(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Posts Tagged ‘Libertate de expresie’

Numele unor persoane prea putin cunoscute…

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 8, 2010

Esenta totalitarismelor consta in ingradirea dreptului la libera exprimare… Cred ca esti de acord! (a se insista)

Un alt fel de „Recunoasteti personajul?” / Re-cunoasteti!

E plina lunea de pitzigoi si gaitze care chiraie dupa recunoastere si dupa bani, de sobolani spilcuiti care guitza din guritza tot asa, de gaini care cotcodacesc pe-o margica a foamei facute odata si de greieri fara creieri care le canta in struna.  In pauze chitzaie cu totii a bârfa, in coruri pe mai multe voci, impotriva altrora, a celor „ajunsi” fara a fi avut trecutul „potrivit”. E plina lumea de astfel de cacareze la fel de gretzoase precum bolsevicii intorsi pe dos sau ajunsi moaste, iar poanta e trista. Exista o poanta trista si victorioasa umflata de cacacreze.

Totusi, in lumea plina de astfel de concerte exista inca rarisime cazuri de oameni (solisti) care intr-adevar ar merita recunoastere si confort si care raman discreti, tacuti, uitati, chiar si post-post-mortem si post-post-restatnt in post-post-modernism. Oameni cu caractere puternice (opozanti ai totalitarismului nu „dizidenti”), valori intelectuale reale, talente rare. Se mai afla scriitori adevarati (nu facaturi ale unei incorecte corectitudini) care refuza premiul Nobel pentru literatura, exista dizidenti polonezi care-si refuza milionarismul (da, da), matematicieni bizari care rezolva din garsoniere probleme imposibile si care nu accepta anuntatul premiu (un alt milion de dolari), exista Urmuz, exista I.D. Sârbu, si Marino exista si el. Mi-ar placcea  sa vorbim, intr-o zi, in cate o zi,  despre toti si fiecare in parte dintre acesti ciudati discreti (pe care poate ii stii si tu), asa cum ne vom pricepe.  Azi vreau sa-ti amintesc despre un astfel de ne/caz al unui nume (,) al unei persoane prea putin cunoscute: Alexandru Dragomir, o victima ratata (inocenta) a multor si variate tentative (esuate toate) de ingradire a libertatii sale de expresie.

Lecţia lui Alexandru Dragomir

Pe Alexandru Dragomir l-am cunoscut în 1994, la unul din primele seminarii NEC. Pe atunci, Colegiul Noul Europa nu avea sediu, era itinerant prin diferite case, iar eu eram bursier. Când l-am intâlnit pe Alexandru Dragomir ne aflam la GDS, iar seminarul s-a nimerit să-l ţin eu. Tema era Galileo Galilei. Mă pregătisem din timp, eram stăpân pe toate citatele mele. Cum se obişnuia, după ori în timpul seminarului fiecare participant a intervenit cu câte o observaţie sau un comentariu. Domnul uscăţiv şi cu voce mică, limbaj banal şi dicţie oarecare, despre care mi s-a spus că e Alexandru Dragomir, a făcut un comentariu care diferea de toate celelalte prin aceea că 1) pornea chiar de la ceea ce spuseseşi; 2) era sec; 3) era precis; 4) era simplu; 5) te punea pe gânduri; 6) îţi arăta că îţi  scăpase ceva important; 7) trimitea la textele citate prin pagină, capitol sau paragraf; 8 ) comentariul său era construit din mai mulţi paşi, dintre care unii se bifurcau, iar construcţia raţionamentului îţi dădea senzaţia că e “spaţială”, “stereofonică”; deschidea o perspectivă deopotrivă nouă, care ţi se impunea imediat ca evidentă; 9) îţi dădea senzaţia că profundul e sub nasul tău şi că poate fi atins cu ajutorul unei gândiri la îndemână; 10) comentariul său era spus şi cu ironie şi cu auto-ironie şi, nu ştiu cum, în acelaşi timp cu extremă seriozitate.

De îndată ce îl vedeai desfăsurându-se, prestaţia intelectuală a lui Alexandru Dragomir îţi punea o problemă : modul său de a se raporta la marii autori (citiţi pentru a dialoga cu ei, nu pentru a-şi lua de la ei temele), exactitatea referinţelor sale (cita totul la pagină) simplitatea profunzimii sale şi originalitatea gândirii sale (pornea de la cele mai simple fapte cotidiene şi te ducea imediat, după câteva gânduri, direct în filozofia cea mai înaltă, deşi exprimată în chipul cel mai pedestru, ceea ce sporea impresia de insolit şi profunzime) – toate acestea ţineau  de felul foarte diferit în care se instalase Alexandru Dragomir în propria sa gândire. În fond, acest “fel” de a fi în propria gândire atrăgea atenţia asupra lui Alexandru Dragomir şi intriga, pentru că în lumea noastră mai este practicat de foarte puţini.

Intervenţia sa la acel seminar din 1994 mi-a produs o impresie durabilă. În primul rând, ceea ce impresiona la Alexandru Dragomir era contrastul dintre modestia discursului şi incisivitatea gândului. Mai precis: între economia mijloacelor şi eficacitatea dispozitivului de gândire. În fond, contrastul între transparenţa limbajului şi profunzimea gândirii. Dragomir vorbea limba omului de pe stradă, cu distincţia aristocratului care nu se trădează decât prin simplitate. Avea ceva neafectat în vorbire; direct în formulare; tăios în expresie; biruitor în reflecţie; fără de şiretlicuri în raţionamente; stăruitor în gândire; precis în referinţe; acut în exigenţe; adecvat în reacţii, binevoitor în politeţe şi plin de pudoare în modestie. Nu avea, cum se spune azi, politeţea oamenilor de altădată: era, pur şi simplu, bine-crescut; bine format; cu miez alcătuit, si, nu-mi dau seama cum se simţea asta, dar e sigur că se simţea, era etic construit. Hotărât lucru, Alexandru Dragomir avea ceva foarte special. Dar ce anume?

Ca să răspund la întrebare, trebuie să revin la prima mea impresie. Din felul în care cita şi trimitea încrucişat la texte, Alexandru Dragomir părea un prestidigitator. Ţin minte că, atunci când l-am întâlnit prima oară, lucrul care m-a frapat cel mai puternic a fost acela că domnul Dragomir ştia materia pentru care eu mă pregătisem anume fără ca el să se fi pregătit în mod special pentru ea. Când a acceptat invitaţia de a participa la acel seminar, aveam să aflu, Dragomir nu ştia că tema discuţiei va fi Galileo Galilei. Cu toate acestea, odată tema pusă, el a fost în stare nu doar să se raporteze imediat la ceea ce fusese expus (şi reprezenta ultimele contribuţii in exegeza de specialitate), dar şi să dovedească o deplină comandă asupra citatelor din Galileo Galilei pe catre eu le întrebuinţasem. Asta nu se putea explica decât dacă Galileo Galilei era specialitatea sa. Or, cum am aflat ulterior, Galileo Galilei nu era deloc son fort, interesele sale de cunoaştere mergând aproape în excusivitate spre marii filozofi – Platon, Aristotel, Plotin, Toma d’Aquino, Descartes, Leibniz, Kant, Hegel, Heidegger. De-a lungul timpului aveam să aflu că pe toţi aceştia Alexandru Dragomir îi ştia nu doar în original ci şi la pagină. Deşi Galilei nu era deloc specialitatea sa, Dragomir reuşea prin nu ştiu ce tehnică să ştie tot ce ştia din opera acestuia – intr-un mod extrem de viu, perfect la îndemâna, şi reuşind ca totul să îi fie mereu actual, viu şi spontan în minte. Actual ca şi când acum vedea pagina pe care o cita; viu ca si când acum imagina gândul pe care îl exprima; spontan ca şi când acum pentru prima oară se petrecea actul de gândire care stătea la originea a ceea ce spunea. Pe scurt, Alexandru Dragomir părea să posede o formidabilă „tehnică” de întreţinere în stare de permanentă funcţionare a tuturor cunoştinţelor sale. Era ca şi când ar fi posedat secretul menţinerii în viaţă a gândurilor care, odată apărute, la oamenii care nu îl posedă (noi toţi), se ofilesc şi mor. Era ca şi când gândurile şi referinţele sale ar fi fost mereu menţinute intr-o stare de actualitate şi vitalitate. (Faptul a putut fi verificat mai târziu. Într-o discuţie din 2000, am putut verifica faptul că „citatele” mele din Galilei se „învechiseră”, în timp ce ale lui, în ciuda neîntrebuinţării, rămăseseră la fel de vii ca atunci când ne întâlniserăm.)

 

Această abilitate de a-şi păstra cunoştinţele şi gândurile „în viaţă” nu poate fi înţeleasă decât luând seama că Alexandru Dragomir refuza să scrie; că nu înţelegea să îşi transforme gândirea în scris profesionist; că folosea scrisul numai ca pe o unealtă de consemnare, refuzând să îi dea statutul, pentru noi indiscutabil, de vehicul şi instrument al gândirii. Dragomir nu scria, nu pentru că nu ar fi avut talent; nu pentru că i-ar fi fost imposibil să publice ori ar fi fost nedemn pentru el să încerce să o facă, nu pentru că era steril sau boem sau leneş sau incoerent sau abulic: Alexandru Dragomir nu scria pentru că refuza să gândească scriind; voia să gândească gândind şi să-şi dezvolte gândurile vorbind.

Dacă punem împreună refuzul său de a scrie cu precizia de ac a oralităţii sale şi cu cu „tehnica” sa de a menţine „în viaţă”, cu o precizie adesea uluitoare, gânduri, raţionamente, referinţe, cărţi întregi, discursuri complicate şi aşa mai departe, ne dăm seama că ele sună cunoscut. Alexandru Dragomir pare să fi realizat exact condiţiile argumentului avansat de Platon împotriva ideii că scrisul este un leac împotriva uitării (Phaidros, 275-278 şi Scrisoarea a VII-a, 340-345).

Argumentele lui Platon sunt: unul, de natură cognitivă, celălalt, de natură morală. Argumentul moral constată că gândul scris se livrează în acelaşi fel şi cunoscătorului, şi necunoscătorului, şi celui ce l-a înţeles, şi celui ce l-a deformat. Ceea ce înseamnă că, în timp ce gândirea vie, cea care se petrece în faţa noastră, interpelează diferit pe fiecare din auditori, scrisul este neutru: şi înţeleptul şi prostul pot spune că au înţeles ce este scris, fără ca scrisul să îl poată contrazice pe prost şi să îl confirme pe înţelept. Scrisul se pretează la interpretări abuzive, în timp ce gândirea vie nu. Argumentul moral spune că scrisul nu este un ghid pentru discernamânt.

 

Argumentul cognitiv spune: prin intermediul scrisului nu vei obţine o memorie veritabilă, ci una de tip mecanic. Platon ne explică ce înseamnă acest lucru dezvoltând o analogie a scrisului cu pictura. Gândul scris faţă de gândul gândit este ca imaginea pictată faţă de realitatea vie: asemenea neînsufleţitului faţă de însufleţit. Gândul scris este o reproducere mecanică a gândirii vii. Prin urmare, ceea ce poate fi notat prin scris este gândul mort. Gândul scris este înţepenit în doua sensuri: pe de o parte, pentru că reprezintă transcrierea unui gând care a fost desprins din fluxul gândurilor care l-au creat. Pe de altă parte, pentru că a exprima înseamnă deja a selecta din bogaţia actului de a gândi ceea ce poate fi fixat prin expresie. Nu tot ce gândim poate intra în expresie, nu toată gândirea – şi atunci gândul care a ajuns sa fie scris este de două ori pietrificat. Astfel încât ceea ce va fi smuls uitării prin scris suferă de două vicii: este expresia unui gând mort şi activează o memorie mecanică – ţinerea de minte pe dinafară şi nu readucerea la iveală a gândirii care a stat la originea consemnării prin scris.

Argumentul pe care Platon îl formulează se bazează, în fond, pe distincţia între ceea ce este viu şi însufleţit, fertil în urmări, şi poate crea consecinţe, şi ceea ce este decupat, înţepenit, mort, neînsufleţit şi care, cum spune el, este mut. Problema scrisului, în concepţia lui Platon, nu stă deloc în faptul că scrierea este fixată pe un suport material, ci în faptul că, într-o cultură care privilegiază în mod masiv scrisul, unei operaţiuni din minte, vii, îi este substituit în mod definitiv un procedeu mecanic, mort, din afara sufletului. Soluţia lui Platon, care a scris, nu este să nu mai scriem, ci, cum spunea el, să distingem între scrisul pe obiecte exterioare sufletului şi scrisul în suflet; şi, distingând între ele, să nu ajungem vreodata să preferăm memoria mecanică, favorizată de scrisul pe obiecte exterioare sufletului, memoriei vii, întreţinută de capacitatea gândirii de a scrie direct pe suflet.

Ei bine, aceasta îmi pare a fi lecţia vieţii de gânditor a lui Alexandru Dragomir. El a ilustrat de o manieră perfectă condiţia gânditorului care a luat în serios argumentul lui Platon împotriva scrisului, optând, împotriva unei întregi lumi, pentru gândirea care scrie direct în suflet. De aceea referinţele sale nu îmbatrâneau şi rămâneau mereu proaspete, iar ale mele declinau, pe măsură ce încetam să le mai exersez: pentru că ale lui erau vii, aşa cum şi sufletul este viu, iar ale mele erau moarte, aşa cum, dupa vorba lui Platon, şi imaginea pictată este moartă în raport cu chipul realităţii, după care este imitată.

Lecţia lui Alexandru Dragomir este că gândul, asemenea rugăciunii, nu are nevoie de cârje pentru a atinge lucrurile cele mai importante. Mai mult: daca îi dăm cârje, el tinde să devină dependent de ele. Nu depindeţi de nimic, ne-a invaţat prin exemplul său personal Alexandru Dragomir, care să nu fie viu şi care să nu fie capabil şi să dea viaţa şi să învie. Căci adevărata gândire aşa este. (Lectia lui Alexandru Dragomir / Horia-Roman Patapieviciarticol publicat in Idei in libertate nr 3 –  martie 2005)

 

 

Posted in Arcaluigoeologie, Poetul GreFo, Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | Etichetat: , , , , | 31 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: