(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Graţiela

Posted by Arca lui Goe pe februarie 19, 2019

Cand vorbesti (in scris) despre (mai) nimic, apoi atunci trebuie sa o faci cat de cat frumos si ingrijit, captivant (daca se poate, ah de-as putea). Iluziile se vând bine numai si numai in ambalaje sofisticate, atractive, inselatoare, asa incat curiozitatea, efortul si placerea despachetarii (a micii calatorii de la ceva-ul imaginar asteptat, pana la nimicul oferit) sa fie o placere in sine, o minciuna incitanta si distractiva, care sa-l zapaceasca intr-atat pe „spectaor” incat sa-l faca sa uite si sa ierte ca de fapt n-a primit nimic, dupa cum dealtfel fusese anuntat ex-plicit, a-prioric (chit ca i se livrase la pachet si speranta vaga a unei surprize in contra acestui anunt frust si categoric: ni-mic)… Drumul catre nimic trebuie sa fie emotionant… Iar emotia este ceva… nu-i asa? Ceva important, esential, indispensabil, nimicul si/sau alte ceva-uri (pi-pernicite) ramanand doar (simple) pretexte si prilejuri pentru starnirea emotiilor care sunt totul, totul, totul. Putem trai fara orice, fara mancare, fara apa, fara aer, fara haine, fara masina, fara telefon, fara internet, fara sex, fara bani, fara alcool, fara cascaval, fara apreciere, fara respect, fara incredere, fara dragoste, chiar si fara iubire si fara speranta, dar nu fara emotii. Fara emotii nu. Nu. Emotiile sunt totul. In viata. Sunt viaţa. Sunt insasi viaţa. Poate exagerez, dar (pentru cunoscatori) viata insasi este o exagerare. Imnensa. Si trebuie sa exagerezi in pas cu ea pentru a ramane viu, Si atunci probabil ca nimicul este cel mai bun, mai eficient, mai pur si mai lejer vehicul al emotiilor autorului (de preferat autentice) catre sarmanul spectator. De aceea noi unul (dl. Goe) promovam cu atata obstinatie povestirile de nimic in proza scurta… chiar cu riscul de a-l inhiba pe spectaor (prea-cinstitul cititor citit si unic la Arcei universale a lui Goe)… ingrozindu-l, speriindu-l in fata teribilului adevar (intuit sau revelat pana la urma) ca frumusetea (nu) se bazeaza pe nimic, reducandu-l astfel pe acel sarman la tacere, in plina si deplina libertate gratuita de exprimare. Ofera totul pentru a fi convertit la nimic. Ia de aici, neamule (semen al meu, nu intru ratiune, ci intru emotio-n-are)… Stiu, stiu, pana acuma n-am zis nimica, ti-am irosit timpul aiurea (timpul pierdut cu lectutra de pana in acest punct), cu palavre. Abia de aici incolo incepe povestea de nimic in proza scurta a zilei. Te-am fiert un pic in oala seaca dar iata in sfrasit si proza:

In scoala generala era o gagica din calsa a-IV-a A (apoi a-V-a A si tot asa pana intr-a-VIII-a A), pe care toata lumea, in mod unanim, o considera cea mai tare, cea mai frumoasa, cea mai plina de sexapel, cea mai râvnita, cea mai dorita, cea mai intangibila… Sa te apropii de ea si sa-i captezi prietenia, atentia sau (macar) bunavointa, fie si pentru o clipa doar, era o provocare, o incercare riscanta si pentru baieti si pentru fete. Partea ciudata era ca, in realitate, creatura nu era chiar asa de frumoasa si seducatoare, ci dimpotriva era chiar un pic sleampata. O fetita rosacata si pistruiata (cam ca Becky din Tom Sawyer), cu un oarecare chic dar nu cine stie ce, un pic bondoaca si grasuta, chiar urâticå in comparatie cu alte cateva reale frumuseti de prin scoala. Si atunci de unde pana unde acea aura magica, persistenta si generalizata? De unde aceasta orbire? Ei bine n-o sa-ti vina sa crezi dar toata aceasta popularitate i se datora numelui unic pe care-l purta. Pe creatura o chema Graţiela. Un nume unic in scoala. Auzi tu, Graţiela. Graţiela. Aveam o multime de daniele, mariane, marinele, mirele, gabriele, adriane, sabine, mihaiele, simone, sidonii, otilii, violete, cristine, camelii, ane, ance, biance, chiar si cecilii si venere aveam mai multe, dar Gratziela era una si numai una si era suficient sa-i pronunti numele pentru a-ti starni imagiantia… pe-a ta si pe a altora. Ah, Graţiela, Graţiela…

In mod normal povestea de nimic in proza scurta a zilei ar fi putut sa se termine aici, dar na acuma, unde s-a dus mia, duca-se si suta. Supliment:

Gratziela era singura la parinti si locuia intr-un bloc vecin cu cel in care locuiam eu, doar ca spre deosebire de noi toti ceilalti copii care ne faceam veacul pe afara, Gratziela era scumpa la vedere. Iesea foarte rar la joaca si atunci cand venea era intotdeauna insotita de tatal ei care o supraveghea indeaproape. De jucat se juca numai cu o fata vecina de palier, una Aura care era din acest motiv destul de populara ca fiind singura care putea povesti ce-a mai zis sau ce-a mai facut Gratziela. Eram prieten bun cu Aura, care credea ca sunt indragostit de ea. Nu-mi dau seama, nu-mi mai amintesc, dar poate oi fi si fost un pic indragostit de acea Aura, caci daca stau sa ma gandesc, chiar era frumusica, agreabila si binevoitoare… Dar deh, mintea mea, ca a tuturora (mentalul colectiv) statea la Gratziela, Gratziela… si numai Gratziela. Cateodata Gratiziela iesea afara cu bicicleta (celebrul Pegas cu roti mici si sa lunga), facea cateva ture in jurul blocului, urmarita de pe balconul din fata blocului de mamica sau de taticul ei, si apoi intra urgent in casa. In spatele blocului era o banca. Daca apucai loc pe acea banca puteai s-o vezi pe Gratziela de foarte aproape in timp ce-si facea turele pe bicicleta. Eu nu aveam bicicleta, dar altii aveau asa ca erau in stare i se alture, de fapt s-o urmeze cu cativa metri in urma, formand un cârd in care participantii se intreceau in a fi pe locul doi, imediat in spatele Gratizelei . Nimeni nu indraznea sa o intreaca pe Gratziela, pana intr-o zi in care unul Cristi, disperat ca nu poate sa intre pe locul doi, a depasit-o pe Gratziela. Surpriza a fost totala. Gratzielei nu i-a venit sa creada. A inceput sa pedaleze disperata ca s-si recupereze pozitia in fruntea grupului. Speriat de intamplare Cristi a gonit si mai tare… Gratziela la fel… A inceput o cursa… pentru care Gratziela nu era pregatita in niciun fel. A derapat pe nisipul de pe alee si a cazut la cativa pasi de banca de pe care urmaream intrecerea. A dat mai intai un tipa scurt, ascutit, apoi a inceput sa urle de durere. Avea coatele, palmele si fruntea julite… Ceilalti biciclisti s-au speriat si au fugit care incotro ca potarnichile. M-am dus si am ajut-o sa se ridice si sa se aseze pe banca. I-am sters palmele insangerate cu batista mea (aveam batista in buzunar)… M-a privit printre lacrimi a multumire. Apoi a venit taica-sau si a luat-o in casa. Am ramas siderat pe banca. Nu mai fusesem niciodata atat de aproape de Gratziela.

Am intalnit-o odata dupa multi ani. Arata ca un căpcăun care o inghitise pe Gratziela.

***

Acum si aici o dedicatie speciala facauta (din senin) celor doi comentatori-contributori ai Arcei lui Goe, care momentan traverseaza o perioada silentzioasa, ambii cunoscatori si iubitori ai limbii franceze (in con-text), Stely si Neamtzu Tziganu, doamnelor si domnilor:

 

 

Si o recomndare de lectura, tot proza scurta in genul povestirilor de nimic Aici – Herr Muller

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 9 Comments »

Punct de inflexiune (si dilema)

Posted by Arca lui Goe pe februarie 12, 2019

Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile asa ca atunci cand aveai randes-vous trebuia sa fii la locul si la timpul dinainte stabilite, pe care nu le mai puteai ajustata din mers. Singura marjă de tolerantă era „sfertul academic”, de lungime variabilă, in functie de temperamentul fiecăruia. De obicei el ajungea cu 5-10 minute mai devreme, nu neapărat din exces de punctualitate si/sau de nerăbdare, ci asa ca să-si dea timp să se acomodeze cu locul (răgazul pentru a fi de-al locului) încat să-si poată dedica mai apoi integral atentia asupra persoanei pe care o întalnea. In schimb considera că „sfertul academic” durează cinci minute, asa că dacă persoana în chestie întarzia mai mult de atât (cinci minute) întalnirea era compromisă, căci mai mult de atâta nu astepta. O dată o prietenă a insistat să afle de ce nu durează si la el sfertul academic măcar 15 minute ca la toata lumea. I-a raspuns simplu spunandu-i că in 5 minute el se gândeste cât se gândesc altii în 15 asa că, prin urmare, si la el sfertul acela tot atâta durează. Cunoscându-l bine (bine, bine), prietena a înteles că nu bagă în carti si că întocmai asa stau lucrurile asa că de atunci n-a mai întarziat niciodată mai mult de cinci minute la întalnirile cu el.

După ceva vreme fără puncte de inflexiune care să-i (mai) fi marcat legenda personală, iată-l sosit într-o frumoasă zi de azi. A ajuns ca de obicei cu câteva minute mai devreme, în fata cinematografului unde urma să o întalnească pe ea. Se înnorase si părea că o să înceapă să plouă asa că s-a adapostit după coloane, la zece secunde distantă de locul stabilit, de unde putea vedea foarte bine si intrarea în cinematograf, dar si piatzeta din fată. La fix ora stabilită a aparut si ea pe alee, pusă la punct, dichisita, îmbracată cu o rochie albă scurtă, simplă dar de mare efect, de neuitat. Pe fată i se putea sesiza deopotriva un soi de nerabdare dar si aer preocupat al cuiva care se ia foarte in serios în legatura cu ceea ce face, iar aceasta era o expresie liberă, necenzurată, o reflectare neprelucrată a starii interioare, lăsată la voia întâmplarii, pe care si-o îngaduie oricine atunci când nu stie că este observat. De după coloane si-a permis luxul de a mai fi pentru cateva secunde bune un observator atent si discret al acestui spectacol, apoi i-a iesit în întampinare. Privirile li s-au întalnit, iar expresiile fetelor s-au ajustat în mod adecvat pentru comunicare si contact. Si-au zâmbit, s-au îmbratisat, s-au sărutat… I-au rămas în minte (si în suflet) si aerul ei preocupat cu care venea la întalnire, nestudiat si necontrolat, de dinainte de a sti că el o vede, dar si trecerea spontană de la acea stare la o alta, radiantă si zâmbitoare. Când au iesit de la film se înnoptase, si începuse să plouă. Au pornit in grabă spre statia de taxiuri, dar când au ajuns în piata Prefecturii norii s-au rupt aruncând asupra orasului o ploaie torentială. Abia au apucat sa se adăpostească în fata librariei, sub terasa care-i proteja pe toti trecatorii prinsi acolo de aceasta întamplare. Piata era luminata al giorno de reflectoare si în aceasta lumina ploaia torentială de vara oferea un spectacol grandios martorilor inocenti. Nimeni nu îndraznea să iasă de la adapost, nici măcar posesorii de umbrele, căci ploaia aceea chiar era teribilă si nu dădea semne că s-ar opri prea curând. „Ce-ar fi sa alergam prin ploaie pana la statia de taxiuri”, i-a soptit el, fără să se astepte să primească un raspuns favorabil. Plimbatul prin ploaie, alergatul prin ploaie, mersul pe bicicletă prin ploaie erau specialitatea sa, o bucurie pe care nu si-o refuza niciodata cand avea ocazia (bucurie pe care avea sa o mosteneasca deplin si fiica sa)… Acum mai era si lumina reflectoarelor si spectatorii a caror atentie ar fi cazut integral asupra unor astfel de curajosi, iar ea, in general, era o fire mai discreta care evita sa fie in centrul atentiei unui public necunoscut… asa incat el a fost luat total prin surprindere cand a auzit-o raspunzandu-i: „Ok, hai sa alergam”. Au pornit-o in fuga prin ploiae si prin apa care mustea pe asfalt , traversand in goana piata pustie, improscand cu apa ce le tasnea de sub pasi, asa ca in zece – cinsprezece secunde erau deja uzi pana la piele, ceea ce facea alergarea inutila. S-au oprit rasufland din greu in mijlocul pietei, in lumina reflectoarelor, sub asediul nemilos al apei ce cadea din cer. S-au imbratisat si s-au sarutat. Martorii i-au aplaudat si i-au aclamat dand stralucire acelui punct de inflexiune, acelei clipe de pastrat in suflet pentru totdeauna. Au pornit-o apoi la pas, tianandu-se de mana, impacati cu ploaia si poate si cu destinul. Cand au urcat in taxi ea tremura ca frunza, buzele i se invinetisera, dar inca mai avea puterea sa zambeasca, iar el a inteles ca ea trebuie sa fie aceea, the one.

O seară calmă în familie, o cina tacută, apatică, după rutina obositoare a zilei, aceeasi, aceeasi, aceeasi… Ploua. Stopii lovesc fereastra verandei, iar pisica face acrobatii pe geam incercand sa-i prinda… Iti amintesti, zice el, de ploaia aceea care ne-a prins în centru când am iesit de la cinematograf când aveam noi rande-vous-uri? Imi amintesc că am făcut tâmpenia să alergăm prin ploaie si că aproape am facut o criză de spasmofilie si că am si răcit dupa aceea, asta-mi amintesc, zice ea. Surdină, tăcere, contrapuncte de inflexiune…

Foarte on topic se dovedeste a fi un citat postat de Tony: „Life is what happens to you while you’re busy making other plans.”
Ca o continuare fireasca un indem preluat de la CRONICA [R]: If you’re walking through hell, keep walking.

CRONICI. ȘARJE. SATIRE. AUSTRALIAN OPEN, FAZA PE REVER. AȘII LUI CRĂCIUN: VICTORIA LUI FEDERER
 

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic | Etichetat: , | 18 Comments »

Ce? Mai este realitatea?

Posted by Arca lui Goe pe februarie 4, 2019

Pentru ca, pentru ca, pentru ca iarasi muzele, inspiratia, cheful, se incapataneaza sa nu ne (mai) deranjeze… nici pe acasa, nici pe la serviciu, nici la carciuma, nici pe strada, prin parcuri, mall-uri, saloane, pe nicaieri, preferand sa-si consume pe ascuns, in solitudine, prin cine stie ce cotloane, gelozia ce le macina cand ne privesc pre noi unul com-placandu-ne in compania unor curve usoare (precum re-semnarea, blazarea, letargia, lenea si a altor astfel de putori facile), si pentru ca in asa anturaj degradant nu se pot com-pune nici macar proze foarte scurte si povesti de nimmic, amanandu-se astfel sine die trecerea prin al doilea punct de inflexiune promis (aluziv) prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe (mars båi de aicia cu pretentiile tale ab-surde), ca sa umplem cumva timpul si spatiul acestei irealitati virtuale irelvante preluam un text de gata (cu care compatimim in litera si spirit ceva de speriat), asa ca sa aiba si ochii virtuali al locului in ce se bålåcii la o adica, iacå un text despre o fictiune cu fitze: realitatea (ptiu, drace, må cå care realitate):

Ce mai e realitatea? – Cătălin ŞTEFĂNESCU

În cel mai bun caz, o ficțiune destul de obosită. Astăzi, o asemenea afirmație nu mai produce, nimănui, nici o tresărire. Nu doar pentru că orice discurs se pierde în vacarmul general. Ci pentru că, pur și simplu, nu mai contează. Definirea separării, a delimitării, a hotarului dintre noțiuni nu mai are nici o noimă. La ce bun să stabilești o graniță între realitate și ficțiune? La ce să te ajute? Orice-ai încerca să scrii pe plaja pustie a vechilor feluri de a vedea lumea, orice tentativă de fixare a unei idei e sortită dispariției imediate. Valul modernității lichide spală fără încetare nisipul pe care te-ai încăpățîna să scrii un mesaj adresat Lumii. Deși ți s ar putea spune imediat că valul acesta nu spală, nu șterge mesajul. Ci, dimpotrivă, îl preia, îl înghite, pentru a-l duce mai departe, a-l pune la locul lui, în oceanul de texte ale acestui colț de univers. Toate miliardele de fotografii și filmări făcute cu telefonul, toate mesajele scrise, vocale, filmate, trimise de pe toate aplicațiile cu putință, totul se așază în straturi de dimensiuni colosale, în depozite gigantice, unde nu mai pătrunde nimeni.

Ce mai e realitatea? O permanentă tensiune a absenței unei definiții mulțumitoare. Cui i-ar conveni să accepte că realitatea e doar un soi de materie primă din care se plămădește, la nesfîrșit, ficțiunea? Întotdeauna am vrea ca realitatea să fie „mult mai mult“. Să depășească triumfătoare limitele cuvintelor, atunci cînd încercăm să i formulăm existența dincolo de orice dubiu. Am vrea să fie atît de evidentă încît să nu mai aibă nevoie de nici o definiție. Cînd e s-o formulăm, primul instinct îți dictează să te-arunci, cu toată încrederea, în marea de cuvinte. În mod normal, realitatea e atît de concretă încît poți înota în toate stilurile prin apele sale. Însă, la un moment dat, îți dispare aerul. Începi să te bîlbîi. Apele cuvintelor pornesc să te înghită. Realitatea devine, brusc, dintr-un spațiu familiar, prietenos, un mediu ostil, din care ți-ai dori să ieși cît mai repede. Pentru că, dacă ești pus s-o formulezi în cuvinte, concretețea aceea absolută, pe care credeai că te poți baza la început, se topește imediat. Dispare în neant. Te lasă cu pantalonii-n vine, cînd ți-e lumea mai dragă. Pare cel mai loial aliat, dar cînd e să te bazezi pe ea, ia-o de unde nu-i.

Ce mai e realitatea? O nostalgie a unui gînd de cînd lumea. Acela că tot ceea ce e perceptibil prin simțurile noastre devine fundamentul pe care construim chipul în care vedem și înțelegem lumea. Dar adevăratul combustibil care pune în mișcare energia interioară a ființei, la ora asta, e demitizarea. Dacă pînă acum o vreme combustibilul fosil al ființei umane era credința, acum lucrurile s-au schimbat enorm. Demitizarea e energia neconvențională, resursa revoluționară care ne poartă spre viitor. E ceva care s-a declarat nonpoluant, dar care, totuși, contaminează tot ce-i iese-n cale. E drept, produce o forță intelectuală enormă. Dar ce scapă pe la garnituri tot fuge în „atmosferă“. Iar atunci cînd întîlnește ceva, îl deconstruiește instantaneu. Așa și cu simțurile noastre, în care credeam din vechime. Energia demitizării ne aduce în atenție faptul că simțurile sînt doar succesiuni comportamentale, ghidate de lanțuri biochimice, programe augmentabile în virtutea cărora funcționăm. Sînt caracteristici de construcție cu care am fost aruncați pe piață. Dar ne-am prins și că ființa umană se poate dezasambla în absolut toate piesele ei alcătuitoare, de la cele mari pînă la cele infinitezimale, și că putem s-o demontăm și s-o remontăm din ce în ce mai repede. Apariția oricărui lucru imaginabil e simultană cu propria lui deconstrucție. Vezi refrenul: „Bineee… Dumnezeu ne-a făcut pe noi. Dar pe Dumnezeu cine l-a făcut?“

Ce mai e realitatea? Un scenariu de serial „super-bine făcut“. Deci o ficțiune? Mmm… Nu. Pentru că nici ficțiunea nu mai e cum o defineam odinioară. Nimic nu mai e ca atunci. După cum nu mai ține, de multă vreme, nici povestea cu oglindirea, cu reflectarea realității. Azi se rîde de tine dacă vii cu asemenea teorii. Iar realitatea se scrie, la propriu, exact așa cum se scrie un scenariu al unui serial așteptat cu sufletul la gură. Cuvintele „scenariu“, „program“, „rețetă“, „formulă“, „matrice“, „paradigmă“, „dihotomie“, „alternanță“, „contrast“, „emoție“, „intensitate“, „impact“, „consecință“, „algoritm“, „artificial“, „inteligență“, „viteză“, „procesare“, „sintetic“ și altele cîteva deschid veritabile universuri de semnificații, nu doar pe cele din limitele definiției de dicționar. Realitatea devine un soi de ficțiune pentru lumea reală, perfect construită, a scenariului cinematografic. Serialul „super-bine făcut“ rămîne, într-o anumită măsură, o zonă de refugiu, un loc în care te poți ascunde din calea lumii „reale“ în care trăiești. Dar, în cea mai mare parte a consumului adictiv de episoade, uităm orice convenție, înlocuind pactul oricărui tip de lectură cu jocul gradelor de veridicitate. Am depășit de multă vreme nivelul credibilității. Acum reglăm fin, la nivelul diluțiilor din homeopatie, cele mai delicate detalii ale veridicității. Iar dacă serialul încă mai e, pentru unii, ficțiune, realitatea devine o postficțiune în toată regula.

Ce mai e realitatea? O cursă de viteză amețitoare, în demontarea propriilor fundamente. O dorință de schimbare a propriei naturi. O dinamitare a propriilor baze de identitate și manifestare. O presiune a amestecului tuturor genurilor, indiferent de teritoriul de înțelegere a acestora. O noțiune care capătă atîta fluiditate încît depășește și definiția formelor vaselor. E un construct nou, care se oprește, pentru foarte puțin timp, în anumite experimente. Dar numai cît să-și ia avînt. Cît să sară mai departe, în acceleratorul de particule. Și de-acolo, mai departe.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Dincolo de aceasta realitate (in meta-realitate si post-adevar) se afla povestea de nimic a unui alt punct de inflexiune prin care am trecut candva, ca vantul si gandul, pentru a ajunge azi, aci. Acea poveste va urma… Pana atunci asteptam (vorba vine) comentarii insolente sau insolite pe marginea a ceea ce crezi tu ca ar (mai) fi fiind realitatea, ca oi avea si tu o realitatea primara prin preajma la care sa te raportezi, cand ai chef de raportare.  Ai må?

Si tot in contextul intrebarii/mirarii din titlu, adica foarte on topic, Adolescenta Rebele se intreaba (retoric?!) daca este Omul, ființă rațională?. – Aiurea ființă rațională, n-are cum.

Posted in Arcaluigoeologie | 33 Comments »

Contrapunct de inflexiune (in lucru)

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 25, 2019

N-avea telefon instalat acasa, asa ca atunci cand voia sa-si sune iubita trebuia sa gaseasca un telefon public interurban, dintre cele care se gaseau la gara, la posta si la universitate. Norocul lui ca era student, iar astazi de-abia astepta sa-i telefoneze iubitei sale pentru a aranja detaliile intalnirii lor iminente. Maine, dis de dimineata, avea sa plece la Constanta, la santierul naval, unde, impreuna cu cativa colegi si profesori, avea sa ramana pentru trei zile (si trei nopti) la o sesiune de studiu si colectare de date pentru lucrarea de diploma, iar la intoarcere urma sa se opreasca in Bucuresti si sa petreaca alte trei zile (si trei nopti) cu iubita lui. Abia aflase ca trenul la care aveau rezervate bilete trecea prin gara Baneasa, unde stationa 30 de minute, o jumatate de ora intreaga, asa ca voia sa-si sune iubita si sa-i spuna ca nu poate avea rabdare trei zile incheiate inainte sa o vada si ca o asteapta pe peron in gara Baneasa ca sa petreaca impreuna, in avanpremiera, o jumatate de ora de amor. Furat de perspectiva de a-si putea imbratisa si saruta iubita cu trei zile mai devreme dectat planuise, omul, ne avand habar de distante si trasee prin Bucuresti (ca orice provincial nemantuit), nu s-a gandit niciun moment la dificultatile logistice ale unui asemenea randez-vous pe un peron vechi de gara si a ramas profund dezamagit cand a constatat, la telefon, ca iubita lui nu-i impartasea entuziasmul. Trenul sau urma sa ajunga in gara Baneasa la 6:00 dimineata pentru a o porni apoi spre Constanta la 6:30. Iubita i-a spus ca o asemenea intalnire este total nepractica intrucat ea ar trebui sa se trezeasca cel tarziu la 4 daca nu chiar la 3 si jumatate pentru a putea ajunge la Baneasa la 6. Prin urmare ea i-a spus ca ar fi mai bine sa-si conserve dorul care-l macina pentru cand s-o intoarce de la Constanta, sa nu fie suparat pentru asta, pentru ca uite, nici ea nu se supara pe el pentru ca se duce la mare fara ea. Ce sa poti sa mai zici? Omul a aceptat resemnat solutia „de copromis” propusa de iubita lui, dar tonul vocii i-a scazut cu vreo trei octave, semn de adanca nemultumire pentru naruirea instantanee a planurilor pe care si le facuse spontan, fara sa cugete prea adanc. Se si vazuse in preajma ei, privindu-i ochii adanci si minunati, simtindu-i prin toti porii trupul si fiinta, iar acuma, na, nu era destul aceasta pierdere dureroasa (n.b. da frate da, dureroasa, ce te miri, iti spun eu ca autor de fictiuni), dar il mai intepa si gandul amar ca iubitei lui, trezirea din somn la o ora nebuna din noapte si o calatorie pana la Baneasa i se pareau un sacrificiu prea mare pentru un simplu randez-vous de o jumatate de ora pe un peron de gara. Eh, c’est la vie.

In tren, omul s-a prins in jocuri de carti cu colegii, straduindu-se sa uite de planurile sale evaporate in neant. Totusi pe masura ce se apropia de Bucuresti se simtea cuprins de o neliniste crescatoare la gandul ca va privi la Baneasa un peron pustiu de gara, ca semn al ratarii unei atingeri cosmice, presupusa, hăt demult, a se intampala aevea, fix acolo, in acel nod de cale ferata al Universului, in acea bizara zi de mai, dimineata la ora 6. Si-a propus sa refuze discret acea priveliste dezolanta, ramanand concetrat la jocul de wist. Trenul a ajuns in timp la Baneasa. Afara incepuse sa ploua (n.b. pe bune, chiar ploaua, nu spun asta pentru sporirea efectului dramatic – autorul). Jocul de wist s-a sfarsit taman cand trenul se pusese in miscare spre Constanta. Omul s-a ridicat in picioare sa se dezmorteasca si, atras parca de o forta magnetica, s-a intors spre geam. Acolo pe peron, dichisita ca de bal, sub o umbrela cu dantela, se afla chiar ea, iubita lui, vie, in marime naturala, imobila, nemiscata. Doar ochii ii zvacneau sacadat de la vagon la altul. Un zâmbet amar si o speranta descrescatoare i se scurgeau pe fata, pe masura ce trenul isi sporea viteza, etalandu-se astfel o intreaga istorie de emotii si expresii, condensate intens in acea clipa imobila. Mai spera poate ca macar sa fie vazuta, sau ca cineva sa-i strige din tren un „te iubeeeesc” alungit de goana trenului si de efectul Dopler-Fizeau. Blocat in intesiatea momentului omul n-a apucat sa deschida fereasta decat foarte tarziu. Si-a fluturat bratul si i-a strigat numele, spre nedumerirea colegilor. Dezamagire si furie, ultima halta. Le-a explicat apoi intamplarea colegilor si profesorilor care l-au ascultat amuzati. O profesoara batrana, trecuta prin multe la viata ei, l-a privit zambind si i-a zis: „Fata asta nu trebuie ratata. Ea e aceea. The one!”

Si totusi, n-a fost ea aceea, si atunci inseamna ca acesasta intamplare nu-i un punct de inflexiune ci doar o simpla si banala intamplare. Sau poate ca totusi este, prin ceea ce nu s-a intamplat, prin ceea ce a fost ratat infinitezimal. Daca omul ar fi coborat totusi pe peron, chiar stiind ca nu-l asteapta nimeni, asa… ca sa faca sigur cativa pasi prin ploaie (si ca sa verifice in secret o mica speranta) poate ca, cine stie, aceasta intamplare ar fi fost un alt fel de punct de inflexiune. Ma rog, n-avem de unde stii cu siguranta despre asta (n.b. nici macar eu Autorul, creator al acestei povesti imaginare de nimic in proza scurta).

Posted in Imperiul Cuvintelor, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 54 Comments »

Punctul, cel mai de Nimic semn (sau simbol?) dintre toate

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 22, 2019

Punct. Puncte. Doua puncte: Trei puncte… de suspensie. Puncte de inflexiune, puncte critice, puncte, puncte… Punct gramatical (tatal tuturor semnelor de punctuatie). Punct geometric (nimicul matematic, zero dimensional). Punct de topire. Punct de fierbere. Punct singular. Punct si de la capat. Viata noastra este formanta din puncte. Cateva puncte, adimenisonale, unite prin cateva linii imaginare. Esenta vietii fiecaruia dintre noi consista in aceste noduri prin care suntem fortati sa trecem cu viteza ametitoare, prabusindu-ne in ele ca-ntr-o gaura neagra, plonjand in adancul lor infinit (agonie si/sau extaz) revenind apoi in „no time” inapoi, la suprafata, la aer, si la viata superficiala care se consuma si ne consuma in asteptarea urmatorului nod, urmatorului punct de inflexiune. Alt punct, alt salt mortal.

In 1990, sonda spatiala Voyager 1 a trecut de orbita lui Saturn, ajungand la 6 miliarde de km distanta de punctul (emergent) de origine. De dincolo de Saturn sonda a facut o multime de fotografii celebrelor inele ale planetei, iar pe una dintre acestea se vede, in background, abia perceptibil, un mic si insignificat punct luminos: planeta Pamant. Atat, un simplu punct pe cer. In rest universul infinit si inutil. 99,(9)%, adica 99,999999999999999999… % din ceea ce conteaza pentru trupul, mintea si sufletul fiecaruia dintre noi se afla acolo, in acel punct si nicaieri altundeva. Durere, fericire, viata, succes, esecuri, prieteni, ratari, iubire, ura, disperare, familie, dusmani, trecut, prezent, viitor, frica, speranta, dragoste, resemnare, dorinta, atasament, tradare, agonie, extaz, totul (ni) se intampla acolo, intr-un punct, intr-o clipa.

Pale Blue Dot – A Great Speech By Carl Sagan

In viata fiecaruia dintre punctele care suntem, locuind intr-un punct, se remarca puncte de inflexiune, (caci intr-in punct incap o infinitate de puncte), intamplari banale, nesemnificative in aparenta, care au darul de ne schimba fundamental drumul, destinul, puncte cheie in care ceva esential este fortat sa se intample sau sa NU se intample, rasucindu-ne traiectoria si fiinta pe suprafata acelui palid punct albastru evocat de Carl Sagan. Fiecare astfel de punct de inflexiune poarta in sine såmânatza din care poate incoltii oricand o mica poveste de nimic (despre nimic) in proza scurta. Merita explorate… In viata fiecaruia. Multe dintre ele sunt luminoase, vizibile inca in constelatia cu amintiri. Altele insa sunt obscure, intunecate, ca niste gauri negre (in suflet). Acestea nu sunt vizibile cu ochiul liber. Nici cu telescopul, nici cu microscopul. Existenta lor poate fi probata numai indirect, prin efectele pe care le produc (si necesita inteligenta, rabdare si talent, geniu, poate, pentru cine o avea). Ne propunem pentru o clipa sa ne oprim atentia asupra unora dintre punctele de inflexiune vizibile, luminoase si sa stoarcem din ele mici proze scurte si povesti de nimic. Vor urma pe Arca lui Goe, cateva astfel de povesti cu si despre puncte de fuga, invitandu-i si pe altii sa si le observe si eventual sa le trans-puna in proze scurte, pe ale lor, reale sau imaginare. Punct si de la capat.

Niste exemple minunate de proza scurta-scurta (scurte ca o minijupa care te umple instantaneu de emotii) se gasesc pe la prietena noastra si rebela si adolescenta, de exemplu acestea: Noblesse oblige si aceasta Inspirație. Nu vizeza ele spre puntcte de inflexiune (precum cele pe care le avem noi, orbii, momentatn in vedere) dar deseneaza un balet de cuvinte placut vederii, pe suprafata de cristal (impenetrabil ?!) a cotidianului, rezultand niste proze scurte si niste admirabile povesti de nimic, de parca ar fi fost scrise pentru publicare pe Arca lui Goe in sectiunea cu pricina.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic | Etichetat: , | 20 Comments »

In sfarsit o veste „buna” pe 2019

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 16, 2019

Domnul Goe la putere, de Ziua Culturii Naţionale

Azi (15 ianuarie) marcăm Ziua Culturii Naţionale. Legiutorul a vrut să facă din Mihai Eminescu efigie culturală naţională, patron al spiritului românesc. Ce n-a luat acesta în calcul, el însuşi mai degrabă din lumea lui Nenea Iancu, este faptul că spiritul lui Eminescu face pereche – şi ce pereche! – cu spiritul lui Caragiale, că unul fără altul nu se poate! Spuneam mai acum un an că trăim tot mai mult într-o lume a lui Caragiale, nu a lui Eminescu. În lumea trăncănelii, nu a bibliotecii, a flecărelii mărunte de cafenea, nu a interesului naţional, a „lanţului slăbiciunilor“, nu a categoriilor kantiene. Dl. Goe, se vede treaba, s-a emancipat de mam’mare, mamiţa şi Tanti Miţa şi a ajuns el însuşi om mare. Conduce, face şi desface, controlează. Deşi tot fără bilet călătoreşte, în fond, căci studiile şi le-a făcut pe sponci sau pe la vreo „privată“ şi nu se pricepe cu adevărat la nimic. Pretenţiile, ifosele, tupeul, obrăznicia, îi ţin loc de competenţă, de ideologie, de reper moral. Dl. Goe este şi mai la putere acum, ştie asta, şi e decis să facă viaţa grea oricui, cu ferma convingere că ne face, în acest fel, un bine! Ştie că face rău şi îl face cu plăcere sadică, fără remuşcări sau crize de conştiinţă. Este omul epocii sale, o lume care nu mai are nimic din ingenuitatea unora dintre personajele lui Caragiale. Râsul pe care l-a stârnit, decenii de-a rândul, literatura lui Caragiale nu a reuşit să îi înalţe pe unii la demnitatea modelului eminescian. Ne vom emoţiona, mai mereu, la suprafaţă, citindu-i poezia, după care ne vom întoarce să trăim în comèdia umană a lumii lui Caragiale. Fatalitate? Mai degrabă premeditare, pentru că dl. Goe nu este un accident, este un produs al (in)culturii care domină societatea. Şi nu cu momente „festive“, lipsite de substanţa culturii, vom vindeca societatea de impostură şi oportunism, de promovarea non-valorilor. Poate că leacul vine tot de la Eminescu, şi e dintr-un articol al poetului publicat în 1880: „Oricât de deosebiţi ar fi oamenii după clime şi rase, demagogia îi face să semene ca două picături de apă întreolaltă. Îndealtminterea lesne de înţeles. Numai popoarele care au o organizaţie naturală pot să se deosebească unul de altul. Organizaţia bazată pe legăturile fireşti dintre deosebitele clase, pe muncă, pe compensare şi, asupra tuturora, pe iubire şi respect reciproc, favorizează înaintarea lină, dar sigură a meritului. Meritul fiind însă întotdeauna ceva individual, cu atât mai deosebit cu cât caracterul şi mintea omului sunt mai deosebite, rezultă de aici că spiritul naţional însuşi se va impregna de bogăţia distinselor spirite individuale ce se ivesc… Unde domneşte demagogia orice carne cu ochi poate deveni om mare, pentru că nu se cere nimic de la el. O mărire cam trecătoare, nu-i vorbă, căci, lipsind orice măsurătoare, fiecine se crede a avea destulă talie şi destulă barbă ca să ocupe locul celuilalt, însă, oricât s-ar duşmăni nulităţile şi cumularzii între sine, în contra unui pericol sunt totdeauna uniţi în contra învingerii meritului(…)“. Poate că acum meritocraţia nu mai e la modă. Doar că meritele personale sunt întotdeauna un criteriu de judecată. Pentru că ele nu vin de la sine: au în spate muncă şi cultură, spirit de sacrificiu, slujirea celorlalţi şi a binelui public. Şi atunci când meritul contează, dl. Goe pleacă de la putere. Dar chiar ne pasă de merite, sau dl. Goe ne domină pe toţi?

* * *

Noi am mai spus-o, n-ati vrut sa ne credeti: 13 Februarie – Ziua Nationala a Culturii Romane

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: , , | 31 Comments »

Efectul placebo spiritual

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 12, 2019

Dupa cum poate se stie (si putem presupune ca, de ex, d-na CMM, un savant, „stie” foarte bine, in calitatea sa de participant ilustru de mare adancime la toate fazele „experimentului” – mai ales ca ilustrare a efectelor respective) si pe Arca lui Goe a fost promovat un experiment asemanator, la o scara mult mai mica desigur, dar nu de o anvergura mai mica in adancime si intensitate). Celor care sunt la current cu istoria experimentului similar, improvizat pe cateva dintre straturile care compun structura perena a Arcei lui Goe, le propunem articolul de mai jos (preluat din Dilema Veche) spre a le da sansa de a intocmi, eventual, in minte, un studiu comparativ intre una si alta, intre Arca lui Goe si Arca lui Vikram, prin care sa fie sesizate asemanarile si deosebirile. Celorlalti, celor „picati din luna”, popositi din intmplare aici (se-ntampla) li se ofera sansa de a medita asupra experimentului propus de Vikram si de a face studii comparative intre acela si alte experimente similare care sunt in plina desfasurare de multa vreme (sute sau mii de ani, intinse peste generatii de participanti practicanti) avand milione sau zeci de milioane, poate sute de milioane de adepti. Toti cei care vor avea disponibilitatea si abilitatea de a intreprinde acest efort mental vor constata ca „face sens”. Dar chiar si lectorul superficial (care nu va intelege mai nimic din ex-punere) va putea avea totusi anumite satisfacii intelectuale, izvorate din muzicalitatea poetica inclusa in naratiunea de mai jos. Premise favorabile pentru toti vizitatorii nostri unici de la mama lor. Asadar:

Efectul placebo spiritual

Este oare posibil ca o falsă religie să aibă un efect de proporții asupra oamenilor? Dacă o anumită narațiune e inventată de la cap la coadă, înseamnă aceasta neapărat că experiența credincioșilor care se învestesc în ea e mai puțin reală? Ideea poate părea jignitoare pentru oamenii religioși, însă istoria recentă ne sugerează că întrebarea inițială nu e tocmai lipsită de temei.
Un provocator experiment social, transformat într-un documentar intitulat The True Story of a False Prophet (2011), urmărește metamorfozarea cineastului newyorkez Vikram Ghandi în Kumaré, un înțelept guru indian, în ideea de a demonstra absurditatea credinței oarbe. Experimentul capătă însă o turnură neașteptată atunci cînd Kumaré realizează impactul imens pe care îl are în viața adepților săi.

Ceea ce a reușit el să demonstreze, pînă la urmă, este că purtăm cu toții în noi puterea de a ne schimba radical viața, dar că avem nevoie de un simbol exterior pentru a putea mobiliza această putere. Proaspăt absolvent al facultății, Vikram începe să lucreze la un documentar despre yoga. Călătorește mult în acest scop, ia legătura cu numeroși guru din Statele Unite, dar după fiecare întîlnire pleacă cu o idee sîcîitoare în minte: „Omul acesta e un impostor“, își spune el fără încetare. Decide apoi să călătorească în India, în speranța că acolo va găsi liderii spirituali pe care îi căutase în van în America, dar se loveşte de aceeași problemă: aceiaşi falși guru care inventează doctrine și iluminări și care se sabotează unul pe altul.
Acesta e momentul în care Vikram decide să devină el însuși un „lider spiritual“, pentru a dovedi semenilor săi că e suficient să arăți și să vorbești ca un guru pentru a și deveni unul și pentru a cîștiga adepți.

În acest scop, a început să-și orchestreze cu grijă metamorfoza. Lucru cît se poate de simplu. Avînd o bogată experiență în publicitate, știa exact ce anume îi trebuie pentru a-și construi un brand. Și pentru că orice religie are nevoie de o formă de incantație, a ales pentru aceasta formula „UAE“. Apoi, pentru că avea nevoie de un simbol, a ales litera U așa cum se scrie ea în sanscrită și a combinat-o cu imaginea stilizată a unui falus, care simbolizează fertilitatea și, în egală măsură, opinia lui Vikram despre virtuțile religiilor. Și-a făcut un trident din acest simbol. Au urmat la rînd sutrele. A ales, printre altele, „Sarvan Bhaav“, traducerea în sanscrită a mesajului de recrutare al armatei americane care înseamnă „Fii tot ceea ce poți să fii“ și „Karam yaivak dikaarastha“, „just do it“ – știu că nu mai e nevoie să specific cărui brand îi aparține acest motto.

Apoi a inventat cîteva mișcări false de yoga și a enunțat principiul din spatele noii religii: metafora oglinzii, și anume enunțarea ideii că ceea ce vedem în celălalt e, de fapt, propria noastră proiecție.
A urmat crearea unei pagini pe Internet, pe care sînt postate ideile de bază, o scurtă biografie fictivă a liderului Kumaré și imagini cu el în compania a nenumărați alți „lideri spirituali“. Printre poze se află și una cu un cunoscut și apreciat guru. Vikram povestește cum a fost făcută poza: acesta din urmă participa la o anume festivitate, iar Kumaré s-a strecurat în apropierea lui, stînd exact atît cît i-a fost necesar fotografului să-l imortalizeze. Și, în sfîrșit, deghizarea finală: și-a lăsat barbă și plete, a îmbrăcat un costum tradițional indian și a împrumutat accentul și greșelile de exprimare ale bunicii.

Și-a stabilit sediul în Phoenix, Arizona, și a început imediat să recruteze adepți. Lucrurile au mers cît se poate de bine, oamenii au începul să vină, iar liderul le-a turnat cu o voce convingătoare acele truisme mistice cu iz de New Age de care sînt suprasaturate rețelele sociale. Mai mult, încercînd limitele naivității adepților, a mers pînă într-acolo încît și-a ornat studioul cu portretele lui Obama și Osama Bin Laden, susținînd că toți oamenii sînt identici, fiind despărțiți doar de un anumit set de circumstanțe. În ciuda tuturor acestor camuflaje, adepții lui afișează o credință de nezdruncinat în înțelepciunea și calitățile lui. Începînd din acest punct lucrurile se complică, documentarul devenind o explorare a identității și a puterii autosugestiei. Meditația, sutrele și mișcările yoga, oricît de false ar fi ele, încep să transforme viețile adepților. Oamenii își recapătă motivația, liniștea sufletească, își redescoperă călăuza interioară și cîștigă un sentiment de control asupra propriilor lor vieți. Unul dintre adepți, o femeie obeză, suferind de depresie, mărturisește printre lacrimi, în fața camerei de filmat: „Acest om a intrat în viața mea și mi-a schimbat o pentru totdeauna“.

Ceea ce este cel mai interesant însă este faptul că falsul nostru erou, Kumaré, nu face nimic deosebit. Subliniază ori de cîte ori i se ivește ocazia că discipolii săi sînt cei care își schimbă viața, el nefiind decît o oglindă. Cînd e întrebat cîte ceva, replica lui e mereu aceeași: „Răspunsul se află în tine“.
În sfîrșit, sosește și momentul adevărului: Kumaré se prezintă în fața adepților săi așa cum este el în realitate: tînărul newyorkez de origine indiană, care vorbește o engleză perfectă și se îmbracă cu un impecabil bun gust.

Patru dintre adepți părăsesc în acel moment supărați încăperea și refuză să mai comunice cu el, însă ceilalți zece rămîn și îi fac o primire călduroasă. Căci, în ciuda farsei ai cărei subiecți au fost, viețile lor luaseră o turnură pozitivă. Tînăra obeză pierde cîteva zeci de kilograme și își schimbă complet viața, avocatul bîntuit al cărui rol era să apere condamnații la moarte își regăsește liniștea sufletească, dependentul de droguri realizează că există și un alt fel de viață, care merită trăită, și așa mai departe. Sînt schimbări concrete, măsurabile, iar faptul că ele se datorează unei farse pare a nu schimba cu nimic lucrurile.Pentru Vikram, toate acestea au constituit o experiență paradoxală: și anume, faptul că cel mai important adevăr pe care l-a realizat în viață a avut la bază cea mai impetuoasă minciună. Iar această concluzie ne conduce, inevitabil, la revizuirea gradului de validitate al propriilor noastre convertiri spirituale, la ideea neliniștitoare că eficacitatea nu e neapărat garanția autenticității. Nu există așadar lider spiritual care să îți poată schimba viața. Există însă o mare dorință de coerență, de care poate oricînd profita un fals profet.

Adrian Benea este sociolog.

Posted in Aliorum Textuum | 33 Comments »

The show must go on

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 10, 2019

Un surd cânta oda bucuriei (la mandolina)
Un orb o picteaza pe Gioconda (in ulei)
Un sociopat vorbeste despre iubire (la televizor)
Un mut recita o poezie de dragoste (unei autiste)

Spectacolul este fascinant.
Spectatorii sunt in delir.
Sau se prefac. Nu conteaza.
The show must go on.

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 14 Comments »

Angajamentul civilizației noastre de a se sinucide

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 8, 2019

Din cauza unor furtuni persistente (…life is life…), epopeea povestilor (noastre) de nimic in proza (ultra)scurta nu-si gaseste ritmul, ragazul, potriveala… refugiindu-se in oaza distanta a amânarilor, la cale de drum lung prin desert… Cand (daca) vom recupera ritmul, ragazul, potriveala, vom relua de indata epopeea acestor povesti de nimic, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, livrandu-le oricui si nimanui deopotriva, aici pe Arca lui Goe (o definitie a naufragiului). Pana atunci insa ne ispiteste ideea e a face o recomandare imposibila vizitatorilor nostri (majoritatea sidefii, invizibili precum materia intunecata): lectura unui eseu (cam plictisitor si deprimant, cutremurator chiar), musai pe un fond muzical anume (Furtuna, in acest desert). Sansele ca aceasta recomandare (duala, simultana) literar-muzicala sa i se potriveasca intr-atat vreunuia dintre vizitatori incat s-o accepte sunt, momental, extrem de mici, aproape nule, dar acesta nu este un motiv serios sa refuzam aceasta ispita. Si cum nici alt motiv nu reusim sa intrevedem iata ca o facem. Draga vizitatorule, porneste sunetul furtunii (in desert, adica in zadar) si apoi, in timp ce asculti, citeste eseul de mai jos:

Cum și-a pierdut o generație cultura comună

Patrick J. Deenen este un profesor de științe politice care a predat la diverse universități americane de prim rang. Eseul care urmează a fost publicat în 2016 și sintetizează drama umană și civilizațională observată de acest dascăl la elevii săi. Cea mai afluentă generație tânără din istorie, cea care va forma elitele și conducerea Americii viitoare, este și cea mai oarbă generație. Această orbire tragică nu este o scăpare sau o alegere conștientă, provine din amnezia inculcată intenționat de sistemul educațional pe parcursul deceniilor recente. Cum se spune în cercurile programatorilor de software: it’s not a bug, it’s a feature.

Cum și-a pierdut o generație cultura comună

Patrick J. Deneen

Studenții mei nu știu nimic. Ei sunt extrem de drăguți, agreabili, demni de încredere, în general onești, bine intenționați și cât se poate de cuviincioși. Dar creierul lor este în mare parte gol, lipsit de cunoștințe substanțiale care ar putea fi rodul unei educații moștenite sau un dar al generației anterioare. Ei sunt culminarea civilizației occidentale, o civilizație care a uitat aproape totul despre sine și care, în consecință, a ajuns la o indiferență aproape perfectă față de propria sa cultură.

Este greu să fii admis la universitățile unde am predat – Princeton, Georgetown și acum Notre Dame. Studenții de la aceste instituții au făcut ceea ce li s-a cerut: se pricep foarte bine să treacă un examen, știu exact ce este necesar pentru a obține nota maximă la fiecare materie (ceea ce înseamnă că rar devin pasionați de un subiect anume) și își construiesc CV-uri superbe. Ei sunt respectuoși și cordiali față de cei mai în vârstă, deși ușor indolenți și uneori chiar bădărani față de colegii lor. Ei respectă diversitatea (fără a avea nici cea mai mică idee despre ce este diversitatea) și sunt experți în arta de a nu judeca pe nimeni (cel puțin în public). Ei sunt crema generației lor, stăpânii universului, generația în așteptare care va conduce America și lumea.

Dar puneți-le câteva întrebări elementare despre civilizația pe care o vor moșteni și fiți pregătiți pentru priviri evazive sau chiar cuprinse de panică. Cine a luptat în războiul peloponesiac? Cine l-a învățat pe Platon și pe cine l-a școlit Platon? Cum a murit Socrate? Ridicați mâna dacă ați citit atât Iliada, cât și Odiseea. Povestirile din Canterbury? Paradisul pierdut? Infernul?

Cine a fost Saul din Tarsus? Care au fost cele 95 de teze, cine le-a scris și care a fost efectul lor? De ce contează Magna Carta? Cum și unde a murit Thomas Becket? Cine a fost Guy Fawkes și de ce este o zi numită după el? Ce a spus Lincoln în al doilea discurs inaugural? În primul? Dar în al treilea discurs inaugural? Care sunt documentele federaliste?

Unii studenți, cel mai des datorită unei alegeri norocoase a materiilor pe care le-au studiat sau datorită unui profesor excentric de modă veche, ar putea cunoaște câteva dintre răspunsuri. Dar majoritatea studenților nu au fost educați să le cunoască. În cel mai bun caz au cunoștințe accidentale, dar în rest sunt stăpâni pe o ignoranță sistematică. Nu este „vina” lor faptul că posedă o ignoranță generalizată a istoriei, civilizației, politicii, artei și literaturii occidentale și americane. Ei au învățat exact ceea ce le-am cerut noi – să fie ca niște musculițe efemere, vii din întâmplare într-un prezent trecător.

Ignoranța studenților noștri nu este un eșec al sistemului educațional – este încununarea sa. Eforturile mai multor generații de filozofi, reformatori și experți în politici publice – despre care studenții noștri (și cei mai mulți dintre noi) nu știu nimic – s-au combinat pentru a produce o generație de ignoranți. Ignoranța generalizată a studenților noștri nu este un simplu accident sau un rezultat nefericit, dar remediabil dacă angajăm profesori mai buni sau ameliorăm listele de lectură din liceu. Este consecința unui angajament al civilizației noastre de a se sinucide. Sfârșitul istoriei pentru studenții noștri semnalează sfârșitul istoriei pentru Occident.

Lamentații cauzate de ignoranța studenților au fost pronunțate pe parcursul vieții mele, printre mulți alții, de oameni ca E. D. Hirsch, Allan Bloom, Mark Bauerlein și Jay Leno. Dar aceste lamentații au fost împletite cu speranța că un apel la partea noastră angelică (și a lor) ar putea întoarce din drum această tendință (apropos, aceasta este o aluzie la primul discurs inaugural al lui Lincoln). E. D. Hirsch chiar a elaborat un curriculum de autoajutorare, un ghid despre cum să devii educat din punct de vedere cultural insuflat, în tradiția spiritului american pragmatic, cu convingerea conform căreia pierderea facultăților culturale poate fi împiedicată de o listă bună de lectură menționată într-o anexă la materiile de studiu. Ceea ce lipsește în general este recunoașterea faptului că această ignoranță este consecința intenționată a sistemului nostru educațional, un semn al succesului și sănătății sale robuste.

Am căzut în obiceiul nociv și necontestat de a gândi că sistemul nostru educațional este defect, dar de fapt el funcționează perfect. Sistemul nostru educațional urmărește să producă amnezie culturală, lipsă de curiozitate generalizată, agenți liberi situați în afara realităților concret-istorice și obiective educaționale compuse din procese fără conținut și expresii preluate pe nemestecate, cum ar fi „gândirea critică”, „diversitatea”, „modalități de cunoaștere”, „dreptate socială „și „competență culturală”.

Studenții noștri sunt întruparea unui angajament sistemic de a produce indivizi fără trecut pentru care viitorul este o țară străină, nulități lipsite de cultură care pot trăi oriunde și pot efectua orice fel de muncă fără a se interesa despre scopurile sale, instrumente perfecționate pentru un sistem economic care pune preț pe „flexibilitate” (geografică, interpersonală, etică).

A poseda o cultură într-o astfel de lume, o istorie, o moștenire, un angajament față de un anumit loc și anumite persoane, forme specifice de recunoștință și îndatorare (în loc de un angajament generalizat și dezrădăcinat față de „justiția socială”) și un set solid de norme etice și morale care stabilesc limite clare la ceea ce ar trebui și nu ar trebui să facem (în afară de a fi „excesiv de critic”) reprezintă un obstacol și un handicap.

Indiferent de specialitate sau cursurile generale de studiu, obiectivul principal al educației moderne este de a șterge resturile oricărei specificități și identități culturale sau istorice care ar putea să se lipească de studenții noștri, de a-i transforma în angajați perfecți pentru economia și organizarea statală modernă, care penalizează atașamentele profunde. Eforturile de promovare a prețuirii „multiculturalismului” au semnalat devotamentul față de eviscerarea oricărei moșteniri culturale, în timp ce actuala poveste a „diversității” semnalează angajamentul ferm pentru omogenizare prin des-culturalizare.

Trebuie să cunoaștem… Ce?

Mai presus de toate lecția principală primită de studenți reprezintă scopul adevărat al educației: singura cunoaștere esențială este aceea că ne știm a fi radical autonomi în cadrul unui sistem global atotcuprinzător, legați de un angajament comun de indiferență reciprocă. Angajamentul nostru față de indiferența reciprocă este ceea ce ne leagă împreună ca popor global. Orice rămășiță a unei culturi comune ar interfera cu această primă directivă: o cultură comună ar implica faptul că împărtășim ceva mai dens, o moștenire pe care nu am creat-o noi și un set de angajamente care implică limite și un anumit devotament.

Filozofia și practica antică au lăudat, ca o formă excelentă de guvernare, acea res publica – devotamentul față de lucrurile publice, față de lucrurile pe care le împărtășim împreună. Noi în schimb am creat prima Res Idiotica din lume – din cuvântul grecesc idiotes, adică „individ privat”. Sistemul nostru educațional produce unități solipsiste, autonome, al căror unic angajament public este lipsa de angajament față de public, lipsa unei culturi sau istorii comune. Acestea sunt creaturi perfect vidate, receptive și ascultătoare, fără obligații reale sau devotament.

Ei nu vor lupta împotriva nimănui, pentru că așa ceva nu se face, dar ei nu vor lupta în general pentru ceva sau cineva. Ei trăiesc într-un Truman Show permanent, o lume construită ieri care nu este altceva decât un decor pentru solipsismul lor, fără vreo istorie sau traiectorie anume.

Îmi iubesc studenții – fiecare dintre ei, ca orice ființă umană, are un potențial enorm și daruri minunate de oferit lumii. Însă îi deplâng pentru ceea ce le aparține de drept, dar nu le-a fost oferit. În zilele faste le disting setea de cunoaștere și suferința și știu că dorința lor naturală de a afla cine sunt, de unde au venit, încotro ar trebui să meargă și cum ar trebui să trăiască se vor afirma mereu. Dar chiar și în acele zile mai bune nutresc speranța că lumea pe care ei au moștenit-o – o lume fără patrimoniu dobândit prin succesiune, fără trecut, viitor sau afecțiuni profunde – se va nărui și că acest colaps ar putea fi adevăratul început al unei educații reale.

* * *

Sursa originala se gaseste AICI -How a Generation Lost Its Common Culture,
iar traducerea in limba romana provine de AICI – Cum și-a pierdut o generație cultura comună

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: | 16 Comments »

Compania TR sub clar de lună

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 2, 2019


Speranţele că vom pleca acasă în permisie s-au spulberat definitiv atunci când comandantul companiei ne-a anunţat că ne vom deplasa la şcoala de miliţie din localitate pentru a asigura paza obiectivului pentru 3 zile, întrucat elevii scolii, viitorii miliţieni, vor fi acasă în permisie de 1 Mai. Ne-am întristat (nevoie mare) dar apoi ne-am consolat (un pic) gândindu-ne că măcar mai schimbam decorul cazonei noastre unitaţi cu alt peisaj şi mai ales pentru că auzisem că la şcoala de miliţie se mănâncă mai bine decât în unitatea noastră. De ex. la micul dejun aveam să primim cafea (cicoare) cu lapte in loc de ceai de zahar ars… Ceai de fentă cu unt pe mâine, sau ce-ai de acasă şi gemi pe pâine. In sfârşit ne-am deplasat în incinta obiectivului cu pricina pentru a presta gardă în perimetru. Nu că ar fi fost necesara, că cine dracu să sară gardul în curtea şcolii de miliţie şi de ce, dar, în fine, ni se găsise o ocupaţie. In afara timpului de gardă (4 plus 4 ore) şi al celui de somn (8 ore) în rest era program de voie. Jucam volei şi fotbal pe terenurile miliţienilor sau stăteam la palavre. La intrarea în unitate era un telefon public care mergea interurban cu monede de un leu şi de trei lei, aşa că fericiţii posesori ai unor astfel de bani puteau suna acasă sau unde aveau chef, ceea ce (poate nu vă daţi seama) era o treabă foarte mare. Avem  şi eu câteva fise aşa că am putut  să vorbesc,  fix un minut şi jumătate, printre paraziţi si distorsiuni, timp în care am reuşit performanţa de a crea panică şi confuzie acasă, cu un astfel apel neaşteptat în care îi anunţam pe ai mei ca sunt la… miliţie… Ultimele cuvinte auzite în receptor, printre păcănituri, erau de la mama care mă întreba cu o voce disperata:  „La miliţie? Dar de ce?… „ M-am apucat apoi să cer în stânga şi-n drepata alte fise, că sa pot suna pentru a drege situaţia, dar în zadar, căci era mare penurie de monede de un leu şi trei lei prin buzunarele camarazilor mei de arme. Am ramas în zonă sperând să-i rămană cuiva vreo fisa pe care să mi-o dea mie din mila, şi astfel am ascultat conversaţiile tuturor celor care stăteau la coadă pentru minutul lor de vorbit acasă. Dar, colac peste pupază, o fisa a unuia s-a blocat în aparat şi aşa distracţia s-a încheiat, telefonul devenind inutilizabil, cu toate încercarile făcute de ghinioniştii care nu apucaseră rând la vorbit. Bravos naţiune, halal să-ţi fie. La un moment dat a aparut şi Ciprian, un tip de vreo doi pe doi, care zice „Bă ce pizda mă-si  se întampla aici? Ca io n-am apucat să vorbesc  acasă”. „Păi iete că s-a blocat o fisă în telefon şi nu mai merge”. „Ai, ai, ai, futu-te-n cur mamare în ce gaşcă m-ai băgat. Bă, ia daţi-vă la o parte să încerc şi io”. A încercat ce a încercat, tot in zadar, aşa că de nervi Ciprian al nostru i-a tras un picior (nu prea uşor şi o botină nici ea prea fină, bocanci numarul  44), de i-au sunat telefonului fisele-n cap…  Si, minune, fraţilor, minune, telefonul a început să meargă… fără fise. Fără fise. Ce s-o mai lungesc, două zile s-a vorbit în continuu la acel telefon. Gratis. Moca. Toată compania stătea la rând, sub clar de lună, fiecare vorbind câte 15-20 de minute, şi apoi se reaşeza la coadă, iaraşi şi iaraşi… Ce garadă? Nu mai era nimeni în post. Toată lumea stătea la coadă la telefonul fără fise…  purtând, până târziu în noapte conversaţii aproape publice… despre cele mai fabuloase nimicuri sau despre cele mai savante farafastâcuri, conversatii purtate de ostaşii companiei noastre cu fel de fel de civili şi de civile de la capătul firului. Unii au avut timp să se certe cu gagicile şi să se despartă, unii să se şi împace, alţii şi-au sunat neamuri sau cunoştinte cu care în mod normal nu vorbeau, iar alţii au format chiar numere la întamplare din oraşele şi municipiile patriei sperând să lege conversaţii cu dame necunoscute, dornice de taclale cu nişte băieţi de băieţi… aflati momentan în armată. In noaptea aceea am aflat că ai mei primiseră în sfârşit aprobabre pentru un apartament mai mare, în alt cartier şi că la întoarcerea din armată urma să vin în casă nouă, ceea ce mă şi bucura dar mă şi făcea să mi se sfâşie inima, gândindu-mă că părăseam cartierul în care-mi petrecusem copilaria şi adolescenţa…

Am încheiat cele trei zile de gardă şi ne-am întors înapoi la unitate. După vreo câteva zile ne-am trezit cu miliţia pe cap şi cu investigaţii. Incercau să afle cine folosise telefonul în mod fraudulos, ca să recupereze cei peste 4000 de lei pe care-i raportase poşta română ca pagubă. N-au aflat nimic. Până la urmă a plătit miliţia. Au vrut să-i păzească armata, acuma de, era musai să achite nota de plată.

UPDATE: Si o re-comandare de lectura a unei proze inguste dar foarte adanca Aici – Noul an să vă aducă…

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 83 Comments »

1 Ianuarie – Sf. Vasile

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 1, 2019


Posted in Arcaluigoeologie | 7 Comments »

La multi ani !

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 31, 2018

Petrecere frumoasa!

Posted in Arcaluigoeologie | 2 Comments »

Moment şi schiţ (proză)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 27, 2018

Intr-un magazin cu clisee de vanzare am citit urmatorul anunt: „Daca tintesti luna nu-ti fie teama ca o vei rata caci, daca acest lucru se va intampla, atunci vei ateriza printre stele„.  Cel putin asa vei putea fi vazut de catre eventualii spectatori pamanteni care te-or urmari prin lunete si binocluri… Un punct luminous ratacind printre stele, pe bolta cerească. In realitate insa, aici pe pamant suntem la fel de „printre stele” ca atunci cand am naviga (aiurea) pe orbita lunii. In tot cazul suntem cu totii niste eroi. Serios. Oameni fiind, acceptam compromisuri si destine mult sub conditia noastra… Clipa de clipa dar si asa in general, dincolo de timpul rezervat fiecaruia, ne multumim cu putin, cu foarte putin, ratand eroic destine marete si gloria aferenta care ni s-ar cuveni in societate, in accord cu resursele si posibilitatile noastre individuale, ramase mereu nevalorificate… pe care le sacrificam, blazati, de dragul potrivirii in context, in ţesatură, in peisaj, in morală, in societate…

Posted in Povestiri de nimic, Proză scurtă | 30 Comments »

Indemn

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 22, 2018

Indemn celor cărora le este la îndemână !


Tuturor Sărbători fericite !

Cu drag, al dv, dl.Goe

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 8 Comments »

Nu mă săruta pe gură!

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 19, 2018

Din cauza conditiilor nefavorabile din cabina de lucru (…) cele 4-5 povestiri de nimic aflat in intentie si pregarire, raman la dospit sine die sau pana nu va mai fi nevoie… Totusi ca sa ramana (si) loc vorbe pe Arca (inainte ca samanta de liniste sa faca buruieni prea mari) am adus un text (de imprumut) si mai multe link-uri care credem noi ca sunt foarte legate unele de altele si care, in plus, ofera un potential foarte generos pentru alte vorbe si de-zbateri… (chiar daca acestea vor avea loc in mare tarcere, exclusiv in mintea celor care vor fi acceptat aceste propuneri de lectura (alternativa)… Ca punct de plecare este similitudinea vadita intre munca si prostitutie. Restul sunt infloriri.

Nu mă săruta pe gură!

„Este ultima şi prima „pretenţie“ a oricărei prostituate. Ultima – căci survine după ce toate celelalte aranjamente, financiare şi „prestatorii“, au fost stabilite. Prima – căci este întâia replică din scenariul erotic, când ea se află deja într-o apropiere intimă faţă de clientul său – stăpân pentru o oră sau pentru o noapte peste tot trupul ei. Mai puţin peste această zonă propriu zis imaterială, eterică, epifenomenală – a sărutului. Corpul ei va putea fi îmbăloşat, supt, penetrat de clientul ei, gura ei îl va suge şi-l va linge, va rosti ceea ce el va voi să audă. Corpul prostituatei se oferă într-o totală disponibilitate, întrecută doar de leşin sau de moarte. O singură barieră, o singură cenzură, un singur tabu: nu mă săruta pe gură! O ultimă rugăciune, o ultimă invocaţie, o ultimă mărturisire înaintea scufundării în mocirlă: nu mă săruta pe gură! Ce este acest „sărut“ adus în discuţie de prostituată? Este ceva la fel de invizibil ca sacrul, la fel de impalpabil ca demnitatea, la fel de „inexistent“ ca Dumnezeu. De fapt o asemenea formulă nu este nici prima nici ultima din „dialogul“ dintre prostituată şi client, este însăşi condiţia lui de posibilitate, este metalingvistică şi metaerotică, este „legea“ care o leagă de un insesizabil punct de sprijin în tot timpul scufundării în mocirla vinderii de sine. Este ca sigur că fără această ancoră, nu ar mai putea reveni niciodată la suprafaţă.

Zicala ultra-cunoscută despre prostituţie: „cea mai veche meserie din lume“ ne spune, în subtext, şi că orice meserie, orice activitate remunerată, plătită, este o formă de prostituţie. Trecerea de la economia „darului“, de la economia vânătorii şi a prăzii de război la economia întemeiată pe „remuneraţie“, pe bani – a fost un eveniment catastrofic al omenirii, o ruptură de nivel ontologic deosebită de Cădere numai prin durata enormă care i-a fost necesară până să se instaleze la dimensiunile întregului univers uman. O Cădere la fel de fatală, dar extrem de lentă, filmată cu încetinitorul, întinsă pe parcursul unor milenii… Modificarea „genetică“ a minţilor noastre este atât de profundă încât nici măcar nu mai putem concepe existenţa unei alte paradigme în afară de aceea a activităţii contra banilor. Mai mult, deşi încă mai credem că există zone ale gratuităţii, ale inestimabilului şi ale nevandabilului – de fapt în subteranele acestora stau registre cu cifre şi „calculatoare“ atât de performante încât ne traduc „profitul“ rezultat în urma unei „investiţii“ sau pierderile în străfulgerarea spontană a unei emoţii – pozitive ori negative. Atât de profundă este această schimbare încât orice economist poate face convertirea oricărui sentiment la cursul zilei, ne poate spune cât valorează orice afect al nostru… Cu toate astea, o bună bucată de vreme omul muncii şi-a păstrat demnitatea ultimă şi primă, demnitatea metafizică a prostituatei. O întreagă eră a rostit celui care-i cumpăra timpul, munca, înzestrările sale, într-un cuvânt, libertatea lui: nu mă săruta pe gură! Înţelegerea dintre prostituată şi clientul său a fost respectată şi în cadrul relaţiei dintre muncitor şi patron, dintre sclav şi stăpân.

Cel care cumpăra marfa numită om şi care o folosea după pofta inimii avea decenţa să nu-i ceară acestuia şi „sentimentul“ şi „sărutul“ său! Ultima graniţă de demnitate a muncitorului, a prostituatei era respectată. Pe nebăgare de seamă s-a trecut la un alt nivel, la o altă paradigmă – de o gravitate înspăimântătoare. „Muncitorii“ din zilele noastre au fost făcuţi să-şi sărute patronii, să le declare – ba chiar să o simtă – dragostea faţă de ei. Generaţia corporatistă dovedeşte în această privinţă un exces de zel care depăşeşte cele mai negre previziuni. Corporatistul de astăzi vorbeşte cu o plăcere aproape libidinoasă – şi în vârful muntelui şi în largul mării, în fundul prăpastiei şi probabil că şi în drum spre ceea lume – despre „proiecte“ şi „taskuri“, despre managerul de proiect, despre „dezvoltarea“ unei noi direcţii… Ce mecanism de apărare se ascunde aici? Se simte muncitorul din zilele noastre mai respectabil dacă simulează în faţa propriilor ochi – plăcerea de a munci, de a se vinde? Îşi imaginează oare că este mai puţin cumpărat dacă îşi cultivă credinţa că „o face pentru că vrea şi pentru că-i place“?! Patronii de ieri se răsucesc în morminte de invidie faţă de patronii de astăzi: angajaţii lor, forţa de muncă, „curvele“ lor nu doar că nu le dau nicio bătaie de cap, nu doar că nu ripostează niciodată faţă de exploatarea la care sunt supuşi, dar prestează cu zâmbetul pe buze, gemând de plăcere… adevărată, sărutându-i pe gură! Sunt sigur că lumea noastră li s-ar părea un veritabil rai terestru al patronilor în care urmaşii lor au avut binecuvântarea să trăiască.

Într-un fel sau altul desfiinţarea claselor sociale s-a şi produs prin abolirea sentimentului de revoltă, a luptei de clasă! Tot mai mult dinspre tânăra generaţie corporatistă se înteţeşte acest vânt al schimbării. Noile modele sunt preluate şi de alte instituţii – prin forţa lucrurilor mai conservatoare, mai inerţiale – este vorba despre instituţiile de stat. Limbajul corporatist începe să fie importat şi de ele, laolaltă cu pretenţiile nefireşti ale „stăpânilor“ de a ne dovedi dragostea faţă de ananghia care ne împinge la a ne vinde libertatea noastră. Le mai rămâne doar „curvelor bătrâne“ – demnitatea anacronică şi complet inutilă –  de a mai rosti aceste sublime vorbe: „Nu mă săruta pe gură!“

Textul de mai sus provine de aici: 1. Nu mă săruta pe gură!

Link-uri conexe, care necesita un pic de broderie pentru a releva legatura cu subiectul mama:

2. Carnea viitorului. Prima friptură de vită artificială a fost produsă în Israel

3. Fost model, dezvăluiri despre relaţia cu Woody Allen începută pe când ea avea 16 ani: întreţineau relaţii sexuale cu soţia lui, Mia Farrow

4. Studentă șantajată de profesor. A amenințat-o că o pică dacă nu întreține relații sexuale cu el – din motive dubioase aceasta mica stire rurala a capatat o (aparent inexplicabila) audienta mondiala. Vezi AICI.

5. Despre prostitutia cu curve!

6. Despre Prostitutia cu Curve (II)

Posted in Aliorum Textuum | 24 Comments »

La peșteră

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 12, 2018

O „nebună” care era ghid-practicant la peșteră, vrând să ne impresioneze, ne-a propus să ne abatem de la traseul destinat turiștilor „ordinari” și să mergem pe cel rezervat speologilor, care era mult mai spectaculos. Ocazie rară pe care n-o puteam rata. Am pornit-o prin niște galerii foarte înguste și accidentate, făcându-ne mii de cucuie, și am pătruns spre locuri pe care nu le mai văzusem în peșteră. La un moment dat a trebuit să ne strecuram, mergând de-a latul, printr-o crăpătură verticală în burta muntelui (o crevasă?), care nu era mai lata de 25-30 de cm, ba pe alocuri se îngusta dramatic încât aveai senzația că ești prins în munte fără scăpare. Acuma na, să fi fost de mers prin chestia asta un metru, doi, ca și cum ai trece de o poartă ar fi fost ok, numai că nu era așa. Ne-am luat după nebună, care era destul de supla, in tot cazul mai supla decât noi (și mă refer aici exclusiv la abdomen) și am tot înaintat (așa de-a latul), prin crevasa aia vreo 20-30 de metri, cam cu forța, frecându-ne și cu pieptul și cu spatele de colturile stâncoase, având adesea senzația că nu se mai poate respira, așteptând să ieșim odată in „partea cealaltă”, convinși fiind că partea cealaltă există. Până la urmă am ajuns într-adevăr în partea cealaltă, într-un culoar transversal, ceva mai larg prin care se putea înainta ceva mai ușor, când în picioare, când mersul piticului, când de-a bușilea. Si am mers și pe acolo până am dat de o sală mai mare în care curgea un pârâu subteran. Când l-a văzut Cuanita (așa o chema pe ghida noastră) a exclamat cu sincera mirare: „Ia uite, un pârâu!” Cum adică „Ia uite un pârâu?” am întrebat-o eu. „Ce? Nu l-ai mai văzut pana acum?”. „Aaa, nu” zice ea, „că e prima oară când vin in aripa asta a peșterii că ghidul nu ne lasă să ieșim de pe traseul turistic”. Am înmărmurit. Noi eram convinși că ne-am lăsat pe mâna uneia care cunoaște peștera și când colo ne luasem după o nebună care avea chef de aventuri cu băieții în fundul pământului. Ne-a apucat brusc dorința să ne întoarcem și să ieșim de acolo cu grăbire, doar că n-a fost deloc simplu să găsim crăpătura din stâncă prin care ajunsesem noi în galeria aceea. Prima oară am trecut pe lângă ea fără s-o vedem și pentru că mersesem deja cam mult am realizat că o depășisem. Ne-am întors și cu chiu cu vai am găsit crăpătura. Am intrat în ea cu mare grabă, doar că acuma ni se părea mult mai îngusta și mult mai lungă decât la venire, făcându-ne să ne gândim că poate nu-i aceeași crăpătură, ci alta care ori se înfundă ori cine știe unde ne scoate. Pana la urmă ne-a scos unde trebuia și am ieșit cu bine la lumină, lecuiți de pasiunea pentru descoperiri speologice.

Afară era cald și bine și un grup mare de turiști (majoritatea nemții, sași sau șvabi, sau cam așa ceva) își aștepta rândul sa intre in peșteră. Unul dintre ei a întrebat-o pe Cuanita cât costă vizitarea peșterii. Cuanita i-a numărat din ochi și le-a spus prețul total: 120 de lei. Nefericiții însă au înțeles că este 120 de lei de persoana, și deși chiar și lor li s-o fi părut scump, acuma na, dacă tot făcuseră drumul până aici (pe traseu, de munte, cel puțin 4 ore) ce alta puteau să facă, au strâns banii și i-au dat Cuanitei. Cuanita a căscat ochii, a luat banii, a venit la noi și ni i-a dat sa-i număram… Erau 2400 de lei. Ne-a lăsat banii in păstrare (era clar nebună) și i-a băgat pe nemți in peșteră. După ce-a ieșit ne-a întrebat pe noi ce sa facă? Să le dea banii înapoi și să le explice încurcătura sau nu. Unii ziceau așa, alții altminteri, așa că până să ne lămurim noi, nemții n-au stat in stand by ci si-au luat tălpășița, plecând care înapoi, care mai departe pe cheiuri… Așa că mai prinde neamțu, marca-i banu dacă mai poți. Am lăsat-o așa. Cuanita a rupt bilete de peșteră de 1200 de lei, stabilind astfel un record, căci nu cred că peștera aia să mai fi fost vizitată într-o singură zi de „atâția turiști”, și a pus cei 1200 de lei in fișetul din cabana ghidului, iar restul de 1200 i-a băgat in buzunar și ne-a zis: Diseară mergem la restaurant și la discoteca. Va fac cinste la toți, de toți banii. Si așa a și făcut. Fata bună da’ nebună. Ne-a compensat pentru spaima pe care am tras-o când ne-a zis cu copilăreasca mirare: „Ia te uita, un pârâu”.

 

Update: Link spre un text bun sau important sau interesant sau comentabil si recomandabil AICI – Oameni și Dumnezei

Posted in Imperiul Cuvintelor, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 80 Comments »

Vrem vacanţă de Craciun (Stely)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 10, 2018

Poveste de Craciun (varianta Stely)

„Vrem vacanţă de Craciun! ”

Nu stiu cati dintre vizitatorii Arcei isi amintesc data (momentul) cand aceasta lozinca revendicativa a fost rostita pentru prima data , cu ocazia manifestatiei studentesti a anului de gratie 1968.
Eu mi-o amintesc cu lux de amanunte . Am fost acolo mai intai ca simplu privitor(martor) apoi ca participant activ la aprinderea valvataei …

Totul a inceput in zorii zilei de Ajun . In vremea aceea traditiile de Craciun erau sistate printr-un ordin de partid . Studentii mergeau la cursuri , oamenii muncii cumintei la slujbele lor , bisericile erau aproape pustii, ulitele (strazile) la fel si ele . In aer nu se simteau mirosurile acelea imbietoare de cozonaci , sarmale si carnati, arhicunoscute inca din vremea copilariei , cand asteptam cu nerabdare( numai acasa, in famile) sa vina Mos Craciun cu ce avea si el in sac …saracu’.
Orasul era incremenit in bezna . Nimeni nu-si inchipuia ca peste o zi acesta va iesi din incremenire si va fi insufletit de flacara unei revolte spontane .

In ziua aceea s-a intamplat ceva prevestitor. Asa am perceput momentul, cand in zori am fost trezite din somn (eu si colega de camera ) de un grup de colindatori . Ne aflam la etajul 3 al caminului studentesc din Grozavesti . Colindatorii (un grup de studenti de la teologie) cantau in surdina ,pe trei voci , colinde de Craciun . M-am trezit cu ochii aproape in lacrimi , stand pironita in pat , nefiind in stare sa ma ridic , de teama ca se va destrama vraja ce ma cuprinsese dintr-o data. Nu stiam daca este vis sau realitate. Mi-am dat seama doar cand s-a asternut tacerea. Ne-am dus la geam si i-am vazut. Nu imi amintesc daca le-am oferit ceva , ci doar sentimentul inaltator al acelor cantece (voci) divine. Tinerii aceia , de o varsta cu mine(cred) mi-au incantat sufletul. Le-am strigat sa mai vina si in urmatoarele zile. Nu au mai venit dar cred si acum ca ,din momentul acela , a inceput incet incet sa incolteasca in mintea noastra samanta revoltei. Ne doream sa fim acasa de Craciun si cineva anume ne oprea.

Ziua trecea fara nici un semn despre ceea ce s-ar putea sa se intample dar in acelasi timp simteam ca pluteste ceva in aer, ca o vibratie.
Spre seara ma intoarceam linistita de la masa si cand eram gata sa intru in camin am vazut un grup ciudat de colindatori. Acestia erau mascati si cantau ceva haotic . Aveau pe umeri niste sube mitoase , pe cap caciuli de blana iar in maini niste tobe pe care le bateau de zor. Pe langa colindele din zorii zilei acestea erau un simulacru. Nu mi-au placut, insa cand unul dintre tinerii aceia a strigat „hai cu noi” , spre cele/ cei care deja se stransesera, printre care si eu, n-am stat pe ganduri si ne-am dus. Grupul de colindatori , care venea din Regie, se afla in fata caminului (blocul D) langa acesta fiind blocul C unde eram cazata, fiindu-mi deci destul de usor sa ma atasez la el. Cand am ajuns pe partea dreapta, sub geamurile fetelor de la matematica (unde se afla si vara-mea ) am inceput sa strig la ea sa vina impreuna cu colegele ei. Ba imi amintesc ca am urcat la primele etaje strigand de zor sa iasa toate afara. Nu au iesit dar erau la ferestre de unde aruncau portocale , mere , bomboane etc. ceea ce ma incanta teribil . Altele aprindeau suluri de hartie igienica . Incepuse deja vacarmul . De la hartia igienica s-au aprins (sau cineva le-a dat foc) niste thuja care se aflau din loc in loc intre cele doua camine alaturate. Ardeau cu scantei raspandind un miros incitant de rasina . Spatiile dintre camine erau deja arhipline . Am plecat mai departe , manata de val, si cand am ajuns la poarta de la iesire am luat-o la dreapta catre caminele de la 303. M-am trezit deodata singura printre niste necunoscuti. Nu vedeam nici o colega sau pe cineva cunoscut de care sa ma tin mai aproape. Cand am ajuns la 303 strada era plina , vuia de urale , lozinci etc. Acolo am auzit pentru prima data lozinci revendicative. Aveam senzatia ca se contureaza ceva organizat. Se zvonea ca exista niste lideri care dirijeau puhoiul de manifestanti catre o directie bine tintita. Mie incepuse sa-mi fie frica . Cea ce parea o joaca se transforma in ceva grav, periculos. Pe langa noi circulau niste masini dubioase , semn ca suntem monitorizati. Mi-a fost teama si m-am intors la camin cu un grupulet de fete din Grozavesti. Dimineata , cand am ajuns la facultate se tinuse deja o sedinta cu cei prezenti la cursuri, chestionati fiind daca cineva dintre ei(noi)a fost prezent in grupul acela de „huligani ” . Am aflat apoi ce s-a intamplat (sub juramant ca nu spunem la nimeni) de la o colega ce a fost prezenta la manifestatie pana la capat : cum au ajuns si ce s-a intamplat in fata ambasadei ruse, apoi a celei americane si cum au fost imprastiati si urmariti pana la caminele unde erau cazati, in special cei de la agronomie si de la politehnica. Zilele urmatoare am aflat cu groaza ca au inceput exmatriculari in masa. De la noi , spre fericirea decanatului, nu a fost nici un caz de exmatriculare. In total , se zice , au fost exmatriculati 100 de studenti. Anul urmator insa au intrat in drepturi legale ambele vacante de sarbatori. Doar atat. Pe de alta parte s-a intarit ideologia de partid privind „combaterea misticismului”, daunator spuneau ei dezvoltarii tipului de „om nou”.

Povestea mea , despre combatarea misticismului, va fi reluata peste ani atunci cand pentru putina vreme am fost pe alta baricada. Ceea ce pot sa spun cu destula mandrie este faptul ca si atunci le-am dat cu tifla in nas, ba mi s-a reprosat cu destula duritate ca i-am lasat „cu fundul in balta” .

P.S. Proza este o replica SF-ului si totodata o dedicatie pentru cei care militeaza pentru libertatate de exprimare si pentru orice alta libertate a omului. 🙂

Posted in Aliorum Textuum, Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 23 Comments »

Poveste de Crăciun (SF)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 9, 2018

A fost odată ca niciodată o fiintă umană, gender free, ca toată lumea. Ea văzuse lumina zilei intr-o familie normală in sens extins, ca toate familiile din lume de pe vremea aceea, si a avut apoi o copilarie fericită până la adanci bătranete.  Desi nu crestea intr-un an cât altii in sapte, avand un ritm de crestere absolut decent si normal, intre timp s-a făcut mare, trecand cu bine prin pubertate si adolescentă. Ca adult/adultă fiinta umană respectivă, s-a insotit cu diverse alte fiinite umane, cu toatele gender free, ca toata lumea, avand astfel o multime de experiente unice si minunate, absolut toate in accord strict cu corectitudinea politică (garantul non-discriminarilor de orice fel). De-a lungul vietii sale fiinta noastră umană a avut mai multi copii, care au avut mai multi parinti (părintele 1, părintele 2 si cateodată părintele 3 si chiar 4), obtinuti care cum, ba traditional (brr), ba normal, inclusiv prin adoptie, insamântare in vitro, cu altă fiinta umană purtătoare, prin clonare, generare pe calculator cât si prin celelalte metode actuale atat de cunoscute vouă (dragii mosului). Viata fiinitei umane din poveste ar fi decurs astfel fara evenimente deosebite, fără traume si fără conflicte interioare (prin vreun dezacord cu moralitatea asociată corectitudinii politice in vigoare) si s-ar fi sfarsit lin si fara durere sau mustrari de constiintă, dacă n-ar fi exista acel eveniment atat de intens, contradictoriu si traumatizant care a marcat biata existentă a fiinite umane din poveste. Intr-unul dintre parteneriatele in care s-a aflat la un moment dat cu o fiinta umană (nu tocmai hâtră), la insistentele acesteia, a acceptat sa impodobească un brad de Craciun, să-l decoreze cu globulete, cu beteală si artificii, in timp ce asculta sedată niste colinde (incarcate de misticism). Apoi a fost de acord să inducă in eroare mica fiinta gender free, care-i era copil, pomenind despre un personaj incorect politic, numit Mos Crăciun, care se ocupa cu discriminari de tot felul, aducand cadouri numai unei anumite categorii de copii (pe care obisnuieste sa-i monitorizeze pe parcursul anului, violandu-le intimitatea, si să le acorde credite, rasplatindu-i cu cadori care in genere nu erau gender free). Pe moment fiinta umană n-a inteles si n-a simtit intreaga grozavie a gestului sau, fiind si sub influenta liberă si liber consimtită a unor substante cu efecte extatice, dar apoi, incet incet, in timp, sub presiunea constantă lumii cotidiene, a inteles cat de incorect si de inuman a fost gestul sau. Gândurile la consecintele acestui gest necugetat au marcat-o pe fiinta umană până la sfarsitul vietii, făcând-o să decadă in final in situatia degradantă a tolstoievskianului personaj Ivan Ilici.  Si asta e toată povestea. Si-am inclecat pe o saibă.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Luna Aluziilor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 6 Comments »

Unde e-ra singuratatea si-un banc

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 7, 2018

Proza scurta primita in dar de la un „adrisant” (re)cunoscut: Musiu D’Artagnan cel båtran. 

„D-l D’Artagnan stătea pe o culme și privea cumva absent hăurile din jurul lui: era conștient că nu va mai urma o altă culme, dar acceptase asta ca pe-un dat al timpului.

Era singur. Nevasta îi murise de tânără, la 99 de ani, în putere cum s-ar zice, murise în somn, aproape sănătoasă. N-a prins suta, se gândea cu tristețe, n-a avut zile…într-un fel e bine, dacă mă duceam eu întâi, singurătatea ar fi fost un chin imens pentru ea, se încurajă fără convingere bătrânul mușchetar…

Pe la 97 de ani, parcă având o premoniție, îi spusese domnului D’Artagnan: dacă mor, vezi să nu stai singur, îți iei o femeie să aibă grijă de tine! Ce-l intrigase fusese calmul, organizarea, naturalețea cu care aborda un asemenea subiect! Îi amintea de calmul, organizarea și naturalețea cu care mama lui își pregătea, cum se spune, marea trecere. Oare toate femeile sunt la fel de pragmatice cu această chestiune sau, printr-o nu știu ce chestie freudiană, cele care îi sunt apropiate seamănă între ele?!
Copiii erau bine, unul acolo, celălalt dincolo, dar nu aici, lângă el, erau oameni încă în putere, nepoții ajunseseră la casa lor, salarii bune, iar de strănepoți, ce să mai zici, o dulceață!
Câine nu mai avea de mult. Pregătit permanent de final, se simțea responsabil de soarta unei ființe pe care n-ar fi putut s-o protejeze până la final. Într-un fel, se pare, se contaminase și el de la femeile din viața lui și chiar dacă nu trata Marele Pas cu calm și naturalețe măcar îl aștepta într-un mod organizat.
Așa gândea preocupat dul D’Artagnan în bucătărie, în fața geamului, uitându-se fără să vadă asfințitul. Asta și pentru că avea o cataractă de care nu știa nimeni: îi era jenă să-și recunoască frica de operația!
Nu era prima oară când privea adânc în sufletul său, dar parcă niciodată nu simțise singurătatea mai intensă decât acum. O cută de îngrijorare îi străbătu fața: să se apropie momentul? Să fie o premoniție și la mine?

Sorbi cu sete vinul din pahar și parcă gândurile negre se risipiră: în fond avusese o zi bună, fără mari dureri, probabil n-are nici cancer, copilul mare sunase, nevasta sigur îl aștepta iubitoare într-un loc mai bun și, cireașa de pe tort, avea în vizită un bun amic.
– La ce te uiți?

Se întoarse și-l văzu pe bunul său prieten, unicul prieten, deoarece era și ultimul în viață, Neamțu Țiganu, un prieten făcut târziu, la bătrânețe, cu eforturi mari, cam așa cum se chinuie femeile în vârstă să aibă copii, la fel de prețios ca și aceștia, un fel de dar al lui Dumnezeu când nu mai ai nicio speranță.
Se tot ridica în vârful picioarelor, uitându-se în zare prin geam. Părea cam caraghios, așa, cum făcea pe Hopa Mitică! Avea în mână un vin Palacios Priorat L´Ermita 2014, de 99 de puncte Parker si 1200 euroi, început, pe care-l adusese din Germania, dar de care părea că uitase.
– La ce te uiți?! insistă el contrariat.

Pe d-l D’Artagnan îl apucă un râs homeric. Toată scena îi aducea aminte de-un banc foarte popular în grupul lui de prieteni, acum toți dispăruți, cu o poantă care părea mereu de actualitate.

Cică vulturul zboară la mare înălţime când dintr-o data, apare o vrăbiuţa agitându-si repede aripioarele si-l întreabă:
-Unde zbori, vulturule?
Pasarea noastră zboară însă netulburata mai departe, fara a-i acorda cea mai mica atenţie vrăbiuţei. Fâlfâind intens din aripi, vrăbiuţa întreabă din nou:
-Unde zbori, vulturule?
Răspunsul se lasă din nou aşteptat. Vulturul îsi continua liniştit drumul. Mica zburătoare îl întreabă iar cu voce tremurânda:
-Unde zbori vulturule?
La care vulturul răspunde:
-Pula știe!”

Posted in Aliorum Textuum, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 29 Comments »

Folk lor fără tâlc (snoa-vă)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 3, 2018

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, a fost odata un împărat şi o împărateasă care locuiau într-o colibă din padure. Ei erau atat de bogaţi încat nu aveau de ce să bea apă. Aveau la discreţie sucuri din fructe de pădure proaspete, iar de împărăţit împărăţeau peste toate animalele din padure cu care se aflau în pace şi bună înţelegere. Erau atât de bogaţi înact nu le mai trebuia nimica. Aveau pe lângă casă o gradină mică de flori si de zarzavat, un balansoar cu umbrar, iar înauntru, în colibă, aveau o masă, două scaune, un raft cu cărţi, un pat şi un cămin în care făceu focul. Incă din fragedă pruncie împărăteasa aceea avea obiceiul să se legene înainte să adoarmă, iar împaratul nici el n-ar fi putut să adoarmă daca n-ar fi privit-o pe împărătesă cum se leagană, stând aşa pe o parte cu faţa spre el. Atunci când era foc în cămin, şi împărăteasa pornea să se legene, focul se înteţea singur şi începea să scoată scântei care ieşeau pe horn, făcând pădurea să pară acopertită cu două rânduri de stele. Si au trăit ei astfel mulţi ani şi apoi încă vreo doi altfel, până când într-o zi împăratul, întorcându-se din pădure cu o spinare de lemne, a băgat de seamă că împărăteasa nu-i acasă. A căutat-o peste tot şi n-a găsit-o, în colibă, în grădină, la pârâu, în luminiş, la mall, la teatru, prin toată pădurea, inclusiv prin valea plângerii şi a aducerii aminte. S-a întors cătranit acasă, încărcat de gânduri rele, neştiind ce să facă. Noaptea se tot întorcea de pe o parte pe alta şi orincotro se întorcea pe împărăteasă n-o vedea şi tot gândindu-se şi perpelindu-se aşa i s-a năzărit că fiarele padurii au încolţit-o pe îmăpărteasă, au sfâşiat-o şi au mâncat-o. Impărăteasa purta pe deget un inel de aur pe care i-l dăruise împăratul, şi acuma, gândea împăratul, inelul acela trebuia să fie prin burta vreunei jivine fioroase. Prima bănuială a cazut pe lupul cel rău care sălaăuia în acea padure. A doua zi împăratul şi-a luat securea cu el şi l-a căutat pe lup. L-a găsit într-un tufiş unde sfâşiase o capră neagră din care mânca cu poftă. Fără nicio vorbă împăratul l-a trăznit pe lup în cap cu securea, apoi i-a spintecat pânatecul şi a căutat inelul de aur. Dar n-a găsit decât copite de capră neagră, nici urmă de inel. Si împăratului i-a părut rău că şi-a omorât lupul. Apoi iar s-a perpelit toată noaptea, şi orincotro se întorcea pe împărăteasă n-o vedea, în timp ce focul ardea linistit în vatră, iar împăratului i-a căşunat în minte că ursul trebuie să fie de vină. A doua zi împăratul şi-a luat securea cu el şi l-a căutat pe urs. L-a găsit într-un tufiş unde sfâşiase o capră neagră din care mânca cu pofta. Fără nicio vorba împăratul l-a trăznit pe urs cu securea în cap, apoi i-a spintecat pânatecul şi a căutat inelul de aur. Dar n-a găsit decât copite de capră neagră, nici urmă de inel. Si îmăpartului i-a părut rău că şi-a omorât ursul. In noaptea urmatoare împăratului i-a căşunat ideea că râsul e de vină şi împăpraul a omorât râsul, i-a spintecat burta şi a căutat, tot în zadar, inelul de aur, negăsind decât copite de capră neagră. Si îmăpartului i-a părut tare rău că şi-a omorât râsul. Caprele negre s-au înmulţit apoi fără măsură şi i-au prăpădit împăratului grădina de flori şi zarzavaturi. Intr-o zi în care împăratul umbla aşa, fără ţintă prin pădure, cu barba despletită, cu pieptul dezvelit şi cu securea în mână, (just in case), a văzut o vulpe care sfâşiase un iepure din care mânca cu poftă. Fără să stea pe gânduri şi fără să ştie de ce, împărătul a ridicat securea şi a vrut s-o trăznească pe vulpe în cap, dar vulpea l-a privit pe împărat drept în ochi (şi avea vulpea aceea nişte ochi verzi, aproape hipnotici), iar inima împăratului s-a înmuiat, a lăsat securea jos şi a început să plângă. Vulpea s-a uitat la el şi i-a spus cu milă: Vezi măi omule că femeia ta este acasă, doarme în camera de oaspeţi. Impăratul s-a dus acasă şi aşa era. In grădină păştea o turmă de capre negre, iar împărăteasa dormea dusă (cu vise) în camera de oaspeţi, în coliba din pădurea adormită. Impăratul s-a enervat văzând turma de capre negre, a omorât câteva cu securea, câte a apucat, dar celelalte au fugit şi s-au ascuns în pădure. Impăratul şi-a amintit că are în împărăţia sa un tigru care era închis într-o peşteră şi s-a gândit să-l elibereze ca să refacă echilibrul ecologic al împărăţiei, cu toate că împărăteasa grozav se temea de acel tigru. Si uite aşa se termină povestea noastra care ar fi trebuit să se intituleze „Povestea împărătesei care doarme în camera de oaspeţi şi a împăratului care şi-a omorât degeaba lupul, ursul şi râsul. Dar pentru că acest titlu este mult prea lung pentru o proză scurtă, am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Si aşa. Nu cine ştie ce.

UPDATE: Dusmanii pot fi reali, virtuali, imaginari, temporari, inevitabili sau chiar ireductibili, dar adesea sunt si indispensabili. Nimeni nu-i mai singur decat cineva care nu (mai) are dusmani. Totusi, exista uneori exceptii, mai bine zis o singura exceptie, in care existenta unui dusman adanceste singuratatea. Despre acel dusman ni se vorbeste in acest pre-TEXT intitulat chiar asa – Dușmanul. Textul este scris la persoana întâi feminin (sic), dar este valabil la orice persoana (si/sau personaj), la singular, la plural (da, da, singuratate la plural), la feminin, la masculin si chiar la transgender. Verifica si vei vedea ca asa este.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Luna Aluziilor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 22 Comments »

Niste întâmplări de alaltăieri

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 2, 2018

Când venea câte un tren încarcat cu păcură mă trimiteau pe mine, un băietandru de nici 14 ani, să merg la gară cu prizonierii rusi. Prizonierii trebuiau să descarce vagoanele de păcură în cisternele parcate lângă linia ferată, iar eu trebuia să-i „păzesc”, să iau hârtiile de însotire de la impegat si să le aduc la fabrică. Să-i „păzesc” pe prizonierii rusi, adică să stau cu ochii pe ei să nu vândă din păcură, localnicilor, pe bautură, nu să nu fugă, căci oricum nu avea nici unde si nici de ce să fugă. Dacă vedeam tărani cu canistre pe acolo trebuia să-l anunt pe impegat ca să vină să-i gonească. Asta era treaba mea când veneam la gară, uneori mă duceam noaptea, singur eu împreună cu vreo 20 de prizonieri rusi, dar uneori mă fura somnul si adormeam pe o bancă de lemn. Ma trezeam acoperit cu câte o subă rusească din mila vreunuia dintre prizonieri. Partea proastă era că subele astea erau pline de păduchi asa că a doua zi eram si eu la fel de păduchios. Când terminau de descărcat păcura, prizonierii mă trezeau ca să ne întoarcem la fabrică. Dacă ar fi avut chef să încerce să fugă sau să saboteze nu era nimeni care să-i impiedice, caci erau lăsati de capul lor. Doar că nu le dădea lor asa ceva prin cap. Unde sa fuga si de ce? Câteodată se mai făceu schimburi de prizonieri între Antonescu si Stalin, asa că unii dintre prizonierii mei trebuiau să plece „acasă„. Toti se temeau de asta ca dracul de tămâie. Stiau ei bine ca nu vor ajunge acasă, ci direct pe front… Yuri era locontenent, dar aici in prizonierat ajunsese bucătar. O ducea bine si era tare vesel, probabil si pentru că întotdeauna făcea rost de băutură, destulă încat să nu bea singur. Avea si gagică în oras cu care se plimba sâmbăta prin parc, asa că atunci când a fost anuntat că este pe lista celor care se întorc „acasă” s-a îmbatat ca un porc si a plâns ca un copil. Cred ca era prin vara lui 1943. Intr-o după masă spre seară eram la descărcat păcura când a început să sune alarma anitiaeriană. Am luat-o cu totii la fugă spre adapost, dar înainte să jungem noi acolo a început prăpădul. Ne bombardau americanii. Lumea tipa, oamenii alergau care-ncotro. Rusii s-au adăpostit într-un santz, trăgându-mă si pe mine acolo. Au venit si alti oameni care tocmai iesiseră de la cinematograf. O femeie îmbracta într-o rochie elegantă nimerise într-un rahat care era în sant si, scârbita, s-a ridicat si a început să alerge, tipând si înjurand, ca o melită… O explozie a reusit s-o amutească brusc. Niste schije-i zburaseră capul. Am vazut-o făcând înca vreo trei-patru pasi, asa fără cap, înainte de a se prăbusi. Când s-a terminat bombardamentul de jur imprejur era jale. Cârciuma de la răscruce era rasă de pe fata pământului. Rămasese doar beciul plin cu băutură din butoaiele si sticlele sparte, amestecată cu moloz. Pentru prizonierii mei asta a fost mană cerească, stateau în genunchi pe marginea gropii si sorbeau amestecătura aia direct din pământ.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 1 Comment »

Despre (non) Finalitate

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 28, 2018

Cu mici şi aproape nesemnificative excepţii, domnul Q n-a plănuit niciodată nimic în viaţa sa… Toate câte le-a făcut sau i s-au întâmplat, bune, rele, i-au ieşit cam la nimereală, spontan, din talent, din noroc, din ghinion, din prostie sau din „grija” altora. Incă din fragedă pruncie, şi slavă Domnului, d-lui nu s-a maturizat niciodată îndestul încat să se poată considera vindecat de copilarie, domnul Q a avut visuri, speranţe, aşteptări… dar pe care nu le-a luat niciodată extrem de în serios încât să se apuce să le plănuiască sistematic şi sa le premediteze. O combinaţie alcatuită în proporţii rămase enignmatice, între soiuri atipice de lene, de boem, confort, lehamite, indiferenţă, blazare, resemnare, încredere nemarginită în sine, în talentul, în resurursele sale şi în destinul său inconturnabil, l-au făcut să nu se deranjeze şi să nu se întrebuinţeze vreodată prea tare pentru a-şi aranja ploile, lăsandu-se purtat de valuri, încotro l-au dus acestea. Domnul Q a fost mereu un bun înaotator pe valuri şi talazuri, reuşind să extragă mici extazuri din fiecare context în care era adus providenţial (sau viceversa) fără vreun efort (de vointa) făcut anume de d-lui, şi fără vreo vină. O vreme a dus-o bine. Niciodată exceptional, niciodată îngrozitor, ci binişor, bine. Dar, vorba poetului (care poet?), ce e val, ca valul trece. Aflat în larg, hăt departe de orice mal, domnul Q a constatat cu mirare, tristeţe şi îngrijorare, că valurile s-au stins, că oceanul (ditamai oceanul), s-a calmat, că totul a început să băltească şi că nicio adiere nu-i  mai suflă în pânze, că nimic, niciun curent marin, nu mai încreţeşte suprafaţa apei. Obişnuit să călătorească pe val, domnul Q a intrat în încurcătură ne mai ştiind ce să facă şi încotro s-o apuce.

O vreme a călcat apa, rămânand pe loc. Cuprins de nelinişte a încercat să plănuiască ceva. Dar ce? Incotro s-o apuce? Oceanul arata absolut la fel în toate direcţiile, şi în nicio zare nu se vedea niciun ţărm, nicio ţintă. Deodată încrederea nemarginita în sine, în talentul, în resurursele sale şi în destinul său inconturnabil, nu mai valorau nimic, în linistea pustiului în care eşuase. Cel mai greu este s-o porneşti încotrova când poţi porni liber, în mod egal în orice direcţie…  Asa că domnul Q a stagnat cât a stagnat apoi a pornit înot, înainte.

A ajuns într-un studio de film unde a prestat casting pentru un rolişor (de figurant) într-un film, rol pe care l-a şi primit. N-a spus nimanui nimic, s-a fofilat cum a putut acasă şi la serviciu (n-a fost greu) ca să mearga la repetiţii şi uite aşa, neştiut de nimeni, a reusit să-şi strecoare moaca într-un film. I se auzea chiar şi vocea la un moment dat, zicând „Acolo unde pun eu mâna pune şi Dumnezeu mila”. Atât. Mai mare mila. Filmul a început să ruleze în cinematografe. Unii dintre cunoscuţii sai (caci dl. Q avea şi d-lui cunoscuţi) au vazut filmul, dar nimeni, nimeni, n-a băgat de seamă ca dl. Q apare şi d-lui de câteva ori pe ecran. Dl. Q s-a mirat şi nu prea. Fără a avea cine ştie ce aşteptari, dl. Q a plănuit să-şi invite soţia la film, să-i ofere d-ei această surpriză şi să-i urmarească reacţiile pe care dl. Q (spre ruşinea şi deznadejdea sa) nu i le (mai) putea anticipa cu niciun chip. Era într-o miercuri. Si-au dat întalnire (ca pe vremuri) la mall, venind fiecare separat, de la serviciu. Dl. Q a ajuns din vreme şi a cumpărat două bilete. Soţia sa însă n-a mai ajuns. L-a sunat în ultimul moment şi i-a spus că-i pare rău dar nu poate să vină şi că ar fi de preferat să o lase pe altă dată, că-l săruta dulce, şi că-l aşteaptă să se întâlnească acasă pentru cina în familie. Dl. Q n-a zis nici da nici nu, fiind uşor bulversat de întamplare şi pus iaraşi în încurcatură. Fără să-şi dea prea bine seama ce face, în timp ce se gândea din mers cum să procedeze, a arătat biletele la intrare şi a ajuns în cinematograf. Habar ne având în ce sala rulează filmul său dl.Q, cineastul, a intrat la întâmplare într-una dintre sălile din mall, s-a asezat pe un fotoliu liber şi s-a cufundat în visare, din care a fost scos de începerea filmului. Era alt fim. Bineînţeles. Cu totul şi cu totul alt film, de care dl. Q s-a lăsat încet, încet (cu)prins. Dacă tot era acolo. In alt film. Surpriza d-lui Q a fost monstruos de colosală, văzând-o acolo, în acel alt film, pe soţia sa, într-un mic rol de figurantă. Nu spunea nimic, dar la un moment dat privea drept spre camera afişând un zâmbet simplu şi nevinovat.

Posted in Luna Aluziilor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 30 Comments »

Proză numerică foarte scurtă

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 23, 2018

Sunt singur ca 1
Sunt in dilema ca 2
Sunt trist ca 3
Si deprimat ca 4
Sunt cinic ca 5
Diabolic ca 6
Savant ca 7
Infinit ca 8
Neverosimil ca 9
Sunt plin de mine ca 0,

iar cu alfabetul stau si mai si…

Hm… Proze scurte (dar adanci) si aici. La noi in calå, acolo pe verticalå… felicitari autorului…

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 72 Comments »

Poveste cu păstrăvi şi câini ciobănești

Posted by Dl.Goe pe noiembrie 18, 2018

Poveste cu păstrăvi şi câini ciobănești – după întâmplåri petrecute in realitate:

Eram undeva prin Retezat, nu-mi amintesc exact pe unde anume. Cred că urcam spre lacul Bucura si ne abătusem (inadins) de la traseul marcat, pe unul mai sălbatic si mai primejdios. La un moment dat se mergea pe un umăr ingust de munte, in dreapta fiind prapastie/genune, iar in stânga versantul abrupt al muntelui. Un pas gresit, o ametzeala, o alunecare pe stânca umeda sau pe pietris si urmarile ar fi fost catastrofice. Dar eram bravi si mergeam glumind unul dupa altul inspre nicaieri. Pe una dintre fetele din grup (sa-i zicem Mimi) a apucat-o spaima si ne-a spus cu groaza ca ea nu si nu, nu va păsi pe poteca aceea. Sirul indian s-a oprit, am facut cu totii o intoarcere pe loc, stânga-mprejur fără comandă, si am inceput sa-i facem galerie: Haide Mimi, haide Mimi… Haide, stim ca poti. Dar Mimi s-a burzuluit rau de tot si ne-a boscorodit cu convingere, cerandu-ne intempestiv să ne intoarcem si sa revenim la traseul marcat. Noi, că nu si nu, că uite ce peisaj misto se intrevede de dupa colt, că nu e mare lucru de mers pe poteca aceea, că uite toata lumea poate… că e destul de lată, că haide odată că ne apuca seara, că ce rahat de mofturi mai sunt si astea, că de ce venim noi la munte dacă nici sa mergem pe o cărare nu suntem in stare… Efectul acestui dialog constructiv, bazat pe argumentare ratioanală, n-a reusit sa rezolve problema de comunicare între noi (grupul) si ea (Mimi, insul-individual-sic)… S-a asezat in fund si ne-a anuntat solemn ca ea nu se misca de acolo pana nu ne intoarcem. Iar noi am anuntat-o ca nu ne intoarcem si că o lasam acolo singură, să ne astepte până ne-om intoarce noi, daca om mai nimeri acelasi traseu la înapoiere, drept pentru care am executat si o întoarcere neregulamentara (dreapta-mprejur) si am pornit-o mai departe. Mimi a inceput sa plângă isteric si sa ne înjure, dar văzând că se îngroasa gluma a inceput sa se deplasese din pozitia in care era (in sezut) tarandu-se pe fund si sprijinindu-se si cu mainile si cu picioarele, ca un paianjen. Cand am ajuns la un loc mai larg ne-am oprit s-o asteptam si pe Mimi a noastra care înainta târâs pe cur cu viteza melcului. Cum-necum a ajuns si ea. S-a ridicat in picioare, s-a scuturat de praf, parand chiar mandra de bravura si de reusita ei. Tot asa a procedat si la intoarcere, drept pentru care i-am zis in zeflemea că e vai de capul ei cu pshicul dacă n-are incredere pe propriile ei picioare. In fine, ca sa n-o mai lungim cu introducerea, si sa ajungem la pastravi, trebuie sa va spun ca spre seara, la inapoiere, cand ne apropiam de locul de campare, am dat peste albia unui pârâu care secase in mod misterios. Se pare ca se surpase muntele si pâraul isi schimbase cursul, scurgandu-se undeva sub munte, iar in aval ramasese o albie secatå, presărată cu băltoace din loc in loc, din apa stransă in locurile mai adanci. Acuma poate n-o sa va vina sa credeti dar in baltoacele alea ramasesera captivi o suma de păstravi, ceea ce ne-a produs o mare bucurie la gandul ca vom avea delicatese la cina in loc de conserve de stavrid. N-a fost deloc simplu sa prindem sarmanii pastravi, căci si asa captivi in băltoace se miscau al naibi de repede si erau alunecosi de parca erau unsi cu ulei de palmier. A trebuit sa golim baltoacele cu mainile, cu sepcile, cu sticlele goale in care avusesem „combustibil” pentru drum (apa desigur, 😉 ), dar până la urma am reusit sa strangem vreo 20 de păstrăvei, fiecare de vreo câte 20 de cm. Total circa 400 cm de păstravi, de prajit la focul de tabara si de savurat in grup, sub cerul instelat al patriei noastre, in frumoasa luna august. Pentru transport i-am pus in niste pungi de plastic (faimoasele pungi de un leu de pe vremuri, chit ca acuma cu inflatia costau muuult mai mult), trei sau patru bagate una in alta pentru siguranta, adaugand si niste apa, ca sa ramana pastravi proaspeti pana la ospătz si dezmătz. M-am oferit sa car bagajul, ne avand incredere in nimeni altcineva, ceea ce am si facut. Intre timp se însera, începuseră să apară stelele, să se vadă focuri în camping, si să ajungă spre noi mirosuri de fum si de mâncare. Ne ploua in gura la gândul că o să mâncăm păstrav proaspat. In apropiere de campimg trebuia să trecem, păsind din piatra în piatra, peste o apă repede curgatoare (pe langă care Ozana era un biet moft), si, cum se intamplå adesea (si-n viata), lucrurile bune (construite in timp indelungat) decad in dramă cat ai zice peste, intr-o clipită, sau chiar mai repede, in no time. Am păsit pe o piatra umeda, piciorul mi-a aluncat de pe ea, m-am dezechilibrat si am cazut cat eram de lung (si de lat) in apa cea repede curgatoare. Că m-am facut flească din cap pana in picioare, ca mi-am julit cotul si genunchiul, nu era nimic prin comparatie cu faptul ca scăpasem din mână pungile cu păstravi in bulboana pâraului, eliberand cu aceasta ocazie prizonierii, carora le asigurasem astfel un transport gratuit de la locul damei si naufragiului lor către o viată nouă, fericită si prosperă. După ce amicii mei s-au asigurat ca sunt cat de cat ok, fără fracturi sau alte avarii majore, netinând seama in niciun fel de orgoliul meu sifonat intr-un hal fara de hal, m-au luat care la rost, care la misto, fata cu perspectiva întoarcerii triste la consevele de stavrid. Mimi mi-a zis cu naduf: Vai de capul tău cu încrederea exagerata pe care o ai in picioarele tale.

Cainii ciobanesti erau si ei pe acolo la câteva zile si ceva spatiu distantă. Ne indreptam spre pestera, si la un moment dat strabateam o poiana alpină, un fel de padina, cu iarba si tufisuri, in plin soare… Vorbeam tare, râdeam, glumeam, ca oamenii fara griji. Deodată am auzit lătrături teribile si am zărit niste zavozi ciobanesti enormi, alergand in haita spre noi. La mare departare, in zare, se zărea o turmă de mioare (sau de oi daca preferati) si un cioban care părea ca răcneste la caini, alergand si el cat putea dupa ei, probabil cu gandul sa-i opreasca sa ne sfasie. Am incremenit, noi grupul. Acuma nu ca vreau sa ma laud, dar eu mi-am pastrat cumaptul si n-am fost atins de nicio urma de frica, in clipete acelea ce pareau de groaza. N-o sa sustin c-am fost vreun soi de erou, pentru ca n-am facut nimic anume si n-am avut de luptat cu vreo spaima pe care să trebuiască sa o domin, intrucat am un soi nativ de a comunica cu cainii, intelegand-le cvasi-spontan expresiile si intentiile, ceea ce ma face sa-mi pastrez calmul si sa nu le sporesc intentiile agresive (daca or fi având asa ceva). Intuitia mi-a supus instantaneu că lătrăturile câinilor nu au nimic agresiv, ci ca sunt doar curiosi, dorind si ei sa mai stea de vorba si sa aiba de a face si cu altcineva in afara oilor si a rusticului pastor (un cioban fără nicio scoala si nestiutor de carte), si nimic altceva. Le-am spus celorlalti sa stea pe loc, sa nu le dea prin cap sa o ia la fuga, si să nu faca gesturi bruste. Iulică avea in mână un bâtă grosutză cu care se ajuta chipurile la mersul pe munte si m-a intrebat ce sa facă: sa-i dea drumul pe jos sau să ramană asa impietrit, că n-are chef să-l vada câinii cu bâta-n mână si să-l bănuiască pe nedrept de intentii agresive. După cum am presupus, atunci cand au ajuns in apropierea noastra, cainii s-au oprit si din alergat si din lătrat, s-au asezat frumos pe noadă, dând din coadă si zambindu-ne prietenos. Chiar zâmbeau. Vorbesc serios si stiu ce spun pentru ca inteleg binisor limbajul câinilor. Aveau legate la gât niste reteveie groase de lemn, ca niste butucei, ceea ce ne-a mirat tare, neintelegand care sa fie scopul acestor accesorii. Dupa ce ne-am studiat o vreme, asa in tacere, unii pe altii, m-am apropiat de unul dintre câini, vorbindu-i prietenos si cu respect (zicandu-i Cuţu-cuţu), iar d-lui a fost bucuros de cunostinta si m-a lasat să-l mângâi pe cap. Asa ne-a gasit ciobanul când a ajuns gâfâind la locul faptei, mirandu-se tare de intâmplare. „Aoleu Zmeu, păi diseară nu-ti dau să mânci dacă tu lasi asa orice strin să te mângâie”, i s-a adresat el cainelui. Am aflat ca in mod normal cainii ciobanesti nu sunt agresivi cu oamenii, dar că incidente se pot isca dacă turistii sunt surprinsi de prezenta câinilor si o iau la fuga sau incearca să-i loveasca, si ca el de aceea a venit in goană nebună, nestiind ce fel de turisti suntem noi. Despre butuceii de la gâtul câinilor ne-a spus ca asa e legea si că trebuie să le agate de gât o greutate ca să fie impiedicati sa alerge si sa prinda vânatul (vulpile ori iepuri mici). Cam asta a fost intamplarea, dar povestile mele cu caini si cătei incep mult mai demult, inca din copilarie. La un moment dat (copil fiind) am fost numit „îmblanzitorul”, pentru că mă împrietenisem la cataramă cu un câine rău, de care toata se temea foarte tare. Dar asta este deja material pentru o alta poveste de nimic in proză scurtă.

P.S. As vrea acuma sa fac un mic amendament corectiv. In povestea cu păstrăvii am exagerat un pic in scop literar, pentru a crea un mic efect dramatic. In realitate n-am cazut in pârau pe cand căram punga cu pastravi, ci doar m-am dezechilibrat nitel, incat era cat pe aci sa-i scap din mana. Dar de scapat nu i-am scapat si in seara aceea chiar am manact pastrav proaspat, prajit pe jar. „Mimi” insa a surprins momentul si m-a taxat cu replica pe care am pomenit-o mai sus. Nu mai stiu daca a folosit chiar cuvintele alea dar ceva de genul asta mi-a spus…

Posted in Arcaluigoeologie | 169 Comments »

Oameni si animale

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 15, 2018

Avea doi berbecuţi de dus la târg şi ne-a întrebat pe noi, doi băieţandri, dacă am putea s-o ajutăm cu trebuşoara asta. Ea ne-a întrebat aşa, mai mult într-o doară şi cam cu jumatate de gură, dar noi am sărit cu toată inima spunandu-i „Cum să nu? Ce mare lucru? Floare la ureche”. Bunica s-a uitat la noi cam cu îndoială şi ne-a zis: „De, ştiu eu ce să zic? Pentru treaba asta ar fi nevoie de oameni. Imi cunosc eu marfa.” Auzi taină „e nevoie de oameni”. „Dar noi ce suntem bunico, nu suntem oameni?” „Sunteti copii  nu oameni”, ne-a lămurit bunica. La bunica oamenii erau oameni, muierile erau muieri, copiii erau copii,  fetele erau fete, babele erau babe şi moşii erau moşi… Clar. Categorii cât se poate de distincte. Noi nu ne încadram în niciun caz la categoria „oameni” care însemna (după cum aveam sa ne lămurim noi mai târziu) bărbaţi în putere.  Restul nu, nu erau oamenii. Foarte curând însă aveam să ajungem la vorba babei şi să ne blestemăm zilele pentru îndrăznela noastră smintită. „Bine mă, dacă ziceţi voi, hai să vă cred că sunteţi de ispravă şi să mă încurc cu voi in treaba asta”.  A legat câte o funie de coarnele berbecuţilor şi am pornit-o spre târg, având în cap potrivela de acasă. Târgul era cam departe, la cam vreo ora-două de mers pe jos, prin sat, peste câmp şi apoi peste deal prin pădure, pe un drum cam întortocheat, pe care noi, cei doi oameni in miniatură, nu l-am fi bunghit singuri, chit că mai fusesm de câteva ori cu bunica după târguieli. La început totul a fost simplu ca bună ziua. Berbecuţii n-au zis nici pâs şi au venit cu voioşie după noi pe uliţă, mai ales că-i ademeneam cu prune sau cu frunze rupte de prin pomi. Pe noi ne cunoşteau, uliţa o cunoşteau, aşa că nu aveau de ce să se împotrivească, iar noua ni se părea că suntem isteţi nevoie mare şi că ne vom câştiga foarte uşor îngheţata promisă de bunica pentru transportarea berbecuţilor la târg. Problema a fost că, mai curând de cât ne-am fi aşteptat noi, berbecuţii au băgat de seamă că e vorba de tradare la mijloc şi că încercăm să-i ademenim prea departe de casă, în locuri cu care nu sunt familiari, aşa că, fără să stea prea mult pe gânduri, şi-au reconsiderat atitudinea binevoitoare şi au început să se împotrivească din răsputeri, încercand să facă întoarsă de pe acum a lor cale. Nu le-au mai trebuit nici frunzele, nici prunele, privirile li s-au tulburat şi prieteni n-am mai fost. Nici ei cu noi, nici noi cu ei. Am început să-i tragem cu funiile şi chiar să-i altoim cu nuiaua peste picioare, în părţile ne acoperite cu lână, noi care eram din fire umanişti şi ne certam cu bunica de fiecare data când mal/trata cu bataie vreun animaluţ din curte. La început berbecuţii au fost surprinşi de această schimbare şi strategia a mers. Puterea noastră momentană de tracţiune era mai mare decât puterea lor de a se opune, dar vai, nu acelaşi lucru se putea spune şi depre rezistenţa noastră la efort. După 10-15 minute de luptă cu fiarele noi (oamenii!) eram sleiţi, storşi de orice vlagă, asudati ca dracu (pardon de expreie) şi gâfâiam ca locomotivele cu aburi la deal, în timp ce duşmanii noştri nu dădeau nici cel mai mic semn de oboseală. Ba dimpotrivă, păreau din ce în ce mai puternici, mai dârji şi mai insensibli la atingerile cu nuieluşa. Iesisem din sat şi traversasem cu chiu cu vai mare parte din drumul de peste câmp, apropiindu-ne de intrarea în padure şi de urcatul la deal, când, în disperarea lor crescândă, berbebecuţii au descoperit o nouă strategie: se trânteau pe spate cu picioarele în sus. Drama, durere, neputinţă, ruşine, mai ales ca bunica tot bombănea: „Eh, io a zis ca trebuie oamenii pentru treaba asta”, ceea ce, in subsidiar, avea darul de a ne ambiţiona, cât de cât. Le trageam şuturi şi-i răsturnam cu mare greutate înapoi pe picioare trâgându-i de funie în direcţia îndepărtatul târg de vite. De la o vreme i-au lasat şi pe ei puterile şi au început să gâfâie şi să scoată limba, şi uite aşa am intrat în pădure unde, deşi drumul era la deal, măcar era umbră. După ce am trecut de coama dealului şi am început să coborâm către dulcele târg al comunei, treaba a început să meargă mai uşor, făcându-ne să ne bucurăm la gândul că vom avea îngheţată şi mai ales că vom scapa de diabolicele fiare pe care bunica avea să le vândă la târg, vreunui nefericit care nu ştie în ce se bagă, cum nici noi n-am ştiut. Ce mai calea valea, am ajuns la destinaţie dupa vreo 4 ore de caznă, la spartul tâgului, când nu mai era nici urmă de vite pe acolo, dar nici de muşterii. Se făcuse miezul zilei, soarele dogorea înfiorător, şi oamenii (deh, „oamenii”) dar şi muierile se băgaseră prin crâşme, lăsându-ne cu ochii în soare. Gândul ca va trebui să luăm iarăşi drumul în piept şi să convingem berbecuţii diavoleşti să accepte să meargă cu noi ne-a adus instantaneu la disperare. „Ce facem bunico? Ce facem?” „Pe dracu facem! Ce să facem? Daţi-le drumul!”. „Ceeeee?” „Faceti cum v-am spus”. De îndată ce le-am dat drumul, fiarele au zbughit-o ca din puşcă înapoi la deal şi s-au facut nevăzute.  Bunica ne-a tratat cu îngheţată şi limonadă, iar apoi am pornit-o înapoi spre casă. Am ajuns spre seară. Berbecuţii erau acolo, în ogradă împreună cu fraţii şi surorile lor, văzându-şi de treabă ca şi cum nimic ne se întâmplase. Când au dat cu ochii de noi au venit să verifice dacă nu cumva avem prune să le dăm. Mai aveam câteva prin buzunare pe care le-au mâncat cu mare plăcere. N-am înţeles nici până în ziua de azi cum Dumnezeu au reuşit să găsească drumul înapoi spre casă cu atâta uşurinţă si nici cum se făcea că nu ne purtau niciun pic de pică. Mai tarziu am învăţat că drumul de la târg până acasă era de fapt flore la ureche. Cand a murit bunica oile au fost vândute unor ciobani dintr-un sat aflat la 30 de km distanţă, unde au fost transportate într-o remorcă, cu tractorul. După vreo săptămână s-au întors acasă, iar oaia şefă, ca de obicei, bătea cu capul în uşă ca s-o trezească pe bunica.

Reclama gratuita la o alta proza scurta Herr G – AICI

Nota justificativa AICI

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic | Etichetat: , | 114 Comments »

(i)Mor(t)alitatea stelara

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 7, 2018

Intrucat proza, pre-vestita sub titlul provizoriu „Povestea mea”, se afla inca in incertitudine (recreativa), pentru a face trecerea mai lina de la Procesul d-lui Josef K. (proaspat trezit din coma intr-o lume complet noua, necunoscuta), catre ipotetica viitoare Poveste de Nimic, vin cu o mica diversiune, tot proza scurta, tot poveste de nimic, dar la scara cosmica, intr-o adaptare tipic omeneasca, pe intelesul omului-câine. Cica Universul nostru ar fi fiind capabil de scenarii cu adevărat înfricoșătoare și, în acest caz, avem in fata o aparentă tragedie: două stele, tovarăși de-a o viață (or fi fost soț si soție), decid să se îndepărteze împreună de galaxia Calea Lactee. Dar după milioane de ani de aventură în spațiul intergalactic, una dintre stele o ucide și o consumă pe cealaltă, iar acum își continuă călătoria prin univers fiind mult mai strălucitoare decât înainte, înconjurată de o aura formată din rămășițele celeilalte.

Tot ce ar trebui să facem ar fi sa mergem la locul crimei si să investigăm: AICI

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 50 Comments »

Procesul

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 29, 2018

Domnul Josef K. este absurd. Se stie. Mai putin se stie despre faptul ca dl. Josef K. este prost si fudul. Ar trebui sa poarete ochelari de vedere, dar fiind fudul, nu-i poarta, iar miopia ii joaca feste. In fiecare dimineata dl. Josef K. merge la serviciu, cu masina personală, mereu pe acelaşi traseu, presărat cu staţii de autobuz. In fiecare dimineaţă, in fiecare staţie de autobuz, dl. Josef K. (nă)zăreşte câte o femeie exotică, specială, având un indubitabil parfum de „je ne sais quoi”, aflata, cuminte, in asteaptarea autobuzului sau, cine ştie, poate chiar a destinului. In fiecare statie alt gen de femeie, stilul proletar, intelectual, vampă, artistă, modistă, mai fragedă sau mai coaptă, toată gama, fiecare insa aratand fabulos in felul ei, starnind imaginatia absurdului domn Josef K. In rest dl. Josef K. nu mai vede nimic pe traseu. Din cauza miopiei sale neslujita de ochelari potriviti, sau din cine stie ce alte misterioase cauze neidentificabile (oricum incompatibile cu aceasta proza scurată), dl. Josej K., nu vede niciun alt fel de pasageri in statiile de autobuz. Nu se zaresc niciodata nici copii, nici barbati, de niciun fel, nici femei sleampete ori neinteresante, si nici mai multe la olalta, in aceeasi statie. Fiecare statie este populată, dupa cum remarca dl. Josef K., cel absurd, prost si fudul, cu câte o singură femelă exotică, decorativă, dichisită cu charm si rafinament si plasată acolo, pe traseu, in fiecare statie de autobuz, special pentru a întreţine un soi de armonie universală, in drumul, altminteri anost, al d-lui Josef K., de acasă până la serviciu. Dl. Josef K. nu se miră, de o asemenea enigmatică distributie de probabilitate in univers, lasându-se in voia ei, bucurându-se de ea, si visand cu ochii deschii la clipa in care o va identifica in aceasta colectie (atat de greu de sortat) pe aceea cu care va rezona armonic, atat de brusc si de intens, încat, iesindu-si din timiditate, d-lui o va invita in masină pentru a-i oferi gratis o cursă de neuitat prin Univers, până la destinaîia dorită de acea domniţă. Dar zilele si saptamanile trec, consacrand spectacolul oferit de prezenta uluitoarelor femele în statiile de autobuz, (pe care dl. Josef K il savureaza din plin), însă, in afara de schimbarea toaletelelor exotice ale misterioaselor dame, care se asorteaza mereu in acord cu anotimpurile care trec, nimic altceva nu se intampla. Desi dl. Josef K. se uita intotdeauna, cu coada ochiului, la fiecare exemplar de pe traseu, totuşi niciuna dintre ele nu pare tentată să aibă contact vizual, ochi in ochi, cu dl. K. aflat la volan. De când a fost părasit de soţia sa, dl. Josef K. a ajuns să se uite dupa tot felul de fufe si să accepte ochi dulci de la te-ai mira cine, abandonand pare-se ideea temerară că ar putea-o culege, de pe traseul său zilnic, pe aceea specială si unică, pe care să o ducă la destinatie ca gândul si ca vântul. Totusi, într-o zi aurie de toamna, învaluită în lumina blajină a unui soare răsărind, dl. Josef K., miop si fudul, observă ca EA îl priveşte zâmbind timorată, din statia de autobuz, facandu-i un semn discret cu mâna. Speriat de întamplare, dl. Josef K. accelerează brusc în intersectie, pe roşu, izbind în plin un tramvai numit dorinţă, care circula regulamentar. Vestea bună este ca airbag-urile mercedesului său funcţionează. Vestea proastă este ca pe dl. Josef K, il aşteptă, iaraşi, un Proces.

O proza scurta in genul oniric Aici

Nota Redactiei: Un amamnunt nu lipsit de importanta, pe care, nu se stie de ce, naratorul a omis sa-l precizeze in povestea de nimic, de mai sus, este acela ca pe traseul folosit de către dl. Josef K., de acasă până la serviciu, nu circula, de fapt, niciun autobuz. Semnele care indicau statiile de autobuz erau vechi, ramase de demult, pe vremea în care functiona pe acolo o linie de transport in comun. Nu se stie daca dl.Josef K. ori alte personaje din poveste aveau sau nu habar despre acest mic amanunt.

 

Nota 2: Pe timpul iernii, traseul d-lui Josef K, era populat, in statiile de autobuz, cu femei de zăpadă… reci ca gheata… dar frumoase foc…

Nota 3: Cand in sfarsit n-a mai avut incotro si a trebuit sa-si puna ochelari, dl. Josef K, a constatat cu surprindere si mâhnire ca toate femeile de pe traseu erau båtrâne si urâte… sau chiar moarte de-a binelea…

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 147 Comments »

Iesit din comun

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 26, 2018

Prin definitie, orasul de provincie în România anilor 80 este cenusiu. Pe strazi, in magazine, în locuri publice, oamenii sunt rari si blazati. Zombies. Monotonie absolută. Animatie spre zero. Singurele locuri în care oamenii se adună la olată sunt cozile de asteptate, dosite prin spatele magazinelor alimentare. In rest apatie totala. Locuri in care nu se intampla niciodata nimic. Peisaje dezolante. Blocuri coscovite. Buruieni. Incremenire. Beznă. Domnul S.P. se află intr-un astfel de oras, în plină zi, merge grăbit pe stradă, prin centru, aproape că aleargă. Pare disperat să ajungă undeva. Se opreste pentru câteva clipe să-si tragă sufletul. Priveste uluit in jur. Nu se zăreste nici țipenie. Nicio fiintă. Nicio miscare. Toate magazinele sunt închise. Pustii. Goale si pustii. Vânzătoarele nicaieri. Nicio masină nu circulă pe stradă. Pe nicio stradă. Niciun om pe trotoare. Orasul pare abandonat. Părasit. De jur imprejur o linsite nefirească, totală, apasatoare, înfioratoare, îngrijoratoare. Toata lumea s-a evaporat în neant. Senzatia de solipsism îl ameteste putin pe domnul S.P. D-lui ar trebui să fie înspaimantat de întamplare, dar nu, nu este, pentru că d-lui stie foarte bine care este explicatia stiintifică a faptului că, momentan, se află singur în Univers. Astazi, acum, Universitatea Craiova are meci în cupa UEFA, în sferuri, împotriva unei echipe din Germania: FC Kaiserslautern. Fără nicio exceptie întreaga suflare, comunitatea de zombies a orasului, tineri si bătrani, bărbati si femei, populatia este conectată integral la fenomen. Toată lumea este fie pe station, fie acasă în fata televizorului. Nimeni nu este pe strazi, în magazine, în fabrici si uzine, iar partidul stie, stie dar inchide ochii si tolereaza sabotarea economiei nationale. Pentru că azi si partidul face acelasi lucru, se uita hipnotizat la Balaci si compania. Dupa ce dl. S.P., ajuns târziu în oras, a încercat zadarnic să găsească un bilet în plus, sau să se strecoare altfel în stadion, se grăbeste acum sa ajungă la un prieten, ca măcar să poata vedea meciul la televizor, în alb-negru. La un televizor Diamant.

Si a urmat. Tot așa cum oceanul își retrage apele înspre larg înainte de a revarsă furia tsunami-urilor asupra țărmului tot așa, după doua ore de părăsire, orașul și-a ieșit din cochilii și din carapacea stadionului și s-a revărsat nebunește pe străzi. Craiova a învins și este în semi-finalele cupei UEFA. Victoria era cumva așteptata dar grandoarea spectacolului oferit pe străzile unui oraș altminteri amorțit este amețitoare și neverosimilă. Animație, muzică, steaguri, scandări, lume de lume. Străzile sunt pline de mașini care claxonează, semnalizează, „dacii” din toate județele, cu oameni uluiți de întâmplare care nu se îndura să plece acasă, căscând gura si ne venindu-le sa creadă ca ceea ce se întâmpla este adevărat, este aievea in Romania anilor 80, si ca într-un oraș mort, paralizat, înțepenit în anii de agonie ai comunismului biruitor la orașe si sate, se poate întâmpla așa ceva, un extaz generalizat, o bucurie fără margini si fără piedici, unică, de care sunt contaminați si pe care o trăiesc împreună, fără excepție, toți cetățenii, toata lumea. Destul au fost uniți in tăcere, doar la necazuri, la cozi si la obida, astăzi a venit de nicăieri, din fotbal, o bucurie uriașă, imensă, care le da voie sa fie împreuna într-o mare si inexplicabila fericire, sa se cunoască cu toții între ei, fiecare cu fiecare si cu toata lumea, ca într-o mare familie. Autocare cu turiști străini (!!!) veniți din Germania Federală (!!!), blocate in trafic, băbuțe frivole dansând twist cu fanioanele Universității Craiova agățate de gât, lume de lume, pestrița, lozind fără țintă pe străzi, se aduna cumva, nu se știe cum, la km zero, în centrul orașului, în fata hotelului Jiul. Profitând de întâmplare poetul A.P. toarnă un cenaclu ad-hoc, gratis, în fata a aproape o suta de mii de cetățeni veseli si buimaci, până târziu in noapte, la lumina reflectoarelor. Nu i-a strâns aici nici partidul, nici foamea. Nu se dă nimic, în afara dreptului neverosimil (acordat, acceptat pentru o clipă) de a-si exprima public si liber bucuria oferita de Balaci si compania, care au reușit ceva ce partidul n-ar fi fost în stare sa facă niciodată, si anume s-o învingă la ceva, la orice, pe Germania Federală. De mâine ne întoarcem înapoi în cenușiu, în blazare, în foame, în sărăcie, în fabrici si uzine, în planul cincinal înainte de vreme, dar până atunci, în noaptea asta, o facem lată, strigând din toți bojogii „Știința, Știința orice ar fi noi mereu te vom iubi”, si „Iliuță al nostru e cel mai bun din RSR”.

* * *

Greu de presupus ca va mai exista prea curând, in vreun oraș din Romania, vreun eveniment capabil să stârnească emoții de o asemenea anvergura de care sa fie contaminați, ca unul, toți cetățenii fără excepție, precum a reușit odinioară Craiova Maxima, cu ai săi Lung, Negrilă, Tilihoi, Stefanescu, Ungureanu, Țicleanu, Beldeanu, Balaci, Donose, Crișan, Cămătaru, Cârțu, Geolgău, Irimescu, Boldici, Adrian Popescu si, cu voia d-voastră, ultimul pe lista Sebastian Domozină.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 12 Comments »

Bunica

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 20, 2018

Când a murit bunicul, bunica nu l-a plâns cu lacrimi. L-a bocit cu jale, cum cere datina, dar cu lacrimi nu, nu l-a plâns. Nici pe el, nici pe ea. Era iarnă. Era frig. Era îngheț. La cimitir, la îngropăciune, ningea, cu fulgi rari izgoniți încolo si încoace de rafale de vânt. Bunica ședea acolo in fata mormântului împietrită, imobilă  ca un monument funerar. Era înfășurată într-o broboadă groasă neagră care-i făcea capul să pară disproporționat de mare în raport cu trupul mic, împuținat, cocoșat. Cu fața pământie, cu nasul coroiat si cu ochii mici si ficși scufundați in fundul capului părea o cioară uriașă împăiată. Nu clipea nici măcar când îi intrau fulgi de zăpadă in ochi. Un icnet neașteptat i-a ieșit din piept atunci când prima lopată de pământ înghețat a căzut pe cosciugul bunicului si fața parcă i s-a înnegrit si mai tare, dar nicio lacrimă nu i-a umezit privirea.

Șapte ani la rând, după datină, bunica l-a pomenit pe bunicul. I-a îngrijit mormântul la cimitir, i-a pus lumânări când se cuvenea, i-a dat oua roșii de pomană peste groapa în nopțile de înviere, si, de doua ori pe an făcea pomană acasă, cu mare fast si pompă, vara in curte, iarna, mai înghesuit, înăuntru. Era un eveniment social de anvergură, la care participa tot satul.  Pregătirile începeau cu săptămâni înainte, si implicau aproape toate rubedeniile. Greul cădea pe bunica dar si pe fete si pe nurori. Cuptorul mergea trei zile încheiate ca sa facă pâine, colaci si mălaie. Sarmale, fasole, cozonaci, colivă, țuică si vin erau gata din belșug pentru un puhoi de oameni, tot neamul si tot satul. Ne strângeam întotdeauna cu toții, noi copii fiind, si aveam, cum s-ar zice „good time togheter”.  Evenimentul nu avea nimic macabru, funerar. Nu suna muzica, nu se spuneau glume, dar atmosfera era veselă si senină. Bunicul era pomenit din când in când in formule ritualice… „primește Doamne pentru sufletul lui Costea…”, dar in rest oamenii si muierile, si copiii beau, mâncau si vorbeau de ale lor, de cele aflate pe agendă, la ordinea zilei. Nu rar, unii, unele se abțiguiau si deveneau mai gălăgioși decât trebuia, drept care bunica le dădea rația pentru acasă si-i trimitea cu Dumnezeu. La pomenirea de șapte ani a fost invitat acasă si preotul satului. A fost așezat cu mare cinste in capul mesei, si toata lumea a fost mai smerita si mai tăcută in prezenta sa. Intr-un moment de tăcere, când nu se auzeau decât lingurile lucrând in farfurii, bunica l-a întrebat pe popa:  „Părinte,  cați ani trebuie pomenit mortul? Am auzit ca prin alte parți s-ar pomeni noua ani, nu șapte.”  Popa a terminat de înghițit sarmaua pe care o mesteca, a mai luat o gura de țuica, s-a șters la gura si a zis: „Deh, cate bordeie atâtea obiceie. După canon atâta trebuie, șapte ani. După aia mai puțin, cine vrea, o coliva, un colac, in familie.” Bunica a părut cumva dezamăgita de răspunsul preotului, fata schimbându-i-se parca a tristețe si spaimă.

(Continuare de Aici premonitii-sau-premeditari – Cateva luni in urma. ) Era vara, vara înalta si fierbinte. O vara din aceea la tara in care liniștea unei după-amiezi se aude până la cer. De dimineața bunica ne-a împărțit colaci cu oua, brânza si prune si ne-a pus sa zicem „bogdaproste” apoi îmi zice oftând din rărunchi: Astăzi se împlinesc șapte ani si jumătate de când a murit bunicu-to. Ar fi trebuit sa facem pomana ca lumea, ca-n toți anii. Popa e tânăr si poate nu știe bine, poate știu mai bine ăia de pomenesc până ala noua ani. S-a dus apoi in gradină si l-a bocit sec pe bunicul, invocând cu jale urmele unor reparații făcute la gard, atribuite defunctului bunic. Si dimineața a trecut, si ziua s-a încins ca un cuptor, si liniștea s-a lăsat peste sat rămânând in aer doar zumzetul vag al miriștilor, populate cu milioane de lăcuste, sa răzbată spre auzul cui sta sa asculte tăcerea din aer. O femeie trece pe drum si o striga pe bunica: Da’ Riţă, i-a fă-te până aci că vreau să-ţi spui ceva.  Bunica se duce la gard si femeia ii spune ceva încet, aproape in șoaptă. Bunica nu zice nimic. Apoi femeia pleacă in drumul ei. Bunica se întoarce in curte cu ochii plini de lacrimi. Se așază pe treptele scării, si plânge încet, ștergând-si ochii cu coltul broboadei. „Ce e bunico, de ce plângi? Ce ti-a spus femeia aceea?” „Femeia aia a fost in satul meu si mi-a spus de un om de acolo că a murit. Era leat cu mine”. „Era rudă?”, „Nu, nu era rudă, era un om din sat, pe care nu l-am mai văzut de 50 si de ani.”    

Pentru cei care nu indraznesc sa scrie nimica-niciodata… o recomndare de lectura ÎMI PLACE SĂ SCRIU!

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 133 Comments »

Am vazut cum se naste un om

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 13, 2018

Timpul: Ultimii ani ai epocii de aur. Locul: Redactia unei reviste studentesti. Personaje: Fel de fel de lume, studenti cu veleitati jurnalistice sau simpli gura-casca aflati prin zona ca bagatori de seama sau in cautare de socializare gratis, care persistand mai indelung prin zona, care evaporandu-se rapid si discret dupa cateva aparitii meteorice in for. In mod oficial revista este organul local de presa al organizatiei studentilor comunisti, apare o data pe luna si este rezultatul muncii si distractiei a circa 10% din populatia prezentă in redactie, in general cam aceiasi. In mod neoficial redactia se ocupă cu satisfacerea formală a cerintelor tovarisilor in cateva dintre articolele si editorialele plasate in primele pagini, ca pret de platit pentru tolerarea in paginile de pe coada a lucrurilor care-i preocupă, in realitate, deoptrivă pe redactori si pe cititori: evenimente studentesti, tabere, baluri, muzica, filme, susanale, cancanuri, chestii socoteli, si chiar mici sopârle si diversiuni in contra partidului unic. Redactor sef este unul „popescu„, un tip din anul IV la filologie, cu origine sociala sanatoasă, care se chinuie sa fie de comitet, adica popular. Ceea ce si este. El este cel care decide care materiale sunt incluse in numarul in curs, inainte de a fi trimis mai sus spre aprobare. E suficient ca el sa spuna: „Dupa cate ii cunosc eu pe tovarasi, materialul asta n-o sa treaca, asa ca n-are rost sa ne batem singuri cuie in talpa” si gata materialul este scos de pe lista. Cert este ca doar rareori se intampla ca cenzura tovarasilor sa fie mai exigenta decat a redactorului sef, asa ca de regula fiecare numar al revistei apare practic necenzurat, dovedindu-ni-se, daca mai era nevoie ca avem o libertate de exprimare reala, nu ca in occident. In plus ar fi de zis despre insul „popescu” că, desi este mai degraba urât si inatractiv ca barbat, are totusi un succes la femei peste medie, bucurandu-se de atentia multora dintre studentele dornice sa se afirme (si) ca ziariste. In mod oficial prietena lui este o studenta din anul I de la matematica, o bruneta frumusica foc, si isteata pe deasupra, pe care obisnuiam s-o aburesc ocazional cu vrajeala meta-fizica si cu tot felul de taine intelectuale, prin redactie sau pe la cate o cafea. Nu stiu cum i-au ajuns la urechi insului „popescu” aceste fapte nevinovate, si cum i-or fi fost sporite de a tras el concluzia ca treaba asta i-ar putea asasina viitorul de familist, dar cert este ca intr-o zi mă prinde singur in redactie si-mi zice asa pe nerasuflate „Bai sa stii ca „adela” nu e doar prietena mea, e logodnica mea”. „Asa si?”, zic eu făcând pe niznaiul. „Pai o sa ma insor cu ea?”, „Bine ma, sa fie intr-un ceas bun. Dar tot nu inteleg de ce-mi zici mie despre asta. Vrei sa ma inviti la nunta?”, „Nu må, zice el, dar voiam sa stii”. N-o sa credeti dar interventia insului a avut efect. Am evitat sa mai prestez vrajeala la d-soara „adela„. Asta dupa ce am facut o trecere in revista a posibililor „turnatori”, ajungand la concluzia ca singura persoana capabila sa ma raporteze miseleste „popescului„, era chiar „adela„, ea insasi in persoana, din motive la care (pe vremea aceea) am refuzat sa ma gandesc. In tot cazul mi s-a parut ca intamplarea are un aer usor prea suprarealist pentru gustul meu. Daca pana la urma „popescu” s-a luat sau nu cu „adela” asta nu mai stiu. Dar uite ca m-am luat cu vorba, deviind intr-o directie gresita, caci proza scurta, aici de fata, era dedicata altei intamplari din viata „popescului„.  Dupa cum spuneam, prin redactie se vânturau fel de fel de feţe palide de pe la toate facultaţile, care de care mai altfel decat ceilalţi, fiecare cu povesti pe profil, inclusiv medicinisti si mediciniste. Astia de la medicina reuseau intotdeauna sa capteze atentia povestind despre cum lucreaza ei pe cadavre umane in laborator, sau ce cazuri grozave au mai vazut prin spitale, unde se duceau fie pentru practica fie in vizite de lucru, insotindu-si profesorii care erau si doctori in spital. Din vorba-n vorba au ajuns sa povesteasca cu lux de amanunte despre cum asista ei la nasteri, la maternitate. „Popescului” chestia asta i s-a parut uluitoare si a zis ca i-ar placea si lui sa vina daca s-ar putea. Si s-a putut. L-a inlocuit pe unul dintre medicinisti si s-a dus sa caşte gura la femei care nasc. Omul a fost uimit, impresionat pana la lacrimi. A intrat in redactie, si vadit emotionat, a ridicat mainile in aer si ne-a zis: „Bai fratilor, am vazut cum se naste un om.” Ne-a povestit ce-a vazut si ce-a simtit si ne-a anuntat ca o sa scrie un articol tare despre asta. Vreo doua saptamani a muncit la articol, tinandu-ne la curent cu progresul, asa ca in sedinta de aprobare a materialelor, ni l-a citit, vadit emotionat, asteptand cu nerabdare sa ne vada impresiile . Nu mai tin minte cu exactitate ce continea articolul, dar imi amintesc ca nu era rau, ba dimpotriva. L-am aplaudat cu totii cat se poate de sincer. „Da må” –  zice el – ” dar dupa cate ii cunosc eu pe tovarasi, materialul asta n-o sa treaca, asa ca n-are rost sa ne batem singuri cuie in talpa si gata materialul a fost scos de pe lista.

Update: Intors surprinzator la d-lui in blog, dintr-un lung silentzum lugubru, dl.Tiberiu Orasanu propune si d-lui un soi de proze scurte… Se pare ca este un trend in lumea bloggerilor care n-au ales mutzenia deplina…

Alt update: Ca tot veni vorba despre vederea ochita inspre nasterea unui om (prin expulzare din paradisul sau primordial), poate ca n-ar fi chiar off topic sa venim cu o recomandare de lectura in care este vorba despre nasterea omului nou, fix acela a carui nastere a fost ratata prin in comunism prin avort precoce, si care reuseste iata sa se nasca in America corectitudinii politice si a ogarului purpuriu: AICI – stranepoata lui Winnetou, intr-un excelent paflet scris de conul Dorin.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 188 Comments »

Focule, vino cu mine (conti-nu-are)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 7, 2018

Ne machisem cu rom. Rom din acela cu miros tare, făcut din esență cu care gospodinele aromau prăjiturile. Ne rămăseseră câteva sticle de la petrecerea de joi, de la șură, și acuma, pentru ca ne strânsesem și împachetasem corturile pentru plecare, a trebuit sa ne debarasam de ele, așa ca le-am băut. Unii mai mult, alții mai puțin, și prin urmare unii eram mai veseli decât alții. Fusesem operativi la împachetare așa ca bagajele erau strânse, iar noi eram gata de drum. Doar ca până să vină autobuzul mai erau vreo doua-trei ore… Pe care trebuia să le omoram cumva. Era cald, toropitor de cald (nu știu dacă și de la  vreme sau doar de la rom) așa ca zic, „Eu mă duc sa mai fac o ultima baie in lac. Timp ar fi”. Unul dintre prieteni (din grupul ălora care nu se lăsaseră ademeniți prea tare de esența de rom), se uită la mine cu îngrijorare și zice „Bai, sâmbăta e, semnalmentele le ai, vârsta, meserie, tot… Vezi ca eu nu mai stau aici până marți când te-o scoate pe tine apa la mal. Hai mai bine să mergem și să mâncam ceva la stână”. Acum nu reușesc deloc să-mi amintesc dacă am mai făcut sau nu acea ultimă baie în lac  (așa îmbibat cu rom cum eram), probabil că n-am mai făcut-o, dar îmi amintesc că am fost la stână să mâncăm. Singurul meniu disponibil era „mămăligă cu brânză și cu margari… asta… cu unt”, după cum ne-a spus chelnerița, iar de băut, lichior de căpșuni.  Până să se facă mămăliga am savurat lichiorul de căpșuni (o minune) constatând în cele din urmă că provine dintr-o sticlă plina cu furnici moarte prin comă alcoolică. Barmanul s-a scuzat pentru incident oferindu-ne gratis încă un rând dintr-o sticla nouă, proaspăt desfăcută.

A venit și mămăliga, a venit și autobuzul și am ajuns la timp în centrul civic al orașului reședință de județ din care trebuia să luăm trenul înapoi spre casă. Plănuisem să ajungem mai devreme ca să bântuim un pic prin centru în căutarea unui bar sau a unui magazin de televizoare, unde să putem vedea episodul din Twin Peaks de săptămâna asta. Ca un făcut n-am găsit absolut nimic de acest gen, un motiv în plus să-l beștelim en gross pe amicul nostru care nu reușise s-o convingă pe Nada să coboare cu noi în oraș și să ne lase să vedem filmul la ea acasă, în garsoniera ei de cleștar. (Despre Nada, o poveste de nimic, poate altă dată.) Am plecat mahmuri și cătrăniți către gară, pregătiți să înfruntam cele trei ore de așteptare pe peron, în pace și reculegere. După o astfel de zi mi s-a făcut o sete teribila așa ca m-am deplasat cu greu până la bomba de la capătul peronului să-mi iau o limonadă. Si minunea s-a întâmplat din nou. In bomba aceea mizeră era un mic televizor la care tocmai începea Twin Peaks. Am ieșit afara si am dat un răget către grupul vesel informându-i despre miracol. La început nu m-au crezut dar până la urmă au venit cu toții umplând până la refuz bomba. Si uite așa n-am pierdut niciun episod din Twin Peaks la prima sa difuzare în România post-comunistă. Bine, nu spun acum că asta ar fi mare lucru, în sine, dar ca proză scurtă, la rubrica povestiri de nimic, la ce altceva ai putea să te aștepți măi dragă prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe?

Totuși episodul acela, care-și reface drumul spre actualitate (o actualitate de peste ani), prin această insignificantă proză scurtă, are o încărcătura artistică specială: visul Laurei Palmer. Se făcea că nu (mai) murise, ci îmbătrânise nițel spre patruzeci și ceva, într-un univers paralel, ușor imposibil, şi că își petrece ultima seara de vacantă, împreună cu presupusul ei soț, la malul oceanului, pe o plajă aproape pustie, în întunericul nopții. Mugetul valurilor înalte si șuierul vântului fac scena să (a)para mută, nici măcar clinchetul cupelor de șampanie ne răzbind spre auzul spectatorului.  O lună plină, alunecând înșelător prin spatele unor nori fugari, îl avertizează pe acel spectator (pasager / accidental / virtual) că, în aceasta „viziune aproape hieratică„, nimic nu este precum pare, și că multiple universuri paralele, își impart, în mod barbar si bizar, recuzita de materie, nisipul, apa, valurile, actorii, șampania, paharele, luna, norii, reușind sa alcătuiască în mod miraculos și straniu scene din filme diferite, din realități diferite, poate chiar din viața mea, a ta, sau a cine stie cui. Despre drama onirică a Laurei Palmer poate altă dată, cu ocazia altei beții.

Update: Cu putin noroc din intamplare se poate starni pofta de pro-duce proza scurta cu povestiri de nimic si altora, dintre noi astia scriitorii anonimi, clandestini si incipienti… si daca se vor starni destui ca sa amorseze un complex chimic cu potentail catalizator, atunci poate se va declansa un fenomen huvachian cu auto-intretinere, precum reactiile nucleare in lant, povestea unuia, starnind povestile celorlalti si tot asa. Desi mai e inca foarte mult paana departe, iata exista semne. Neamtzu Tziganu (de ex) a produs pe blogul sau o poveste sensibila in care deapana niste amintiri de suflet (pe care a re-produs-o si aici pe Arca, merci neicå, mi-a placut). Merita citita la fata locului intrucat acolo este ilustrata si cu cateva fotografii care merita toti babii: La Grâusor.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 48 Comments »

Focule, vino cu mine (varianta a doua)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 4, 2018

Eram un grup de prieteni si ne facusem obiceiul ca in fiecare an, pe la inceputul lui august, sa ne retragem doua saptamani, cu corturile, intr-un loc uitat de lume, undeva la munte, intr-un soi de Twin Peaks local, ce-si astepta resemnat demonii care insa se incapatatanau sa nu se arate, lasand locul prada unei blazari calme si odihnitoare, un loc in care nu se intampla niciodata nimic si in care totul arata la fel an dupa an. Cat eram acolo, o zi de duceam pe traseu, pe munte, prin pesteri si pe cheiuri, iar alta o petreceam in huzur pe malul lacului la plaja si innot. Erau in acel Twin Peaks trei astfel de ape, iar ritualul anual al acestui periplu devenise de neevitat. Stateam o saptamana intr-unul din nodurile acelui spatiu, apoi ne strangeam catrafusele si ne mutam tabara instalandu-ne ritualic intr-un alt centru al aceluiasi Twin Peaks, pentru inca o saptamana. Asteptam un an intreg intialnirea cu acest univers paralel in care evadam total pentru doua saptamani si in care acceptam cu bucurie sa fim complet si bilateral deconectati de restul lumii. Nu pastram niciun contact cu exteriorul, si nimeni nu avea cum sa ne contacteze in acest rastimp, in care, in restul lumii se putea intampla (aproape) orice fara ca noi sa aveam habar.

Intr-o vara din acestea, pe vremea in care la televizor se difuzau tenebroasele episoade ale serialului Twin Peaks, spiritul intamplarilor imaginare din filmul lui David Lynch a reusit sa intre in atingere cu spatiul real in care ne refugiasem. Reusisem in mod miraculos sa urmarim episodul din Twin Peaks de sambata treacuta, la televizorul portabil al unor turisti fantoma adusi acolo de providenta, dar intre timp se facuse marti, ziua celor trei ceasuri rele, in care urma sa ne mutam tabara pe marginea altui lac. Ne-am strans calabalâcul dis de dimineata, si am pornit-o la drum. Trebuia sa ajungem pe lumina la destinatie ca sa avem timp sa ne instalam corturile, dar drumul a durat mult peste asteptari caci pentru o mare parte din el ne bazam pe o masina de ocazie, care s-a incapatanat sa nu apara. Cele trei ceasuri rele le-am petrecut toropiti de caldura pe marginea drumului asteptand. Intr-un tarziu a oprit o duba dubioasa, hodorogita, fara ferestre, plina de praf si mizerie. Soferul a zis ca ne poate lasa aproape de locul in care doream sa ajungem numai ca drumul va fi lung si in spate nu are sacune si va trebui sa stam pe jos daca ne convine. N-aveam de ales asa ca ne-am inghesuit in duba, in comartimentul fara ferestre incuiati pe dinauntru. Praf, caldura, intuneric. Usa din spate era putin indoita si nu se inchidea bine asa ca ramasese o fanta ingusta prin care puteam vedea o felie extrem de ingusta din lumea de afara. Nu prea stiam bine locurile si prin fanta aceea nu reuseam sa recunoastem mare lucru. Claustofobie, panica… Oare unde ne-o duce individul cu moaca dubioasa. Ma zgaiam prin crapatura si le raspundeam monoton celor care ma intrebau: Ce se vede?”… Padure. Padure. Padure… Incepusem sa pierdem simtul timpului dar si simtul umorului. Habar nu aveam cate ore trecusera. Se insera. Nimeni nu zicea nimic cu voce tare dar toti aveau intiparita pe moaca un soi de ingrijorare in legatura cu finalul acetei intamplari, in care ajunsesem sa aratam teribil in acea semi-obscuritate, de nerecunoscut, plini de praf si naclaiti de transpiratie. Ca sa mai schimbe „vorba” (tacerea aceea elocventa) unul dintre noi zice: „Bai nu stiu voi dar eu unul cum ajungem acolo fac o baie in lac, fie ce-o fi. Pun eu cortul dupa aia la lanterna”.  Intr-un final hârbul s-a oprit undeva. Am tresarit cand am auzit usa din spate deschizandu-se. Eram pregatiti pentru orice. Am dat cu ochii de sofer care ne-a zis ranjind: „Gata băi ati ajuns. Hai repede cate zece lei de caciula ca ma grabesc.” Am rasuflat usurati, am marcat banul, si am luat-o din loc cu rucsacele in spate.

Se innoptase de-a binelea cand am ajuns aproape de locul de campare, precipitandu-ne care cum puteam spre acel liman, cu gandul ca in curand vom plonja in apa lacului. Am vazut de departe flashuri de lumina repetate, inexplicabile, in apropierea pontonului, si, pe masura ce ne apropiam nedumerirea sporea si ritmul pasilor nostri scadea, incet, incet. Era ceva lume adunata acolo. In mijloc, intins pe iarba era un om mort, inecat, vânat, plin de mâl, exact ca Laura Palmer, si un fotograf legist ii facea poze, din diverse unghiuri folosind blitzul. Am aflat ca se inecase sambata seara, cand plecase singur pe lac, cam in timpul in care se difuza Twin Peaks. Il cautasera in zadar, iar acum apa il scosese umflat la mal. Am aflat cu stupoare ca avusese aceeasi varsta si aceeasi profesie ca si mine. Eram acolo blocati, stand asa prosteste cu rucsacele in spate, nestiind ce sa facem.  Nu stiu cat am ramas asa, agatati in imponderabilitatea momentului. Am auzit deodata dinspre sosea: „Un-doi, un-doi, un-doi-trei-patru”, si am zarit o femeie la vreo 40 de ani, inalta, blonda, supla, imbracata in costum de jogging, urmata la doi pasi in spate de o fetita de vreo 8-9 ani, facandu-si alergarea, venind direct spre noi. Nimeni n-a reactionat in niciun fel. Nimeni n-a incercat s-o opreasca inainte de a ajunge la ”faţa locului”. Cand a ajuns s-a oprit langa mort continuand, impreuna cu fetita, sa faca alergare pe loc, un-doi, un-doi. „Ce e aici?”, l-a intrebat pe fotograf. „Inecatul de sâmbata” a raspuns aceasta. Continuand alergarea pe loc doamna si-a urmat interogatoriul: „A fost anuntata familia?” „Dar procuratura?”. Am aflat ca un procuror este asteptat peste cateva ore. Lamurita de situatie, doamna urmata de fetita, a ocolit mortul in pas de alergare, pornind-o inapoi, la deal, pierzandu-se in noapte, un-doi, un-doi, un-doi-trei-patru. Laura Palmer? Twin Peaks?

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 21 Comments »

Focule, vino cu mine (I)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 30, 2018

motto:

„Through the darkness of future’s past,
The magician longs to see.
One chants out between two worlds…
„Fire… walk with me.”
We lived among the people.
I think you say, convenience store.
We lived above it.
I mean it like it is… like it sounds.
I too have been touched by the devilish one.
Tattoo on the left shoulder…
Oh, but when I saw the face of God, I was changed.
I took the entire arm off.
My name is MIKE.
His name is BOB.”

***

Cand lunga vreme ai foarte putin, si acel ceva ti se ia sau ti se pierde, suferinta este… va conti-nu…

***

pana cand muzele se vor lasa induplecate sa ma viziteze pentru a picura in cuvinte (putine, cat mai putine, v-as ruga) continuarea acestei proze scurte, planuita in doua-trei episoade… l-as in-forma pe cititorul citit si unic al Arcei lui Goe ca proza scurta se mai poate citi AICI – Particula lui Dumnezeu si in genere AICI.

***

Focule, vino cu mine (varianta întâia)

Natura umana ne ingaduie si ne forteaza sa descoprim in permamenta necesitati noi, nenaturale, pentru care dezvoltam un cult, la limita obsesiv, ce ne face sa dorim irepresibil lucruri aparent dispensabile, in tot cazul neesntiale pentru fiintare, care insa ne absorb si ne consuma cu totul, transformandu-ne.

In vremuri de criza si saracie, aceasta nevoie disperata de a iesi din greatza existentiala si de a ne lasa consumati de atasamente nenaturale, isi gaseste cu greu drumul. In era de debut a fantomaticilor ani 90, nu aveam prea multe optiuni, asa incat un serial precum Twin Peaks era un drog pe care nu-l puteai evita sau refuza. Fiecare episod era un reper fix, o poarta de trecere care se deschidea o data pe saptamana, unic si irepetabil… iar ratarea unui asemenea episod era una dureros de definitiva.

Impreuna cu un grup de prieteni obisnuiam de foarte multa vreme ca, in fiecare an, la inceputul lui august, sa ne retragem cu corturile undeva intr-un astfel de loc, un Twin Peaks local, ce-si astepta resemnat demonii care intarziau sa vina. Stateam o saptamana intr-unul din nodurile acelui spatiu, apoi ne mutam tabara intr-un alt centru al aceluiasi Twin Peaks, pentru inca o saptamana. In acest timp, o zi eram pe traseu, pe munte, prin pesteri, si pe cheiuri, alta zi eram pe malul lacului la plaja si innot. Erau in acel Twin Peaks trei astfel de ape, iar ritual anual al acestui periplu devenise de neevitat. Doar ca anul acesta ceva umbrea intalnirea atat de asteptata cu universul paralel in care evadam total pentru doua saptamani. Era vremea in care la televizor se difuzau, sambata, episoadele tenebroase ale filmului lui David Lynch, iar intoarcerea noastra in paradis, inexorabil programata la inceput de august, avea sa ne coste doua episoade din Twin Peaks. Enorm. Un pret greu cu care nu prea reuseam sa ne impacam, facandu-ne fel de fel de visuri fanteziste despre cum am putea totusi sa vedem filmul.

Se inserase de-a binelea, iar in aer domnea o linste vecina cu infinitul. Ne intorceam de la pestera, coborand agale, istoviti si flamanzi, catre corturi. Printre ramuri se vedeau in departare licaririle galbui ale focurilor facute de altii pe langa corturi, si parca, parca, adus de vânt, se simtea miros de fum si friptura… Am cotit-o pe un drum forestier, pe malul raului, intrand in line dreapta spre locul unde campasem. La liziera padurii se zarea o lumina mica, alba, bizara, care nu se potrivea deloc in peisaj. Ne apropiam intrigati incercand sa ne lamurim ce ar putea fi. Pe capota unei Dacii era asezat un televizor portabil, alimenat de la bateria masinii, iar in preajma un cuplu de pensionari asezati pe sezlonguri se pregateau sa vizioneze episodul din Twin Peaks. Invitati prin gesturi simple de cei doi, am ramas cu totii pe un semicerc si am urmarit, in tacere, filmul. Continutul acelui episod se potrivea armonic cu miracolul de a-l fi putut viziona atunci cand ne luasem orice speranta ca o sa reusim.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 23 Comments »

Cum m-am desparţit de prietena mea (a doua variantă)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 25, 2018

AvertismentPovestea relatată în această proză scurtă este imaginară, orice asemanare cu fapte sau persoane din realitate fiind cu totul şi cu totul întâmplătoare. Orice asociere cu realitatea este neavenită şi făcută de cititor pe propria răspundere.

Am avut odată o iubită care locuia în alt oraş. Ne vizitam din când în când, dar mai mult păstram legatura prin scrisori. Dragostea la distanţă era complicată şi plină de frustrari, compensate uneori de faptul că atunci când ne întâlneam, intesitatea emoţiilor sporea proportional cu pătratul frustrarilor suferite când nu eram împreună. Totuşi menţinerea unei relaţii prin texte scrise are darul de a induce încet, încet, insinuant, dar persistent, o imagine crescator falsificată, diferită, paralelă cu realitatea. Uneori aceste discrepanţe căpatau dimensiuni insuportabile şi ne certam. Ne-am desparţit de câteva ori, dar de fiecare dată, după zile sau săptămâni de tacere, unul sau altul mai dădea un telefon sau mai scria o scrisoare şi o luam de la capăt. Devenise un soi de ritual.

Odată, după o astfel de ceartă, am convenit să ne mai vedem o ultimă oară şi să ne înapoiem unul altuia scrisorile. M-am dus în oraşul în care locuia viitoarea mea fostă iubită, urmând să ne întalnim după-amiza, când ieşea ea de la serviciu, în parcul în care obişnuiam să ne plimbăm ca îndragostiţi. Intrucât nu plănuisem în nici un fel cum o să decurgă şi cât o să dureze aceasta ultimă întrevedere, m-am gândit că trebuie să am un plan pentru cazul în care o să mă prindă noaptea în acel oraş, aşa că mi-am făcut din vreme rezervare la un hotel.

Am asteptat-o (ca de obicei) la intrarea in parc. A coborât dintr-un taxi, care a ramas s-o astepte. S-a apropiat in graba, cărând pachetul cu scrisori. Mi-a spus ca ii pare rau dar nu poate ramane decat 5 minute căci trebuie sa ajunga la meditatie întrucât profesorul îi chemase in ultimul moment, cu o zi mai devreme, caci a doua zi trebuia sa mearga in alt oras la o înmormantare. Ce se mai putea spune in 5 minute? Mi-a intins pachetul cu scrisorile mele dar a refuzat sa primeasca inapoi scrsiorile pe care mi le scrisese. Mi-a spus ca prefera sa le stie impreuna, la un loc, si ca oricum nu poate sa le care la meditatie dupa ea. Ce ar fi zis profesorul si colegii? Niciun cuvant nu-si mai gasea drumul spre suprafata. S-a repezit si m-a pupat pe gura apoi a sarit in taxi. Mi-a aruncat un zâmbet chinuit si mi-a facut semn s-o sun. Si asa a disparut din viata mea. Am ramas in poarta parcului cu doua plase de scrisori. M-am gandit ce sa fac cu ele. Mi-a trecut prin cap sa intru in parc si sa le arunc in lac. S-ar fi acoperit lacul, ca de nuferi. Pana la urma m-am dus la hotel si le-am lasat in camera. As fi avut timp sa ma duc la gara si sa iau trenul inapoi acasa dar am decis sa raman peste noapte in acel oras daca tot platisem camera. Nu mai stiu cum mi-am petrecut dupa-amiaza. Spre seara m-am intors la hotel. M-am oprit pe terasa. M-am asezat la o masa si am cerut ceva de baut. Oferta era foarte saraca asa ca a trebuit sa ma multumesc cu un lichior Artic (de menta). Apoi cu inca unul, si inca unul, asezonate cu „alune americane”. La o alta masa era un mic grup vesel, un tip insotit de doua „dame”. Una dintre ele era destul de comuna, dar cealalta n-ar fi putut trece neobservata, blonda, platinata, incercand (si reusind un pic) sa aduca cu Marilyn Monroe, ma rog o versiune provinciala dar orisicat. Sorbeau din pahare, vorbeau, radeau, nu puteai sa nu-i bagi in seama. Probabil ca m-au surprins observandu-i caci dupa o vreme am bagat de seama ca se uita si ei catre masa mea, dandu-mi impresia ca discuta despre mine, un ciudat care sta singur la masa si bea Artic dupa Artic. Tipul s-a ridicat a venit la mine si mi-a spus ca daca mi-ar face placere ma invita la masa lor ca sa bem impreuna. Am fost luat prin surprindere asa incat in primul moment am vrut sa-l refuz, dar din cauza efectului Artic n-am apucat sa deschid gura prea repede asa ca am avut vreme pentru a doua opinie. De ce nu, i-am zis, si m-am mutat la masa lor. Am observat ca nici tipa aceea care era „destul de comuna” nu era deloc uratica. Dimpotriva. Semana foarte bine cu tipul incat am crezut ca este sora lui si ca ea ar trebui sa fie cea disponibila si motivul principal pentru care am fost chemat sa intregesc grupul. M-am gandit ca asupra ei ar trebui sa-mi focalizez atentia si sa uit de Marilyn Monroe, dar cand tipul a facut prezentarile am aflat ca de fapt nu este sora lui ci sotia lui, in timp ce Marilyn Monroe era o colega de-a lor din trupa de teatru amator si ca avusesera cateva reprezentatii in oras. Ce coincidenta, caci pe atunci si eu ma mai indeletniceam cu astfel de teatru pentru amatori. Erau cu totii cu 5-6 ani mai mari decat mine.  Am petrecut bine impreuna. Nu-mi amintesc cum ii chema pe cei doi soti, dar imi amintesc (cum as fi putut uita?) ca pe Marilyn Monroe o cheama Lucia. La plecare m-au invitat sa jucam un wist in patru in camera celor doi soti, ispitidu-ma si cu niste cognac Milcov care s-ar fi aflat acolo. Am jucat cateva runde de wist dar s-a facut tarziu si Lucia a zis ca e obosita si vrea sa se retraga in camera ei. Am profitat de ocazie ca sa ma retrag si eu. M-am oferit s-o conduc. La usa camerei,  care era vecina cu a mea, mi-a spus ca i-a sarit somnul dar ca i s-a facut foame si ca ma invita o gustare in camera ei. A scos doua sandwich-uri si o sticla de vin pe jumatate goala. Am mancat in liniste apoi ne-am luat paharele cu vin (paharele acelea borcanate care se gaseau pe la hoteluri pe vremuri), am stins lumina in camera  si ne-am dus la fereastra sa admiram peiajul nocturn al acelui oras strain. Priveam tacuti in zare, cuprinsi amandoi de un soi de stinghereala care nu anunta nimic bun. Probabil ca dupa se termina si ultimul strop de vin din pahar urma sa-i spun noapte buna si sa ma retrag. Linistea noptii era tulburata de un grup de cheflii care stateau pe trotuar si vociferau chiar sub fereastra noastra. Ce tipi galagiosi, a zis Marilyn Monroe, ar trebui sa le turnam vin in cap. Vrei sa le torn vin in cap? Am intebat. N-ai curaj, mi-a zis ea. Vrei sa vezi? am ripostat. Apoi fara alta vorba mi-am golit paharul de vin pe fereasta. Ne-am speriat de ceea ce avea sa urmeze retragandu-ne brusc de la fereastra, cautand un loc in care sa ne ascundem. Ne-am ascuns in pat, sub cearsaf, consolându-ne salbatic unul pe altul, in contra injuraturilor care se auzeau de afara. Inainte sa adormim, Marilyn Monroe mi-a soptit la ureche: Imi pare rau ca a trebuit sa le patam hainele nenorocitilor ălora dar de meritat a meritat. Dimineata m-am trezit târziu singur in camera de hotel. Am plecat in graba caci eram pe cale sa pierd trenul inapoi spre casa. Mi-am luat bagajul din camera alaturata, am lasat cheia la receptie si am fugit, uitand in urma doua pachete cu scrisori. Pe Lucia n-am mai vazut-o niciodata de atunci. Pe prietena mea fara nume n-am mai sunat-o si nu i-am mai scris. Nici ea nu m-a mai sunat pe mine. Mi-a trimis o vedere in anul urmator anuntandu-ma ca intrase la facultate, din a parta incercare. De vazut am mai vazut-o o singura data, la ceva ani dupa aceea. Ne-am intersectat  pentru cateva clipe pe plaja la mare, ea era impreuna cu sotul si cu fiul ei, eu impreuna cu sotia si cu fiica. Privirile ni s-au intalnit pentru o clipa dar ne-am scurs unul pe langa altul fara nicio vorba. De atunci nu mai stiu nimic despre ea.

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 24 Comments »

Cum m-am desparţit de prietena mea (întâia variantă)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 24, 2018

Avertisment: Povestea relatată în această proză scurtă este imaginară, orice asemanare cu fapte sau persoane din realitate fiind cu totul şi cu totul întâmplătoare. Orice asociere cu realitatea este neavenită şi făcută de cititor pe propria răspundere.

Am avut odată o iubită care locuia în alt oraş. Ne vizitam din când în când, dar mai mult păstram legatura prin scrisori. Dragostea la distanţă era complicată şi plină de frustrari, compensate uneori de faptul că atunci când ne întâlneam intesitatea emoţiilor sporea proportional cu pătratul frustrarilor suferite când nu eram împreună. Totuşi menţinerea unei relaţii prin texte scrise are darul de a induce încet, încet, insinuant, dar persistent, o imagine crescator falsificată, diferită, paralelă cu realitatea. Uneori aceste discrepanţe căpatau dimensiuni insuportabile şi ne certam. Ne-am desparţit de câteva ori, dar de fiecare dată, după zile sau săptămâni de tacere, unul sau altul mai dădea un telefon sau mai scria o scrisoare şi o luam de la capăt. Devenise un soi de ritual.

Odată, după o astfel de ceartă, am convenit să ne mai vedem o ultimă oară şi să ne înapoiem unul altuia scrisorile. M-am dus în oraşul în care locuia viitoarea mea fostă iubită, urmând să ne întalnim după-amiza, când ieşea ea de la serviciu, în parcul în care obişnuiam să ne plimbăm ca îndragostiţi. Intrucât nu plănuisem în nici un fel cum o să decurgă şi cât o să dureze aceasta ultimă întrevedere, m-am gândit că trebuie să am un plan pentru cazul în care o să mă prindă noaptea în acel oraş, aşa că mi-am făcut din vreme rezervare la un hotel. Ne-am întâlnit pe o alee, fiecare având în mână câte o plasuţă cu scrisori, cea pe care o căra ea fiind semnificativ mai voluminoasă. Am pornit-o amandoi spontan, ca şi cum nimic n-ar fi fost mai firesc, spre una din băncile de pe malul lacului, pe care, pe vremuri, o consideram a noastră.

Ne-am aşezat fără vorbă. Am schimbat plasele cu scrisori. Am băgat de seamă că în plasa cu scrisorile mele, care-mi erau înapoiate, se afla şi un disc de pickup. Era unul dintre cadourile pe care i le făcusem cândva, dar din nefericire, acum nu reuşesc cu niciun chip să-mi amitesc ce disc era, parca un Beatles, nu stiu care. Stiu doar că atunci nu întelegeam de ce tocmai pe acela se gandise să mi-l înapoieze. Cine ştie!? Poate fusese prin preajmă, la îndemană, atunci când adunase scrisorile. Eu nu-i înapoiam niciunul dintre cadourile primite de la ea. Am întrebat-o de ce mi-l înapoiaza şi mi-a spus că l-a ascultat deja de prea multe ori şi că nu-i mai trebuie şi că s-a gândit că poate îmi trebuie mie. I-am spus că nu, nu-mi trebuie, şi ca drept dovadă l-am scos din plic şi am încercat să-l rup în două, cu un gest scurt şi convingator. Mare greşeală căci discurile astea sunt foarte flexibile şi până să reuşesc să-l rup a trebuit să încerc de vreo două, trei ori, într-o scenă în care m-am umplut de un ridicol sublim. Ea nici n-a râs, nici nu s-a întristat de ridicolul meu, rezumându-se să mă privească cu un zâmbet nedumerit.  Am aruncat cele doua jumatăţi în lac, separandu-l pe John Lennon de ceilalti, iar apoi m-am aşezat şi eu pe bancă. Am tăcut o vreme.  Apoi am vorbit banalităţi, despre cunoştinte comune, pe seama cărora obişnuiam să ne amuzam împreuna, despre cum stă cu învaţatul, căci urma să dea (iarasi) la facultate, şi despre tot felul de nimicuri, până când s-a făcut seară de-a binelea şi au ieşit stele peste lac. Mi-a spus că trebuie să plece acasă căci o aşteaptă ai ei cu masa. Ne-am ridicat şi am pornit-o împreuna spre ieşirea din parc. Ne-am despărţit aşa cum ne mai despărţisem de câteva ori, cu câte un zâmbet amar pe faţă, sărutând-ne firav şi timid, ca doi necunoscuţi ale caror buze se ating pentru prima oară. Inainte de a ne despărţi ea a ridicat privirea spre cer şi mi-a arătat cu degetul o constelaţie anume, spunându-mi: „Ea o să fie mereu acolo”. Apoi am urmărit-o cu privirea, îndepărtandu-se, până când s-a pierdut în întuneric pe stradă, înţelegând brusc că n-o s-o mai văd niciodată. M-am debarasat cu o durere surdă de pachetul cu scrisori, înghesuindu-l în primul coş de gunoi care mi-a ieşit în cale, în drum spre hotel, eliberandu-mă astfel de o literatură înutilă, definitiv pierdută. Doamne ce oi fi scris în toate scrisorile alea?

M-am oprit pe terasa hotelului hotărât să mă îmbatat cu lichior Artic (de mentă), ceea ce am şi făcut, revenindu-mi din mahmureală abia a doua zi când coboram din tren, în gara oraşului meu de reşedintă, acum şi el de duioasă amintire.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 10 Comments »

Prima zi de scoală

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 21, 2018

Desi nu-mi amintesc decât cateva secvente din istoria si emotiile primei zile de scoală, tare mi-e teama ca odata ce voi incepe sa scriu despre asta cu greu voi putea sa ma pastrez in frontierele categoriei „proza foarte scurta”.  Cel mai probabil imi va iesi o proza semi-scurta. Nu am cum sa stiu de pe acum daca voi fi mai apoi in stare s-o rescriu mai intr-o varianta esentiala, concisa, punctuala.  Poate voi fi, poate nu, poate se va gasi altcineva s-o esentializeze.  Vreun martor binevoitor , detasat emotional de acea intamplare, aflat „intâmplator” in aria de acoperire a „Povestirilor de Nimic”, s-o gasi sa o aduca din condei la doua-trei randuri de poezie in vers alb.

Experienta mea de prescolar a fost una extrem de redusa, intrucat in perioada cu pricina familia mea era prinsa cu mutarea dintr-un oras in altul. Am fost cateva saptamani la o gradinita in micul orasel in care locuiam, apoi a trebuit sa ne mutam, dar pentru ca resedinta familiei din orasul destinatie nu era gata inca, am locuit o vreme la tara la bunici si am frecventat gradinita de acolo pentru fix o saptamana, rastimp suficient pentru ca mama sa realizeze ca nu este o experienta care sa mi se potriveasca. Dar despre gradinitele mele de draga amintire, alte proze semi-scurte, alta data.

Din debutul acele zile de 15 Septembrie imi regasesc emotiile care ma faceau sa am inima cat un purice dar nu-mi amintesc mai nimic despre cum au decurs acasa pregatirile de dimineata, nici despre drumul pana la scoala, nici de careul festiv din curtea scolii. Amintirile mele despre aceasta zi incep burusc pe culoarul scolii, tinand-o strans de mana pe mama, indreptandu-ne catre clasa. Imi amintesc vanzoleala nebuna, freamatul  si zumzetul colectiv in care eram prins ca-ntr-o curgere de apa. Abia acolo  emotia mea unica si personala, inchisa pana atunci inauntrul pieptului meu, s-a revarsata in afara si s-a contopit cu emotiile celorlalti, parinti si copii, intr-o mare si unica emotie, aceeasi pentru toata lumea. Unii copii plangeau in hohote de parca erau dusi la pierzanie, dar am vazut si parinti stergandu-si lacrimile de-mi venea si mie sa plang de plansul lor. Intuind ca am nevoie de o mica imbarbatare mama mi-a spus: Tu n-o sa plangi. Esti baiat si baietii nu plang (desi vai, si baietii plang, precum si caii se impusca, nu-i asa?). Am confirmat ca nu, nu plang si m-am tinut tare.  Am ajuns in clasa plutind parca si m-am trezit aterizand lin in banca a cincea pe randul de la perete, spre culoar. Pe pupitru ma asteptau abecedarul, cartea de aritmetica si o garoafa rosie.  Apoi parintii care i-au condus pe calatori la pupitre au fost invitati sa plece si sa-si abandoneze odraslele dragi sa se descurce acolo cum or sti, singure in lumea dezlantuita. Mama a pornit spre iesire dar in mod bizar in amintire port imaginea mea, ca si cum eu m-as fi privit, din exterior, vazandu-ma ramanand in banca, din ce in ce mai mic si mai pierdut, de parca s-ar fi produs un transfer de memorie si de amintiri intre mine si mama. Apoi mi-o amintesc pe mama zambind si facandu-mi cu mana inainte de a iesi din clasa. Am ramas uitandu-ma in acea directie. Dupa cateva clipe mama a bagat capul inapoi pe usa si a mai privit inca odata in directia mea, surprinzandu-ma in timp ce-mi stergeam discret lacrimile de la ochi.  Ei, imi mai amintesc eu si alte cateva detalii din prima zi de scoala dar esentialul cam acesta ar fi. Si apoi si asa am folost deja prea multe cuvinte, lungind acest topic dincolo de normele acceptate pe Arca in materie de proza sucurta.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 28 Comments »

(N-)Avem memorie. Cum procedam?

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 19, 2018

Hei, tu. Extrage o zi oarecare, la intamplare, din viata ta si incearca sa-ti amintesti ceva despe ea, orice. Incearca s-o reconstitui, din memorie, sa-i scrii povestea, s-o re-vezi, s-o recapitulezi, s-o retraiesti in minte, cu faptele si cu emotiile ei, ca si cum ai fi Marcel Proust… sau cineva inca mult mai dedicat decat fuse acel Marcel plecat (candva, intr-un prezent irosit) in cautarea timpului pierdut. Ce sanse ai? Aproape niciuna. Accesul la propria ta viata iti este dramatic cenzurat de capriciile memoriei tale.  Dar exista si polul opus. Se zicea ca exista undeva o femeia (defecta?) care este capabila sa-si aminteasca si sa redea cu precizie fiecare zi din viata ei. Ii spui data si ea iti toarna povestea acelei zile, consistent, credibil, cu detalii.  Oare o fi mai bine asa? Tu ce crezi? Cum sa mai traiesti prezentul, cum sa mai ai emotiile asteptarii viitorului când cari in cârca o povara crescatoare a memoriei unui trecut coplesitor? Poate ca este totusi mai bine ca ne amintim doar vag câte ceva, lucruri, fapte, emotii, intamplari, fragmete, cioburi… care ne ingaduie sa construim o imagine (peste timp) a unui entitati bizare, (inconsistenta poate), ce transcende (cu mult) eul clipei, ceea ce suntem, acum, aici. Desigur ca acea imagine (a noastra ?) construita ca un mozaic incomplet si difuz, n-ar prea putea sa fie sursa vreunei proze scurte (chiar daca de incadrat s-ar putea incadra destul de usor la rubrica „Povestiri de Nimic”)… Pentru proze scurte avem la dispozitie zilele speciale (emblematice, memorabile si remarcabile), ale vietii noastre, pe care le putem folosi ca repere ce pot genera astfel de mici povesti si pe care le putem reda in cuvinte potrivite, chiar daca nu suntem nici Marcel Proust, nici femeia cu memorie infinita. Uite de exemplu eu imi amintesc ca azi ziua in care…

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 24 Comments »

15 Septembrie

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 15, 2018

15 Septembrie, o zi plină de semnificaţii cândva. Ziua când începea şcoala, inclusiv şcoala vieţii, o zi plină de prospeţime, de emoţii, de promisiuni. Ziua tuturor începuturilor, a tutoror aşteptărilor şi speranţelor întru atingerea unui deziderat simplu şi banal: fericirea. Astăzi 15 septembrie este o zi ca oricarea alta, cu lumini şi umbre, cu soare pal şi blând, cu dimineţi mirate şi solitare.

Cuprins de un soi de o nelinişte surdă şi fără sens, mă extrag pe mine din mine şi din liniştea (in)comoda a casei, şi plec, foarte devreme, să cumpar pâine, pentru micul dejun. Pe stradă nu e nimeni altcineva decât soarele, de o blândeţe infinită (dacă o exista aşa ceva), zâmbindu-mi cu gura până la urechi de parcă m-ar cunoaşte de undeva. Un cârd de biciclişti (generat spontan, direct din aerul formidabil de dens şi de clar al acestei dimineţi de septembrie) trece în viteză pe lângă mine. Una dintre bicicliste ridică mâna şi-mi strigă: „Bună dimineaţa”. „Bună dimineaţa”, apuc să-i răspund, întorcând capul dupa ea şi exersand din mers efectul Doppler-Fizeau… Ajung la „Patiseria Florentină”, dar probabil că e înca prea devreme ca să fie deschisă. Nu se vede nimeni înauntru, nicio mişcare, dar scaunele sunt aşezate frumos la mese. Imi încerc norocul. Uşa e deschisă. Intru şi mă aşez la o masă. Nu mai este nimeni acolo, niciun client. Sunt singur, singur, singur, ca-ntr-un han departe, doar că nu plouă. Dimpotrivă. Soarele ţine morţis să inunde totul cu o lumină dulce şi blajină care mă forţează să-mi amintesc cuvinte pretenţioase (diafan, de ex). Probabil observand că există clienţi, vânzătoarea a pornit muzica. Din plafon susură discret un blues ce-mi pare vag cunoscut. Cer o cafea şi cafeaua vine având în top o inimioară de caimac atat de frumos conturată că-mi vine să-i fac o poză şi s-o postez pe facebook (bine că n-am cont). Privesc pe geam şi fiecare trecator mi se pare un eveniment, un spectacol, o bucurie în sine. Probabil că om avea ceva în comun, noi aştia de umblam aşa buimaci dimineaţa devreme, sâmbăta, în zilele de 15 ale lunii septembrie… Trag cât pot de cafea, dar până la urmă tot se termină. Trebuie să mă ridic din acel mic paradis de conjunctură şi să-mi caut de drum. Acuma presupun că n-o să mă credeţi (căci nici mie însumi nu mi-a venit să cred), dar în chiar clipa în care dădeam să mă ridic de la masă, din difuzoarele Patiseriei Florentine, a început să se auda Jacques Brel implorând „Ne me quitte pas”. Am rămas ţintuit. Am reuşit cu chiu cu vai să nu izbucnesc în hohote de plâns (mă rog de urlat, am urlat eu ceva acolo, dar numai pe dinăuntru).  Când s-a terminat melodia m-am ridiact şi am plecat spre ieşire. Vânzătoarea mi-a zâmbit şi mi-a spus că-mi urează o zi bună. O zi bună ?! O glumă tristă  sau o realitate subtilă, cine stie…

 

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 75 Comments »

Hai s-o dăm în bară

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 14, 2018

Când ne strangeam destui, si destul de des se intampla asa, jucam fotbal pe trernul de handbal al unui liceu de fete. E-hei ce vremuri. Curtea liceul era inconjurta de garduri mari si grele, pe alocuri consolidate cu sarma ghimpata. Inauntru se aflau cladiri vechi cu arhitectura pretentioasa, pentru ca inainte vreme acolo fusesera gazduite fel de fel de alte institutii, inclusiv cartierele generale ale unor armate din diferite razboaie mondiale. Exista chiar si un turn medieval (despre care se zicea c-ar fi fiind de pe vrema lui Mircea cel batran) si o capela. Acum, in acel interior atat de bine pazit, mai era si caminul de fete (internistele de la liceu, of Doamne), o gradina imensa de zarzavat (pentru cantina liceului), un parc (cu atat de multe feluri de arbori incat ar fi putut fi declarat usor gradina botanica), o curte interioara cu arteziene, ma rog o minune plina de atractii, inclusiv cu un teren de handbal pe bitum, cu porti, numai bun de jucat fotbal 7 pe 7. Cum naiba sa stai departe de asa ceva? N-aveai cum. Mereu saream gardul si ne faceam veacul in interior, pana sa prinda de veste paznicul, care de obicei dormea dus in cabina de la poarta principala, aia care dadea la strada. Cand aparea mosul o zbugheam ca potarnichile pentru a ne intoarce repede inapoi, nu dupa mai mult de o jumatate de ora, cat ii lua mosului sa se lase furat de somn in cabina lui. Dupa o vreme a ajuns sa ne lase in pace, capatandu-ne statutul de tolerati pe terenul de handbal.

Cand nu eram destui pentru un fotbal la doua porti, ori jucam victorie, ori jucam bare. Nu stii cum se joaca bare? Eeee… In spatele uneia dintre porti, la un metru de marginea terenului era zidul unei cladiri cu doua etaje si lata cat tot terenul. Cand trageam la poarta aceea mingea se intorcea mereu inapoi in teren si puteam continua jocul fara sa mai consideram corner sau out de poarta. Cand eram doar patru, cinci, insuficient chiar si pentru o miutza, jucam bare. Puneam mingea la punctul de 7 metri si sutam spre poarta goala incercand sa ochim barele. Bara transversala era de doua puncte, bara laterala de un punct, vinclul de trei puncte. Daca obtineai vreun punct puteai continua sa incerci sa lovesti mingea revenita in teren si sa obtii alte puncte, daca nu continua urmatorul. Oricum si daca loveai si daca nu loveai bara, mingea revenea in teren respinsa de zidul cladirii. In cladire era laboratorul de chimie al liceului de fete. Miercurea de la 2 la 4 erau ore in laborataor, iar pe profa de chimie o deranjau teribil busiturile infundate care se auzeau cand bombardam noi zidul cu mingea de fotbal. Si atunci o trimitea pe laborantå sa ne spuna sa terminam cu galagia. Eeee, ca s-o vedem pe laboranta aia venind sa se ia de noi am fi fost in stare de orice. Era mai sexy decat Brigite Bardot in anii de glorie. Pana la urma si daca eram destui pentru fotbal, miercurea de la doua la patru era musai sa jucam bare si bare jucam, desi taman in acea zi a saptamanii, nu se stie dece, nu prea nimeream barele, ci mai degraba zidul laboratorului de chimie, plin pe interior cu puicute.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 19 Comments »

Premonitii sau premeditari ?

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 10, 2018

  1. Azi: Miezul zilei. Suntem la tara. Tata este in camera cea buna, in fata oglinzii. O oglinda mare, in care te poti vedea în întregime. Se barbiereste. Se barbiereste si plânge. Il aud murmurând: „De ce Doamne? De ce ma pedepsesti?„. Se barbiereste ca sa fie barbierit. Cine stie daca va mai putea sa se barbiereasca mâine, sau poimâine.
    .
  2. Cateva zile in urma: Se însereazå. Suntem la tara. Curtea e plina de lume: neamuri, vecini, prieteni, unchi, matusi, verisori, verisoare, rubedenii mari si mici. Mese intinse. Petrecere mare. Tata a implinit azi 50 de ani si are invitati. Multi. Cheful e pe sfârsite. La un cap de masa sta bunica, mama sarbatoritului. Deodata o auzim zicand asa, mai mult pentru sine: „Deh ma, facusi si tu bairam, dar stai sa vezi ce petrecere o sa fac eu de ziua, mea saptamana viitoare„.
    .
  3. Azi: Dimineata devreme: Bunica nu se simte bine. Fara ca nimic sa fi fost prevestit de cu seara, i s-a facut rau peste noapte (de la stomac), iar acum zace neputincioasa in pat. Tata a plecat dupa doctor. Mama mai are de treaba prin curte si ma roaga sa stau cu ea, ca sa nu ramana singura in casa. Stau stanjenit pe un taburet, langa pat. Nu sunt printre nepotii favoriti ai bunicii, asa ca nu prea aveam exercitiul conversatiilor libere. In genere vorbim doar strictul necesar si numai despre lucruri concrete. Nicio metafizica nu anima relatia mea cu “baba”. Bunica ii intelege si se intelege bine pe nepotii ei de la tara, vorbind cu ei aceeasi limba si avand aceleasi apucaturi. Noi, cei de la oras, suntem mai ciudati, mai greu de inteles si de multumit. Reusesc sa-mi gasesc un inceput de confort in tacerea care se asterne, cand deodata bunica imi face semn cu mana sa vin mai aproape. Vrea sa-mi spuna ceva, dar in starea in care este vorbele ii ies greu si cam bolborosit. “George”, zice ea, pe un ton misterios dar nu grav, ca si cum ar avea de gand sa-mi impartaseasca un mic si nevinovat secret, continuand apoi dupa o pauza prelunga de gandire: “George, io o sa mor.” Nu e speriata, nu e trista sau macar marcata in vreun fel special de acest anunt. Din ton pare mai degraba ca-mi destainuie o decizie secreta, o hotarare pe care a luat-o si despre care simte nevoia sa vorbesaca, cu cineva care s-o asculte si care insa sa n-o dea de gol. Si, dintre toti nepotii, tocmai eu, cel de la oras, se intampla sa ma aflu prin preajma. “Ei, cum o sa mori bunică!?”, ii zic eu, straduindu-ma sa pastrez un ton neutru. “Sa vezi tu George, c-o sa mor”, adauga ea cu convingere si parca cu o speranta ascunsa, speranta ca nu i se vor baga bete-n roate in aducerea hotararii la bun sfarsit. Eliberata de secretul pe care-l voia transmis in lume (ca sa se stie in lume ca ea n-a fost târata de moarte in neant, asa pe nepregatite, fara stirea si fara voia ei), s-a intors impacata in tacerea ei.
    .
  4. Cateva luni in urma: (va urma AICI)
    .
  5. Azi: Dupa-amiaza: Doctorita i-a facut bunicii o injectie si ne-a spus s-o lasam sa se odihneasca, iar mai tarziu sa incercam sa-i dam supa de pui. Totusi vestea ca este bolnava la pat s-a raspandit cu usurinta in sat, ceea ce in traducere spontana a insemnat ca „Da’ Ritza trage sa moara” asa ca vecinii si rudele n-au intarziat sa apara aglomerand camera si intreband care cum si pe cine, inclusiv pe bunica, despre cum se simte. Bunica a raspuns catorva, mai pe alese, apoi s-a incordat un pic, sufletul i s-a ridicat in capul pietului, si, dupa o mica sfortare a iesit afara si dus a fost, lasand in urma un trup firav si inert. Noi, copiii, am auzit de afara, din curte, vaietul terifiant produs de martorii aflati in incapere si am inteles ca bunica a murit. Fara nicio vorba am inceput sa plangem, privindu-ne printre lacrimi unii pe altii.
    .
  6. Trei zile mai tarziu: Ar fi trebuit sa fie ziua ziua bunicii. Astazi este inmormantarea ei. Nasterea si moartea. Petrecere mare. Cu gornisti. Curtea e plina de lume. Mesele improvizate ramase de saptamana trecuta sunt folosite pentru pomana. Au fost adaugate alte mese mici pentru copii. Se asteapta in mai multe serii, oamenii vin se aseaza la masa, la pomana pentru sufletul moartei, beau, mananca, apoi se ridica pentru a lasa locul altora.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 34 Comments »

Deplasare spre roșu

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 7, 2018

There are days when I feel the expansion of the universe directly with the soul,
and then I am overwhelmed by the feeling of the infinite among us.
The stock market of sentiments that trades our shares
is about to collapse
under the weight of this insinuated infinite.
I have to disconnect once again the soul’s antennae
from listening to this bizarre cosmos,
populated with darkness,
foolishness
and false impressions come from infinite minus,
as if coming from nowhere,
while silently contemplating your red-shift
through spaces.
Sunt zile când simt dilatarea universului direct cu sufletul,
iar apoi sunt copleșit de sentimentul infinitului dintre noi.
Piața bursieră a sentimentelor care tranzacționează acțiunile noastre
este pe cale să se prăbușească
sub apăsarea acestui infinit insinuat.
Trebuie să deconectez încă o dată antenele sufletului
de la ascultarea acestui cosmos bizar,
populat cu tăcere,
întuneric
și false impresii venite de la minus infinit,
ca și cum ar veni de nicăieri,
în timp ce contemplu, în liniște, deplasarea ta spre roșu
prin spatii.

Update: Cu ajutorul incredibilei cinefile Ana Ayana am descoperit o ilustrare admirabila (de lung metraj) a prozei scurte botezata aci „Deplasarea spre rosu”.

P.S. Si apropos de filme bune, le-as recomanda tuturor sa treaca in revista blogul despre filme al Anei Ayana si sa se inspire din propunerile facute de d-ei. Daca filmul este apreciat acolo cu o nota mai mare de 8, si nu l-ai vazut inca, apoi este musai sa-l vezi. 🙂

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 15 Comments »

Autobuzul copilariei

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 4, 2018

In copilarie, intotdeauna cand mergeam sau ma intorceam de la tara, aveam grija sa stau in autobuz pe partea potrivita ca sa pot vadea epava unui alt abutobuz, abandunat candva, demult, la marginea drumului, autobuzul copilariei mistuindu-se incet, incet, in neant.

Posted in Arcaluigoeologie | 21 Comments »

Viata ca un salon

Posted by Arca lui Goe pe august 30, 2018

Viaţa ca (ntr-) un Saloon. De/veniri. Capricii literare. Numai si numai literare.

Se dedica tuturor instantierilor d-nei X, raspandite pe la poluri… (cand nord, cand sud…) adica celor doua variante extreme ale acestei misterioase d-ne X. (ura si iubire)…

 

We will eventulay wake up in a winter away, suddenly illuminated by the brilliance of eternal snow of Northen Pole, the cold of the bones, and the painfull absence of memories that we have not built in the meantime, over the summer, over the autumn…

Intr-o bună zi,
dintr-o noapte bună,
dl.X. a băgat de seamă
ca soţia sa îi este ca o soră…

medicală…

din România.

Dl.X a mai constatat că-şi duce viaţa de saloon,
Ca-ntr-un cuib de cuci şi că…
se poate şi mai rău,
Mult mai rău,
Abrupt…
O viaţă ca o pradă,
Dar, cuminte, n-a gasit în asta nicio consolare.

Si atunci, dl.X. a ex-clamat cu uimire: Verrreee! Si asta e tot (?!).

P.S. Dl.Preda (mai firoscos din fire) ar fi zis că dacă dragoste nu e nimic nu e,
iar Alfred (jarry) ar fi mormăit: că chiar madame Ubu, că urât mai miroase…

 

Concluzie: decat soră mai bine vară. O vară fierbinte, caniculară am putea zice… Lunga vară fierbinte, vară şi fum… vara noastră se va sfârsi… iar toamna ne va sări…  Ne-om trezi într-o iarna oarecare, iluminaţi deodată de stralucirea zăpezilor veşnice,  de la poluri, de frigul din oase, şi de absenta dureroasă a amintirilor pe care nu le-am mai construit între timp, peste vară, peste toamnă…

 

Posted in Imperiul Cuvintelor, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 23 Comments »

So-ci-etate

Posted by Arca lui Goe pe august 28, 2018

Ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte, citind frazele care urmeaza te astepti poate la o intamplare petrecuta aevea, ecranizabila, redata succinct, aci, pe verticala epica a petrecerii respective. Nu. Nici vorba de asa ceva. Miezul intamplarii care se va substantializa in continuare (caci despre o intamplare este vorba) nu are nicio consistenta epica, si prin urmare niciun regizor n-ar putea sa faca ad-litteram din ea un film (de foarte scurt metraj, asa dupa cum ar fi putut sa faca foarte simplu din „Prisul Vesel”) decat poate cu pretul unor noi transformari artistice dramatice, musai metamorfice si subtile, precum cele care prefac scârboasenia unei omizi paroase si șleampete in splendoarea unui fluture gingas si elegant. Te invit asadar sa-ti imaginezi ca esti (ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte) un regizor care are ca tema de concurs ecranizarea urmatoarei proze foarte scurte.

Calatorind intr-un autobuz fara ferestre, plin de lume, domnul G. (aflandu-se visator, in plina visare) contempla minimal universul exterior, impartindu-si, in egalå masurå, bruma de atentie activa disponibila, atat peisajului misacator de afara, cat si societatii statice din autobuz, insa fara rezultate emotionale sau epice notabile. La prima avedere nimic anume de consemnat, in absenta vreunui efort de imaginatie remarcabil care sa sporeasca, cat de cat, precara realitate a unei calatorii facuta intr-un autobuz fara ferestre, plin de lume… prin lume… Minimalismul momentului (care nu-l solicita niciun pic pe dl.G) ar fi putut oferi ocazia unor reverii interioare mai consistente, doar ca si in acea dimensiune a sinelui sau, dl.G. motzaia intr-o stare calma si plutitoare… leganat de valuri ontologice foarte, foarte line, produse de radiatia de fond remanenta de la facerea lumii, supra-numita  (nu se stie de ce) Big-Bang. Am putea zice (citand un clasic cvasi-anonim) ca dl. G. era suspendat confortabil intre metafizica si clitoris, fara alte pretentii epistemologice de la lume, fata cu momentul respectiv, plasat la un pol sud al continuumului spatio-temporal, cand, deodata (caci nimic nu se intampla altfel decat deodata), mintea d-lui G. se agåtå de sonoritatea misterioasa si bizara (daca stai sa te gandesti, si te invit sa stai) a cuvantului „societate”. Societatile umane sunt instantieri banale (relativ la pozitia observatorilor umani) ale acestei clase stranii: societatea.  Ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte, nu voi incerca sa te terorizez teoretizând despre semnificata ampla si cuprinzatore a ceea ce ar putea sa insemne acest cuvand (explicitat vag in dictionare), dar voi incerca pur si simplu sa enumar cateva exemple de societati, (ca multimi foarte mari, numarabile, de elemente cvasi-independente, capabile de interactiuni bilaterale, de comunicare, perpetuare si extindere spre infinit). Societatea umana e una. Societatea albinelor e alta. Societatea furnicilor, a delfinilor, a bancurilor de pesti, si altele similare sunt fiecare altceva, dar tot societati. Societatea unui lan de grâu sau a unui pâlc de copaci. Societatea macilor dintr-un lan de grâu. Societatea firelor de iarba. Societatea râmelor. Societatiile bacteriilor din intestinal tau. Societatea focurilor care incendiaza o padure sau un oras. Societatile stelare. Galaxia.  Toate societatile sunt spectaculoase daca reusesti sa intelegi cum functioneaza, sa le intelegi extazul si agonia, destinul, vibratia, emotia interioara care le anima in relatia fiecarui ins cu alt ins din interiorul acelei societati. Incearca (ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte) sa intelegi in acest fel, in adanc, o societate aleasa la intamplare, de exemplu societatea focurilor care incendiaza case, orase, biblioteci, paduri, suflete… Sau, daca nu poti asta, macar societatea mirabilå a unui musuroi de furnici… Sau (chiar) societatea din care faci parte, caci, indiferent cine sau ce ai fi (ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte) musai sa faci si tu parte dintr-o societate… cel putin una. N-ai cum altfel…

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 30 Comments »

Parisul vesel

Posted by Arca lui Goe pe august 18, 2018

Un tânăr suplu și  elegant, îmbrăcat în alb, își  ia un elan considerabil și sare. Mintea mea refuză pe moment să înțeleagă ce se întâmplă și îmi furnizează instantaneu o explicație banală: Iată ce scurtătură a găsit individul ăsta ca să ajungă pe peronul de vizavi. Doar că explicația livrată spontan de buna mea minte este valabilă, vai, numai pentru o clipă infinit mică. După o scurtă plutire prin aer, timpul îngheață, iar tânărul se întâlnește în zborul său cu metroul care tocmai intra în stație, cu mare viteză. Deodata, pe loc, nimic nu mai mișcă în univers. Separați de parbrizul locomotivei, zburătorul și mecanicul se uită mirați, pentru o eternitate, unul la altul, ochi în ochi, încleștați în îmbrățișarea unei priviri mortale și fără sfârșit. Timpul nemilos începe însă sa curgă iarăși, brusc, abrupt, și tânărul este rostogolit, ca o păpușă de cârpe, jos, pe șine, sub roțile metroului. Trenul frânează inutil, cu un țiuit prelung și insuportabil, care însă nu poate acoperi țipătul ascuțit al unei femei necunoscute (mama universală), aflată întâmplător acolo, pe peron. Apoi din nou tăcere și nemișcare. O veșnicie. Cumva, într-un târziu, timpul se smulge înca odată din înțepenire, avansând scremut și discontinuu, cu icnete bizare, pentru a oferi curioșilor priveliștea unui manechin contorsionat, rămășițele în roșu și alb ale fostul zburător. Ca la o comandă, neauzită dar subînțeleasă, martorii părăsesc scena, în grabă, în liniște, în cadență parcă, fără vorbă, cu capetele plecate.  Rămâne peronul sinistru și gol, iar în locomotivă mecanicul trenului, singur, să se descurce cum o ști mai departe.     

Imaginile mă urmăresc obsesiv pentru câteva zile. Le povestesc unor prieteni parizieni care mă văd a fi tulburat, și ei găsesc de cuviință să mă liniștească, spunând-mi sa nu mă îngrijorez prea tare caci e o întâmplare banală, care se repeta destul de des la Paris, în orașul luminilor, și cu care te obișnuiești. Totuși, daca stai sa te gândești, este destul de greu de închipuit ce anume l-ar putea face pe un tânăr suplu si elegant, care locuiește la Paris, să se sinucidă.  Trebuie să fi fost vorba despre o traducere în amor, cam ca în cazul lui nenea Anghelache, altminteri nu și nu. Mare chestie și amorul ăsta. Nu crezi?  Oare și Alexandru Macedon o fi suferit din dragoste? 

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 38 Comments »

Nişte atingeri

Posted by Arca lui Goe pe august 14, 2018

Pas în Doi, un film pe care, înainte de a-l vedea, mi l-a povestit o iubita de o vară la mare. Apoi l-am văzut şi revăzut. Fără iubita de la mare. Să-l vedeţi şi revedeţi şi voi. Cu cine vreţi. Despre film şi despre Anda Onesa altadată, în altă proză scurtă. Acum vreau să insist pe o secvenţă insignifiantă din film. Un personaj cu totul şi cu totul secundar (Dodo), un tip cuminte, cumsecade, timid şi bleguţ se însoară. Balul buralacilor este o masă la cantina fabricii, cu caţiva colegi. Ghiţă îl sfătuieşte să nu-şi bată nevasta (că nu se cade, indiferent ce-ar face femeia să n-o baţi). „Fiara” Dodo, promite să n-o bată. Apare şi mireasa care pare a fi în control total, lundu-l pe sus pe bietul Dodo, care nu mişcă în front. In urma lui un coleg îi striga „Să n-o baţi Dodo, să n-o baţi!”. A ironie sau a îndemn (nu se ştie)…

La câţiva ani distanţă ne bălăceam într-un lac şi ascultam muzică simfonică dată pe foarte tare, difuzată de la debarcader. La ora doua fix DJ-ul schimbă muzica de la clasic la pre-modern… Queen – Bohemian Rhapsody… Fără absolut nicio legatură (oare?), brusc începe o ploaie torenţială înspăimântătoare…  Bălăceala noastră capătă accente apoteotice. Se rup norii. Apa lacului fierbe parcă sub torentele care cad din cer. Uşor totul este învăluit în pulbere fină şi ceaţă. Ne cuprinde aşa un soi de teamă şi ieşim unul câte unul din apă. Ca să nu ne ude ploaia. Câţiva curajoşi sunt încă departe pe lac. Abia îi mai distingem prin ceaţa produsă de ploaia torenţială la întâlnirea apei cu apa. Dincolo de huruitul admirabil al ploii biciuind suprafaţa lacului, la concurenţă cu Freddie Mercury (care susţine destul de convingator că Show must go on) nu se aude nimic. Este, aş putea spune, o tăcere deplină. Ne îngrijorăm pentru cei pierduţi în larg. In special un băiat care nu ştie să înoate se agită disperat pe mal pentru că prietena lui este singură, undeva în mijlocul lacului. La o oarecare distanţă este un pescar cu barca. Tânărul urlă cât îl ţin plămânii la pescar cerându-i (din semne) să se ducă cu barca spre prietena lui care pare în dificultate pe lac. Pescarul întelege cu chiu cu vai şi începe să vâslească într-acolo. Mai are un pic şi ajunge. E la doar câţiva metri. Apoi se opreşte şi începe să vâslească în altă direcţie. Tânărul înebuneşte şi urlă la el ca disperatul. Pescarul se apropie din nou de sărmana fata apoi iaraşi o porneşte în alta direcţie dând a lehamite din mâini. Fata nu voia cu niciun chip să fie salvată. Se bucura nebuneşte de ploaia aceea şi nu intelegea de ce pescarul ţine musai s-o salveze, cerându-i acestuia s-o lase în pace. Intr-un final începe să înoate spre mal. Când este la vreo cincizeci de metri, câţiva curajoşi din grup sar dupa ea… s-o ajute (!).  Ajungându-i  în preajmă unul îi povesteşte despre disperarea iubitului ei care priveşte neputincios şi nedumerit de pe mal… Când ajunge destul de aproape ca să poată fi auzită fata îi strigă prietenului ei „Te iubesc, să nu mă baţi!”.  Probabil că şi pe acel iubit îl chema tot Dodo.

Dacă vă stă la îndemână vă recomand cât se poate de insistent să faceţi măcar o dată în viaţă, o baie într-un lac, pe o ploaie torenţială, cu spume, în timp ce, de undeva din cer, se aude la maximum „Show must go on”.  Vă promit că veţi rămâne cu o amintire de neuitat.

Punct de plecare AICI

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 9 Comments »

Partea amuzantă a unor semnale triste…

Posted by Arca lui Goe pe august 9, 2018

Cândva prin anul 1900 toamna, într-o vară, dl.X, pasager în autobuz, a fost fără voie, martor amuzat al unei discuţii între două tinere domniţe.

„Ce mai faci tu? Nu te-am văzut de un car de vreme!” „Ce să fac tu, m-am măritat şi am copil mic, stau mai mult pe acasă.” „Păi parcă făceai liceul la seral.” „Da, tu dar nu m-am mai dus că n-am mai avut timp şi nici chef. Da’ acum îmi pare rău.” „Da’ de ce, tu?” „Aa, păi era mişto la liceu cu colegii. Mai ales la ora de biologie cu profa aia haioasă. O scotea pe Monica la lecţie şi ne pişam pe noi de râs. O întreba ce sunt genele, şi aia arăta cu degetul pe la ochi, şi nu erau alea tu, şi ce ne mai râdeam…”

Ceva mai târziu, în alt an (cam prin 1900 toamna), tot într-o vara, dl.X, pasager în autobuz (acelaşi autobuz),  a fost fără voie, martor amuzat al unei discuţii între (alte) două tinere domniţe.

„Ce mai faci tu? Nu te-am văzut de un car de vreme!” „Ce să fac tu, sunt ocupata, cu familia, cu serviciu’.”Da’ ce tu, te-ai angajat? Unde lucrezi?” „Lucrez la spital fată, sunt infirmieră.” „Si cum e? Nu e nasol?” „Eee, ba da, la început a fost nasol, dar acuma m-am obişnuit. Dupa ce m-am angajat, când am fost în prima tura de noapte i s-a făcut rău la o babă din salon. Doctorul de gardă dormea. M-am dus să-l trezesc, dar până să se scoale ăla, baba a murit. Io m-am pus pe plâns. Doctorul a început să râdă şi m-a întrebat: Ce-ai fată nu ţi-e bine?  Da’, acuma m-am obişnuit. Când mai moare câte unul doctorul mă întreabă: Acuma ce faci, nu mai boceşti? Nu, dom’doctor zic io, şi ne spargem amândoi de râs.”

Ca de obicei, d-lui X, i s-a năzărit că între cele două întâmplări  din autobuz, ambele avându-l ca martor (inocent? întamplator?) există cumva o conexiune secretă, un scurtcircuit meta-fizic…  O fi? N-o fi? Cine stie?…

Posted in Imperiul Cuvintelor, Intrebari la care Goe nu primi raspuns!, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 11 Comments »

5 August. Moartea unei Duminici.

Posted by Arca lui Goe pe august 5, 2018

A mai murit încă o duminică înainte de a se naște, asasinată în burta mamei ei. Crima a fost premeditată și s-a produs în noaptea de sâmbătă spre luni, înainte de miezul nopții. Criminali niciodată prinși si niciodată dovediți au înscenat o strangulare accidentală cu cordonul ombilical. Alții susțin că nenăscuta duminică s-ar fi sinucis, din teama dezamăgirilor din dragoste. Cert este că duminica a murit. Păcat de ea. Se anunța a fi o splendidă duminică de vară, frumoasă ca o fată mare plină de speranțe și promisiuni. A murit pe întuneric, fără martori și fără lumânare, ne botezată și ne alintată de nimeni.  A fost înmormântă pe ascuns, fără slujbă și fără alai, direct în pământ, înfășurată în propriile-i aripi. Fie-i țărâna ușoară și veșnicia plăcută. O duminică ce nici n-a existat, din colecția duminicilor fără rost.

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 20 Comments »

Munca apei

Posted by Arca lui Goe pe august 3, 2018

Days after days, after days,
in my life, empty days,
because I can’t get enough you in them.
And each day with too little of you in it is a lost day.
Forever. Inexorable lost.
Irretrievable lost days.
Zi după zi, după zi,
în viața mea, zile goale,
pentru c
ă nu pot avea destul din tine în ele.
Fiecare zi cu prea puțin tu în ea este o zi pierdut
ă.
Pentru totdeauna. Inexorabil pierdut
ă.
Zile pierdute irecuperabil.

 

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 6 Comments »

Viaţa pe larg. Roman.

Posted by Arca lui Goe pe august 1, 2018

Ilie (omul). S-a născut la ţară. Și a murit la ţară. In exact acelaşi loc de pe fata Pământului, în aceeaşi  curte, la nici un metru distanţă.  De foarte tânăr şi până la bătrâneţe a umblat prin multe locuri şi a locuit la oraş, departe de casă. A trait 89 de ani şi încă o zi. In toată viaţa sa, spre mirarea şi amuzamentul copiilor săi, când mergeau în vizită la ţara el spunea că se duce pe acasă. Acesta a fost singurul înţeles al vieţii lui: întoarcerea. In rest, Ilie (omul) a fost mereu, până la sfârşit, egalul lui Ivan Ilici (personajul). Tu, cititorule, cum stai?

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 4 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: