(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Posts Tagged ‘Zoe Petre’

Arta si Timp

Posted by Arca lui Goe pe august 21, 2015

Noi, in particular, pe Arca lui Goe, ne aflam in accord cvasi-armonic cu ideea ca timpul nu exista, notiunea respectiva desemnand in fact un artefact, un artificiu logic, matematic si filozofic, o carja utilizata de intelectul uman intru explicitarea si modelarea realitatii observabile. Facand abstractie de planul acestui accord cvasi-armonic, pastrand discutia in cadrul semnificatiei clasice (comune) a notiunii de timp, ne punem problema relatiei acestuia cu arta. Fireste ca dupa cum arta este mijlocita (neesential dar indispensabil) de prezenta unui suport material, o schela care sustine capodopera (panza, vopsea, marmura, sunetele, papirus, hartie, harddiscuri, lumina si cate altele), tot astfel, realizarea unei capodopere artistice presupune o anumita durata, un anumit consum de timp, si ca de asemenea, odata opera edificata, perisabilitatea materiei care compune capodopera, precum si fluiditatea timpurilor si modelor, impreuna cu alti factori mai greu de descries in putine cuvinte, limiteaza durata in care operea este disponibila publicului. Orice opera expira. Inspira apoi expira. Aceste aspecte descriu insa o relatie neesentiala a Artei cu Timpul, nu acestea fiind cele pe care le avem in vedere.

Ceea ce ne intereseaza pe noi ar fi sa stim daca incordarea artistica vizeaza strict clipa, atemporalul, sau dimpotriva, tinteste permanentul, perenul sau macar repetabilul, atat in ceea ce-l priveste pe creator cat si pe spectator. Gestul creatiei satisfice o necessitate de moment a creatorului, fiind eliberarea brusca a unei tensiuni interioare, o descarcare, sau dimpotriva este o poarta perena, deschisa principial la infinit (practic, urmare a imperfectiunilor lumii, mai putin dar totusi o durata oarecare finita, un continuum, nu o clipa) prin care artistul continua sa descarce energii/tensiuni intru balansarea echilibrului sau cu lumea? Dar spectatorul? Este opera artistica destinata sa-l emotioneze pe spectator o singura data, o singura clipa, clipa intalnirii, punandu-l prin scurt-circuit in atingere cu emotia primara a artistului, sau dimpotriva este o sursa durabila de emotie, satisfactie si extaz pentru spectator. Cat timp poate fi uluit, impresionat, emotionat un spectator privitor al strigatului lui Munch? Se reduce esenta gestului artistic la primul impact sau se intinde (in mod ideal) pana la infinit (practic mai putin, dar totusi o durata acolo). Cat timp pot sta in extaz artistic zgaindu-ma la „The scream” dupa ce-i voi fi prins chichirezul? De cate ori as putea revedea lucrarea pentru a resimti Emotia, sau ma rog o emotie acolo? O data? de doua ori? De n ori? Dar nu (n + 1)… Oricum daca n nu este egal cu infinit (si nici cu zero) atunci este egal cu 1. Sentimentul nostru este ca gestul artistic vizeaza clipa, momentul, atemporalul si aspatialul, miznad pe intensitate extrema, pe cuprindera infinitului in nimic, in clipå, in zero. Orice extaz este de-o clipa, unic si irepetabil. Revederile, reintalnirile, revizionarile, sunt bune doar pentru a ne consolida, eventual, amintirea acelui extaz, extazul clipei de odinioara (rememorarea fiind o bucurie in sine), si, vai, uneori (adesea) de a distruge mirajul fostului extaz prin constatatrea tarzie a unei grave neintelegeri fata cu opera (d)in momentul initial al primei intalniri (care moment initial, in limbajul current al vremii, poate fi, dupa ceas, o clipa, o ora, un an, o viata, nu conteaza… o clipa).

* * *

Reporter: De ce faci arta?

Regizoarea Andreea Bortun: Zice Charlie Kaufman la un moment dat ca ce face arta e ca te face sa fii mai putin singur. Si asta cred eu ca e misiunea ei, aceea de a arata onestitatea, autenticitatea si slabiciunea. Ma uit la un film si îmi dau seama ca nu sunt singura. Ca scenaristul n-a inventat treaba aia, din moment ce eu ma regasesc în ea. Mie mi-e foarte frica de avion si ma simt mult mai OK în momentul în care ma urc cu niste cunoscuti, pentru ca ma gândesc ca daca avionul se prabuseste, o sa mor alaturi de oameni la care tin. Când sunt singura, de la coada sau din sala de asteptare stau si vânez un om care-mi place – daca-s doi, cu atât mai bine – îi localizez în avion si stiu macar ca e cineva acolo cu care am senzatia ca am ceva în comun. Apropo de arta, clar o fac ca sa ma înteleg. Am nevoie sa dau afara niste lucruri ca sa pot sa înteleg niste lucruri. Ce-mi doresc foarte tare e ca pâna în momentul în care o sa mor sa fiu suficient de înteleapta încât sa nu-mi mai fie frica de moarte. Asta e scopul. Si ca sa devin un om mai întelept, trebuie sa înteleg mai multe lucruri despre mine si despre lumea în care traiesc.

UPDATE: Arta si timp – Bibliografie obligatorie: (1) Ada sau ardoarea. Blogul, o moda care se stinge, incet, incet, incet, cert. Privindu-i pe toti prietenii mei dusmanosi, din zei coboratori, coboratori, coborand, ma apuca asa o tristete iremediabila, vazand cum ii ingheta iarna mizerabila… Duios treceau prietenii mei dusmanosi: Ana Ayana, dl.Goe, AVPica, conul Dorin, Dan Ghenea (prosper inca, monarhic), Niku (electriku), Dl.Nimeni (de-a dreptul), Iepurele de Martie, Ioan T. Morar, Marginalia, Mitzaa Biciclista, Neamtu Tiganu, Porthos, tesoruccio49, Tiberiu Orasanu, Kibby (pe unde i-o rataci umbra), D’Artagnan… semen discrete al tendintei in „blogging”. Fuse, fuse si se duse. 🙂

 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 390 Comments »

COSTICĂ BRĂDĂȚAN

Posted by Arca lui Goe pe februarie 21, 2014

Dupa ce intr-un Ajun de 1 Aprilie, 🙂 intelectualul simbolist Dorin Tudoran & Co l-a(u) tåmâiat fara succes (intr-o romantza fara ecou) pe  COSTICĂ BRĂDĂȚAN (in scopuri nepatrimoniale), acesta dovedindu-se ori ingrat ori ignorant in materie de Certocratie, nezicand nici macar „merci”, iata ca mai aflam si din alte surse despre acest realist Costica. In paralel, dupa o pauza competitionala de 7 luni, intelectualul idilist Dorin Tudoran a continuat tåmâierile (in special pe cele de exorcizare, dar nu numai), alegandu-se din cand in cand cu cate un sarut pe crestet, ba de la Zoe P., ba de la Theodor P., basca saruturile zilnice, pe gura, de la Sancho Panza-esei-ul sau personal, junele anti-junimist de la Iasi. Dar sa nu deviem… ca deraiem in derizoriu.

Un interviu interesant (am putea spune) despre niste lucruri atat de simple si de imposibile, vazute de o minte limpede (text preluat adlitteram de la sursa):

http://www.dela0.ro/costica-bradatan-profesor-de-filosofie-putem-furniza-expertiza-ratare-asa-cum-china-furnizeaza-lucru

E aproape necunoscut in Romania, desi numele sau e prezent in publicatii cu audiente globale, iar textele i-au fost traduse in zece limbi. A gasit in Statele Unite ale Americii taramul fagaduintei academice si, desi nu mai vede sensul unei reintoarceri in tara, are o reteta pentru schimbarea Romaniei.

Costica Bradatan traieste intr-un oras din Texas unde, vorba scriitorului sud-african J.M. Coetzee, laureat Nobel in 2003, in cea mai mare parte a anului afara e mai cald decat in Africa din imaginatia noastra. S-a nascut in 1971 si este unul dintre cei mai vizibili intelectuali romani in spatiul public occidental, cu recenzii si comentarii semnate in New York Times, Times Literary Supplement, Dissent, Globe & Mail oriLos Angeles Review of Books.

Originar din Suceava, Bradatan a plecat din Romania acum mai bine de un deceniu, cand avea deja doua carti publicate si un post de preparator in cadrul Facultatii de Filosofie a Universitatii din Bucuresti. Acceptati cliseul: ce a urmat e demn de orice poveste de succes – doctorat in filosofie in Marea Britanie, posturi de predare sau cercetare la mai multe universitati americane, dar si din Italia, Germania ori India, opt carti semnate in calitate de autor sau editor, plus traduceri in zece limbi, inclusiv chineza si farsi.

“Ce facem cu Romania?”, a intrebat reporterul la finalul interviului care urmeaza. Profesorul Bradatan a fost sincer, “poate ca e mai bine sa nu facem nimic”. De facut, chiar foarte multe, sunt cu noi insine.

“Sa zicem ca esti medic”, a inceput Bradatan demonstratia. “Te trezesti intr-o buna dimineata si realizezi ce profesie extraordinara ai. Ca medic esti aproape un facator de minuni: poti sa-l ajuti pe unul sa traiasca desi sta sa moara, poti sa-l faci pe altul sa mearga iar desi a cazut de la etajul trei, poti scoate pe cineva din coma, poti aduce oameni pe lume. Daca te gandesti, e o chestie extraordinara, sentimentul de satisfactie care se naste din asta trebuie sa fie enorm. Practica medicinei devine propria sa recompensa si nu-ti mai trebuie nimic altceva ca sa te simti rasplatit. Un doctor care ajunge sa gandeasca asa nu cred ca se mai poate gandi sa ceara spaga pacientilor. Daca ar face-o s-ar degrada in propriii ochi, ar muri de rusine”.

De ce acelasi model se aplica si unui politician, si unui preot, si tuturor “peschesurilor” nationale si de ce e educatia cel mai important colac de salvare al Romaniei de astazi, in randurile urmatoare.

Dela0.ro: Ati plecat din Romania de peste un deceniu. Cand ati facut-o va gandeati ca va mai intoarceti sau ati plecat simtindu-va deja exilat?

Costica Bradatan: Ati spus bine, intr-un fel ma simteam deja exilat inainte sa plec. Plecand n-am facut decat sa-mi asum exilul, sa-l interiorizez si sa-l transform in mod de viata. Dezradacinarea e o experienta umana fundamentala, dintotdeauna au fost oameni care s-au dezradacinat intr-o masura sau alta. Daca e sa credem ce spune Biblia, toata istoria a inceput cu o mare dezradacinare, cu o trimitere in exil. Cat ma priveste, exilul s-a dovedit a fi unul din cele mai bune lucruri care mi s-au intamplat vreodata. O adevarata binecuvantare.

Cum ati ajuns sa studiati filosofia?

Pe cai ocolite. Inainte de ’89, ca sa intri la Drept, trebuia sa stii pe de rost, intre altele, si manualul de filosofie de clasa XII-a. Literalmente pe de rost. Era o chestie absurda, suprarealista, iar manualul nu-ti provoca tocmai extaze intelectuale. Dar l-am memorat, destul de bine, se pare, ca sa fiu admis in 1989. Dupa doi ani am realizat ca nu ma intereseaza Dreptul, dar fusesem deja infectat. Am renuntat si am dat admitere la Filosofie.

Sunteti un filosof? Sau un cercetator al sistemelor filosofice?

Ah, nu! Platon, Aristotel, Kant, Heidegger si altii ca ei sunt filosofi. Cei ca mine pot fi, in cazul cel mai bun, cercetatori, ca sa folosesc termenul dumneavoastra.

Spuneati intr-un interviu mai vechi ca tara dumneavoastra e oriunde puteti sa faceti ceva cu sens. In Romania credeti ca s-a pierdut sensul?

Sa faci lucruri “cu sens” e ceva foarte personal. Ceea ce pentru o persoana are sens, pentru alta poate fi absurd. Pentru mine, existenta in Romania si-a pierdut sensul, dar evident ca asta e o experienta foarte personala. Pentru multi, in schimb, viata in Romania e ceva care-i face sa se simta impliniti.

Sustineati, de asemenea, ca nu credeti in solutia reintoarcerii in tara a romanilor plecati. Credeti mai degraba in implicarea lor de departe. Vi se mai solicita colaborari din tara? Simtiti ca sunteti implicat in vreun fel?

Nu prea. Dar n-am avut niciodata sentimentul ca Romania ar pierde ceva important fara prezenta mea acolo.

Ati scris, totusi, inainte sa plecati o „Introducere la istoria filosofiei romanesti in secolul 20”. Cum e filosofia romaneasca de secol 20? E incadrabila intre scolile importante pe scena europeana?

E amestecata. Au existat oameni foarte interesanti in Romania, s-au scris carti bune, dar s-au scris si multe balarii. Insi plecati din Romania, precum Cioran, au facut lucruri extraordinare afara. Faptul ca un Noica, de exemplu, a fost plagiat cand a fost tradus e iarasi un semn bun. Nu cred ca filosofia romaneasca ca atare e “incadrabila” intr-o scoala anume, ceea ce e un lucru bun de fapt. Personal, am reticente in a vorbi de filosofii “nationale” – filosofie romaneasca, vietnameza, bielorusa.

Filosofia cred ca e ceva foarte personal si universal in acelasi timp. La urma urmei, cand gandeste, un filosof o face pe cont propriu, singur in fata paginii albe, ca sa zic asa. Iar ceea ce produce, daca e de calitate, trebuie sa fie relevant pentru umanitatea mai larga, nu doar pentru tribul lui. In sfarsit, din motive de onestitate intelelectuala si de igiena a spatiului public, nu cred ca e bine sa insistam prea mult pe ideea unei filosofii nationale. Caci poate duce la un spectacol trist: ne trezim iar ca suntem buricul pamantului, unici, intraductibili, ca nimeni nu ne intelege si toti comploteaza sa ne distruga.

Colacul de salvare: „Sa incepem intr-o buna zi sa ne privim cu alti ochi”

Dela0.ro: Care ati spune ca este cea mai mare problema a educatiei romanesti de astazi? Felul in care este organizat sistemul? Oamenii?

Costica Bradatan: Problema cea mai mare a educatiei romanesti e ca nu exista. Toate celelalte palesc pe langa problema asta. Exista scoli unde se duce lumea, universitati, cladiri. Dar ce se petrece inauntru, in cea mai mare parte a timpului, nu cred ca e propriu-zis educatie. Lasand gluma la o parte, desi, din pacate, nu e de gluma, evident ca oamenii sunt problema. Oamenii sunt cei care fac institutiile si nu invers. Sigur, institutiile pot sa-i strice sau sa-i tampeasca pe oameni. Dar, riguros vorbind, vina nu poate fi decat a oamenilor. Asa cum oamenii pot sa faca institutii, tot ei pot sa le si desfaca si sa ia totul de la capat.

Acceptand, in cazul acesta, ca oamenii se pot rata, credeti ca si tarile ar putea suferi de o asemenea soarta?

Personal, cred ca ratarea e o afacere strict inviduala, dar chiar daca ar fi colectiva o tara ca Romania nu se poate rata, oricat de mult ar incerca – si incearca, e limpede. Ganditi-va doar: asa cum eschimosii au nu stiu cate cuvinte pentru zapada, romanii au o groaza de cuvinte pentru fenomenul de care ma intrebati: “ratare”, “esec”, “rateu”, “neimplinire” si altele. Despre cel aflat in situatia respectiva noi zicem ca e “neispravit”, “pierde-vara”, “ratat,” “neimplinit,” “bun-de-nimic”.

Romania nu se poate rata. In cazul cel mai rau se implineste printr-o extraordinara cultura a ratarii si esecului. Daca nu mai avem nimic de exportat, putem exporta filosofi ai ratarii, asa cum l-am exportat pe Cioran. Putem furniza expertiza in ratare oricui pofteste, asa cum China furnizeaza lumii lucruri ieftine.

Revenind la un ton mai serios, esecul e un lucru pe cat de important pe atat de complicat. In masura in care viata esueaza in moarte, toti suntem niste ratati. De fapt, din cauza entropiei, totul va sfarsi pana la urma in esec. Orice reusita nu e nimic altceva decat ceea ce reusim sa sustragem esecului, pentru o perioada foarte scurta de timp. In sfarsit, inca nu m-am dumirit nici eu. Scriu o carte pe tema asta. Cand o termin, daca n-o ratez si reusesc sa ma dumiresc, o sa va spun ce-am descoperit.

Pana atunci, spuneti-mi ce facem cu Romania. Mai facem ceva?

Poate ca e mai bine sa nu facem nimic. S-a ajuns in situatia actuala si din cauza ca toti au tot vrut sa-i faca cate ceva. Daca e ceva de facut – si e foarte mult – cred ca trebuie sa incepem cu oamenii, cu noi insine. Cu asta revin la intrebarea anterioara, cea despre educatie. Totul se reduce pana la urma la ceva foarte simplu: sa incepem intr-o buna zi sa ne privim cu alti ochi.

Am sa dau niste exemple concrete. Sa zicem ca esti medic. Te trezesti intr-o buna dimineata si realizezi ce profesie extraordinara ai. Ca medic esti aproape un facator de minuni: poti sa-l ajuti pe unul sa traiasca desi sta sa moara, poti sa-l faci pe altul sa mearga iar desi a cazut de la etajul trei, poti scoate pe cineva din coma, poti aduce oameni pe lume. Daca te gandesti, e o chestie extraordinara, sentimentul de satisfactie care se naste din asta trebuie sa fie enorm. Practica medicinei devine propria sa recompensa si nu-ti mai trebuie nimic altceva ca sa te simti rasplatit. Un doctor care ajunge sa gandeasca asa nu cred ca se mai poate gandi sa ceara șpaga pacientilor. Daca ar face-o s-ar degrada in propriii ochi, ar muri de rusine.

Sau sa luam un politician. Ce lucru mare sa fii socotit demn de a-i reprezenta pe altii! Ce onoare! Facand ceva care nu te priveste personal, ceva care are valoare publica si-i ajuta pe altii – de exemplu, treci o lege prin care doctorii sunt platiti civilizat si nu mai sunt siliti sa ceara spaga – e ca si cum iti depasesti existenta personala – inevitabil marunta, egoista – si devii parte din ceva mult mai mare si mai important. Ca si cum putinul pe care l-ai facut te ajuta sa traiesti prin altii, sa existi public, in mii de locuri in acelasi timp. Te uiti la podul pentru care te-ai zbatut sa se construiasca si la oamenii care trec pe el si-ti zici: “E si o parte din mine in podul asta!”. Ce-ti poate da un sentiment mai mare de implinire decat asa ceva? In comparatie cu o satisfactie atat de trainica, orice comision paleste.

Sau esti preot. Oamenii vin la tine si isi deschid sufletul, vor sa le faci legatura cu alta lume. Si doctorului si politicianului le e frica de moarte si te cauta sa le oferi mangaiere. Vor sa le promiti ca dupa ce mor se alege si altceva de ei decat praful si pulberea. E greu de imaginat o munca mai grea si o profesie mai iesita din comun. Cum poate fi platit asa ceva? Cum poti cere “taxe” pentru asa ceva fara sa te injosesti in propriii ochi si sa te topesti de rusine?

Si tot asa cu celelalte profesii si cu celelalte “peschesuri.” Tot ce ne trebuie e o biata schimbare de atitudine. E foarte simplu, dar poate tocmai din cauza ca e atat de simplu pana la urma e extrem de dificil, daca nu imposibil.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 25 Comments »

Traiasca 23 August

Posted by Arca lui Goe pe august 22, 2011

Dor de defilare?

S-a intamplat pe 23 August:

23 August 79: erupe vezuviul 23 August 1572: Masacru de Ziua sf. Bartolomeu
23 August 1595: Batalia de la Calugareni 23 August 1754: Se naste Louis al-XVI-lea
23 August 1806: Moare Charles-Augustin de Coulomb 23 August 1926: Moare Rudolph Valentino
23 August 1939: Tratatul Molotov – Ribbentrop – Stalin 23 August 1942: Incepe batalia de la Stalingrad
23 August 1944: Eliberarea Marsiliei de sub jugul fascist. Marsilia devine astfel apta de a gazdui consulate. 23 August 1944: Zoe Petre serbeaza implinirea a 4 ani de la nastere. Regele Mihai I. primeste ordinul de a ordona arestarea maresalului Antonescu. Ordinul este executat. Apoi si maresalul.
23 August 1948: Se naste Andrei Plesu 23 August 1966: Este realizata prima fotografie a Pamantului vazut de pe orbita Lunii. Andrei Plesu isi serbeaza majoratul.

***

Asadar azi 23 August este zi aniversara pentru d-na Zoe Petre si pentru dl. Andrei Gabriel Plesu, si desigur pentru toti cei care-i apreciaza. Profit de ocaziune pentru a le ura domniilor lor la multi ani, viata lunga, impliniri sufletesti si intelectuale, prieteni buni, inspirati, inventivi si ingaduitori, si, mai ales, muze generoase care sa le aduca dorinte proaspete si inspiratie in re-creatie.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , | 2 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: