O făclie de Paște

Rezumat

Nuvela prezintă o întâmplare petrecută în satul Podeni, al cărui hangiu, evreul Leiba Zibal, este amenințat de argatul său Gheorghe cu jaful, în noaptea învierii. Atacat într-adevăr în noaptea hotărâtă, Zibal se salvează țintuind și carbonizând la flacăra lămpii mâna unui hoț, introdusă printr-o gaură tăiată în ușă. Întrebat de cauza reacției sale, Zibal cedează psihic, răspunzând că prin gestul său ar fi „aprins o făclie lui Christos”, și că ar fi devenit astfel „goi”, termen popular derivat din goyim, cuvânt care în limba idiș desemnează un om care nu face parte din poporul evreu, sau un „necredincios, din punctul de vedere al evreilor”^[2].

Nuvela începe cu o povestire din trecutul hangiului din Podeni pentru a portretiza mai bine personajul principal la modul balzacian, prin biografie. Epitetele ce evocă viața lui Zibal au caracterul definirii obiective de către naratorul omniscient.

Enumerarea negustoriilor ambulante marchează ambiguitatea personajului care, în final, se stabilește la Podeni după ce moștenește hanul după moartea cumnatului său. Biografia lui Zibal arată încă de la început frământările personajului legat de hanul pe care dorește, de fapt, să-l părăsească. 

Leiba nu se află în relații bune cu oamenii din Podeni pe care-i consideră răi. Însă dintre toți, Gheorghe, o fostă slugă, este cel care-i creează cele mai mari spaime. Leneș, obraznic și brutal, Gheorghe este dat afară de Zibal după mai multe episoade violente. Gheorghe pleacă după ce îl amenință pe Zibal că se va întoarce de Paște „să ciocnim ouă roșii”.  

Gheorghe este caracterizat de autor prin epitete la superlativul absolut pentru a sublinia trăsăturile sale temperamentale. Violența sa este ilustrată încă de la început și este în relație directă cu violența prin care trece Zibal când era copil.

Amenințarea lui Gheorghe fixează data răzbunării și modul prin care  va duce la îndeplinire folosindu-se de un paralelism ironico-sarcastic între ciocnirea ouălor și ciocnirea sângeroasă, bazat pe o identitate cromatică.

* * *

Nuvela se găsește in varianta integrala AICI, inclusiv in format audio, iar un rezumat concis si semnificativ pentru cititorul grăbit se găsește AICI.

Bibliografie facultativă:

O poveste de Paște, de Tudor Arghezi.

Cum faci friptura de miel perfectă.

O întâmplare din trecut.

13 (februarie) – Sfaturi practice pentru câștigarea premiului Nobel…

Unșpce fevruarie bis – i/aka Ziua Culturii Naṭinale pe stil vechi – sau în/cantarea Romaniei pe vocea patriotului Naṭinale, marcatå prin nașterea lui Nenea, genialul de la Haimanale… Luca Caragiale… moṭul (prahovean) pe cacofonia multi-milenara de pe plai. Si, cu o asemenea ocazie festivå, ce-ar fi mai nimerit decat o lista de sfaturi practice adresata celor care vor musai câștigarea premiului Nobel la literatura pentru ṭårișoara noastrå mica? Nimica. Acuma noi unul, in cuget, alta avem noi, la sufletul nostru, caci noi consideram, cu toata tåria si dublul rafinament, ca singurul premiu Nobel care s-ar cuveni acordat ar fi cel pentru fizicå (atât si nimic altceva)… iar nu pentru alte mofturi si bazaconii precum chimie – hi, economie – ha, medicina – ho sau pentru pace (pace, pace… intre multe… naṭiuni) – hi-ha-ho… (no other comments). Dar de, tot drept este ca noi, ale dl.Goe, suntem personaj literar, nu stiintific, si nu nu se facea sa pledåm, tocmai noi, alte cauze decât cauza cea mare si sfanta a lui Nenea. Mai ales ca adrisatntul e cunoscut… intrucatva. 🙂 Presupunand ca nimanui nu i-ar putea trece prin cap ca dl.Goe nu s-ar afla in posesia unei liste consistente cu astfel de sfaturi practice, si nutrind nadejdea ca cei interesati de teorie (må rog, teoria ca teoria…) vor ajunge mai devreme sau mai tarziu (de preferat nu prea tarziu) sa dea peste aceste sfaturi practice de o inestimabila valoare, declaram deschisa lista aleatoare (cea sistematica fiind rezervata pentru lucrarea noastra de doctorat virtual aflata in pregatire cu tema „Dinamica semnificatiilor antropologice in acordarea premiilor Nobel de la infiintare si pana in present”) cu (unele) sfaturi utile pentru cei capabili sa le ordoneze si sa le urmeze. Pentru azi primul sfat.

1. Prima conditie pentru a putea obtine premiul Nobel pentru literatura este sa te fi nascut. Asadar naste-te…

A treisprezecea conditie propusa pe pozitia a doua este så nu-l superi cu niciun pret pe Niky Manolescu. Poti fi insolent cu Eugen Simion, poti sa-l ignori pe Alexandru Stefanescu, poti fi la cutite cu Sandra Gilbert sau cu Christopher Ricks, poti sa-l injuri de mama pe Jean Piaget, dar in niciun caz nu trebuie sa fii in relatii incordate cu Niky Manolescu. Poate parea bizar dar… totusi… Se intampla cå pe niciunul dintre laureatii premiului Nobel pentru literatura, dl. Manolescu n-a fost suparat aprioric. In egalå masurå, este stiut cå dintre cei pe care dl.Manolescu a fost sau este suparat, niciunul n-a castigat premiul Nobel, ba chiar n-a mai castigat nimic. Asadar, chiar daca nu se poate explica stiintific de ce tensiunile cu Niky Manolescu nu fac bine aspiratiilor nobeliare, totusi nu trebuie neglijat continutul acestui enunt empiric: Impaca-te (bine) cu dl.Manolescu ca sa-ti fie tie bine si sa castigi b/ani multi pe Pamant. Cel putin pana la castigarea respectivului premiu.

Sfatul cu numarul opt este så scrii trilogii, in timp ce sfatul al-XXII-lea este så fi fost un fost poet.

Nefericit print al aspiratiilor literare, sau printesa, daca te-ai grabit sa urmezi prima recomandare, sunt sanse mari s-o fi dat in bara, caci sfatul al doilea suna asa:
2. Naste-te unde si cand trebuie (in niciun caz aiurea)… Daca totusi ai apucat sa te nasti… dar nu unde si cand trebuie, nu dispera. Nu-i totul pierdut. Mai greu se va face ceea ce altminteri s-ar fi facut usor. 2 bis. Va trebui sa gasesti perspective straine, stanii, nefiresti, asupra lumii in care te scalzi, si sa te comporti (daca poti), consistent si natural, ca si cum te-ai fi nascut altundeva, altcândva… De preferinta acolo si unde trebuie… dar mai dihai, mai abitir, mai nemilos, ca sa te vezi… de departe, de atunci, de acolo… Vorba ‘ceea: You know you look so Seattle but you feel so L.A.  !

3. Fii estic. Cat mai estic. Sau vestic. Foarte vestic. Fii polar. Tropical. Fii de undeva. E musai. A fi de nicaieri este un impediment major in obtinerea premiului Nobel pentru literatura, indiferent cat talent si genialitate ti-ar curge, prin unghie, din cocoasa, pe hârtie (sau pe sticlå). Premiul Nobele se duce intotdeauna undeva, niciodata nicaieri.

al-XVI-lea. Nu fi pudic. Nu fi obscen… Vom exemplifica… cam in curand. Poate. Dar in niciun caz amu, nu pe 19 Februarie cand unul (se) naste (Brancusi), iar altul (se) moare (Eco), ica-asa.

13. Lucrurile se cam precipitarå (sub stele? printre ele?) aruncand(u-ne) (si mai) in derizoriu stradania de a incropi cu zel si pompa un tabel necronologic al recomandarilor de bine pentru cucerirea inadins a premiului Nobel pentru literaturå. Cel mai indreptatit autor al ultimului sfert de veac intru premierea Nobelearå in Stockholm City Hall, un geniu, s-a decis sa se retraga definitiv si irevocabil de pe lista candidatilor la respectivul pre-μ, renunatand sa-si mai astepte, cuminte si polititic/os, rândul la de(s)cernarea pomenii oferitå de marele in/juriu al corectitudinii politice apocaliptice, alegand så-si de/dis/cearna singur, de-cu-seara dis-de-dimineatzå, premiul marelui repaos. „Cât de clar devine totul atunci când te uiți din negura unei temnite” zise Umberto Eco si muri, coborand in cea mai neagra temnita cu putinta, cea a mortii eterne, trecand prin punctul de inflexiune al tuturor intelegerilor. O biatå bielo-ruså, al carui nume cine naiba så si-l mai aminteascå pe dinafarå, avu rând inaintea muntelui Eco, Umberto Eco. Ce facusi amice? O mierlisi? Låsasi armatele de imbecili inexorabili sa se desfete colcaind, pomenindu-ti numele, dansând grotesc si urlandu-si golul la lunå. Mare rusine amice. Mare rusine. Sper måcar cå la ora asta Gabriel Garcia Marquez iti freacå ridichia, iti stoarce låmâia si-ti tine o predicå de-ti dau lacrimile. Recomandarea finalå, acordatå acum (din vreme, anticipat) oricarui (alt) muritor „a-spirant” la premiul Nobel pentru literaturå, era (in asteptare, la påstrare, pentru un final en-fanfare): „Sa fii sånatos si så tråiesti destul… ani multi pe pamant, cu umilintå si råbdare. Asadar dragul meu candidat, acuma… privind cu tristate acest precedent nefericit, mentionam cu grabire, fii destept, nu fi prost, ca Umberto. Nu muri! Dacå se poate.

a-XXXIX-a treaptå: Ar cam fi timpul timpul sa-l „i-miti” pe Joyce. James l-a reinventat pe Ulise, rescriind Odiseea. Trebuie sa-l reinventezi pe Gulliver rescriindu-i calatoriile, in context post-modern. Fii pentru  Swift, ce a fost Joyce pentru Homer. Apoi repede, repejor, inainte de a da idei si altora reinventeaza-l pe Robinson Crusoe propunand reactulizarea mitului respectiv, fiindu-i (si) lui Defoe  ceea ce-i fu Joyce lui Homer (exista zvonuri ca Homer ar fi fost un impostor nu un autor, dar acum chiar ca nu mai conteaza). Mizeaza pe faptul ca, la urma urmei, in „zilele noastre” (si ale lui Homer Jay Simpson), mai abitir decat pe pe vremea lui Swift & Defoe, ori a lui Homer si a homericului Ulise, insul este inca si mai singur, mai pierdut in imensitatea coplesitoare a universului, care creste (plenar), prin dilatare, incomparabil mai amplu si mai rapid decat o poate face populatia planetara a suprapopulatei planete de pamant, facandu-ne sa fim, in medie, din ce in ce mai departe unii de altii si mai fara Vineri. Miturile Guliver & Crusoe au nevoie urgenta de actualizare, de primenire, de revitalizare. Daca nu tu atunci cine? Daca nu acum, atunci cand? E o sansa unica… dar… Daca nu-ti då mâna atunci poti sa-i dai cu piciorul… Mai sunt si alte mi(ni)stere…

* * *

Sfatul al n + 1-lea: Dragul meu catindat ar fi bine sa deschizi o lista cu aut(h)orii notorii (macar in anumite cercuri, mai largi sau mai strâmte) care n-or sa primeasca si nici n-or sa ia vreodata-ca-niciodata, in veacul vecilor, premiul Nobel pentru (vreo) literatura. Actualizeaza lista, n-o scapa din vedere si NU FACE CA EI. Fii consecvent in tot ce faci, să nu faci nimic din ce fac cei din lista proscrișilor. Să nu uiti Darie.

Poti include pe lista si foşti… scriitori, poeţi, drago-beţi, dizi-denţi, excluşi si auto-excluşi definitiv… din categoria nominalizabililor aspiranti la pre-µ-ul Nobel pentru literatură (scârţa- scârţa pe hârtie, hârtia virtuală y compris, cea igenică nu).  Poti deschide lista cu Dorin (Tudoran), Floooorin (Iaru) si alti cativa ga-ga-ga (toti fosti poeti si poe-zei in retragere, lasati la vatră), care de câte circa 30 de ani (de pace seculară) n-au mai scris nimica, in afara (poate) de pamflete pân gazete sau chiar mai rau (pe la bloguri or face-book-uri)… Adaugă pe cine vrei d-ta, actualizeaza lista, n-o scapa din vedere si NU FACE CA EI. Fii consecvent în tot ce faci, să nu faci nimic din ce fac cei din lista proscrișilor. Să nu uiti Darie.

(PARA-n-TEZA): Un exemplu de „author” care n-o sa primeasca si nici n-o sa ia vreodata-ca-niciodata, in veacul vecilor, premiul Nobel pentru (vreo) literatură este Dorin Tudoran, un pamfletar sufletist, dar neinsufletit. Nici macar daca s-ar inventa premiul Nobel pentru pamflete tot n-at fi in stare a fi capabil măcar de isprava căpătarii nominalizării pentru candidatură la acel improbabil pre-µ, cat despre castigare… mai indreptatit ar fi fiind poate (sau in tot cazul mai degrabă) unul dintre ultimii săi ciracii fideli, si nu, nu ne referim aici nici la flegmaticul Dezideriu Dudas (cum sa te cheme vere in acest mare fel?) si nici la cavalerul foarte tristei figuri, fără ar-mură-n-gură, Go-Gea Va-Sile-Panza, ci la simpaticul Calomfir/Escu, care de când s-a pensionat are propensiunea comentariilor literar-firoscoase si satirico-humoristice pă certocratie. Loc ar fi. Cât cu-prinde. Asadar sfat (in atentia candidatilor la Nobel): Nu faceti ca Dorin Tudoran. Ca n-aveti de ce. – Expla-na-ţie: Conul Dorin, slab de înger, si slab… asa în general, ca toată viata lui, marcată de foame si degrevată de greve grave, s-a extras spontan dintr-o stare divină de somnolenţă si beatitudine, în care se afla (nu se stie cum) de luni bune de zile, intre-rupând excelenta serie memorialistică minimalå, punc-tată (bă tată) cu fotografii de arhiva, ăle mai prima d-le, (compromiţându-le practic definitiv, seria si starea) ca să-i sară, pamfletareşte, in aparare lui Voiculescu Dan (via eine kleine klaus-trofobus) si la beregata lui Mihåies Mircea. Deh, pute/rea obisnuintei (sau sindromul consilierului tardiv), postand un post de post, pe post de pamflet, in care-si cauta hazul pierdut (in jurul omonimiei p(r)ostului cu sine insusi) precum Marcel (Proust) les temps perdu. Desigur însă că conul Dorin ar putea căpăta premilul Nobel pentru literartură, daca nu ca autor, atunci macar ca personaj (canalie si inocent din întamplare), cu condiţa sine qua non să-si gasească autorul potrivit (cum i-o fi norocul). El şi Iaru plus alţi câtiva ga-ga-ga (toţi foşti poeţi şi poe-zei în retragere, lăsaţi la vatră) ar trebui sa se facă măcar 6 la număr ca să poată spera să dea peste vreun Pirandello. Si apropo de italieni, con-comitent si celebrii si morti, m-a uimit să remarc că conul Dorin, altminteri autor profesionist, din oficiu, de necroloage, a ratat să zică si d-lui, doua vorbe acolo la catafalcul virtual al lui Umberto Eco (altă ligă). Si asta încă asa natural, fără sa se ab-ţină. In subsidiar si in trecere, am aminti candidatilor, ca sugestie literară, locurile in care nu se intampla nimic, după cum si consemnează, în scurte mesaje, lunaticii (alunecati accidental prin zonă) si ale cåror semnaturi sunt, in genere, mai lungi decat mesajele comentariilor. Locuri meta-forizabile si chiar hipe-bolizabile, in ro-mane si ni-vole. Am încheiat PARA-n-TEZA).

In atentia candidatilor seriosi: Daca deja ati pus in practica Sfatul al n + 1-lea si ati deschis lista ne-nobeliarilor congenitali (pentru a nu face ca ei) cred ca sarcina in aceasta privinta se usureaza de la sine, intrucat respectivii au tendinta de a se aduna in grupuri. Avem deosebita placere de a semnala o pleiada intreaga de „scriitori” „romani” (mai mult sau mai putin, si una si alta, dar nu conteaza cåci aici este vorba de universalitate) care se pun benevol si dezinteresat in slujba demnitatii scriitorului roman (in fericita varianta a valabilitatii acestei convergente, intre scris si demnitate, si a existentei a macar unui exemplar din aceasta specie, caci da, avem cazuri exemplare), formand un grup pret-a-trans-porter in lista noastra deschisa. Extragerea norocoasa (foarte consistenta) a contra-exemplelor de ne-urmat (pe drumul Stockholm-ului si/sau/poate si al Damascului) se poate face aici: Cronologia deloc ”ieroglifică” a adeziunii și retragerii mele din ”Grupul pentru reforma USR”. Un răspuns lui Florin Iaru, ”la cea mai joasă ficțiune”. – Premiile necastigate urmand a se reporta pentru ex-tragerile viitoare.

* * *

Despre Căluş şi despre Mărţisor da, s-ar putea vorbi, în romane cu pretentii Nobiliare, dar numai in limbi de circulatie cvasi-internatională. Altminteri nu. Un scriitor japonez (de exemplu) care ar scrie, de departe, de peste mari si tari, intr-o nivolă intitulată ori „Capcana de apa” ori „Crisalida de aer„, despre Dragobete, despre Căluş, despre Mărţisor si despre Baba Dochia, ar putea aspira, cu destulă încredere, la obtinerea premiului Nobel pentru literatură. Un astfel de samur/ai ar face astfel, involuntar si colateral, dar mult mai eficient decât orice român cu chichirez, o bună publicitate ideii de Mărţisor, care, cu putin noroc, si-ar putea căpăta asa, via arhipelagul nipon plus Stockholm City Hall, meritata universalitate, măcar la nivelui zilei de sfântul Patrick. Vorbim aici, desigur, despre un „must„, vraja reinventarii si reordonarii miturilor umanitatii… atât de necesară în aceste timpuri con-fuze. Recomandare valabilă, desigur, doar pentru candidatii avansati, avizaţi (despre care se poate anticipa c-ar fi fiind deja in posesia secretului tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte si a mitului corespunzator, universal, foarte uninersal, dar încă nerecunoscut ca atare).

Paranteza a ţî-a: Desi (punctual) scrie (foarte) bine, cu verva, inteligentå (relativå) si umor (absolut), având a-des-ea drept-ate, nici dl.Plesu (Fiindcă veni vorba…) nu va castiga niciodata pre-µ-ul Nobel pentru literatură. Probabil ca nici pe cel pentru chimie. Totuşi orice candidat aspirant serios, multe ar avea de învăţat de la acest învăţat. Inclusiv lucruri utile intru atingerea patrioticului obiectiv: Câştigarea pre-µ-lui Nobel pentru literatură. Vom reveni asupra relatiei (gen) dintre „plesu” si „drumul către cucerirea Nobelului”, atunci cand vom relua  detalierea sfatului al-XVI-lea (see above), suspendată temporar din cauza necazului cu Umberto (de pe 19 februarie a.c.).

* * *

4. Fii in relatii cordiale cu clasicii si clasicismul. Fii (chiar) intim cu clasicii si clasicismul. Puncteaza aceasta relatie la nivelul detaliului. Incepe-ti romanul cu o scena petrecuta intr-un taxi in care soferul asculta „Sinfonietta” lui Janáček, piesa pe care, in mod bizar, clienta care calatoreste cu acel taxi o recunoaste si o identifica spontan si… inexplicabil. Arata-te (extrem)  de familiar cu lucråri mai putin cunoscute ale clasicilor (de ex. Insula Sahalin, de Cehov) si ofera-i cititorului (asa.. ca de la tine) chei de conectare a acestora la simfonia universala a lumii (om plus umanitate). Fii in relatii cordiale cu clasicii dar nu te pupa cu ei pe gura. Fii amical. Fii superior. Fii flexibil. Ajusteaza-ti in permanenta relatiile cu ei, distantele, atitudinea, perspectiva. Nu de sfii sa-i ironizezi, sa-i iei de sus, de pe palierul contemporanitatii, al modernismului (post-modernismului?) si al tuturor intelegerilor ulterioare. Mimeaza solemnitatea. Raporteaza-te la ei (cu piosenie) atunci cand  atingi, tangential, intricabile probleme legate de conditia umana, abordate prin prisma semioticii si a logicii simbolice, cand vorbesti (prin intermediul personajelor tale, „niste oameni acolo si ei”) despre dihotomia dintre durere si suferinta. Accentueaza tu insuti (prin intermediul personajelor tale, „niste oameni acolo si ei”) confuzia dintre notiunile respective (durere si suferinta), facand mult mai spectaculoasa clarificarea apoteotica din final, sau (daca nu) punctarea intristatoare a faptului ca din acea dilemma nu se poate iesi. Caci, la urma urmei ce-i durerea? Ce-i suferinta? Ce sunt aceste lucruri pentru omul muritor? Intreaba-te! Consulta-i pe clasici. Discuta cu ei. Disculpå-i. Vorbeste despre morfina care curma durerea dar nu si suferinta. Vorbeste despre rolul simptomatic al durerii, despre comunicare, meta-comunicare si instiintare si få-l pe cititorul profan (si chiar pe criticul rafinat) sa inteleaga (dimpreuna cu personajele tale, prin ele) ca durerea este un mod prin care ti se comunica ca anumite lucruri nu merg bine…, dar ca… nu ti se comunica depre toate cele care nu merg bine. Faptul ca despre celelalte nu primesti semnale (cå nu te dor; de exemplu pe Viorel Padina nu-l doare capul, pe cei din siaj nici atât) nu insemnå ca acelea merg bine (cum ar putea sa meargå bine cand, entropic, ele te ghideaza pas cu pas catre moarte, disolutie, uitare, anulare, desfiintare?). Explica-i cititorului (si criticului), astfel incat sa-i lasi impresia ca a descoperit singur (in sine, de la sine) ca viata este posibila, si ca traim, tocmai datorata faptul ca nu primim semnale dureroase de la toate lucrurile care merg prost, cå dacå reusim macar provizoriu sa nu fim coplesiti (ontologic) asta se intampla doar prin omisiune, ca viata este o mare minciuna prin omisiune, si ca (vai) durerile de care avem parte sunt (in acest fel) subversive, diversioniste, menite sa ne abata atentia de la toate celelalte lucruri,  precum si de la greatza sartriana a existentei, fåcând credibilå, incredibila minciuna. Aluziv, subliminal, sub-liniazå (apoi)  cå si ca si suferinta e la fel. Traim in ignoranta pentru ca (pur si simplu) n-am putea trai altfel. Ma doare capul. Ma doare inima. Ma doare ficatul. Ma doare piatra la rinichi. Pe mine (,) må. Sufår. Eu. Din cauza durerilor mele. Sau ale copilului meu. Ale sotiei. Ale mamei mele. Ale tatalui meu. Ale fratilor mei si ale surorilor mele. Ale prietenilor mei. Ale vecinilor. Ale cunoscutilor. Ale celor prezentati la televizor. Ale umanitatii (doar asa… un pic, in general)… In rest nu. Nimic. Deocamdata nicio durere. Nimic de la colon, nimic de la hipofiză. In afara (poate) de mici tensiuni oculare matinale. Nimic din Africa, Siria, sau din gâtul fetitei de 4 ani in momemntul decapitårii ei de catre bona „islamistå”, in numele unui Allah (ah, Akbar) (al carui nume este luat in desert, post factum). Nimic despre durerea inuman de disproiportionata simtita de o bona uzbeca din Rusia la aflarea vestii ca musulmanul de acasa si-ar fi luat a doua nevasta, in deplin acord cu morala, religia, legea, conventiile locului. Se facuse gaura-n cer. S-o fi facut! Si nimic dinspre nimic altceva… Slava Domnului. Ca si asa o ducem greu. Ne doare strict ceea ce trebuie sa ne doara si… astfel, viata e frumoasa. Viata e frumoasa oricum! Viata merita traita! Viata e o lupta! Traiasca lupta pentru pace. Regele e pe moarte. Traiasca regele. Etc, etc, etc. Ne dor doar lucrurile despre care aflam (cate ceva), ca pe Nichita atomul, marul si altele (pe atât de putini îi doare particula lui Dumnezeu). Aici, in acest puncrt al naratiunii, ar cam fi momentul ca unul dintre personajele tale (eventual adept al jainismului) sa-i råpeascå brusc cititorului senzatia (înălțătoare) c-ar fi descoperit el insusi, fix in timp ce-ti citea romanul (o insailare solenoidalå) secretele murdare si cvasi-perpetui ale existentei. Respectivul personaj (eventual adept al jainismului)  ar putea pomeni abrupt despre Nirvana, despre inexistentå, despre Nimic si despre imposibilitatea reprezentarii mentale a acestuia. In rest poti sa scrii la nivelul si in stilul lui Paul Feval sau Everac (mai ales daca esti japonez, adica defazat literar cu cam 150 de ani) despre campanii romantice de pedepsire (cu moartea) a barbatilor care-si bat/terorizeaza sotiile (aducandu-le cu cruzime extrema la apostazie si sinucidere). Personajul care coordoneaza si administreaza aceste executii trebuind sa fie (de ex) o batranica blajina, buna, blanda, omenoasa, bogata, dedicata si perseverenta, a carei fiica s-a sinucis, cu multa vreme in urma, din cauza tratamenelor la care o supunea un sot sadic, sodomist si masochist. Cam asta. Nu uita sa-i invoci evaziv pe clasici: Balzac, Hugo, Orwell, la gramada, intr-un amalgam bizar, dar lasandu-l pe cititor sa sub-inteleaga existenta unei relatii simple si evidente intre toti si intre toate, pe care, desigur, cå el, atent, competent, inteligent, educat, erudit chiar,  o poate intelege singur, dintr-o privire. Acuma daca esti intr-adevar un candiat serios la postura de castigator al premiului Nobel pentru literature (ceea ce-ti doresc din toata inima), vei avea desigur bunavointa, capacitatea si interesul sa sistematizezi si sa extragi esentialul din aceasta recomandare cu numarul 4: Fii in relatii cordiale cu clasicii si clasicismul. Ma rog, faci cum crezi. Intreaba-l insa si pe Alexandru Stefanescu. Asa intr-o doara. Sa vezi ce-o sa zica.

* * *

Sfătuleţ: Dacă ţii să „te exprimi” în (multe) cuvinte, adică să: gândeşti-vorbeşti-scrii, adresându-te (musai) unui „public”, care să se minuneze  şi să te aclame(ze) (sau invers),  şi dacă exprimarea şi reacţiile (care or fi) sunt mai importante decât mesajul, poti practica, desigur,  cu talent şi erudiţie discursul în care nu spui nimic. Dacă însă aspiri la premiul Nobel pentru literatură ar fi de preferat să nu te ţii de Discursuri sterile ci mai degrabă să vorbeşti despre nimic (cât mai substanţial cu putinţă). Dacă-ţi dă mâna.  Deci: Nu fii Farfuridi – Asa NU!

* * *

a-x-a Recomandare ex-presa: „Dacă pană la 28 de ani n-ai devenit celebru atunci renuntă la celebritate.” Asta nu este din mine (ci din cine stie cine, in tot cazul din cine trebuie) dar se potriveste (plenar) cu scopul (tutelar), cu rima si ritmul sfaturilor necronologice dar si confuze adresate ezotericeste celor auto-alesi drept candidati nobeliari voluntari. Aceasta reforulare a sfatului al op-tulea despre op-urile poetice, vrea sa spuna ca daca nu te-ai consacrat ca poet de talie universală, sau macar continentală ori, la limită, regională (depinde de regiune), in cazuri extreme admitandu-se o consacrare natională, cvasi-natională sau (eh) locală (comunală),  atunci, (virgulă de respiratie/inspiratie) trebuie sa te lasi brusc de poezie, sa te eliberezi abrupt de acest viciu (de procedura) si sa te apuci de proza. Este imperios necesar. Daca insa (cine stie cum) te-ai con-sacrat a-prioric, ca poet (si nici n-ai murit aiurea, calcat de tramvai), poti continua sa mai pierzi vremea  cu poezia până cel tarziu la implinirea varstei de 33 de ani. In acea clipăăăăă (pre-lungăăăă), dar in tot cazul inainte de implinirea varstei critice de 40 de ani, adica la 39 (de trei ori cate 13) trebuie (sa-ti invingi lenea) si, inebunind, sa te apuci serios de proza. Precum Eminescu sau alti apostoli ori mesii. Trece proza pe ordinea de zi! Distributia de probabilitate evaluată prin Metoda „Monte Carlo”, probeaza fără tăgadă ca poezia pura nu aduce premii Nobel  (…). Incheind acest interminabil pre-ambul propus special pentru a-ti pune la încercarea răbdarea si anduranta, as adauga (totusi) si sfatul necronologic al zilei: Di-stinge  cu dis-cernămâmt între sfaturi  si false sfaturi. Nu plânge. Esti scriitor, ce naiba.

* * *

(va urma) – probabil cu sfaturi (si) mai de dinainte, mai consistente si mai serioase (cu siguranta cå dacå l-am putea co-opta si pe universitarul Vintilååå Mihåilescu, ar iesi un „Ghid practic al candiatului la premiul Nobel” de toata frumusetea)… Ghidul, candidatul… Tot una…  🙂

Domnul Sufletzel (III si XIV la patrat)

Poate va intrebati cine este Dl.Sufleţel. N-avem timp sa va explicam nici astazi. Poate data viitoare. Pâna una alta va prezentam:

Starea na(ra)ţiunii in preajma zilei de Unşp’ce Februarie. Bis.

• Soriiiiin Iliesiuuuuu face apeluri. Stiu, asta nu e o stire. Strange semnaturi. Nici asta. Vrea monarhie via anarhie si propune solidaritate pe liste pentru demiterea raului mic, care a crescut mare, prin nebagare, de seama (sau ”in seama” a cuplului de comici cu care orice televiziune serioasa s-ar mandri: Iliesiu-Padina. Mai putin TVR1). Ca sa fie treaba treaba, acelasi consacrat al literaturii epistolare in forma de apel a scris o scrisoare foarte deschisa, adica sincera, GDS-ului care si asa nu se mai stie ce e (dupa cum bine zicea si dl. Andrei P.) in care il trage de sireturi la raspundere pe Andrei Plesu. Scrisoarea a fost gazduita si pe bloguri celebre, precum blogul de la Corabia si blogul de dincolo de Paltinis (dar dincoace de Tis) al d-lui Vasile cel mai Mare (Gogea Mitu) (aci).

• Cuminte, conul Dorin (Tudoran) simtind ca dl.Iliesiu nu-i un roman normal, la cap, nu i-a semnalat scrisoarea si nu i-a semnat apelul. Ce-l costa (concordia?) sa-l semneze macar asa din spirit civic de solidaritate intelectuala. Nu, domnia sa a preferat romanul normal din care se poate confectiona mai lesne chip cioplit. Pentru altii. Adica altora, caci nu-o fi conul o figura geometrica atata de naiva incat sa mai creada in Mos Craciun, la varsta domniei sale. A poetului nu a mosului. Ca mosul e tanar, Doamne. Calculati si singuri stiind ca (a) nu s-a nascut ieri (ci alaltaieri) si (b) ca este locuitor al Washington-ului, fiind si cetatean. American.

• Demisii politice in lant: Mai intai (ca o prevestire rea) demisioneaza Ministrul Andrei Plesu, din Guvernul de taina din umbra al Adevarului (aripa Patriciu-Gregoire). Apoi direct din Senat-ul EvZ demisioneaza Senatorul Mircea Caratrescu (acest Mircea Geoana al editorialismului politic) pentru ca in cele din urma, doborat de ciumpalaci in alianta cu oamenii de zapada din PU, e-luminati civic de steaua Craciunului, insusi Emil Boc (acest Emil Cioran al guvernarii pe vreme rea). Despre mareţia micuţului Emil Boc alta data mai pe larg si pe mai inalt. Docamdata consecventi politicii mostenite pe Arca lui Goe nu promovam stiri prin care si asa fac audienta la zi toti ciumpalacii. N-am facut nici cand a murit Paunescu, nici cand s-a sinucis Madalina Manole, n-o s-o facem nici acum. Are cine. Deocamdata se zvoneste ca oamenii de zapada din PU l-ar prefera ca premier pe Yeti si nu pe claunianul craciunesc care nu-i destul de klingonian, desi e verde ca b-radu. Vezi si: Salam sasesc de Sibiu, la rece, in urbea fostului viitor prim-ministru, tinut in conservare prelungita, pana la Craciun-ul viitor (unul Klaus sau Iohannis… in sfarsit, vivat) cand, dupa alegerile din noiembrie Traian Basescu va trebui sa-l numeasca pe prim-ministrul Ponta, obraznic.

• Vestea cea mai proasta dintre toate, din seria demisiilor politice in lant, este aceea ca poetul, dizidentul, analistul si militantul politic, comandantul Viorel Padina de la Corabia cea Mica, isi retrage si el sprijinul acordat pe gratis (adica degeaba) comnadantului suprem al Corabiei celei Mari, Romania, hotarat (citez din memorie) sa nu se mai ghideze numai dupa ce spun talibanii pro Basescu ori salariatii / stipendiatii, intr-un fel or altul, ai regimului Basescu. Sobolani de pe toate Corabiile, inotati, inotati, inotati (a zis si Lenin). Malul e aproape. Ca doar nu era nebun nici capitanul sa duca ambarcatiunea prea in larg. Ca nu avea de ce. De ce ce?

• O ce (po)veste minunata: O noua stea de Craciun. Onest, frumos si destept. Daca nu-l o-moara Crin pe Şiret, de ciuda, tanarul are in fata un viitor (a)politic stralucitor. Mai ceva decat chelia presedintelui. Abia maine Claudiu va deveni ceea ce azi nu va putea fi niciodata. Super-be manevrele opozitiei politice si mediatice din Romania. Lectie scoala de manevre prin zapada, de manual. A la carte. Parca ar fi fost inspirate si regizate de insusi Ion Iliescu. Ce poate fi mai eficient decat sa le dai sobolanilor prilejul de a zbura, pretextul de care aveau nevoie ca de aer. Daca tot n-ai la indemana un rau mai mic, le oferi un bine potential: vointa populara a celor mai frumosi si mai căliti dintre romani, plus un simbol: romanul normal. Acuma numai prost sa fii sa nu te dezici de Basescu. Ocazie unica. Nu inteleg de ce mai stau pe ganduri Tismaneanu, Cristian Preda, Sever Voinescu, TRU, Patapievici, Mihaies, EBA etc… Loialitate? Teama? Calcul? Scarba? Cert este ca d-lui Basescu nu prea i-au iesit figurile. Cu exceptia uneia care i-a iesit perfect (aferim nene Traiane), in rest, ocupat sa se tina cu spatele la usa pe care o forteaza de 8 ani de zile, zi de zi, cei scosi afara cu de-a sila, n-a prea reusit mare lucru. Aproape ca si cum n-ar fi fost acasa, soarecii jucand pe masa. Plus ca acuma, la spartul targului, aia care fortau usa s-au prins ca e mai bine sa intre prin ferestre. Prin toate deodata. Prin ferestrele sparte cu pietre de demomstranti: vox populi. Ca incepem naibi sa si vorbim vulgar.

Stiri extreme de la departamentul de externe:

• Grecia la ananghie isi aminteste brusc ca Germania ii datoreaza 54 de miliarde de euro. Parol, aceeasi Germanie care datoreaza si Romaniei vreo 80 de miliarde de euro, inca de pe vremea marcilor. Inregistrate. Eu zic sa umblam cu diplomatie si sa nu-i mai enervam pe greci.

• Circa 10.000 de slovaci au manifestat sambata la Bratislava impotriva coruptiei la nivel inalt, cerand condamnarea politicienilor corupti. Nasol. La noi e invers. Adica viceversa. Se demonstreaza pentru iertarea coruptilor. Mai sta naiba sa-i numere ouale infractorului Nastase?

• Atentie la calculatoare. Un tip a murit (de epuizare) dupa ce a jucat zile si nopti jocuri pe calculator. Culmea este ca vecinii de consola au bagat de seama ca ceva nu-i in regula cu el (fiind mort, normal) abia dupa 9 ore. Dar ce? Parca noua nu ne-a luat ani de zile pana sa bagam de seama ca mai multi vecinii de blog, au murit demult, la datorie, in timp ce-si exercitatu spiritul civic. Din greseala.

• Un om traieste fara inima Hm. Mare chestie. La cati traim fara creier (desteaptat-te romane) asta nu-i buna nici macar la faptul divers. Ia uite alta mult mai buna:

• Ponta si teoria haosului. O stire care nu necesita comentarii fiindca vorbeste exhaustiv de la sine: Nu schimbam conducerea de la Banca Nationala! Nu schimbam structura functionala a DNA si ANI, chiar ne pare rau ca mandatele lui Daniel Morar si Catalin Macovei sunt la final. Respectam acordul cu FMI si Banca Mondiala. Suntem de acord cu Tratatul de Guvernanta Fiscala. Vrem sa respectam ACTA, dar trebuie informata populatia. Am spus delegatiei FMI ca vrem ca banii din privatizari sa nu mai ajunga la bugetul de stat pentru salarii si pensii, ci sa ramâna pentru modernizare. Nu promitem mariri de salarii si pensii pentru ca România va ramâne în criza pâna în 2016. Mai mult, vom taia clientelismul din companiile de stat, pentru ca eu nu mai suport aceasta situatie! Vom face un referendum pe tema monarhiei, pentru ca eu am un mare respect pentru persoana Regelui, desi personal voi vota pentru Republica. – Victoras Ponta, viitor prim-ministru al Romaniei.

• Alea ACTA est. Si vest – No comments.

• CARAGIALE NENE – Noi dovezi ca I.L.Caragiale s-a nascut prematur, murind cu 100 si ceva de ani prea devreme, in raport cu vremurile. Un citat la intamplare: „Noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gîndeşte prea mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult.“ (p. 80).

• Si in fine dovada prin care se vede, in reluare, ca Sebastian Lazaroiu a fost lasat in offside. Pacat. Mare Pacat. Sutase asa de frumos, din foarfeca, direct in vinclu: De ce-ar pleca Boc. La ce-ar mai fi ramas.

3,14 la patrat = ππ.

va urma – Dl. Sufletzel.

13 Bis

Ca mai intotdeauna lucrurile simple pot fi spuse (si) simplu. Vezi mai jos. Cam aceleasi lucruri as fi vrut si eu sa spun, de ziua lui nenea Iancu. Daca nu mi-a reusit figura avem ocazia sa-l vedem azi la lucru pe un alt mare descendent al lui Caragiale (care va sa zica ca-i este precursor) alaturi de ceilalti, cei amintiti in episoadele anterioare. Astazi marele lui nenea Iancu este nenea Radu Cosasu.

Am ales „O sonata” din volumul sau intitulat „Sonatine” aparut cu, e-hei, ceva vreme in urma:

„Minunea cea mare, la Cargiale, dati-mi voie, nu este aceea ca el iubeste, ca nimeni altul dintre scriitorii români, pe Haydn, Mozart si Beethoven, socotindu-i, cu o intimitate si o familiaritate de neinchipuit la pudoarea lui, „de-ai nostri”, ca din acelasi partid, ma-ntelegi, zicandu-i lui Beethoven, cand bababcu’, cand boieru’, ramanand in extaz la „Flautul Fermecat” si tragandu-si singur o palma, in plin Gewandhaus, la a Patra, ca sa-si revina in simtiri, de iubit asa il putem iubi, pot pentru ca sa spun, si eu care scriu cat mai pe scurt, si d-ta, creator de epopei, de pompei, si de cate pompe celebre vrei, nu aici e chestiunea, dar miracolul, mai ceva ca la nimeni altul, este acela ca la d-lui, toata nebunia asta de amor s-a tras si s-a impricinat in fraza, in legatura dintre cuvinte, si tactul fiecarei replici, in viata de fiecare zi a propozitiunii sale, pana in celula nascatoare de Dumnezeu si triolete.

Ca si urechea-i absoluta, si ea, gandirea artistica a lui Caragiale e curat muzicala, de poti merge prin schitele lui ca prin rai si oriunde calci si deschizi dai peste arta fugii, a punctului, virgulei si contrapunctului, a leit-motivului si a temei cu variatiuni, de ramai stupefiat ca domnul Rubinstein care a descoperit, odata, intr-un tangou argentinian, inceputul unei sonate beethoveniene, a, nu din plagiat sau ciupitura, fereasca Dumnezeu, ci prin miscarea geniului emotiv.

Ia auzi, dumneata, o sonata de Caragiale – daca stii ce-i aia sonata, i-auzi aici: „Mangafaua pleaca maine la Ploiesti (partea I); ramai singura si ambetata (partea II – zisa si adaggio); vino sa-i tragem un chef (partea III – scherzo); a ta adoranta, Mita” (partea IV – finale). Ia citeste fraza – nu duduie ca uvertura la…? Vrei uvertura la „Flautul…”, ia orice inceput de „situatiune” si detectezi imediat claritatea si vivacitatea divina: „A fost o zi ingrozitor de fierbinte. Tocmai pe la unu dupa miezul noptii, parca s-a mai potolit putin cuptorul, parca incepe sa mai poata respira omul… Sa respiram”. Auzi cum cade acest „sa respiram”? Vrei Rossini, ia „Lacuna”, cu arta recitativului (” – Hai sa bem cate o bere la Gambrinus… – Intarziem Lache…”), cu aria cea mare de coloratura („dar cand vine, ma-ntelegi, un caz ca acesta…” pana si cu tactul ei batut in masa de Mache: „Tal! Tal!” si il gasesti chiar pe el, pe Gioacchiano cel felice, cu acceleratiunile lui de ritm, la care chiar Beethoven plansese de fericire, asa cum si eu, sa am pardon, ma trezesc cu lacrimi sub ochelari, cand aud aceasta sonata de Scarlatti din: „Dar, (virgula – partea I) nenea Anghelache, (virgula – partea II, ce adaggio!), cuminte (virgula – partea III) n-a vrut sa raspunza” (partea IV – finale).”

13 Februarie – Ziua Nationala a Culturii Romane

NIMIC, dar nimic, NU s-ar potrivi mai bine pentru celebrarea, cu fast (n.b. lb.eng a universalitatii in original), a Culturii Nationale Române, decât data de treişp’ce februarie, acest unşp’ce bis al tuturor fatalitaţilor, ghinioanelor şi dramelor universale ale literaturii de limbă româna. S-ar potrivi categoric mai bine decat Înger. Înger? Nu, nu merge înger! Nu se loveste. Nu bate. Altceva, altceva, altceva, altceva… dupa cum se chinua in cautarea tonului un alt „ploiestean”, tot mare si tot cu radacinile pe-afara (hăt in Siberia), victima tragica a aceleiasi fatalităţi al lui treşp’ce februarie. De parca n-am sti ca Eminescu n-a existat. Si inca dupa ce ne-a mărturisit-o tragic o alta haimana-himera (din Bulzesti) a culturii române, universala si ea, haimanaua, si ce zic eu universala, cosmică, meteorit apoi (de)cazut prin Ramuri, in mărginirea (ne)mâintuirii milenare a ghinii şi a vinii de a ne fi nascut cultura pe 13 Februarie (unşp’ce bis, pe care-l stie bine conu Zaharia, vai, doar conu Zaharia).

Destul de român pentru a pricepe taina, destul de străin pentu a nu fi lipsit de necesara perspectiva asupra fenomenului, se nastea, a dracului fatalitate, in comuna Haimanale (!!!), pe 31 ianuarie 1852 pe stil vechi, insul Ion. Ion! Nu doar cel mai românesc prenume cu putinţă dar si plin deja de „blestemul pamantului, blestemul iubirii”. Fatalitatea insă, ca un paianjen nesatul, işi ţese mai departe pânza, strecurand subtil, in numele, ce avea sa devina renumele rumânului, o cacofonie splendida, aproape onomatopeica: Ion Luca Caragiale. Sa curga berea, sa cânte muzica. Curat constitutional. Si dacă toate aceste mărci simbolice ale debutului sau pe lume, întru împlinirea menirii pentru care anume se năştea, nu au fost suficiente, nimic n-a putut impiedica a-dracului-fatalitate să-i mute data naşterii pe stil nou pe 13, 13 Februarie, şi să-i presare spiritul cu o inteligenţă de un fel anume, orientată spre priceperea muzicalitatii vorbirii şi a convergentei magice dintre sunete si sensuri.

Nu cred sa mai existe în cultura romana un alt artist care sa-si fi dus mai abitir decât Caragiale la indeplinire misiunea care s-a lipit firesc de geniul sau. Distanta dintre „ce-ar fi putut si-ar fi trebit sa fie” si „ce este” Opera, nu este nicăieri şi la nimeni dintre scriitorii români mai mari sau mai mici, mai mică decât la nenea Iancu, bogasierul limbii române libere, libere-libere, la ea acasa, pe strada, în berarii, în ministere, pretutindeni, atunci si-n veacul vecilor. Limba româna insăşi, ca instrument de comunicare logica si afectiva, s-a esentializat prin Caragiale. Se spune ca „Limitele mele sunt limitele limbajului meu”. In interiorul acestui adevar vast, se ascunde unul mai mic: „Limitele mele sunt limitele libertatii (de expresie) ale limbajului meu”. Nu pot fi liber daca n-am nimic „de spus”, daca nu stiu „(cum) sa spun” si/sau daca n-am „voie sa spun” şi, in fiecare dintre aceste trei dimensiuni ale libertăţii exista limitari. Prin Caragiale, „cum sa spun” a fost impins mai departe, oferind astfel fiecaruia mai multa libertate, incepand de la Radu Humor pâna la Andrei Plesu şi aşa mai departe, sunt(em) cu totii mai liberi in gândire şi vorbire, de la nenea Iancu citire, disponibili pentru risipiri de natura intelectuala mai degraba de natura lui „ce” si mai putin de natura lui „cum”. Este si motivul principal pentru care dl.Goe il iubeste pe nenea Iancu ca pe nimeni altul dintre ai nostri.

Dar asta nu e totul. Genialitatea omului de stiinta Caragiale (nascut la doua zile dupa Edison) rezidă in abilitatea sa de a fi reusit sa recunoasca (dintr-o privire) si sa extraga din haosul fenomenelor observate, esentialul si permanenul, repetabilul, regretabilul si reproductibilul, abstractizandu-l si redandu-l apoi, in esantioane inteligibile, schite usor de priceput si acceptat. Reflectarea de sine este o marca a inteligentei si ratiunii. Prin Caragiale societatea romaneasca a capatat atributul inteligentei auto-reflectarii esentializate. Ca nici pana azi nu reusim sa ne asumam rezultatele auto-reflectarii inteligente, pe care i-o datoram, nu mai este vina lui nenea Iancu, mort de tot, de-abinelea, in inghetul siberian al limbii germane culte, ce ne-a mai stors inca o data lămâia, cu h-umor a la „Herta Muller”. Si cu cat amânam mai mult, cu atat mai tarziu vom putea putea sa ne depaşim conditia şi să progresam. Mai intai ar trebui sa ne transformam porecla in renume si sa-i dam cezarului ce-i al cezarului, recunoscand cu umilinta si umor ca da, noi suntem Bibicul, nene Iancule. 13 Februarie, ziua de nastere a lui Caragiale, care ne tine cu mare succes loc si de Chaplin si de Cehov, si de Gogol, si de Kafka, si de Moliere, si de Shakespeare, si de Cervantes, si de Pirandello (mai ales de Pirandello) ar trebui fără tăgadă sa fie „Ziua Naţionala a Culturii Romane”. Alta mai potrivită nu exista. Ca despre potriveala si reprezentativitate este vorba.

Mihail Eminescu, poate cel mai important scriitor de limba romana, s-a nascut pe 15, zi fasta (nu pe 13!), in luna întâi, prima (nu a doua!). El reprezinta superlativul, exceptia, vârful, si va trebui celebrat si pretuit intotdeauna in mod special, ca EROU, un erou atipic, un gigant produs de catre românime. Va trebui insă ajutat sa evadeze cumva din prizonieratul limbii de lemn care-l decade de ani si ani de zile, in gunoiul festivalurilor de tip „Cantarea Romaniei”, la fiecare 15 Ianuarie, cand trupul si sufletul sau sunt facute bucăţi, amestecate cu prune si puse in fel de fel de guri, ca bunuri ale intregului popor. Am participat o vreme, in Romania si in strainatate la tot felul de chermeze jubiliare sub pretextul aniversarii poetului national. Am ascultat recitari, am degustat bufete si ţuici, constatînd cum ii sunt alterate litera si spiritul, in ciuda sa, in contra sa, de catre fiecare pigmeu care crede, sarmanul, ca poate evada din tagma celor pe care poetul ii detesta, plasându-se, in cuvinte, de partea lui, a marelui si nemuritorului Eminescu. Caragiale n-ar putea păţi asemenea rusine. N-ar avea cum. Nenea Iancu ar putea fi celebrat cu (si cu) mici si bere, fara probleme. E de-al nostru. Din popor. Reprezentativ. Ne reprezinta orice am face, nu ca Eminescu, care este reprezentativ, fara sa ne reprezinte, el reprezentandu-se cu adevarat doar pe sine. Numai cineva lipsit de logica si de minima intelegere a semnificatiei sintagmei „Cultura Nationala” nu poate pricepe ca 13 Februarie se potriveste ca Zi Nationala a Culturii Romane mai bine decat 15 Ianuarie, care ar putea fi declarata fara probleme Ziua Excelentei Culturale.

Printre romani dar si in strainatate nenea Iancu este de departe mult mai popular si mai ortoman. De pe urma lui teatrul romanesc, cinematografia, actori, regizori, ca si alte paturi sociale, cultura in general, au mancat o paine alba, crescand apoi, ca pe niste un cozonaci, alte nume si renume, care au facut cultură, natională, română.

De aceea azi, 13 Februarie, dl.Goe, care va sa zica, ma intelegeti, vine sa-i sarute papucul lui nenea Iancu – un sultan dintre aceea ce domnesc peste o limba, cerandu-si cu umilinta iertare pentru nivelul literar al pledoariei incropită aci.

P.S. Eminescu si Caragiale ar putea fi cele doua lozuri câştigătoare trase de catre literatura româna, angajata ca-conţopist, la ministerul culturii, acolo unde domneste ca şef dl. Georgescu, hau-hau… Doar ca sunt si azi viceversa. Tot viceversa. Revedeti va rog finalul:

Caragialiana – Caruta cu Paiate

Ansamblului monumental “Caragialiana – Caruta cu Paiate”, amplasat in fata Teatrului National “Ion Luca Caragiale”.

Ansamblul realizat de sculptorul Ioan Bolborea reprezinta, stilizat, 16 personaje din opera lui Caragiale, respectiv Mita, Veta, Zita, Farfuridi, Branzovenescu, Cetateanul Turmentat, Dl.Goe, Zoe, Mam’Mare, Chiriac, Rica Venturiano, Mamita, Trahanache, Catavencu si Pristanda.

In lateralul ansamblului este amplasata statuia marelui dramaturg Ion Luca Caragiale, creatorul acestor personajelor. – Aviz amatorilor din provincie care n-au ajuns demult prin Bucuresti.

„De mic si pâna în ziua de azi am fost absolut fascinat de Caragiale, iar cu tatal meu, care-l stia pe de rost, cum foarte repede am ajuns sa-l stiu si eu, ne dadeam la toate ocaziile replici din Caragiale si ne amuzam teribil, ne prapadeam de râs. Spiritul caragialesc a fost pentru mine într-adevar formativ, în sensul ca mi-a educat acustica gândirii, mi-a inoculat o anumita nazuinta expresiva, un gust al frazei supra-voltate. Spiritul caragialesc este pentru mine un spirit socratic, adica o disciplina aperceptiva si o terapeutica morala. Râsul caragialesc e un fenomen cathartic de efect major, apartinând, ca si în cazul lui Molicre, al lui Aristofan, al lui Rabelais, al lui Cervantes, unei categorii pe care as numi-o „cosmogonica“.” –  Al.Paleologu

***

“Caragiale încă nu este cunoscut în societatea noastră. Am citit recent în cartea lui Dan C. Mihăescu despre Bucureşti, un capitol Rezistenţa la Caragiale în care se referă la faptul că în perioada în care Caragiale a început să fie jucat, existau oameni delicaţi, “fini, distinşi” care se temeau de bănuiala că ar gusta grosolăniile sau echivocurile lui Caragiale. Pentru ei un autor mediocru precum Victorien Sardou era considerat un mare dramaturg, iar Caragiale, nu. Asta era atunci. Acum e altfel. Azi îl urăsc pe Caragiale pentru că e inteligent iar ei se tem de inteligenţă. La noi Caragiale este urât pentru că nu se poate suporta inteligenţa. Stadiul actual este unul în care nu mai există nici un fel de toleranţă, nici un fel de admisibilitate faţă de inteligenţă. Este considerată dusmanul principal al excrocilor şi imbecililor…Caragiale nu va fi iubit de către români decât după ce aceştia vor scapa de complexele care le macină sufletul de un secol si jumătate … Caragiale rămâne enorm de antipatizat în societatea românească.” – Alexandru Paleologu “Interviu” – România Literară nr.9 din 10-16 martie 2004 

Tempora. Nicio tempora.

Tempora…

De I.L.Caragiale

Acum câtiva ani, unul dintre cei mai de seamă studenţi ai Universităţii noastre era şi tânărul Coriolan Drăgănescu. Avea inteligenţă vie, caracter de bronz, temperament de erou; pe lângă acestea, natura-l înzestrase cu un talent de orator de o putere irezistibilă.

Se-nţelege că, posedând astfel de calităţi, Coriolan trebuia să ajungă în fruntea camarazilor lui. El conducea toate mişcările studenţimii. De câte ori generoasa tinerime universitară, nemaiputând sta indiferentă faţă de împrejurările politice…

Citeste mai departe…

… sau si mai bine accepta o alta varianta de continuare… semnata de fostul erou al luptei cu cenzura comunista, inegalabilul poet al luptei de otel pentru libertate. Iata ce zice si ce cere el azi:

AVP Says: 1 februarie 2011 la 22:18

„Stely, noi n-ar trebui sa discutam despre efectul tembeliziunilor asupra unui telespectator ca tine (mult dincolo de medie ca inteligenta si ca educatie si deci relativ imun la attackul media manipulator), ci despre efectul de maciuca in moalele capului pe care tembeliziunile asa-zis “libere” il pot avea asupra unui telespectator statistic, de o inteligenta si educatie mijlocii, si cu atat mai cumplit asupra telespectatorilor subt medie ori muult subt medie (care formeaza, de altfel, o buna parte a electoratului). Cum poti lasa, tu, putere ocarmuitoare, niste iresponsabili inarmati cu ditamai Tunurile Catodice se umble brambura prin subliminalele acestor bieti naivi ori needucati, subt pretextul ca-si exercita astfel “libertatea de expresie” ? Daca acesti manipulatori si-ar folosi ticaloasa lor libertate doar spre a-si promova, fie si pe caile zmecheroase ale marketingului comercial, produsele, n-ar fi nicio problema, desi chiar si aici protectica consumatorului si-ar spune cuvantul sau ar trebui sa si-l spuna, la rigoare. Dar cand tu, tembeliziune comerciala, iti bati joc sistematic de seful statului, prezentandu-l in mod expres sharjat, caricat ori mincionos si denaturat, deci intr-o lumina de studio infernala, dupa care nici macar un copil de tzitza n-ar mai da doi bani pe biata “autoritate”, si cand cei pe care tu-i manipulezi astfel, in mod evident ticalos, nu sunt doar niste clienti cascalai care cumpara apa chiorensis pe post de elixirul vietii ori actiuni fni de mii de lei care de fapt nu fac nici o para chioara, ci reprezinta sute de mii sau milioane de cetateni cu drept de vot care maine vor decide nu doar pentru ei, naivii naivilor, dar si pentru tine, pentru mine si-n ultima instanta chiar pentru Romanica asta a noastra, atunci cum oare il mai poti lasa pe acest ticalos puscariabil sa-si faca mendrele, fara a-i purica la sange programele otravitoare si fara a-i ridica dreptul de antena la primul atentat contra sigurantei nationale, in fond…?

Stim bine cum s-a ridicat America din salbaticia Far-Westului, devenind nu doar Tara Libertatii, dar si a domniei Legii si Autoritatii : cu o cenzura stricta asupra oricarui mijloc de comunicare in masa, de la cinema pana la televiziune. In filmele americane din epoca de consolidare a domniei legii in aceasta tara aveai voie sa-l bestelesti, sa-l balacaresti pe un politist or judecator oarecare, da, dar in final Politia si Legea trebuiau sa invinga cu orice pret, altfel filmul nu avea voie sa iasa pe piata; aveai voie sa te iei de Presedintele Americii, dar in final Presedintele trebuia sa fie, intr-un fel oarecare, heroul pozitiv si invingator, sau macar Vicepresedintele cel Bun trebuia sa-i ia locul. Mai ales in vreme de razboi – iar vremurile astea de bajenie de la noi pot fi asemuite cu-o vreme de razboi, aloo – nu te puteai juca, decat cu riscul de a aparea in fata Curtii Martiale, cu astfel de lucruri care puteau submina autoritatea statului si inocula defetismul ori descurajarea in randul cetatenilor obisnuiti.”

AVP – Ceausescu ar fi fost mandru de tine!

Ceausescu n-a murit Ne vegheaza îndârjit Ceausescu e o scoala Ceausescu e o boala  E în mine e în tine E în blocuri si uzine Azi îl poarta fiecare Ceausescu-n veci nu moare Ceausescu n-a murit Istoria ne-a pacalit Limba lui de lemn se plimba Ncet prin vechea noastra limba Ceausescu n-a murit Istoria ne-a pacalit Noi suntem viii si mortii Ceausesti suntem cu totii

Urmasii lui I.L.Caragiale

„…nu e un actor care improvizează genial, ci un autor care ştie să-şi vândă „marfa” cu un inegalabil talent. Scrisul său se revendică „momentelor” imbatabile şi inclasificabile ale lui Caragiale. O asemănătoare privire, o identică plăcere a scufundării în interstiţiile lumii mărunte, plină de hachiţe, fandacsii, ighemonicoane complicate îşi face loc în textele sale, invitând la o meditaţie profundă despre rostul lumii şi al vieţii. În egală măsură, vine însă şi din lumea „Crailor” mateini… ”

Citeste mai mult…

Taman din Pont

Jos Guvernul ! Libertate de expresie in stare pura: