(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Posts Tagged ‘Mircea Vasilescu’

Artă AND, OR, XOR Adevăr

Posted by Arca lui Goe pe iulie 26, 2015

Despre relația (concubinajul ?!) dintre arta și adevăr, c-o exista, că n-o exista așa ceva, sigur există, au vorbit convingător mulți critici de arta (niciun critic de adevăr), oameni învățați, cu carte, care au studiat la facultăți despre așa ceva. Inclusiv facultăți de arte plastice. S-au născut chiar ideologii (mărețe) cu prilejul dezbaterilor despre inextricabila corelație a frumosului cu adevărul și și vice-versa. Savanți, filosofi, poeți, cărturari si chiar eseiști au încercat (fără să reușească pe deplin) să elucideze dacă între arta si adevăr există (sau nu) o relație de interdependenta sănătoasă, reciproc avantajoasă, în care cei doi poli ai binomului se slujesc cu credință unul pe altul, în sensul că arta-frumosul-emoția estetică denotă adevăr și invers, adevărul odată relevat emoționează, producând emoție estetică, artistică, fiecare adevăr notabil fiind în sine o capodoperă. Rezultatele abundente ale muncii lor perene pot fi folosite ca argumente pro și contra într-o eventuală polemică pe aceasta tema, rezervată marilor spirite, erudiților și geniilor, făcând inutilă o cercetare directă a problemei. Ce rost ar avea să fie reinventat accidental tomismul? Adevărul trebuie acceptat indiferent unde anume este găsit. Bibliografie exista din belșug, slava Domnului.

Fără nicio intenție anume, din greșeală, au ajuns să discute despre aceste taine doi calici novici, ale d-l Goe si d-l INTJ, care nu-s in stare nici măcar să-si cumpere și ei acolo (ca să aibă în casă) vreo mâzgăleală de Jackson Pollock cu care să impresioneze damele amatoare de expresionism abstract. Din vorba-n vorba, au ajuns sa constate că se plasează pe poziții antagonice rău de tot. D-l INTJ crede că, esențialmente, arta conține adevăr (sau măcar fragmente ori urme de adevăr) și că în absenta necesarului strop de adevăr gestul artistic este lipsit de orice valoare, lipsit de sens, non-artă. Pentru d-l INTJ, în procesul emoționării spectatorului, prezența acestui adevăr întrece cu mult în importanță componenta estetică (frumusețea) capodoperei. D-l Goe dimpotrivă. După câte am putut de-duce, în viziunea d-lui INTJ adevărul imbricat în opera de artă are valoarea unei informații, o informație utilă, neredundantă și originală, pe care artistul o transmite spectatorului avizat, pregătit (educat) sa perceapă acea informație. Din câte am înțeles d-l Goe, nu. Nu crede așa ceva. D-l Goe considera că arta și operele de artă nu conțin niciun pic de adevăr ci doar frumusețe, o frumusețe înaltă, artificială, simbolică, cu unicul scop de a emoționa. Arta încearcă să redea (deformând inevitabil, involuntar) și să amelioreze (voluntar) realitatea. Adică să o falsifice, înspre frumos (nu necesarmente spre bine sau adevăr). Un poem despre farmecul nopților cu luna nu conține nici un adevăr anume despre serile cu luna pe care le evocă. Poemul alterează dramatic realitatea redată, bazându-se pe faptul ca spectatorul deține (deja) informații despre serile cu lună, ceea ce-l va ajuta sa accepte, cu emoție, varianta alternativă, mai frumoasă, pe care poemul i-o oferă. Mai aproape de adevărul nopților cu lună, este el spectatorul, care, vrăjit de poezie, accepta sa renunțe la „adevărul” sau in favoarea frumosului fals, livrat de către artist.

Adevărata opera de arta este aceea care-l convinge pe spectator nu numai ca l-a ajutat să descopere și să înțeleagă chiar farmecul nopților cu lună, ci sa-l facă să creadă spontan, ca poemul nu face decât sa-i traducă – în cuvinte – ceea ce el însuși și vedea și simțea în nopțile cu lună (măgulindu-i-se astfel ființa), că poemul îl ajută (doar) să se exprime, să se înțeleagă pe sine, să-și înțeleagă sufletul, una cu al artistului (aceeași anvergură). In realitate nimic din toate acestea nu se întâmpla. Daca nu este un impostor, artistul nu-si creează capodopera in scopul de a face vreun serviciu vreunui posibil spectator, de genul celui descris mai sus, chiar daca nu exclude acest gen de efecte colaterale ale capodoperei sale. Exista desigur impostori talentați (geme lumea), psihologi rafinați, care știu să manipuleze emoțional publicul cu false capodopere, cu trucuri, cu „creații” care rămân consemnate, validate si acceptate ca opere de arta întrucât reușesc să creeze toate efectele colaterale așteptate, adiacente unei capodopere veritabile. Este si aceasta o „artă” (ca să zicem așa). Daca nu este un impostor, artistul se recreează exclusiv pe sine pentru sine, gestul artistic fiind unul profund individual si egoist, artistul creându-și sieși chip cioplit, o realitate alternativă mai potrivită, mai frumoasă, un fals emoționant pentru el însuși, întru concilierea lui însuși cu realitatea constrângătoare. Succesul la public, admirația martorilor, sunt doar drogul care-i conferă iluzia că bătăliile sale ar fi fiind încununate de succes si trebuie continuate. Orice capodopera artistica (ingenua) are, vai, nevoie sa fie validată de public, pentru a fi (o) creație artistica, indiferent cat de sincer va fi fost artistul in forul sau interior in actul creației. Catastrofica relație a sincerității cu adevărul. Ce altă mare minciuna zace aici, fiind izvor al multor pervertiri, in faptul ca un gest (artistic) individual, egoist, al insului, al lui pentru sine, are inexorabil nevoie de validarea capriciosului public…

Creația artistica, după cum foarte frumos spunea Emil Cioran în capodoperele sale artistice, este o calomnie la adresa Universului, o măsluire a acestuia, o răstălmăcire. Niciun adevăr. Numai minciuna si frumusețe. Din respect pentru frumusețe ar trebui sa nu ne mințim in plus spunând ca noi umblam după adevăr, ci să recunoaștem deschis, sincer, onest, bărbătește, ca asta este ceea ce dorim, ceea ce ne trebuie, frumusețe (si atât), emoționantă, mișcătoare… oricât de mincinoasa ar fi. Arta este abilitatea artistului de a construi structuri simbolice, necesare lui insusi, capabile, in mod colateral, sa-i mai emoționeze si pe altii, pe „noi” spectatorii (mințindu-ne daca trebuie), fără a ne oferi nici un adevăr, nicio informație in plus, ci doar iluzia ca acea construcție simbolică, sofisticata, are (a dracului fatalitate) o replica echivalenta perfect valabila, in sufletul nostru, al spectatorului, o potriveala uluitoare, tulburatoare, imposibil de asimilat vreunei coincidente accidentale, si ca prin urmare (da domnule) exprima adevărul.

O opera de arta este o minciuna care remodelează spontan sufletul spectatorului, (înainte ca acesta sa prinda de veste) astfel încât, la momentul adevărului, coincidenta simbolica dintre opera (sufletul artistului) si sufletul spectatorului sa apară ca proba indubitabilă a existentei unui adevăr anume (sau oarecare) pe acolo pe undeva. Arta se poate intalni numai conjunctural, accidental, cu adevarul, fiind de la bun inceput o revolta in contra adevarului, fiind opusa realitatii. Reziduurile de adevar si realitate sunt colaterale, neesentiale gestului artistic, sau cel mult mijloace la indemana de pervertire a realitatii (caci se stie ca o minciuna este cu atat mai periculoasa cu cat contine mai mult „adevar”).  Desigur ca arta nu are ca scop anume minciuna si nici sa fie periculoasa sau subversiva, dar cert este ca nu-si propune (n-ar avea cum, fara a iesi din definitie) anume sa nu fie mincinoasa, periculoasa, pervertitoare.  Arta este in slujba frumusetii emotionante, o frumusete simbolica, artificiala, alternativa a frumusetii si emotiilor naturale, un surogat de lux pentru sufletul omului, mereu in primejdie de a se plictisi si de a cadea in depresie. Rolul social al artei  fiind acele de anti-depresiv. Sa bem asadar! Sus paharul! Sus poemul!

* * *

Desigur ca pseudo-polemica d-lui INTJ cu d-l Goe este ea însăși fundamental falsă, întrucât niciunul dintre ei nu s-a deranjat sa definească noțiunea de „adevăr”, fiecare preferând discret sa opereze cu propria-i accepțiune, si aceea extrem de fluidă, acreditând implicit ideea ca interlocutorul trebuie sa fi operat in același context terminologic. In acesta noua lumina (!) problema s-ar putea transa destul de abrupt la un nivel superior. Daca am demonstra (cu martori, cu probe… dovezi) ca in fapt adevărul nu exista, atunci in mod implicit ar rezulta (pe cale de consecința) ca arta nu conține nici urma de adevăr, ci doar frumusețe in stare (im)pura. Enorm, oricum. Citându-l pe ignosticul Pilat te-as putea întreba: „Ce este adevărul?”. Inså nefiind persoana potrivita (in chestie) nu te (mai) intreb.

Dar arta? Ce este arta? (Stie nenea Iancu cel Mare, bogasierul)…

 * * *

INTJ said

@Dl.Goe – da’ nu cumva viata nu (va) bate niciodata filmul pentru ca filmul e „o minciuna” (cum am scris in alt comment „jumatate de adevar tot minciuna e”) … si nu pentru ca n-ar contine deloc? ok, stiu si eu ca-i mai safe definitia dvs.(si a multor altora) … da’ doar din acest motiv s-o luam de buna si sa riscam sa pierdem irecurperabil potentiale franturi de adevar? eram foarte tanar cand am vazut prima data strigatul lui munch … si retin doar ca m-am intrebat ceva in genul: „oare ce-a trait, fie chiar si numai in imaginatia sa, acest om? iar daca a trait acel ceva doar in imaginatie, oare chiar pot spune ca n-a trait, ca pentru el n-a fost la fel de real ca aceasta imagine la care ma uit?”. altfel spus: pictura, tusele si imaginea in sine m-au lasat rece … ce nu m-a lasat rece a fost acea frantura de adevar descrisa de munch.

ref. la simboluri si antrenamente … nu neg influenta lor dar cred ca nu la ele se rezuma totul deoarece, daca ar fi asa, n-am fi decat niste vietuitoare limitate strict la raspunsuri pavloviene. nu stiu cat de „speciali” suntem (ca fiinte vii), totusi (vreau sa) cred ca suntem mai mult de atat … si poate tocmai acest incapatanat „(vreau sa) cred” e o posibila dovada c-ar fi asa.

ps: nush, o fi un defect al tipului de personalitate … da’ nu ma pot opri din a-mi pune intrebari chiar si acolo unde ele par sa nu-si aibe rostul (de ex. cand exista deja definitii de larga acceptanta). dar cum aceste intrebari sunt ale mele, cred ca oricine altcineva le poate ignora fara prea mult effort.

_The_Scream_Edvard_Munch

INTJ

_The_Scream_Pastel

Stely

_The_Skrik_1893

Marginalia

_The_Scream_lithography

Dl.Goe

Este Strigatul lui Edvard Munch o opera de arta? Sau nu? Conține strigatul lui Edvard Munch vreun adevăr sau nu? Este Edvard Munch un impostor sau nu? Uite te întreb si eu pe d-ta, ca să văz ce-o sa zici. Poate scoți chiar o capodopera, sau măcar un gest artistic acolo. Aici. Desi nu crez… sa mai tie mult gerul acesta…


UPDATE
: Profitand de cateva absente notabile din teren (terenul minat din preajma arcei), as constata cu voce tare, ca ne-am impotmolit, ca tiganul la mal, nereusind sa ajungem la vreo concluzie acceptabila fata cu tema data. Drama (ratarii) este cu atat mai mare cu cat dincolo (sau dincoace) de abstractiuni savante, confuzii terminologice si incapatanari egoice avem la dispozitie (in patru variante) un caz concret, particular, finit, vizibil, palpabil, unic, accesibil, care ar fi trebuit sa ingaduie o interpretare simpla si neechivoca in legatura cu existenta sau inexistenta adevarului (sau a (vre)unui adevar)  care sa se afle musai sau deloc in arta, contribuind la validarea unei opere. Presupunand ca „Strigatul lui Munch” ar fi fiind un exemplu valid de opera de arta, ar fi trebuit (cred) sa fim capabili sa identificam adevarul pe care se bazeza si din care-si ex-trage valoarea, esenta, consistenta, popularitatea, notorietatea, pretul, sau dimpotriva sa constatam ca nu exista niciun adevar anume in toata aceasta poveste, care sa dea substanta si valoare artistica tabloului, ca frumusetea si emotia pe care acesta le degaja sunt dincolo de vreun adevar anume, exprimabil in cuvinte. Da, desigur, pe lume exista dureri, dureri insuportabile, inexplicabile, coplesitoare, amplificate paroxistic de ignoranta, indiferenta, nepasarea martorilor intamplatori, de intolerantå, indolentå si incomunicabilitate. Dar acesta este un adevar banal, prozaic, neartistic, despre care, de exemplu, prevazator ar putea vorbi, avertizandu-l, un tata, adresandu-se fiului sau (Teodosie) constatatnd ca acesta practica neingradit fericirea-in-exces,  copil fiind. Oricum opera lui Munch nu pare fundata pe durere ci pe o emotie abstracta, pe o spaima existentiala, un impuls, pe care vectorul teoriei adevarului in arta pe arca (dl.INTJ) a decis s-o numeasca adevar, fragment de adevar primordial. Numai intuind acel „adevar” dl. INTJ poate aprecia opera si se poate emotiona in fata ei, ceea ce ma duce cu gandul, ca vorbind de „adevar”, dl.INTJ se refera de fapt la sinceritate, la faptul ca emotia pe care artistul vrea s-o transpuna in arta sa fi fost sincera (ca o durere de masea),  arta artistului constand in abilitatea ca, prin creatia sa, sa-l faca pe spectator sa vada, sa inteleaga si sa accepte ca emotia artistului este sincera, ca acesta nu este un farsor, un impostor, care creaza doar o fåcåturå de forme si culori, bazata pe nimic, ca exista un mesaj, nu un simplu container gol, picat frumos. Si cine  ar putea sa nu fie de accord cu dl.INTJ in aceasta privinta? Nimeni. (Nici macar dl.Nimeni). Doar ca „sinceritatea neindoielnica” a artistului nu denota inca niciun adevar demn de a fi retinut ca atare. Adevarul este ca Munch era un alcoolic  care suferea de depresie. Un adevar care ar trebui uitat, ignorant… Si mai era si un artist capabil sa foloseasca nixisul existential al starilor sale patoplogice ca pretext pentru a crea niste picturi (simboluri) convingatoare in naivitatea lor.  Cel putin pe dl.INTJ au reusit sa-l convinga. Si, pare-se, si pe multi altii, capodopera respectiva stand, in subsidiar, pe un munte de bani, sute de milioane de dolari americani. 🙂   Intrucat tot nu ne-am lamurit cu adevarul sau absenta adevarului din strigåt as propune (celor naivi, curajosi si curiosi) o excursie in imaginar, o divagare. Va avertizez insa ca nu este bazata pe adevar, nu este de valoare, si ca frizeaza (in mod subtil – mi-as ingadui sa consider) nimicul nostru cel de toate zilele, fiind mai degraba o invitatie la pierdere de timp,  pentru cei dispusi sa si-l piarda (chiar neavandu-l). In plus imaginile folosite pentru ilustrare sunt socante, astfel incat fiecare dintre cei care vor decide sa acceseze link-ul spre aceasta divagare o va face (in cunostinta de cauza) pe propria raspundere:

Atentie imagini socante:

Care-i kitsch și care-i artă? Când, cum, unde….

 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , | 337 Comments »

Imn-ul o-dă în bară

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 28, 2011

Avem un imn ineficient. De 20 de ani ne someaza zilnic să ne deşteptam şi noi… neam. Adica nu ne-am. Sau ne-am si atunci înseamna că avem un imn redundant-inadecvat care nu lasa poporul sa se odihnească îndemnîndu-l la insomnii. Cert este ca nici revoluţia permanentă nu-i (a) bună, iar insomnia naţiunii nu naşte îngeri ci cearcăne. In plus omoară (pe Siret) din faşă orice (idee de) revoluţie. Teoretic vorbind, ca să poată fi un îndemn eficient, cântecul lui Andrei Mureşanu ar trebui să se odihnească puţin şi să fie scos la înaintare doar de zile mari când poporul (prost) doarme în front. Că problema imn-ului care o-dă în bară nu-i banală o dovedeşte ştiinţific şi faptul că se regaseşte pe lista de preocupări a unor concetăţeni nebanali. Onorabili. Dl. Andrei Pleşu, unul dintre elitiştii favoriţi ai d-lui Goe, îşi asuma, cu mare curaj, o mare responsabilitate şi foarte multe riscuri, abordând Psihologia Imnului Naţional în revista Dilema. Dacă nu dânsul atunci cine? După numarul de vizite şi după aplombul comentatorilor s-ar zice că subiectul este un sucess în ceea ce priveşte audienţa (peste 15 mii de specialisti au vizitat deja pagina care conţie articolul, făcând un „trafic” dublu faţă de articolul precedent, cel despre nu mai puţin importanta problema a Muzeului Comunismului 🙄 ). Discuţiile fiind desigur oportune pentru a da greutate pregatitoare ideii şi de a premedita contextul viitor, în care măsura schimbării imnului să a/pară in mod evident ca o-por-tu-nă, administratorii şi moderatorii forumului au alocat mai multa libertate pe cap de vizitator, îngaduind fel de fel de comentarii pe care va invit să le citiţi la SURSA. Ceea ce nu veţi gasi acolo este un umil comentariu al d-lui Goe, pe care moderatorul meu preferat, dl. Vasilescu, l-a cenzurat din motive care îmi scapă. Îl redau mai jos cu speranţa vagă că voi afla ce anume l-a facut să para atât de subversiv încât să fie refuzat (de) la bară:

Mesaj cenzurat abuziv la Dilema Veche:

Mesaj postat abuziv la Dilema Veche:

Este de folos faptul că uşoara incompatibilitate (d)intre îndemnul „Deşteaptă-te române” şi postura de imn naţional este semnalată (în fine) de către cineva care nu poate fi banuit nici de „adormire” nici de „neinteligenta”. Problema este ca avem de-a face aici cu o minoritate, care trebuie să se supună majorităţii şi prevederilor constitutionale in vigoare (cele referitoare la caracterul de stat unitar, national având ca forma de organizare republica, sic, şi altele). Oricat de inadecvat ar fi imnul (de parca asta e cel mai grav ori cel mai alandala lucru din ţarisoara ori ultimul de luat în reformă) trebuie ştiut ca in mod obiectiv un aşa ceva se schimba numai la ocazii mari, la vreo revoluţie de-o pilda. Poate dl. Andrei P. ştie ceva ce noi nu ştim şi nici nu putem anticipa… Ceea ce ar face discutia extrem de pertinentă şi serioasă…

Am citit articolul cu atenţie extremă, de doua ori, încercand să sesizez dacă autorul sugereaza, fie si aluziv,ce alt imn ar merge mai bine. Si n-am constatat nimic. Ceea ce mi se pare nedrept. Intrucât nici Ziua Nationala nu cade bine între moina toamnei şi înghetul iernii (naţiunile mari, puternice si/sau fericite având ziua Nationala vara, ca de… nu ne-a placut 23 August, zi de glorie mareaţa in care Majestatea sa Regele Mihai I ne-a trecut de partea anglo-americanilor) cred că problema imnului ar merita un tratament mai general. Desigur ca 10 Mai, fiind mai spre vară, ar rezolva simplu si problema spinoasă a imnului. Desi, totusi, dupa exemplul celor care şi-au luat ca reper ziua Independentei pe 4 Iulie 1778, ar fi normal ca ziua Nationala a Romaniei så se aniverseze, pe 9 Mai, vizand Independenta (din 1877, asta e, noi milenarii suntem cu un secol in urma Americii) castigata in lupta (alaturi de glorioasa armata rosie) in Bulgaria, la Vidin, Smârdan, Grivita, Plevna… Iar imnul care s-ar asorta ar fi fara indoiala: 

„Ferentarul mândru, mandru ca si Crinul,
Cînd pe mal s-arată tremură Vidinul”

Adica de la un nume de Traian la unul de Crin. Plus ca 9 Mai s-ar leaga mai bine si de destinul nostru european… Nu? Ca si Europa serbeazå parcå ceva pe 9 Mai. Mai bine nici ca nu s-ar putea.

Atat am zis. Atat am avut de zis.

Update:

Ferentarul – Dimitrie Bolintineanu

(Fragment dintr-un marş vechi)

Nu e nici mîndria, nu e nici mulţimea,
Care în batalii încunun oştimea;
Nu e nici noroc.
Cela ce se bate pentru neatîrnare
Are zece braţe, zece inimi are.
Inime de foc.

Roşiorul mîndru şi frumos ca crinul
Cînd pe mal s-arată tremură Vidinul
La vederea sa.
Face de se miră toată arăpimea,
Ieniceri, spahii şi arnăuţimea
Şi-i strigă: ura !

Ferentarul, ager şi cu lungă chică,
Intră în oştime fără nici o frică.
Tare ca un leu.
Iute ca săgeata tabăra străbate:
— „Ferentar sînt eu !”

Astfel ferentarul ştie ca să moară:
Pentru ţara dragă, pentru soţioară
Cine n-ar muri?
Unul ca acela blestemat să fie !
Nimeni să nu-l plîngă, nimeni să nu-l ştie
Cînd el va pieri !…

Junele fecioare, tineri luptători,
Pe mormîntul nostru vor culege flori !…

Posted in Intrebari la care Goe nu primi raspuns! | Etichetat: , , , , , | 33 Comments »

Vasilescu si Georgescu in Dilema – Intre Caracal si Vascauti

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 5, 2011

In Dilema Veche,  pretioasa Selma Iusuf  (o scumpa) a publicat un articol nostim despre ce se intampla in wc-urile fetelor din Romania – AICI.  Traim in era Wikileaks,  a demascarilor, deconspirarilor, a scurgerilor si viceversa(!), asa ca toiletele publice si tragediile argentiniene petrecute acolo nu puteau evita presiunea „trendului”. In fond Selma Iusuf este complementara lui Julian Assange, iar fapta sa, posibila prin abolirea inhibitiei, nu se putea sustrage ulterior sablonului, aceluiasi gen de efecte secundare, in cascada, venite inexorabil sa confirme principiul dominoului. Mai intai a cazut victima colaterala buda baietilor, iar apoi coborand in afund, unda de soc a atins nistre creiere: al bravului Razvan Georgescu si pe cel al minunatului Mircea Vasilescu. Frecventa naturala, comuna, a celor doua creiere (ca unul) fiind aceeasi cu a undei de soc care a prabusit mitul secretelor pastrate in wc-uri (a dracului fatalitate), s-a produs, spontan, rezonanta magnetica.  A rezultat acest dialog:

Vespasiene –  adăugat de Polichinelle la data de 29 Martie 2011 04:03:03

la băieţi nu e (mai?) salubru, ci e altfel… e anticamera haznalei căpcăunilor, preludiul baroc al coprosferei absolute.

în primul rând, latrina e o bolgie oflactivă, un exterminator labirint de duhori. de la miasma urinelor evaporate (când nu băltinde suveran la poalele closetului) la damfuri acre (trecând prin putori enterice şi fetidităţi ambigue), parcurgi un barbar supliciu al nărilor la capătul căruia noxele şi duhurile de eşapament îţi par miresme bucolice, parfumuri elizee…

apoi, merită evidenţiat pitorescul răsturnat al jegurilor: spute verzi, mucuri emaciate, ciorapi oţetiţi, indicii de năpârlire pubiană, lichide reziduale, vomismente parcelate, cruste inavuabile.

în fine, şi pe zidurile interioare ale WC-urilor pentru „domni” există rubrici matrimoniale gay, „beletristice” reglări de conturi, mementouri porno, scurte CV-uri de haimanale, lirică de constipaţi melancolici şi lapidare însemnări „anacreontice”… Sau anunţuri de prestări (de)servicii [citez din memorie]: “Dacă nu mai încapi de şmecher, caută’mă şi te calc deţi amestec visele. Geo the KO.” Totul urmat de un lăbărţat număr de telefon (mobil) pe care, hélas!, l-am uitat.

Poli! – adăugat de Razvan Georgescu la data de 02 Aprilie 2011 05:04:13

Daca mai scrii asa, sun la Andrei Plesu sa te traga de urechi! Inteleg ca ai un maestru dar zau, fii si mata mai creativ, ca tot scrii aici tone. Cata-ti un stil personal, incearca sa nu mai alaturi adjective crispate la fiecare substantiv. Stilul matale e de fapt al altuia, nu ti-e clar? E FURT! CALIFICAT! CU AGRAVANTE!

Domnule moderator, ce-i facem astuia?

Razvaniada – adăugat de Polichinelle la data de 03 Aprilie 2011 01:04:07

@ Razvan Georgescu

Ptiu, serenisime, ce s-ar face hruba de la Dilema Veche fără vigilenţa dumitale condimentată, fără detectorul matale infailibil de psitacide, cimpanzei şi epigoni sălcii? Hai, treacă-meargă, eu plonjez într-o piscină cu cenuşă, mărturisindu-mi netrebnicia: PLAGIEZ (sic!) gângurit şi gâfâit STILUL (sic!) lui Andrei Pleşu, sunt un pervers melanj de emul şi bandit, un mirmidon aferat sub preşurile condeierilor inimitabili…. Dar ce iscusit îl ghicirăţi pe verosul într-ale publicisticii Cătălin Ştefănescu, cu câtă acribie i-aţi surprins impostura! Nu vă tentează o vânătoare de vrăjitoare, o cruciadă şfichiuitoare prin toate rubricile hebdomadarului? Nu vi s-a oferit, încă, un fotoliu de degustător cărturăresc? Musteşte ambianţa de clone obosite, pastişori impenitenţi, mimi încercănaţi şi veleitari zbanghii, să ştiţi. Toţi l-au tapat lacom pe Andrei Pleşu de câte ceva: Dan C. Mihăilescu i-a furat din pavoaz şi horbotă, Andrei Gorzo ţine cronica de film dopându-se cu steroizii retorici ai Maestrului, Radu Paraschivescu e o excrescenţă ludică, un apendice manierist la acelaşi STIL râvnit de TOŢI, Adrian Cioroianu face săptămânal vocalize de ironie curat păltinişană ş.a.p.c. (i.e., şi ancheta poate continua).

Prin urmare, suflecaţi-vă meningele, cetăţene Georgescu, şi deconspiraţi harnic fantomele ce parazitează lamentabil blazonul domnului Pleşu… Poate se va inventa o medalie, o insignă, un tatuaj de merit pentru tipul acesta de nobil revizorat.

Bien à vous,

Polichinelle

@ Moderatorului

Vă înţeleg perfect sprintena lehamite. În fond, cine agreează stridenţa monotonă a sughiţurilor? Oricum, vă mulţumesc franc pentru toleranţă. Sunteţi un profesionist. Adieu.

Poli! – adăugat de Razvan Georgescu la data de 03 Aprilie 2011 10:04:15

Bine domne, fura! Liber din partea mea! Daca domnul Vasilescu te lasa si nu-ti da la cap, fura! Pupa-i mana si fura! Ce pot sa fac eu? Dar macar fura interesant! Ai aerul ca ai mers la furat avand o groaznica constipatie cu ceva complicatii la ficat si la fiere.

Mie-mi place genul asta de epistolar, nu ma oboseste dar cu oameni veseli, cu simtul responsabil al umorului. Apoi matale scrii cu zgarieturi pe hartie. De oftica ca te-am prins ti se zbate ochiu’ stang si iti tot vine sa urli. Ce sa fumez din matale?…Daca te-as lua in serios ma ia indigestia. Si asa, citindu-te, ma simt de parca am inghitit pisici moarte.

Ponturi: citeste mai mult! (nu lecturi grele, totusi). Timp de 245 de ani nu mai citi Plesu. Intre timp scrie pe-un caiet de clasa intai fraze simple gen ” Ana are mere” sau ” Jur ca nu mai fur”. Si asculta muzica din aia linistita. Budha bar. Eventual Mihai Constantinescu. Traieste simplu si, mai ales, zambeste! Hai, ca se poate!!

Imi cer scuze aici domnitei Selma ca pe subsolul articolului dansei demasc hotii astia marunti. Nu se face, stiu. Insa o asigur ca dansa e pentru mine o revelatie si recunosc fericit ca imi place mult ceea ce scrie. Si-mi cer frumos scuze.

@Razvan Georgescu –  adăugat de Mircea Vasilescu la data de 02 Aprilie 2011 10:04:10

Păi ce să-i facem? În „lumea web 2.0”, dacă pe vreun site nu apare sughiţul cuiva, răsar ca din pămînt strigăte: „e cenzură!”. Săriţi, mă omoară vampirul!… :)))

Se duce dracului giudetul…! – adăugat de Razvan Georgescu la data de 02 Aprilie 2011 11:04:07

Pai cu clone din astea stricate nu stricam imaginea frumoasa a Dilemei? Nu stiu, zic si eu! Si eu as putea atunci sa rasar din pamant cu strigate gen: Sariiiiti, mi-e terfelita inteligentaaaa!

Sariti, hotii! Sariti, bagati cenzuraaaa! 🙂

Posted in Dilema Plus - Dilema Minus, Parerea lui Goe | Etichetat: , , , , | 6 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: