(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Posts Tagged ‘Radu Cosasu’

Literatura ca fapt divers

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 13, 2011

La şcoală, profa de română ne-a spus că in literatura „clasic”-ul poate fi pus in antiteză cu „romantic”-ul. Proful de fizica, dimpotrivă a ţinut să precizeze că în mecanică „clasic”-ului i se opune „relativist”-ul sau „cuantic”-ul. Mai târziu am aflat ca „romantic”-ul denotă „relativism” şi că deci s-ar impune o ordonare interdisciplinară a dicţionarelor de sinonime. De antonime. Si de omonime. Deocamdata pentru ca nu stim exact ce anume este „altfel” să rămânem preţ de un bob-zăbavă în fizica-literară-clasică, evitînd (astfel) cacofoniile nenecesare. In acest context timpul (o noţiune inventată) este (ar trebui să fie) un „continuum” ce curge inexorabil (dar lin), fără hopuri sau pauze, dinspre trecut către viitor, fără o constantă Planck a sa şi că putem ambala evenimentele ce stau să ni se întâmple în „durate” de orice marime, exact dupa marimea evenimentului (naşterea, nunta, moartea, o partida de şah sau un sărut întâmplator franţuzesc). Nu ca la poştă unde, cutiile avînd dimensiuni standard, pentru un colet oarecare, trebuie să operam ajustări: ori mai scoatem ori mai adaugam rumeguş, ca sa potrivim coletul cu cutia.

Cu timpul clasic n-ar trebui sa fie aşa. Când eram la vânătoare eram la vânătoare cât ţinea vânătoarea nu cât era „pachetul” de timp destinat vânătorii. Intre timp (!) s-a inventat ceasul şi astfel timpul (clasicul timp) s-a făcut ţăndări: Milenii (la inceput), veacuri (mai apoi), decenii, ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute, secunde, zecimi de secunda, miimi de secunda, nanosecunde, picosecunde… ne masoara schimbarea, transformarea, curgerea. Viaţa noastra a inceput sa se decupeze in pachete de timp din ce in ce mai mici. Dar evenimentele importante ne-au ramas la fel, aceleaşi. Timpul le-a ramas mic. In mileniul al treilea sărutul nu mai are timp sa fie franţuzesc. E scurt sau deloc. Evenimentele sunt programate, planificate in cutii de timp cu dimensiuni standard: dupa ceas. Uneori, rar, se intampla ca unui eveniment sa-i fie alocată o cutie prea mare. Consumi evenimentul şi apoi te plictisesti în cutie, stai cu ochi pironiţi în tavan şi astepţi să treacă timpul.

De cele mai multe ori însă, pachetele de timp sunt prea mici, prea strâmte, trebuie sa facem în ore ceea ce altădata faceam în luni sau în ani. Mai nou trebuie sa ne măsuram timpul in secunde. Secunde implacabile, ascuţite, care ne străpung în timp ce le strabatem, sunt stăpânii bietelor evenimentelor pe care nu avem sansa de a le epuiza, de a le consuma pana la capăt. Luam o lingura de ciorba şi pe urma trecem direct la desert. Apoi secunda urmatoare ne smulge mai departe, lasîndu-ne un gust amar.

Pe blog-uri ar trebui sa fie altfel. Sa ne ingaduim relaxarea, desfătarea, să putem opri timpul. Sa bem in fiecare dimineata sampanie frappe dupa o plimbare calare prin padure.  Să ne putem întoarce oricand în timp, la comentariul de ieri, la cel de anul trecut, sa-l putem intregi cu lucrurile care i se cuvin pentru a fi împlinit. Credeţi că se întampla aşa? Nici vorba. Entropia lucreaza nemiloasa. Suntem smulşi si aici mai departe, mai deparete, la topicul cel nou, ca-n viaţă, toate cele vechi rămânînd suspendate, in aer, nesfârşite. De ziua lui Caragiale (sau a lui Sorescu, nu mai ştiu) „nişte comentatori” au adus vorba despre ce este poezia, literarura, despre ce-i originalitatea si stilul unic, despre ce-i arta. Imi amintesc (vag) că aşteptam ca discuţia să ajunga in punctul din care literatura poate fi văzuta ca un fapt divers. N-a ajuns. Habar nu am acum unde anume (in ce trecut) s-ar potrivi aceasta „perspectiva”. Poate in trecutul de aici:

Aseară, Ion Luca Caragiale a descins la „Grand Hotel Victoria”. Acolo, el a vazut enorm şi a simţit monstruos. Cu cateva ore mai înainte, o ţărancă, Vitoria Lipan, a plecat la munte, să-i caute pe asasinii soţului ei. Spre prânz, în plin Bucureşti, s-a auzit strigatul unei femei către patru bărbaţi de ajuns de ciudaţi la înfăţişare: „Crailor! Crailor de Curtea-Veche!” Noaptea târziu domnul Marcel Proust şi-a trimis menajera să-i cumpere o pară de la un restaurant parizian. Muşcînd o singură dată şi punînd-o apoi deoparte, domnul Marcel Proust a apreciat că para nu mai are gustul din copilaria lui. Intr-un sanatoriu elveţian, un bărbat tânăr şi inteligent se îndrăgosteşte de radiografia pulmonară a unei domnişoare, venite şi ea la tratament. Un mare compozitor coboara cu batiscaful în adăncul mării şi e uimit de ceea ce vede. Un important funcţionar, plecînd spre slujba sa, îsi pierde nasul. Un alt funcţionar, deloc important, ducînd o existenţă obscură şi bizară, îşi comanda o manta la un croitor şi hoţi, nici până azi prinşi, i-o fură, în plina iarnă. Un arhitect bucureştean, Ioanide, luînd cunoştinţă de moartea fiicei sale, începe să deseneze în neştire, pe hârtie, coloane dorice. Un scriitpr rus o pocneşte mortal in cap, cu tamponul de pe biroul său, pe o femeie care-i citeşte o tragedie ajunsă la actul IV. Justiţia îl achită. Numitul Josef K. Se trezeşte, diminieaţă, cu câţiva oameni ursuzi în sufragerie, care-l arestează fără niciun motiv. Un bătrăn pescar, Santiago, izbuteşte să prindă un marlin şi până ajunge la ţărm, rechinii îi mănâncă peştele, lăsîndu-i doar oasele. Pe strada Mântuleasa din Bucureşti, un om descoperă că are memorie şi imaginaţie. O femeie muşcă dintr-un măr. Trăind doar cu poveşti, un om din deltă, Mitru Pescăruş, a rămas prost şi sărac, ceea ce-l face să declare: „Eu sunt un om strict”. Un moscovit, Ivan Ilici, îşi dă seama, pe patul morţii, că a trăit fără să înţeleagă ceva din viaţa sa. O balenă albă e cautată zi şi noapte pe oceanele lumii. Niciun harponier n-o găseşte. Atunci, înnebunit de atâtea eşecuri, un harponier spaniol se apucă să lupte cu morile de vânt. Un prinţ mic întreabă: „Balena e o moară se vânt?” Un prinţ mult mai inteligent descopera că poţi surâde fiind ticălos. Si George nu mai vine. Iar noi pe lângă mama stînd, de mult uitarăm jocul.” – RC/Sonatine.

*

Update: Continuînd sa fie cititor sârguincios, scriitorul Radu Cosasu si-a adus faptul divers al lecturilor la zi, astfel incat, fata de varianta originala pe care am preluat-o din volum, a mai adaugat AICI, in dedicatia facuta „lui Paul Cernat si interlocutorilor sai de pe forumul Observatorului cultural care discuta cu pasiune despre mizele mari si mici ale literaturii ” cateva precizari si ultimimele stiri din biblioteca. Acestea:

Un supravietuitor de la Auschwitz sustine ca despre Auschwitz nu discuta decît cei care nu au fost acolo si cucereste Premiul Nobel pentru literatura.

Într-un oras enigmatic, un barbat din ce în ce mai singur îsi da seama ca din oameni de treaba s-au întruchipat rinoceri de treaba.
La Budapesta, un scriitor se îmbarca pentru o calatorie în jurul creierului sau.

În Tara Motilor, o femeie musca dintr-un mar. (n.b. da, da, in Tara Motilor nu in Eden)

Un tînar detinut se îndragosteste, printre gratii, de ochii fiicei directorului de închisoare si se hotaraste sa nu mai evadeze.

Un scriitor pe care mai toti fictionarii din secolele XIX, XX si chiar XXI îl numesc „notre oncle Gustave” lasa cu limba de moarte aceste cuvinte: „Furia cu care se concluzioneaza este una din maladiile cele mai funeste si mai sterile ale omenirii. Geniile si operele lor nu au concluzionat niciodata”.

In schimb domnia sa uita in mod intentionat ca George nu mai vine. Iar noi pe lânga mama stînd, de mult uitaram jocul.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , | 31 Comments »

Bacalaureat. Amintiri imprumutate.

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 11, 2011

Cum mă ia, în zile numai de mine ştiute, câte un dor după Caragiale-Tatăl, cum mă cuprinde, in alte zile pe care nu le divulg, câte un îndemn să-i trimit lui Geo Dumitrescu versuri de debutatnt sub pseudonim, pentru a mai încerca fiorul începutului la „Poşta redacţiei”, cu aşteptările sacrosante (dacă te pune la „deocamdată nu”, sau la „mai încercaţi”), cum mă răzbate până la o incandescenţă pe care n-o aveam atunci – plăcerea de a regasi, pe fosta „Regală”, magazinul unde i-am cumparat primului amor utecist primul cadou in lumina tradiţiei paterne şi mic-burgheze, tot aşa mă lua duminică o halucinaţie, de dimineaţă, să mă vad băiat care dau, vara, bacalaureatul, să ascult o consultaţie la română, nimerind la „Opera lui Marin Preda”, pornind să iau notiţe la tot ce-mi explicau lect. Univ. Nicolae Manolescu si prof. Cornelia Stroe, notiţe adevărate, ca la şcoală, cu plan de idei, cu punctele 1, 2, 3, 4, până la originalitatea operei – vorba măreaţă a lui Preda: „domnule e originală sau nu?”, – încărcându-mă ingenuu, proaspat si prost (în sens sadovenian!) cu toate expresiile acelea de care am uitat, socotind uitarea semn de deşteptăciune, dar fără de care de unde Barthes?, de unde ionic, doric si corintic?, de unde estetică?, expresiile acelea care par uscate, dar fără de care nu iei foc: caracterizarea personajului, trăsături proprii, analiza psihologică, problematică, modalităţi, vorbe şcolăreşti fără de care nu eşti, ca, deocamdata, în plină încântare şi reverie, să mă străbată fundamentala agnoasă de liceean: „da’ dacă nu ne vor da Moromeţii?” si să intru în acel tip de „vorbarie trăită”, cum numea Manolescu monologul moromeţian, termenul rămându-mi de parcă l-aş fi auzit prima oară, şi să-mi spun că s-au făcut 30 de ani de când am avut senzaţia de neclintit că citesc întâia capodopera scrisă după război în limba română şi m-am simtit un altul, pe viaţă, pentru ca imediat, întorcându-mă la acel timp, să-mi devină clar ca am dat bacalaureatul la „Sava”, la vremea „Intâlnirii din pământuri, când nimeni nu ştia ca nuvelele alea vor deveni materie la bacalaureat, dar în schimb toamna „dănd la facultate” – căci mai „depinde şi de facultăţi” – am tras, cu mâna mea, bileţelul cu „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei. Importanţa acestui studiu pentru literarura română”. Duceţi-vă să tăiaţi salcâmi în râpa Uvedenrode dacă nu mă credeţi şi mă bănuiţi că vreau să extrag vreun efect! Acum, ce-o să mi se spună? Că trebuia să iau atitudine pe loc, în paşopt, pentru ca in 1984 toţi bacalaureaţii francezi ştiu ce e un context? „ – vorba trăită a Morometelui – sunteţi deştepţi, da’ vă mănâncă prostia!”, şi de-aş fi, vai de capul meu, profesor într-o comisie de bacalaureat aş cere elevului, ca problema suplimentară de estetică, să-mi comenteze această expresie a bătrânului. – Bacalaureat, Radu Cosasu / Sonatine.

P.S. Exista sperante pentru cei fara BAC dar cu liceul la baza. Voi reveni cu exemple. 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 8 Comments »

Goana dupa bal/aur

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 16, 2011

Astazi 16 Aprilie, este ziua de nastere a lui Charlie Chaplin, ingerul nascut de Inviere si dus candva, intr-o zi de Craciun, de Nasterea Domnului. As fi vrut sa scriu, cu acest prilej, cate ceva despre Charlot si despre filmele acestui erou, a carui ruda saraca (foarte saraca) ma simt uneori, cu umila aroganta. Sunt filme pe care le-am vazut de nenumarate ori si ale caror replici le stiu pe dinafara. Adica pe de rost. Am in minte fragmente ale unei pledoarii (inutile de altfel) prin care sa justific de ce mi se pare ca „Luminile Orasului” este cel mai bun film al lui Chaplin si unul dintre cele mai bune filme ale tuturor timpurilor. Mi-ar placea sa aduc vorba despre mijloacele prin care maestrul (un fel de Caragiale cu aparat de filmat) a reusit sa-si asigure o incredibila libertate de exprimare… Un univers aproape infinit. N-am azi ragazul de a cauta poarta potrivita spre locul potrivit. Voi incerca saptamana care vine sa pescuiesc, din afara,  unele amanunte, instantanee de pastrat pe (b)Arca, din oceanul senzatiilor adunate adulmecîndu-i capodoperele mute. Sper sa fiu norocos. Pana atunci, celor care cred sau celor care nu cred in destin, in zodii si horoscop, celor subtili si celor categorici, le-as aminti ca tot in aprilie ii comemoram nasterea si-i aniversam moartea unui alt mare tragi-comic: Adolf  Hitler.  Nascut in acelasi an cu Chaplin, la distanta de doar 4 zile, micul Adolf a impartit cu acesta aceeasi configuratie astrala, aceleasi premise ale debutului, aceeasi zodie si dupa horoscopul chinezesc si dupa cel (zis) european cu micul Charlie.  Poate ca din acest motiv destinele le-au fost foarte asemanatoare (dincolo de unele deosebiri, nelegate de ursite) ba chiar li s-au atins pe alocuri, la mustata. Si nu numai.

Intrucat n-as vrea sa conteze cineva (oricine) prea tare pe faptul ca voi avea saptamana viitoare mai mult noroc la pescuit (…) decat a avut varul meu Santiago, va vând de pe acuma un pont: un excelent restaurant pescaresc, la care lucreaza un chef profesionist, se gaseste AICI.

Update: Felul in care un barbat vorbeste, felul in care se imbraca, felul in care isi cladeste succesul, eventual financiar, cariera, opera, capodopera, pot spune multe despre el si despre valoarea sa, dar nimic nu poate oferi o imagine mai clara si mai realistica despre cate paralale face un barbat decat ceea ce se oglindeste in femeile care l-au iubit sau la care a avut succes. Marele artist Charlie Chaplin are acoperire in aur si in aceasta privinta. Iata numai cateva dintre multele femei importante din viata sa:

 

Update:

O mie de neamuri, plecate, domoale,
Te cauta-n ceruri, in vis, in pamant,
Ascuns te-au gasit in cuvant.
Sfarama cuvantul: cuvintele-s goale.

In felul sau marele Chaplin era un mic dictator. Autoritar si capricios ca regizor, perfectionist si meticulos, repetand la nesfarsit scenele, pana ajungeau la perfectiunea ceruta, Charlie Chaplin lasa putin spatiu de miscare si democratie „subalternilor” sai, vazuti ca simple instrumente tehnice necesare desavarsirii capodoperelor sale. De altfel foarte putini isi pot aminti, luati pe nepregatite, vreunul dintre celelalte nume trecute pe genericele atat de popularelor sale filme.

Directed by Charlie Chaplin

Produced by Charlie Chaplin

Written by Charlie Chaplin

Starring Charlie Chaplin
Virginia Cherrill
Florence Lee
Harry Myers

Music by Charles Chaplin

Editing by Charlie Chaplin

Maretia succesului, precum perfectiunea cubului decapitat al lui Nichita, este data uneori de ceea ce este smuls intregului. Chaplin a avut multe femei dar nu pe toate. Detaliul prezent prin absenta se reflecta foarte bine si-n imaginea uneia dintre femeile pe care Chaplin nu le-a avut si pe care a trebuit sa o inventeze. Necunoscuta oarba, anonima incapabila sa-si vada valoarea, o oarecare Virginia, si nicio alta, trebuia sa fie veriga de legatura intre fictiune si realitate, ca parte de neinlocuit in procesul de intrupare a perfectiunii numita „City lights”.

va urma…

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , | 9 Comments »

13 Bis

Posted by Arca lui Goe pe februarie 14, 2011

Ca mai intotdeauna lucrurile simple pot fi spuse (si) simplu. Vezi mai jos. Cam aceleasi lucruri as fi vrut si eu sa spun, de ziua lui nenea Iancu. Daca nu mi-a reusit figura avem ocazia sa-l vedem azi la lucru pe un alt mare descendent al lui Caragiale (care va sa zica ca-i este precursor) alaturi de ceilalti, cei amintiti in episoadele anterioare. Astazi marele lui nenea Iancu este nenea Radu Cosasu.

Am ales „O sonata” din volumul sau intitulat „Sonatine” aparut cu, e-hei, ceva vreme in urma:

„Minunea cea mare, la Cargiale, dati-mi voie, nu este aceea ca el iubeste, ca nimeni altul dintre scriitorii români, pe Haydn, Mozart si Beethoven, socotindu-i, cu o intimitate si o familiaritate de neinchipuit la pudoarea lui, „de-ai nostri”, ca din acelasi partid, ma-ntelegi, zicandu-i lui Beethoven, cand bababcu’, cand boieru’, ramanand in extaz la „Flautul Fermecat” si tragandu-si singur o palma, in plin Gewandhaus, la a Patra, ca sa-si revina in simtiri, de iubit asa il putem iubi, pot pentru ca sa spun, si eu care scriu cat mai pe scurt, si d-ta, creator de epopei, de pompei, si de cate pompe celebre vrei, nu aici e chestiunea, dar miracolul, mai ceva ca la nimeni altul, este acela ca la d-lui, toata nebunia asta de amor s-a tras si s-a impricinat in fraza, in legatura dintre cuvinte, si tactul fiecarei replici, in viata de fiecare zi a propozitiunii sale, pana in celula nascatoare de Dumnezeu si triolete.

Ca si urechea-i absoluta, si ea, gandirea artistica a lui Caragiale e curat muzicala, de poti merge prin schitele lui ca prin rai si oriunde calci si deschizi dai peste arta fugii, a punctului, virgulei si contrapunctului, a leit-motivului si a temei cu variatiuni, de ramai stupefiat ca domnul Rubinstein care a descoperit, odata, intr-un tangou argentinian, inceputul unei sonate beethoveniene, a, nu din plagiat sau ciupitura, fereasca Dumnezeu, ci prin miscarea geniului emotiv.

Ia auzi, dumneata, o sonata de Caragiale – daca stii ce-i aia sonata, i-auzi aici: „Mangafaua pleaca maine la Ploiesti (partea I); ramai singura si ambetata (partea II – zisa si adaggio); vino sa-i tragem un chef (partea III – scherzo); a ta adoranta, Mita” (partea IV – finale). Ia citeste fraza – nu duduie ca uvertura la…? Vrei uvertura la „Flautul…”, ia orice inceput de „situatiune” si detectezi imediat claritatea si vivacitatea divina: „A fost o zi ingrozitor de fierbinte. Tocmai pe la unu dupa miezul noptii, parca s-a mai potolit putin cuptorul, parca incepe sa mai poata respira omul… Sa respiram”. Auzi cum cade acest „sa respiram”? Vrei Rossini, ia „Lacuna”, cu arta recitativului (” – Hai sa bem cate o bere la Gambrinus… – Intarziem Lache…”), cu aria cea mare de coloratura („dar cand vine, ma-ntelegi, un caz ca acesta…” pana si cu tactul ei batut in masa de Mache: „Tal! Tal!” si il gasesti chiar pe el, pe Gioacchiano cel felice, cu acceleratiunile lui de ritm, la care chiar Beethoven plansese de fericire, asa cum si eu, sa am pardon, ma trezesc cu lacrimi sub ochelari, cand aud aceasta sonata de Scarlatti din: „Dar, (virgula – partea I) nenea Anghelache, (virgula – partea II, ce adaggio!), cuminte (virgula – partea III) n-a vrut sa raspunza” (partea IV – finale).”

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 1 Comment »

 
%d blogeri au apreciat: