(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Posts Tagged ‘Mircea Cartarescu’

1 Aprilie – Sindromul Stockholm

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Despre orice lucru, odata intamplat, se poate demonstra riguros ca era inevitabil (sa se intâmple), (adica ca era) pre-vizibil si pre-dictibil (dupa cum tot normal este ca dupa razboi multi viteji sa se arate, iar babele sa deplânaga faptul ca n-au (avut) si ele macar (câte) un coi, dar asta e alta poveste). Asa si cu Nobelul literar de anul acesta. S-a intamplat ceva foarte, foarte previzibil prin acordarea surprinzatoare a premiului pentru literatura unui cantaretz. Nu, nu pentru ca era firesc ca un asemenea aed sa castige premiul (ca nu era) ci pentru ca era previzibil ca comintetul Nobeliar, acuzat atata amar de vreme c-ar fi fiind prea previzibil (si ca ar acorda premiile selectand castigatorul mai degraba dupa cum bate vantul politic al momentului, decat dupa criterii strict literare), sa fie receptiv la critica si sa vrea sa demonstreze cå nu domne, nici vorba de previzibilitate. Era deci previzibl ca ei vor vrea musai sa arate ca nu sunt previzibili ci viceversa, adica cå imprevizibili. Si mai imprevizibili de atat nici c-ar fi putut fi. Au dat premiul pentru literatutra unuia care nu e scriitor. Asa ceva nu se poate intampla dacat in sectiunea pentru pace (unde premile sunt acordate adesea unora care nu sunt prea pacifisti din fire, scriitori nici atat), dar in niciun caz nu in alta parte. Va puteti imagina premiul Nobel pentru medicina acordat unui filozof? Ori premiul Nobel pentru chimie acordat unui antoppolog? (E si pacat ca antopologii n-au si ei Nobelul lor). Ori premiul Nobel pentru fizica (cel mai Nobel, singurul…) acordat vreunui medic ori cantaret? Peste poate. La literatura merge, caci „românul” s-a nascut poet, codru-i frate cu romanul, si (astfel) romanul e universal. Ca nu e om sa nu fi scris o poezie, macar o data in viata lui. Acuma ar trebui remarcat ca comitetul cu pricina a avut grija sa-si ia masuri de precautie extreme, aratand ca da, nu trebuie sa fii scriitor ca sa ei premiul Nobel pentru literatura, dar macar trebuie sa fii Bob Dylan (sau… Winston Churchill ??!? 😦 ). Adica ca sa fii faimos, notoriu, nu anonim. Deci premiul nu l-a luat fitecine ci cineva, bunaoara Bob Dylon care este cam la fel de popular, la scara planetara, pe cat este si Isus Christos (sau pe aproape). Cine sa indrazneasca sa se lege (la cap) si sa zica ceva (de rau ??!) de ditamai Bob Dylan? Ca n-are cine. Poate vrun poet provincial (de prin Corabia) ofuscat si el ca Cartarescu de-ntâmplare, adica cå nimeni. Si asta daca nu cumva, in fapt, poetii Nimeni n-or jubila de bucurie ca scriitorii de pe liste (D-zeii mamii lor) si-au luat-o in freza de la un textier de folk. Comitetul a fost destept la maximum, zicand, iprevizibilitate sa fie, daca trebuie, dar cu acoperire. Banuiala mea (ca suntem si cam suspicios din fire) este câ comitetul acela face si el ce poate (din rahat bici) in materie de jurizare, fiind totalmente incompetent sub aspect literar si traind (bine) din alt gen de competente (alea care se cer… si pe Pamant). Cunoscandu-li-se competentele, spectatorii fenomenului Nobel ar trebui sa nu se mai (tot) mire (si nici mireaså) si sa nu mai (tot) ramana cu gura cascata vazand cu cine-si marita comitetul fata. Indubitabil ca Iv cel Naiv ar fi fost mult mai idreptatit sa primeasca premiul Nobel pentru literatura decat era Bob Dylan, dar acest lucru nu se putea neicusorule, pentru ca adrisantul era necunoscut si comitetul s-ar fi facut de bacanie cu o asemenea prostie (incorecta politic in contra scriitorilor profesionisti si a opiniei publice la toate nivelurule inclusiv la cele mai inalte). In plus ca pe Iv cel Naiv nu l-a propus nimeni ca candidat. Cine sa-l fi propus? (Oare pe Bob cine l-o fi propus frate? Dar la casele de pariuri cum o fi stat? O fi dat cineva lovitura cu cântaretzu?). In fine, in concluzie, ce s-o mai lungim, era normal ca Bob Dylan sa castige acest premiu, in ciuda faptului ca candidatul nostru (abonat pe viata la candidatura, recte dl. Mircea C.) zice (la a doua vedere) ca Dylan n-ar fi avut nevoie de acest premiu ceea ce, in subsidiar, este extrem de interesant intrucat denota ca Mircea cel (mereu) Tânar (Mircea cel Mijlociu), considera ca premiile Nobel ar trebui acordate dupa necesitati, fiecaruia dupa nevoi. Formula mi se pare cunoscuta de undeva dar nu-mi aduc aminte de unde. Daca ar fi fiind asa, atunci desigur ca cel mai indreptatit sa castige Nobelul pentru literatura ar fi fost poetul … blah, nu merita sa-l mai pomenim… caci prea este sårman si are necesitati mari.

P.S. Oferim recompensa 100 de Eurov celui care poate sa aduca aici (copy-paste) textul postat si apoi degraba retras de catre scriitorul Mircea Cartarescu pe contul sau de Facebook, ca prima reactie la cald (febrila) fata cu pre-vizibila trimitere a premiului Nobel pentru literatura catre textierul Bob Dylon. A doua reactie (amara) a d-lui romancier (fost poet) fata cu intamplarea cu pricina imi aminteste de o butada de demult care zicea ca (citez): Mai toti barbatii alearga dupa pizda ca pana la urma sa-si bage pula-n ea. Asa si cu aspirantii la premiul Nobel pentru literatura. Frumos ar fi ca Mircea Cartarescu sa se apuce de cântat si sa aspire la obtinerea premiului No(b)el pentru Pace. Pace, pace… Cred ca i-ar sta grozav la harpă sau… har-, cum i-o zice. Aezi din toate tarile uniti-va.

Nota: Excesul de cacofonii din textul de mai sus este cu totul si cu totul intamplator. Orice asemanare cu realitatea este neavenitå si va fi facuta de catre spectatorii anonimi pe propria raspundere. Rugam seriozitate. Si masura in toate.

***1

Mircea Cartarescu s-a razgandit dar New York Times nu, dimpotriva

Mircea Cartarescu s-a razgandit: E minunat ca a castigat Bob Dylan Nobelul pentru Literatura! – New York Times: De ce Bob Dylan nu merita sa castige Nobelul pentru Literatura

Scriitorul Mircea Cartarescu si-a schimbat peste noapte opinia despre faptul ca Bob Dylan a castigat premiul Nobel pentru Literatura.

Scrisoarea III – de Mircea Cartarescu (Sindromul Stockholm)

„Iata pozitia mea definitiva, dupa ce peste noapte (un sfetnic bun) am cantarit toate argumentele pro si contra: este minunat ca Bob Dylan a primit premiul Nobel pentru literatura!

Literatura nu este o cetate cu ziduri rigide, ci un loc deschis, supus tuturor influentelor si schimbarilor, o oglinda a lumii asa cum e ea in fiecare moment.

Deschiderea literaturii spre zonele marginale, spre cultura pop, spre strada, spre altceva si altfel nu poate fi decat fericita.

In personalitatea lui Bob Dylan avem, iconic, acest melanj de traditie populara si traditie a modernitatii poetice, imbinare de Woody Guthrie si Dylan Thomas, posibila numai prin mijlocirea unui urias talent”, a scris pe Facebook Mircea Cartarescu.

Aceasta este a treia postare a scriitorului legata de acest subiect. In primele doua pe care le-a sters, Cartarescu a criticat acordarea premiului lui Bob Dylan, precizand inclusiv ca ii este mila de „scriitorii adevarati”.

* * *

Editorialistul de la New York Times, Anna North sustine, intr-un text publicat dupa anuntul Comitetului Nobel, ca decizia este una complet gresita. (n.b. O fi gresita (nimic de zis) dar asta nu exclude ce a spus Mircea si anume ca castigarea premiului Nobel pentru literatura de catre Bob Dylan este (citam) un lucru este minunat).

Bob Dylan nu merita sa castige Premiul Nobel pentru Literatura. Merita toate Grammy-urile pe care le-a primit, inclusiv cel pentru intreaga cariera castigat in 1991. Fara niciun dubiu isi are locul in Rock & Roll Hall of Fame, unde a fost inclus in 1988, alaturi de The Supremes, The Beatles si The Beach Boys.

Este un muzician extraordinar, un compozitor de talie mondiala si o figura marcanta a culturii americane. Dar acordandu-i lui o astfel de distinctie, Comitetul Nobel a decis practic sa nu premieze un scriitor si acesta este lucrul care dezamageste”, isi incepe North editorialul.

Aceasta recunoaste ca Dylan este un textier desavarsit si ca a scris o carte de poezie prozaica si una autobiografica, ba chiar si ca versurile sale pot fi analizate drept poezie, insa considera ca textul nu poate fi privit separat de muzica.

„Bob Dylan este mare ca muzician si, cand Comitetul Nobel a decis sa acorde premiul pentru literatura unui muzician, a ales sa nu onoreze cu aceasta distinctie un scriitor”, spune editorialistul.

Ea arata ca Nobelul pentru Literatura are o importanta cruciala in zilele noastre, cand tot mai putini oameni citesc, iar mesajul transmis astfel de oficialii norvegieni nu ajuta cauza.

„Acordarea unui astfel de premiu unui poet sau romancier este un mod de a arata ca literatura inca are un rol crucial in dezvoltarea omenirii si e demna de recunoastere internationala. Si muzica are acelasi rol, dar are premiile ei. Plus ca nimeni nu s-ar astepta vreodata ca o distinctie muzicala sa ii fie acordata unui scriitor. Nu-i vom vedea pe Zadie Smith sau Mary Gaitskill in Rock & Roll Hall of Fame”, isi continua North argumentatia.

„Comitetul probabil ca nu a vrut sa diminueze importanta literaturii si alegand sa premieze o personalitate a muzicii a incercat sa isi apropie tinerele generatii. Dar exista cu siguranta multe alte modalitati de a face asta premiind un scriitor. Puteau alege un scriitor ca Jennifer Egan, Teju Cole sau Anne Carson. Puteau alege un scriitor din tarile in curs de dezvoltare. Sau unul care s-a lansat in special in mediul online, ca poetul Warsan Shire.

n.b. Sfatul final este si el unul minunat, mai ales prin aceea ca (desi acest lucru nu se vede chiar cu ochiul liber) practic Anna North si New York Times il indica pe Iv cel Naiv ca fiind cel mai potrivit candidat, asupra caruia comitetul ar merita sa-si atinteasca privirea, intrucat indeplineste cu brio cam toate conditiile cerute. Mai ramane de vazut cine sa-l propuna si cine sa-l traduca cat mai repede in engleza, franceza, germana, italiana, spaniola, rusa, chineza, bulgara si in alte limbi de circulatie internationala. Dar, oare, o fi Iv cel Naiv traductibil? Aceasta-i intrebarea.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , | 24 Comments »

„Cenaclul de luni”, alternativa subversivă la „Cenaclul Flacăra”

Posted by arcaluigoe pe Iulie 29, 2013

Autor:  Monica Andronescu

Mircea Cărtărescu, Florin Iaru sau Ioan Groşan sunt doar câteva dintre numele care au făcut istorie la cenaclul legendar condus de Nicolae Manolescu.

Cenaclul de Luni, a fost rampa de lansare pentru Generaţia 80, care a făcut istorie în literatura românească: Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ioan Bogdan Lefter, Ion Groşan, Alexandru Muşina sunt doar câteva dintre numele importante care au înflorit sub îndrumarea lui Nicolae Manolescu. Poetul şi criticul de teatru Doru Mareş (foto), secretar al Cenaclului de Luni, îşi aminteşte de această oază de libertate din deşertul comunist.

EVZ: În seara de 3 martie 1977, cu o zi înainte de cutremurul devastator, s-au adunat câţiva rebeli să-şi citească scrierile, în prezenţa criticului literar Nicolae Manolescu. A fost prima întâlnire a ceea ce se va numi Cenaclul de Luni. Împreună cu Radu Călin Cristea aţi fost iniţiatorul, spune istoria. Care e povestea acestui început?


Doru Mareş:
 Ca în orice legendă, e şi aici un sîmbure de adevăr. Sigur e că Radu Călin Cristea şi Călin Vlasie se aflau acolo. Personal, făceam pe soldatul la vânători de munte, la Câmpulung Muscel (alături de Liviu Papadima, pe de o parte, de Tompa Gabor, Victor Ioan Frunză, Adi Carauleanu, Andrei Mihalache, Marcel Anghel ş.a., pe de alta). M-am alăturat grupului de la, probabil, a doua şedinţă, adică din toamnă, după ce am terminat de cules studenţeşte strugurii patriei la Cochirleni (şi lăzile de Covagin (absolut autentic – o marcă de gin fabricată în Covasna, de unde uluitorul nume – n.r.) uitate în MAT-ul de la Rasova, acelaşi judeţ dobrogean). A fost aşa, un suflu al vremii, o dorinţă de a face un cenaclu mai de Doamne-ajută (era vremea când tot colhozul şi tot cvartalu- avea poeţii lui care sclipeau hăt, pînă la colţul uliţei/ aleii), fără a fi fost cineva conştient de ce avea să iasă.

Care era atmosfera întâlnirilor care s-au ţinut la Universitate, dar şi la Clubul CFR de pe Calea Griviţei? 
La Clubul CFR nu mai era (măcar ca titulatură) Cenaclul de Luni. După Universitate, la vreo jumătate de an, ne-am mutat la Casa Studenţilor, unde am rămas până la sfârşit. Atmosfera era una liberă, muşcătoare, dar extrem de prietenoasă. Cert e că, în linie junimistă, ziceam noi (cred că aşa şi era), cel mai abitir se exersa simţul critic. Nu cred să fi scăpat cineva. Sigur, nu îţi pica bine, dar simţeai rostul şi, mai ales, fair-playul. Nu prea îmi amintesc excese de laudă, în schimb exploda ironia, ieşeai jumulit de toţi fulgii dacă citeai ceva prea de tot naşpa, dar critica era una veselă, totuşi, căci ridendo…


Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Bogdan Ghiu, Mariana Marin și Alexandru Mușina, cinci dintre vârfurile Generației 80

Unii s-au opus făţiş…

În ce fel erau toate astea periculoase pentru regim? 
Faptul că până la urmă Cenaclul a fost „ras” dovedeşte că era periculos. Nu era „pe linie”, evident, nu avea nimic de împărţit cu politica partidului comunist, ba chiar mirosea a „americanizare”. Nu era Cenaclul lui Păunescu, unde insul punea toată sala să urle „eu cânt conducătorul care-a ştiut şi ştie” etc. Ba la din contră, monşer! Nu a fost însă o instituţie a dizidenţei, cel puţin nu pe faţă, deşi poeţi precum Mariana Marin ori Liviu Ioan Stoiciu s-au opus direct şi fără ambiguitate regimului politic.

Cenalul a fost desfiinţat din ordin de partid după şapte ani de existenţă. Ar mai fi durat? 
Probabil, da. Nici modelul Junimii nu a răposat după ce bună parte dintre membri au luat drumul Bucureştiului ori pur şi simplu li s-a dus juna necesitate de a clama în grup. Trucul de desfiinţare a fost unul abil: trebuia ca nu ştiu ce procent dintre membri să fie studenţi. Evident, grupul deja prea extins încurca socotelile unui regim care mai avea de respirat vreo şase ani de zile. Poate, în reacţiile publice din prezent nu se mai citeşte ce ne unea pe atunci, nu se mai întrevede o eventuală continuitate. Unii chiar s-au dezis. Mi se pare stupid: a fost pielea în care ne-am trăit tinereţea şi începuturile, drept pentru care cred că merită ceva mai mult (auto) respect…

A fost Cenaclul de Luni o poveste cu Feţi-Frumoşi şi Ilene-Cosânzene care tânjesc după libertate? 
A fost o poveste cu oameni normali şi aproape liberi. Bine, nu pe stradă, era doar vremea distihului „Prin tufişuri şi cotloane, miliţienii cu bastoane”. Şi, pe cale de consecinţă, a celuilalt: „Cine bate noaptea la fereastra ta, e Secoritatea, nu te speria”. Era şi la Cenaclul de Luni aceeaşi limită schizofrenă a întregii societăţi: eşti liber, dar aibi de grijă să nu calci tovarăşii pe coadă. Şi aveau, bre, o coadă sensibilă (nimic freudian aici)… Cum să zic: nu tânjeam după libertate, fiindcă, în cadrul grupului, citindu- ne textele eram complet liberi. Gheorghe Iova a venit la un moment dat cu o proză care se chema „Reserré”, încuiat de două ori, strâns cu asupra de măsură, cum ar veni, dar şi sigla de atunci a României (RSR). Ne interesau, însă (dacă nu cumva, inconştient, ştiam că e mai „sănătos” aşa), estetica şi tehnicile ei (chiar dacă Florin Iaru scosese deja poezia în stradă), fără a introduce estetica în inventar, cel puţin nu ca artă poetică. Opinia mea e că latura asta nu ar prea fi de laudă, dar aşa au mers lucrurile. Altfel, complotam destui prin ungherele noastre. Acum, dacă tot am ajuns de basm (sintagma nu e în toate accepţiunile „de bine”, ştiu), om fi fost şi Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. În orice caz, am fost tineri şi nu ne-am jucat cu chestia asta!

Citiţi mai mult: „Cenaclul de luni”, alternativa subversivă la „Cenaclul Flacăra” – Cultură > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/1049663.html#ixzz2aOQz6vyf
EVZ.ro

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 22 Comments »

La multi ani Mircea Cartarescu

Posted by arcaluigoe pe Iunie 1, 2013

Tu, Nichita… 

Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.

„Bătrâne, gata!” mi-a spus până la urmă. „Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni.” „Dar dimpotrivă”, i-am răspuns, „am tăcut fiindcă vă respect prea mult…” „Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!” „Iertaţi-mă, dar nu pot…” Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. „Ascultă, tu eşti credincios?” „Da, bineînţeles.” „Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?” „Da, uneori.” „Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?” „Tu”, i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. „Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi…”

De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , | 7 Comments »

Bravul Mircea, bietul Mircea, uluitorul meu văr

Posted by arcaluigoe pe Decembrie 28, 2012

2012 – Un „rezumat”, „abstract”, „pe scurt”:

Nu vreau, în acest ultim editorial pe care-l mai scriu, să fac un bilanţ al anului politic 2012. Sunt destui care o vor face. Voi spune doar că a fost anul în care şi ultimele speranţe ale României au fost ruinate. Până la urmă am ajuns în întregime la mâna unor oameni fără conştiinţă, fără educaţie, fără cultură şi, în consecinţă, fără scrupule. Până şi sprijinitorii lor din trecut vor ajunge foarte repede să-şi dea seama de asta.

A fost anul în care poporul român a decis, în fine, cu claritate, că nu are nevoie de formatori de opinie ca Liiceanu, Pleşu, Patapievici şi alţi câţiva ca ei, nici de ICR, nici de imaginea în lume a unei Românii civilizate. Şi, cum poporul e suveran, toţi aceşti oameni s-au retras, căci dragoste cu sila nu se poate.

A venit şi rândul meu. În această toamnă am fost şi eu executat public ca mâncător din banii oamenilor muncii şi ai pensionarilor, ca agent al Puterii peste hotare, ca autor căruia i s-a fabricat o operă din nimic. Cei care m-au acuzat de toate acestea sunt foşti securişti, colegi de partid cu Becali. Nu a protestat aproape nimeni. Nu e nimic ilogic sau de mirare aici, ci doar cursul normal al lucrurilor în România.

După votul pentru alegerile parlamentare mi-am dat şi mai bine seama că, asemenea atâtor alţi colegi ai mei din zona culturală şi intelectuală, m-am luptat timp de ani de zile cu morile de vânt. Am fost bucuros să fac asta, chiar suportând consecinţele, câtă vreme a mai fost un om în picioare pe câmpul de luptă. În condiţiile de-acum, nu mai pot şi nu mai vreau s-o fac. Desigur, dacă mi se va cere să-mi spun părerea în interviuri, sau dacă se vor mai petrece în România ticăloşii asemenea puciului din această vară, nu voi tăcea. Dar nu voi mai scrie sistematic pe teme politice. Mulţumesc „Evenimentului zilei” pentru găzduire.

Nu regret nici o clipă anii în care am scris editoriale. Am fost multă vreme un om care-a trăit exclusiv în lumea cărţilor. Nimic nu mi-a folosit mai mult decât scufundarea în ”viaţa care se vieţuieşte”, cum scria Mateiu Caragiale. Pariul meu a fost să nu mă murdăresc, pătrunzând totuşi în cea mai murdară lume imaginabilă. Fireşte, am fost până la urmă murdărit de alţii, căci nimeni nu scapă. Dar nu-mi pare nici o clipă rău că am scris timp de zece ani, săptămână de săptămână, în folosul comunităţii. Dacă nu am simţit în tot acest timp solidaritatea celor din lumea mea (dimpotrivă, cu câteva excepţii, confraţii mei sunt cei care m-au terfelit cel mai tare), în schimb am simţit simpatia şi aprobarea oamenilor anonimi, a cincimii de ţară care a rezistat propagandei şi a votat împotriva mâinii de infractori care ne guvernează azi.

Am simţit că ei ştiu că, dacă am greşit uneori, în schimb nu am minţit niciodată. Că am spus întotdeauna ceea ce cred. Că nu am sprijinit pe nimeni dacă nu mi s-au legat de el speranţele pentru comunitatea românească. Că nu am criticat pe nimeni dacă nu am crezut sincer că acel cineva greşeşte. Cei care m-au citit săptămână de săptămână, chiar şi pentru a mă combate, ştiu că n-am scris pentru foloase proprii, şi unii dintre ei ştiu cât am avut, de fapt, de pierdut. Acum îmi iau rămas bun de la toţi. Ne vom reîntâlni de-acum doar în cărţile mele. Până atunci, vă doresc tuturor un An Nou luminos şi un 2013 plin de bucurie.

Nota redacţiei: Ne-am simțit onoraţi în anii în care Mircea Cărtărescu a scris în paginile „Evenimentului zilei”. În semn de respect şi preţuire, redacţia EVZ a decis păstrarea numelui domniei sale în cadrul Senatului. Mulţumim, Mircea Cărtărescu! La mulţi ani!

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , | 31 Comments »

Cântec de trecut Akheronul

Posted by arcaluigoe pe Noiembrie 27, 2012

Cred ca textul redat incontinuare, adresat in prima aparenta momentului strict, constuie in fapt, o imbinare bine dozata a catorva elemente care-l fac sa fie un manifest, un mesaj ce-si depaseste timpul si clipa cea repede. Autorul insusi este parte integranta a mesajului continut in acest text caruia ii da consistenta in egala masura prin continut cat si prin cateva „detalii” biografice. Autorul este o persoana cu o importanta notorietate publica. Autorul este un profesionist al scrisului, un creator de arta caruia i-au reusit si continuitatea si devenirea. Opera sa, de o remarcabila convergenta, l-a mentinut pe artist in starea de sclav al unui curs anume al destinului sau, pe care el, artistul, n-a incercat niciodata sa-l triseze. Autorul este astazi emblema unui destin literar implinit care se bucura de Recunoastere dincolo de limitele Timpului si Geografiei locale. In postura de cetatean (simplu cetatean) manifestarile sale au probat, la fel, consistenta si coerenta peste timp, fiind marcate mereu de Onestitate, Luciditate, Simplitate si Curaj. Abilitatea de a-ti fi credincios tie insuti, neconditionat, refuzul de a te trada spre a-ti fi mai bine, nu sunt la indemana multora. Este adesea mai usor sa fii impotriva altora (persoane, personaje, idologii, totalitarisme, dictatori) abandonandu-te, decât sa te opui acelora ramanandu-ti aliat. Suntem invadati de „eroi” din acestia (Kamikaze in balega) care s-au trådat pe sine fara complexe, in pretul cedarii in fata ispitei de a deveni „ieroi din intamplare si ambitz”, eventual remunerabili (in bani sau in natura) care se bat cu caramida-n piept pentru atestate de revolutionari, dizidenti, artisti epocali sau pentru alte foloase necuvenite si necuviincioase. Un text precum cel redat mai jos n-ar fi putut avea consistenta necesara spre a fi un manifest daca ar fi fost scris, cu exact aceleasi cuvinte, de vreun anonim sau de vreun astfel de „erou” auto-incor(n)onat. Exista asadar situatii in care semnatura este importanta pentru a asigura perenitatea meta-mesajelor incorporate in texte ce transmit mult mai mult decat ar putea-o face cuvintele ce le compun. Astfel de situatii sunt rare dar cea actuala este una de acest gen. Nu ma indoiesc de faptul ca multi nu vor fi in stare sa sesizeze ori sa recunoasca bravura si eroismul cu care, ignorandu-i pe scali, autorul a produs acest: 

MANIFEST

Între „Vocea Rusiei” şi „Deutsche Welle” înainte ştiam să alegem, acum nu mai ştim. Înainte credeam că securiştii şi cripto-comuniştii sunt răi, acum au devenit băieţii buni.

Înainte ne doream să intrăm în Uniunea Europeană ca unica noastră şansă de a rămâne în civilizaţie. Acum cei care mai gândesc astfel sunt numiţi „slugile Europei”. Înainte priveam către Occident, am ajuns să primim iar lumina de la Răsărit.

E-n regulă. Dacă aşa e voinţa poporului… Mă numesc democrat, prin urmare voi accepta ceea ce vine de la voturile din urne. Vrea majoritatea alegătorilor o guvernare USL? USL să fie. N-am puterea să mă opun. Am văzut destule la viaţa mea: am trecut prin ceauşism şi iliescianism. Voi trece şi prin pontism şi antonescianism. Dacă poporul alege să se arunce într-o aventură politică alături de oameni care au dovedit lipsă de respect pentru legile ţării, voi fi târât şi eu cu ei. Voi răbda ca demagogii şi oamenii de nimic să mă guverneze.

Dar asta nu-nseamnă că voi fi solidar cu majoritatea, că voi lua vreodată binele drept rău şi răul drept bine numai pentru că sunt mai mulţi oameni care cred aşa. Voi fi solidar, cum am fost întotdeauna, cu mica Românie care şi-a păstrat luciditatea, cu cei care au tăria să reziste propagandei, cu cei care-şi dau seama de grosolănia şi ticăloşia liderilor ce se pregătesc, triumfând de pe-acum, să ia puterea. Cu cei care, pe când Năstase, tata hoţilor de azi, aspira şi el la puterea absolută, se pregăteau să emigreze în Congo. Acestei mici Românii vreau să-i vorbesc acum, pentru ceilalţi nu mai am vorbe de stricat.

Dragii mei, suntem 25 sau 30 la sută, cum am fost întotdeauna. Vom pierde toate bătăliile în această ţară. Toate maşinăriile de propagandă au fost şi vor fi mereu împotriva noastră. Partidul liberal, în care toţi am crezut, ne-a trădat şi s-a alipit celorlalţi, făcându-i şi mai puternici, şi mai strivitori. Nu mai avem vreo secţiune politică importantă de partea noastră.

În acest moment nefericit pentru România, trebuie să fim conştienţi că suntem dimensiunea ei civilizată, pro-europeană şi pro-NATO, cei care respectă legea şi statul de drept. Suntem cei care au dreptate în isteria generală. Nu trebuie să uităm acest lucru. Dacă voi spune că trebuie să rămânem uniţi, nu mă voi referi neapărat la voturi şi la alegeri. Ci la faptul că România, cu normalitatea ei, cu valorile ei, cu oamenii ei buni, cu elita ei, trebuie să existe mai departe, orice s-ar întâmpla în plan politic. Aţi văzut şi vedeţi catastrofa culturală pe care ne-a adus-o USL-ul. Este uvertura catastrofei noastre generale.

Nu cu corupţii din lumea politică ieşim în lume, nu cu declaraţii bătăioase şi impertinente, de bătăuşi ai cartierului. Am ieşit şi vom ieşi mai departe în lume cu valorile pe care lumea le respectă.

Pe vremuri, când Frontul Salvării Naţionale minţea poporul cu televizorul, îi auzeam pe mulţi zicând: „Domnule, să ne dea o bucăţică de pământ în care să trăim noi între noi, cei care nu suntem ca ei. Ei să rămână cu trei sferturi din ţară, dar să ne lase pe noi să trăim după regulile lumii normale”. Chiar şi fără bucăţica de pământ, noi, cei care credem încă în decenţă, legalitate, etică şi cultură, avem şansa să ducem mai departe această mică Românie.

Să salvăm ce se mai poate salva din barbaria în care suntem împinşi. – Ce se mai poate salva – Mircea Cartarescu / Suntem impinsi in barbarie / Si totusi…

politologul Alina Mungiu-Pippidi

considera ca Traian Basescu este obligat sa-l numeasca premier pe Victor Ponta
daca USL va obtine majoritatea in Parlament.
In caz contrar, va fi prima data cand USL va avea un „caz clar de suspendare”

pam-pam

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: | 54 Comments »

Dorin Tudoran – martir al independenţii politice

Posted by arcaluigoe pe Noiembrie 21, 2012

Bloggerul Dorin Tudoran ţine în anii din urmă un jurnal public, intitulat cu inspiraţiune (dânsul ca poet…) Certocraţia. In aceasta calitate (blogger), cu discreţia inevitabilă care decurge din statutul de pensionar intelectual, retras din mass media (dar nu are pensie mare) domnia sa, utilizând mijloacele literare din dotare, se ocupă, cu predilecţie, de o sama de intelectuali anume, cu care, biologic vorbind, este de-o seama, leat cum ar veni. Incolo nu, nici in clin, nici în mânecă, nici în ruptul capului. Printre ţintele preferate ale bloggerului Dorin Tudoran, se numară, la loc de cinste, Vladimir Tismaneanu, Sever Voinescu, Traian Ungureanu, Mihai Razvan Ungureanu, Mihail Neamţu, Mircea Mihaieş, Mircea Cartarescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Andrei Pleşu, Theodor Baconschi, Horia Roman Patapievici. Adică exact aceiaşi de care se ocupă cu zel şi dăruire şi actualii amploaiaţi ai onor d-lui Dan Voiculescu (capitan de play în cvarda civică). Coincidenţă? Inerţie? Predestinare? Nici vorba. Si cu cât cei vizaţi de sarcasmul scre/mut al bloggerului Tudoran, se încapaţânează să nu(-l) bage de seama, cu atât mai mult se umflă muşchiul pamfleţului şi cu atât mai abitir fermentează rânza în pensinarul nostru mass media pe vale, făcându-l să se dedea la niste acrobatii logice de un ridicol sublim, din ce in ce mai fără perdea şi mai fără plasă de protecţie.

Uşor, uşor, omul nostru din Havana, a ieşit din adormire (cie mai ştie de când doarme?) şi s-a mutat pe faţa, cu arme (arta pamfletului) şi bagaje (armata moflujilor din dotare) de partea revoluţiei USL,  încearcand să contribuie (dupa puteri) la asigurarea flancului drept (cu dreptate) al acestei contra-revoluţii de catifea. In aceasta calitate combate bine. Combate tot. Ii combate pe liderii (ilegitimi) ai Uniunii Europene. Combate chiar şi administraţia americană (stofa de dizident domnule) şi în genere combate tot ceea ce l-ar putea enerva pe Dan Voiculescu. Ba chiar uneori se coboară să-i traga de urechi şi pe cei mititei, precum Elena Udrea, Emil Boc, Vasile Blaga ori Traian Basescu, dar asta numai si numai ca să-şi probeze, cu martori, polivalenţa tehnică (ca să nu mai fie concediat in viitor ca-ntrecut) dar în niciun caz ca să le stimuleze celor urecheaţi cresterea în înalţime, în sondaje ori să le crească vigilenta odata cu lungirea urechilor (deşi dacă l-ar baga vreunul dintre acestia in seama, mamă-mamă, ce mană cerească i-ar fi bloggerului şi ce sursa de fericire si voie bună pentru cel putin 5-6 topice, numarate pe degetele de la o mana, 44 in cap.

Ca sa epuizam aproape complet lista celor care intra în atenţia cvasi-distributiva a cititorului Dorin Tudoran (citeste Arca si Corabia), ar trebui sa-i mentionam şi pe aceia pe care-i trage de nas, de urechi şi de ce mai apuca, cu scopul unic de a-i menţine in fornma, (pr)intr-o afectuoasa atentie, de a-i umaniza, de a-i forţa astfel să creasca şi să sporească. Este vorba desigur de aleşii săi: Crin Antonescu, Victor Ponta, Adrian Nastase, şi, cu voia d-voastra, ultimul pe lista Ion Iliescu, măi dragă măi, cu toţii oameni acolo şi ei, supuşi greşelii, dar orişicat oameni de bine nu ca şleahta lui Tismaneanu, MRU etc. Cam cu asta se ocupă, în anii din urmă, bloggerul Dorin Tudoran.

Cele afirmate mai sus sunt desigur o simpla afirmatie – o opinie sincera, nu o demonstraţie. Demonstraţia n-ar fi greu de făcut pentru că conul Dorin nu se zgârceste cu dovezile, chit că le ambalează apoi în fel de fel de poleieli si sulemeneli, fiind capabil chiar să le amestece (la mişto) cu poezie de calitate (în special citată din alţi autori). Nu mi-am propus astazi sa fac aceasta demonstraţie, care de altfel, pentru orice observator onest si inteligent al Certocraţie vesele, ar trebui să fie de natura evidenţei. Voi ceda cândva tentaţiei de a elabora demonstraţia potrivită pe care s-o înţeleagă şi celelalte feluri de observatori ai Certocraţiei vesele, ba chiar si locuitorii acesteia. (Paranteza: Pentru că toate generalizarile sunt false, inclusiv aceasta, ar trebui sa mai mentionez ca nu toti comentatorii care reusesc să se strecoare în partea viziblă a Certocraţiei s-ar putea încadra la categoria „chibiţi mofluji din siaj”. I-as mentiona la excepţii notabile pe InimaRea, Lucidul, Andrei I., Daniel StPaul, Mihai Rogobete, Vasile Gogea si chiar smintitul visător Dezideriu Dudaş, care, asemenea altcâtorva pe alocuri, pe care-i trec deocamdata sub tacere, reusesc să crediteze pe banii lor credibilitatea demersurilor mizerabile întreprinse pe Certocraţia. Felicitari conului Dorin (sau purei intâmplåri providentiale) care reuseste sa pastreze, cumva, pe un blog, atat de multi comentatori mult mai valorosi si mai bine alcatuiti decat bloggerul insusi, cel folosit abil si des ca pretext de vorbå de catre multi lenesi talentati. Desi asta ar trebui sa-i fie conului Dorin motiv de bucurie, mare tristete-i aduce si jale-i produce… vazandu-se asa mediocratizat pe propria-i Certocratie. Am incheiat paranteza).

As vrea însa să aduc un pic vorba despre unele dintre mijloacele pe care le utilizează scriitorul Dorin Tudoran pentru a-şi promova acrobaţiile logice pe post de echidistanţă politică. Desigur ca domnia sa ab/uzeaza de aura sa de fost dizident şi scriitor din care încearca sa transfere câte puţin în orice nerozie ineaptă pe din care face subiect de articol. Desigur ca domnia sa nutreşte o grijă făţişă faţa de aparenţe, corectitudini politice si alte deontologii teoretice. Desigur ca in planul libertatii de exprimare domnia sa procedează în mic asa cu procedează în mare orice patron de ziar, selectandu-şi cu mare atenţie colaboratorii cărora le va acorda în exclusivitate libertatea de exprimare. Lecţia învăţată în ograda con-fratelui sau hocheist a lasat urme consitente în metodologia de lucru aplicată spontan de bloggeul Tudoran pe stil nou (diametral opus in raport cu visatorul de odinioara). Cenzurează şi moderează tot. Ii moderează până şi pe cei aceptati formal ca colaboratori pe blogul său. Ba-i mai şi cenzurează (vezi cazul Iaru) din cănd în când. Dar toate astea n-ar fi nimic fata de încununarea lor, perla coroanei moderatorului Tudoran: dezinformarea ca vocatie. Ilustrare perfecta a situaţiilor in care copiii abuzaţi in copilarie devin agresori la maturitate, conul Dorin nu se da înapoi de la nici un fel de tertip securistic. Colportează, denigrează, denaturează, calomniază, cezurează, deviază, divaghează şi aberează ca zgomot de fond, lipsit de orice discernamat şi de orice simt al măsurii (în sensul că-şi amorsează arsenalul, ca un paranoic, din te-ai mira ce pricini mărunte care-i declanşează in minte bizare instincte de conservare). Preventiv, le acuza pe victimele inocente ale agresiunilor sale (agresiuni totalmene nemotivate) de toate aceste nenorociri.

Intr-unul dintre cele mai recente articole ale sale intitulat „Fondul taxinomic: plagiatul de stânga şi plagiatul de dreapta”, Dorin Tudoran găseşte prilejul de a-l giugiuli metafizic pe Victor Ponta. Sub pretextul absurd, ridicol, al acuzarii inamicului sau de clasa Theodor Baconschi de dubla masură în judecarea egalelor plagiate, facând însă pe niznaiul, pamfletarul Tudoran face o propunre de paralelă între micul Titulescu (Victor Ponta) şi Nae Ionescu, doi plagiatori, cum ar veni, dintre care unul este persecutat pe criterii politice de către nedreptul de dreapta Theodor Baconschi. Va puteţi imagina enormitatea? Desigur ca bazaconia n-ar putea rezista nici adierii unui zefir dacă s-ar accepta o dezbatere libera (ceea ce nu se întâmplă), fiind în schimb consolidată, ca frisca pe blat, cu baghete maronii de ciocolată: comentariile mofluzului universal anonim sau pantomim de pe Certocratia vesela (ca sorcova). Sa vezi câte „o fi şi-o păţi”-uri prin zonă. Să te cruceşti nu alta. Până aici nimic nou sub soarele invers al Certocraţiei.

CONTINUARE

Epilog:

Crăcănel: Ei! ce te faci, Mache?… de desperare, ce am zis eu? daca n-am avut parte de ce mi-a fost drag pe lume (notorietatea publica), încai sa ma fac martir al independentii (politice) …

Posted in Poetul GreFo | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 33 Comments »

Amici

Posted by arcaluigoe pe Octombrie 29, 2012

Amici

De I.L. dArtagnan

http://www.dorintudoran.com/2012/10/15/campaniile-si-ferocitatea-ridicolului/

Domnul Mircea şade la o masă în berărie şi aşteaptă să-i pice vreun amic. Nu aşteaptă mult deoarece dl Mircea are mulţi amici. Buni. Iată că apare dl Dorin, unul dintre cei mai buni amici ai săi. Pare niţel obosit, iritat.

Dorin.: Bonsoar, Mircea!

Mircea: Bonsoar, Dorin!…Iei o bere?

Dorin: Iau.

Mircea: Băiete, două mari! ( Către Dorin) Da’ ce ai? Te văz cam…

Dorin: Sunt cam obosit…am stat aseară târziu pe blogul meu, am răspuns la comentarii…am vorbit de tine…

Mircea : De mine?! Ce?!

Dorin: Ei, mai nimic…fleacuri! Nu ştii cum sunt forumişţii, comentatorii?

Mircea: Adică…cum sunt?! Mă vorbeau de rău? Mă înjură?

Dorin: Uite, vezi, acesta e cusurul tău- exagerezi!

M.: N-ai spus tu?

D.: Ce-am spus eu? nu ţi-am spus nimica… Ţi-am spus că aşa sunt oamenii…Tu vrei numaidecât să te laude toată lumea, şi să nu-ndrăznească nimeni să-ţi facă o critică, fie cât de mică. Vezi, ăsta e cusurul tău – prea te crezi.

M.: Ba nu mă crez deloc, să mă ierţi; da mă mir că nu găsiţi alt subiect de conversaţie decât pe mine…

D.: Daca a venit vorba… Mai la urmă, nu te-a vorbit nimeni de rău pe faţă… fireşte că n-ar fi îndrăznit: ştie ce buni prieteni suntem… Da‘ ştii, aşa ciupeli.

M.: Cam ce?

D.: Cârcotaşi… Mai ales unul dintre el nu te poate suferi, şi ţi-e amic.

M.: Cine-i ăla?

D.: Ei! asta e!… Ce-ţi pasă?

M.: Aş vrea să-l ştiu.

D.: Nu se poate.

M.: Parolă de onoare că nu-i cer nici o socoteală; n-am să-l fac niciodată să-nţeleagă că am aflat ce-a spus…

D.: Mai întâi, nici nu ştii ce a spus…

M.: Ce-a spus?…

D.: Uite, ăsta e cusurul tău – eşti curios.

M.: Bine, frate, fireşte că sunt curios să aflu ce se spune pe socoteala mea, mai ales de amici, ca să ştiu cui să mă încrez, cum să mă apăr.

D: Zicea că te-ai ofticat tare cu premiul Nobel. Zicea că te lauzi că te citeşte Băsescu şi Udrea şi din cauza asta te crezi mai important decât Mo Yang ăla.

M.: Am zis eu aşa ceva?! Când am zis?

D.:Mai zicea că eşti mincinos. Că te prefaci că nu ştii cine-i SIE dar îl susţii pe Ungureanu.

M.:Formidabil! Şi ce mai zicea individu‘ ?

D.: Nu te poate suferi… Nu ştiu cum venise vorba de valoare în literatură, şi zic eu: „Uite, Mircea e un scriitor deosebit”… că ştii că eu te-am considerat întotdeauna un adevărat talent, nu că mi-eşti amic, fiindcă mai la urmă, dă-mi dai voie şă-ţi spun, n-am nici un interes să-ţi fac curte… Acu‘ , ce să mai vorbim?… te cunosc şi mă cunoşti, slavă Domnului! toate defectele le pot avea; dar trebuie să mărturisiţi toţi că am şi eu o calitate – sinceritatea; şi-ţi spun sincer că mi-ar părea foarte rău să vie tocmai amici şi să zică, mă-nţelegi…

M.: Dar de ce ar zice amicul meu că n-am talent?

D.: Apoi tocmai la asta vream s-ajung; dar dacă mă întrerupi mereu! Uite, vezi! ăsta e cusurul tău – întrerupi!

M.: Ei! după ce mă judecă dumnealui pe mine că n-am talent?

D.: Zice că eşti cunoscut doar pentru că-l pupi în fund pe Băsescu!

M. Nu-i adevărat!

D.: Zice că ICRul a băgat o groază de bani în tine la ordinul lui Băsescu!

M.: Păi editurile străine aleg cărţile! Ce-au ele cu Băsescu?!

D.: Zice că premiile le-ai luat după ce te-ai pus bine cu pedelişii!

M.: Păi literatura mea n-are nicio legătură cu opiniile mele politice şi, oricum, premiile au fost primite înainte să fac eu comentarii politice!!

D.: Zicea că, la urma urmei, valoarea în literatură e relativă, nu ai nici un etalon să spui despre cineva dacă e talentat sau nu. Deci şi tu…

M.: Da?…mă rog, cine-i amicul acesta de care vorbeşti?

D.: Uite, acesta-i cusurul tău, eşti indiscret! Înţelege româneşte că nu ţi-l spui. Eu am toate defectele câte pofteşti; da trebuie să mărturisiţi toţi că am şi eu o calitate – eu sunt discret… Dacă sunt eu prost… şi-ţi spun… da‘ iacă tac… şi aldată să-mi dai cu tifla dacă ţi-oi mai spune ceva… (Către chelner:) Băiete, încă două mici…

M.: Şi… numa‘ atâta a zis amicul de mine?

D.: Zice că eşti orbit de atâta adulaţie faţă de Băsescu şi din cauza asta calci în străchini!

M.: Eu? Adulator al lui Băsescu? Şi ce mai zicea?

D.: Nu-ţi mai spui, că te superi… Că asta trebuie să mărturiseşti şi tu că e cusurul tău – te superi.

M.: Pe onoarea mea, nu mă supăr…

D.: Zicea de nevastă-ta… că…

M.: Că ce?

D.: Că… În fine, prostii! ce să-ţi mai spui?… Da! dar i-am tăiat nasul. Nu-ţi permit, zic, să te atingi, mă-nţelegi, de onoarea femeii amicului meu!

M.: Cum! pe onoarea nevestii mele?

D.: Zicea că nevastă-ta scrie versuri pornografice…

M.: Dar versurile alea nu sunt scrise de nevastă-mea, se poate demonstra foarte uşor! Ascultă-mă, Dorine! să ştii că mă supăr serios!… Trebuie numaidecât să-mi spui…

D.: Dacă nu vreau.

M.: Trebuie să vrei! auzi! fiindcă-ţi trag palme, mă-nţelegi!

D.: Ei, uite, vezi? ăsta e cusurul tău – eşti violent.

M.: Îţi trag palme, mă-nţelegi!

D.: Ia poftim!… Ei! apoi nu mă lua aşa repede, că… Auzi dumneata! Dar nu strici tu; eu stric… Viu şi-ţi dau de ştire să te păzeşti de amici, să nu te-ncrezi în oricine ca un zevzec, şi-ţi atrag atenţia asupra ce spune lumea despre talentul tău, orbirea şi ferocitatea ta în susţinerea opiniilor politice, şi tu, în loc să-mi mulţumeşti, te răţoieşti la mine… O să mă faci să te evit altă dată…

M.: Care va să zică, nu vrei să-mi spui?

D.: Nu.

M.: Mersi.

Nervos, Mircea se duce la tejghea să-şi plătească consumaţia. Un muşteriu nou-venit, anume Comentatorul, se apropie de masa celor doi amici şi salută cu voce răsunătoare:

C.: Bonsoar, Dorine!

D.: Bonsoar, Comentatorule!

C.:Felicitări, domule, straşnic articol ai mai scris despre dl Mircea! Să ştii că ai dreptate, prea se crede buricul pământului…şi prea-l pupă-n dos pe Băsescu, poate poate îi dă un os de ros…cineva trebuia să-i spună adevărul…

Tocmai atunci Mircea se întoarce la masă şi aude conversaţia…

M.: Acu‘ ştiu cine-i amicul!…

Reacţia lui Mircea să şi-o închipuie fiecare cum doreşte.

P.S.Pentru respectarea adevărului, trebuie spus că bârfa privitoare la nevastă nu aparţine amicului, dar ea este extrem de vehiculată de către persoane binevoitoare, extrem de pudice, ce luptă permanent pentru un spaţiu public curat.

Aş mai putea face observaţia că mare adevăr este în vorba „fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr şi singur!”!

* * *

Schita de mai sus este rezultatul unui moment de inspiratiune al d-lui D’Artagnan (un conte care conteaza), co-autor al blogului Decablogul Muschetarilor.

Posted in Poetul GreFo | Etichetat: , , , | 6 Comments »

Inainte vreme

Posted by arcaluigoe pe Octombrie 26, 2012

 

Marti, 12 Noiembrie 2002

“New York Times” ne-a pus diagnosticul

Imaginea unei Europe tot mai independente si mai critice fata de Statele Unite dispare de indata ce pui piciorul in Romania, afirma analistul american Robert Kaplan, in cadrul unui amplu comentariu aparut ieri in paginile cotidianului “New York Times”. Protejata de decenii de programe sociale, Europa occidentala favorizeaza o politica externa lipsita de riscuri, in care compromisul pune in umbra principiile. Romania insa, marcata de povara deceniilor de trecut stalinist, apreciaza pozitia ferma  a Statelor Unite pe scena internationala.

Atitudinea pro-americana a Romaniei si a tarilor asemanatoare ei, desi oportunista, ar putea duce la schimbarea relatiilor dintre Statele Unite si Europa, si chiar la aparitia unei noi Europe. Cu o populatie de 22,5 de milioane de locuitori, Romania este cea mai mare dintre tarile care vor fi invitate sa adere la NATO, la summit-ul de saptamina viitoare de la Praga, si cea de-a doua ca marime care va adera la Uniunea Europeana (UE) pina in 2010.

Bucurestiul se bucura dupa Bush

Asadar, in vreme ce vest-europenii s-au luptat pentru o rezolutie de compromis in privinta Irakului si au primit cu indiferenta recenta victorie a republicanilor lui Bush in alegerile partiale, membrii elitei de la Bucuresti au aprobat entuziast politicile Casei Albe. “Neoficial, a fost un sentiment de triumf tinut sub tacere” in ceea ce priveste alegerile din SUA, dupa cum a explicat Sergiu Celac, fost ministru de externe al Romaniei. “Sintem bucurosi pentru ca si Bush este bucuros”.
Sondajele de opinie efectuate in Romania au atestat o rata de aprobare a actiunilor americane de 80 de procente sau chiar peste aceasta cifra.


America mea

EVZ – OPINII: Mircea Cartarescu – Mai 04, 2004

Acum doi ani am fost invitat la un festival de poezie in Luxemburg.

Acolo am locuit in tot soiul de castelute si orangerii si-am fost indopati pana la refuz cu somon, caviar si creveti. Totul era excesiv de opulent, respira acea prosperitate de film glamoros care pana la urma devine indecenta. Am fost cu atat mai mirat cand, la sedinta de deschidere a festivalului, directorul manifestarii a tinut un discurs in termeni pe care-i stiam cat se poate de bine. Am aflat din nou ceea ce mi se spusese si in tara de-atatea ori: cat de putred e capitalismul, ce rau e in societatile consumiste, cum se alieneaza omul in lumea occidentala. Am mai aflat ca fortele revolutionare salasluiesc azi mai ales in lumea a treia, si mai cu seama in tarile arabe. Mai presus de orice, am aflat ce imperiu criminal e America si mi s-a fluturat prin fata si o scrisoare de protest, in numele poeziei si al libertatii umane, impotriva interventiilor americane in Afganistan si Irak, pe care ni s-a cerut s-o semnam in corpore. S-au citit apoi poezii. Mai toate cu acelasi profil. Invitatii erau mai cu seama din randul „fortelor revolutionare“. Dar pana la urma tot America s-a dovedit cea mai tare din parcare: o poeta new-yorkeza i-a uimit (cred) pana si pe magrebieni urland literalmente un poem in care America era mereu numita „rogue state“ (stat talharesc). Apoi s-a luat pauza si ni s-au adus din nou frumoase tarte cu caviar…

Prima mea calatorie dupa revolutie a fost in Statele Unite. Timp de trei luni am strabatut tinutul dintre cele doua oceane, am vazut buna parte din marile orase, am vizitat cateva campusuri universitare, am fost prin muzee, biblioteci si librarii. Am incercat sa fac abstractie de marele mit american cu care noi toti am trait sub comunism atatea zeci de ani. Am vrut sa vad totul cu ochii mei si sa judec cu mintea mea. Am intalnit o lume extraordinar de diversa, imposibil de redus la cateva clisee pozitive sau negative. Dar atunci mi s-a parut, fara nici o-ndoiala, una dintre cele mai bune si mai frumoase lumi construite vreodata de om. Nu am intalnit acolo acel „comunism la varf“ despre care a vorbit cineva, nici puerilismul, nici „lipsa de radacini“, nici incultura, nici macar obezitatea pe care-ar produce-o hrana de la fast-foods. M-am intors din Statele Unite incantat si fericit, mai mult, mandru ca oamenii au putut cladi o asemenea societate.

La-ntoarcerea din tara insa, doi distinsi intelectuali romani s-au straduit, o noapte-ntreaga, sa ma convinga ca n-am vazut bine, ca am umblat peste tot in America avand ochii larg inchisi. Atunci am fost teribil de socat auzind ca pamantul pelerinilor si-al parintilor fondatori e, de fapt, „cea mai nedemocratica tara din lume“. Cum? Mai nedemocratica decat Cuba? Decat Coreea de Nord? Da, chiar asa. Si, pe masura ce whisky-ul isi cobora nivelul in sticla, America se zugravea tot mai monstruoasa. O dominatie a banului, a fortei militare brutale… Rasista, sexista… Distrugatoare a adevaratei culturi… Am facut in acea noapte greseala sa ma angajez in discutie. Inca nu stiam ca nu poti discuta cu oameni care deja cunosc adevarul absolut. M-am simtit adanc ranit in credintele mele si mai ales descumpanit: daca era chiar asa? Daca seductia superficiala si perfida a Americii (un fel de „Matrix“ sau de opiu pentru popor) imi anesteziase simtul critic? Mi-am revazut infrigurat lecturile si amintirile. Am recitit revistele cu dezbaterile din lumea americana… In ciuda avertismentelor vigilente ale celor doi, dragostea mea pentru aceasta lume – deloc ideala, asa cum s-ar fi vrut comunismul, dar in care eu am trait cateva luni experienta unei adevarate bucurii – a supravietuit. Si supravietuieste mai departe.

De-atunci, am suportat mai usor socurile succesive, tot mai intetite. Sa fii azi antiamerican e foarte „trendy“, chiar si-n Statele Unite. Eram la Berlin cand au cazut turnurile gemene. A doua zi, mii de oameni au iesit in strada nu in semn de protest impotriva terorismului international, ci contra militarismului american. O carte ca „Macdonaldizarea societatii“ „demonstreaza“ foarte serios ca restaurantele McDonalds, simbolurile Americii, sunt urmasele directe ale sistemului de incinerare a cadavrelor de la Auschwitz. Mi-am pastrat la urma exemplul cel mai simpatic. Un tanar antiglobalist protesta intr-o scrisoare, in „Dilema“, impotriva consumismului din lumea noastra alienata si povestea ca un prieten elvetian venit in Romania cumparase de-aici un sapun „Primavara“. Dar de ce, il intrebase junele, caci doar ai la tine acasa sute de feluri de sapunuri produse de marile firme. „Pentru ca miroase altfel!“, ii raspunsese elvetianul. Intr-adevar, mizeria miroase altfel, poate chiar fascinant pentru cel trait intr-o plicticoasa prosperitate.

Nu sunt analist politic, sunt un simplu muritor. In judecatile mele ma ghidez dupa ceea ce vad cu ochii mei. Incerc sa filtrez informatiile care vin catre mine si sa nu ma las manipulat sau sedus. Este, fireste, extrem de greu. Poate ca vreodata mi se vor deschide ochii si voi fi de acord cu poeta americana care vede-n tara ei un stat talharesc. Deocamdata insa, nici macar politica lui George Bush n-a reusit sa altereze splendoarea tomnatica a Americii mele, amintirile mele din Iowa City si San Francisco si New Orleans, alergarea mea de Forrest Gump prin peisaje ce nu erau de pe lumea aceasta.

Posted in Adrian Nastase, Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 65 Comments »

Tema de (a)casa

Posted by arcaluigoe pe Februarie 17, 2012

Moral, aMoral, iMoral, Sfânt
Ceasul cu pupaza ne anunta ca incepe weekend-ul.
Noduri in papura.
Noduri in batista.
Am cravata mea.

Contra plictiselii potentiale oferim doua teme de (a) casa. Ca sa fie.

A. Tema de casa: Cat de (in)utila este scoala (?)
B. Tema de casa: Spatiul Confuziei – Invazia Anonimilor Amatori. Pana unde? Pana cand?

Temele de mai sus sunt teme majore care au fost abordate pe multe bloguri renumite (printre cititorii lor), fara a se fi ajuns la concluzii definitive si/sau epuizare sistemica. Recent cele doua teme, aparent disjuncte sau disjunse, au fost abordate de niste falsi bloggeri intr-o gazeta (evz) cu multi cititori si comentatori amatori, anonimi, fara scoala si fara cei 7 ani de acasa. Asadar dezbaterea acelor teme in acele spatii este cu totul si cu totul nepotrivita. Nu vreau sa sugerez prin asta ca aici, pe Arca noastra a lui Goe, dezbaterea acelor teme ar fi potrivita. Nu. Nici vorba. Zic doar ca nu e nepotrivita. N-ar fi nepotrivita daca scopul primordial ar fi dezbaterea. Dar nu. Nu e. Scopul principal este desigur, depozitarea. Conservarea. In vederea unei regasiri si recuperari viitoare. Daca n-ar fi weekend dar ar fi zile nelucratoare am incerca sa unificam cele doua teme si sa demonstram fara putinta de tagada ca sunt una si aceeasi tema, precum electricitatea cu magnetismul, si anume tema majora a zilelelor noastre de ani si ani de zile. Dar nu. Nu putem. Pentru ca e (totusi) weekend. Asa ca va vom da (pe cine?) pe mana unor specialisti care reusesc intr-o maniera ce frizeaza paradoxalul sa aiba 100% dreptate si, in egala masura, sa greseasca 100%. O incalcare vadita a legii conservarii procentelor. Citind articolele propuse nu se poate sa nu fiti unanim de acord cu autorii pentru ca apoi sa gasisti ca nu-i chiar asa. Ba e chiar pe dos. Va doresc emotii usoare si lectura placuta.  Celor care stiu sa citeasca. De la ceilalti astept comentarii interesante sau solutii personale la cele doua teme de (a) casa. Ca sa… Sau nu.

Materialul No.1. Din Scoala. Privind înapoi cu mânie, adesea ne întrebăm la ce ne-a folosit şcoala, anii lungi şi grei care ne-au fost furaţi din copilărie şi adolescenţă. Ne-am „pedepsit” în şcoli timp de doisprezece ani, sau mai mult, ca să ne dăm acum seama că nu mai ştim nimic din tot ce ne-a fost vârât în cap cu de-a sila. Şi că, chiar dac-am mai şti, oricum nu ne foloseşte la nimic. Nu se poate să nu te-ntrebi dacă a meritat. De ce am fost treziţi în zori şi duşi, somnoroşi, de mânuţă, către clădirea enormă şi rece ca un mausoleu sau o închisoare? De ce s-a ţipat atâta la noi, de ce am fost atât de terorizaţi? De ce visăm şi acum că suntem scoşi la tablă la matematică şi nu ştim nimic? Va compensa ceva din viaţa noastră de adulţi traumele la care ne-a supus şcoala, aşa cum s-a făcut şi se face şi azi? La ce ne-au folosit nesfârşitele exerciţii şi probleme rezolvate la matematică, la fizică şi la chimie, atâtea date memorate la istorie, dacă acum nu mai ştim nici regula de trei simplă? Dacă oricum n-avem la ce s-o aplicăm? Dacă toţi cei faimoşi şi plini de bani au fost şcolari mai proşti decât noi?

Nici unu la sută din ce am învăţat în şcoală nu folosim în viaţă.  (citeste tot articolul AICI).

-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*-*

Materialul No.2 Ofensiva amatorilor – Ofensiva anonimilor

Apropo de cretini, idioţi şi alte categorii favorizate de internet.

  • Regula numărul unu e că orice tembel poate avea un fan club, deci merită efortul. Frecvenţa cu care baţi câmpii se transformă cu timpul în reputaţie, indiferent de mediul în care activezi. Iar seriozitatea tonului te va ajuta să ajungi şi mai repede la consacrare.
  • Regula numărul doi: nu râde la poantele altora, ci foloseşte-le ca să dovedeşti câtă dreptate ai şi cât sunt ei de superficiali. Toţi amatorii au întotdeauna la îndemână o cauză înaltă.
  • Regula numărul trei: Nu îţi schimba părerea chiar dacă cineva îţi demonstrează că nu ai nicio urmă de dreptate. Şi fii convins că toţi cei din jurul tău sunt nişte amatori nenorociţi

(citeste tot articolul AICI).

Update: Sa nu uitam. Persoanele de fata se auto-exclud. Personajele nu. Nu, nu…

Update 2: Doi amatori care ne sunt foarte dragi isi serbeaza azi (19 Feb) ziua de nastere: Marin Sorescu si Constantin Brancusi. Niciunul dintre ei n-a urmat scoala de talent sau vreo scoala anume de geniu reusind totusi sa faca lucruri foarte deragutze (ca sa zicem asa). Faptul ca azi sunt revendicati de grupul profesionistilor notorii (ma rog e treaba lor) nu ne poate impiedica sa-i sarbatorim si noi, recitand impreuna un poem var-Shakespearian la Masa Tacerii, pe marginea marii.

Update 3.14 – Articol de citit AICI – Dreptul de a fi ales vs. dreptul de a ramine ales.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , | 38 Comments »

Domnul Sufletzel (II)

Posted by arcaluigoe pe Februarie 3, 2012

Stimaţi prieteni, vreau încă de la început să vă dau o veste îmbucurătoare, mai ales pe vremurile astea de viscol şi răscoală.

Şi anume că Traian Băsescu, Ion Iliescu, Victor Ponta, Crin Antonescu, Dan Diaconescu, Dan Voiculescu, Viorel Hrebenciuc, Roberta Anastase, Vasile Blaga şi oricine mai vreţi dumneavoastră dintre actorii circului nostru politic cotidian au dispărut cu circ cu tot şi pentru totdeauna. Anticipez neîncrederea, dar şi sfioasa speranţă pe care vi le-am stârnit cu ştirea aceasta. Ele seamănă cu licărul de bucurie din ochii ciukcilor din Siberia când un activist a venit să le anunţe zborul istoric al lui Gagarin: „Tovarăşi, ruşii au plecat, primii dintre toate popoarele, în cosmos!” La care un bătrân a dat glas speranţei generale: „Toţi?!”

Da, toţi, cu parlament cu tot, cu consilieri şi secretari, cu ziare, televiziuni şi bloggeri şi postaci, cu partizani şi defăimători, întreaga viaţă politică românească. Fireşte, cum pe lume nu se întâmplă minuni (singura minune e că lumea există, scria Wittgenstein), trebuie să mă plasez pe poziţia neprincipială a idealismului subiectiv pentru ca afirmaţia mea să capete valoare de adevăr. Cei de mai sus n-au dispărut din realitatea obiectivă pe care o percepem cu simţurile, cum ne spunea bătrânul profesor de socialism ştiinţific din liceu, cu talpa lui groasă cât un dicţionar la piciorul drept, ci din lumea mea, din realitatea mea interioară. Ei vor continua să existe şi să se agite, dar ca nişte tipi din Australia pe care nu i-am întâlnit şi nu-i voi întâlni niciodată.

E un fel încâlcit de a spune că de astăzi voi părăsi orice preocupare politică, orice implicare, prin scris sau chiar şi numai prin citit, în orice ţine de acest domeniu pe care îl cunosc acum ca pe propriile mele buzunare. Mai mult, îl cunosc pe propria piele, asemenea condamnatului din colonia penitenciară a lui Kafka. Am făcut jurnalistică, în mare parte politică, timp de vreo opt-nouă ani. Cred că e destul pentru cineva al cărui sens în viaţă e cu totul altul.

Mircea si-a inchis Blogul

Am acumulat în tot acest timp experienţă cât pentru o viaţă întreagă. Nu mă plâng, n-a fost întotdeauna insuportabil, aşa cum este azi. Ştiu acum mult mai bine la ce mă pot aştepta de la oameni, chiar de la cei apropiaţi. Am părăsit uriaşa iluzie că devii tot mai iubit pe măsură ce se acumulează în urma ta produsele unei vieţi de muncă. Sau că vocea ta este mai respectată. Am văzut cum, pe rând, toţi cei pe care-i admir pentru opera lor s-au retras din spaţiul public. E şi firesc: i-am văzut târâţi în toate noroaiele lumii, căci adversarul politic nu mai e nici filozof, nici scriitor, nici măcar fiinţă umană, ci doar carne de tun pentru pamflete, caricaturi şi injurii pur şi simplu. Mi-a ajuns, m-a răzbit în fine şi pe mine. Mă-ntorc la versurile lui Eminescu: „Zică toţi ce vor să zică,/ Treacă-n lume cine-o trece…” Dacă va veni sfârşitul lumii, voi fi ultimul care-o s-o afle.

Prin urmare, voi scrie aici, de-acum înainte, despre orice în afară de acidul sulfuric în care-am înotat timp de nouă ani, prins în mod absurd într-un război care n-a fost niciodată al meu. Voi scrie despre cărţi de toate felurile şi despre oameni, despre ce mi se-ntâmplă, despre ce cred despre ce mi se-ntâmplă, despre câte-n lună şi-n soare, atâta vreme cât mă vei răbda şi cât mă va răbda conducerea ziarului, care m-a îndemnat să-mi păstrez totuşi rubrica. Deşi pe hârtie, ar putea fi un fel de blog sau un fel de jurnal din familia celui pe care Dostoievski (nu, nu mă compar cu el) îl scria şi-l publica în ultimii ani ai vieţii. Voi merge şi pe forumul articolului, pe unde, din pur instinct de conservare, n-am mai hălăduit de luni de zile. Poate că voi afla de data asta nu doar, ca de obicei, cât de lichea şi de vândut unora şi altora am fost în toţi aceşti ani, ci şi ce crezi tu, cititor genuin, despre toate acestea. Şi cam cum ai vedea tu noua formulă a rubricii mele. Ce te interesează cu adevărat, ce ţi se pare că merită, în vacarmul general, să existe ca o contrapondere sau ca o alternativă?

va urma

După ce le-a mâncat tone de ruj,
Femeile,
Înşelate în aşteptările lor cele mai sfinte,
Au găsit mijlocul să se răzbune
Pe Don Juan.

În fiecare dimineaţă,
În faţa oglinzii,
După ce îşi creionează sprâncenele,
Îşi fac buzele
Cu şoricioaică,
Pun şoricioaică în păr,
Pe umerii albi, în ochi, pe gânduri,
Pe sâni,
Şi aşteaptă.

Ies albe în balcoane,
Îl caută prin parcuri,
Dar Don Juan, cuprins parcă de-o presimţire,
S-a făcut şoarece de bibliotecă.

Nu mai mângâie decât ediţii rare,
Cel mult broşate
Nici una legată în piele,
Decât parfumul budoarelor,
Praful de pe antici
I se pare mult mai rafinat.

Iar ele îl aşteaptă.
Otrăvite-n cele cinci simţuri – aşteaptă,
Şi dacă Don Juan şi-ar ridica ochii
De pe noua lui pasiune,
Ar vedea-n fereastra bibliotecii
Cum zilnic este înmormântat câte un soţ iubitor,
Mort la datorie,
În timp ce-şi sărută soţia
Din greşeală.

(Don Juan  – Marin S.) 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: | 7 Comments »

Basescu politic – Ultima halta

Posted by arcaluigoe pe Ianuarie 30, 2012

Fraţilor! (toţi se-ntorc şi-l ascultă.) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia!… 

Impotriva demonstrantilor (huligani, golani, whatever) Ceausescu a timis armata (sa-i impuste), Iliescu a chemat minerii (sa-i ciomageasca), Constantinescu i-a descurajat aprioric cu cei 15000 de lefegii (specialistii din dotare), iar Basescu (incununarea) ii aṭâṭă in contra lor pe intelectualii societatii civile de calitate… (sa-i ironizeze), pentru ca la altceva si/sau altcineva oricum n-ar mai avea la cine/ce sa apeleze, intrucat restul poporului si-a facut deja datoria si nu mai trebuie deranjat. Ca nu-i frumos. Si inca ṭe deranj neicusorule.

Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional!

In Romania post-moderna, cel mai bun politician al fix ultimului sfert de secol (va rog sa calculati anii) este indubitabil Ion Iliescu, singura entitate dâmboviṭeana 100% politica. Animalul politic, intact conservat, care-l are in posesie pe cetateanul Ion Iliescu, trebuie sa fie in teribila suferinta in prizonieratul decrepitudinii gloabei bolsevice. Ce mare animal politic va muri odata cu dânsul. Pacat c-a fost prost orientat. Deh, ale tineretii valuri. La polul opus, partajînd insa cu Ion Iliescu anumite canalele oculte de cumunicare cu masele (nu cu poporul, dar ce-i poporul oricum nu se stie) se afla cel mai slab politician din istoria politica a Romaniei si anume, doamnelor si domnilor, Traian Basescu. In fapt, comandantul Traian Basescu nici nu este politician, pentru ca dumnealui nu face politica ci direct istorie (nu-i momentul sa intram in detalii). Succesul sau in politica si diplomatie s-a datorat intr-o mare masura, dati-mi voie, tocmai faptului ca n-a facut politica si diplomatie, cu exceptia celui mai recent discurs, sugestiv intitulat „interventie cu romani”, care este unul eminamente politic. Din pacate insa acesta este un discurs politic al unui neofit, novice in aceasta meserie, care-i este si asa in contra naturii si si formarii sale profesionale. Un politician este un om (ca toti oamenii) care prin excelenta trebuie sa minta. Sa minta cu seninatate, cu dezinvoltura, consistent, cu o oarecare coerenta, nu doar un ins capabil sa navigheze printre minciuni dar si capabil sa-si inghita propriile adevaruri si sa le uite. E in fisa postului. Faptul ca Traian Basescu a acceptat sa se auto-cenzureze, sa renunte la introducerea unor sinceritati specifice in acel discurs memorabil (istoric am putea zice), rezumandu-se sa spuna excat ceea ce trebuia spus in contextul politic (cat se mai putea spune), poate avea efecte colaterale dintre cele mai toxice asupra sa, ca personaj pseudo-politic aflat si asa, de ceva vreme, intr-un soi de agonie existentiala, rezultat al surmenarii care l-a vlaguit pana aproape de epuizarea completa. Ramane de vazut daca va accepta (in cazul in care va mai avea de ales) sa joace pana la capat rolul „El Cid” sau va alege o alta varianta de intrare/iesire (d)in istorie. Alta decat prin politicianizare si martiraj.

Dar sa nu ne risipim prematur in cuvinte mari. Nu despre asta era vorba. Nici macar despre acele sinceritati nerostite in istoricul discurs politic, sugestiv intitulat „interventie cu români” nu era vorba, desi ar merita, asa de dragul maieuticii, sa facem unele speculatii in aceasta directie.  Atunci ce era? Ce era, ce era? Oameni in toata firea si nu ne dam seama ce era. Iata ce era. Traian Basescu este de vreo zece ani personajul central, principal, unicul ṭar media al ṭarisoarei noastre. El este Zeus. Faptul ca nu s-a tinut de politica si n-a umblat cu diplomatie (pana acum cel putin), nu poate explica integral aceasta postura suprarealista, de Godot sosit pe meleag. Implinirea a ce mai lipseste de la explicatie consta in faptul abilitatii sale innascute de a acumula capital politic prin empatie si sublim/are de la felurite categorii de indivizii, care s-au aratat gata sa-l venereze, sa-l idolatrizeze in postura de politician, gata sa-l crediteze cu puteri magice si sa-i ofere astfel putere. Macra, in stare pura. Nefiind vorba doar despre mofluji si ciumpalaci ci de categorii mai numeroase care puse cap la cap au compus ṭara (ce vorba mare) asa se explica domnia politica  a acestui politician foarte slab. Slab, slab dar caruia ii port insa o admiratie speciala in calitatea sa de d.Goe, rasfatat de toata lumea. As fi vrut sa pot da nume si/sau definitii acelor categorii specifice de fani ai presedintelui Basescu, doamnelor si domnilor, dar asta nu-i o sarcina prea simpla. Asa ca am preferat sa le schitez prin exemple, prin componenta. Poate vom reusi sa dam un nume si o definitie fiecarei categori. In fiecare categorie (cu exceptia Categoriei D.) listele sunt deschise. Fiecare dintre cei intamplatori prin zona poate propune membri noi in fiecare grup, din randul persoanelor publice sau anonimi cu renume virtual. La urma urmelor, fiecare se poate reagasi intr-o categorie anume a fanilor lui Basescu, toti oamenii presedintelui. Tu in ce categorie intri?

  • Categoria A.
  1. Mircea Badea
  2. Victor Ciutacu
  3. Valerian Stan
  4. Crin Antonescu
  5. Victor Ponta
  6. Robert Turcescu
  • Categoria B.
  1. Dorin Tudoran
  2. Vasile Gogea
  3. Liviu Antonesei
  4. Florin Iaru
  5. Tudor George
  6. Serban Foarta
  • Categoria C.
  1. Sorin Ovidiu Vantu
  2. Dan Voiculescu
  3. Ion Iliescu
  4. Adrian Nastase
  5. Dinu Patriciu
  • Categoria D.
  1. Alina Mungiu Pippidi
  • Categoria E. 😉
  1. Andrei Plesu
  2. Mircea Cartarescu
  3. Gabriel Liiceanu
  4. Horia Roman Patapievici
  5. Andrei Cornea
  6. Mircea Mihaies
  • Categoria F+.
  1. Vladimir Tismaneanu
  2. Sever Voinescu
  3. Cristian Preda
  • Categoria F-.
  1. Viorel Padina
  2. Sorin Iliesiu
  3. Sorin Cucerai
  4. Mihai Rogobete
  5. Mircea Geoana
  • Categoria G.
  1. Traian Ungureanu
  • Categoria H. Captivii PSD (ai lui Ion Iliescu)
  • Categoria ICaptivii OTV (80% din populatie)
  • Categoria J. Cei 18% dinte cetatenii cu drept de vot care mai au incredere in Traian Basescu
Si cu asta cred ca n-a mai ramas nimeni pe dinafara (nici macar in afara tarii), 22 de milioane-n cap, (coane Fanica, poate, unul, doi sa-i fi doborat vântul, dar oricum mult sub marja de eroare) cu totii fani 100%  ai uluitorului Traian Basescu si suporteri dedicati ai mitului omonim. Traian Basescu  fiind alaturi de I.L.Caragiale dintre aceia care pot primi oricand (dar numai postum) titlul de „contemporani cu care ne mândrim” va ramane in galeria personalitatilor istorice marcante. Este in mare masura meritul sau, dar nici meritul nostru al fanilor sai de toate orientarile politice si de toate anvergurile intelectual-artistice nu este unul de neglijat. Vivat.

***

Sugestii pentru denumirea si definirea cat mai sintetica a categoriilor si/sau adaugiri pentru completarea listelor deschise, se primesc de Luni pana Vineri, intre orele 9:00 – 17: 00 la sediul Arcei din strada Ararat (sau Arafat) din Clalifat. In pauza de pranz se servesc bauturi racoritoare si energizante.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 17 Comments »

Mircea si Dama

Posted by arcaluigoe pe Noiembrie 10, 2011

Drama fara acte

2. Dama

Elena Udrea este, si nu de ieri de alaltaieri, o prezenta extrem de emblematica in lumea politica dâmboviteana. Capabila oricand de performante uluitoare, pe care le atinge adesea in mod involuntar, printr-un soi de scurt-circuitare interioara, Elena Udrea este, spre afara, o vesnica flama care face vâlva, cu ocazia fiecareia dintre ispravile sale, fie ca acestea sunt premeditate, fie ca nu. Elena Udrea este ca un aparat de sudura electric la care nu te poti uita prea multa vreme fara echipament de protectie, altminteri riscand inrosirea conjunctivelor oculare, låcrimåri abundente si senzatia de nisip in ochi. In mod miraculos, dar nu lipsit de rost, incarcatura emotionala degajata de faptele-i memorabile, cu care loveste prin sticla, se epuizeaza instantaneu, radiata spontan din memoria afectiva a ingratului public, devorator de eveniment cotidian. Cine se mai emotioneaza astazi vizavi de legendarele intamplari care au avut-o ca eroina pe cea mai puternica femeie din politica romaneasca de la 1938 si pana in prezent? Nimeni. Nimeni nu mai vibreaza fatza cu desfintarea monarhiei in Norvegia, ori cu biletelul roz care i-a adus pana la urma o noapte de vis lui Dinu Patriciu, la pârnaie, ori de comedia del arte prin care a infruntat, cu pieptul gol (precum Andri Popa cel vestit) comisia parlamentara care o ancheta (pentru ceva… pentru ce?), crosetatul in direct, la televiziune, smotrul in sali de sport in halat de femeie de serviciu (dar cu bikini Victoria’s Secrets pe dedesupt)… Pantofi cu toc-cui donati sinistratelor… si cate altele. Toate si-au trait traiul si si-au mancat malaiul. Odata brevetate au devenit standarde ale normalitatii si nimeni nu mai are voie sa se minuneze ori sa se emotioneze a nostalgie amintindu-si-le. Asa si trebuie pentru ca Elena Udrea, cea mai puternica elena din toate timpurile (si uite ce patesc elenii care nu mai au elene potrivite in politica, ca pe vremuri) are mereu altceva pe tzeava. Ceva nou-noutz cu care trebuie sa surprinda, sa impresioneze o tara intreaga si, la nevoie, o lume intreaga (de ce nu?, urmeaza SUE si Guvernul Mondial), ca si cand ar fi prima ei isprava notabila, debutul in insolentul insolit de calibru mare. Relativ recent Elena Udrea a pozat pentru revista Tabu. Pe urma s-a declansat drama. Intre timp drama a cazut in desuet,  iar gestul in uitare. Tocmai de aceea (pentru ca-i fumat) imi permit sa-l folosesc drept pretext pentru re/aducerea pe Arca a unui alt personaj al tragediilor aproape grecesti cu deschidere la Mazare: pe Mircea cel Mare. Nu, nu este vorba nici de Mircea Geoana, nici de Mircea Badea. Nici macar de Mircea Lucescu ci de… Mircea Cartarescu, doamnelor si domnilor, unul dintre cei mai mari in viata sa daca nu cumva cel mai mare.

1. Mircea

Prietenul meu Mircea Cartarescu, editorialistul, a propus (vezi AICI), incalcand si domnia sa niste tabuuri, o anumita perspectiva asupra concubinajului impotriva naturii, dintre Elena si Tabu. In paranteza fie spus o concluzie similara a oferit si Doina Popescu (AICI – Cine are urechi de auzit sa auda – desi topicul este fara sonor), accest fapt proband desigur nu solidaritatea intre scriitori ci o convergenta asupra „problemei Udrea” la care fiecare „cercetator” ajunge in mod independent. Totusi perspectivele respective sunt gresite. La ambii scriitori. De ce sunt gresite si care ar fi (in fapt) morala si tålcurile tabuurilor ne/incalcate de Elena Udrea constituie chiar subiectul pe care-l propune, azi, dl.Goe.  Nu ma grabesc insa sa le insir asa de-a valma si intempestiv pentru ca nu sunt nici editorialist nici de/formator de opinie, si n-as vrea, prin urmare, sa-i influentez de la bun inceput pe eventualii cititori. Eu cred ca Elena Udrea a facut maximum de bine (sic) pozand in pictorialul buclucas. Va las sa revedeti mai intai materia din urma, apoi voi reveni (pe puncte) cu expunerea de motive si pretexte vizavi de micile greseli ale lui Mircea fata cu marea greseala a Elenei:

(a) Update: Prima greşeală. In prima jumatate a editorialului sau Mircea cel fara de blog, descrie perfect mecanismele si traseele pe care circula si se recircula mizeria si misoginismul jegos (poate exista si misoginism nejegos), libidosenia, zoaiele, mârlania si complexele sexiste ale masculului politic de ambele sexe, de la Bucuresti, fara discriminari legate de nivelul de educatie, religie, orientare sexuala si/sau politica. Autorul broşurii „De ce iubim femeile” ştie ce spune, iar ideea de „Elena Udrea” este pretextul cel mai raspandit pe care-l folosesc la greu intru defulare şi gheşeft toţi desrânaţii impotenti ai patriei.  Pe blogul lui Adrian Nastase, de exemplu, care, intamplator sau nu, are aceeasi orientare sexuala cu Elena Udrea, pe blogul unde taraţii care-l venerează l-au declarat pe Adrian intelectual rasat, calomnierea si porcairea „curvei marinarului” a devenit sport de masa, cu largul concurs al moderatoarei (d-na Manuela, un nume parca predestinat pentru manipularea comentariilor pe blogul rasatului). Chiar si amfitrionul s-a dedat la aluzii sexiste in comentarii de o infantilitate induiosatoare. Dar nici opozitia opozitiei nu sta mai bine. Cu consternare am fost martor al unei scene petrecuta pe un blog dunarean, in care, cu manie proletara, un fost dizident,  i-a sfasiat Elenei Udrea rochia cea buna (si foarte scumpa), din gelozie. In mai multe episoade. Sesizand corect aceste realitati, prietenul meu Mircea, editorialistul, avanseaza insa o solutie aberanta, considerand ca Elena Udrea a gresit esential expunându-se de bună voie oprobriului public, neţinând seama de reactiile usor de anticipat ale colegilor intelectuali din politica si de  „ferocitatea delirantă a jurnaliştilor şi bloggerilor”.  Nu e uluitor? Mircea Cartarescu considera in mod cu totul eronat ca Elena Udrea si altii ar trebui sa se auto-cenzureze, sa-si restranaga de buna voie libertatea de exprimare,  pentru a proteja „sensibilitatile” misoginului jegos care populeaza majoritar ţarisoara. Sa avem pardon. Majoritar sau nu acesta trebuie plesnit peste fata sau ignorat cu detasare (de la caz la caz) nu incurajat sa-si imagineze ca umorile sale sunt firesti.

(b) Update: A doua la mânå. Desi nu la fel de explicita ca si prima, a doua greseala facuta in tenis, de catre dl. Cartarescu, tot neprovocata (prin care astfel pierde serviciul) este ca domnia sa isi imagineaza ca Elena Udrea ar putea fi prejudiciata in vreun fel, de reactiile usor de anticipat ale colegilor intelectuali din politica si/sau de  „ferocitatea delirantă a jurnaliştilor şi bloggerilor”. Nu stiu cum de si-a putut imagina Mircea asa ceva. Gloria Elenei Udrea este cladita si hranita tocmai din astfel de reactii mitocanesti. Injuraturile mizerabililor (multi dintre ei curat puscariabili) functioneaza ca o negare a negatiei, consolidandu-i coanei Elena notorietatea si imaginea de femeie puternica si detasata, cu stomac pentru politica ori (dupa caz) aceea de victima a badaranilor politici fara scrupule. A-i provaca pe imbecili sa-si dea in petic poate fi o strategie politica de mare succes. Pictorialul Tabu ar putea fi, in mod colateral desigur, un nou episod strategic al filmului „Elena contra tuturor”.  In plus daca astazi se gaseste sa te vorbeasca de rau o lichea penala, care maine merge la puscarie, capitalul tau de imagine nu poate decât sa sporeasca. Vei parea mai bun fara prea mult efort sau merite deosebite. Cam cum a fost devenit Ion Diaconescu lider marcant al unui partid, pentru meritul ca-l vor fi tinut comunistii 17 ani la puscarie. 

(c) Update: Trei. O alta mica aberatie „carteziana” a d-lui Cartarescu, vizavi de Elena fata cu reactiunea, este aceea care decurge din asteptarile excesive pe care se pare ca le are Mircea de la damå. In cazul ca d-na Udrea (un ministru, adica o persoana foarte ocupata, care are prea putin timp pentru a fi si femeie, in adevaratul sens al cuvantului)  n-ar fi facut „gafa-tabu”, cea incriminata de dl. Cartarescu (un scriitor, fara responsabilitati) si, conectata cumva,  in mod magic, la vointa lui Mircea, dânsa chiar s-ar stradui sa se comporte in acord cu asteptarile acestuia (acelea care decurg din articol), care ar fi scopul? Ce ar urma sa mai dobândeasca d-na Udrea in schimb? Sau altfel zis ce pierde madam Udrea pozand in Tabu?  Postul de prim-ministru? Candidatura la presdintie? Chiar daca la (a) si (b) dl.Goe ar fi in eroare (ceea ce e oricum fals), tot am ajungem la punctul (c). Ca sa ce? In ce scop o sfatuieste Mircea de bine pe Elena? Fenomenul Elena Udrea si-a atins maximul. „Vampa” n-o sa fie nici prim-ministru, nici canditat la presedintie…(dupa cum se tot tem unii si altii pe care in niciun caz nu-i voi pomeni hic et nunc, cu exceptia d-nei  Doina Popescu II, tot scriitoare, mai cunoscuta publicului sub psedonimul literar Gabriela Savitsky). Si daca tot a ajuns la apogeu, inainte de a intra in raza de actiune a principiului lui Peter (cel pe care Petre Roman n-a reusit sa-l evite) nu vad de ce-ar trebui ca Elena Udrea sa-si refuze micile placeri personale practicate in timpul liber. Sedintele foto nu dauneaza ministeriatului (dupa cum se teme d-na Doina Popescu Braila in articolul domniei sale).  Si fiindca veni vorba, intre noi fie vorba, mi se pare ca d-na Udrea este de departe cel mai bun ministru al turismului, din 1973 pana in prezent si in tot cazul cel mai activ. Ca e loc si de mai bine e o alta poveste valabila la orice minister.  Asta in materie de fapte bune. Iar in materie de fapte rele, cred ca toata lumea e constienta ca daca asupra Elenei Udrea ar fi planat fie si numai 1o% din suspiciunile 😉 care planeaza asupra lui nena Adrian Nastase, bogasierul de la Mizil, „vampa” ar fi fost demult poveste, ucisa prin lapidare dupa o judecata lapidara

 (d) De ce nu. Eu nu-mi imaginez, asa cum isi ichipuie Mircea, ca Elena, interpersonand personaje, isi imagineaza ca s-ar compara cu ele. Ca nu se compara. Nici faptul ca respectivele intruchipari ar viza personaje mai degraba malefice nu mi se pare relevant. Poate ca daca Mircea Cartarescu ar poza asa nitam-nisam in Homer, Shakespeare, Goethe, Proust sau Kafka 🙄 (i-auzi ce viseaza musiu Mircea!) ar putea parea caraghios. Dar acelasi lucru s-ar intampla daca ar aparea imbracat in mov, rosu sau roz, ori fardat ori cu parul vopsit. Pentru ca d-lui este barbat. Elena Udrea este femeie si, ca urmare, isi poate permite fara probleme aceste mici capricii, pe care numai niste misogini ranchiunosi i le-ar putea refuza. Cu toate conotatiile formal negative, cred ca fie si in acest fel, pomenirea ministrei si tarii in presa straina, are per total, un efect benefic asupra Romaniei intru compensarea deficitului de imagine. Se vorbeste prea putin despre Romania in lume. Nu-mi imaginez ca cititorul de rand din America, Argentina, Anglia, China etc, vazand pozele Elenei Udrea, doamna cu intuitie de fier, in postura Madonei, Cleopatrei, Evitei, Margaretei, ori Jacquielinei, ar putea sa-si strice impresia despre Romania. Dimpotriva. S-ar mai sterge un pic din imaginea de tara stapanita de satre de tzigani.

Asa ca pana la urma, din critica d-lui Cartarescu, singura parte pe care o gasesc valida este cea referitioare la aspectele estetice si la rezultatele artistice ale pictorialului. Care raman discutabile. Vezi pozele de mai jos.  In rest nu. Un NU hotarat. Iar daca la o televiziune de bine, care ar promova integrarea europeana a Romaniei, de exemplu prin fotbal, dl. M. Cartarescu l-ar „interpersona” pe dl. M. Platini (cel tanar, nu coruptul grasut de acuma) ar putea castiga si Romania si dl.Cartarescu. Pe care nu-l stiam scortos din fire.

***

Despre EU se pot spune foarte multe desi nimic n-ar merita spus…

EU este pentru Familia Basescu ceea ce era Melchiade pentru familia Buendia. Jumatate plus unu dintre barbatii cu drept de vot recunosc sincer ca s-ar culca cu ea (dama bine bå), inclusiv conul Dorin (Cocos). Dar tinand seama ca votul este individual si secret este foarte posibil sa adune in realitate un procentaj mult mai mare, similar cu cel obtinut de Ion Iliescu la primele alegeri foarte libere. Pe langa ea celelate femei din politica (cu cateva exceptii notabile: Monica Macovei, Adriana Saftoiu…) par niste intamplari nefericite ale statisticii, fie ca este vorba de Oana de Mizil, de Rovana, Roberta, Norica, Adina, Ecaterina, Lavinia, Sulfina, Daciana… Corina (Cretzu, care e foarte blonda) ori Sf. Ana (zidita-n partid pân la tzâtzisoare, pân la buzisoare)… Nu-mi amintesc insa cum o cheama pe sotia din politica a lui Victor Ponta (mostenita de la Mircea Geoana pe linie de partid si de stat). Dincolo de legende si mituri, Elena Udrea ramane un model strategic al eficientei in politica. Cu o educatie lacunara, lipsita de cultura, fara experienta politica inainte de 89, asadar cu un bagaj ultra-precar de mijloace (o oarecare inteligenta vie-vicleana si un puf de vino-ncoace) a reusit sa obtina, in politica, performante similare (echivalente as putea pentru ca sa zic) cu cele ale ditamai elitistului Andrei Plesu. Pai nu? El consilier, ea consilier, el ministru, ea ministra, el ministru a doua oara, ea minstra a doua oara. Deuce. Egalitate perfecta. Acum ea-n guvern, el in Dilema. Avantaj serviciu ea. Plus minge de meci. C-asa-i in… tenis?

***

Se afla in pregatire doua fictiuni literare cu animale rare (doamne fereste bolnave): uni-Cornul Gainar si Regele Hyper-decrepit, care si-au castigat locul pe Arca intru salvare, ca specii.

0. Avanpremiera

1. Unicornul Gainar. A fost odata ca niciodata (ca daca n-ar fi nu s-ar povesti) un trisexual. Daca nu si mai mult de atata. Nevasta il regula la cap, in mod regulat, dar si el regula la randul sau aproape tot partidul. Cu curul. Din cand in cand il violau o bunicuta blajina si un marinar pensionar. Umbla mai mereu cu coruptia-n gura si cu sula-n coaste. Altadata l-a abuzat (tot sexual) un unchi care i-a bagat pe gât o bunica de neam prost, iar din incestul la care a fost supus de catre sotie s-a trezit ca a nascut prematur o matusa. Care si ea l-a avut de nepot. Cu martori. Ca sa scape de necazuri si-a vandut toate ouale (eggless), så nu mai aiba ce sa-i numere cei care se tot chinuiau sa-l duca in ce-lula, la baieti. Se vede asadar cu claritate  ca trisexual e putin spus… Omul este cumulard… etc, etc

2. Regele Hyper-decrepit. A fost odata tot ca niciodata (cam in acelasi timp) un Rege al Hyperspatiului, pe scurt R.H.+, personaj pozitiv, in analize politice si nu numai. Din ciocnirea cu anti-particula sa Radu Humor, pe scurt R.H.-, personaj negativ (rau de tot), s-au anihilat reciproc, lasand in urma o excelenta supa primordiala, praf cosmic si radiatie de fond, materie prima fundametala pentru evolutia stelara si pentru meta-merfuziune nucleara… etc, etc

E P I L O G: Faptul ca scriitorii si detractorii se inseala in privinta Elenei Udrea (ambitia blonda) si ca pictorialul tabu nu dauneaza nici imaginii, nici vocatiei ministeriale, nici ministerului s-a bucurat de o splendida materializare, daca mai era necesara, prin primirea Elenei Udrea la casa regala britanica, un barometru al prestigiului si notorietatii de care se bucura personajele la scara planetara, unde ministrul român al turismului a avut o intalnire cu printul Charles of Wales, urmata de acordarea unui interviu pentru „The Telegraph”. Sunt curios daca Mircea Cartarescu va reveni cu precizari si daca prietenul meu Contele va reusi sau nu sa smulga  vreun comentariu de pe domeniul vicontelui de Mizil, despre eveniment.

Nu pot incheia fara a preciza ca Elena Udrea, o versiune la alta scara a bebelusei Oana, care o si „interpersoneaza” adesea cu mare succes pe „interpersonalizatoarea” Margaretei, Madonei, Jacquelinei, Cleopatrei etc si  Evitei, este si blogger. In aceasta calitate, desi se descurca mult mai bine decat multi alti bloggeri, care adesea se si folosesc de „fenomenul Udrea” ca sa-si sporeasca bietul trafic, are inca lipsuri mari. Incercand ca foloseasca blogul in scopuri politice si propagandistice, Elena Udrea reuseste performante comice notabile prin felul in care-si scrie articolele, dar mai ales prin felul in care selecteaza comentariile care sunt postate si care nu. Am facut acolo cateva mici experimente. Rezultatele partiale arata rau.  Intrucat blogul Elenei are un ridicat potential umoristic este foarte posibil sa-l introduc in circuitul comediilor popularizate (cu moderare) pe (b/)Arca lui Goe.

Posted in Arcaluigoeologie, Darwin epistolar | Etichetat: , , | 64 Comments »

O lecţie. Două lecţii. Deja vu.

Posted by arcaluigoe pe Septembrie 20, 2011

Terorista fara citeva saptamini – La moartea unui BLOG

Terorista fara citeva saptamini – Lucia T. contra Restu Lumii. Cu comentarii originale: Alex Leo Serban, Floooorin Iaru, Mircea Cartarescu si altii, in contul Restului. Lumii. O poveste (care nu-i poveste) si care ar fi inedita daca n-ar semana cu altele. Nimic nou sub Soare.

Trei ani. Fara citeva saptamani. Atit a durat blogul asta. L-as mai fi tinut inca vreo zece-douazeci de ani, probabil, ca-mi placea. Dar nu e chiar asa de usor sa tii un blog despre carti. Iriti, enervezi, stirnesti ura si pofte de razbunare, ti se declara razboi (nu glumesc, acesta e cuvintul, repetat si pe messenger si pe mail de unul dintre oamenii care ma citesc!). Hartuiala, jigniri, amenintari, calomnii. Asa functioneaza unii, stiu. Si n-am ce sa fac, nu pot sa ma apuc sa ma lupt cu unul si cu altul, sa atac la rindul meu – nu pentru asta sint facuta si nu cu asta vreau sa-mi ocup timpul. Vreau carti frumoase si oameni decenti in viata mea.

Stiu cum se termina cam toate povestile cu personaje care vor atit de putin si atit de mult in acelasi timp. Asa cum se termina si povestea blogului meu. Cu lehamite.

***

mihaelaursa Spune: 7 aprilie 2009 la 9:16 am

niciodata sa nu iei hotariri definitive in aprilie. nu e o zicala batraneasca, acum am inventat-o, pentru ca mi-a venit sa spun “what the… what?!”

***

als Spune: 7 aprilie 2009 la 8:51 am

vroiam decit sa stiti k cel care i-a declarat ‘razboi’ (pe mail, k pe mess nu mai conversez cu ea) sint eu
(nu-i asa k nimeni nu e surprins(a)?) bon, acuma, k ea a luat-o in serios, e treaba dumisale; eu decit am glumit ah, k am ‘ciupit-o’ din cind in cind, pe ici pe colo, e f adevarat. dar asta face parte din regula jocului, right?
m-am gindit k eu as fi persoana cea mai potrivita pt acest task amuzant: nu sint din ‘industria cartii’, din ‘lumea literara’ etc etc, deci n-am ‘nimic de impartit’ cu dinsa – k sa pot fi suspectat de cine stie ce ‘interese’… asa k ideea cu ‘razbunarea’ este, ma tem, melodramatica si atit.
it was just for the fun (hell) of it – cum, de altfel, i-am spus si pe mail
have a nice day!

***

luciat Spune: 7 aprilie 2009 la 9:28 am

@ alex leo serban – nu toata lumea e dupa chipul si asemanarea ta, dar n-ai cum sa pricepi asta, tu, care crezi ca e regula jocului sa spurci tot ce atingi. have a nice life! si nu-mi mai trimite hate mail, distreaza-te impreuna cu prietenul tau isuciu pina vi se apleaca

@ kristina – cit de prost poti sa fii sa citesti ce scriu eu si sa-ti inchipui ca asta e promovare la cartile polirom? adio, prostilor!
celorlalti: multumesc frumos si poftim o cafea virtuala de la mine. si cite un gind bun pentru fiecare

***

WE Spune: 7 aprilie 2009 la 9:41 am

ALS, in bunul stil, “alege” adversarii cf. puterilor sale. Mai ales femei, asta pentru Alex Leo ca e un barbat adevarat. cu cojones cat pumnul, huevos de oro, ce mai!
daca ai ajuns sa o ameninti si sa ii trimiti hate mail, papusule intri in alte reguli ale jocului, pe care stiu ca le vei stapani, pentru ca esti un individ curajos si deloc slugarnic si lash.
cin’te’a pus sa faci astea, ma? sau esti turbat ca a publicat si ea ceva in DV? orice ar fi, tine minte ca nu exista nicio regula a jocului, decat in mintea ta, care poate ca ar tb. sa mai fie plimbata la cate un psihiatru.
sau iarasi e vreun mic pariu facut in redactie?
luciat, daca imi permiti: baneaza-l pe asta, vei avea viata mult mai usoara. si poate nu ar fi rau sa pui out in the open ceva exemple de amenintari.
si ca sa se termine cu acuzele cu polirom et al (e pana la urma cea mai prolifica editura), poate faci un pic de statistica: cate carti de la polirom, fata de cate au publicat, cate de la humanitas fata de cate au publicat etc.

***

als Spune: 7 aprilie 2009 la 9:52 am

dar SI EU public la polirom!!
acuza k ‘as avea ceva cu/contra polirom(ului)’ just doesn’t make any sense
de cite ori sa repet k nu este nicio ‘vendeta personala’, pt k n-are dc (& de unde/la ce) sa fie?!
of, cita gindire dp gard…
se pare k lumea a pierdut iremediabil dimensiunea relaxanta a ludicului pur – a bit mischievious perhaps

***
luciat Spune: 7 aprilie 2009 la 10:01 am

@ we – a, nu, doar amenintari ca o sa continue “razboiul”, asigurari “banale” ca ii face placere sa ma atace gratuit, nimic altceva. si nici macar nu e vorba de mine, e vorba ca spurca oameni care n-au nici o legatura cu mine. nu pot sa ma las transformata intr-o unealta impotriva altora, asta e tot.

@ als – te anunt ca nu mai poti comenta aici de acum incolo.
everybody: sigur ca m-am gindit inainte sa anunt ca inchei. asa ramine, toate au un sfirsit. si, vorba cuiva de mai sus, un sfirsit e un inceput
va rog sa nu-i raspundeti lui als, nu mai are nici un rost si nici n-am chef de discutii de astea. o sa sterg tot ce are legatura cu el.
multumesc frumos, inca o data, stiti voi

***

WE Spune: 7 aprilie 2009 la 10:05 am

un semn al pishopatiei este lipsa empatiei. exact ce ai zis mai sus: “s-a pierdut dimens. relax. a ludicului pur -a bit mischivieous, perhaps”. ai intrebat-o inainte daca ar adera la aceste asa zise reguli? sau tu by default stii TOT ce a fost, este si va fi? stii care ii pot fi reactiile la acel “bit”?
asa ca nu o mai da la vopsit si intors. mesajele amenintatoare prin email nu fac parte din ludic ci din harasare, chestie care o stii bine. you are harassing people “only” for the sake of ludic. asta, nu te supara, nu prea se pupa reciproc.
e pana la urma comportamentul tau cu aproape toti, mai ales cei care ii percepi sub tine – social vorbind.
singura intrebare care se mai poate pune: vrei sa isi inchida mustaria?

***

Alexandru Spune: 7 aprilie 2009 la 6:38 pm

Eu sînt dezamăgit, LuciaT. Ce dacă se spun pe seama ta (şi a altor oameni nevinovaţi) atîtea mizerii, asta nu înseamnă că trebuie să-ţi pierzi gustul pentru “dimensiunea relaxantă a ludicului pur” (cum spune domnul Alex Leo Şerban), dimensiune manifestată printr-o avalanşă de jigniri gratuite! : ))) Halucinant.
Ştii, din comentariile mele, că am năravul să dau un citat pentru orice împrejurare. Acuma mi-am amintit nişte versuri de Ion Stratan :

“Albie de porci te fac
O, ce bucurie
Cu vărsat am să te-mbrac
Şi lături o mie.”

Am intervenit în conflictul ăsta absurd pentru că îmi place blogul tău şi pentru că nici o încercare de limitare a “extinderii domeniului mîrlăniei”, oricît ar fi de modestă, nu mi se pare de prisos.
Şi eu zic că ar fi păcat să renunţi la blog, pentru că e un lucru frumos şi cinstit. Dar ţi-aş înţelege hotărîrea, oricare ar fi.

***

dragos c Spune: 7 aprilie 2009 la 10:51 am

cred ca sunt un pic inocent, dar nu inteleg indarjirea unora impotriva altora, mai ales cand e vorba de intelectuali…
imi pare rau ca-ti inchizi blogul – vali florescu, t.o. bobe sau cine oi fi – sper sa te razgandesti… vad ca noi, blogarii “livresti” (cei vechi) incepem sa ne imputinam. noroc ca vin altii din urma.
si pe mine ma mai apuca lehamitea, dar cu ajutorul altora, reusesc s-o depasesc.

***

luciat Spune: 7 aprilie 2009 la 10:58 am

@ dragos c – dar cum indraznesti sa colportezi asemenea mizerii? cum sa fiu vali florescu sau to bobe? asta e nebunie curata! nu realizezi cit de gretos e ce faci tu? jesus!
oameni buni, eu ma duc la plimbare intr-un parc, pe undeva. pe cuvintul meu ca merit niste liniste si pace!

***

yvonette Spune: 7 aprilie 2009 la 11:23 am

nu sunt la curent cu toate detaliile povestii si chiar nu inteleg…luciat, ti-am descoperit blogul acum un an si jumatate si intre timp m-ai fascinat, m-ai scos din sarite, m-ai facut sa cumpar carti de care altfel nu m-as fi atins, sa ma bucur ca esti fan tutun si matze, sa ma gandesc ca exagerezi dar ca una peste alta imi place blogul tau, in raspar, incomod uneori dar minunat, cu sare si piper si tot ce-i trebuie.
eu cred ca ar trebui sa iti asumi anumite rautati – si sa scrii in continuare…nu de dragul celor dependenti de blogul tau ci pentru ca nu e normal sa te lasi cenzurata…e la fel de firesc ce scrii tu aici, cum e firesc sa fii criticata…inteleg ca tonul e problema, dar ce s-ar intampla daca am tacea toti subit, de lehamite?
orice s-ar intampla, multumesc pentru multe multe ore de literatura faina la care am ajuns pornind de la blogul tau.

***

lainic Spune: 7 aprilie 2009 la 11:38 am

recidivez, desi n-as fi vrut.
nu inteleg de ce atita galagie pentru o simpla identitate. din sapaturi pe google am inteles ca ai fi “acuzata” ca esti vali florescu + t.o.bobe, nimic rau in asta, sint destui care isi dau cu presupusul. ce mi se pare dubios e ca te scandalizezi mai mult decit trebuie si ca v.f. si t.o.b nu se scandalizeaza si atunci e o mica problema: chiar esti ei si nu ai cum sa reactionezi sau lor chiar nu le pasa si atunci exagerezi. imi pare ca ai creat o dilema din care nici dracu nu mai iese.
ti-ai asumat o identitate pe care nu ai reusit s-o ascunzi asa cum ai fi vrut, poate ai lasat indicii false care au dus la supozitiile actuale, dar astea sint regulile blogosferei, nu cred ca ar trebui sa inchizi un proiect datorita unor amanunte atit de marunte.
si daca tot am vazut ca ai semnat lucia t. in dilema de ce nu mergi pina la capat sa spui ori ca asta e numele real sau este pseudonimul unei tipe pe care o cheama x y. chiar e atit de grava dezvaluirea, nu cred ca tii un blog de care sa-ti fie rusine si asumarea faptelor ar inchide multe guri.

***

vali florescu Spune: 7 aprilie 2009 la 11:55 am

vali florescu deja a contactat un avocat pentru a vedea daca sint intrunite conditiile pentru initierea unui proces de calomnie impotriva domnului isuciu. din discutiile preliminare, se pare ca da.

***

bog Spune: 7 aprilie 2009 la 12:03 pm

Uau, o drama virtuala in direct! Atmosfera aduce nitel cu Livada de visini… Pacat ca conita nu prea are simtul umorului, tragicului, etc, nu gusta decat umorul propriu sau pe cel de exact, da’ exact aceeasi factura, in rest toate-i cam sunt egale si echidistante si au aceeasi insemnatate, adica nici una, in afara de amorul propriu, pe care-l avem cu totii, dumneaei insa intr-o masura considerabil sporita fiind si auctore si producatoare de texte ce, iata, lucru mare, misca o micuta nisa din omenire adunata acilisea de forte misterioase. Als merge departe, treaba lui, sa fie banat, parolat, decapitat; da’ apoi sa vinda gogosi cu “ludicu’ pur” mi se pare umor curat; poate ar fi mai potrivite pt d-sa niste bloguri sado-maso cu bloggeri cultivati, zic si eu, poate l-ar intelege mai bine si nu ar mai isca asemenea drame… Am impresia ca als se poarta urat, ca sa zic asa, acilisea in blogosfera pt ca apoi sa scrie in liniste carti frumoase pt prietenii domniei sale. Ma rog. Daca conita luciat ar avea nitel simtu umorului as zice si eu da’ si bloggerii buni se impusca, nu-i asa? (se pare insa ca intre ei). Da’ nu-l are, si o sotietate fara printipuri carevasazica ca nu le are…

***

Florin Iaru Spune: 7 aprilie 2009 la 12:05 pm

Dragă luciat
Îmi pare rău. Era un blog pe gustul meu, pentru că un om căruia îi plăceau cărţile vorbea despre ele. Asta nu e suficient. Mai trebuie ca tot ceea ce scrii să fie sub zodia inteligenţei şi competenţei. Apoi stilul să ţină în gheara tastei elementele comunicării. Nu mă înteresează cine eşti şi nici ce studii ai. Dar comentariile tale au (în)trecut repede de tîmpenia obtuză, greţoasă, suficientă şi preţioasă a 99% din bloguri. (DE aia sînt sceptic şi rezistent la expansiunea blogosferei – e o prostie care pluteşte în aer triumfătoare şi care scaldă sufocant tot ce mişcă-n ţara asta.) Cu cîteva din opiniile tare n-am fost de acord. Şi ce dacă? La cîţiva din favoriţii tăi n-am reacţionat. S-a sfîrşit lumea? Oamenii nu trebuie să fie diferiţi?
În ceea ce priveşte identitatea ta (şi demersurile lui isuciu, care n-are nimic interesant de citit pe blog – dar asta nu e treaba mea, să fie sănătos), e dreptul tău să pui sau nu punct. Pe vremea cînd eram de vîrsta ta, aveam prieteni care alegeau să emigreze. Ne întîlneam scurt, degajat, înainte de plecare. Ştiam că n-am să-i mai văd niciodată, credeam despre comunism că e nemuritor. Rîdeam, beam, fumam, ne luam la revedere, ba nu, adio. Dar era dreptul lor să-şi ducă viaţa cum voiau.
De aceea, nimeni nu te poate ruga nimic. Dacă te-ai simţit jignită, e ca şi cum te-ar fi jignit vîntul sau ploaia. Un fenomen natural la fel de inevitabil ca prostia. Dacă ai obosit, e oboseala ta. Dacă ţi s-a pus pata, tot a ta e.
La revedere. Eşti sau nu eşti veriga slabă. Ai reacţionat aici ca un scriitor…
P.S.: Cînd identitatea secretă a lui alş a fost furată şi dezvăluită, mulţi oameni de calitate au luat poziţie. Ceea ce mă pune pe gînduri şi mă dezgustă e că între victimă şi călău nu e decît o chestie de oportunitate. Dacă are prilejul, victima poate fi un călău perfect…
Uf, ce bine că am prietenii vii, gălăgioşi, băutori, fumători. Viaţa bate netul. Să-ţi fie binişor!
Ultimul P.S.: Cît masochism, să intri şi să comentezi pe un blog care nu-ţi place şi să scociorăşti în identitate cuiva care te lasă rece. Aşa, de amorul artei!

***

vali florescu Spune: 7 aprilie 2009 la 3:28 pm
draga luciat,
te rog mult, nu renunta la blog pentru mine. nu cred ca are sens si decizia ta va afecta mult prea multi oameni, taindu-le orice urma de speranta ca se mai poate naste si ceva bun si frumos.
este de departe cel mai frumos gest pe care l-a facut cineva vreodata pentru mine, insa cred ca este disproportionat. eu o sa incerc sa-mi reglez conturile cu isuciu in alta parte.

***

mircea cartarescu Spune: 7 aprilie 2009 la 4:45 pm

Draga luciat, dragi prieteni, ma intristeaza perspectiva ca blogul literar cel mai adevarat, mai inteligent si mai dezinteresat sa dispara. Dar e in logica lucrurilor. Eu insumi ma gandesc de ani de zile sa parasesc aceasta tara trista si fauna ei, si o voi face intr-o zi. O inteleg pe lucia, ii inteleg pe toti cei care nu mai pot. luciat vorbeste de ticalosi. Asa este, e lumea lor, nu stiu cum pot fi atat de multi in jurul nostru. Libertatea opiniei, care-ar trebui sa faca din bloguri si forumuri insule de civilitate, le-a transformat in troace pentru porci. Fiindca libertatea nu e pentru analfabeti si trogloditi.
Vreau sa spun si cateva lucruri concrete. Mai intai, ca luciat mi-a facut intr-o seara onoarea de a se intalni cu mine. Am baut o cafea impreuna, in oras. A fost unul dintre cele mai magice momente ale vietii mele. Daca nu am inca Alzheimer, va spun cu mana pe inima ca ea nu este nici Vali sau Teo (bunii mei prieteni), nici altcineva din lumea literara. Iar mie inca nu mi-a spus nimeni ca mint sau ca ma implic in cabale de orice fel. Apoi, e total fals ca luciat a facut jocul Poliromului sau a oricarei alte edituri. Se intampla doar ca enorm de multe carti romanesti si straine au aparut in ultimii ani la Polirom. Nu aveai cum sa le eviti. Eu nu sunt, cum stiti prea bine, autor Polirom, ba chiar dimpotriva, ar fi zis Caragiale, dar nu pot sa nu observ – si sa nu laud – efortul acestei edituri in promovarea literaturii romane, mai ales a celei tinere. Dar adeseori luciat a scris cu finetea si empatia atat de cunoscute despre carti aparute la multe alte edituri.
In fine, deplang conflictul, absurd de la inceput, dintre doi dragi prieteni ai mei, leo serban si luciat. Daca s-ar cunoaste, cei doi s-ar place nespus de mult. Asa, leo a declansat un friendly fire total gratuit impotriva unui blog exceptional, de parca n-ar exista suficiente tinte in jur, oh, Doamne, sunt chiar prea multe.
Ii multumesc luciei t pentru orele pe care, de cand mi l-a semnalat Cristi Teodorescu, le-am petrecut, mereu cu placere, pe blogul ei.

mircea cartarescu Spune: 7 aprilie 2009 la 4:50 pm

„jocul Poliromului sau AL oricarei alte edituri”, imi cer scuze pentru greseala de acord.

***

nihilistul Spune: 7 aprilie 2009 la 7:33 pm

In viata, draga Luciat ( si nu in carti) nu e bine sa te superi “ardeleneste”, adica iremediabil…
als nu a facut altceva decat sa te tachineze ( e o slabiciune a lui, pasabila, un reflex ludic-provocator )
Pana la urma cred ca intre voi s-a inserat un malentendu
Te asigur ca – dincolo de lumea virtuala – este un interlocutor fascinant si agreabil, stiutor de carte ( si in ciuda aparentelor un tip sensibil si altruist…desi niciodata n-ar recunoaste asta)
Cat priveste ura manifesta si gratuita a unora ( in care intra si efortul stupid al “deconspirarii) ocoleste-o cu aceeasi eleganta cu care scrii despre carti…ia-o – la limita – drept o dovada a galonarii de care se bucura blogul tau…
Dumneata stii bine ca esti iubita si pretuita de cine conteaza ( si de cine nu conteaza, bunaoara de mine -;) si ca refuzand sa mai scrii vei mai otravi putin – si asa destul de otravita – lume literara…
Problema ( inclusiv cu bunul si dragul “Mirciulica” -; ) e ca si tu si dumnealui ( care, inca, n-a abandonat gandul pribegiei) nu intelegeti ca nu mai apartineti de mult voua-insiva, si ca, implicit, nu mai puteti lua decizii de capul vostru parasindu-ne ca pe niste bastarzi -;
Unde se vor duce, draga Luciat, diminetile albastre ale fetelor uratzele si interiorizate care viseaza sa scrie literatura si care isi adapau de aici setea si sanatatea determinarii? -;
Ce se va alege de voyeurismul nostru de cititori bolnavi care isi preluau de la dumneata serotonina lecturii ? –
Plus ca nici tu – fii sincera- n-ai sa poti sta mult timp fara carti ( cafea si tutun) si fara deprinderea asta , indelung exersata, de povestas a-l povestasilor…

***

luciat Spune: 7 aprilie 2009 la 9:01 pm

vorba cuiva de mai sus, a fost misto timp de aproape 3 ani – pentru mine sigur a fost, in general. dar nu se mai poate, chiar nu. in ultima vreme m-am ferit si sa comentez pe bloguri care-mi placeau, ca sa nu alimentez conflicte si ca sa nu vad oameni misto injurati doar din cauza mea. si nu dramatizez cu nimic, o spun rece si clar.
multumesc mult de tot pentru sustinere, si pentru comentarii, si pentru mailuri – sint mai mult decit emotionata! am avut parte si de simpatie si de intelegere, peste cit puteam spera la inceputul blogului, a fost extraordinar pentru mine si ma bucur mult ca a fost blogul asta in viata mea! a insemnat enorm.
ce sa mai zic? don’t worry about me, aveti grija de voi! eu n-am nici o problema, serios. putea sa nu-mi treaca prin cap sa tin un blog, oricum, si n-as fi stiut niciodata o gramada de lucruri despre mine, despre altii, despre multe carti pe care le-am citit datorita voua
multumesc – din toata inima

***

Pentru ultima data va spun: pe scurt, nu sint nici una dintre persoanele despre care s-a birfit pe net sau altundeva in legatura cu mine. Tot ce am scris aici despre umila mea persoana e adevarat. Nu pot sa ma repet la nesfirsit, e din cale-afara de plicticos. Imi cer scuze de la toti cei pe care-i dezamagesc, dar m-am saturat de ticalosi, mi-au stricat cheful sa scriu despre carti si despre autorii lor.

So it goes, vorba lui Vonnegut (si nu, nu sint nevasta-sa ))))))))))))))).

http://www.terorista.ro/2009/04/07/aproximativ-trei-ani/


Update: Suntem anuntati in „off” despre plângeri depuse de catre grupuri de cititori in legatura cu asa zisa ba disparitie, ba aparitie, a unor materiale postate ba pe Corabie ba pe Arca, ba-n carutza, ba-n teleguta. Doresc sa-i informez pe onori cititorii nostri ca pot sta/dormi linistiti la locurile lor. N-a disparut nimica. Materialele a caror misterioasa disparitie a fost invocata se gasesc:

AICI si AICI. Pentru orice alte nedumeriri va rugam sa consultati ar-Hiva.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 43 Comments »

America lor

Posted by arcaluigoe pe August 14, 2011

Se dedica d-lui Kibby.

Germania e greu de comentat. Mult mai la indemana e America. Sa comentam asadar:

America mea / Acum doi ani am fost invitat la un festival de poezie in Luxemburg.

Acolo am locuit in tot soiul de castelute si orangerii si-am fost indopati pana la refuz cu somon, caviar si creveti. Totul era excesiv de opulent, respira acea prosperitate de film glamoros care pana la urma devine indecenta. Am fost cu atat mai mirat cand, la sedinta de deschidere a festivalului, directorul manifestarii a tinut un discurs in termeni pe care-i stiam cat se poate de bine. Am aflat din nou ceea ce mi se spusese si in tara de-atatea ori: cat de putred e capitalismul, ce rau e in societatile consumiste, cum se alieneaza omul in lumea occidentala. Am mai aflat ca fortele revolutionare salasluiesc azi mai ales in lumea a treia, si mai cu seama in tarile arabe. Mai presus de orice, am aflat ce imperiu criminal e America si mi s-a fluturat prin fata si o scrisoare de protest, in numele poeziei si al libertatii umane, impotriva interventiilor americane in Afganistan si Irak, pe care ni s-a cerut s-o semnam in corpore. S-au citit apoi poezii. Mai toate cu acelasi profil. Invitatii erau mai cu seama din randul „fortelor revolutionare“. Dar pana la urma tot America s-a dovedit cea mai tare din parcare: o poeta new-yorkeza i-a uimit (cred) pana si pe magrebieni urland literalmente un poem in care America era mereu numita „rogue state“ (stat talharesc). Apoi s-a luat pauza si ni s-au adus din nou frumoase tarte cu caviar…

Prima mea calatorie dupa revolutie a fost in Statele Unite. Timp de trei luni am strabatut tinutul dintre cele doua oceane, am vazut buna parte din marile orase, am vizitat cateva campusuri universitare, am fost prin muzee, biblioteci si librarii. Am incercat sa fac abstractie de marele mit american cu care noi toti am trait sub comunism atatea zeci de ani. Am vrut sa vad totul cu ochii mei si sa judec cu mintea mea. Am intalnit o lume extraordinar de diversa, imposibil de redus la cateva clisee pozitive sau negative. Dar atunci mi s-a parut, fara nici o-ndoiala, una dintre cele mai bune si mai frumoase lumi construite vreodata de om. Nu am intalnit acolo acel „comunism la varf“ despre care a vorbit cineva, nici puerilismul, nici „lipsa de radacini“, nici incultura, nici macar obezitatea pe care-ar produce-o hrana de la fast-foods. M-am intors din Statele Unite incantat si fericit, mai mult, mandru ca oamenii au putut cladi o asemenea societate.

La-ntoarcerea din tara insa, doi distinsi intelectuali romani s-au straduit, o noapte-ntreaga, sa ma convinga ca n-am vazut bine, ca am umblat peste tot in America avand ochii larg inchisi. Atunci am fost teribil de socat auzind ca pamantul pelerinilor si-al parintilor fondatori e, de fapt, „cea mai nedemocratica tara din lume“. Cum? Mai nedemocratica decat Cuba? Decat Coreea de Nord? Da, chiar asa. Si, pe masura ce whisky-ul isi cobora nivelul in sticla, America se zugravea tot mai monstruoasa. O dominatie a banului, a fortei militare brutale… Rasista, sexista… Distrugatoare a adevaratei culturi… Am facut in acea noapte greseala sa ma angajez in discutie. Inca nu stiam ca nu poti discuta cu oameni care deja cunosc adevarul absolut. M-am simtit adanc ranit in credintele mele si mai ales descumpanit: daca era chiar asa? Daca seductia superficiala si perfida a Americii (un fel de „Matrix“ sau de opiu pentru popor) imi anesteziase simtul critic? Mi-am revazut infrigurat lecturile si amintirile. Am recitit revistele cu dezbaterile din lumea americana… In ciuda avertismentelor vigilente ale celor doi, dragostea mea pentru aceasta lume – deloc ideala, asa cum s-ar fi vrut comunismul, dar in care eu am trait cateva luni experienta unei adevarate bucurii – a supravietuit. Si supravietuieste mai departe.

De-atunci, am suportat mai usor socurile succesive, tot mai intetite. Sa fii azi antiamerican e foarte „trendy“, chiar si-n Statele Unite. Eram la Berlin cand au cazut turnurile gemene. A doua zi, mii de oameni au iesit in strada nu in semn de protest impotriva terorismului international, ci contra militarismului american. O carte ca „Macdonaldizarea societatii“ „demonstreaza“ foarte serios ca restaurantele McDonalds, simbolurile Americii, sunt urmasele directe ale sistemului de incinerare a cadavrelor de la Auschwitz. Mi-am pastrat la urma exemplul cel mai simpatic. Un tanar antiglobalist protesta intr-o scrisoare, in „Dilema“, impotriva consumismului din lumea noastra alienata si povestea ca un prieten elvetian venit in Romania cumparase de-aici un sapun „Primavara“. Dar de ce, il intrebase junele, caci doar ai la tine acasa sute de feluri de sapunuri produse de marile firme. „Pentru ca miroase altfel!“, ii raspunsese elvetianul. Intr-adevar, mizeria miroase altfel, poate chiar fascinant pentru cel trait intr-o plicticoasa prosperitate.

Nu sunt analist politic, sunt un simplu muritor. In judecatile mele ma ghidez dupa ceea ce vad cu ochii mei. Incerc sa filtrez informatiile care vin catre mine si sa nu ma las manipulat sau sedus. Este, fireste, extrem de greu. Poate ca vreodata mi se vor deschide ochii si voi fi de acord cu poeta americana care vede-n tara ei un stat talharesc. Deocamdata insa, nici macar politica lui George Bush n-a reusit sa altereze splendoarea tomnatica a Americii mele, amintirile mele din Iowa City si San Francisco si New Orleans, alergarea mea de Forrest Gump prin peisaje ce nu erau de pe lumea aceasta.

Sunt independent si traiesc in US de multi ani. Desi l-am sustinut pe Bush acum patru ani am votat de aceasta data impotriva, nefiind insa convins ca un presedinte democrat cu o majoritate republicana in senat si casa ar putea face mare lucru din ceea ce a promis. Motivele votului meu sunt urmatoarele:

1. Administratia Bush s-a dovedit incapabila la nevoie sa protejeze America de un atac terrorist. Nu stiu convins ca democratii ar fi fost mai eficienti, dar pana una alta sa ramanem la fapte, nu speculatii.

2. Premizele razboiului din Irak s-au dovedit a fi false in cele din urma. Inventate? Nu stiu, posibil, sunt destule argumente de ambele parti. Ceea ce conteaza este ca SH nu reprezenta un pericol imediat pentru America, iar intre el si 9/11 nu s-a gasit o legatura directa. Un razboi pornit pe premise false este impardonabil pentru orice presedinte in exercitiu.

3. Administratia Bush a cheltuit iresponsabil in ultimii patru ani, ceea ce va duce la o incetinire a ritmului de crestere economica sau stagnare pentru o durata de cel putin cativa ani. L-am sustinut si sustin pe Bush in programul sau de scadere a taxelor, dar daca decizi sa aplici un asemenea program ce implica scaderea semnificativa a venitului, nu iti mai poti permite sa te lansezi comcomitent si iresponsabil in conflicte militare fara justificare cum a fost cel din Irak. Rezultatul: un deficit bugetar imens in numai trei ani. De platit insa, nu vor plati numai cei ce il voteaza pe Bush, ci si eu pentru greselile si ignoranta altora.

Sunt destui romani fie in America, fie in Romania care il sustin neconditionat actualul presedinte. Multi pleaca de la ideea falsa ca partidul republican este anti-comunist iar cel democrat apropriat organizatiilor de stanga din Europa. Apreciez si impartasesc convingerile anticomuniste ale acestora. In realitate insa, programul politic al democratilor americani este de centru-dreapta judecand dupa spectrul politic european, nicidecum de stanga. Destui intre democrati sunt social-liberali si financiar-conservatori, precum este cazul si multor independenti. Democratii in prezent sustin cresterea taxelor pentru cei cu venituri foarte mari, pentru sustinerea unor programe sociale care, desi necesare, sunt ignorate in general de republicani. In US exista trei partide de stanga, nici unul cu sustinere semnificativa: doua socialiste si miscarea verzilor care e mai mult un partid de socialisti cu preocupari de mediu, daca vreti. Deci, inca o data, pentru cei care cred ca democratii sunt ceva asemanator cu PSD-ul romanesc: partidul democrat, desi de stanga in comparatie cu cel republican, este de dreapta in comparatie cu alianta democrata din Romania, de exemplu.

Cateva lucruri care ar trebui sa-i dea de gandit domnului Ungureanu, ale carui articole recente, desi excelent scrise, denota o cunoastere limitata a motivelor ce stau la baza realegerii lui Bush:

– Cei care voteaza pentru Bush traiesc preponderent in regiuni rurale, sunt de varsta medie si inaintata, sunt credinciosi, nimic rau in asta, si eu ma duc regulat la biserica. In Romania un electorat cu caracteristici similare voteaza PSD-ul de patrusprezece ani. Exista vreo asemanare intre partidul republican si PSD-ul romanesc? Nu, cele doua partide sunt la poli opusi din punct de vedere politic. Electoratul pe care se bazeaza ambele organizatii, insa, se aseamana izbitor pentru ca si intr-un caz si in celalalt avem de a face cu o populatie in general conservatoare si relativ usor de manevrat politic.

– Manevrele politice la care au apelat republicanii de aceasta data au fost foarte eficace, iar raspunsul democratilor a fost intotdeauna fie inexistent, fie intarziat si slab. Un exemplu este prezenta pe buletinul de vot a unor intrebari cum ar fi introducerea unor amendamente la nivel de stat in privinta definirii mariajului sau restrictii privind recunoasterea drepturilor celor din cupluri homosexuale egale cu ale celor din cupluri heterosexuale, lucruri sensibile si opuse vehement de cei credinciosi. Introducerea acestor referendums a adus la vot o multime de persoane care, desi republicani sau conservatori fara apartenenta politica, ar fi stat mai degraba acasa nefiind chiar convinsi ca Bush face in prezent o treaba prea buna. Votand pentru referendums au votat si pentru Bush, mai degraba impotriva lui Kerry. O idée magistrala la care democratii nu au gasit replica.

– Am spus mai sus ca multi dintre cei ce au votat actuala administratie sunt usor de manevrat politic. Pe ce baza afirm acest lucru? Un exemplu este valorile morale ale celor doi candidati de care au facut atata caz republicanii in timpul campaniei. Amandoi candidatii au familii serioase, cu copii. Amandoi se duc in fiecare duminica la biserica, unul fiind catholic, celalalt baptist. In timp ce despre Kerry nu s-a auzit sa fi avut probleme sociale, Bush este cunoscut ca betiv in trecut si ca a consumat ocazional si alte droguri sociale. Nu am auzit nimic negativ inca de copiii lui Kerry, dar am auzit de fetele lui Bush care desi nu aveau varsta legala au fost prinse repetat prin baruri consumand alcool. Pe mine unul nu ma deranjeaza, fiecare este liber sa faca ce doreste si sa-si creasca copiii cum crede, dar cum au ajuns multi dintre sustinatorii lui Bush la concluzia ca si Kerry are valori morale mai slabe decat actualul presedinte? Cum au ajuns aceiasi sa vada in cuvantul liberal ceva urat, jignitor? Daca liberal inseamna sa fii pentru dreptul inalienabil al fiecarui individ sa-si randuiasca viata fara interferenta celorlalti, dreptul fiecarei femei de a decide cand sa aiba un copil si cand nu (cel putin in primele sase luni de sarcina), ori dreptul homosexualilor de stabili uniuni civile, atunci si eu sunt liberal si consider ca orice persoana democrata este liberala prin definitie. Cum de s-a ajuns ca un veteran de razboi decorat pentru meritele sale in Vietnam sa se apere impotriva atacurilor venite dinspre diferite grupuri pro-republicane care sustin, culmea ridicolului, realegerea unui presedinte care a fugit de razboi la vremea lui si, totusi, conduce o tara la razboi in prezent? Simplu – prin manevrarea politica a unor minti credule.

– Terorismul a fost al doilea motiv declarat de vot pentru Bush dupa valorile morale. Ori atacul terorist cel mai dureros pe teritoriul american A AVUT LOC in cursul administratiei Bush. Daca nu existau teroristi in Irak inainte de razboi, acum sunt cu duiumul, dovada ca metodele actuale nu sunt deloc eficiente. UBL, direct raspunzator pentru 9/11, se plimba liber, distribuie inregistrari video in care isi permite cu nerusinare sa lectureze publicul american si continua sa racoleze noi membrii pentru o organizatie criminala. Cum Dumnezeului atunci aproba unii ce a facut Bush pana acum in razboiul anti-terorist cand el este total ineficient? Doua motive: dezinformare si credinta multor simpatizanti republicani, dar si independenti, ca democratii sunt in general sovaielnici.

– Se intreaba cineva oare de ce, daca Bush este atat de eficient in combaterea terorismului international, iar Kerry, vezi Doamne, nu ar fi, cei din New York, cei care au suportat direct consecintele atacului 9/11 si care ar fi teoretic tinta principala a unor atacuri in viitor, au votat totusi impotriva actualei administratii in majoritate covarsitoare? Sa fie ei doar o adunatura de destrabalati “fara valori morale”, ori o adunatura de „liberali” nenorociti?

Sa fim bine intelesi: nu sunt dintre cei cu vederi de stanga care s-au transformat peste noapte in “pacifisti” si consider de exemplu ca razboiul din Afganistan a fost pe deplin justificat. Dar de aici si pana la a sustine neconditionat o administratie pe motive nejustificate dupa o multime de greseli comise intr-un timp atat de scurt, mi se pare cale tare lunga. Asemanator cu mine gandeste cealalta jumatate a publicului american. Imi scot palaria in fata strategiei excelente in campania electorala a republicanilor, si ii doresc actualului presedinte mai multa intelepciune in urmatorul mandat. In acelasi timp, le doresc democratilor sa gaseasca cel putin un strateg de talia lui Rove daca mai spera sa castige in viitorul apropriat. Celor dezolati de rezultatul acestor alegeri le sugerez sa gandeasca ca putea fii mai rau – mai sunt totusi numai patru ani si nu opt. Sper, insa, d-le Ungureanu, sa reflectati putin asupra celor scrise mai sus.

Textele de mai sus sunt scrise de doi autori: Mircea Cartarescu si Graham Frank. Care ale cui sunt nu vå va fi greu sa detectati, decelati, in fine… De cand l-am vazut intâiasi data pentru prima oara mi-am dorit acest text vârat in discutii tematice purtate de competenti anonimi. Daca nu acum, atunci la toamna. Cu vin si cu pastrama. De la pescarie, cu drag al dv. dl. Goe, cu un nisetru dinainte.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , | 2 Comments »

La multi ani copii

Posted by arcaluigoe pe Iunie 1, 2011

La multi ani copiilor de toate varstele (intre 0 si 99 de ani). Azi si numai azi mai sunt 44 de ani pana cand Mircea va implini varsta lui Sabato. Pentru ca Sabato-l asteapta. La multi ani Mircea Cartarescu.

să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur
că mâine vom fi pradă inundaţiilor, surpărilor de teren, beţiilor crâncene,
că mâine un ieri cu labe de păianjen de fân îţi va umbla în cârlionţii de flori ai coiffurii
zăpăcindu-te, ambetăndu-te . . .
să fim tandri, bâigui poligonul căţelu lipindu-şi irişii
de şoldurile voluptoase ale autobazei filaret
să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu
să fim tandri, mai zise o muscă.
primăvara ne lingea ca un pechinez pe faţă, pe mâini
ne făcea să ne întrebăm ce gust om avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele,
primăvara ne mângâia depăşind uneori limitele maternităţii sau prieteniei nevinovate
arătându-şi provocatori sânii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit
oh, mai rămâi, şopti lustra către o scamă de pe covor,
nu vrei să te urci la mine? bem ceva, ascultăm muzică, îţi arăt biblioteca . . .
nu vrei să rămâi în noaptea asta la mine?
să ne ţinem de mână, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza
iepurelui de tablă din vitrina cu jucării.
să ne iubim, să ne amăm, să creştem şi să ne înmulţim
cântau tergarulile şi velurul, drilul şi chembrica pe gabroveni
le răspundeau până la răguşeală plutonierii şi norişorii
să facem chestia aia, gâfâiau frizeriile.
ca nişte becuri electrice legate în serie
nervii plezneau pe antebraţ, venele se umflau pe torace,
în nări analizatorii mirosului îşi încuiau paltoanele în dulapuri
şi indicele de refracţie îşi halea sandviciul cu carne de pui
în holbarea perversă a ochiului.
ce de ocheade, câte accidente din neatenţie,
conturi încheiate, polite plătite,
îngeraşule, strănuta plămânul când se privi în oglindă
şi văzând în urma lui o uzină.
primăvara ne întindea pe pâine felia groasă de televizor
mintea noastră era îmbâcsită de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de tranşee,
deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului invizibil
la ochii catifelaţi ai omului care trece prin zid…
creierul nostru îşi amintea de când stătea ghemuit
de când pulsa, de când palpita, fojgăia, colcăia, mişuna, şerpuia
antebratul îşi defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene,
urechea – sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsului
şi bulele de hidrogen pleznind malaria peste faţă.
ai încredere în mine, gânguri flora întestinală
întinzându-se voluptos în braţele groazei
care purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc,
dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,
crudelo, nu mă chinui, rânjea maxilarul spre maxilar.

venea seara, oraşul se anima,
venea noaptea, străzile sfârâiau ca sifonul,
să fim tandri, loz necâştigător, să fim tandri, bătător de covoare,
să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri!
în rochii de moloz şi nuiele verzi, de mezeluri şi de brânzeturi,
spoite cu vodcă şi motorină emoţiile ieşiseră la agăţat.
prin ganguri şi pasaje acoperite cu geam colorat
câte un pisoi zgâria în lădiţa vreunui dafin
şi în berării ospătarele se lăsau deşurubate de vii contra cost.
să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu,
şi apoi să ne-nşelăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinţi,
să ignorăm influenţa exercitată în psihicul nostru
de complexul lui grozăveşti.
primăvara priveşte galbenă prin stratosferă, gâdilată de ozon şi de ioni,
să ne cunoaştem mai bine, melcule, zice,
să ne îmbrăţişăm, depoule, hârţiuto, tomberonule …
iar noi la ţâşnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apă
chiar lângă policlinică, şi până şi copacii
miroseau a dentist.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: | 29 Comments »

Care floare-i mai frumoasa?

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 26, 2011

Gratie insistentei bunului meu amic virtual Radu Humor am descoperit cateva texte excelente care-i fac o reclama nesperata favoritului sau politic Crin. Iata cateva esantioane super(b)-articulate care fac anatomie pe ginasa botanica extrasa din fauna zooanelor politice de pe Dâm-bo-vitza veche:

1. Vladimir T. si Angela F. – Metafizica lui “terchea berchea”: Crin Antonescu si democratia romaneasca: Mai intai tragedie, apoi farsa, asa suna o vorba celebra, una din putinele ce-si mentin actualitatea, din opera lui Karl Marx. Cam aceasta ar fi diferenta intre un Gh. Tatarescu si pateticul (in sensul englez al cuvantului) Crin Antonescu. Cand, pe 1 decembrie 2009, dupa penibila descindere de la Timisoara, l-am numit “Guţă Antonescu”, liderul penelist a explodat furibund. Se intreaba unii de ce ii acord atata atentie unui personaj labil pe care l-am descris aici, pe Contributors, drept un Zelig al politicii romanesti, deci ca pe o fiinta cameleonica… Citeste mai mult AICI… DAR …SI AICI

2. Andrei P.  Crin Antonescu – Un politician second-hand… Psihanalitic vorbind, modelul lui e Traian Băsescu. Pe care, tot psihanalitic, vrea să-l suprime. Exhibă virilităţi, autoritarisme şi trivialităţi, care însă nu se potrivesc siluetei lui mai curînd inconsistente. Rică Venturiano se joacă de-a Vlad Ţepeş. Ţîfna lui are ceva neconvingător, contrafăcut, mărunt resentimentar. Nu poate fi contrazis fără să devină agresiv şi prost-crescut, se dispensează băţos de orice loialitate de partid, impune alegeri convenabile „pe liste“, trădîndu-şi partenerii de mai ieri, face guverne din umbră pe acelaşi principiu, se fîţîie oportun între convingeri şi declaraţii contradictorii. Ba mănîncă securişti pe pîine şi dă de pămînt cu Mona Muscă, ba se bălăceşte în sofisme ieftine pentru a-l obloji pe Dan Voiculescu, ba vrea să construiască „trainic“ cu UDMR, ba se luptă cu iredentismul, mirosind pîrtia electorală pe care i-o poate deschide un obosit discurs naţionalist. Strategiile lui, oricît de zgomotoase, au ceva provincial, de import, fără armătură şi fără contur. Iar ceea ce amuză şi stupefiază – am mai spus-o – e o veselă complezenţă faţă de sine însuşi: o impudică mulţumire de sine, o definitivă inaptitudine de a admite că, din cînd în cînd măcar, poate, ca tot omul, să bată cîmpii. Uneori (des), spune lucruri aiuritoare…. Citeste mai mult AICI…

3. Mircea C. – Al patrulea conjurat … Adevărul este că pe lângă noi, cei trei complotişti, există şi un al patrulea, căruia, ca geniu al calomniei, nu merităm nici să-i legăm sandalele. El singur a uneltit împotriva dumneavoastră mult mai mult decât toate agenturili autohtone şi străine, şi dacă, în ciuda căderii noastre, conspiraţia totuşi va triumfa, el va fi vinovatul moral. Acest odios agent, profitând de întâmplarea că se numeşte tot Crin şi tot Antonescu, vi s-a substituit în momente de răscruce ale istoriei recente şi, în numele dumneavoastră, a comis cele mai nătânge şi mai compromiţătoare fapte imaginabile. Numai noi am ştiut tot timpul că nu dumneavoastră, ci el a chiulit din parlament atât de mult, încât vi s-a dus vestea că aţi fi chiulit într-a patra şi de la lecţia „Povestea unui om leneş”. Citeste mai mult AICI… DAR … si AICI

Bibliografie selectiva:

Tratat de BOTANICA – Vol. I

Tratat de BOTANICA – Vol. II

Tratat de BOTANICA – Vol. III

Tratat de BOTANICA – Vol. IV

Tratat de BOTANICA – Vol. V

Tratat de BOTANICA – Vol. VI

Tratat de BOTANICA – Vol. VII

Tratat de BOTANICA – Vol. VIII

Crestomatie

Faptul ca Bidonul Gol reuseste sa capteze atentia atator vorbitori de elita, este mai mult ca sigur un semn Divin al unui mare si glorios viitor. Botanisti din toate tarile uniti-va.

Profit de ocaziune pentru a-i adauga in blogroll pe excelentii vorbitori, mânuitori de cuvinte si idei, artisti ai verbului si ai limbii romane, Angela Furtuna si Vladimr Tismaneanu. Ii multumesc si d-lui Radu Humor pentru insistenta cu care mi-a atras atentia asupra lor. Tuturor celorlalti va multumesc pentru atentie!

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 68 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: