(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Posts Tagged ‘Liviu Antonesei’

13 (februarie) – Sfaturi practice pentru câștigarea premiului Nobel…

Posted by Arca lui Goe pe februarie 13, 2016

caragiale-cu-fiul-sau2Unșpce fevruarie bis – i/aka Ziua Culturii Naṭinale pe stil vechi – sau în/cantarea Romaniei pe vocea patriotului Naṭinale, marcatå prin nașterea lui Nenea, genialul de la Haimanale… Luca Caragiale… moṭul (prahovean) pe cacofonia multi-milenara de pe plai. Si, cu o asemenea ocazie festivå, ce-ar fi mai nimerit decat o lista de sfaturi practice adresata celor care vor musai câștigarea premiului Nobel la literatura pentru ṭårișoara noastrå mica? Nimica. Acuma noi unul, in cuget, alta avem noi, la sufletul nostru, caci noi consideram, cu toata tåria si dublul rafinament, ca singurul premiu Nobel care s-ar cuveni acordat ar fi cel pentru fizicå (atât si nimic altceva)… iar nu pentru alte mofturi si bazaconii precum chimie – hi, economie – ha, medicina – ho sau pentru pace (pace, pace… intre multe… naṭiuni) – hi-ha-ho… (no other comments). Dar de, tot drept este ca noi, ale dl.Goe, suntem personaj literar, nu stiintific, si nu nu se facea sa pledåm, tocmai noi, alte cauze decât cauza cea mare si sfanta a lui Nenea. Mai ales ca adrisatntul e cunoscut… intrucatva. 🙂 Presupunand ca nimanui nu i-ar putea trece prin cap ca dl.Goe nu s-ar afla in posesia unei liste consistente cu astfel de sfaturi practice, si nutrind nadejdea ca cei interesati de teorie (må rog, teoria ca teoria…) vor ajunge mai devreme sau mai tarziu (de preferat nu prea tarziu) sa dea peste aceste sfaturi practice de o inestimabila valoare, declaram deschisa lista aleatoare (cea sistematica fiind rezervata pentru lucrarea noastra de doctorat virtual aflata in pregatire cu tema „Dinamica semnificatiilor antropologice in acordarea premiilor Nobel de la infiintare si pana in present”) cu (unele) sfaturi utile pentru cei capabili sa le ordoneze si sa le urmeze. Pentru azi primul sfat.

1. Prima conditie pentru a putea obtine premiul Nobel pentru literatura este sa te fi nascut. Asadar naste-te…

A treisprezecea conditie propusa pe pozitia a doua este så nu-l superi cu niciun pret pe Niky Manolescu. Poti fi insolent cu Eugen Simion, poti sa-l ignori pe Alexandru Stefanescu, poti fi la cutite cu Sandra Gilbert sau cu Christopher Ricks, poti sa-l injuri de mama pe Jean Piaget, dar in niciun caz nu trebuie sa fii in relatii incordate cu Niky Manolescu. Poate parea bizar dar… totusi… Se intampla cå pe niciunul dintre laureatii premiului Nobel pentru literatura, dl. Manolescu n-a fost suparat aprioric. In egalå masurå, este stiut cå dintre cei pe care dl.Manolescu a fost sau este suparat, niciunul n-a castigat premiul Nobel, ba chiar n-a mai castigat nimic. Asadar, chiar daca nu se poate explica stiintific de ce tensiunile cu Niky Manolescu nu fac bine aspiratiilor nobeliare, totusi nu trebuie neglijat continutul acestui enunt empiric: Impaca-te (bine) cu dl.Manolescu ca sa-ti fie tie bine si sa castigi b/ani multi pe Pamant. Cel putin pana la castigarea respectivului premiu.

Sfatul cu numarul opt este så scrii trilogii, in timp ce sfatul al-XXII-lea este så fi fost un fost poet.

Nefericit print al aspiratiilor literare, sau printesa, daca te-ai grabit sa urmezi prima recomandare, sunt sanse mari s-o fi dat in bara, caci sfatul al doilea suna asa:
2. Naste-te unde si cand trebuie (in niciun caz aiurea)… Daca totusi ai apucat sa te nasti… dar nu unde si cand trebuie, nu dispera. Nu-i totul pierdut. Mai greu se va face ceea ce altminteri s-ar fi facut usor. 2 bis. Va trebui sa gasesti perspective straine, stanii, nefiresti, asupra lumii in care te scalzi, si sa te comporti (daca poti), consistent si natural, ca si cum te-ai fi nascut altundeva, altcândva… De preferinta acolo si unde trebuie… dar mai dihai, mai abitir, mai nemilos, ca sa te vezi… de departe, de atunci, de acolo… Vorba ‘ceea: You know you look so Seattle but you feel so L.A.  !

3. Fii estic. Cat mai estic. Sau vestic. Foarte vestic. Fii polar. Tropical. Fii de undeva. E musai. A fi de nicaieri este un impediment major in obtinerea premiului Nobel pentru literatura, indiferent cat talent si genialitate ti-ar curge, prin unghie, din cocoasa, pe hârtie (sau pe sticlå). Premiul Nobele se duce intotdeauna undeva, niciodata nicaieri.

al-XVI-lea. Nu fi pudic. Nu fi obscen… Vom exemplifica… cam in curand. Poate. Dar in niciun caz amu, nu pe 19 Februarie cand unul (se) naste (Brancusi), iar altul (se) moare (Eco), ica-asa.

13. Lucrurile se cam precipitarå (sub stele? printre ele?) aruncand(u-ne) (si mai) in derizoriu stradania de a incropi cu zel si pompa un tabel necronologic al recomandarilor de bine pentru cucerirea inadins a premiului Nobel pentru literaturå. Cel mai indreptatit autor al ultimului sfert de veac intru premierea Nobelearå in Stockholm City Hall, un geniu, s-a decis sa se retraga definitiv si irevocabil de pe lista candidatilor la respectivul pre-μ, renunatand sa-si mai astepte, cuminte si polititic/os, rândul la de(s)cernarea pomenii oferitå de marele in/juriu al corectitudinii politice apocaliptice, alegand så-si de/dis/cearna singur, de-cu-seara dis-de-dimineatzå, premiul marelui repaos. „Cât de clar devine totul atunci când te uiți din negura unei temnite” zise Umberto Eco si muri, coborand in cea mai neagra temnita cu putinta, cea a mortii eterne, trecand prin punctul de inflexiune al tuturor intelegerilor. O biatå bielo-ruså, al carui nume cine naiba så si-l mai aminteascå pe dinafarå, avu rând inaintea muntelui Eco, Umberto Eco. Ce facusi amice? O mierlisi? Låsasi armatele de imbecili inexorabili sa se desfete colcaind, pomenindu-ti numele, dansând grotesc si urlandu-si golul la lunå. Mare rusine amice. Mare rusine. Sper måcar cå la ora asta Gabriel Garcia Marquez iti freacå ridichia, iti stoarce låmâia si-ti tine o predicå de-ti dau lacrimile. Recomandarea finalå, acordatå acum (din vreme, anticipat) oricarui (alt) muritor „a-spirant” la premiul Nobel pentru literaturå, era (in asteptare, la påstrare, pentru un final en-fanfare): „Sa fii sånatos si så tråiesti destul… ani multi pe pamant, cu umilintå si råbdare. Asadar dragul meu candidat, acuma… privind cu tristate acest precedent nefericit, mentionam cu grabire, fii destept, nu fi prost, ca Umberto. Nu muri! Dacå se poate.

a-XXXIX-a treaptå: Ar cam fi timpul timpul sa-l „i-miti” pe Joyce. James l-a reinventat pe Ulise, rescriind Odiseea. Trebuie sa-l reinventezi pe Gulliver rescriindu-i calatoriile, in context post-modern. Fii pentru  Swift, ce a fost Joyce pentru Homer. Apoi repede, repejor, inainte de a da idei si altora reinventeaza-l pe Robinson Crusoe propunand reactulizarea mitului respectiv, fiindu-i (si) lui Defoe  ceea ce-i fu Joyce lui Homer (exista zvonuri ca Homer ar fi fost un impostor nu un autor, dar acum chiar ca nu mai conteaza). Mizeaza pe faptul ca, la urma urmei, in „zilele noastre” (si ale lui Homer Jay Simpson), mai abitir decat pe pe vremea lui Swift & Defoe, ori a lui Homer si a homericului Ulise, insul este inca si mai singur, mai pierdut in imensitatea coplesitoare a universului, care creste (plenar), prin dilatare, incomparabil mai amplu si mai rapid decat o poate face populatia planetara a suprapopulatei planete de pamant, facandu-ne sa fim, in medie, din ce in ce mai departe unii de altii si mai fara Vineri. Miturile Guliver & Crusoe au nevoie urgenta de actualizare, de primenire, de revitalizare. Daca nu tu atunci cine? Daca nu acum, atunci cand? E o sansa unica… dar… Daca nu-ti då mâna atunci poti sa-i dai cu piciorul… Mai sunt si alte mi(ni)stere…

* * *

Sfatul al n + 1-lea: Dragul meu catindat ar fi bine sa deschizi o lista cu aut(h)orii notorii (macar in anumite cercuri, mai largi sau mai strâmte) care n-or sa primeasca si nici n-or sa ia vreodata-ca-niciodata, in veacul vecilor, premiul Nobel pentru (vreo) literatura. Actualizeaza lista, n-o scapa din vedere si NU FACE CA EI. Fii consecvent in tot ce faci, să nu faci nimic din ce fac cei din lista proscrișilor. Să nu uiti Darie.

Poti include pe lista si foşti… scriitori, poeţi, drago-beţi, dizi-denţi, excluşi si auto-excluşi definitiv… din categoria nominalizabililor aspiranti la pre-µ-ul Nobel pentru literatură (scârţa- scârţa pe hârtie, hârtia virtuală y compris, cea igenică nu).  Poti deschide lista cu Dorin (Tudoran), Floooorin (Iaru) si alti cativa ga-ga-ga (toti fosti poeti si poe-zei in retragere, lasati la vatră), care de câte circa 30 de ani (de pace seculară) n-au mai scris nimica, in afara (poate) de pamflete pân gazete sau chiar mai rau (pe la bloguri or face-book-uri)… Adaugă pe cine vrei d-ta, actualizeaza lista, n-o scapa din vedere si NU FACE CA EI. Fii consecvent în tot ce faci, să nu faci nimic din ce fac cei din lista proscrișilor. Să nu uiti Darie.

(PARA-n-TEZA): Un exemplu de „author” care n-o sa primeasca si nici n-o sa ia vreodata-ca-niciodata, in veacul vecilor, premiul Nobel pentru (vreo) literatură este Dorin Tudoran, un pamfletar sufletist, dar neinsufletit. Nici macar daca s-ar inventa premiul Nobel pentru pamflete tot n-at fi in stare a fi capabil măcar de isprava căpătarii nominalizării pentru candidatură la acel improbabil pre-µ, cat despre castigare… mai indreptatit ar fi fiind poate (sau in tot cazul mai degrabă) unul dintre ultimii săi ciracii fideli, si nu, nu ne referim aici nici la flegmaticul Dezideriu Dudas (cum sa te cheme vere in acest mare fel?) si nici la cavalerul foarte tristei figuri, fără ar-mură-n-gură, Go-Gea Va-Sile-Panza, ci la simpaticul Calomfir/Escu, care de când s-a pensionat are propensiunea comentariilor literar-firoscoase si satirico-humoristice pă certocratie. Loc ar fi. Cât cu-prinde. Asadar sfat (in atentia candidatilor la Nobel): Nu faceti ca Dorin Tudoran. Ca n-aveti de ce. – Expla-na-ţie: Conul Dorin, slab de înger, si slab… asa în general, ca toată viata lui, marcată de foame si degrevată de greve grave, s-a extras spontan dintr-o stare divină de somnolenţă si beatitudine, în care se afla (nu se stie cum) de luni bune de zile, intre-rupând excelenta serie memorialistică minimalå, punc-tată (bă tată) cu fotografii de arhiva, ăle mai prima d-le, (compromiţându-le practic definitiv, seria si starea) ca să-i sară, pamfletareşte, in aparare lui Voiculescu Dan (via eine kleine klaus-trofobus) si la beregata lui Mihåies Mircea. Deh, pute/rea obisnuintei (sau sindromul consilierului tardiv), postand un post de post, pe post de pamflet, in care-si cauta hazul pierdut (in jurul omonimiei p(r)ostului cu sine insusi) precum Marcel (Proust) les temps perdu. Desigur însă că conul Dorin ar putea căpăta premilul Nobel pentru literartură, daca nu ca autor, atunci macar ca personaj (canalie si inocent din întamplare), cu condiţa sine qua non să-si gasească autorul potrivit (cum i-o fi norocul). El şi Iaru plus alţi câtiva ga-ga-ga (toţi foşti poeţi şi poe-zei în retragere, lăsaţi la vatră) ar trebui sa se facă măcar 6 la număr ca să poată spera să dea peste vreun Pirandello. Si apropo de italieni, con-comitent si celebrii si morti, m-a uimit să remarc că conul Dorin, altminteri autor profesionist, din oficiu, de necroloage, a ratat să zică si d-lui, doua vorbe acolo la catafalcul virtual al lui Umberto Eco (altă ligă). Si asta încă asa natural, fără sa se ab-ţină. In subsidiar si in trecere, am aminti candidatilor, ca sugestie literară, locurile in care nu se intampla nimic, după cum si consemnează, în scurte mesaje, lunaticii (alunecati accidental prin zonă) si ale cåror semnaturi sunt, in genere, mai lungi decat mesajele comentariilor. Locuri meta-forizabile si chiar hipe-bolizabile, in ro-mane si ni-vole. Am încheiat PARA-n-TEZA).

In atentia candidatilor seriosi: Daca deja ati pus in practica Sfatul al n + 1-lea si ati deschis lista ne-nobeliarilor congenitali (pentru a nu face ca ei) cred ca sarcina in aceasta privinta se usureaza de la sine, intrucat respectivii au tendinta de a se aduna in grupuri. Avem deosebita placere de a semnala o pleiada intreaga de „scriitori” „romani” (mai mult sau mai putin, si una si alta, dar nu conteaza cåci aici este vorba de universalitate) care se pun benevol si dezinteresat in slujba demnitatii scriitorului roman (in fericita varianta a valabilitatii acestei convergente, intre scris si demnitate, si a existentei a macar unui exemplar din aceasta specie, caci da, avem cazuri exemplare), formand un grup pret-a-trans-porter in lista noastra deschisa. Extragerea norocoasa (foarte consistenta) a contra-exemplelor de ne-urmat (pe drumul Stockholm-ului si/sau/poate si al Damascului) se poate face aici: Cronologia deloc ”ieroglifică” a adeziunii și retragerii mele din ”Grupul pentru reforma USR”. Un răspuns lui Florin Iaru, ”la cea mai joasă ficțiune”. – Premiile necastigate urmand a se reporta pentru ex-tragerile viitoare.

* * *

Despre Căluş şi despre Mărţisor da, s-ar putea vorbi, în romane cu pretentii Nobiliare, dar numai in limbi de circulatie cvasi-internatională. Altminteri nu. Un scriitor japonez (de exemplu) care ar scrie, de departe, de peste mari si tari, intr-o nivolă intitulată ori „Capcana de apa” ori „Crisalida de aer„, despre Dragobete, despre Căluş, despre Mărţisor si despre Baba Dochia, ar putea aspira, cu destulă încredere, la obtinerea premiului Nobel pentru literatură. Un astfel de samur/ai ar face astfel, involuntar si colateral, dar mult mai eficient decât orice român cu chichirez, o bună publicitate ideii de Mărţisor, care, cu putin noroc, si-ar putea căpăta asa, via arhipelagul nipon plus Stockholm City Hall, meritata universalitate, măcar la nivelui zilei de sfântul Patrick. Vorbim aici, desigur, despre un „must„, vraja reinventarii si reordonarii miturilor umanitatii… atât de necesară în aceste timpuri con-fuze. Recomandare valabilă, desigur, doar pentru candidatii avansati, avizaţi (despre care se poate anticipa c-ar fi fiind deja in posesia secretului tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte si a mitului corespunzator, universal, foarte uninersal, dar încă nerecunoscut ca atare).

martisor tovarasul andrei plesu

Paranteza a ţî-a: Desi (punctual) scrie (foarte) bine, cu verva, inteligentå (relativå) si umor (absolut), având a-des-ea drept-ate, nici dl.Plesu (Fiindcă veni vorba…) nu va castiga niciodata pre-µ-ul Nobel pentru literatură. Probabil ca nici pe cel pentru chimie. Totuşi orice candidat aspirant serios, multe ar avea de învăţat de la acest învăţat. Inclusiv lucruri utile intru atingerea patrioticului obiectiv: Câştigarea pre-µ-lui Nobel pentru literatură. Vom reveni asupra relatiei (gen) dintre „plesu” si „drumul către cucerirea Nobelului”, atunci cand vom relua  detalierea sfatului al-XVI-lea (see above), suspendată temporar din cauza necazului cu Umberto (de pe 19 februarie a.c.).

* * *

4. Fii in relatii cordiale cu clasicii si clasicismul. Fii (chiar) intim cu clasicii si clasicismul. Puncteaza aceasta relatie la nivelul detaliului. Incepe-ti romanul cu o scena petrecuta intr-un taxi in care soferul asculta „Sinfonietta” lui Janáček, piesa pe care, in mod bizar, clienta care calatoreste cu acel taxi o recunoaste si o identifica spontan si… inexplicabil. Arata-te (extrem)  de familiar cu lucråri mai putin cunoscute ale clasicilor (de ex. Insula Sahalin, de Cehov) si ofera-i cititorului (asa.. ca de la tine) chei de conectare a acestora la simfonia universala a lumii (om plus umanitate). Fii in relatii cordiale cu clasicii dar nu te pupa cu ei pe gura. Fii amical. Fii superior. Fii flexibil. Ajusteaza-ti in permanenta relatiile cu ei, distantele, atitudinea, perspectiva. Nu de sfii sa-i ironizezi, sa-i iei de sus, de pe palierul contemporanitatii, al modernismului (post-modernismului?) si al tuturor intelegerilor ulterioare. Mimeaza solemnitatea. Raporteaza-te la ei (cu piosenie) atunci cand  atingi, tangential, intricabile probleme legate de conditia umana, abordate prin prisma semioticii si a logicii simbolice, cand vorbesti (prin intermediul personajelor tale, „niste oameni acolo si ei”) despre dihotomia dintre durere si suferinta. Accentueaza tu insuti (prin intermediul personajelor tale, „niste oameni acolo si ei”) confuzia dintre notiunile respective (durere si suferinta), facand mult mai spectaculoasa clarificarea apoteotica din final, sau (daca nu) punctarea intristatoare a faptului ca din acea dilemma nu se poate iesi. Caci, la urma urmei ce-i durerea? Ce-i suferinta? Ce sunt aceste lucruri pentru omul muritor? Intreaba-te! Consulta-i pe clasici. Discuta cu ei. Disculpå-i. Vorbeste despre morfina care curma durerea dar nu si suferinta. Vorbeste despre rolul simptomatic al durerii, despre comunicare, meta-comunicare si instiintare si få-l pe cititorul profan (si chiar pe criticul rafinat) sa inteleaga (dimpreuna cu personajele tale, prin ele) ca durerea este un mod prin care ti se comunica ca anumite lucruri nu merg bine…, dar ca… nu ti se comunica depre toate cele care nu merg bine. Faptul ca despre celelalte nu primesti semnale (cå nu te dor; de exemplu pe Viorel Padina nu-l doare capul, pe cei din siaj nici atât) nu insemnå ca acelea merg bine (cum ar putea sa meargå bine cand, entropic, ele te ghideaza pas cu pas catre moarte, disolutie, uitare, anulare, desfiintare?). Explica-i cititorului (si criticului), astfel incat sa-i lasi impresia ca a descoperit singur (in sine, de la sine) ca viata este posibila, si ca traim, tocmai datorata faptul ca nu primim semnale dureroase de la toate lucrurile care merg prost, cå dacå reusim macar provizoriu sa nu fim coplesiti (ontologic) asta se intampla doar prin omisiune, ca viata este o mare minciuna prin omisiune, si ca (vai) durerile de care avem parte sunt (in acest fel) subversive, diversioniste, menite sa ne abata atentia de la toate celelalte lucruri,  precum si de la greatza sartriana a existentei, fåcând credibilå, incredibila minciuna. Aluziv, subliminal, sub-liniazå (apoi)  cå si ca si suferinta e la fel. Traim in ignoranta pentru ca (pur si simplu) n-am putea trai altfel. Ma doare capul. Ma doare inima. Ma doare ficatul. Ma doare piatra la rinichi. Pe mine (,) må. Sufår. Eu. Din cauza durerilor mele. Sau ale copilului meu. Ale sotiei. Ale mamei mele. Ale tatalui meu. Ale fratilor mei si ale surorilor mele. Ale prietenilor mei. Ale vecinilor. Ale cunoscutilor. Ale celor prezentati la televizor. Ale umanitatii (doar asa… un pic, in general)… In rest nu. Nimic. Deocamdata nicio durere. Nimic de la colon, nimic de la hipofiză. In afara (poate) de mici tensiuni oculare matinale. Nimic din Africa, Siria, sau din gâtul fetitei de 4 ani in momemntul decapitårii ei de catre bona „islamistå”, in numele unui Allah (ah, Akbar) (al carui nume este luat in desert, post factum). Nimic despre durerea inuman de disproiportionata simtita de o bona uzbeca din Rusia la aflarea vestii ca musulmanul de acasa si-ar fi luat a doua nevasta, in deplin acord cu morala, religia, legea, conventiile locului. Se facuse gaura-n cer. S-o fi facut! Si nimic dinspre nimic altceva… Slava Domnului. Ca si asa o ducem greu. Ne doare strict ceea ce trebuie sa ne doara si… astfel, viata e frumoasa. Viata e frumoasa oricum! Viata merita traita! Viata e o lupta! Traiasca lupta pentru pace. Regele e pe moarte. Traiasca regele. Etc, etc, etc. Ne dor doar lucrurile despre care aflam (cate ceva), ca pe Nichita atomul, marul si altele (pe atât de putini îi doare particula lui Dumnezeu). Aici, in acest puncrt al naratiunii, ar cam fi momentul ca unul dintre personajele tale (eventual adept al jainismului) sa-i råpeascå brusc cititorului senzatia (înălțătoare) c-ar fi descoperit el insusi, fix in timp ce-ti citea romanul (o insailare solenoidalå) secretele murdare si cvasi-perpetui ale existentei. Respectivul personaj (eventual adept al jainismului)  ar putea pomeni abrupt despre Nirvana, despre inexistentå, despre Nimic si despre imposibilitatea reprezentarii mentale a acestuia. In rest poti sa scrii la nivelul si in stilul lui Paul Feval sau Everac (mai ales daca esti japonez, adica defazat literar cu cam 150 de ani) despre campanii romantice de pedepsire (cu moartea) a barbatilor care-si bat/terorizeaza sotiile (aducandu-le cu cruzime extrema la apostazie si sinucidere). Personajul care coordoneaza si administreaza aceste executii trebuind sa fie (de ex) o batranica blajina, buna, blanda, omenoasa, bogata, dedicata si perseverenta, a carei fiica s-a sinucis, cu multa vreme in urma, din cauza tratamenelor la care o supunea un sot sadic, sodomist si masochist. Cam asta. Nu uita sa-i invoci evaziv pe clasici: Balzac, Hugo, Orwell, la gramada, intr-un amalgam bizar, dar lasandu-l pe cititor sa sub-inteleaga existenta unei relatii simple si evidente intre toti si intre toate, pe care, desigur, cå el, atent, competent, inteligent, educat, erudit chiar,  o poate intelege singur, dintr-o privire. Acuma daca esti intr-adevar un candiat serios la postura de castigator al premiului Nobel pentru literature (ceea ce-ti doresc din toata inima), vei avea desigur bunavointa, capacitatea si interesul sa sistematizezi si sa extragi esentialul din aceasta recomandare cu numarul 4: Fii in relatii cordiale cu clasicii si clasicismul. Ma rog, faci cum crezi. Intreaba-l insa si pe Alexandru Stefanescu. Asa intr-o doara. Sa vezi ce-o sa zica.

* * *

Sfătuleţ: Dacă ţii să „te exprimi” în (multe) cuvinte, adică să: gândeşti-vorbeşti-scrii, adresându-te (musai) unui „public”, care să se minuneze  şi să te aclame(ze) (sau invers),  şi dacă exprimarea şi reacţiile (care or fi) sunt mai importante decât mesajul, poti practica, desigur,  cu talent şi erudiţie discursul în care nu spui nimic. Dacă însă aspiri la premiul Nobel pentru literatură ar fi de preferat să nu te ţii de Discursuri sterile ci mai degrabă să vorbeşti despre nimic (cât mai substanţial cu putinţă). Dacă-ţi dă mâna.  Deci: Nu fii Farfuridi – Asa NU!

* * *

a-x-a Recomandare ex-presa: „Dacă pană la 28 de ani n-ai devenit celebru atunci renuntă la celebritate.” Asta nu este din mine (ci din cine stie cine, in tot cazul din cine trebuie) dar se potriveste (plenar) cu scopul (tutelar), cu rima si ritmul sfaturilor necronologice dar si confuze adresate ezotericeste celor auto-alesi drept candidati nobeliari voluntari. Aceasta reforulare a sfatului al op-tulea despre op-urile poetice, vrea sa spuna ca daca nu te-ai consacrat ca poet de talie universală, sau macar continentală ori, la limită, regională (depinde de regiune), in cazuri extreme admitandu-se o consacrare natională, cvasi-natională sau (eh) locală (comunală),  atunci, (virgulă de respiratie/inspiratie) trebuie sa te lasi brusc de poezie, sa te eliberezi abrupt de acest viciu (de procedura) si sa te apuci de proza. Este imperios necesar. Daca insa (cine stie cum) te-ai con-sacrat a-prioric, ca poet (si nici n-ai murit aiurea, calcat de tramvai), poti continua sa mai pierzi vremea  cu poezia până cel tarziu la implinirea varstei de 33 de ani. In acea clipăăăăă (pre-lungăăăă), dar in tot cazul inainte de implinirea varstei critice de 40 de ani, adica la 39 (de trei ori cate 13) trebuie (sa-ti invingi lenea) si, inebunind, sa te apuci serios de proza. Precum Eminescu sau alti apostoli ori mesii. Trece proza pe ordinea de zi! Distributia de probabilitate evaluată prin Metoda „Monte Carlo”, probeaza fără tăgadă ca poezia pura nu aduce premii Nobel  (…). Incheind acest interminabil pre-ambul propus special pentru a-ti pune la încercarea răbdarea si anduranta, as adauga (totusi) si sfatul necronologic al zilei: Di-stinge  cu dis-cernămâmt între sfaturi  si false sfaturi. Nu plânge. Esti scriitor, ce naiba.

* * *

(va urma) – probabil cu sfaturi (si) mai de dinainte, mai consistente si mai serioase (cu siguranta cå dacå l-am putea co-opta si pe universitarul Vintilååå Mihåilescu, ar iesi un „Ghid practic al candiatului la premiul Nobel” de toata frumusetea)… Ghidul, candidatul… Tot una…  🙂

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 55 Comments »

COSTICĂ BRĂDĂȚAN

Posted by Arca lui Goe pe februarie 21, 2014

Dupa ce intr-un Ajun de 1 Aprilie, 🙂 intelectualul simbolist Dorin Tudoran & Co l-a(u) tåmâiat fara succes (intr-o romantza fara ecou) pe  COSTICĂ BRĂDĂȚAN (in scopuri nepatrimoniale), acesta dovedindu-se ori ingrat ori ignorant in materie de Certocratie, nezicand nici macar „merci”, iata ca mai aflam si din alte surse despre acest realist Costica. In paralel, dupa o pauza competitionala de 7 luni, intelectualul idilist Dorin Tudoran a continuat tåmâierile (in special pe cele de exorcizare, dar nu numai), alegandu-se din cand in cand cu cate un sarut pe crestet, ba de la Zoe P., ba de la Theodor P., basca saruturile zilnice, pe gura, de la Sancho Panza-esei-ul sau personal, junele anti-junimist de la Iasi. Dar sa nu deviem… ca deraiem in derizoriu.

Un interviu interesant (am putea spune) despre niste lucruri atat de simple si de imposibile, vazute de o minte limpede (text preluat adlitteram de la sursa):

http://www.dela0.ro/costica-bradatan-profesor-de-filosofie-putem-furniza-expertiza-ratare-asa-cum-china-furnizeaza-lucru

E aproape necunoscut in Romania, desi numele sau e prezent in publicatii cu audiente globale, iar textele i-au fost traduse in zece limbi. A gasit in Statele Unite ale Americii taramul fagaduintei academice si, desi nu mai vede sensul unei reintoarceri in tara, are o reteta pentru schimbarea Romaniei.

Costica Bradatan traieste intr-un oras din Texas unde, vorba scriitorului sud-african J.M. Coetzee, laureat Nobel in 2003, in cea mai mare parte a anului afara e mai cald decat in Africa din imaginatia noastra. S-a nascut in 1971 si este unul dintre cei mai vizibili intelectuali romani in spatiul public occidental, cu recenzii si comentarii semnate in New York Times, Times Literary Supplement, Dissent, Globe & Mail oriLos Angeles Review of Books.

Originar din Suceava, Bradatan a plecat din Romania acum mai bine de un deceniu, cand avea deja doua carti publicate si un post de preparator in cadrul Facultatii de Filosofie a Universitatii din Bucuresti. Acceptati cliseul: ce a urmat e demn de orice poveste de succes – doctorat in filosofie in Marea Britanie, posturi de predare sau cercetare la mai multe universitati americane, dar si din Italia, Germania ori India, opt carti semnate in calitate de autor sau editor, plus traduceri in zece limbi, inclusiv chineza si farsi.

“Ce facem cu Romania?”, a intrebat reporterul la finalul interviului care urmeaza. Profesorul Bradatan a fost sincer, “poate ca e mai bine sa nu facem nimic”. De facut, chiar foarte multe, sunt cu noi insine.

“Sa zicem ca esti medic”, a inceput Bradatan demonstratia. “Te trezesti intr-o buna dimineata si realizezi ce profesie extraordinara ai. Ca medic esti aproape un facator de minuni: poti sa-l ajuti pe unul sa traiasca desi sta sa moara, poti sa-l faci pe altul sa mearga iar desi a cazut de la etajul trei, poti scoate pe cineva din coma, poti aduce oameni pe lume. Daca te gandesti, e o chestie extraordinara, sentimentul de satisfactie care se naste din asta trebuie sa fie enorm. Practica medicinei devine propria sa recompensa si nu-ti mai trebuie nimic altceva ca sa te simti rasplatit. Un doctor care ajunge sa gandeasca asa nu cred ca se mai poate gandi sa ceara spaga pacientilor. Daca ar face-o s-ar degrada in propriii ochi, ar muri de rusine”.

De ce acelasi model se aplica si unui politician, si unui preot, si tuturor “peschesurilor” nationale si de ce e educatia cel mai important colac de salvare al Romaniei de astazi, in randurile urmatoare.

Dela0.ro: Ati plecat din Romania de peste un deceniu. Cand ati facut-o va gandeati ca va mai intoarceti sau ati plecat simtindu-va deja exilat?

Costica Bradatan: Ati spus bine, intr-un fel ma simteam deja exilat inainte sa plec. Plecand n-am facut decat sa-mi asum exilul, sa-l interiorizez si sa-l transform in mod de viata. Dezradacinarea e o experienta umana fundamentala, dintotdeauna au fost oameni care s-au dezradacinat intr-o masura sau alta. Daca e sa credem ce spune Biblia, toata istoria a inceput cu o mare dezradacinare, cu o trimitere in exil. Cat ma priveste, exilul s-a dovedit a fi unul din cele mai bune lucruri care mi s-au intamplat vreodata. O adevarata binecuvantare.

Cum ati ajuns sa studiati filosofia?

Pe cai ocolite. Inainte de ’89, ca sa intri la Drept, trebuia sa stii pe de rost, intre altele, si manualul de filosofie de clasa XII-a. Literalmente pe de rost. Era o chestie absurda, suprarealista, iar manualul nu-ti provoca tocmai extaze intelectuale. Dar l-am memorat, destul de bine, se pare, ca sa fiu admis in 1989. Dupa doi ani am realizat ca nu ma intereseaza Dreptul, dar fusesem deja infectat. Am renuntat si am dat admitere la Filosofie.

Sunteti un filosof? Sau un cercetator al sistemelor filosofice?

Ah, nu! Platon, Aristotel, Kant, Heidegger si altii ca ei sunt filosofi. Cei ca mine pot fi, in cazul cel mai bun, cercetatori, ca sa folosesc termenul dumneavoastra.

Spuneati intr-un interviu mai vechi ca tara dumneavoastra e oriunde puteti sa faceti ceva cu sens. In Romania credeti ca s-a pierdut sensul?

Sa faci lucruri “cu sens” e ceva foarte personal. Ceea ce pentru o persoana are sens, pentru alta poate fi absurd. Pentru mine, existenta in Romania si-a pierdut sensul, dar evident ca asta e o experienta foarte personala. Pentru multi, in schimb, viata in Romania e ceva care-i face sa se simta impliniti.

Sustineati, de asemenea, ca nu credeti in solutia reintoarcerii in tara a romanilor plecati. Credeti mai degraba in implicarea lor de departe. Vi se mai solicita colaborari din tara? Simtiti ca sunteti implicat in vreun fel?

Nu prea. Dar n-am avut niciodata sentimentul ca Romania ar pierde ceva important fara prezenta mea acolo.

Ati scris, totusi, inainte sa plecati o „Introducere la istoria filosofiei romanesti in secolul 20”. Cum e filosofia romaneasca de secol 20? E incadrabila intre scolile importante pe scena europeana?

E amestecata. Au existat oameni foarte interesanti in Romania, s-au scris carti bune, dar s-au scris si multe balarii. Insi plecati din Romania, precum Cioran, au facut lucruri extraordinare afara. Faptul ca un Noica, de exemplu, a fost plagiat cand a fost tradus e iarasi un semn bun. Nu cred ca filosofia romaneasca ca atare e “incadrabila” intr-o scoala anume, ceea ce e un lucru bun de fapt. Personal, am reticente in a vorbi de filosofii “nationale” – filosofie romaneasca, vietnameza, bielorusa.

Filosofia cred ca e ceva foarte personal si universal in acelasi timp. La urma urmei, cand gandeste, un filosof o face pe cont propriu, singur in fata paginii albe, ca sa zic asa. Iar ceea ce produce, daca e de calitate, trebuie sa fie relevant pentru umanitatea mai larga, nu doar pentru tribul lui. In sfarsit, din motive de onestitate intelelectuala si de igiena a spatiului public, nu cred ca e bine sa insistam prea mult pe ideea unei filosofii nationale. Caci poate duce la un spectacol trist: ne trezim iar ca suntem buricul pamantului, unici, intraductibili, ca nimeni nu ne intelege si toti comploteaza sa ne distruga.

Colacul de salvare: „Sa incepem intr-o buna zi sa ne privim cu alti ochi”

Dela0.ro: Care ati spune ca este cea mai mare problema a educatiei romanesti de astazi? Felul in care este organizat sistemul? Oamenii?

Costica Bradatan: Problema cea mai mare a educatiei romanesti e ca nu exista. Toate celelalte palesc pe langa problema asta. Exista scoli unde se duce lumea, universitati, cladiri. Dar ce se petrece inauntru, in cea mai mare parte a timpului, nu cred ca e propriu-zis educatie. Lasand gluma la o parte, desi, din pacate, nu e de gluma, evident ca oamenii sunt problema. Oamenii sunt cei care fac institutiile si nu invers. Sigur, institutiile pot sa-i strice sau sa-i tampeasca pe oameni. Dar, riguros vorbind, vina nu poate fi decat a oamenilor. Asa cum oamenii pot sa faca institutii, tot ei pot sa le si desfaca si sa ia totul de la capat.

Acceptand, in cazul acesta, ca oamenii se pot rata, credeti ca si tarile ar putea suferi de o asemenea soarta?

Personal, cred ca ratarea e o afacere strict inviduala, dar chiar daca ar fi colectiva o tara ca Romania nu se poate rata, oricat de mult ar incerca – si incearca, e limpede. Ganditi-va doar: asa cum eschimosii au nu stiu cate cuvinte pentru zapada, romanii au o groaza de cuvinte pentru fenomenul de care ma intrebati: “ratare”, “esec”, “rateu”, “neimplinire” si altele. Despre cel aflat in situatia respectiva noi zicem ca e “neispravit”, “pierde-vara”, “ratat,” “neimplinit,” “bun-de-nimic”.

Romania nu se poate rata. In cazul cel mai rau se implineste printr-o extraordinara cultura a ratarii si esecului. Daca nu mai avem nimic de exportat, putem exporta filosofi ai ratarii, asa cum l-am exportat pe Cioran. Putem furniza expertiza in ratare oricui pofteste, asa cum China furnizeaza lumii lucruri ieftine.

Revenind la un ton mai serios, esecul e un lucru pe cat de important pe atat de complicat. In masura in care viata esueaza in moarte, toti suntem niste ratati. De fapt, din cauza entropiei, totul va sfarsi pana la urma in esec. Orice reusita nu e nimic altceva decat ceea ce reusim sa sustragem esecului, pentru o perioada foarte scurta de timp. In sfarsit, inca nu m-am dumirit nici eu. Scriu o carte pe tema asta. Cand o termin, daca n-o ratez si reusesc sa ma dumiresc, o sa va spun ce-am descoperit.

Pana atunci, spuneti-mi ce facem cu Romania. Mai facem ceva?

Poate ca e mai bine sa nu facem nimic. S-a ajuns in situatia actuala si din cauza ca toti au tot vrut sa-i faca cate ceva. Daca e ceva de facut – si e foarte mult – cred ca trebuie sa incepem cu oamenii, cu noi insine. Cu asta revin la intrebarea anterioara, cea despre educatie. Totul se reduce pana la urma la ceva foarte simplu: sa incepem intr-o buna zi sa ne privim cu alti ochi.

Am sa dau niste exemple concrete. Sa zicem ca esti medic. Te trezesti intr-o buna dimineata si realizezi ce profesie extraordinara ai. Ca medic esti aproape un facator de minuni: poti sa-l ajuti pe unul sa traiasca desi sta sa moara, poti sa-l faci pe altul sa mearga iar desi a cazut de la etajul trei, poti scoate pe cineva din coma, poti aduce oameni pe lume. Daca te gandesti, e o chestie extraordinara, sentimentul de satisfactie care se naste din asta trebuie sa fie enorm. Practica medicinei devine propria sa recompensa si nu-ti mai trebuie nimic altceva ca sa te simti rasplatit. Un doctor care ajunge sa gandeasca asa nu cred ca se mai poate gandi sa ceara șpaga pacientilor. Daca ar face-o s-ar degrada in propriii ochi, ar muri de rusine.

Sau sa luam un politician. Ce lucru mare sa fii socotit demn de a-i reprezenta pe altii! Ce onoare! Facand ceva care nu te priveste personal, ceva care are valoare publica si-i ajuta pe altii – de exemplu, treci o lege prin care doctorii sunt platiti civilizat si nu mai sunt siliti sa ceara spaga – e ca si cum iti depasesti existenta personala – inevitabil marunta, egoista – si devii parte din ceva mult mai mare si mai important. Ca si cum putinul pe care l-ai facut te ajuta sa traiesti prin altii, sa existi public, in mii de locuri in acelasi timp. Te uiti la podul pentru care te-ai zbatut sa se construiasca si la oamenii care trec pe el si-ti zici: “E si o parte din mine in podul asta!”. Ce-ti poate da un sentiment mai mare de implinire decat asa ceva? In comparatie cu o satisfactie atat de trainica, orice comision paleste.

Sau esti preot. Oamenii vin la tine si isi deschid sufletul, vor sa le faci legatura cu alta lume. Si doctorului si politicianului le e frica de moarte si te cauta sa le oferi mangaiere. Vor sa le promiti ca dupa ce mor se alege si altceva de ei decat praful si pulberea. E greu de imaginat o munca mai grea si o profesie mai iesita din comun. Cum poate fi platit asa ceva? Cum poti cere “taxe” pentru asa ceva fara sa te injosesti in propriii ochi si sa te topesti de rusine?

Si tot asa cu celelalte profesii si cu celelalte “peschesuri.” Tot ce ne trebuie e o biata schimbare de atitudine. E foarte simplu, dar poate tocmai din cauza ca e atat de simplu pana la urma e extrem de dificil, daca nu imposibil.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 25 Comments »

Reclama gratis – Con-Do-tierul Certocrat

Posted by Arca lui Goe pe februarie 9, 2014

Photo-blog-7-150x1501Fluvialul blogger Dorin Tudoran (fost diverse, actualmente pamfletar, incruntat-ingândurat, vezi poza) a produs in agora sa – Certocratia vesela – un mini-foileton in 8 episoade, auto-justificativ, sugestiv intitulat „OPORTUNISM. GARGARĂ. ESCROCHERIE”. Marturisesc ca am urmarit acest serial cu interes, un interes amplificat de faptul ca slabele-mi abilitati intelectuale nu ma ajutau sa-nteleg nici ce si nici de ce fåcea ceea ce fåcea dl.Tudoran cu atata inversunare. Voluptatea cu care certocratul sef se straduia sa auto-demaste oportunismul, gargara, escrocheria si sa se auto-justifice vizavi de aceste detalii bine ilustrate ale auto-deconspirarii sale, a contribuit din plin la captarea atentiei mele (si poate a altora). Cinic, mincinos, demagog, insolent, invidios, insidios, acest Titirca Inima Rea al literaturii romane alternative n-a precupetit utilizarea ilustrativ-demonstrativa a niciunuia dintre mijloacele de manipulare, defaimare si mistificare de care-i acuza senin (din senin) pe „ceilalti”, infernul dusmanilor sai ireductibili. Vedeam si nu ma dumiream. Nu stiam ce sa cred. Oare ce si de ce? Am motive sa cred (… nu-i cazul sa detaliez caci nu-mi pot inagadui romane foiletoane pe Arca) ca mobilul principal al acestei moristi (risti si existi) de vorbe (si pe cine n-au luat in smintitele lor guri DT si acolitii d-in-salubru-i subsol bemol?) se regaseste in universul resentimentelor pe care creatura Tudoran le nutreste politologului Vladimir Tismaneanu. Nu-i poate ierta acestuia ca desi a fost un dizident mai mic, mai tardiv si mai putin spectaculos decat sine insusi, mai fara o greva a foamei la activ, totusi, toamna, la numararea bobocilor, politologul a primit (in Romania si in Univers) mai multa „recunoastere”, „recunostinta” (dupa stiinta) si „recompensa”, decat el Con-Do-tierul Certocrat. Asa ceva e stigator la cer. Nu? Asta sa fie dreptate imanenta? Nu poate fi. Ranit in sentimentele sale cele mai intime, prin prisma unor asteptari indelungi, inexplicabile (he-he), neimplinite si din ce in ce mai lipsite de speranta, Dorin Tudoran domnul s-a dezlantuit in foileton. Rupt de realitate si co-rupt de propria-i i-realitate, nepasandu-i de adevaratele relatii si nici de proportiile dintre partile socio-politicii danubiano-pontoice, alaturi de o mica armata de mofluzi cu profil asemanator, certocratul a purces la treaba. O treaba mare: auto-demascarea pe ocolite. Dar cum? Cum sa faca? Trebuiau gasite niste pretexte si niste ambalaje morale salutare (fara nicio legatura cu salutul palarierului de la Iasi din persoana servilului Sancho Panza-esei, mereu cu capul gol). Si d-lui Tudoran (ca altfel n-as avea cum sa-i zic fara sa ma de-zic) i-a venit ideea geniala sa-i mai introduca in ecuatie si pe altii din aceeasi tagma cu maleficul Vladimir Tismaneanu, sursa primara raului din Romania pre si post decemvrista. Desi nu-i poate inghiti i-a luat in gura pe toti (nu-i mai insir ca-s cam aceiasi, cine-i stie ii stie, cine nu n-are nicio treaba cu acest material publicitar gratuit) si i-a balacarit, acuzandu-i de te-ai mira ce si cu cine. De exemplu i-a acuzat ca nu dialogheaza cu vectorii antenisti si cu infractorii, ca refuza dialogul stârnindu-i pe bieti de-ontologi. Ca fapt cu totul si cu totul divers l-am intrebat pe dl.Tudoran de ce el insusi in persoana refuza dialogul si de ce practica cenzura la greu in spatiile in care-si expune public impresiile, obsesiile si marotele, botezate opinii? De ce a inchis comentariile pe Vox Publica? De ce baneaza orice comentator care nu-i canta in struna? Mi-a raspuns (pe ocolite, dar deschis) ca asta se intampla pentru ca intamplator dansul are un blog moderat (nu deschis), un fapt dat. Adica ca n-are ce face. (Ce-i drept e drept, cam n-are, si atunci cand dracul n-are ce face… ce face?) In contextul imutabil si irefutabil al moderarii fara moderatie (moderarea fiind o notiune pe care dânsul se preface ca n-o intelege, dandu-i interpretari abisal abuzive) dansul face, in fapt, anti-moderare.

Moderarea ar trebui sa fie operatiunea prin care moderatorul (un damnat) selecteaza partile bune din comentariile celor supusi moderarii si le publica, ignorandu-le pe celelalte. Partile „bune” prin prisma temei in discutie, a logicii, a bunului-simt, a limbajului folosit etc. si nu „bune” prin prisma interesului de „cas(t)å” al amfitrionului de ocazie. D-lui cum procedeaza? Cam invers. Toate porcariile care-l avantajeaza, toate linguselile si alte insolente, sofisme, prostii, inclusiv mesaje cu tenta xenofoba, antisemite etc., apar by default pe blog (uneori bloggerul domnul ii cearta cu blandetze pe autorii acestora dar de aparut apar, alaturi de textele neutre sau avantajoase), in timp ce din textele care-l dezavantajeaza selecteaza exclusiv partile „rele” si le posteaza ilustrativ/ostentativ (pentu a-i incrimina pe „dusmani”). Aceasta este anti-moderare. Certocraia este un blog anti-moderat. In niciun caz nu este un blog liber si onest. Din textele indezirabililor dl.Tudoran alege, extragand din context prin moderare, ceea ce-i place d-lui mai mult si mai mult, (vezi extrasele din mesajele domgoiste din episodul VIII) (pierzand esentialul), adaugand pacatului de a cenzura (cu nesimtire, pardon de impresie) si pacatul mistificarii (prin trunchiere, manipulare, extragere din context etc, etc, etc). N-am nici vreme si nici motivatie sa ma ocup mai mult de problema asta.

Ii acuza pe cei de la In Linie Dreapta ca i-ar fi dat cu „goe”-n cap, dar se straduieste cu speranta sa se faca faca vinovat de aceeasi acuzatie incercand sa le dea altora in cap (si peste „bot”) cu acelasi „Dl.Goe”, ori cu vreun alt personaj anonim (precum „Aya”)… Cu o inconstienta demna de o cauza mai buna (sic) dl.Tudoran se face vinovat de toate lucrurile de care-i acuza (in genere nemotivat) pe ceilalti, infernul dusmanilor sai ireductibili, inntr-un context spatio-temporal, vai, atat de limitat si limitativ, infern materializat atat de clar si precis in persoana politologului Vladimir Tismaneanu, sursa råului (din Romania si poate din Univers), raul cel (mai) mare. Ce Voiculescu?, ce fenechii? si alti fistichii, ce PSD?, ce antene? Nu? Cu clarviziune si perspicacitate dl.Tudoran anticipeaza cat de mare ar putea fi raul pe care l-ar putea sluji in viitor un instrument de genul „baietilor de la In linie Dreapta”, cand inevitabil ar ajunge in mana unui patron la fel de potent si de potentat precum domnul Voiculescu (dar oarecum pe invers fata de acesta). Ce prezent? Pericolul vine din viitor. Din fericire acest viitor incert vine certamente la pachet impreuna cu acest „Terminator” certocrat, frumos, onest, emigrant in America, gata sa-si sacrifice chiar si timpul liber pentru a produce literatura de sub-sertar, in romane foiletoane. Citind textele cerocrate, atent si cu detasare, remarcand reactiile lingvistice ale celor admisi in salubru-i sub-sol bemol, nu se poate sa nu remarci imensa auto-bascalie, la care dl.Tudoran se deda cu un masochism feroce. Ma gandeam, urmarind serialul, ca ni se pregateste o mare surpriza, ca o avea dansul in maneca un al cincilea AS, ca planuieste in final o rasturnare de situati fabuloasa, o lovitura de teatru, a la varul Shakespeare, o intorsatura ploiesteana de mare maestu al combinatiilor si pamfletului, care sa anuleze sau macar sa atenueze bascalia pe care o face autorul insusi de biata-i persoana. Si? Cand colo ce sa vezi. Dezastru.  Lovitura de dezastru. Intelectualul Dorin Tudoran (un om cu o oarecarea opera, cu merite in trecut) marturiseste cu o seninatate dezarmanta ca a produs acest roman foileton auto-demascator despre propriile-i „OPORTUNISM. GARGARĂ. ESCROCHERIE” ca raspuns la faptul ca i s-ar fi reprosat ca n-ar fi semnat un protest (protestul de la intrunirea de alataieri), ceea ce l-a enervat peste masura:

„Dar, de unde am început această excursie printre balize și valize ale deontologiei? Aha, da. De la acuzații de “complicitate” aduse unora și urecheli administrate cam acelorași pentru că nu au semnat PROTESTUL JURNALIȘTILOR împotriva practicilor DEGRADANTE din presă (protest legitim, dar deloc o ediție nouă a Chartei ’77)  sau chiar au trădat (cu sau fără ghilimele, nu s-a înțeles foarte exact, important a fost să circule cuvântul respectiv) cum au făcut-o dl Mircea Toma și organizația ActiveWatch.” Dorin Tudoran el insusi in persoana – oportunism,gargara,escrocherie – cateva concluzii.

Orice alte concluzii sunt de prisos. Poate doar un mic indemn ar mai incapea (dincolo de demonstratia exhaustiva pe care o face, pe larg, in cele 8 episoade de roman foileton, sensibilul genial – da, da, genial, dupa cum o repeta mereu cu gura plina promotorul Liviu Antonesei si chiar si altii): Narcisism sa fie daca interesele persoanei o cer, dar s-o stie si personajele!

P.S. Cu nume, prenume, renume, cu poza, cu avatar, cu caricatura si semnatura olografa, abundentele insemne ale unei prea-fragile identitati care necesita mereu proptele grafo-logice, scriitorul Dorin Tudoran isi asumma la blog paternitatea si si maternitatea unui dicton nascut dintr-un viol (intelectual) nereclamat (inca) la politiune: ce’ d-lui: „In Romania se intampla mereu lucruri interesante, pentru ca nu se intampla niciodata ce trebuie„. Auzi taina la dânsul acela! Pana nici sloganurile lui Adrian Nastase ori Mircea Badea nu-s atat de profund imbecile si caragioase precum acest sir de cuvinte ce din coada au sa sune, de care Dorin Tudoran s-a indragostit atat de tare incat si le-a inclus in simbolistica heraldica cu care-si carpeste din ce in ce mai fragila identitate. Totusi identitatea de moftolog, mofluz, incruntat si-ngandurat (vezi poza) nu i-o poate lua nimeni. Certocratia – blogul lui Tudoran & Co – se intampla in Romania.

P.P.S. „In Univers nu se poate intampla nimic, de aceea se (si) intampla atat de multe lucruri.” – Dl.Goe / 9 Februarie 2014.

UPDATE: Lecturi suplimentare… obligatoriiOportunism, Gargara, Escrocherie – let good times roll

Alt Update: NI-KU

Posted in Arcaluigoeologie, Poetul GreFo | Etichetat: , , , , , , , | 27 Comments »

Basescu politic – Ultima halta

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 30, 2012

Fraţilor! (toţi se-ntorc şi-l ascultă.) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia!… 

Impotriva demonstrantilor (huligani, golani, whatever) Ceausescu a timis armata (sa-i impuste), Iliescu a chemat minerii (sa-i ciomageasca), Constantinescu i-a descurajat aprioric cu cei 15000 de lefegii (specialistii din dotare), iar Basescu (incununarea) ii aṭâṭă in contra lor pe intelectualii societatii civile de calitate… (sa-i ironizeze), pentru ca la altceva si/sau altcineva oricum n-ar mai avea la cine/ce sa apeleze, intrucat restul poporului si-a facut deja datoria si nu mai trebuie deranjat. Ca nu-i frumos. Si inca ṭe deranj neicusorule.

Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional!

In Romania post-moderna, cel mai bun politician al fix ultimului sfert de secol (va rog sa calculati anii) este indubitabil Ion Iliescu, singura entitate dâmboviṭeana 100% politica. Animalul politic, intact conservat, care-l are in posesie pe cetateanul Ion Iliescu, trebuie sa fie in teribila suferinta in prizonieratul decrepitudinii gloabei bolsevice. Ce mare animal politic va muri odata cu dânsul. Pacat c-a fost prost orientat. Deh, ale tineretii valuri. La polul opus, partajînd insa cu Ion Iliescu anumite canalele oculte de cumunicare cu masele (nu cu poporul, dar ce-i poporul oricum nu se stie) se afla cel mai slab politician din istoria politica a Romaniei si anume, doamnelor si domnilor, Traian Basescu. In fapt, comandantul Traian Basescu nici nu este politician, pentru ca dumnealui nu face politica ci direct istorie (nu-i momentul sa intram in detalii). Succesul sau in politica si diplomatie s-a datorat intr-o mare masura, dati-mi voie, tocmai faptului ca n-a facut politica si diplomatie, cu exceptia celui mai recent discurs, sugestiv intitulat „interventie cu romani”, care este unul eminamente politic. Din pacate insa acesta este un discurs politic al unui neofit, novice in aceasta meserie, care-i este si asa in contra naturii si si formarii sale profesionale. Un politician este un om (ca toti oamenii) care prin excelenta trebuie sa minta. Sa minta cu seninatate, cu dezinvoltura, consistent, cu o oarecare coerenta, nu doar un ins capabil sa navigheze printre minciuni dar si capabil sa-si inghita propriile adevaruri si sa le uite. E in fisa postului. Faptul ca Traian Basescu a acceptat sa se auto-cenzureze, sa renunte la introducerea unor sinceritati specifice in acel discurs memorabil (istoric am putea zice), rezumandu-se sa spuna excat ceea ce trebuia spus in contextul politic (cat se mai putea spune), poate avea efecte colaterale dintre cele mai toxice asupra sa, ca personaj pseudo-politic aflat si asa, de ceva vreme, intr-un soi de agonie existentiala, rezultat al surmenarii care l-a vlaguit pana aproape de epuizarea completa. Ramane de vazut daca va accepta (in cazul in care va mai avea de ales) sa joace pana la capat rolul „El Cid” sau va alege o alta varianta de intrare/iesire (d)in istorie. Alta decat prin politicianizare si martiraj.

Dar sa nu ne risipim prematur in cuvinte mari. Nu despre asta era vorba. Nici macar despre acele sinceritati nerostite in istoricul discurs politic, sugestiv intitulat „interventie cu români” nu era vorba, desi ar merita, asa de dragul maieuticii, sa facem unele speculatii in aceasta directie.  Atunci ce era? Ce era, ce era? Oameni in toata firea si nu ne dam seama ce era. Iata ce era. Traian Basescu este de vreo zece ani personajul central, principal, unicul ṭar media al ṭarisoarei noastre. El este Zeus. Faptul ca nu s-a tinut de politica si n-a umblat cu diplomatie (pana acum cel putin), nu poate explica integral aceasta postura suprarealista, de Godot sosit pe meleag. Implinirea a ce mai lipseste de la explicatie consta in faptul abilitatii sale innascute de a acumula capital politic prin empatie si sublim/are de la felurite categorii de indivizii, care s-au aratat gata sa-l venereze, sa-l idolatrizeze in postura de politician, gata sa-l crediteze cu puteri magice si sa-i ofere astfel putere. Macra, in stare pura. Nefiind vorba doar despre mofluji si ciumpalaci ci de categorii mai numeroase care puse cap la cap au compus ṭara (ce vorba mare) asa se explica domnia politica  a acestui politician foarte slab. Slab, slab dar caruia ii port insa o admiratie speciala in calitatea sa de d.Goe, rasfatat de toata lumea. As fi vrut sa pot da nume si/sau definitii acelor categorii specifice de fani ai presedintelui Basescu, doamnelor si domnilor, dar asta nu-i o sarcina prea simpla. Asa ca am preferat sa le schitez prin exemple, prin componenta. Poate vom reusi sa dam un nume si o definitie fiecarei categori. In fiecare categorie (cu exceptia Categoriei D.) listele sunt deschise. Fiecare dintre cei intamplatori prin zona poate propune membri noi in fiecare grup, din randul persoanelor publice sau anonimi cu renume virtual. La urma urmelor, fiecare se poate reagasi intr-o categorie anume a fanilor lui Basescu, toti oamenii presedintelui. Tu in ce categorie intri?

  • Categoria A.
  1. Mircea Badea
  2. Victor Ciutacu
  3. Valerian Stan
  4. Crin Antonescu
  5. Victor Ponta
  6. Robert Turcescu
  • Categoria B.
  1. Dorin Tudoran
  2. Vasile Gogea
  3. Liviu Antonesei
  4. Florin Iaru
  5. Tudor George
  6. Serban Foarta
  • Categoria C.
  1. Sorin Ovidiu Vantu
  2. Dan Voiculescu
  3. Ion Iliescu
  4. Adrian Nastase
  5. Dinu Patriciu
  • Categoria D.
  1. Alina Mungiu Pippidi
  • Categoria E. 😉
  1. Andrei Plesu
  2. Mircea Cartarescu
  3. Gabriel Liiceanu
  4. Horia Roman Patapievici
  5. Andrei Cornea
  6. Mircea Mihaies
  • Categoria F+.
  1. Vladimir Tismaneanu
  2. Sever Voinescu
  3. Cristian Preda
  • Categoria F-.
  1. Viorel Padina
  2. Sorin Iliesiu
  3. Sorin Cucerai
  4. Mihai Rogobete
  5. Mircea Geoana
  • Categoria G.
  1. Traian Ungureanu
  • Categoria H. Captivii PSD (ai lui Ion Iliescu)
  • Categoria ICaptivii OTV (80% din populatie)
  • Categoria J. Cei 18% dinte cetatenii cu drept de vot care mai au incredere in Traian Basescu
Si cu asta cred ca n-a mai ramas nimeni pe dinafara (nici macar in afara tarii), 22 de milioane-n cap, (coane Fanica, poate, unul, doi sa-i fi doborat vântul, dar oricum mult sub marja de eroare) cu totii fani 100%  ai uluitorului Traian Basescu si suporteri dedicati ai mitului omonim. Traian Basescu  fiind alaturi de I.L.Caragiale dintre aceia care pot primi oricand (dar numai postum) titlul de „contemporani cu care ne mândrim” va ramane in galeria personalitatilor istorice marcante. Este in mare masura meritul sau, dar nici meritul nostru al fanilor sai de toate orientarile politice si de toate anvergurile intelectual-artistice nu este unul de neglijat. Vivat.

***

Sugestii pentru denumirea si definirea cat mai sintetica a categoriilor si/sau adaugiri pentru completarea listelor deschise, se primesc de Luni pana Vineri, intre orele 9:00 – 17: 00 la sediul Arcei din strada Ararat (sau Arafat) din Clalifat. In pauza de pranz se servesc bauturi racoritoare si energizante.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 17 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: