micul meu comentariu la tema “planeta-ou” a scapat necitit, fiindca necitit era si mult-hulitul autor al teoriei cu pricina. Sursa abnegaiei pentru pastrarea vigilentei in scanarea a tot ce misca si posteaza aici ramane pe mai departe un mister. Mr. Goe nu inceteaza sa ma fascineze cu texte pe gustul meu non-canibal. Poate doar acarian. Ca viata.

Cu referire la:

Eungen – Înscris în 2011/09/30 la 9:59 pm | In reply to Dl.Goe. – Si cine e… gaina? Sau e ou de dinozaur? Nu cumva viul ca si crusta parazitara, pe coaja, adusa ca spori ici-colo prin bezna de pe un ou pe altul, e complet daunator? Sa meditam la ideea omenirii acariene.

Sau:

Eungen -Inscris în 2012/04/20 la 6:23 pm | In reply to RALG. – Multumesc, numa` bine fac. Renovez Caprica si dupa program joc barbut cu niste cyloni in cazinoul „Heisenberg”.

Wow! Modest, arhi-tectul Eu (n-Gen) minimizeaza importanta muncii sale (nu de renovare e vorba ci de reconstructie) si a curajului sau (nu de barbut este vorba ci de ruleta ruseasca) cu o falsa lejeritate care n-ar putea trece neobservata in momentele cheie ale spectaorului care sunt(em). Pe frontispiciul gotic al navei sale interioare, fixa in raport cu Universul, se afla scris cu litere de aur:

„Gandirea nu se poate gandi pe sine fiindca deja ganditul este livrat permanent constientului, simplul spectator autoerijat in producator ex nihilo. Logica materialista impune aceasta concluzie fatalista, desi se speculeaza pe seama salturilor cuantice”

Cat optimism!(?) Cata (falsa)blazare! Si câta speranta! Speranta unei posibile evadari prin, doamnelor si domnilor, salturi cuantice. Mai bine lasciate ogni speranza. Ca electronul se teleporteaza de pe un strat pe altul in “interiorul” atomului (fara sa se afle niciun “moment” intr-o pozitie intermediara), ori ca galaxiile masive si gaurile negre hiper-dense “curbeaza” spatiul, aflat el insusi in expansiune, ca timpul se dilata, ca lumnia poate fi oprita, ori alte asemenea “traduceri” matematice ale realitatii (!!??) in limba “mecanica”, singura pe care o vorbeste creierul uman actual, nu ne pot aduce dorita sansa a evadarii, nici din determinismul materialist-profan (care devine de la sine pre-determinism), nici din cel al vointei divine, echivalenta cu pre-destinarea per se. Oricate zaruri ar juca dl.Eu la cazinoul indeterminismului, niciodata, dar niciodata, nu-si va putea castiga liberul arbitru. Pentru sine, si, mai apoi pentru familia sa, pentru rasa sa, pentru specia sa… human race. Zarurile au fost (deja) aruncate. Les jeux sont fait , rien ne va plus.

17 Mai 2012 –  Jocurile sunt facute (or fi) dar zidul a ramas tot parasit si nemantuit. Ne mai avand incotro il livram asa neispravit, in nesfarsire, ca pe Coloana Infinitului de la Curtea de Arges, sau altceva, cu apa lina, cu apa putina… Precum arhi-tectura firava a aripilor interioarea ale mesterului si maestrul e nebun. Te pui cu ne-bunii? La o data aproapea aleatorie… ACUM!

Goeleta L’Espérance – Bilant 20-10

Motto:

„Nu-ti face probleme, Birjarul e mort,

Si caii sunt morti. Trasura e moarta.

Plecam fara martori, in nu stiu ce port,

In insula mea la cinci capete sparta.”

Mai sunt cateva zile pana la sfarsitul anului virtual 20-10. S-ar cuveni un bilant al esecurilor de succes inregistrate in acest an pe Goeleta L’espérance.  Ne aflam in plin roman scris/inspirat de Radu H./ Tudoran. A aparut, iata, si suava Adnana terorizata de Spânu. Anton (Tony) Lupan s-a pensionat pe un blog filozofic in deriva. Nimic nu se incheaga. Existenta lui Pierre Vaillant este periclitata. Voi sa scap. Ontologia e firava, incompleta… Al mortii scrupul… un sange viu care incearca zadarnic sa-si refaca trupul. Dar… nu te speria. Mai sunt cateva zile pentru a stabili clar, elegant, cu precizie ce n-am facut din cele ce se presupuneau a fi facute. If any. Caci despre ce este vorba pe Arca lui Goe? Despre Goe. Adica despre Ego. Despre Ratare. Adica despre Success. Despre Libertatea de Expresie. Adica despre dreptul la Replica. Despre Anonimat si Anonimitate. Adica despre Persoane. Prin Personaje. Si pentru ca esecurile si succesele sunt unul si acelasi lucru (ingeri cazuti) le voi contabilza impreuna. Goeleta L’Espérance, o epava pe un dâmb de nisip, ajuns intre timp o colina (din cele 7) se transforma, virtual,  in santier de Arca. Dar numai Potopul ar poatea-o salva de la naufragiu, ridicand-o binisor pe val, pentru a o tramsforma in Goeleta Speranta, catre Tara de Foc. Fara Potop n-am facut nimic. Insa, dupa mine, Potopul este inca departe. O ipoteza. Un ideal. Un motiv de a intretine (cate) un santier pe (cate) o epava. Si la Corabia, si la Zimnicea, si la Braila, si la Sulina si pe Potomac, si pe Sena… Toate pe Dunare.  In muntii Padurea Neagra. Ma rog…

BILANT (sau bi-lant):

Lista esecurilor de mare succes cu care ne mândrim enorm  in 20-10 pe Arca lui Goe:

1) Primul triumf rasunator a gol a fost aparitia Arcei pe piata libera a ofertei de expresie. Primul succes, primul esec: aparitia. Semn al faptului ca ceva e putred in danemarcele latratorilor benevoli in apararea… monarhiei  shakespeariene. Usile bordeielor in forma de castele trantite in nasul fin al d-lui Goe, june cu educatiune, care nu-si injura amicii enemici si nici nu e off topic cu ei, a insemnat prin semnificare (hâc) capacitatea d-lui Goe de a persuada si de a persu… a lua  in plimbare, in balon, gazde sobre, fete sumbre, de bonton si cu breton,   fara insa a reusi catusi de nitzel sa insiropeze agheasma, pentru a putea fi tolerat ca un rau necesar: o neputinta universala a d-lui Goe, neavenitul. m.v.n.m.

2) Alphonse Calais calatoreste in insulele Canares. Lui proDOC nu-i apare un mesaj pe blogul nemoderat al lui Tudoran intaiul. ProDOC se nedumereste. Tudoran ii explica misterul: askimet, si-l asigura ca never ever nu va exista moderare si/sau cenzura pe blogul sau. Motiv pentru care-l si inchide.

3) Apar primii abuzati virutuali: Radu si Radu Humor care descarca pe Arca cuvintele refuzate la AVP. AVP ii incurajeaza in fel si chip sa continue. Radu se retrage spasit. Humor insista pana in panzele albe ale Corabiei.

4) Andrei Plesu, Andrei Cornea, Vintila Mihailescu, Alex Leo Serban, Florin Iaru si multi alti nefericiti il injura la greu din academii pe Anonimul Virtual. Anonimul se face ca n-aude. Dilema cenzureaza si saboteaza comentariile prin moderare lenta: moarte termica.

5) Fostii dizidenti (?!?) si luptatori impotriva cenzurii Viorel Padina si Dorin Tudoran devin cenzori cenzuratori si cerberi de care nu trece nimic. Apoi lupta intre ei. Amândoi mor.

6) Un oarecare Mircea B. posteaza pe blogul unei foste ziariste un mesaj copiat de pe Arca lui Goe.

7) Biju Morar devine consul la Marsilia. Adrian Nastase continua sa fie blogger dubios.

8 ) Dl. Polichinelle, blindat cu certitudini si legat cu odgoane grele de meandrele concretului coboara de cateva ori cu batiscaful in adancuri. Acolo comunica prin morse cu delfinii, prin fereastra de vizitare. Dl. Goe viziteaza insulele Azore.

9) Dorin Tudoran inchide comentariile pe vox publica. Un oarecare Niky Manolescu & Flo ia in discutie forumismul si forumistii. Romantza fara ecou.

10) Madame Blogary il baneaza pe Monsieur Goe.

11) Arca lui Goe face link-exchange cu

doinapopescu
andreanum
tiberiuorasanu
amycommunications
franckmelen
ghelme
tilbuhoglinda
depresie

12) Cativa bloggeri ii cer d-lui Goe imposibilul: sa cenzureze mesajele unor ve-ve  (V.V. – vizitatori virtuali). Ana are mere. Culese in timpul noptii eterne din pomul Binelui si al Raului. Sarpele are pene. Eugen are bårbi. Ana ascunde merele. I Ada doma.

13) Viorel Padina il accepta pe Radu Humor pe lista comentatorilor agreati, cochetand chiar cu ideea de a suspenda cenzura pe blogul sau. Si nimic nu se intampla pe intinderea pustie.

 

Addenda:

Constructii inrudite in sus cu Arca lui Goe:

a) Arca lui Noe…

„Biblia spune că Arca lui Noe a fost o corabie mare, pe care Noe a construit-o la îndemnul lui Dumnezeu ca să îşi salveze familia şi animalele în timpul marelui potop. Despre înâmplarea lui Noe putem citi în Biblie, în cartea lui Moise I. (Geneza) 6 – 9 părţi.

Comentatorii Bibliei spun că potopul a avut loc în jurul anului 3300 î.Hr.

Comentatorii postmoderni ai Bibliei spun că actuala versiune cunoscută a apărut în secolul V î.Hr. Evrei ortodocşi, creştini şi musulmani resping varianta postmodernă, şi spun că Noe şi marele potop s-au întâmplat cu adevărat.

O povestire asemenănătoare ca şi în Biblie despre potop găsim şi în mitologia altor popoare, de pildă la sumeri, la egipteni, aproape peste tot în lume.

Povestea corabiei este des întâlnită în scripturile religioase. Începând cu secolul al XVIII-lea s-au făcut cercetări de geologie şi biogeografie în legătură cu arcă şi potop. S-au făcut numeroase săpături în Turcia, pe muntele Ararat, unde spune Biblia că arca s-a oprit.” –  http://ro.wikipedia.org/wiki/Arca_lui_Noe

Arca lui Noe pictură din 1675 – artist Anonim / Necunoscut – aflată azi în Muzeul de Artă Budapesta.

b) Aergistal – Un soi de Turn Babel al razboaielor. Un loc in care interactiunile intre indivizi si ego-urile acestora sunt bazate nu pe „comunicarea/violenta verbala si pe esecul comunicarii verbale” ci pe mijloacele care presupun violenta fizica drept mijloc de comunicare: razboaiele armate. Este un loc in care sunt create conditii pentru a fi purtate simultan (oarecum simultan) toate formele de razboi in care au fost implicati membri speciei umane. Locul este construit pentru (1) a-i pedepsi pe criminalii de razboi, fortati sa participe sine-die la aceste lupte, (2) pentru a intelege razboiul si (3) pentru a conserva si salva razboiul. Locul este descris in „Seniorii războiului”, roman al lui Gerard Klein.

„Seniorii războiului este o frescă o societăţii omeneşti din cele mai vechi timpuri până într-un viitor greu de prevăzut azi, analizată complex şi extrem de original din multiple puncte de vedere, filozofic, istoric, religios, cultural şi tehnologic din perspectiva aparent cinică, dar extrem de pragmatică a unui personaj, din viitorul nostru îndepărtat, călător cvasi-instantaneu în spaţiu şi timp, în ambele sale direcţii.

Acest bărbat (având un nume foarte neutru, Georges Corson) este un războinic de „profesie”, dar în acelaşi timp este un personaj foarte educat, având nu numai cunoştinţe extrem de vaste şi eficiente (în special de natură militară şi de supravieţuire în orice situaţie şi timp) din toate epocile omenirii, dar şi un foarte solid bagaj cultural şi comportamental. Unicul scop (aparent) al personajului principal este de a interveni minimum minimorum, oriunde în timp şi spaţiu unde este nevoie, pentru a salva războiul, care este – conform concepţiei sale şi a societăţii din care provine – singura modalitate de avansare a omenirii în viitor şi de perpetuare a acesteia.”

c) Turnul Babel

„Turnul Babel (în ebraică מגדל בבל Migdal Bavel, în arabă برج بابل Burj Babil) este o structură pomenită în capitolul 11 din Geneză, un turn uriaş intenţionat a fi principala realizare a oraşului Babilu, numele akkadian pentru Babilon. Babel era un oraş unde întreaga omenire era unită, toţi oamenii vorbind o singură limbă şi migrând dinspre est; era oraşul regelui Nimrod, şi primul oraş construit după Potop. Oamenii au hotărât ca oraşul lor să aibă un turn atât de mare încât vârful său „să ajungă la cer.” (וְרֹאשׁוֹ בַשָּׁמַיִם). Însă, după cum scrie în Biblie, Turnul Babel nu era construit pentru a aduce slavă lui Dumnezeu, ci era dedicat unei religii false, cu scopul de a aduce faima constructorilor lui. – Geneza 11:4. Însă Dumnezeu, (scris în ebraică YHWH; tradus în română ca Yahweh, Iehova, sau cel mai adesea, Domnul), văzând că oamenii păcătuiau împotriva lui, le-a încurcat limbile şi a împrăştiat oamenii pe tot Pământul.

„Babel” este cuvântul echivalent în limba ebraică al cuvântului akkadian Babilu, un oraş cosmopolit recunoscut pentru multitudinea de limbi vorbite.[1] Turnul Babel a fost de mai multe ori asociat cu unele structuri cunoscute, mai ales cu Etemenanki, zigguratul lui Marduk, de Nabopolassar (610s BC). O viziune sumeriană a acestei poveşti se păstrează în Enmerkar şi Domnul Arattei.”

Turnul Babel – De la Wikipedia
Turnul Babel, pictură de Pieter Bruegel cel Bătrân (1563).

Despre democraţie și integrare europeană – o metaforă

“băsescu”. Semnificaţia unei bătălii pierdute. Ceva între poezea și epopee…

Rezumat(e):

Intr-o vară departe. Odată demult, într-o vară departe, m-am întâlnit (pentru prima oară!) cu spiritul magic al câmpiei, infinite pe atunci, la vremea toridă a unei amiezi. Sunt senzaţii pe care cuvintele nu le pot transmite deplin cuiva care n-a auzit niciodata, pe viu, cântecul miriştei sub invazia invizibilă a milioane de gâze cuprinse de febra creaţiei și a muzicii…

Invinşii. Greşeli neprovocate. “băsescu” este doar o bucăţică de var nestins, prea mică, ce a plonjat cu curajul inconştienţei într-un mare rahat ce-l va copleşi. Nu va rămane din el decât o biată bucată de cretă îmbibată cu fecale care nu va putea fi folosită pentru a scrie sau rescrie istoria și care va fi mereu vizitată de muşte ce vor produce larve și vor atrage păienjeni întru gloria lanţului trofic…

…vezi tot articolul…

Fara alte cuvinte…

Падина

 

 

 

 

N.Anonimu – N.Manolescu

Aici se gaseste o idee furata de la altul !  🙄

motto: Cui apartin drepturile (he-he) intelectuale,  asupra textelor postate ca-comentarii, pe forumuri, pe bloguri sau in subsolurile (insalubre) ale ziarelor si revistelor? Aceasta-i intrebarea!

***

Pe forumul Vox Publica, in subsolul (insalubru) al unui articol modest, al unui intelectual român-american, deloc modest, se petrec (se produc si se consuma) drame bizare. Drame in mai multe acte (ratate) si un epilog. Doua, trei. Doua, trei epiloage. Se intampla (printre altele) drama dialogului intre un consacrat / n-anonim si un anonim corabian / derbedeu. Apar victime colaterale. Entitatii anonime  (!?) stely ii este furata provizoriu identitatea (?!) de catre autori ramasi ne-cunoscuti. Este dupa cum se spune in limbaj forumistic – clonata. Furtul identitatii apartianad anonimei entitati atrage atentia asupra acesteia (in asa hal) incat este scoasa din anonimatul greu (temnita grea) , la care era condamnata prin auto-claustrare pe un blogul A.V.P. (anonim-virtual-plictisitor). Si uite asa se face ca a ramas Catinca fata batrâna, iar stely… a devenit mult mai Stely. Plangandu-se pentru furtul insemnelor identitatii ei anonime (nickname, avatar, e-mail), creatura stely nu numai ca si le recupereaza de facto, dar primeste, ca bonus, notorietate in subsolul insalubru etc. In lumina reflectoarelor (cu lumina neagra, sau cenusie, nu conteaza) stely este/devine aparatoarea eroica a legendarului avepe in fata balaurului nedeontolog (prin inconsecventa relativa), cel cu fata de intelectual roman-american si pe care stely il sfâsie, din greseala, ca o tigroaica ce-si apara micutii sai pui de leu, nascuti din coapsa Daciei si-a Romei (…niste rai si niste fameni). In fine, cireasa pe tort este aceea ca inamicii-impostori ai eroicei, in incercarea lor disperata de a o destabiliza pe serafica stely, o rapesc definitiv anonimatului  relativ, impingand-o fara mila (fara printip si fara morala, da, da), spre o jalnica postura, acea de persoana cu identitate de tip evidenta populatiei, cu nume, prenume, cu trecut, prezent si cu fara viitor. Nicio brânza. S-o faci pe stely – Ionesco e ca si cum l-ai decadea pe viorel de la Padina la Abalaru (ceea ce, de altfel, pamfletarul a si incercat cu irepresibila-i ironie).

Cand totul se indrepta agale spre un (un)happy END, deodata, N. loveste cu puterea surprizei. Un anonim indraznet, care semneaza cu un pseudonim bine ales – „n.manolescu”, in mod evident un neofit in forumism, tâsnit brusc de dupa tufisurile notorii ale anonimatului forumist, plaseaza brusc visina de pe cireasa, adaugand (pe forum) un comentariu (asa si asa) despre forumism, anonimat, minorat etc. Comentariul merita a fi consemnat pentru a fi ulterior comentat. Si merita acest lucru pentru ca reuseste performanta (comuna, dar tot performanta, nu?) a negarii de sine. Sustinind formal, prin continutul sau bine structurat, cu eleganta, logica si echilibru, un anumit punct de vedere, destul de raspandit de altfel, printre n-anonimii atrasi de fenomenul forumist,  mesajul reuseste, prin acceptatrea contextului in care se plaseaza, sa-si nege continutul si sa submineze cauza pentru care, cel putin in mod aparent, pledeaza. Iata textul:

Vox Publica – Dependenta de Vântu – He-he!    Comentariul 185, © @ n.manolescu  2010-10-23 22:38:11 |

***

,,Forumismul,,

Cuvântul nu există în DEX-ul meu ediţia 1975 (nu există nici măcar forum!). Dacă nu l-a inventat nimeni până acum, acordaţi-mi şansa de a fi eu autorul.

Forumismul este fenomenul căruia i-au dat naştere apariţia şi răspândirea forumurilor de pe internet. E prezent în toate ţările lumii, chiar şi (sau mai ales) în China, unde joacă un rol considerabil în contactul şi comunicarea dintre oameni în condiţiile lipsei libertăţii de expresie publică. Recent, au fost strânse, în numai câteva zile, 300.000 de semnături în sprijinul laureatului Premiului Nobel pentru Pace, aflat în închisoare din 2009, lucru imposibil pe altă cale. Forumiştii sunt în general tineri. Forumismul este modul lor de a se pronunţa public despre ceea ce îi frământă, forma lor de participare la viaţa societăţii în care trăiesc. Spre deosebire de bloguri, care sunt, aşa zicând, semnate, adică personale, forumurile sunt anonime, în sensul că semnătura este „indescifrabilă”, neştiindu-se cui aparţine.

m-am întrebat adesea cum se explică anonimatul. Să fie el un fel de a nu-ţi asuma personal responsabilitatea opiniilor? În alte epoci, anonimatul a fost o formă de cultură, fie aceea populară, în care identitatea creatorului n-a contat niciodată, fie una de tranziţie, cum s-a întâmplat în a doua parte a secolului XVIII românesc, între spiritul medieval şi acela modern. Nu am o explicaţie clară pentru preferinţa forumiştilor de a dialoga sub acoperire, dacă nu cumva e vorba de dorinţa de a-şi atribui alt nume decât acela din buletin, cu alte cuvinte, de a-şi alege o identitate nouă, eventual multiplă, semn al libertăţii de a dispune de persoana lor cum le place, fără a da socoteală sau a fi stânjeniţi de mediul familial ori social.

Ceea ce mă determină să cred că forumiştii nu ţin neapărat să se ascundă în spatele unui pseudonim este faptul că în România libertatea de expresie este garantată constituţional şi respectată. Spre deosebire de regimurile fundamentaliste care obligă la anonimat, regimurile democratice nu-i ameninţă în nici un fel pe cei care le critică. Nu am o informaţie exhaustivă privind forumurile de la noi, dar, din câte mi-am dat seama, opiniile sunt mai degrabă limitate la chestiuni de interes personal, deseori punctuale, şi, mult mai rar, preocupate de principii publice. Aşadar, teama de cenzură ar trebui să nu conteze. Chiar dacă, pe de altă parte, opiniile sunt exprimate de obicei polemic. Aici e vorba de o caracteristică mai generală a felului în care se dezbat la noi problemele, indiferent de natura lor, şi nu doar pe forumuri, ci şi în presa scrisă sau în media. Ne lipsesc analizele de fenomene sau de caz. Nu recunoaştem necesitatea contradicţiei.

Conform vorbei unui lider politic din anii ’90, opoziţia trebuie să fie constructivă! Adică, nu să se afirme, ci să mă confirme. Deosebirea de punct de vedere e considerată la noi adversitate personală. Cine nu e de acord cu mine e duşmanul meu. Polemica se transformă de regulă în pamflet iar pamfletul, în înjurătură neaoşă. Dar dacă nu teama de cenzură, atunci ce anume îi face pe forumişti să adopte altă identitate decât aceea reală? Nici de autocenzură nu poate fi vorba. Orice formă de autocontrol le lipseşte cu desăvârşire forumiştilor. Rămâne ipoteza de mai sus: plăcerea de a-şi juca absolut după voie cartea libertăţii. Partea proastă este că nu există cu adevărat libertate fără responsabilitate. Ca şi nobleţea, cum spune francezul, libertatea obligă. Defectul major al forumurilor, acesta este.

Iresponsabilitatea le condamnă la minorat. Sunt şi vor rămâne o cultură minoră, în ciuda răspândirii, atâta vreme cât nu-şi vor asuma, indiferent în ce formă, răspunderea opiniei. Înainte de a fi altul, trebuie să fi tu însuţi, pentru că nu poţi fi liber, dacă nu eşti tu însuţi? Opinia este altceva decât datul cu părerea al cuiva care îşi poartă anonimatul ca pe o cagulă. Ca să nu spun că datul cu părerea a devenit tot mai des o nevoie patologică de defulare. Pe multe forumuri, insulta trivială ţine loc de opinie sau de dezbatere. Reflectând iniţial o dorinţă legitimă de participare la viaţa publică sau, altfel spus, germenele societăţii civile din era internetului, forumismul s-a afundat de la o vreme în promiscuitatea unei bălăcăreli generale, unde toată lumea împroaşcă cu noroi pe toată lumea. Aş fi fericit să n-am dreptate.

***

 

Vom reveni cu comentarii la comentariu.

 

Update: In Dilema Veche, dl. Andrei P. face si dânsul (iarasi) o atingere cu „subiectul”. Consemnez:

„O deprindere rudimentară, dar devenită lege în România de azi este saltul la beregată al oricui împotriva oricui. S-ar zice că de-asta a avut loc marea răsturnare din decembrie 1989: ca să aibe Gigi ocazia să se răfuiască nărăvaş cu Nelu. Sau mai spectaculos: ca să poată Gigi şi Nelu să dea de pămînt dezlănţuit, euforic, voluptuos cu toţi grangurii, cu „aşa-zisele“ elite, cu gaşca antipatică găştii proprii. Trăim într-o atmosferă de front. S-a dat drumul la beşteleală generală, la bîtă, la parapon. Cineva face treabă? Nu-i nimic. Îl vom căuta de bătături. Ne vom interesa de taică-său, de vreun amor clandestin, de echipa de fotbal pe care o preferă. Oricum, putem spune despre „venerabilul“ care ne enervează tot ce ne vine la îndemînă: îl putem lua peste picior, îi putem poci numele, îl putem înjura de mamă. De ce scrie omul pe forum? Parcă îl văd stingînd lumina, punîndu-şi pătura în cap şi pornind, cu fălcile încleştate, la luptă. După care poate adormi sedat, pe laurii anonimatului. Nu e de ici-de colo să ştii că tocmai ai plasat cîteva sudalme între ochi vreunui ministru, sau lui Patapievici, sau lui Liiceanu. Şi încă sub pseudonim, din fotoliul comod de-acasă! A doua zi, poţi povesti amicilor sau logodnicii, la un şpriţ: L-am făcut praf pe cutărică. I-am zis-o! Nu l-am iertat! Nu mă las pînă nu-l văd arşice! Dar forumistul insomniac are, pînă la urmă, un „ce“ inocent. În fond, nu face decît să-şi satisfacă solitar mici vanităţi, mici veleităţi, mari (şi triste) frustrări. Vrea şi el să-şi umple ziua şi noaptea cu ceva. Să se încontreze cu lumea şi cu soarta. Să-şi etaleze talente şi deşteptăciuni necunoscute încă de planeta ignară. ” – Cine pe cine besteleste?

 

 

Stelly e clonata… Stelly se transforma

motto: Cui apartin drepturile (he-he) intelectuale,  asupra textelor postate ca-comentarii, pe forumuri, pe bloguri sau in subsolurile (insalubre) ale ziarelor si revistelor? Aceasta-i intrebarea!

Pe forumul Vox Publica se poarta un razboi ridicol intre o oarecare d-na Stelly (troll bun pe blogul AVP-ica) si niste falsi „clonatori”. Faptele pot fi vizionate aici (unde-l balacareste avepica pe Mircea Cartarescu) si/sau aici unde-si da in petec DT ori pe aci.

Impresia mea este ca doamna „Stelly” este confuza (rau) sau mimeaza (bine) confuzia. Incerc timid o clarificare.

Stelly: „…In ceea ce priveste problema cealalta, nu am de gind s-o las balta...”

@Stelly – Totusi las-o balta. Daca te amuza acest fel de a te scoate (din plictiseala) poti continua, fireste, dar te obosesti in zadar sa-ti reperezi onoarea nereperata. Gluma „baietilor” e nesarata numai prin prisma „efectelor” pe care le sconteaza asupra ta, in legatura cu felul in care te vor face. Sa reactionezi. Le dai apa la moara cu insistenta ta formala pentru asa zisa dreptate. Si nu numai ca le dai apa la moara le si justifici partial „fapta” prin reactia ta nepotrivita, prin acest simulacru de lupta pentru niste false valori. Traiesti in anonimat virtual (ca personaj) si trebuie sa accepti regulile anonimatului, adica sa incetezi sa folosesti masurile de judecare din lumea reala. Nick-name-ul „Stelly” nu-ti apartine. Nu l-ai inregistrat nicaieri in mod legal. Nu platesti nimic pentru el. La fel ca si pentru avatar. Sunt simple conventii anonime cu efect (vai) extrem de limitat care tine exact pana acolo pana unde alt anonim accepta sa-l considere valid. Atat. Oricine este indreptatit sa foloseasca acelasi nick si aceelasi avatar. Mesajele pe care le-ai postat,  carate apoi de colo colo prin copy paste, odata ce au fost facute publice, ca si comentarii anonime, sunt ale oricui vrea sa le foloseasca pentru a-si confectiona, liber, un mesaj pe care vrea sa-l transmita. Intelege ca cei care fac acele glume pe seama ta nu incearca sa-ti fure identitatea si sa-ti denatureze sau anuleze in mod direct mesajele (care sunt oricum nule). Ei incearca sa-ti faca „identitatea” si mai clara. Sa atraga atentia asupra ta si sa-i faca si pe altii sa te priveasca si sa te vada exact asa cum esti. Ei nu mizeaza nicio clipa pe faptul ca cineva, oricine, i-ar putea lua pe ei drept o oarecare Stely, de pe blogul anonimului avepica fara frica, ci tocmai viceversa. Fii realista ce dracu. Ei mizeaza pe faptul ca toata lumea va face diferenta intre ei, parodiatorii tai, si tine. Iar tu ii ajuti sa faca exact acest lucru, aceasta diferenta. Ca si tine, si ei incearca sa transmita un mesaj, folosind insa, spre deosebire de tine, metode de comunicare nitzel mai sofisticate. Ei nu vorbesc prin tine, folosindu-se de identitatea ta (care identitate?) ci despre tine asa dupa cum, si tu, incerci sa vorbesti despre ei, si unii si altii fiind liberi sa o faca cum se pricep mai bine spre un maximum de eficienta a comunicarii (ce slujeste un duel, o infruntare, un dialog sau ce-o sluji acolo). Asadar te agiti degeaba. Administratorii de pe Vox Publica nu au motive intemeiate sa intervina, nici legale, nici morale, in razboaiele de cacao dintre anonimi. De ma crezi, de nu ma crezi. Dar poate ca facând valuri in Vox Publica, precum avpica-n Romtelecom, vei speria pe cineva. Mult succes iti doresc.

P.S. Ci mai lasati-l in pace pe Cartarescu. Nu-i mai vârâti numele in rahaturile voastre de frustrati cu pretentii. Mircea Cartarescu este un scriitor imortant, un artist, un cetatean onest si lucid. Ca individ uman si ca scriitor, fara a face alta politica decat pe a sa, de cetatean, isi scrie impresiile sincere si personale despre lumea in care traieste si despre „sistem” asa cum se vede acesta de pe dinafara. Inconsistetele, dezertarile sau oportunismele de care-l acuzati aluziv sau cu toata gura (voi sau altii ca voi de pe cealalta latura a nimicului) sunt doar in capul vostru, simple inchipuiri. Orice om onest si neidiot (atat si nimic mai mult) poate constata ca reactiile lui Cartarescu sunt firesti, naturale, oneste, conforme cu informatile si starile schimbatoare, care transpar dinspre sistem si pe care Cartarescu le interpreteaza folosidu-si personalitatea, educatia, inteligenta, sensibilitatea ori naivitatea ce-i anima fiinta. Valoarea probata si notorietatea castigata pe drept ii ingaduie sa-si exprime acele pareri personale in locuri cu vizibilitate, in cotidiane de mare tiraj sau la televiziuni si sa atraga audienta si atentie.  Incetati sa-l mai judecati cu masurile voastre meschine de inapoiati primitivi, ramasi la nivelul umil al precarei voastre evolutii (ce si-a consumat apogeul acum 30 de ani). Faptul in sine ca ati respirat acelasi aer al cenaclului de luni impreuna cu Manolescu si Cartarescu nu va aduce niciun aport de talent sau valoare chiar daca vi se pare voua altminteri. Ei au progresat. Voi ati ramas pe loc in fundul vostru. De lume. Faptul ca priviti in jur si va vedeti titanici in comparatie cu ceilalti pigmei ai supravietuirii iarasi nu are de ce conta in economia jocului. Dar nu va mai mirati macar.

P.P.S. Avepica fara frica se plange ca nimeni nu acorda atentie marilor adevaruri pe care el le-a enuntat pe importantul sau blog (cel mai important din triungiul Corabia-Caracal-Izbiceni), la vremea la care el clarvazatorul le-a enuntat, in schimb (si mai ales nedrept) lumea este gata sa caste gura si sa accepte aceleasi adevaruri cand sunt rostite, mult mai tarziu de catre altii, cum ar fi bunaoara Cartarescu. Parerea mea sincera ca avepica ar trebui sa se bucure pana la cer pentru ca nu se uita nimeni la blogul sau pe care toarna calomnii, mizerii, rahaturi cu nemiluita. I-auzi una:

„…deşi de Cărtă, care de când îl cunosc – şi sunt preste 30 de anişori de când ne intersectam la Cenaclul de luni – umblă după “mărcile” altora, pe care să le prezinte publicului ca fiind ale lui, originale de la mamiţică-sa de-acas, nu sunt sigur că nu ştia, helas…”  – Mizerabile, mizerabile, cum profiti de piticismul de care suferi. (Apropo, faptul ca ai facut cunostinta cu Mircea Cartarescu acum 30 de ani, nu inseamna ca-l cunosti de 30 de ani, pocitanie)

 



Brânza de miel se întoarce… pe unda veselă

Culmea adopției ar fi ca Angelina Jolie să o înfieze pe Andreea Marin.

---

Dupa ce i-a desfiintat din condei pe Mircea Cartaresu, Adrian Nastase, Dorin Tudoran, Doina Cornea, Paul Goma, Adrian Paunescu, Mircea Ivanescu si altii,  geniul de la Corabia isi desavarseste opera adaugandu-i pe lista “impostorilor” care degeaba au notorietate daca nu au valoare, pe alti cativa. Ghiciti pe cine? Cioran, Noica (Plesu & Liiceanu y compris) Eliade, Manolescu si… Vlasie.  I-auzi ce zice valorosul anonim notoriu avp:

AVP Says:  21 octombrie 2010

“ Si mai slabiti-ma cu Cioran, aloo… “Pe culmile disperarii” e carticica unui liceean silitor si atat. Punct. Iar dupa aia, chiar ca nu ma intereseaza… Nu gasesc la Cioran – ca si la Noica sau Eliade, de altfel – nici macar o idee originala, necum un sistem propriu, ca ganditor, iar ca stil de scriitor are un patetism de retor limbut, si punct… Parerea mea, a nu se supala… oops. Rog insistent sa nu confundati notorietatea sau celebritatea cu valoarea, aloo… Valoarea creatoare nu inseamna decat originalitate stricta, unicitate stilistica si ideatica. Adica genialitate.”

***

“Ce naiba ii tot dati zor cu Manolescu si Vlasie, cand ei au raspuns hat demult la virtualele voastre intrebari despre mine… ? Manolescu – neinvitandu-ma niciodata la emisiunea lui, “Profesiunea mea, cultura”, pe care a tinut-o ani de zile la Pro Tv (desi a invitat acolo tot felu de figuri…) si neintroducandu-ma in Istoria sa literara, iar Vlasie nepublicandu-mi nici pana acum nicio carte la editura unde l-a publicat pana si pe turnatorul meu…? E clar ca acesti oameni, cu care io am fost pretin bun pana la un moment dat, prefera acum sa nu fi existat… oops Sau cum dreaq sa va spun… ?”

Florin Iaru si Radu Humor (luati si dânsi abitir in vizor de catre vizir, micul om mare) ar trebui sa fie mandri vazand domniile lor in ce companie selecta sunt vârâti in acest fel.  In acelasi timp intelectualii Stelly si Iliesiu ar trebui sa se faca mici, mici de tot, constatand ca scara valorilor la musiu asta, avp, e setata pe invers. Viceversa.

P.S. Va rog sa nu confundati notorietatea cu valoare,  ci invers.  Adica sa confundati absenta notorietatii cu geniul. Si nu cu orice geniu ci cu unul anume ce raspunde la numele de avp. Cu ochii de faianta.

Aforism din gandirea geniului: „Valoarea creatoare nu inseamna decat originalitate stricta!”  De unde se poate deduce anvergura avepiana a creatiei caci dânsul, de original, e original: Nimanui nu i-a mai trecut prin minte sa-si faca auto-portret  pictat in cacat si bale si apoi sa sustina ca e  „sepia”. Este o originalitate stricta. Daca nici asta nu e, atunci care? Poate amplitudinea cu care-si da in petec „imediat in permanenta”. Pana la urma AVP-ica fara frica este o natura fericita. Ii trebuie foarte putin pentru a-si cladi increderea de sine. Vai, atat de putin. De aceea vocile sau dimpotriva tacerile fratilor, confratilor (!?) suratelor etc, si in subsidiar ale lui RaduH, nu-i pot tulbura nemurirea si nu-i pot clatina scaunelul pe care s-a urcat ca pe un piedestal. Ecce homo! Ganditorul de la Izbiceni.

UPDATE: Din ciclul „bizari in libertate”.  Si patriotul Mircea S. Bozan din Germania se mai intoarce odata. Dupa ce a furat un text si a fost prins cu mâta-n sac, un individ din pauza ratiunii, care a fost candva gazduit ca mare patriot cu bani si pe blogul plin de sperante al lui AVP,  face fel de fel de valuri si tumbe virtuale. Vine isi cere scuze, apoi contra-ataca si-si retrage scuzele sub alta semnatura, se da-n balci. Ameninta. Pumni, picioare, avocatie, agenturi. Are si prieteni pe masura care-i tin hangul. Auto intitulati „dementi” cu care se socializeaza in spume. Ii place si se complace. Aflu mai nou ca Dl. Goe e omul lui Adrian Nastase, iar de pe Arca lui Goe se lanseasa  „virusi” catre serverele Agentiei. Cum care agentie? Agentura d-lui cu furtul pe text. Puteti viziona AICI, un exemplu despre limitele libertatii de exprimare la primate. Aria calomniei la zevzeci. Natura moarta cu dementi! Nici nu stiu ce postura sa ma minuneze mai mult: cea de tzutzar Nastase sau cea de hacker la Agenturi!

Domnul Biju fata cu reactiunea!

Dl. Biju a postat pe blogul sau (AICI) o poza care este redata si mai jos. Adugarea medalionului in stanga sus mi se datoreaza. (Pentru a vedea mai bine despre ce este vorba dati click pe poza ca sa o vedeti mai mare). Textul cu care si-a insotit simpaticul d. Biju poza a fost acesta:

„O fotografie de acum 25 de ani, din plină Epocă Nicolae Ceauşescu. Cei mai în vîrstă îşi pot aminti. Iar tinerii care tocmai l-au descoperit pe Marx poate văd ce minunat se trăia în sistemul pornit de la el. Imaginea am primit-o de la Doina Silaghi şi e surprinsă la o coadă la benzină în august 85, la Neptun, România.”

Mie propaganda asta facuta in favoarea anti-comunismului mi s-a parut la fel de stupida si limitata precum propaganda anti-imperialista de pe vremea lui Ceausescu. Am incercat sa adaug si eu (dl.Goe) un comentariu in care sa-mi exprim elegant aceasta parere. Credeti ca a aparut? Ca n-a aparut. Poate ca n-ar fi mare lucru si n-ar merita sa ma revolt pentru atat de putin: Biju a cenzurat un mesaj pe blogul lui, dreptul lui. Totusi mi se pare frapanta asemanare intre pornirile intime ale micului dictator Biju si lucrurile pe care le critica de pe pozitii partizane nenegociabile. Contextul este un  argument pentru tristete dar dimensiunile miniaturale ale dramei dau intregii povesti o tenta comica. Sa se fi contaminat oare micul domn Biju, prin inductie, de la marele dictator Ceasca inca de pe vremea cand interpreta rolul personajului cu pricina, sa fie reminescente impurificabile ale traiului in concubinaj cu ideologia comunista sau sa fie niste instincte primare, innascute asadar, ale bloggerului Biju? Cine stie?

Iata textul care i-a fost refuzat, pe nedrept, d-lui Goe:

„Poza e intr-adevar simpatica. Cred ca era mai potrivit sa n-o comentati deloc sau sa o insotiti doar de o explicatie scurta: caoada la benzina, august 1985, Neptun Romania. Tenta ideologica pe care i-ati adaugat-o va da asa un aer de activist propagandist (pe invers) de mama-mama, iar textul adaugat de catre dv. imi aminteste de o poza din cartea de istorie cu o coada la un castron de supa gratis, in noiembrie 1929, a capitalistilor americani in somaj, pe criza. Eventual mai faceti un post si puneti amandoua pozele in paralel, cu un text simplu: „No comments! E rândul vostru”! Asa…ca sa vedeti ce iese.”

N-am reusit sa gasesc chiar poza aia din cartea de istorie de-a saptea (Istoria moderna si contemporana) dar am gasit una pe aproape. Paralele propagandistice sau mai destepte s-ar putea face deci. Vointa politica sa fie. Se incumeta cineva sa traduca (din amor) textul lui dl.Biju pentru a se potrivi ca ilustrare pentru poza din medalion, cea cu somerii asteptand la coada pentru o goagoasa pe gratis? Daca, nu, nu. (Apropo, stitati ca… „Daca_nu_nu” e o doamna?)

Enigma – It’s a small world

Acum cateva zile, un coleg din blogosfera (pe care il vom numi „A”) a re-publicat pe blogul sau un text mai vechi, de o sensibilitate aparte, despre care declara ca l-ar fi gasit, intamplator, in niste e-mailuri uitate.

Textul respectiv (pe care vi-l recomand cu caldura spre lectura) era despre mama sa si era insotit de o fotgrafie misterioasa in care se ghicea un personaj de demult avand multe trasaturi de fizionomie foarte asemanatoare cu cele ale bloggerului, ceea ce se justifica desigur, prin ascendenta mama-fiu. Inca de la inceput fotografia mi-a atras atentia dandu-mi acut senzatia ca-mi este cunoscuta, ca am mai vazut-o undeva.

Domnule, am auzit în tinereţe o ghicitoare și i-am uitat răspunsul.

Tengheliţa,

Mengheliţa,

De cârcee,

Tomboliţa.

Ghici ce e?

De vreo patruzeci de ani mă tot chinui s-o dezleg, sau să-mi aduc aminte răspunsul. M-am dus în satul în care-am auzit-o. Am întrebat din om în om: Nimeni nu știa. O ghicitoare care-a dispărut.

Maica Mare, Maria Radulescu Fălcoianu, numită maica Rica, din comuna Redea, Romanaţi, i-a spus în 1919 lui neica lonescu, din Redea, ghicitoarea asta. Când și-a dat el seama c-a uitat răspunsul, maica Rica murise. Şi de-atunci îl tot chinuie. Dacă ar fi ca în povesti, ar fi trebuit sa i se taie capul, ca nu poate dezlega enigma. Dar nici ghicitoarea nu se mai poate dezlega singura și se foloseste de el, ca să-si aducă aminte răspunsul.

Tengheliţa,

Mengheliţa,

De cârcee

Tomboliţa.

Ghici ce e?

Toate au avut un sens pe vremuri, și au disparut, fie sensul, fie cuvintele acestui sens.

Nu cred c-o să ghicesc până mor, spune bătranul, și la colţul ochilor i se încreţeste un zâmbet al ochilor, subţire. Da, uite ţi-o spun și eu dumitale. Vezi dumneata că și zicerile astea, sunt ca niște fântâni, care, dacă nu mai sunt sleite, se înfunda, cad ghizdurile și crește rogoz și ardeilul broaștei în ele.

Am văzut odata niște oameni. Se uitau la o fântâna, care se cam învechise. Cumpana se cam ușurase. Unul a zis:

– De coinace trebuie să mai punem un fier de plug, să atarne bine. Să se cumpanească bine, așa.

Fierul vechi de plug, atârnând de cumpene, arând prin aer de câte ori se afunda găleata. Şi iarași coborând cu brazda lui de cer…

Dacă mă-ntrebi unde s-au dus, toate, cum de-au dispărut nu știu ce să-ti raspund. Ca „Tengheliţa, mengheliţa” aceea. Ghici ce e?

La inceput n-am reusit deloc sa-mi amintesc unde am mai vazut fotografia aceea si faptul in sine a fost destul de sâcaitor pana cand, deodata, nu stiu cum, mi-am amintit de unde o stiam. Acum cativa ani, un prieten de-al meu m-a invitat sa petrecem cateva zile de vacanta la el la tara, intr-o comuna din Dolj, al carui nume nu mi-l mai amintesc. Casa bunicilor lui nu era foarte mare. In prima npapte am impartit patul cu prietenul meu in “odaia cea buna” de la linie, dar patul era cam ingust si cam scurt asa ca somnul a fost un chin. Sensibili la plangerile baiatului de la oras, bunicii au aranjat sa dorm noptile urmatoare peste drum la o ruda, o nepoata de var de-a lor care era vaduva si locuia singura. Am primit tot camera de la strada, in care era o dormeza de mare valoare pe care am dormit (aproape) o saptamana imparateste. Pe pereti erau sumedenie de poze inramate care aruncau priviri indiferente, de peste timp, strainului care eram. In mod retrospectiv uluitor, una dintre poze era tocmai fotografia vazuta pe blogul coloegului nostru, pe care am convenit sa-l numim „A”. In fiecare seara, inainte de a ma vâri in pat ma mai uitam cu luare aminte la fotografiile de pe pereti. Amintindu-mi cu usurare de unde stiam fotografia am pus mana pe telefon si l-am sunt pe prietenul meu incercand sa-l descos in legatura cu rudele lui. Am aflat cu strangere de inima ca matusa lui de var, in casa careia fusesem oaspete, s-a prapadit acum doi ani si ca in casa ei nu mai locuieste practic nimeni. Gradina e aproape in paragina, insa vara fiul ei mai vine pe acolo cu familia, de la Craiova, si petrec cate o saptamana la culesul prunelor si alta saptamana ca sa faca tzuica la cazan. I-am marturisit prietenului meu ca m-ar interesa sa stiu daca mai sunt pozele din camera de la strada la locul lor si daca poate afla mai multe despre ele. I-am trimis amicului meu, pe e-mail, poza copiata de blogul colegului „A”, si l-lam rugat, daca are drum pe acolo sa le compare si sa-mi spuna, pentru linistea mea, daca sunt una si aceeasi. Norocul a facut ca duminica asta omul chiar sa aiba drum pe acolo si sa-l gaseasca pe varul lui de-al doilea facand tzuica de pruna. Pozele sunt toate acolo, iar bunul meu prieten a fotografiat fotografia si mi-a trimis-o la pachet cu un mare mister: nimeni din neam nu stia cine e in poza cu pricina ca si in multe altele pastrate acolo. Nu stiu daca se va dezlega enigma dar uite v-o spun si voua si poate din vorba-n vorba se face lumina in comuna Redea din Romanati, vorba varului lui Shakespeare. Sau poate macar ma ajuta cineva cu ghicitoarea:

Tengheliţa,

Mengheliţa,

De cârcee,

Tomboliţa.

Ghici ce e?

Cazul sau ne/cazul Dorin Tudoran – Bloggerul

„Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Dar ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.”
(Ion Luca Caragiale, Scrisoarea I furtunoasa)

Daca ai fost cenzurat fara motive serioase, insultat,  agresat si in plus ti s-a refuzat DREPTUL LA REPLICA, atunci poti sa-ti scrii oful aici, pe Arca lui Goe.

[… aici ar fi trebuit sa apara un eseu al d-lui Goe cu aprecieri critice si evaluari estetice despre blogul d-lui Dorin Tudoran. Eu i-am zis sa-l scrie ca sa dam odata drumul la paranghelie dar stiti si d-voastra cum e dumnealui: răzgâiat. Cica momental are alte lucruri mai importante si mai intelectuale de facut si ca se ocupa el de dl. Tudoran mai tarziu. S-o vad si pe asta, pupa-l-ar mamitzica de destept, cochet si cuminte. Cu drag si nerabdare, Mamitzica…]

Tanti Mitza:

In România, ţara noastra tranzitorie si intranzitiva, post-comunistă, pe criza şi pre-recesiune, există totuşi oameni care nu duc grija zilei de mâine. Unii nici a celei de poimâine. Si desigur ca nu ma refer aici la cei duşi de pe lume. Alţii insă sunt foarte saraci. Ar duce ei grija zilei de mâine daca n-ar avea-o pe-a celei de azi, cu toate astea-n faţă. Cel mai sarac insa este conul Dorin faţă cu reacţiunea. Conul Dorin faţă cu reacţiunea e atât de sarac incât este forţat, de nişte împrejurari ca acestea, să duca grija zilei de ieri. Dar o duce foarte bine. Conul Dorin faţă cu reacţiunea este stâlp de societate civila, pamfletar – combate bine, arhivar (!), studinte în drept (învaţă legile nescrise) şi, şi, şi blogger. Uneori se crede I.L.Caragiale, alteori mi-l aminteşte pe Coriolan Draganescu.
Bloggerul Dorin Tudoran (caci despre el este vorba) s-a nascut de mai multe ori. N-a renascut, pentru ca inca n-a murit niciodata ci pur si simplu asa s-a nascut domnia sa, de mai multe ori. Prima oara s-a nascut dintr-un exces de suflet al individului omonim. Acesta, precum salcamii lui Tudor Gheorghe şi -a deschis (curajos sau inconştient, nu se ştie) sufletul, l-a scos afara, l-a pus pe masa de operaţie si a inceput să se opereze singur. Operaţia a decurs normal până in momentul in care o sora medicala (anonima Ioana ori Lucretia Berzintu) a atins din greseala un nerv mai sensibil (din trecut) al sufletului expus, la vedere, pe incredere de catre primul con Dorin blogger AICI (a se cauta dupa Cezar Boliac sau Ivanescu ori „umple de sange”). Inervarea nervului respectiv a facut cumva atingeri multiple (fiind vorba tot despre o greva a foamei dar cu care conul Dorin n-a simtit nicio solidaritate, normal pentru ca se afla sub anestezie partiala) cu alti nervi durerosi ceea ce l-a descumpanit pe auto-chirurgul con Dorin pana la a constata ca nu mai stie sa continue operatia. Si-a strans la repezeala sufletul de pe masa de operarie, l-a inghesuit inapoi la loc in mare graba, si-a cusut operatia cu alta greva aseptica a foamei si s-a dus, singur, singurel, la reanimare.
A stat cat a stat la reanimare pana cand i s-a inchis operatia si s-a nascut ca blogger inca o data, decis sa fie mai atent de data asta. Prima oara se nascuse din spuma marii. A doua oara s-a nascut din spumele dorintei de revansa. Conul Dorin faţă cu reacţiunea este un caz unic de blogger care ajunge la Traian Basescu plecand de la Vladimir Tismaneanu si nu invers, cum e normal si cum procedeaza tot bloggerul (unii ratându-l pe Tismaneanu, pentru ca (i)radierea din Basescu ii trimite la Patapievici). In fine ar mai fi de spus dar m-am plictisit brusc. Despre alte nasteri alta data.

Pana atunci ar trebui adaugate cateva mentiuni si distinctii vizavi de blogger con Dorin.
a. Succese/merite notabile: Decorarea de catre Basescu a generalului Gheorghe Homoștean (pentru meritul de a-l fi prigonit pe Coriolan Draganescu cel tânăr)
b. Succese/merite palpabile: Retragerea de catre Basescu a decoratiei generalului Gheorghe Homoștean (prin meritul si atentia lui Coriolan Draganescu cel batrân)
c. Alte succese: Cenzurarea fara mustrari de constiinta a mesajelor care nu-i sunt pe plac. (in privinta atingerii stadiului liber de mustrari are si Goe al meu unele contributii).
d. Alte reusite: Capacitatea (mesianica) de a lua totul in nume personal, asupra sa.
e. Contributii: Redefinirea prin ingustare a notiunii de „complicitate”.

Recomandari:
a. I se recomanda lectura novel-ei „Niebla/mist/negura – Miguel Cervantes de Unamuno” (mai ales cand se mai crede I.L.C.)
b. Infraţirea prin întovărăşire cu Sindicatul Bloggerilor Socialisti (S.B.S.)

Mammare: Aprob pozitiv.