(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Posts Tagged ‘Patapievici’

Complicii intelectuali ai lichidării ICR

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 16, 2012

Anihilarea de facto a ICR a fost legitimată, insidios și tenace, de unii intelectuali „critici“ cu mult timp înainte de a fi pusă în operă de politicienii USL. Lichidarea, practic, a ICR prin transformarea sa în­tr-o oficină de propagandă politico-cultural-na­țio­na­listă în străinătate (ba chiar și în România, ju­de­când după înființarea absurdă a patru filiale „în pro­vinciile istorice“) este, desigur, o operațiune de ca­re actuala putere se face răspunzătoare. Dar ar fi su­perficial să ne oprim aici. ICR e victima unui „răz­boi cultural“ de ani de zile, îndreptat mai ales îm­potriva lui H.-R. Patapievici și a așa-zisului „grup“ al „boierilor minții“ – după sintagma lui Sorin Adam Ma­tei – căruia i-ar aparține. Ceea ce trustul Intact și alte medii de acest fel o spun acum agresiv au afir­mat-o de-a lungul timpului în mod mai subtil, dar tot nociv intelectuali diverși, de la Sorin Adam Ma­tei însuși la alți semnatari ai volumului coor­donat de el, Idolii forului, 2010 – Daniel Barbu, Gabriel An­dreescu, Michael Shafir, István Aranyosi, Mona Momescu, Vasile Morar etc. (M-am mai referit la acest volum în trecut în revista 22.) Au spus-o și unii dintre cei care scriu sau au scris la Observator cul­tural; este adevărat că acum unii dintre ei, spre onoarea lor, se arată critici față de ultimele schim­bări la ICR. Au spus-o și alții, în diferite publicații, pe hârtie sau online.

Se poate observa, de pildă, că în volumul amintit mai sus, numele H.-R. Patapievici revine obsesiv, atunci când trebuie sugerat că „intelectualii lui Băsescu“ „s-au autosuspendat din calitatea de intelectual“, deoarece au acceptat funcții remunerate sau „nu­mai simbolice“, cum scrie Michael Shafir. ICR era vizat direct. (De unde și teoria brutală a „sinecurii“ pe care a respins-o recent și pertinent Liviu Ornea.) Pe de altă parte, pledoaria lui Sorin Adam Matei pen­tru o „clasă de mijloc“ a intelectualilor voia să acrediteze teza că același grup se comportă elitist, practică „ritualuri inițiatice de grup“ și blochează accesul democratic al altor personalități valoroase. Membrii grupului s-ar susține reciproc, favorizând coteria de interese nelegitime și disprețuind com­pe­tiția liberă a ideilor pe piață. Cum să admiți men­ți­nerea unei astfel de conduceri la cârma ICR?, te în­trebi atunci în mod firesc. În același volum, is­to­ricul Lucian Năstasă-Kovács se plângea că ICR nu se ocupă de traducerea și difuzarea unor opere va­loroase peste hotare, „lăsându-i pe străini să crea­dă că România actuală are numai câteva creiere, fără a se bănui că acestea sunt profund cau­țio­nate“ (p. 174). Schimbarea se impunea, nu-i așa? Iat-o, a venit odată cu filosoful Andrei Marga! Mai brutal, Liviu Antonesei insinua recent pe blogul său că traducerea masivă pe spezele ICR a lui Mircea Cărtărescu se datorează unor articole favorabile scri­se despre Traian Băsescu. Dacă o spune un in­te­lec­tual cu autoritate, de ce nu ar prelua entuziast ide­ea și Antenele? Iar Bianca Burța-Cernat, în Obser­vator cultural, nr. 643, pare în continuare convinsă că, atunci când critic actuala con­du­cere și politică a ICR, am un par­ti­za­nat afectiv, deoarece „grupul meu“ ar fi pierdut controlul unei instituții „pe care se simțea singur în­drep­tă­țit să o administreze“.

Din nefericire, politica editorială efec­tivă practicată de ICR – bazată numai pe susținerea financiară a opțiunilor editurilor străine -, politică absolut in­dependentă de gusturile literare și amicițiile echipei de conducere sau ale vreunui „grup ocult“ care ar fi „ca­uționat“ traducerile, nu a fost câtuși de puțin evocată în niciuna dintre aces­te luări de poziție – și mă în­do­iesc că din neștiință. Dar dacă aceas­tă ignorare înspăimântătoare a fap­te­lor vine din partea unor intelectuali și oameni de știință, ce să te mai aș­tepți atunci de la canibalii Antenei? Alt­ceva, în schimb, au „observat“ in­telectualii „critici“: că „grupul“ res­pectiv în frunte cu fostul director al ICR (și adjuncții Mircea Mihăieș și Ta­nia Radu) ar fi nedemocratic și re­tro­grad în toate formele, cu consecințe ne­faste asupra politicii instituției: „Sub președinția lui H.-R. Patapievici, scria Gabriel Andreescu în același vo­lum din 2010, ICR a devenit spon­so­rul a nu­meroase concordii cultural-con­fesionale, favorizând, din poziția sa de demnitar, atitudinile re­li­gi­oa­se“.

Dar „grupul“ cu pricina nu ar fi fost, chipurile, numai autosusținut, au­to­proclamat ca „genial“, nu ar fi fost numai inconsecvent moral și logic, nu doar „nu ezită să pretindă și să primească beneficii materiale și sim­bolice aidoma vechilor boieri, dar nu mai puțin a noilor descendenți din familia simbolică a lui Tănase Scatiu“ (Vasile Morar, Idolii forului, p. 117), ci ar fi fost și incompetent pro­fesional. Cu mult înainte să intervină Gâdea sau Nistorescu, au luat cu­vân­tul, de-a lungul timpului, intelectuali „fini“, precum Sorin Adam Matei, Ci­prian Șiulea, István Aranyosi, Alina Mungiu-Pippidi, care au susținut că H.-R. Patapievici (ca și Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu etc.) nu este nici sa­vant, nici filosof: articole cotate ISI nu are, „contribuții“ științifice nici atât. Mai rău, după Ciprian Șiulea (Retori, si­mulacre, imposturi), el este și „foar­te puțin original“. Un fel de fraudă intelectuală majoră ar fi fost impusă publicului românesc naiv! (Nu l-am auzit pe d-l Șiulea discutând „ori­gi­na­litatea“ actualului director al ICR sau a tezei de doctorat a primului mi­nistru, dar avem răbdare!)

Cu idei „greșite“ privitoare la de­mo­crație și cultură, aparținând unui grup „elitist“ și autoimpus prin fra­u­dă intelectuală, pândind beneficii ma­teriale și simbolice de la Traian Bă­ses­cu, nemeritându-și de fapt nici mă­car titlul de „intelectual“ sau de „fi­losof“, blocând cunoașterea peste ho­tare a unor români cu adevărat va­loroși, H.-R. Patapievici cu echipa sa și cu cei pe care i-a finanțat prin ICR (precum Mircea Cărtărescu și atâția alții) nu avea voie să nu fie urgent debarcat de la cârma ICR, iar politica echipei sale – inversată. Anihilarea de facto a ICR a fost, așadar, le­gi­ti­mată, insidios și tenace, de unii in­telectuali „critici“ cu mult timp îna­inte de a fi pusă în operă de po­li­ticienii USL. Acum, după ce, conform programului unui alt intelectual „cri­tic“, filosoful Andrei Marga, stră­i­nă­tatea va auzi înmărmurită despre pro­movarea „caloriferului transilvan“, poate că unii dintre complicii inte­lectuali mai vechi sau mai noi la dis­trugerea de facto a ICR vor fi căzut pe gânduri. Dar alții – sunt convins – își freacă mâinile… // – de Andrei Cornea

Cuvinte cheie: ICR, Marga, Patapievici, intelectuali, Observator cultural

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 18 Comments »

Unde fuge Patapievici

Posted by Arca lui Goe pe iulie 31, 2012

Horia Roman Patapievici a reusit sa evadeze. Unele zvonuri sugereaza ca ajutat de reteaua sa de complici ar fi reusit sa-si faca cateva operatii estetice la o clinica particulara capatând o noua infatisare si o noua identitate, sub care ar fi ajuns in Statele Unite ale Americii. Totusi operatiile estetice i-au lasat nealterata personalitatea iar aceasta este pe cale sa-l dea de gol. Iata ce declaratie a facut preupusul Patapievici despre America, tara sa adoptiva, intr-un studiou al unei televiziuni in care participa ca invitat:

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , | 32 Comments »

Lepadarea de Basescu

Posted by Arca lui Goe pe iulie 6, 2011

Comunicat:

Preludiu: A sosit in sfarsit momentul adevarului. Basescu a pornit de la un capital de incredere foarte inalt pe care l-a avut in randul unor categorii foarte diverse. Rand pe rand a inselat increderea acordata de catre fiecare dintre sustinatorii sai, dovedindu-se un personaj primitiv, rudimentar, imprevizibil, insuportabil. Nicicand animat de intentii bune, a promovat, dupa un plan prestabilit si foarte bine ascuns, camarila sa personala care domina azi Romania. Rand pe rand cei bineintentionati care au facut posibila ascensinea sa, au fost inlaturati sau s-au retras de buna voie, scarbiti. Azi a venit randul d-lui Goe sa faca acest pas. Da, sunt unul dintre semnatarii apelului mereu nobilului Sorin Iliesiu. Marturisesc sincer ca m-am simtit incurajat sa ma dezic de Traian Basescu prin gesturle similare ale unor personalitati care se afla dincolo de orice banuiala in legatura cu probitatea lor morala, cu inteligenta lor ori cu gradul, de informare. Ma refer desigur la admirabilele luari de pozitie ale unor Andrei Plesu (trei la rand), Gabriel Liiceanu, Viorel Padina si multi altii. Cred ca in scurt timp vor urma Vladimir Tismaneanu, Horia Roman Patapievici, Cristian Preda, Sever Voinescu si chiar Traian Ungureanu. Dupa ultimele declaratii mitocanesti si iresponsabile prin care ne-a ofensat istoria, sensibilitatile si ne-a periclitat relatiile cu vecinii, cele despre Rege si Antonescu, ar trebui sa fie clar oricui ca aceste lucruri nu s-ar fi putut intampla cu Adrian Nastase ca presedinte. Am fi fost azi o tara stabila si respectata. Imi pare rau ca nu l-am combatut din prima clipa pe acest Machiavelli antisemit, acest Antonescu avant la lettre. Va avea in Dl.Goe, incepand de astazi, un contestatar constant dar obiectiv. Va multumesc pentru neatentie.

Update: Va rugam ramaneti pe receptie. Nu inchideti internetul. Urmeaza un comunicat important pentru tara. Stejar extrema urgenta.

Traim intr-o tara in care oricine poate spune orice fara nici cea mai mica teama ca ar putea sa pară neverosimil, neplauzibil. O tara in care (de ex) limbricoidul Ioan Cristoiu care a vomitat timp de 4 ani in fiecare zi lasata de la Dumnezeu rahat proaspat si aromat pe imaginea presedintelui Traian Basescu sfârseste stand cu acesta la masa si facand glumite despre rege. O tara in care Dan Pavel este fara greturi consilierul lui Gigi Becali, iar Dorin Tudoran al lui Voiculescu, pentru a deveni apoi si deodata critici onesti si lucizi ai dusmanului dusmanilor lui Basescu and co. In aceasta tara, desigur, textul pe care l-am propus in preambulul acestui  topic este unul care poate trece oricand drept plauzibil, pe simplul motiv ca suna in urechile intamplatorilor ascultatori cu orice slagar al zilei. Ne-am invatat sa ascultam doar melodia si sa nu dam atentie textului, care poate fi, nu-i asa?, subinteles din ritm si tobe (to be or no tobe).

FEW  HOURS  LATTER:

He-he. He. Si acum, dupa acest 23 August ratat pe (b)Arca lui Goe, tot sub girul imaginar al Majestatii sale Regele, haide sa vorbim serios. Despre „Basescu” si despre „Schimbare”. Incepand cu prima si candida sa candidatură la primaria Bucurestiului si incheind cu ultima candidatura la presedintia Romaniei, Traian Basescu a castigat in mod miraculos toate competitiile in care intrase de fiecare data cu sanse foarte putine. Dupa ce i se ingaduise (adesea cu resemnare,  rareori cu disperare) sa participe (pe post de maciuca) la niste competitii ce pareau dinainte pierdute (vezi istoria moderna si contemporana), in toate, fara exceptie, Traian Basescu a oferit lovituri de teatru in teatrele de razboi, intorcand in mod miraculos rezultatele dinainte cunoscute, in tot atatea lupte cate vor ramne in manualele de istorie (si de alte stiinte): primaria Bucurestiului (2), presedintia PD (1 si 1 virgula ceva), presedintia Romaniei (unde, ca si Iliescu dar totusi atat de diferit, a canditat tot de 2 ori si jumatate, o jumatate de data impotriva unui canditat colectiv – 322) a reusit sa-i puna la respect pe mai titratii la vremea respectiva, Roman, Nastase, Geoana, Oprescu, Parlamentu… – toti unul si unul. Datoreaza Traian Basescu aceste succese cuiva anume? Exista vreo entitate (indivizi, grupuri, strategi) care sa-l fi pregatit, antrenat, propulsat si (eventual) impus pe Traian Basescu, prin strategii sofisticate, prin perseverenta ori prin puterea autoritatii (asa cum se intampla cu presedintii americani)? Nu. Nici vorba. Traian Basescu a castigat singur bataliile acceptand cauze pierdute si aplicand cu incapatânare o strategie simpla, aceea de a fi el insusi. Asa cum este! Nu asa cum si l-ar fi dorit unii sau altii. Mai ales altii. Ulteriori cu totii.

Evident ca a fost sprijinit de „echipa” si de catre „colaboratori” si incurajat de simpatia „simpatizantilor” dar el a fost in permanenta factorul decisiv, locomotiva care a pus in miscare trenul. Succesele lui incredibile („yes we can”, avant la lettre) a atras in jurul sau o lume pestrita, de la visatori inocenti pana la escroci oportunisti, toata gama. Dintre acestia (care au fost, ca altii nu erau, in afara poate de Padina si Iliesiu), intr-o maniera mult mai fluida decat cea cu care ne obisnuise osificarea PSD-ist, s-a constituit mecanismul administrativ in care au intrat, si din au iesit sau au fost scosi (pentru a fi bagati) fel de fel de indivizi… Nu insist asupra faptului ca, in fond, in 2004 s-a schimbat presedintele, nu tara. Dintre ulteriorii care au aderat activ, intr-o maniera pozitiva as zice, la fenomenul Basescu au fost si multi intelectuali de elita care, desigur, nu aveau prea multe afinitati la „profile” cu „rudimentarul” Basescu, stare despre care ambele parti ale parteneriatului a avut stiinta de la bun inceput. Intelectualii, multi dintre ei autopropusi pe post de hartie creponata (ca amortizor prin ambalare frumoasa a buzduganului Basescu), care acceptasera implicit ca starea in care se afla Romania necesita in mod expres un presedinte cu exact acest profil, din topor, abraziv, contondent (si nimic altceva) s-au trezit deodata ca, pentru a putea fi egali cu ei insisi, sarcina lor ar fi aceea de a-l imblanzi, educa, civiliza, cizela si de a-l catifela pe presedinte, pentru a-l face moale si pufos. De a-l face sa se schimbe. N-a fost nici pe departe nici cea mai importanta si si nici cea mai constanta presiune indreptata spre a-l face pe presedinde sa se schimbe aici si aici, acolo si dincolo, asa si asa, cum se cuvine, nu-i asa?, unui presedinte. Dupa cateva momente de deruta spontana in 2004 (va mai amintiti ce atmosfera?) baietii destepti au pornit masinaria de facut zgomot si de pictat Basescu. Daca n-au putut sa-l schimbe cu totul au optat firesc pentru varianta startegica a inundarii cu cacat. In scurta vreme, dispunand de amplificarea potrivita au inceput campania electorala anti-Basescu si de atunci n-au oprit-o nicio clipa. N-au reusit sa-l sufoce cu cacat dar l-au tinut prizonier in acesata puscarie, impiedicandu-i eficient orice miscare, orice reforma. Strategiile utilizate au fost trei mari si late: (a) zice Basescu  de cineva ca e comunist, securist, corupt etc? Nu-i nimic zicem si noi despre el exact acelasi lucru, de zece ori mai mult si mai tare, de mult mai multe ori si-n mult mai multe locuri. Si mai adaugam pe deasupra, ca nu ne doare gura, alogen, dictator, hitler, stalin… Nu se va mai alege. Ba da se alege chiar ca Voiculescu, Vantu, Nastase, Iliescu, Ponta, Antonescu sunt mai curati, mai uscati si mai frecventabili decat mitocanul, de…   (b)  In al doilea rand se pun in balanta toate defectele pe care le-ar putea avea un fost marinar (betiv, curvar, incult, badaran, scandalagiu etc) cu aptitudinile necesare functiilor de presedinte, decan la arte, academician, critic literar, popa, papa si ce-o mai fi. Se umfla bine  primele,  prin trâmbiţare perpetua si i se atribuie numitului Basescu. Zi si noapte, 24 din 24 7 din 7 pe 7 x 7 canale. Din cand in cand pe ecran apare cate un nastase la cate un vernisaj. (c) In al treilea rand orice individ care etaleaza vreo predispozitie pentru a lua atitudine in favoarea inamicului Basescu trebuie “convins” prin mijloace specifice sa renunte sau daca nu este starpit fara mila. Orice metode sunt admise, calomnia, santajul, terfelirea, ambalarea in cacat, culpabilizarea  si discreditarea. Orice sprijinitor sau simpatizant al lui Basescu va fi fie speriat ori tinut ocupat cu procese si amenintari (precum „plagiatorul” Liiceanu…), ori scarbit pana la renuntare, ori fortat sa se radicalizeze pentru a deveni ridicol. In acest “micut” context as fi curios cum ar fi rezistat presiunii psihice cei care se dezic azi de Basescu. Cum ar fi aratat ei ca indivizi cand o infinitate de oglinzi tv paralele i-ar fi aratat ca pe niste statui sub munti de gainat si scuipaturi venite de la jegurile cele mai jegoase ale aceste societati sau de la imbecilii cei mai imbecili. Ar fi continuat probabil sa fie ingeri inaripati si diafani, monumente de civilitatesi eruditie sau ar fi murit tristi in casele lor incercand cu disperare sa para altceva decat zice maimutoiul Badea ca ar fi (ba esti!). Dintre cei doi presedinti si jumatate din cat am avut dupa “evenimentele din decembrie 89” (ca de… asa suntem, noi sub zodia neispravirii), asupra lui Basescu s-au exercitat cele mai mari si mai contradictorii presiuni inspre transformarea sa si fortarea spre un model  convenabil defaimatorilor. Paradoxal, Basescu a fost cel care a rezistat cel mai bine acestei presiuni, ramanad mereu egal cu sine insusi, in pofida adversarilor si a prietenilor de parcurs. Pacat, mare pacat ca n-a reusit sa se depaseasca pe sine insusi, nici macar atunci cand l-a numit pe fostul rege sluga la rusi si tradator. Iliescu s-a schimonosit cel mai tare incercand sa para ceea ce nu era, traversand prin chinuri groaznice metamorfoza de la postura de acuzator al intinătorilor la acea patron al capitalismului de cumetrie, sarac si cinstit si la masa cu regele, pentru a ramane in cele din urma un bolsevic  nenorocit, o limba de lemn clocitoare de nastase, geoane, poante. Constantinescu, sarmanul, s-ar fi schimbat el dar n-a existat nicio presiune in acest sens, baietii destepti anticipand corect ca se va cere singur afara foarte repede.

Dar sa revenim la formula de ocara de dânsi inventata: Intelectualii lui Basescu (cum ar veni ai analfabetului). Intelectualii lui Basescu sunt o legenda. Si atat. Intelectualii lui Basescu sunt acea categorie de oameni de elita care au fost facuti cel mai repede si mai categoric inofensivi in vreo sprijinire a lui Basescu intru demolarea sistemului ticalosit sau macar spre reforma si schimbare. Contributia lor la aceasta batalie, la faptul ca n-a fost inca pierduta este, doamnelor si domnilor nesemnificativa. Absenta unei contributii notabile li se datoreaza in primul rand lor, slabiciunilor, agnoaselor si inabilitatilor lor de a nu aluneca pe rahat. Batalia cea mai mare si mai importanta pe care Basescu n-a castigat-o si pe care n-o poate castiga nu apare pe lista enumerata mai sus. Va ramane consemnata in istorie ca un sah etern pe care pionul Basescu il tot da Regelui advers, bine ascuns in munti. Munti de rahat bineinteles. A fost batalia care a trebuit sa fie purtata in fiecare zi si pentru a carei necastigare “intelectualii” il acuza acum pe Basescu:

Iata ce zice ultimul mohican intr-un ultim necrolog: “Un ultim cuvînt: nu-i fac lui Traian Băsescu un proces de rea intenţie. Sînt dispus să accept că a vrut să facă ceva marcant şi durabil. Ceea ce spun, fără nici o plăcere, e că n-a fost deloc la înălţimea ambiţiilor lui. Iar ceea ce se conturează la orizont nu face decît să mă convingă că sîntem o ţară fără noroc…”

In acest context, lamentarile penibile in serial cu care-i rasfata dl.Plesu pe cititorii Dilemei si Adevarului (ce ironie a soartei in aceste titulaturi de gazete) raman niste vaicareli de babe in amurguri (dupa cum bine metaforiza la un moment dat dl.Polichinelle despre personajul cu pricina). Chiar daca n-ar fi stricat daca presedintele s-ar fi abtinut sa-si faca publica parerea despre niste probleme istorice care-i intrec competentele, totusi sub aspect uman, cineva care, conducator de stat fiind, este balacarit, ofensat, defaimat, injurat birjareste, clipa de clipa de catre armate de jigodii si imbecili in concubinaj, ar putea avea dreptul moral sa-i zica tovarasului Mihai I fost de Hohenzollern, in prime-time, Majestate mai du-te pizda ma-ti, fara ca asta sa demoralizeze neapart partenerii si sa provoace dezertari (cu pompa si capac) in masa.

Despre acest incident ar fi putut comenta critic in articolele lor intelectualii, in primul paragraf, urmand ca in celelalte sa-si expuna parerea lor despre  reforma, despre legalizarea confiscarii averilor ilicite, despre reorganizarea teritoriala, despre alte reforme ramase nepromovate (invatamat, electorala, justitie, cultura etc) ori despre orice cai verzi pe pereti le dicteaza preocuparile lor de intelectuali notorii (si pre-ocupati).

Armatele de jigodii in concubinaj cu imbecilii incurabili, carora li se alatura prin aceasta dezertare, unii intelectuali de marca si remarca, de ultima ora, mai contin cateva specii: (a) moflujii care-i considera pepotriviti in functii pe Tismaneanu, Patapievici ori pe consulul Morar de la Marsilia (apropo cine o fi consulul potrivit de la Munchen, ca nu se stie) pentru ca mai potriviti ar fi ei (unii or fi, nu zic nu, ca consuli cel putin), si (b) armata calicilor ce sufera de sindromul consilierului inchipuit, si care cred sincer, in imaginatia lor de cefalopode, ca presedintele ar trebui sa se uite in gurile lor stirbe in care sa le si puna eventual cate ceva (vezi cazul autorului profesionist de apeluri, Sorin Iliesiu si a amicilor sai de pahar. Paharul gol cu care dai de pamant si nu se sparge). Cacat, pardon, bonjour.

P.S. Cred incontinuare ca in Romania actuala Traian Basescu este cel mai potrivit tip de presedinte. Un tip pe care-l meritam. Cu prisosinta. Daca insa acest tip optim de presedinte (in tara alternativei Ponta-Crin) nu este si de ajuns, asta nu mai este vina exclusiva a lui Basescu. Preponderent este vina intelectualillor săi. Care sunt. Si care nu sunt.

Bibloografie facultativa:

Basescu-Basarabia

Averea lui Basescu

Rusia nu-l poate da la o parte pe Basescu dar l-ar da

Insemnari din subterana (a se citi comentariile din subteran)

Comentarii la Cerocratia.

Dar pentru ca azi e vineri, zi de post, propun postul zilei Aici: Constiinta lui asa cum trebuie,

iar in ton cu postul curent de pe (b)Arca lui Goe propun si postul zilei de ieri: Aici: Asemanari frapante.

 

Posted in Dl.Goe si Pleşu | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , | 44 Comments »

Numele unor persoane prea putin cunoscute…

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 8, 2010

Esenta totalitarismelor consta in ingradirea dreptului la libera exprimare… Cred ca esti de acord! (a se insista)

Un alt fel de „Recunoasteti personajul?” / Re-cunoasteti!

E plina lunea de pitzigoi si gaitze care chiraie dupa recunoastere si dupa bani, de sobolani spilcuiti care guitza din guritza tot asa, de gaini care cotcodacesc pe-o margica a foamei facute odata si de greieri fara creieri care le canta in struna.  In pauze chitzaie cu totii a bârfa, in coruri pe mai multe voci, impotriva altrora, a celor „ajunsi” fara a fi avut trecutul „potrivit”. E plina lumea de astfel de cacareze la fel de gretzoase precum bolsevicii intorsi pe dos sau ajunsi moaste, iar poanta e trista. Exista o poanta trista si victorioasa umflata de cacacreze.

Totusi, in lumea plina de astfel de concerte exista inca rarisime cazuri de oameni (solisti) care intr-adevar ar merita recunoastere si confort si care raman discreti, tacuti, uitati, chiar si post-post-mortem si post-post-restatnt in post-post-modernism. Oameni cu caractere puternice (opozanti ai totalitarismului nu „dizidenti”), valori intelectuale reale, talente rare. Se mai afla scriitori adevarati (nu facaturi ale unei incorecte corectitudini) care refuza premiul Nobel pentru literatura, exista dizidenti polonezi care-si refuza milionarismul (da, da), matematicieni bizari care rezolva din garsoniere probleme imposibile si care nu accepta anuntatul premiu (un alt milion de dolari), exista Urmuz, exista I.D. Sârbu, si Marino exista si el. Mi-ar placcea  sa vorbim, intr-o zi, in cate o zi,  despre toti si fiecare in parte dintre acesti ciudati discreti (pe care poate ii stii si tu), asa cum ne vom pricepe.  Azi vreau sa-ti amintesc despre un astfel de ne/caz al unui nume (,) al unei persoane prea putin cunoscute: Alexandru Dragomir, o victima ratata (inocenta) a multor si variate tentative (esuate toate) de ingradire a libertatii sale de expresie.

Lecţia lui Alexandru Dragomir

Pe Alexandru Dragomir l-am cunoscut în 1994, la unul din primele seminarii NEC. Pe atunci, Colegiul Noul Europa nu avea sediu, era itinerant prin diferite case, iar eu eram bursier. Când l-am intâlnit pe Alexandru Dragomir ne aflam la GDS, iar seminarul s-a nimerit să-l ţin eu. Tema era Galileo Galilei. Mă pregătisem din timp, eram stăpân pe toate citatele mele. Cum se obişnuia, după ori în timpul seminarului fiecare participant a intervenit cu câte o observaţie sau un comentariu. Domnul uscăţiv şi cu voce mică, limbaj banal şi dicţie oarecare, despre care mi s-a spus că e Alexandru Dragomir, a făcut un comentariu care diferea de toate celelalte prin aceea că 1) pornea chiar de la ceea ce spuseseşi; 2) era sec; 3) era precis; 4) era simplu; 5) te punea pe gânduri; 6) îţi arăta că îţi  scăpase ceva important; 7) trimitea la textele citate prin pagină, capitol sau paragraf; 8 ) comentariul său era construit din mai mulţi paşi, dintre care unii se bifurcau, iar construcţia raţionamentului îţi dădea senzaţia că e “spaţială”, “stereofonică”; deschidea o perspectivă deopotrivă nouă, care ţi se impunea imediat ca evidentă; 9) îţi dădea senzaţia că profundul e sub nasul tău şi că poate fi atins cu ajutorul unei gândiri la îndemână; 10) comentariul său era spus şi cu ironie şi cu auto-ironie şi, nu ştiu cum, în acelaşi timp cu extremă seriozitate.

De îndată ce îl vedeai desfăsurându-se, prestaţia intelectuală a lui Alexandru Dragomir îţi punea o problemă : modul său de a se raporta la marii autori (citiţi pentru a dialoga cu ei, nu pentru a-şi lua de la ei temele), exactitatea referinţelor sale (cita totul la pagină) simplitatea profunzimii sale şi originalitatea gândirii sale (pornea de la cele mai simple fapte cotidiene şi te ducea imediat, după câteva gânduri, direct în filozofia cea mai înaltă, deşi exprimată în chipul cel mai pedestru, ceea ce sporea impresia de insolit şi profunzime) – toate acestea ţineau  de felul foarte diferit în care se instalase Alexandru Dragomir în propria sa gândire. În fond, acest “fel” de a fi în propria gândire atrăgea atenţia asupra lui Alexandru Dragomir şi intriga, pentru că în lumea noastră mai este practicat de foarte puţini.

Intervenţia sa la acel seminar din 1994 mi-a produs o impresie durabilă. În primul rând, ceea ce impresiona la Alexandru Dragomir era contrastul dintre modestia discursului şi incisivitatea gândului. Mai precis: între economia mijloacelor şi eficacitatea dispozitivului de gândire. În fond, contrastul între transparenţa limbajului şi profunzimea gândirii. Dragomir vorbea limba omului de pe stradă, cu distincţia aristocratului care nu se trădează decât prin simplitate. Avea ceva neafectat în vorbire; direct în formulare; tăios în expresie; biruitor în reflecţie; fără de şiretlicuri în raţionamente; stăruitor în gândire; precis în referinţe; acut în exigenţe; adecvat în reacţii, binevoitor în politeţe şi plin de pudoare în modestie. Nu avea, cum se spune azi, politeţea oamenilor de altădată: era, pur şi simplu, bine-crescut; bine format; cu miez alcătuit, si, nu-mi dau seama cum se simţea asta, dar e sigur că se simţea, era etic construit. Hotărât lucru, Alexandru Dragomir avea ceva foarte special. Dar ce anume?

Ca să răspund la întrebare, trebuie să revin la prima mea impresie. Din felul în care cita şi trimitea încrucişat la texte, Alexandru Dragomir părea un prestidigitator. Ţin minte că, atunci când l-am întâlnit prima oară, lucrul care m-a frapat cel mai puternic a fost acela că domnul Dragomir ştia materia pentru care eu mă pregătisem anume fără ca el să se fi pregătit în mod special pentru ea. Când a acceptat invitaţia de a participa la acel seminar, aveam să aflu, Dragomir nu ştia că tema discuţiei va fi Galileo Galilei. Cu toate acestea, odată tema pusă, el a fost în stare nu doar să se raporteze imediat la ceea ce fusese expus (şi reprezenta ultimele contribuţii in exegeza de specialitate), dar şi să dovedească o deplină comandă asupra citatelor din Galileo Galilei pe catre eu le întrebuinţasem. Asta nu se putea explica decât dacă Galileo Galilei era specialitatea sa. Or, cum am aflat ulterior, Galileo Galilei nu era deloc son fort, interesele sale de cunoaştere mergând aproape în excusivitate spre marii filozofi – Platon, Aristotel, Plotin, Toma d’Aquino, Descartes, Leibniz, Kant, Hegel, Heidegger. De-a lungul timpului aveam să aflu că pe toţi aceştia Alexandru Dragomir îi ştia nu doar în original ci şi la pagină. Deşi Galilei nu era deloc specialitatea sa, Dragomir reuşea prin nu ştiu ce tehnică să ştie tot ce ştia din opera acestuia – intr-un mod extrem de viu, perfect la îndemâna, şi reuşind ca totul să îi fie mereu actual, viu şi spontan în minte. Actual ca şi când acum vedea pagina pe care o cita; viu ca si când acum imagina gândul pe care îl exprima; spontan ca şi când acum pentru prima oară se petrecea actul de gândire care stătea la originea a ceea ce spunea. Pe scurt, Alexandru Dragomir părea să posede o formidabilă „tehnică” de întreţinere în stare de permanentă funcţionare a tuturor cunoştinţelor sale. Era ca şi când ar fi posedat secretul menţinerii în viaţă a gândurilor care, odată apărute, la oamenii care nu îl posedă (noi toţi), se ofilesc şi mor. Era ca şi când gândurile şi referinţele sale ar fi fost mereu menţinute intr-o stare de actualitate şi vitalitate. (Faptul a putut fi verificat mai târziu. Într-o discuţie din 2000, am putut verifica faptul că „citatele” mele din Galilei se „învechiseră”, în timp ce ale lui, în ciuda neîntrebuinţării, rămăseseră la fel de vii ca atunci când ne întâlniserăm.)

 

Această abilitate de a-şi păstra cunoştinţele şi gândurile „în viaţă” nu poate fi înţeleasă decât luând seama că Alexandru Dragomir refuza să scrie; că nu înţelegea să îşi transforme gândirea în scris profesionist; că folosea scrisul numai ca pe o unealtă de consemnare, refuzând să îi dea statutul, pentru noi indiscutabil, de vehicul şi instrument al gândirii. Dragomir nu scria, nu pentru că nu ar fi avut talent; nu pentru că i-ar fi fost imposibil să publice ori ar fi fost nedemn pentru el să încerce să o facă, nu pentru că era steril sau boem sau leneş sau incoerent sau abulic: Alexandru Dragomir nu scria pentru că refuza să gândească scriind; voia să gândească gândind şi să-şi dezvolte gândurile vorbind.

Dacă punem împreună refuzul său de a scrie cu precizia de ac a oralităţii sale şi cu cu „tehnica” sa de a menţine „în viaţă”, cu o precizie adesea uluitoare, gânduri, raţionamente, referinţe, cărţi întregi, discursuri complicate şi aşa mai departe, ne dăm seama că ele sună cunoscut. Alexandru Dragomir pare să fi realizat exact condiţiile argumentului avansat de Platon împotriva ideii că scrisul este un leac împotriva uitării (Phaidros, 275-278 şi Scrisoarea a VII-a, 340-345).

Argumentele lui Platon sunt: unul, de natură cognitivă, celălalt, de natură morală. Argumentul moral constată că gândul scris se livrează în acelaşi fel şi cunoscătorului, şi necunoscătorului, şi celui ce l-a înţeles, şi celui ce l-a deformat. Ceea ce înseamnă că, în timp ce gândirea vie, cea care se petrece în faţa noastră, interpelează diferit pe fiecare din auditori, scrisul este neutru: şi înţeleptul şi prostul pot spune că au înţeles ce este scris, fără ca scrisul să îl poată contrazice pe prost şi să îl confirme pe înţelept. Scrisul se pretează la interpretări abuzive, în timp ce gândirea vie nu. Argumentul moral spune că scrisul nu este un ghid pentru discernamânt.

 

Argumentul cognitiv spune: prin intermediul scrisului nu vei obţine o memorie veritabilă, ci una de tip mecanic. Platon ne explică ce înseamnă acest lucru dezvoltând o analogie a scrisului cu pictura. Gândul scris faţă de gândul gândit este ca imaginea pictată faţă de realitatea vie: asemenea neînsufleţitului faţă de însufleţit. Gândul scris este o reproducere mecanică a gândirii vii. Prin urmare, ceea ce poate fi notat prin scris este gândul mort. Gândul scris este înţepenit în doua sensuri: pe de o parte, pentru că reprezintă transcrierea unui gând care a fost desprins din fluxul gândurilor care l-au creat. Pe de altă parte, pentru că a exprima înseamnă deja a selecta din bogaţia actului de a gândi ceea ce poate fi fixat prin expresie. Nu tot ce gândim poate intra în expresie, nu toată gândirea – şi atunci gândul care a ajuns sa fie scris este de două ori pietrificat. Astfel încât ceea ce va fi smuls uitării prin scris suferă de două vicii: este expresia unui gând mort şi activează o memorie mecanică – ţinerea de minte pe dinafară şi nu readucerea la iveală a gândirii care a stat la originea consemnării prin scris.

Argumentul pe care Platon îl formulează se bazează, în fond, pe distincţia între ceea ce este viu şi însufleţit, fertil în urmări, şi poate crea consecinţe, şi ceea ce este decupat, înţepenit, mort, neînsufleţit şi care, cum spune el, este mut. Problema scrisului, în concepţia lui Platon, nu stă deloc în faptul că scrierea este fixată pe un suport material, ci în faptul că, într-o cultură care privilegiază în mod masiv scrisul, unei operaţiuni din minte, vii, îi este substituit în mod definitiv un procedeu mecanic, mort, din afara sufletului. Soluţia lui Platon, care a scris, nu este să nu mai scriem, ci, cum spunea el, să distingem între scrisul pe obiecte exterioare sufletului şi scrisul în suflet; şi, distingând între ele, să nu ajungem vreodata să preferăm memoria mecanică, favorizată de scrisul pe obiecte exterioare sufletului, memoriei vii, întreţinută de capacitatea gândirii de a scrie direct pe suflet.

Ei bine, aceasta îmi pare a fi lecţia vieţii de gânditor a lui Alexandru Dragomir. El a ilustrat de o manieră perfectă condiţia gânditorului care a luat în serios argumentul lui Platon împotriva scrisului, optând, împotriva unei întregi lumi, pentru gândirea care scrie direct în suflet. De aceea referinţele sale nu îmbatrâneau şi rămâneau mereu proaspete, iar ale mele declinau, pe măsură ce încetam să le mai exersez: pentru că ale lui erau vii, aşa cum şi sufletul este viu, iar ale mele erau moarte, aşa cum, dupa vorba lui Platon, şi imaginea pictată este moartă în raport cu chipul realităţii, după care este imitată.

Lecţia lui Alexandru Dragomir este că gândul, asemenea rugăciunii, nu are nevoie de cârje pentru a atinge lucrurile cele mai importante. Mai mult: daca îi dăm cârje, el tinde să devină dependent de ele. Nu depindeţi de nimic, ne-a invaţat prin exemplul său personal Alexandru Dragomir, care să nu fie viu şi care să nu fie capabil şi să dea viaţa şi să învie. Căci adevărata gândire aşa este. (Lectia lui Alexandru Dragomir / Horia-Roman Patapieviciarticol publicat in Idei in libertate nr 3 –  martie 2005)

 

 

Posted in Arcaluigoeologie, Poetul GreFo, Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | Etichetat: , , , , | 31 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: