(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Posts Tagged ‘Nicolae Manolescu’

13 (februarie) – Sfaturi practice pentru câștigarea premiului Nobel…

Posted by Arca lui Goe pe februarie 13, 2016

caragiale-cu-fiul-sau2Unșpce fevruarie bis – i/aka Ziua Culturii Naṭinale pe stil vechi – sau în/cantarea Romaniei pe vocea patriotului Naṭinale, marcatå prin nașterea lui Nenea, genialul de la Haimanale… Luca Caragiale… moṭul (prahovean) pe cacofonia multi-milenara de pe plai. Si, cu o asemenea ocazie festivå, ce-ar fi mai nimerit decat o lista de sfaturi practice adresata celor care vor musai câștigarea premiului Nobel la literatura pentru ṭårișoara noastrå mica? Nimica. Acuma noi unul, in cuget, alta avem noi, la sufletul nostru, caci noi consideram, cu toata tåria si dublul rafinament, ca singurul premiu Nobel care s-ar cuveni acordat ar fi cel pentru fizicå (atât si nimic altceva)… iar nu pentru alte mofturi si bazaconii precum chimie – hi, economie – ha, medicina – ho sau pentru pace (pace, pace… intre multe… naṭiuni) – hi-ha-ho… (no other comments). Dar de, tot drept este ca noi, ale dl.Goe, suntem personaj literar, nu stiintific, si nu nu se facea sa pledåm, tocmai noi, alte cauze decât cauza cea mare si sfanta a lui Nenea. Mai ales ca adrisatntul e cunoscut… intrucatva. 🙂 Presupunand ca nimanui nu i-ar putea trece prin cap ca dl.Goe nu s-ar afla in posesia unei liste consistente cu astfel de sfaturi practice, si nutrind nadejdea ca cei interesati de teorie (må rog, teoria ca teoria…) vor ajunge mai devreme sau mai tarziu (de preferat nu prea tarziu) sa dea peste aceste sfaturi practice de o inestimabila valoare, declaram deschisa lista aleatoare (cea sistematica fiind rezervata pentru lucrarea noastra de doctorat virtual aflata in pregatire cu tema „Dinamica semnificatiilor antropologice in acordarea premiilor Nobel de la infiintare si pana in present”) cu (unele) sfaturi utile pentru cei capabili sa le ordoneze si sa le urmeze. Pentru azi primul sfat.

1. Prima conditie pentru a putea obtine premiul Nobel pentru literatura este sa te fi nascut. Asadar naste-te…

A treisprezecea conditie propusa pe pozitia a doua este så nu-l superi cu niciun pret pe Niky Manolescu. Poti fi insolent cu Eugen Simion, poti sa-l ignori pe Alexandru Stefanescu, poti fi la cutite cu Sandra Gilbert sau cu Christopher Ricks, poti sa-l injuri de mama pe Jean Piaget, dar in niciun caz nu trebuie sa fii in relatii incordate cu Niky Manolescu. Poate parea bizar dar… totusi… Se intampla cå pe niciunul dintre laureatii premiului Nobel pentru literatura, dl. Manolescu n-a fost suparat aprioric. In egalå masurå, este stiut cå dintre cei pe care dl.Manolescu a fost sau este suparat, niciunul n-a castigat premiul Nobel, ba chiar n-a mai castigat nimic. Asadar, chiar daca nu se poate explica stiintific de ce tensiunile cu Niky Manolescu nu fac bine aspiratiilor nobeliare, totusi nu trebuie neglijat continutul acestui enunt empiric: Impaca-te (bine) cu dl.Manolescu ca sa-ti fie tie bine si sa castigi b/ani multi pe Pamant. Cel putin pana la castigarea respectivului premiu.

Sfatul cu numarul opt este så scrii trilogii, in timp ce sfatul al-XXII-lea este så fi fost un fost poet.

Nefericit print al aspiratiilor literare, sau printesa, daca te-ai grabit sa urmezi prima recomandare, sunt sanse mari s-o fi dat in bara, caci sfatul al doilea suna asa:
2. Naste-te unde si cand trebuie (in niciun caz aiurea)… Daca totusi ai apucat sa te nasti… dar nu unde si cand trebuie, nu dispera. Nu-i totul pierdut. Mai greu se va face ceea ce altminteri s-ar fi facut usor. 2 bis. Va trebui sa gasesti perspective straine, stanii, nefiresti, asupra lumii in care te scalzi, si sa te comporti (daca poti), consistent si natural, ca si cum te-ai fi nascut altundeva, altcândva… De preferinta acolo si unde trebuie… dar mai dihai, mai abitir, mai nemilos, ca sa te vezi… de departe, de atunci, de acolo… Vorba ‘ceea: You know you look so Seattle but you feel so L.A.  !

3. Fii estic. Cat mai estic. Sau vestic. Foarte vestic. Fii polar. Tropical. Fii de undeva. E musai. A fi de nicaieri este un impediment major in obtinerea premiului Nobel pentru literatura, indiferent cat talent si genialitate ti-ar curge, prin unghie, din cocoasa, pe hârtie (sau pe sticlå). Premiul Nobele se duce intotdeauna undeva, niciodata nicaieri.

al-XVI-lea. Nu fi pudic. Nu fi obscen… Vom exemplifica… cam in curand. Poate. Dar in niciun caz amu, nu pe 19 Februarie cand unul (se) naste (Brancusi), iar altul (se) moare (Eco), ica-asa.

13. Lucrurile se cam precipitarå (sub stele? printre ele?) aruncand(u-ne) (si mai) in derizoriu stradania de a incropi cu zel si pompa un tabel necronologic al recomandarilor de bine pentru cucerirea inadins a premiului Nobel pentru literaturå. Cel mai indreptatit autor al ultimului sfert de veac intru premierea Nobelearå in Stockholm City Hall, un geniu, s-a decis sa se retraga definitiv si irevocabil de pe lista candidatilor la respectivul pre-μ, renunatand sa-si mai astepte, cuminte si polititic/os, rândul la de(s)cernarea pomenii oferitå de marele in/juriu al corectitudinii politice apocaliptice, alegand så-si de/dis/cearna singur, de-cu-seara dis-de-dimineatzå, premiul marelui repaos. „Cât de clar devine totul atunci când te uiți din negura unei temnite” zise Umberto Eco si muri, coborand in cea mai neagra temnita cu putinta, cea a mortii eterne, trecand prin punctul de inflexiune al tuturor intelegerilor. O biatå bielo-ruså, al carui nume cine naiba så si-l mai aminteascå pe dinafarå, avu rând inaintea muntelui Eco, Umberto Eco. Ce facusi amice? O mierlisi? Låsasi armatele de imbecili inexorabili sa se desfete colcaind, pomenindu-ti numele, dansând grotesc si urlandu-si golul la lunå. Mare rusine amice. Mare rusine. Sper måcar cå la ora asta Gabriel Garcia Marquez iti freacå ridichia, iti stoarce låmâia si-ti tine o predicå de-ti dau lacrimile. Recomandarea finalå, acordatå acum (din vreme, anticipat) oricarui (alt) muritor „a-spirant” la premiul Nobel pentru literaturå, era (in asteptare, la påstrare, pentru un final en-fanfare): „Sa fii sånatos si så tråiesti destul… ani multi pe pamant, cu umilintå si råbdare. Asadar dragul meu candidat, acuma… privind cu tristate acest precedent nefericit, mentionam cu grabire, fii destept, nu fi prost, ca Umberto. Nu muri! Dacå se poate.

a-XXXIX-a treaptå: Ar cam fi timpul timpul sa-l „i-miti” pe Joyce. James l-a reinventat pe Ulise, rescriind Odiseea. Trebuie sa-l reinventezi pe Gulliver rescriindu-i calatoriile, in context post-modern. Fii pentru  Swift, ce a fost Joyce pentru Homer. Apoi repede, repejor, inainte de a da idei si altora reinventeaza-l pe Robinson Crusoe propunand reactulizarea mitului respectiv, fiindu-i (si) lui Defoe  ceea ce-i fu Joyce lui Homer (exista zvonuri ca Homer ar fi fost un impostor nu un autor, dar acum chiar ca nu mai conteaza). Mizeaza pe faptul ca, la urma urmei, in „zilele noastre” (si ale lui Homer Jay Simpson), mai abitir decat pe pe vremea lui Swift & Defoe, ori a lui Homer si a homericului Ulise, insul este inca si mai singur, mai pierdut in imensitatea coplesitoare a universului, care creste (plenar), prin dilatare, incomparabil mai amplu si mai rapid decat o poate face populatia planetara a suprapopulatei planete de pamant, facandu-ne sa fim, in medie, din ce in ce mai departe unii de altii si mai fara Vineri. Miturile Guliver & Crusoe au nevoie urgenta de actualizare, de primenire, de revitalizare. Daca nu tu atunci cine? Daca nu acum, atunci cand? E o sansa unica… dar… Daca nu-ti då mâna atunci poti sa-i dai cu piciorul… Mai sunt si alte mi(ni)stere…

* * *

Sfatul al n + 1-lea: Dragul meu catindat ar fi bine sa deschizi o lista cu aut(h)orii notorii (macar in anumite cercuri, mai largi sau mai strâmte) care n-or sa primeasca si nici n-or sa ia vreodata-ca-niciodata, in veacul vecilor, premiul Nobel pentru (vreo) literatura. Actualizeaza lista, n-o scapa din vedere si NU FACE CA EI. Fii consecvent in tot ce faci, să nu faci nimic din ce fac cei din lista proscrișilor. Să nu uiti Darie.

Poti include pe lista si foşti… scriitori, poeţi, drago-beţi, dizi-denţi, excluşi si auto-excluşi definitiv… din categoria nominalizabililor aspiranti la pre-µ-ul Nobel pentru literatură (scârţa- scârţa pe hârtie, hârtia virtuală y compris, cea igenică nu).  Poti deschide lista cu Dorin (Tudoran), Floooorin (Iaru) si alti cativa ga-ga-ga (toti fosti poeti si poe-zei in retragere, lasati la vatră), care de câte circa 30 de ani (de pace seculară) n-au mai scris nimica, in afara (poate) de pamflete pân gazete sau chiar mai rau (pe la bloguri or face-book-uri)… Adaugă pe cine vrei d-ta, actualizeaza lista, n-o scapa din vedere si NU FACE CA EI. Fii consecvent în tot ce faci, să nu faci nimic din ce fac cei din lista proscrișilor. Să nu uiti Darie.

(PARA-n-TEZA): Un exemplu de „author” care n-o sa primeasca si nici n-o sa ia vreodata-ca-niciodata, in veacul vecilor, premiul Nobel pentru (vreo) literatură este Dorin Tudoran, un pamfletar sufletist, dar neinsufletit. Nici macar daca s-ar inventa premiul Nobel pentru pamflete tot n-at fi in stare a fi capabil măcar de isprava căpătarii nominalizării pentru candidatură la acel improbabil pre-µ, cat despre castigare… mai indreptatit ar fi fiind poate (sau in tot cazul mai degrabă) unul dintre ultimii săi ciracii fideli, si nu, nu ne referim aici nici la flegmaticul Dezideriu Dudas (cum sa te cheme vere in acest mare fel?) si nici la cavalerul foarte tristei figuri, fără ar-mură-n-gură, Go-Gea Va-Sile-Panza, ci la simpaticul Calomfir/Escu, care de când s-a pensionat are propensiunea comentariilor literar-firoscoase si satirico-humoristice pă certocratie. Loc ar fi. Cât cu-prinde. Asadar sfat (in atentia candidatilor la Nobel): Nu faceti ca Dorin Tudoran. Ca n-aveti de ce. – Expla-na-ţie: Conul Dorin, slab de înger, si slab… asa în general, ca toată viata lui, marcată de foame si degrevată de greve grave, s-a extras spontan dintr-o stare divină de somnolenţă si beatitudine, în care se afla (nu se stie cum) de luni bune de zile, intre-rupând excelenta serie memorialistică minimalå, punc-tată (bă tată) cu fotografii de arhiva, ăle mai prima d-le, (compromiţându-le practic definitiv, seria si starea) ca să-i sară, pamfletareşte, in aparare lui Voiculescu Dan (via eine kleine klaus-trofobus) si la beregata lui Mihåies Mircea. Deh, pute/rea obisnuintei (sau sindromul consilierului tardiv), postand un post de post, pe post de pamflet, in care-si cauta hazul pierdut (in jurul omonimiei p(r)ostului cu sine insusi) precum Marcel (Proust) les temps perdu. Desigur însă că conul Dorin ar putea căpăta premilul Nobel pentru literartură, daca nu ca autor, atunci macar ca personaj (canalie si inocent din întamplare), cu condiţa sine qua non să-si gasească autorul potrivit (cum i-o fi norocul). El şi Iaru plus alţi câtiva ga-ga-ga (toţi foşti poeţi şi poe-zei în retragere, lăsaţi la vatră) ar trebui sa se facă măcar 6 la număr ca să poată spera să dea peste vreun Pirandello. Si apropo de italieni, con-comitent si celebrii si morti, m-a uimit să remarc că conul Dorin, altminteri autor profesionist, din oficiu, de necroloage, a ratat să zică si d-lui, doua vorbe acolo la catafalcul virtual al lui Umberto Eco (altă ligă). Si asta încă asa natural, fără sa se ab-ţină. In subsidiar si in trecere, am aminti candidatilor, ca sugestie literară, locurile in care nu se intampla nimic, după cum si consemnează, în scurte mesaje, lunaticii (alunecati accidental prin zonă) si ale cåror semnaturi sunt, in genere, mai lungi decat mesajele comentariilor. Locuri meta-forizabile si chiar hipe-bolizabile, in ro-mane si ni-vole. Am încheiat PARA-n-TEZA).

In atentia candidatilor seriosi: Daca deja ati pus in practica Sfatul al n + 1-lea si ati deschis lista ne-nobeliarilor congenitali (pentru a nu face ca ei) cred ca sarcina in aceasta privinta se usureaza de la sine, intrucat respectivii au tendinta de a se aduna in grupuri. Avem deosebita placere de a semnala o pleiada intreaga de „scriitori” „romani” (mai mult sau mai putin, si una si alta, dar nu conteaza cåci aici este vorba de universalitate) care se pun benevol si dezinteresat in slujba demnitatii scriitorului roman (in fericita varianta a valabilitatii acestei convergente, intre scris si demnitate, si a existentei a macar unui exemplar din aceasta specie, caci da, avem cazuri exemplare), formand un grup pret-a-trans-porter in lista noastra deschisa. Extragerea norocoasa (foarte consistenta) a contra-exemplelor de ne-urmat (pe drumul Stockholm-ului si/sau/poate si al Damascului) se poate face aici: Cronologia deloc ”ieroglifică” a adeziunii și retragerii mele din ”Grupul pentru reforma USR”. Un răspuns lui Florin Iaru, ”la cea mai joasă ficțiune”. – Premiile necastigate urmand a se reporta pentru ex-tragerile viitoare.

* * *

Despre Căluş şi despre Mărţisor da, s-ar putea vorbi, în romane cu pretentii Nobiliare, dar numai in limbi de circulatie cvasi-internatională. Altminteri nu. Un scriitor japonez (de exemplu) care ar scrie, de departe, de peste mari si tari, intr-o nivolă intitulată ori „Capcana de apa” ori „Crisalida de aer„, despre Dragobete, despre Căluş, despre Mărţisor si despre Baba Dochia, ar putea aspira, cu destulă încredere, la obtinerea premiului Nobel pentru literatură. Un astfel de samur/ai ar face astfel, involuntar si colateral, dar mult mai eficient decât orice român cu chichirez, o bună publicitate ideii de Mărţisor, care, cu putin noroc, si-ar putea căpăta asa, via arhipelagul nipon plus Stockholm City Hall, meritata universalitate, măcar la nivelui zilei de sfântul Patrick. Vorbim aici, desigur, despre un „must„, vraja reinventarii si reordonarii miturilor umanitatii… atât de necesară în aceste timpuri con-fuze. Recomandare valabilă, desigur, doar pentru candidatii avansati, avizaţi (despre care se poate anticipa c-ar fi fiind deja in posesia secretului tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte si a mitului corespunzator, universal, foarte uninersal, dar încă nerecunoscut ca atare).

martisor tovarasul andrei plesu

Paranteza a ţî-a: Desi (punctual) scrie (foarte) bine, cu verva, inteligentå (relativå) si umor (absolut), având a-des-ea drept-ate, nici dl.Plesu (Fiindcă veni vorba…) nu va castiga niciodata pre-µ-ul Nobel pentru literatură. Probabil ca nici pe cel pentru chimie. Totuşi orice candidat aspirant serios, multe ar avea de învăţat de la acest învăţat. Inclusiv lucruri utile intru atingerea patrioticului obiectiv: Câştigarea pre-µ-lui Nobel pentru literatură. Vom reveni asupra relatiei (gen) dintre „plesu” si „drumul către cucerirea Nobelului”, atunci cand vom relua  detalierea sfatului al-XVI-lea (see above), suspendată temporar din cauza necazului cu Umberto (de pe 19 februarie a.c.).

* * *

4. Fii in relatii cordiale cu clasicii si clasicismul. Fii (chiar) intim cu clasicii si clasicismul. Puncteaza aceasta relatie la nivelul detaliului. Incepe-ti romanul cu o scena petrecuta intr-un taxi in care soferul asculta „Sinfonietta” lui Janáček, piesa pe care, in mod bizar, clienta care calatoreste cu acel taxi o recunoaste si o identifica spontan si… inexplicabil. Arata-te (extrem)  de familiar cu lucråri mai putin cunoscute ale clasicilor (de ex. Insula Sahalin, de Cehov) si ofera-i cititorului (asa.. ca de la tine) chei de conectare a acestora la simfonia universala a lumii (om plus umanitate). Fii in relatii cordiale cu clasicii dar nu te pupa cu ei pe gura. Fii amical. Fii superior. Fii flexibil. Ajusteaza-ti in permanenta relatiile cu ei, distantele, atitudinea, perspectiva. Nu de sfii sa-i ironizezi, sa-i iei de sus, de pe palierul contemporanitatii, al modernismului (post-modernismului?) si al tuturor intelegerilor ulterioare. Mimeaza solemnitatea. Raporteaza-te la ei (cu piosenie) atunci cand  atingi, tangential, intricabile probleme legate de conditia umana, abordate prin prisma semioticii si a logicii simbolice, cand vorbesti (prin intermediul personajelor tale, „niste oameni acolo si ei”) despre dihotomia dintre durere si suferinta. Accentueaza tu insuti (prin intermediul personajelor tale, „niste oameni acolo si ei”) confuzia dintre notiunile respective (durere si suferinta), facand mult mai spectaculoasa clarificarea apoteotica din final, sau (daca nu) punctarea intristatoare a faptului ca din acea dilemma nu se poate iesi. Caci, la urma urmei ce-i durerea? Ce-i suferinta? Ce sunt aceste lucruri pentru omul muritor? Intreaba-te! Consulta-i pe clasici. Discuta cu ei. Disculpå-i. Vorbeste despre morfina care curma durerea dar nu si suferinta. Vorbeste despre rolul simptomatic al durerii, despre comunicare, meta-comunicare si instiintare si få-l pe cititorul profan (si chiar pe criticul rafinat) sa inteleaga (dimpreuna cu personajele tale, prin ele) ca durerea este un mod prin care ti se comunica ca anumite lucruri nu merg bine…, dar ca… nu ti se comunica depre toate cele care nu merg bine. Faptul ca despre celelalte nu primesti semnale (cå nu te dor; de exemplu pe Viorel Padina nu-l doare capul, pe cei din siaj nici atât) nu insemnå ca acelea merg bine (cum ar putea sa meargå bine cand, entropic, ele te ghideaza pas cu pas catre moarte, disolutie, uitare, anulare, desfiintare?). Explica-i cititorului (si criticului), astfel incat sa-i lasi impresia ca a descoperit singur (in sine, de la sine) ca viata este posibila, si ca traim, tocmai datorata faptul ca nu primim semnale dureroase de la toate lucrurile care merg prost, cå dacå reusim macar provizoriu sa nu fim coplesiti (ontologic) asta se intampla doar prin omisiune, ca viata este o mare minciuna prin omisiune, si ca (vai) durerile de care avem parte sunt (in acest fel) subversive, diversioniste, menite sa ne abata atentia de la toate celelalte lucruri,  precum si de la greatza sartriana a existentei, fåcând credibilå, incredibila minciuna. Aluziv, subliminal, sub-liniazå (apoi)  cå si ca si suferinta e la fel. Traim in ignoranta pentru ca (pur si simplu) n-am putea trai altfel. Ma doare capul. Ma doare inima. Ma doare ficatul. Ma doare piatra la rinichi. Pe mine (,) må. Sufår. Eu. Din cauza durerilor mele. Sau ale copilului meu. Ale sotiei. Ale mamei mele. Ale tatalui meu. Ale fratilor mei si ale surorilor mele. Ale prietenilor mei. Ale vecinilor. Ale cunoscutilor. Ale celor prezentati la televizor. Ale umanitatii (doar asa… un pic, in general)… In rest nu. Nimic. Deocamdata nicio durere. Nimic de la colon, nimic de la hipofiză. In afara (poate) de mici tensiuni oculare matinale. Nimic din Africa, Siria, sau din gâtul fetitei de 4 ani in momemntul decapitårii ei de catre bona „islamistå”, in numele unui Allah (ah, Akbar) (al carui nume este luat in desert, post factum). Nimic despre durerea inuman de disproiportionata simtita de o bona uzbeca din Rusia la aflarea vestii ca musulmanul de acasa si-ar fi luat a doua nevasta, in deplin acord cu morala, religia, legea, conventiile locului. Se facuse gaura-n cer. S-o fi facut! Si nimic dinspre nimic altceva… Slava Domnului. Ca si asa o ducem greu. Ne doare strict ceea ce trebuie sa ne doara si… astfel, viata e frumoasa. Viata e frumoasa oricum! Viata merita traita! Viata e o lupta! Traiasca lupta pentru pace. Regele e pe moarte. Traiasca regele. Etc, etc, etc. Ne dor doar lucrurile despre care aflam (cate ceva), ca pe Nichita atomul, marul si altele (pe atât de putini îi doare particula lui Dumnezeu). Aici, in acest puncrt al naratiunii, ar cam fi momentul ca unul dintre personajele tale (eventual adept al jainismului) sa-i råpeascå brusc cititorului senzatia (înălțătoare) c-ar fi descoperit el insusi, fix in timp ce-ti citea romanul (o insailare solenoidalå) secretele murdare si cvasi-perpetui ale existentei. Respectivul personaj (eventual adept al jainismului)  ar putea pomeni abrupt despre Nirvana, despre inexistentå, despre Nimic si despre imposibilitatea reprezentarii mentale a acestuia. In rest poti sa scrii la nivelul si in stilul lui Paul Feval sau Everac (mai ales daca esti japonez, adica defazat literar cu cam 150 de ani) despre campanii romantice de pedepsire (cu moartea) a barbatilor care-si bat/terorizeaza sotiile (aducandu-le cu cruzime extrema la apostazie si sinucidere). Personajul care coordoneaza si administreaza aceste executii trebuind sa fie (de ex) o batranica blajina, buna, blanda, omenoasa, bogata, dedicata si perseverenta, a carei fiica s-a sinucis, cu multa vreme in urma, din cauza tratamenelor la care o supunea un sot sadic, sodomist si masochist. Cam asta. Nu uita sa-i invoci evaziv pe clasici: Balzac, Hugo, Orwell, la gramada, intr-un amalgam bizar, dar lasandu-l pe cititor sa sub-inteleaga existenta unei relatii simple si evidente intre toti si intre toate, pe care, desigur, cå el, atent, competent, inteligent, educat, erudit chiar,  o poate intelege singur, dintr-o privire. Acuma daca esti intr-adevar un candiat serios la postura de castigator al premiului Nobel pentru literature (ceea ce-ti doresc din toata inima), vei avea desigur bunavointa, capacitatea si interesul sa sistematizezi si sa extragi esentialul din aceasta recomandare cu numarul 4: Fii in relatii cordiale cu clasicii si clasicismul. Ma rog, faci cum crezi. Intreaba-l insa si pe Alexandru Stefanescu. Asa intr-o doara. Sa vezi ce-o sa zica.

* * *

Sfătuleţ: Dacă ţii să „te exprimi” în (multe) cuvinte, adică să: gândeşti-vorbeşti-scrii, adresându-te (musai) unui „public”, care să se minuneze  şi să te aclame(ze) (sau invers),  şi dacă exprimarea şi reacţiile (care or fi) sunt mai importante decât mesajul, poti practica, desigur,  cu talent şi erudiţie discursul în care nu spui nimic. Dacă însă aspiri la premiul Nobel pentru literatură ar fi de preferat să nu te ţii de Discursuri sterile ci mai degrabă să vorbeşti despre nimic (cât mai substanţial cu putinţă). Dacă-ţi dă mâna.  Deci: Nu fii Farfuridi – Asa NU!

* * *

a-x-a Recomandare ex-presa: „Dacă pană la 28 de ani n-ai devenit celebru atunci renuntă la celebritate.” Asta nu este din mine (ci din cine stie cine, in tot cazul din cine trebuie) dar se potriveste (plenar) cu scopul (tutelar), cu rima si ritmul sfaturilor necronologice dar si confuze adresate ezotericeste celor auto-alesi drept candidati nobeliari voluntari. Aceasta reforulare a sfatului al op-tulea despre op-urile poetice, vrea sa spuna ca daca nu te-ai consacrat ca poet de talie universală, sau macar continentală ori, la limită, regională (depinde de regiune), in cazuri extreme admitandu-se o consacrare natională, cvasi-natională sau (eh) locală (comunală),  atunci, (virgulă de respiratie/inspiratie) trebuie sa te lasi brusc de poezie, sa te eliberezi abrupt de acest viciu (de procedura) si sa te apuci de proza. Este imperios necesar. Daca insa (cine stie cum) te-ai con-sacrat a-prioric, ca poet (si nici n-ai murit aiurea, calcat de tramvai), poti continua sa mai pierzi vremea  cu poezia până cel tarziu la implinirea varstei de 33 de ani. In acea clipăăăăă (pre-lungăăăă), dar in tot cazul inainte de implinirea varstei critice de 40 de ani, adica la 39 (de trei ori cate 13) trebuie (sa-ti invingi lenea) si, inebunind, sa te apuci serios de proza. Precum Eminescu sau alti apostoli ori mesii. Trece proza pe ordinea de zi! Distributia de probabilitate evaluată prin Metoda „Monte Carlo”, probeaza fără tăgadă ca poezia pura nu aduce premii Nobel  (…). Incheind acest interminabil pre-ambul propus special pentru a-ti pune la încercarea răbdarea si anduranta, as adauga (totusi) si sfatul necronologic al zilei: Di-stinge  cu dis-cernămâmt între sfaturi  si false sfaturi. Nu plânge. Esti scriitor, ce naiba.

* * *

(va urma) – probabil cu sfaturi (si) mai de dinainte, mai consistente si mai serioase (cu siguranta cå dacå l-am putea co-opta si pe universitarul Vintilååå Mihåilescu, ar iesi un „Ghid practic al candiatului la premiul Nobel” de toata frumusetea)… Ghidul, candidatul… Tot una…  🙂

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 55 Comments »

Extremele se ating

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 26, 2013

E valabil si pentru bloggeri… :

Les extrêmes se touchent“ este un proverb francez care sugerează că extremele sunt asemănătoare. Rareori se ţine seama de adevărul acestui proverb când e vorba de extreme politice. Pe 5 iunie s-a petrecut în centrul Parisului, în plină zi, o bătaie între două bande rivale de tineri care a condus la uciderea unuia dintre ei. O bătaie însă nu ca altele din cartiere mărginaşe, care au de obicei cauze sociale. Motivaţia conflictului căruia i-a căzut victimă liceanul Clément Méric, de 18 ani, este de natură ideologică. Tânărul aparţinuse, înainte de a se îmbolnăvi de leucemie, unei grupări anarhiste de extremă stângă, de care boala îl îndepărtase, fără a pierde cu totul legătura. Problemele de fond Tema articolului meu nu este evenimentul ca atare. Problema mea nu este nici măcar cine, dintre cei doi adolescenţi, este de vină, deşi acest lucru a părut a interesa îndeosebi opinia publică şi presa, basculând în privinţa agresorului iniţial, de la Esteban Morillo, ucigaşul (probabil) din culpă, şi Clément Méric, cel ucis. Ceea ce mă preocupă este interpretarea dată tragediei în mass-media din Franţa. Două lucruri mi se par semnificative. Unul este lipsa de atenţie acordată conţinutului ideologic al conflictului, trecut în plan secund, ca şi cum ar fi cât se poate de natural ca doi adolescenţi să facă din convingerile lor politice o chestiune de viaţă şi de moarte. Al doilea este traducerea în fapt a fanatismului ideologic. Nici unul, nici altul nu reprezintă propriu vorbind o noutate în societatea modernă. Anarhismul este de un veac şi jumătate apanajul tinerilor, iar fascismul are şi el de trei-patru ori vârsta medie a partizanilor lui. La drept vorbind, incriminat până la un anumit moment a fost fascismul lui Morillo. „De la tribuna Parlamentului la platourile de televiziune, scrie o jurnalistă, micul antifascist a fost ridicat la rang de simbol“: pentru simplul fapt că, victimă, Méric detesta extrema dreaptă şi tripla ei lozincă actuală din Franţa: muncă, familie, patrie. Dacă fascismul pare „insuportabil“ tuturor, inclusiv părinţilor victimei, profesori universitari la pensie şi, conform declaraţiilor proprii, votanţi „dintotdeauna“ socialişti, altminteri oameni cuminţi şi nedoritori de răzbunare, ideologia comunistă a fiului lor e privită cu îngăduinţă. „Discuţiile dintre noi nu dăunau cu nimic relaţiei noastre, remarca tatăl («cu un zâmbet»!), chiar dacă la colegiu fiul nostru practica lupta de clasă refuzând să treacă drept un bun elev.“ În faţa instanţei, Morillo, la rândul lui, afirmă că a fost agresat şi ameninţat cu vorbe care ţinteau orientarea lui de extremă dreaptă. Conflictul propriu-zis ar fi izbucnit ca urmare a acestor insulte, aşa zicând, ideologice. Grav mi se pare tocmai faptul că o mână de puşti, locuind în acelaşi cartier şi colegi de şcoală fiind, ajung să se bată şi să se omoare din cauza orientării lor, vai, politice. Iertat să fiu, dar nu cred că poate fi vorba de convingeri, la vârsta lor, ci, mai degrabă, de imitarea unui conflict politic la modă, un soi de reflex condiţionat şi o dorinţă de a fi recunoscuţi public ca nişte eroi. Fascism şi comunism Nota bene, Morillo nu e nici măcar un nume de familie francez, ca să putem bănui vreo influenţă de felul celor care se produc deseori în vechile familii, cu origini îndepărtate franceze. Cât priveşte comunismul victimei, el e legal în Franţa şi, de aceea, necombătut ideologic, în pofida tragicei experienţe a lumii moderne. Un candidat radical la preşedinţie îşi împăuna anul trecut campania electorală cu secera şi ciocanul şi îşi învăţase partizanii să intoneze celebrul cântec sovietic „Necuprinsă este ţara mea natală“! Discursul politic nu este niciodată inocent. Remarcam acest lucru în articolul de acum o săptămână. Încurajat, de o parte a societăţii, de părinţi, în stupidul lui extremism de stânga, Méric l-a vrut şi pus în practică, la un moment dat. Rezultatul se cunoaşte. Deoarece societatea franceză actuală este ambivalentă politic (socialiştii, sprijiniţi de extrema stângă, la putere, şi Frontul Naţional, de extremă dreaptă, pe locul întâi în sondaje), era oarecum de aşteptat ca opinia publică favorabilă victimei să alunece treptat spre considerarea lui Méric drept agresor iniţial. E motivul care i-a determinat pe părinţii acestuia să rupă tăcerea, dar nu spre a judeca obiectiv împrejurările uciderii fiului lor (nu li se putea cere asta!), ci spre a se arăta înduioşaţi de extremismul lui, vezi Doamne, naiv, adolescentin şi benign (asta li se putea cere să n-o facă!). Discursurile extremiste sunt însă, nu doar asemănătoare ca limbaj, dar deopotrivă de periculoase în măsura în care conduc la fapte. În loc să descurajeze discursul ideologic al fiului lor, cei doi profesori de drept şi votanţi socialişti l-au tolerat. Faptul că fiul lor se afla ideologic la stânga lor, cum au mărturisit ei înşişi, li s-a părut firesc. Altă generaţie, ce vreţi! Îngăduinţa aceasta a determinat, în definitiv, radicalizarea practică a micului antifascist şi, consecinţă inevitabilă, conflictul fatal. A condamna neofascismul e normal şi necesar. A tolera comunismul nu e nici normal, nici necesar. Atât la nivel de discurs, cât şi la nivel de fapte. Cât voi mai putea ţine un condei în mână, nu voi înceta să susţin că primejdia pentru democraţie începe cu discursul extremist, de dreapta sau de stânga, care, îngăduit, conduce nesmintit la o realitate politică extremă, precum fascismul sau comunismul. – Sursa Nicolae Manolescu – Adevarul

… Doar ca (slava Domnului) in cazul bloggerilor se constata cel mult decese virtuale (la rubrica de ce se…?)

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: | 29 Comments »

„Cenaclul de luni”, alternativa subversivă la „Cenaclul Flacăra”

Posted by Arca lui Goe pe iulie 29, 2013

Autor:  Monica Andronescu

Mircea Cărtărescu, Florin Iaru sau Ioan Groşan sunt doar câteva dintre numele care au făcut istorie la cenaclul legendar condus de Nicolae Manolescu.

Cenaclul de Luni, a fost rampa de lansare pentru Generaţia 80, care a făcut istorie în literatura românească: Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ioan Bogdan Lefter, Ion Groşan, Alexandru Muşina sunt doar câteva dintre numele importante care au înflorit sub îndrumarea lui Nicolae Manolescu. Poetul şi criticul de teatru Doru Mareş (foto), secretar al Cenaclului de Luni, îşi aminteşte de această oază de libertate din deşertul comunist.

EVZ: În seara de 3 martie 1977, cu o zi înainte de cutremurul devastator, s-au adunat câţiva rebeli să-şi citească scrierile, în prezenţa criticului literar Nicolae Manolescu. A fost prima întâlnire a ceea ce se va numi Cenaclul de Luni. Împreună cu Radu Călin Cristea aţi fost iniţiatorul, spune istoria. Care e povestea acestui început?


Doru Mareş:
 Ca în orice legendă, e şi aici un sîmbure de adevăr. Sigur e că Radu Călin Cristea şi Călin Vlasie se aflau acolo. Personal, făceam pe soldatul la vânători de munte, la Câmpulung Muscel (alături de Liviu Papadima, pe de o parte, de Tompa Gabor, Victor Ioan Frunză, Adi Carauleanu, Andrei Mihalache, Marcel Anghel ş.a., pe de alta). M-am alăturat grupului de la, probabil, a doua şedinţă, adică din toamnă, după ce am terminat de cules studenţeşte strugurii patriei la Cochirleni (şi lăzile de Covagin (absolut autentic – o marcă de gin fabricată în Covasna, de unde uluitorul nume – n.r.) uitate în MAT-ul de la Rasova, acelaşi judeţ dobrogean). A fost aşa, un suflu al vremii, o dorinţă de a face un cenaclu mai de Doamne-ajută (era vremea când tot colhozul şi tot cvartalu- avea poeţii lui care sclipeau hăt, pînă la colţul uliţei/ aleii), fără a fi fost cineva conştient de ce avea să iasă.

Care era atmosfera întâlnirilor care s-au ţinut la Universitate, dar şi la Clubul CFR de pe Calea Griviţei? 
La Clubul CFR nu mai era (măcar ca titulatură) Cenaclul de Luni. După Universitate, la vreo jumătate de an, ne-am mutat la Casa Studenţilor, unde am rămas până la sfârşit. Atmosfera era una liberă, muşcătoare, dar extrem de prietenoasă. Cert e că, în linie junimistă, ziceam noi (cred că aşa şi era), cel mai abitir se exersa simţul critic. Nu cred să fi scăpat cineva. Sigur, nu îţi pica bine, dar simţeai rostul şi, mai ales, fair-playul. Nu prea îmi amintesc excese de laudă, în schimb exploda ironia, ieşeai jumulit de toţi fulgii dacă citeai ceva prea de tot naşpa, dar critica era una veselă, totuşi, căci ridendo…


Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Bogdan Ghiu, Mariana Marin și Alexandru Mușina, cinci dintre vârfurile Generației 80

Unii s-au opus făţiş…

În ce fel erau toate astea periculoase pentru regim? 
Faptul că până la urmă Cenaclul a fost „ras” dovedeşte că era periculos. Nu era „pe linie”, evident, nu avea nimic de împărţit cu politica partidului comunist, ba chiar mirosea a „americanizare”. Nu era Cenaclul lui Păunescu, unde insul punea toată sala să urle „eu cânt conducătorul care-a ştiut şi ştie” etc. Ba la din contră, monşer! Nu a fost însă o instituţie a dizidenţei, cel puţin nu pe faţă, deşi poeţi precum Mariana Marin ori Liviu Ioan Stoiciu s-au opus direct şi fără ambiguitate regimului politic.

Cenalul a fost desfiinţat din ordin de partid după şapte ani de existenţă. Ar mai fi durat? 
Probabil, da. Nici modelul Junimii nu a răposat după ce bună parte dintre membri au luat drumul Bucureştiului ori pur şi simplu li s-a dus juna necesitate de a clama în grup. Trucul de desfiinţare a fost unul abil: trebuia ca nu ştiu ce procent dintre membri să fie studenţi. Evident, grupul deja prea extins încurca socotelile unui regim care mai avea de respirat vreo şase ani de zile. Poate, în reacţiile publice din prezent nu se mai citeşte ce ne unea pe atunci, nu se mai întrevede o eventuală continuitate. Unii chiar s-au dezis. Mi se pare stupid: a fost pielea în care ne-am trăit tinereţea şi începuturile, drept pentru care cred că merită ceva mai mult (auto) respect…

A fost Cenaclul de Luni o poveste cu Feţi-Frumoşi şi Ilene-Cosânzene care tânjesc după libertate? 
A fost o poveste cu oameni normali şi aproape liberi. Bine, nu pe stradă, era doar vremea distihului „Prin tufişuri şi cotloane, miliţienii cu bastoane”. Şi, pe cale de consecinţă, a celuilalt: „Cine bate noaptea la fereastra ta, e Secoritatea, nu te speria”. Era şi la Cenaclul de Luni aceeaşi limită schizofrenă a întregii societăţi: eşti liber, dar aibi de grijă să nu calci tovarăşii pe coadă. Şi aveau, bre, o coadă sensibilă (nimic freudian aici)… Cum să zic: nu tânjeam după libertate, fiindcă, în cadrul grupului, citindu- ne textele eram complet liberi. Gheorghe Iova a venit la un moment dat cu o proză care se chema „Reserré”, încuiat de două ori, strâns cu asupra de măsură, cum ar veni, dar şi sigla de atunci a României (RSR). Ne interesau, însă (dacă nu cumva, inconştient, ştiam că e mai „sănătos” aşa), estetica şi tehnicile ei (chiar dacă Florin Iaru scosese deja poezia în stradă), fără a introduce estetica în inventar, cel puţin nu ca artă poetică. Opinia mea e că latura asta nu ar prea fi de laudă, dar aşa au mers lucrurile. Altfel, complotam destui prin ungherele noastre. Acum, dacă tot am ajuns de basm (sintagma nu e în toate accepţiunile „de bine”, ştiu), om fi fost şi Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. În orice caz, am fost tineri şi nu ne-am jucat cu chestia asta!

Citiţi mai mult: „Cenaclul de luni”, alternativa subversivă la „Cenaclul Flacăra” – Cultură > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/1049663.html#ixzz2aOQz6vyf
EVZ.ro

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 22 Comments »

Arca lui Noica

Posted by Arca lui Goe pe februarie 16, 2013

646x404

Ca profani putem detecta o multime de aspecte cuantice cu care ar trebui sa ne reconciliem. Banalul experimnt din SF-era lui Goe fiind in asteptate (din motive cat se poate de profane, neimportante) as aminti (in intertime) ca mereu au existat felurite potopuri (potoape de ape) care au stat sa scufunde fel de fel de castele de carti de joc ale mintilor multor oameni cuminti, care si-au construit si ei, ca si noi, Noe, Goe etc, cate o arca cu care sa infrunte potopul. Ca profani nu putem invata chiar totul de la ei atunci cand ne construim (b)Arcele cu care sa infruntam potopurile potentiale si ploile meteorice, din cauza barierei cuantice dintre profan si sacru, dar ceva, ceva am putea intelege, si chiar am putea sa ne reconciliem cu felul partial de a intelege arcele altora atat de contra-intuitive sub aura lor legendara. Gabriel Andreescu, autorul cărţii ”Cărturari, opozanţi şi documente – Manipularea Arhivei Securităţii” ofera in lucrarea sa o perspectiva care ne poate apropia sau ne poate indeparta de reconcilierea profanului cu istoria cuantica si cu personajele legendare care au populat-o: Constantin Noica, Adrian Marino, Nicolae Balotă, Alexandru Paleologu, Mihnea Berindei, Mihai Botez şi Nicolae Breban, printre altii. Riscurile si le asuma fiecare profan in parte pe drumurle reconcilierilor sale.

Puncte de intrarea in perspectiva propusa pentru a privi re/conciliator si profan Arca lui Noica (ale carei vestigii s-ar gasi pe muntele Ararat de la Paltinis, ce blog de succes ar fi fost Jurnalul gasit acolo daca ar fi existat blogosfera de la Babilon pe vremea aceea) se gasesc AICI si AICI, intr-un articicol de critic, de critic al unui proiectant de Arca, aflat sarmanul (sarmanul Noica) intr-o serie de situatii critice, valorand poate mai mult decat un potop: Critica criticii I si II. Dosarul lui Constantin Noica.

„S-a întâmplat ceva curios în ţara aceasta. Caragiale şi-a pierdut subiectele de inspiraţie. S-a creat, în speţă, o Românie în care nu mai e posibil Caragiale. E ceva regretabil pentru el, dar e bine pentru ţară“ – CN

„Gabriel Andreescu are dreptate să vadă în Noica cel mai eficient agent de influenţă dintre toţi intelectualii români din regimul comunist, suferind de «complexul Stockholm», al ostaticului care empatizează cu torţionarii.” – NM

Posted in Parerea lui Goe | Etichetat: , , , , , , , | 27 Comments »

Telegrame (III)

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 17, 2011

Intr-un sistem stabil accidentele, inadecvarile ori disfunctionalitatile sunt urmate de o reactii organice, spontane, minimale si coerente ale sistemului, in sensul atenuarii efectelor respectivei „avarii” si a imunizarii structurale a sistemului in raport cu recidive viitoare. Societatea umana (?) din Romania este foarte departe de un astfel de deziderat. Discrepantele intre necesarul de reactie si recatiile manifestate cu orice prilej alaturi de veselia cu care orice se transforma in prilej, fac din Romania un loc in care plictiseala nu apare niciodata.  Romania este tara in care Irimia a dat cu oistea-n gard pentru a-i prilejui apoi mosului cu proverbe se breveteze zicerea „Unde dai si unde crapa”.  Loc de costernare ramane insa de fiecare data cand, amanunte straine de orice esentialitate, pornesc tavalugul slujit de mecanica bizara a feedback-ului pozitiv, in cascada, in avalansa, pe principiul bulgarelui de zapada. La fiecare rosto-GOL-itura se mai gaseste cate unul gata sa extraga din spinul axial al problemei fix durerea care-l doare-n cap pe el, l-l, in vederea adjudecarii momentul cinetic la moara personala, spre arvunirea spuzei spre turta sa. Pas de a reusi. Caci cine-l lasa? Cearta-i cearta, iar gâlceava-i gata si apocaliptica împrejurul Pietii Independentii.  Iata aici o sama de Telegramme prilejuite (vorba vine) de catre greseala fatala a nechibzuitei d-ne Voda, care a catadicsit senina a-si nesocoti limitele.

1 ) Cotidianul – Eugenia Voda si Ion Cristoiu acuzati de promovarea la TVR a fascistului Corneliu-Zelea-Codreanu

2 ) BadPolitics – Ion Cristoiu si Eugenia Voda acuzati de Radu Ioanid de la muzeul holocaustului si alti intelectuali evrei

3 ) Cafenea Blogspot -Ion Cristoiu / Eugenia Voda cz-codreanu

4 ) Apologeticum – Luptatorii anticomunisti cer anularea deciziei CNA de sanctionare a realizatoarei tv Eugenia Voda

5 ) Critix – Zece intelectuali acuza CNA ca s-a grabit sa judece fara argumente cazul Eugeniei Voda

6 ) Baricada – O armata de profesionisti vrea sa-l taie-mprejur pe Cristoiu

7) Observator Cultural – TVR, Ion Cristoiu şi Eugenia Vodă

8 ) Evz – Scrisoarea celor zece intelectuali in apararea Eugeniei Voda

9) Harghita E-informatii -Eugenia Voda si Ion Cristoiu: parati pentru apologia lui Corneliu-Zelea Codreanu

10) Realitatea – Liiceanu, Plesu, Mungiu, si Purcarete o apara pe Eugenia Voda

11) Critix – Foarte bun articolul din adevarul despre amendarea doamnei Eugenia Voda de catre CNA

12) Napoca News

13) Doina Popescu WordPress – Pamflet cu babe

14) Dorin Tudoran / blogger – Spiritul si Litera

15) Observator Cultural – Cine este conformist

16) Dilema Veche / Andrei Plesu – Scrisoare deschisa Ion Vianu

17) Dilema Veche / Ion Vianu – Raspuns Scrisoare deschisa lui Andrei Plesu.

18) Insolent – Nicolae Manolescu îl atacă dur pe cu Ion Cristoiu şi o numeşte ignorantă pe Eugenia Vodă.

19) AnimaNews / Mirel Horodi – Responsabilitatea Eugeniei Vodă.

s.a.m.d. , s.c.l, etc, etc,

Va urma

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , | 26 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: