Drumul către iad este pavat cu bune intenții, iar drumul către gaura neagră este presărat cu stele… pitice albe, neutronice, pulsari, magnetari, stele stranii… Unul dintre drumuri, căci pot fi (mult) mai multe căi… La fel cum și în iad (ca și în rai) se poate ajunge din mai multe direcții, tot așa și „La Singularitatea” (care a făcut gaură-n cer) se poate ajunge în (mai) multe feluri. Te-ai mira. Focalizarea noastră, în aceasta faza a epopeii reconcilierii profanului cu găurile negre, rămâne la calea stelară…
Cine stie despre stea? Cum e ea… Firește… nimenea. Refren nou si demodat.
(unu la mână) Știu, știu că ar fi mult mai interesant si poate mai util să vorbim (ca să ne lămurim) despre iad si despre rai, despre ce si cum or fi fiind acestea… (Apropo, tu știi? Cum sunt ele, sau măcar cum ai vrea tu să fie?) si desigur că o să abordăm cândva si acest subiect delicat, de preferat înainte de a ne aborda el pe noi, dar, până atunci însă, ne vom continua (totuși) periplul prozaic, dincoace de metafizică, despre banalul subiect al Genezei Găurilor Negre Stelare. Este probabil inutil să-ti mai spun că, desi este plictisitoare per se, aceasta palavră calomniatoare la adresa stelei din cer (precum în cer așa si pe pământ) poate avea darul (harul) de a risipi, măcar un pic, nebuloasa difuză din mintea unor martori neatenți/inocenți (cutreierători ai timpului prin spațiul virtual, ca si noi), care îi face pe aceștia să asocieze spontan noțiunile acestea vânturate de știință, gen anti-materie, materie întunecată, energie întunecată, gaura neagră, bla-bla-bla, ba cu iadul, ba cu raiul, ba cu lumea cealaltă… ceea ce este, desigur, fundamentalmente greșit, la bază. Desigur că nu falsitatea unei atare idei preconcepute (pre-existentă în anumite capete sau acceptată excesiv de lejer de către mințile frivole), care acreditează, eronat, relații bijective între noțiunile mai sus enumerate (plus lumina lină) si iad, rai, lumea cealaltă, este partea vătămătoare, ci faptul ca simpla asociere sporește apoteotic confuzia si-n privința unora si-n privința altora, creând un talmeș-balmeș pre-apocaliptic. Faptul că s-ar spori confuzia față de felul în care am percepe noi (niște terchea-berchea) acele noțiuni științifice (care si așa n-au ele de facto nicio legătură nici măcar cu lumea aceasta, darămite cu cealaltă) nu-i nici pe departe atât de grav precum faptul că s-ar spori teribil confuzia în privința a ce si cum sunt si/sau ar trebui să fie raiul, iadul, lumea cealaltă (ca idei pure). Așadar vom încerca să ne lămurim (în limbaj arcagoeologic) ce-i cu steaua care-a răsărit, ca să păstram în limite rezonabile nivelul confuziilor pe care (si așa) le avem (cu toții, mai puțin Iosif, care nu contează) despre rai, iad, lumea cealaltă si infinime (ca să zic așa, cum zicea si poetul Ni-Chi-Ta). Există deci (a se rem-arca) (cel puțin) o motivație nobilă a demersurilor noastre pe drumul reconcilierii profanului cu găurile negre si mai ales cu mama acestora (doamna Gravitația de Lux).
(doi la mână) Știu, știu că tu si mai ales ceilalți, v-ați făcut deja temele în cei șapte (or șapte) ani de acasă, si știți deja, din cultura voastră foarte generală, cum se formează si se deformează o stea (logo-stea), chiar si neutronică, iar cine (prin absurd) nu stie, ar putea cu mare ușurință sa afle, în no time, tărășenia daravelei respective din câteva click-uri la întâmplare pe go(ogl)e… ceea ce, aparent, ar face tentativa noastră de proză scurtă, superfluă (gen redundanță retorică inutilă). Dar. Căci există un mare dar (din dar se face raiul)… si anume acela că noi, aici, acum, vom atrage atenția si spuza pe turta noastră, presărând artistic expozițiunea cu detalii narative romantice interpretative, referitoare la idila cu năbădăi a spațiului cu materia, în acord cu sinergia care coagulează epopeea. Este foarte puțin probabil să găsești acele detalii narative în altă parte, așa încât, dacă ai ambiț si ții la onoare ta de cutreierător aspirant, îți recomand să rămâi vigilent în așteptarea pasajului descriptiv.
Așadar, există (în principal) spațiul… si aproape atât. Nedorind să divagam diversionist, vom evita să răspundem oricărei eventuale provocări subversive care ar încerca să devieze discuția către ce si cum ar fi fiind acest misterios spațiu. Va veni timpul si pentru spațiu (sic). Deocamdată spațiul este fix ceea ce-ti dictează ție conștiința si/sau cultura ta generală c-ar fi fiind (în baza definiției sau intuiției cu care ai venit de acasă, că de, trebuie să fi venit si tu cu ceva la tine, nu chiar cu mâna goală, cu capul gol). Am încheiat paranteza. Prin urmare există spațiul… si… un pic de materie, un soi de perturbare (tranzitorie) a spațiului. La pachet cu (enigmatica) materie vin alte două lucruri: timpul si gravitația. Fără materie nu există timp si/sau gravitație. Spațiul nu ivește așa ceva decât în prezenta materiei, ca instrumente pentru remediere si rezolvarea situației. (Sper să nu-ti dea prin cap să încerci să abați discuția despre ce-ar fi fiind materia sau despre cum-când-si-de-ce apăru aceasta împreună cu complicii/inamicii ei, timpul si gravitația. A se trata această eventuală nelămurire într-o manieră echivalentă cu cea aplicată spațiului).
In cazul în care este pe cale să se formeze o stea, configurația generică menționată explicit mai sus se prezinta cam așa:
Formarea unei stele este un proces fascinant (admirabil am putea spune), care se desfășoară în interiorul norilor inițiali de gaz cosmic. Acești nori sunt alcătuiți în principal din hidrogen și heliu, împrăștiați în spațiu. Gravitația acționează ca forța centrală în acest proces, aducând particulele de gaz împreună și creând condiții propice pentru aprinderea unui proces nuclear în interiorul stelei în formare. Stadiile formării unei stele pot fi împărțite în patru etape majore: colapsul, protostelar, secvența principală și finalul vieții.
In cazul de fata nor de praf cosmic înseamnă în primul rând atomi de hidrogen, cel mai simplu si mai ușor atom, format dintr-un proton si un electron. Desigur că mai există si heliu, si, în cantități mult mai mici, toate celelalte elemente si chiar unele combinații „pre-fabricate” ale acestora… care desigur fi-vor implicate în fel de fel de procese colaterale extrem de sofisticate si complexe care vor duce la apariția planetelor si chiar a vietăților… doar că, în ceea ce privește formarea stelei si eventuala ei transformare in gaura neagră, partea aceasta este neimportantă, ne contribuind la procesul pe care vrem să-l descriem. Pentru simplificare putem considera un nor format exclusiv din atomi de hidrogen, care are, în total, o masa comparabilă cu masa soarelui, dar este răspândit într-un spațiu (liber) de circa 1000 de ori mai mare decât sistemul solar.
Materia respectivă este așadar relativ rarefiată, distanța medie dintre atomii de hidrogen fiind mult mai mare decât dimensiunile acestora, aceștia ne prea întâlnindu-se unul cu altul, mișcându-se haotic care-încotro, „încercând” să se risipească si mai tare în acord cu „entropia” (?I), si cu tendința statistica fireasca a oricărui gaz de a umple tot spațiul disponibil. Doar că nici spațiul nu poate fi păcălit așa cu una cu alta. O fi el norul format dintr-un gaz rarefiat si rece in care particulele ce-l formează par inerte si indiferente una cu alta, dar, cum-ne-cum, spațiul „sesizează” că există materie cu masă prin zonă ceea ce-l tulbură teribil încât (în concubinaj cu materia sau în ciuda acesteia) începe (continuă) să… producă gravitație (?!), sau să se curbeze, sau să curgă… într-un „ritm” proporțional cu masa materiei pe care o are în locație de gestiune.
Desigur că în fond, noi habar nu avem ce este, cum si cine produce gravitația, care este sursa si natura primară a acesteia si nu v-om ști-o poate niciodată. Singurul lucru despre care avem o oarecare idee sunt efectele calitative si cantitative observabile (asupra spațiului si/sau materiei) pe care le produce zisa gravitație (iaca un cuvânt care tine loc de ceva, nu se stie de ce). Putem vedea/detecta (a) ce se întâmplă cu spațiul si/sau materia si (b) cât de tare se întâmplă ceea ce se vede că se întâmplă. Iar ceea ce este pentru noi vizibil, detectabil, indică faptul că lucrurile se petrec „ca si cum”: fie ca si când între particulele materiale s-ar exercita niște forte atractive, fie că si când spațiul s-ar deforma (afectând traiectoriile liniare pe care se mișca „bilele” de materie), fie ca si când spațiul ar curge către punctul optim desemnat ca centru de greutate al norului de particule (trăgând particulele cu el înspre acel punct si deviindu-le astfel traiectoriile liniare pe care se afla, deja)… toate acestea sunt modele (mai mult sau mai puțin valabile) care denotă că lucrurile s-ar întâmpla „ca si când” si pot fi exprimate matematic, în formule cu care se poate calcula si prezice cantitativ ce s-o întâmpla, cum si cât s-or deplasa particulele pe mai departe, de la un moment la altul.
Cert este că desi mică, în acest nor cosmic rarefiat, format din atomi neutri si inerți de hidrogen, gravitația este singura care acționează, singura care contează si, momentan, singura care produce efecte: tinzând să adune materia la un loc, comprimând, încet, încet norul, practic dându-i-se satisfacție. In natura mute dintre fenomene acționează de la sine in sensul diminuării lor. Se cheamă feedback negativ. Foamea te face să mănânci ceea ce duce la diminuarea foamei. Nu este cazul gravitației. In cazul gravitației avem de-a face cu un feedback pozitiv. Pe măsura ce acționează, gravitația creează premise pentru a acționa încă si mai intens, din ce în ce mai intens. Pare că scopul ei este să elimine materia din peisaj strângând-o toată la un loc într-un singur punct. Cu cât îi reușește figura cu atât mai năvalnic se manifesta în același sens. Pe moment în norul pe care l-a luat in primire nimeni nu i se opune, si norul prinde a se învârti (după cum i se cântă), începând să se strângă, să se comprime… într-un volum din ce în ce mai mic. La cât de mici sunt atomii de hidrogen nici nu e greu…
Doar că la un moment dat inerta materie prinde de veste… si ia măsuri de retorsiune. Înghesuiala aduce atomii de hidrogen la distanțe comparabile cu dimensiunile lor, încât încep să se „vadă” unii pe alții. Atomii sunt preponderent spațiu gol, un nucleu mic în centru si un nor electronic „orbited” nucleu pe foarte departe. Dacă nucleul ar fi cât o nucă, electorul ar fi cât un fir de nisip aflat pe la câteva sute de metri distanță de nucă. Loc barchet. Totuși electronii nu se suferă unul pe altul, nu încap doi pe un loc si prin urmare, oricât de „gol” o fi atomul, forța de respingere dintre electroni îl face să pară plin. Gravitația începe să re/simtă prima opoziție din partea materiei, care ajunge să fie trezita la viață, adusă de gravitație în postura si în condiții propice si de a interacționa ea cu ea (electron contra electron), si de a se opune compresiei… producând o presiune înspre afara, expansionistă.
Dacă în norul initial n-a fost prea multă masă lucrurile se cam opresc aici ajungând-se la un echilibru, balans, armistițiu, pace si prietenie, care funcționează cam așa: gravitația încearcă sa comprime norul dar aduce astfel atomii prea aproape unii de alții, iar aceștia încep să manifeste forțe de respingere care ajung inevitabil să fie mai mari decât gravitația umflând un pic norul. Doar că electronii n-au ambiție pentru multă vreme. De îndată ce norul se umflă un pic distanța dintre atomi creste si astfel forța de respingere scade (feedback negativ). Forță de repulsie a electronilor lucrează in defavoarea ei însăși, îndepărtând electroni si scăzându-se pe sine. In curând devine iarăși mai mică decât gravitația care re-începe (cu ambiția specifică) să condenseze norul, aducând iarăși atomii prea aproape care încep iarăși să se respingă si tot așa, totul într-o marja foarte mică. Rezultatul este o sfera gazoasă în aparent echilibru (precum planeta Jupiter, de ex)… pulsând imperceptibil în jurului unei poziții de echilibru, care se poate conserva multă vreme pentru ca niciunul dintre actori nu-si perturbă în așa măsura „adversarul” încât să-i schimbe natura. Gravitația rămâne gravitație, iar atomii rămân atomi…
Dacă însă masa inițială a norului care a ajuns să se condenseze este mare, mai mare decât o limita critică, gravitația rezultată este mai mare decât forța pe care ar putea-o opune electronii, iar presiunea gravitațională în concubinaj cu incapacitatea electronilor de a se tolera unul pe altul ii smulge pe aceștia de pe orbitele atomice si gazul respectiv devine plasmă. Tot spațiul acela gol de sub norul electronic până la nucleu devine de-acum disponibil, dând mână liberă gravitației să condenseze si mai mult norul si să-si sporească sieși intensitatea. Acum rolul de opozant revine minusculilor protoni (minusculi in raport cu atomii) încărcați pozitiv si care se resping si ei electrostatic unul pe altul.
Problema este că protonii sunt cam de o mie de ori mai mici decât atomii din care făceau parte si gravitația a apucat deja să strângă materia si să ia ea însăși amploare. In centrul norului presiunea este atât de mare încât se întâmpla ceva uluitor. Forțele de respingere dintre protonii din ce în ce mai înghesuiți, îi face să fie din ce în ce mai agitați si să se miște „ciocnindu-se” unii de alții din ce în ce mai repede, ceea ce corespunde cu creșterea temperaturii norului de praf (acum un nor de plasmă). De obicei forțele de respingere electrostatică dintre protoni îi tin pe aceștia (cât de cât) departe unii de alții, dar agitația extremă îi ciocnește pe unii făcându-i sa ajungă, în pofida repulsiei dintre ei la o distanță foarte, foarte, mica, dramatic de mică în care se manifesta o alta forță, cea nucleara, care este o forță de atracție colosală ce se manifestă extrem de intens între protoni, dar doar la distante mici, foarte mici.
Aduși de agitația termică si de presiunea gravitațională la distante atât de mici, protonii devin captivi unul altuia, lipindu-se unul de altul atrași de forța nucleara care (la distanta aceea infima) este de mii de ori mai mare decât forța de respingere electrostatică dintre protoni, transformându-i practic într-un nucleu de heliu (format din doi protoni). Am fi tentați să credem că forța nucleară, fiind o forță atractivă (nu repulsivă) ar fi fiind așadar un aliat al gravitației, nu un dușman precum forțele care i s-au opus până acum. Acest lucru însă nu este adevărat. Cei doi protoni ajunși astfel lipiți unul de altul de către forța nucleară se afla astfel într-o stare energetică mai stabilă decât se aflau cand erau separați, surplusul de energie rezultat astfel în acest proces numit fuziune nucleară este eliberat în spatial respectiv (sub formă de fotoni si neutrini) care energie este absorbită de alți protoni, sporindu-le viteza si șansele de a ajunge foarte aproape si de a forma un nucleu de heliu, cu o nouă eliberare de energie, un proces clar cu feedback pozitiv care are tendință de a se auto întreține, în lant, în cascadă.
Energia eliberată astfel este în parte folosită să agite alți protoni întru continuarea acestui proces care aprinde steaua făcând-o să lumineze si în paralel de a crea o imensă presiune expansionista, care are tendința de a dilata steaua, în contra gravitație.
Rezultatul este un nou echilibru dinamic, un nou dans, care poate dura miliarde de ani. Energia reacțiile termonucleare are tendința de a dilata steaua încercând parcă să trimită materia înapoi în spațiu. Când steaua se mărește, materia se rarefiază si șansele statistice ale unor protoni să se ciocnească scad, diminuând energia produsă în procesul de fuziune si presiunea termonucleară, făcând-o sa devină un pic mai mică decât gravitația, care e acolo, prezentă, mereu la datorie si care strange steaua înapoi, înghesuind-o aducând-o la situația de a amorsa iarăși fuziuni nucleare care i se opun. Câta vreme rezerva de hidrogen este prezentă, asigurând conversia în heliu cu eliberare de energie steaua este în echilibru cu gravitația, păstrând-se în parametrii cvasi-constanți ca dimensiune si luminozitatea. Doar că nimic nu e ce pare a fi si nimic din ceea ce pare stabil nu durează veșnic.
Aprinderea termonucleară a stelei pare un strigat de disperare al materiei în contra gravitație, si câtă vreme reacția de fuziune continuă, steaua încearcă sa facă scapătă in univers cât mai multă materie sub forma de lumină, neutrini si materie ordinara, vânt solar/stelar ca-n poza din antet. Nu-i o poză idilică. E o poză dramatica ce denotă un conflict, o opoziție de forțe. Gravitația este si ea acolo, prezentă, persistentă, în așteptare. Mai devreme sau mai târziu cea mai mare parte din rezerva de hidrogen (combustibilul primar al stelei) se va epuiza, transformându-se în heliu. Si atunci presiunea gravitației (spre centrul stelei) va fi iarăși mai mare decât presiunea plasmei spre afara. Si atunci ce se va întâmpla?
Știu aproape sigur că știi… si oricum vom re-vedea împreuna procesul, în episoadele următoare. Important este cum interpretezi. Apropo, cu apreciezi comportamentul materiei ordinare (obișnuite, barionice, luminoase) în aceasta confruntare titanică cu gravitația (pe care ea o creează si căreia ea i se opune)… Nu-i așa ca materia ordinara este extraordinara? 🙂
Fiecare tunel de metrou este aron-dat în grijă unui spiriduș. Acești spiriduși telurici, foarte asemănători piticilor din Alba ca Zăpadă, sunt niște ființe translucide cu slăbiciuni magice, care au darul de a-i cunoaște bine-bine, intim, pe toți navetiștii din metrou. Uneori, când se plictisesc, spiridușii metrourilor sunt în stare să facă minuni care pot schimba pentru totdeauna viața călătorilor. Pe cei răi îi vindecă de obsesii. Celor buni le împlinesc obsesiile, în timp ce celorlalți nu le fac nimica, desi ar putea. Așa sunt de afurisiți. Odată unui spiriduș din ăștia i s-a pus pata pe o fată, care nu era nici bună si nici rea și, pentru că din cauza asta nu putea să-i facă nimic, nemernicul a blocat ușile metroului în toate stațiile, forțându-i pe toți să meargă, ha-ha, până la capăt: terminus paradis. A fost si un film pe chestia asta, cu Sfinxul si cu fata aia din Declarație de Dragoste… gen… eu te-am făcut, eu te horror. 🙂
Să presupunem că tu ai fi Gravitația si te-ai trezi, așa deodată, cu o mulțime de mingi de tenis, rostogolindu-se haotic, vraiște (care-încotro, care cum a apucat (!)) prin curtea ta, aflată în plin proces de creștere. Firește că ție, care ai ordinea în gene, acest haos dizgrațios îți repugnă si te apuci spontan să le aduni, la un loc, cu gândul să le strângi în câțiva saci negri (de gunoi), si să le arunci la groapa (de gunoi) sau să le donezi la un centru… de tenis de copii si juniori, să faci ceva, cumva si să scapi de ele si de haosul insuportabil pe care-l generează, asta în timp ce curtea ta crește, iar ele, mingile de tenis, sferice (ca niște vaci), au tendința maladivă de a ocupa tot spațiul disponibil (ca orice gaz inert si inept). Cum procedezi? Simplu nu e…. Că nu ești Dumnezeu, ci (doar) o biată gravitație ordinară care stă să dea în stenahorie. Dacă ai fi fată deșteaptă (sau măcar cu-minte) ai alege din priviri punctul cel mai potrivit (optim) în care sa strângi toate mingile de tenis (în funcție de cum sunt ele distribuite ACUM, în clipa asta, ai pune mâna pe măturoi si te-ai apuca de treaba… Ai constata foarte repede (instant) că nu e practic să tot duci doar câte o singură minge odată la locul stabilit, si că dacă tot te afli într-o anumită zonă, e mai bine să strângi toate mingile din acea zonă în cel mai potrivit centru al acelei zone si să faci grămăjoare de mingi si apoi grămezi din ce în ce mai mari pe care să le pui în saci (ca să nu se împrăștie de vânt si de creșterea fără sine a curții care trage de ele)… Trebuie să fii foarte organizată, să alegi optimal centrele zonale de colectare a mingilor si să știi cam câte mingii poți baga într-un sac, câte încap. Ai putea calcula simplu, în cap, din minte, (nu?) câte mingi de tenis a putea încăpea în sac… știind volumul sacului si diametrul mingilor de tenis… si luând în considerare că mingile nu sunt cuburi, ci… sfere si ca urmare se pot aranja doar cu un anumit coeficient de umplere… si ca urmare, na acuma, într-un sac încap 1000 de mingi de tenis. Atâtea încap. Geometric. Ce? Te pui cu matematica? Doar că tu ești fată nevricoasă si ambițioasă si-ti zici că unde s-a dus mia, ducă-se si suta… Nu? Tragi abitir de șnurul sacului si sacul se strange… Mingile se turtesc, aproape că se fac cuburi si uite așa încap mai multe si dacă tot te-ai pornit de ce te-ai opri? Strângi si mai tare sacul, dă-le naiba de mingi, să se comprime că doar sunt aproape goale pe dinăuntru (au doar oleacă de aer în ele, nimic altceva). De multe ori, forțând lucrurile, ti se sparge sacul si mingile nervoasele se împrăștie care-încotro, lăsându-te mofluză… dar alteori sacul rezistă, si rezistă, si se strânge până când mingile de tenis pocnesc, se sparg si se aranjează si mai bine făcând loc si altor mingi să fie chitite frumos în sac, sparte ocupând fiecare un volum de zece ori mai mic decât de obicei. Tu acuma de-abia ai prins gustul nebuniei si strângi si mai tare de sac, trăgând ca dementa de șnur… Trebuie să se mai comprime cumva si plasticul acela nenorocit, ca să faci un pic de loc si să aduni si mai multe mingi în sac (de prin jur) că uite câte alte grămezi așteaptă să fie strânse si băgate în sac, înainte de a le risipi (a) vanturile, (b) valurile (entropia /\ dilatarea)…
Să presupunem că tu ai fi Gravitația si te-ai trezi, așa deodată, cu o mulțime de saci de gunoi, rostogolindu-se haotic, vraiște (care-încotro, care cum a apucat (!)) prin curtea ta, aflată în plin proces de creștere. Firește că ție, care ai ordinea în gene, acest haos dizgrațios îți repugnă si te apuci spontan să le aduni, la un loc, cu gândul să le strângi în câteva ghene (de gunoi), si să le arunci undeva… la o groapă (de gunoi) sau să le donezi la un centru… de colectare si reciclare a deșeurilor… si așa mai departe… mult mai departe…
Când un nor difuz de (rămășițe) praf, pulbere, gaz cosmic, particule, atomi si molecule, plutește așa fără sine prin spațiu, lălâu si dezlânat, rarefiat, distanțele între particulele constituente sunt suficient de mari încât acestea să nu se bage în seamă una pe alta (electric, magnetic sau nuclear)… singurul detaliu care strică monotonia este gravitația… In fiecare clipă (lăsată de la Dumnezeu), gravitația imprimă fiecărei particule si fiecărui fir de praf, în top, peste ce mișcări (de rotație si/sau translație) aveau acestea, o mișcare accelerată către centrul comun de greutate… Gravitația nu este în stare să zică: „Băi, ia un pic de atenție la mine. Toata lumea pe loc! Si acuma… la centru adunarea!” ca s-o pornească toată lumea, în linie dreaptă, către locul de adunare. Fiecare își conservă RIGUROS mișcările anterioare, adăugându-și la pașii de dans noua mișcare accelerată…. Rezultatul fiind acela că în clipa imediat următoare (lăsata de la Dumnezeu) fiecare, văzându-și simultan si de drumul anterior si de noul drum imprimat de gravitație, se ajunge la o nouă configurație în care, ghinion/fatalitate, poziția centrului de adunare nu mai este (chiar) aceeași de mai înainte (centrul de greutate a migrat si el ca urmare a schimbării pozițiilor particulelor), dar regula rămâne în continuare valabilă… gravitația imprimă fiecărei particule si fiecărui fir de praf, în top, peste ce mișcări (de rotație si/sau translație) au acestea, acum în noua situație, o mișcare accelerată către noul centrul comun de greutate (cu valori prezumate pe linia Newton-Einstein, după cunoscuta regulă a paralelogramului) 🙂 Si tot așa… Dacă nu ești încă suficient de nedumerit în legătură cu dinamica mișcărilor si cu perspectiva de evoluție a nefericitului nor (difuz) de (rămășițe), praf si pulberi fine, vin si adaug că ce am spus mai înainte, descriind ce se întâmpla cu norul, este la fel de valabil pentru fiecare fragment de nor considerat de sine stătător… vizavi de centrul de greutate al fragmentului de nor (si el mișcător)… si că particulele sunt forțate să accepte suplimentul de accelerare propus de fiecare fragment al norului, la fel ca pe cel al norului cu totul… Rezultatul în ceea ce privește mișcarea fiecărei fir de praf este ca viața însăși: complex si plin de aspecte… Oricum greu de anticipat si de calculat la nivel individual… Totuși, cum-ne-cum, sub influența constantă si încăpățânată a gravitației, mișcarea norului începe să se ordoneze, norul prinzând a se roti si a se strânge… la fel fragmentele sale… Dintr-un nor cu mărime potrivită se formează o stea si planetele sale… Despre cum (si de ce) se aprinde o stea si despre cum se stinge ea, va urma:
Acuma dacă tu nu ești Gravitația, ci o simplă (!) trestie gânditoare, privind prima poză postată în acest topic, nu se poate să nu-i remarci dualitatea. Ce reprezintă poza după părerea ta? Cu ce aduce? Da, este o mare de stele, adunate într-o galaxie… dar, la altă scară cosmică, nu-i decât un nor de praf, în care firele de praf, particulele constituente, sunt stelele respective, ceea ce oferă sub aspect gravitational un cadru absolut echivalent cu al norului anterior descris în proza de azi. Si așa mai departe, mult mai departe… la Medeleni sau la Laniakea… si dincolo de ea… si de Universul Nostru. Că avem un Univers al Nostru! Presupun că știai, nu?
Până de curând Universul (nostru) era format preponderent din stele-logo-stele și aproape din nimic altceva (vorba unui refren celebru al unui cântec de epocă: „oooo, lumea-i un chaos, o mare de stele, iar viața-i o baltă de vise rebele. Lumea-i un secol cu sori înflorit, iar viața-i un basmu pustiu și urât„. Până în urmă cu circa doar o sută de ani, savanții (si alte soiuri de promotori ai modelelor științifice despre lume), propuneau cu mare încântare (de sine) un model de Univers înduioșător de simplu. În acord cu acest model (care încă rezonează, cu ponderi variabile, în mințile majorității oamenilor, în virtutea inerției scolastice) Universul nostru (si singurul) era, pe vremea aceea, (în mintea savanților) un spațiu infinit (static și liniar), populat relativ uniform, cu o infinitate de stele și cu alte câteva soiuri de corpuri mai mici: planete, sateliți, asteroizi, meteori, comete, praf și pulberi fine. Nimic altceva. O monotonie cvasi-generalizată. Timpul era și el tot așa: infinit, independent și uniform curgător, de la minus infinit către plus infinit. Un spațiu gol infinit și imuabil în care pluteau corpuri (în principal stele luminoase) și care se mișcau (determinist și predictibil) prin spațiu sub influența gravitației, marcând, prin mișcarea și prin transformările lor, trecerea inexorabilă a timpului. Singurul lucru care întreținea și perpetua existența universului (în această versiune romantică a sa), era ciclul stelar: nașterea, viața, moartea și renașterea stelară. Gravitația făcea norii de praf, pulbere și gaz cosmic (materia) să se adune laolaltă și să se comprime, iar când materia se comprima destul, se declanșau niște reacții care „aprindeau” stelele, făcându-le să producă lumină, energie și o presiune care se opunea cu succes gravitației, împrăștiind materia înapoi în univers (în spațiul acela gol, inert, infinit), transformând totul din nou în praf, pulberi și gaz cosmic, pe care gravitația se apuca iarăși să le adune, generând alte generații de stele, care se opuneau cu succes gravitației, risipind materia înapoi în spațiu și tot așa la infinit. Si asta era cam totul. Un univers static, liniar, mereu egal cu sine însuși, care nu se deosebea cu nimic esențial de cum fusese și de cum avea să fie. Pare destul de uluitor și de incredibil că până cu numai vreo sută de ani în urmă nu existau în cosmos decât stele. Nu existau deloc galaxii, nu existau roiuri și super-roiuri de galaxii, nu existau quasari, găuri negre, antimaterie, materie întunecată, energie întunecată, dilatare, expansiune, big-bang, început și sfârșit. Timpul și spațiul nu erau o problemă. Despre felul în care a fost stricat și abandonat acest model blajin de Univers (universul convenabil) vom avea ocazia să mai pomenim în alte proze scurte. Cert este că universul acela nemuritor s-a stricat iremediabil, „evoluând” brutal către modelul monstruos și dezastruos de azi, pierzându-și odată pentru totdeauna atributele infinității și eternității. Universul de azi, desi este mai mare și mai bătrân decât a fost vreodată (în istoria omenirii), este mic și trecător, cu un început și un sfârșit, pierdut printre alte miriade de „universuri paralele” (asemănătoare… dar – vai – foarte diferite), el însuși totalmente deosebit de cum a fost și de cum va fi să fie… 🙂
După cum spuneam… veșnica inerție (la concurență cu veșnica prăbușire) lucrează în mintea oamenilor împiedecându-i să treacă, total și inechivoc, de la vechiul model de univers, la noul model de univers… La urma urmei, chiar și la scara socială, o sută de ani nu-i mare scofală, un secol întreg ne oferind destulă marjă de manevră pentru upgrade mental la scara umanității, și așa pre/ocupată în genere, încă din cele mai vechi timpuri, cu multe alte lucruri mai importante, mai presante și/sau mai plăcute decât cu alinierea cu modelele științifice despre ???!… Univers. Uni ce? În fine, savanții, fiind și ei oameni, n-au scăpat de spectrul modelului stelar de univers, așa că, atunci când din calcule a reieșit c-ar putea exista niște capcane gravitaționale capabile să redea universului infinitatea pierdură dintre atributele sale, s-au apucat să caute găurile negre… în stele, că unde altundeva să le fi căutat? Că n-aveau unde. În zilele noastre (era cosmica contemporană), găurile negre se formează d/in stele. Unele stele s-ar transforma, la sfârșitul ciclului vieților lor stelare în găuri negre (așa după cum unii oamenii vii devin după moarte stafii). Oamenii (de știință) oricum or fi ei, proști nu sunt (în permanență), așa că au băgat și ei de seama că, hă-hă, există felurite feluri de găuri, găuroaie și găurici negre, dar singurele despre a căror formare au fost în stare să propună modele cât de cât credibile sunt găurile negre stelare (pe care le-a studiat, în minte, toată viața sa Stephan Hawking, calculându-le ăăă… entropia). Am vaga bănuială că în genere publicul profan este mai puțin interesat de cum s-or fi format găurile negre, față de cât este el de interesat de ce anume este (sau ar fi fiind) o gaură neagră și cum anume se manifestă o asemenea entitate bizară… Este într-adevăr palpitant să ne imaginam monstruozitățile respective și fenomenele pe care le-ar putea intermedia… mai ales că acest gen de discuții este departe de a fi fost atins apogeul, în dezbateri și/sau epuizarea sa pe puntea Arcei lui Goe… Totuși, înainte de a reveni la taina fenomenelor intermediate de găuri negre, n-ar strica să pomenim câte ceva despre cum și de ce s-ar putea forma așa ceva. De fapt, anticipând un pic, trebuie să-ti spun că partea cea mai interesantă a existenței universului nu constă în faptul c-ar exista găuri negre, ci în faptul că mai există (sau c-ar mai exista) și altceva în afară de găuri negre pe lume (asta în cazul că într-adevăr o mai există și altceva decât găuri negre)… Dacă întâmplător îți amintești că în cel puțin unul dintre episoadele anterioare ale epopeii reconcilierii profanului cu gravitația, am pus la îndoială existența găurilor negre si, coroborând datele vechi cu cele noi îți dă confuzie sau perplexitate, te rog nu te îngrijora. Lucrurile se vor lămuri. La urma urmei pe Arca lui Goe este vorba despre Nimic, iar Nimic mai spectaculos decât cel de aici, aflat în curs de explicitare în proză, chiar nu existată. Pe niciun alt blog sau pe altă arcă. Vino si-ti vom arăta că așa este. 🙂 Cei care nu ne cred (si pace) ar putea re/citi El Zorab sau s-ar putea delecta cu jocul vieții, care se poate juca în zero jucatori.
Am tot adus si readus în pseudo/atenția publicului (până aproape de diluarea cvasi-totală a discuției) noțiunea de gaură neagră… despre care se presupune că s-ar referi la niște obiecte cosmice foarte compacte, dincolo de limita imaginabilului, în care materia ar fi fiind atât de înghesuită încât s-ar ajunge la densități infinite si volum zero. In cazul unor asemenea corpuri întreaga materie (cu o masă oarecare, finită) ar fi fiind concentrată integral într-un punct (o sferă cu raza zero) numit „singularitate” în care densitatea este (pe cale de consecință) infinită. In jurul acestui punct, undeva… la o distanță R, calculabilă cu formula bravului KarlSchwarzschild:
s-ar găsi sfera care definește așa numitul orizont al evenimentelor, o frontieră imaginară a găurii negre… În interiorul acestei sfere formată de numitul orizont al evenimentelor, viteza calculată pe care ar trebui s-o aibă orice entitate pentru a putea ieși, este mai mare decât viteza luminii, si, întrucât nimic nu poate avea o viteza mai mare decât viteza luminii botezată „c” (viteza cauzalității), nimic n-ar putea scapă. Practic orice entitate care ar pătrunde în gaura neagră (traversând orizontul evenimentelor), inclusiv razele de lumină, s-ar trezi că singura direcție disponibilă este cea radială, către centrul sferei unde se află singularitatea cu masa M (finită), cu volum zero si densitate infinită… către care s-ar deplasa pe o traiectorie liniara infinită (?!), cu viteze din ce în ce mai mari (?!), crescătoare, începând de la viteza luminii si care ar tot spori către infinit… sau cam așa ceva… odată cu spațiul care se tot lungește el însuși în direcția singularității, târând cu el materia, cu masă sau chiar fără masă cum ar fi fiind, bunăoară lumina. Cel mai probabil asemenea entități ipotetice fantasmagorice nu există ca atare, ci doar în forme ceva mai blajine, în care nu se manifesta infinitățile si zero-itățile cu care savanții aruncă în populație, depășiți ei înșiși de evenimente. Este așadar foarte probabil să existe niște corpuri bizare, identificabile cu ceea ce numim (abuziv) găuri negre, în care există densități enorme (mai mari decât cele si așa enorme din stelele neutronice si din stelele numite stranii) în vecinătatea cărora se întâmplă tot felul de manifestări ciudate în raport cu ceea ce „stim” noi despre spațiu, timp, materie… corpuri care au probabil densități mari, foarte mari dar finite (nu infinite) cuprinse în volume mici, foarte mici, dar nenule. Obiectele pe care le-am identificat ca fiind candidate la postura de gaură neagră sunt în genere foarte departe de noi, al dracului de departe, mii, zeci de mii, milioane si miliarde de ani lumină… distanțe de-a dreptul descurajante… pe care nu le-om putea parcurge vreodată într-un interval de timp rezonabil, comparabil cu timpul disponibil pe care l-ar avea omenirea în lume, înainte de a dispărea fără urmă în stingerea eternă, odată cu planeta, cu soarele…etc, ceea ce ne-ar priva de posibilitate de a face mai de aproape niște studii si experimente în vecinătatea acestui soi de obiecte, despre care momentan avem doar idei vagi, majoritatea eronate (dar oricum mai mult decât nimic). Despre felul în care s-ar fi putut forma așa ceva (în variante mai dramatice decât cele care se produc stelele neutronice si stranii), nu avem nici măcar modele teoretice, cu excepția cazului găurilor negre stelare formate după explozia supernovelor, pentru care am avea niște modele palide care sugerează doar că, prin mecanisme inimaginabile (în raport cu teoriile fizicii actuale), de la un punct încolo, materia (totalmente transformată față de ceea ce stim noi c-ar fi fiind în condiții mai „normale”), pierde complet „lupta” cu gravitația, ne mai opunând practic nicio rezistență la comprimare, dedâdându-se cu voioșiei colapsului gravitational si prăbușirii neantice în sine si-n abisul singular. Pe de altă parte aceleași modele ipotetice sugerează că în trecut, când spațiul cosmic era el însuși mai compact (nu ca acuma după ce s-a tot dilatat sub acțiunea energiei întunecate) așa numitele găuri negre (sau ce or fi fiind) s-ar fi putut forma mai ușor, din mai puțină materie decât este necesara acuma pentru a amorsa procesul colapsului, constituind ceea ce s-ar chema „găurile negre primordiale”, formate în universul timpuriu… unele dintre ele adunându-se între timp grămadă, pentru a forma găurile negre super-masive din centrul galaxiilor, iar altele rămânând împrăștiate prin spațiul galactic si fiind sursa cea mai probabilă a ceea ce numim materie întunecată. In drumurile lor prin galaxie, pe orbitele lor galactice, stelele nou formate, precum Soarele, pot trece prin vecinătatea unor astfel de găuri negre primordiale de mici dimensiuni, care au si ele orbitele lor galactice… (guvernate de aceeași imuabilă gravitație universală, in acord cu masa fiecăruia dintre obiecte) si le pot agață si captura în câmpul lor gravitational.
In ciuda a ceea ce ne-am putea imagina (din neștiință) probabilitatea ca niște corpuri aflate în mișcare pe orbite galactice să se ciocnească unele cu altele este incredibil de mică, dar să-si influențeze traiectoriile, orbitele si chiar să rămână unele in siajul altora este mult mai probabil, practic obligatoriu…. In majoritatea configurațiilor în care se pot afla mai multe corpuri în mișcare, fiind unul sub influența gravitațională a celuilalt, acestea nu se vor ciocni, ci vor ajunge mai degrabă să orbiteze unul in jurul altuia, mai precis în jurul centrului comun de greutate (așa cum se întâmpla de exemplu cu soarele, planetele, sateliți, asteroizii, cometele, de ex). Desigur că sunt posibile coliziuni, dar numărul configurațiile geometrice si combinațiile pozițiilor si vitezelor inițiale, care să conducă la așa ceva, este mult mai mic decât cele care să ducă la formarea unor sisteme cvasi-stabile de orbitare. Așadar desi nu este chiar imposibil ca o stea să se ciocnească cu vreun obiect (altă stea, vreo gaură neagră sau altceva) mult mai probabil este să se manifeste doar abateri ale orbitelor sau agățarea corpului cu masă mai mică, ce va fi constrâns să urmeze corpul mai mare (mai masiv) pe traiectoria acestuia. Unele calcule matematice arata că traiectoriile unor corpuri din centura Kuiper (aflate dincolo de orbita lui Neptun) manifestă anumite aberații care sugerează că sunt influențate de prezenta unui corp cu o masă de circa 10 ori mai mare decât masa Pământului (așadar o masă comparabilă cu cea a planetelor Neptun sau Uranus) care ar avea o traiectorie eliptică foarte alungită în jurul Soarelui, la o distanță foarte mare. Ca să ne facem o idee despre cât de departe ar fi fiind (în medie) acest corp ar fi suficient să menționam că dacă Pământul se rotește în jurul Soarelui într-un an, iar Neptun (cea mai îndepărtată dintre planetele cunoscute) face un ocol complet în circa 230 de ani tereștri, pentru corpul acesta ipotetic, botezat temporar „Planeta nouă”, o rotație completă în jurul Soarelui durează între 10 mii si 20 de mii de ani. Așadar în medie este foarte departe, dar asta nu înseamnă că nu poate si aproape, din când în când (la fiecare 10 – 20 de mii de ani), ca urmare a faptului că orbita sa este foarte excentrică, foarte alungită. In plus se pare că această orbită este departe de a fi una cuminte, ne aflându-se în planul ecuatorial al Soarelui (așa cum se află orbitele tuturor celorlalte planete care s-au format cam în același timp cu Soarele, din același nor initial de materie interstelară), ci se afla într-un plan oblic, înclinat în raport cu ecuatorul Soarelui, ceea ce ar fi cât se poate de firesc în cazul că ar fi fiind vorba despre un corp strain, un intrus, adăugat mai târziu colecției de obiecte care orbitează în jurul Soarelui. Desigur că în momentul initial al achiziției unui astfel de intrus trebuie să se fi produs niște mici drame în Sistemul Solar, orbitele planetelor si ale celorlalte corpuri din Sistemul Solar, ne putând rămâne neafectate, orbitele lor suferind inevitabil anumite schimbări si ajustări, înaintea de a se fi ajuns la un nou echilibru dinamic (precum cel observabil în prezent). Ei bine aceasta ipoteză este susținută de anumite fapte. Inelele lui Saturn sunt formate relativ recent din resturile unora dintre sateliții săi ale căror traiectorii au fost perturbate încât au fost făcuți să se ciocnească între ei, resturile fiind capturate de Saturn. Unele s-au prăbușit pe Saturn dar cele mai multe au rămas sa orbiteze în apropierea planetei dându-i acesteia o înfățișarea spectaculoasă cu care ne-am obișnuit. Dar asta nu-i încă nimic. Planeta Pământ are un satelit (Luna) mult mai mare decât s-ar fi putut forma initial (în fapt planetele de genul Pământului nu au în mod natural sateliți). Este din ce in ce mai clar că Luna s-a format ulterior din fragmentele rezultate la ciocnirea piezișă a Pământului cu alt corp cosmic. Venus are o mișcare de rotație în jurul propriei axe total neașteptată (se rotește invers decât celelalte planete si foarte lent (ziua pe Venus e mai lungă decât anul), iar despre Mercur (planeta cu orbita cea mai apropiata de Soare) devine din ce în ce mai clar că nu avea cum să se fi format acolo unde se află acum, ci pare să fi venit de pe o orbită de dincolo de Marte, cam din zona în care se află centura de asteroizi (o mulțime de fragmente de rocă) plasate între orbita lui Marte si Orbita lui Jupiter. Toate acestea sugerează că în trecutul Sistemului Solar pare să fi existat un fenomen perturbator, precum cele care se petrec atunci când un corp nou își face loc în configurația existentă. Calculele arata c-ar exista, dar de văzut n-a putut să fie încă văzut cu niciun telescop. Există un proiect pe o listă de așteptare prin care se urmărește scanarea zonei de cer în care se presupune c-ar trebui să fie „Planeta nouă”, cu ajutorul noului si deja celebrului telescop James Webb… (care are deja sărmanul o lungă listă de sarcini în portofoliu, care în lucru, care în așteptare).
Ar fi însă posibil ca ipoteticul obiect, botezat momentan „Planeta Nouă”, să nu se vadă nici cu James Webb, ceea ce ar spori probabilitatea ca respectiva entitate cosmică, dacă există, să fie o gură neagră primordială, aici, sub nasul nostru, în sistemul solar, nu la mii sau milioane de ani lumina, ci la o distanță comparabilă cu cele la care sondele Voyager 1 si 2 au ajuns deja. Iar asta ar fi o șansă colosală pentru om si omenire, pentru că ar oferi o nesperată posibilitate de a studia, de a cerceta si de a experimenta de aproape o asemenea ciudățenie de corp, ceea ce ar putea furniza date uluitoare pentru înțelegerea la un nivel nou a noțiunilor de spațiu, timp, gravitație si materie, cu potential pentru progrese științifice si tehnologice inimaginabile în momentul de față. Poate nu realizezi. 🙂
Genul acesta de gaură neagră primordială (dintre cele mai vechi în ordinea formarii pe lume) ar putea fi așadar printre cele mai apropiate de noi. Următoarele în ordinea distantei, ar fi fiind cele stelare, formate relativ recent în galaxie (la distante de zeci si sute de mii de ani lumină) în urma exploziei unor supernove (iar despre ele vom încerca să vorbim si să provocam publicul stelar la vorbă în episoadele viitoare). N-am dori să-i speriem pe cei nevricoși, dar ar merita menționate si alte găuri negre aflate încă si mai aproape de noi, si anume mini-găurile negre artificiale (microscopice) pe care le-ar crea cercetătorii de la CERN, din Elveția, în timpul experimentelor de accelerarea si ciocnire a particulelor elementare la viteze apropiate de viteza luminii, experimente pe care adepții teoriilor conspiraționiste le înfierează cu mare si comică mânie proletară. Dar nu vom putea zăbovi prea mult asupra fiecărui tip de gaură neagră întrucât mai avem încă multe altele genuri de atins cu vorba, de contemplat si de trecut în revistă în tentativa noastră onestă de reconciliere a profanului cu gravitația, cu găurile negre, cu teoria generalizată a relativității si poate cu mult mai mult decât atât.
Despre dragoste, destin și condiția umană (cazul Gellu Naum) – schiță regenerată la sugestia Suzanei:
Într-o zi de vară, sub un cer plin de nori, Zenobia, o pasăre oarbă, zbura cu sentimentele ei de pasăre. Ea călătorea prin tărâmuri necunoscute, încercând să descopere ceea ce numea „A cincea esență” – secretul vieții, dragostea autentică.
Zenobia își închipuia că există o pasăre violetă, legendară și misterioasă, numită „Pasărea violetă„, care deținea cunoașterea acestui secret. Între timp, într-o altă lume, se afla Albert, un adolescent fluid, fascinat de călătorii și aventuri. El visa să cucerească „Insulele fericiților” și să găsească „Buchetul de flori” unic, care să aducă fericire veșnică.
Cu timpul, cei doi au trăit o poveste frumoasă, desprinsă parcă din „Distanța bunăvoința” dintre suflete. Fiecare moment petrecut împreună era ca o poveste „Despre cele veșnice dar trecătoare„, o lecție de dragoste, iar Zenobia se simțea ca „În general” mai puternică și mai liberă alături de Albert.
Cu toate acestea, pe măsură ce „Aproape de aproape” îmbătrâneau și treceau prin provocări, Zenobia simțea că destinul îi îndrepta pe căi diferite. Ea îl privea pe Albert ca pe „Ascet la baraca de tir„, un îndrăzneț și neînfricat călător, în timp ce ea era „Călăuza rătăcită„, pasărea căutătoare de sens.
Albert se aplecă să o sărute pe cioc și spuse: Nu pot să te las să pleci singură, Zenobia. Împreună putem înfrunta „Ceremonii” și „Câteodată noaptea„, pentru că tu ești „Ce frig” care îmi aduce căldura în suflet.”
Într-o zi, în timp ce călătoreau Zenobia și Albert (cel „Căsătorit cu o pasăre„) au găsit o „Clavicula” veche, care conținea o enigmă despre „Cum se nasc metalele„. Era un semn, o misiune pentru ei să descopere secretul vieții și să-l împărtășească cu lumea.
Astfel, Zenobia și Albert s-au hotărât să pornească într-o nouă călătorie spre „Belvedere„, un loc misterios despre care se spunea că găzduiește tainele „Despre Gellu Naum” și înțelepciunea sa. Ei căutau să înțeleagă „Culoarea somnului” și să dezlege „Buchetul de flori” pe care îl purtau în inimi.
Pe măsură ce își continuau aventura, Zenobia și Albert au învățat să aprecieze frumusețea „Turnirului din subsol” și au înțeles că destinul lor este să călătorească împreună prin „Început și sfârșit„. În cele din urmă, au descoperit că „Vălul” care ascundea taina vieții se afla în sufletele lor.
Astfel, pasărea oarbă și călătorul fluid au devenit „Zenobia” și „Albert„, două suflete unite într-o poveste adevărată de dragoste și înțelepciune. Ei au trăit fericiți, continuând să exploreze „Domeniul presimțirilor” și „Cuțitul cununat” care îi leagă în eternitate.
Acesta este „Bustul Esperance” al adevăratei iubiri și „Anotimp” din care se naște magia vieții. Și astfel, povestea lor a devenit legendară, fiind cunoscută în toate tărâmurile din „Athanor„, ca fir inepuizabil al iubirii adevărate și a călătoriei spirituale.
Și în fiecare anotimp, când natura își schimbă culoarea, povestea „Zenobia” și „Albert” revine să ne amintească „Când ne vârâm sub saltele” să visăm și să iubim cu toată inima, căci aceasta este „Certitudinea eruptivă” a unei vieți pline de sens și bucurie.
(b)Arca lui goE 