(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Champion’s Glory, by William Shakespeare Redivivus

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 29, 2023

Champion’s Glory: Novak Djokovic’s Triumphant Rise to a 10th Australia Open Title

Triumful campionului: Înălțarea victorioasă a lui Novak Djokovic la al 10-lea său titlu la Openul Australiei

Tis a tale of tennis grandeur, of skill and grace,
Where Novak Djokovic, in form and pace,
Claimed his tenth crown in Australia’s land,
And thus, his 22nd Grand Slam doth stand.

The court was set, the stage was bright,
And all did gather with great delight,
To see the best in tennis play,
And decide the victor of this day.

The first set saw both players strong,
With shots that echoed clear and long,
But ‘twas Djokovic who had the lead,
And took the first set with skill indeed.

The second set was closely fought,
And both players struggled naught,
But the Serbian proved his might,
And took the second set with great delight.

The third set saw the challenger rise,
With shots that seemed to reach the skies,
But ‘twas not enough, for Djokovic was wise,
And held his ground with poise and grace, to his prize.

And thus, with victory in hand,
Djokovic took his tenth command,
Of Australia Open, a great feat,
And a reminder of his tennis mastery, complete.

So let this tale be told with pride,
Of a champion, strong and tried,
Who proved his worth on tennis’ court,
And solidified his place in sport.  
Este o poveste de grandoare a tenisului, de abilitate și grație,
Unde Novak Djokovic, în formă și ritm,
A revendicat a zecea sa coroană în țara Australiei,
Și astfel, al 22-lea său Grand Slam se înalță.

Terenul era setat, scena era strălucitoare,
Și toți s-au adunat cu mare bucurie,
Pentru a vedea cei mai buni jucători de tenis,
Și pentru a decide câștigătorul acestei zile.

Primul set a văzut ambii jucători puternici,
Cu lovituri care răsunau clare și lungi,
Dar a fost Djokovic cel care avea avantajul,
Și a luat primul set cu pricepere într-adevăr.

Al doilea set a fost disputat strâns,
Și ambii jucători au luptat fără oprire,
Dar sârbul a dovedit puterea sa,
Și a luat al doilea set cu mare bucurie.

Al treilea set a văzut urmăritorul în ascensiune,
Cu lovituri care păreau să atingă cerul,
Dar nu a fost suficient, pentru că Djokovic era înțelept,
Și și-a păstrat poziția cu măiestrie și grație, către premiul său.

Și astfel, cu victoria în mână,
Djokovic a luat a zecea sa comandă,
La Openul Australiei, o performanță mare,
Și un amintitor al măiestriei sale la tenis, complet.

Așa să fie povestită această istorie cu mândrie,
A unui campion, puternic și încercat,
Care a dovedit valoarea sa pe terenul de tenis,
Și a solidificat locul său în sport.  

Sonet by William Shakespeare Redivivus, translated by Goe the Cronicar. 🙂

Recomandare de lectura: AUSTRALIA, ETERNA TERRA NOVAK (de Radu Hângănuț)

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , | 2 Comments »

Nimic

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 25, 2023

If you could un-invent something, what would it be?

adică Totul.

… focul?, vorbitul? roata?, scrisul? banii?, munca? religia?, alcoolul?, praful de pușcă?, tutunul?, legea a doua a termodinamicii?, drogurile?, anti-concepționale?, viagra?, cafeaua?, bomba atomică?, sărutul franțuzesc?, telescopul?, microscopul?, internetul?, Bitcoin-ul?, inteligenta artificială? …

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: | 49 Comments »

Gena Galilei

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 19, 2023

Aceasta este încă o tentativa eșuată de proză scurtă, produsă automat de către pseudo-generatorul „ChatGPT”, aflat undeva în mintea creatorului de pre-text pe Arca lui Goe. In cazul în care citești textul acestei proze scurte, calificată aprioric, într-un moment de luciditate optativ-anticipativă, în categoria eșec, nu trebuie să te simți vexat sau agresat în vreun fel, întrucât textul nu ți se adresează si nu ești deloc vizat ca public țintă. Acest text nu este adresat, nici direct, nici indirect, niciunuia dintre cititorii săi. Mesajul (ratat), conținut în acest text (fragil sub aspect logic), este în mod categoric adresat ne-cititorilor, si încă nu tuturor acelora, ci doar unei mici părți anume dintre cei care nu-l vor fi citit/citind, si cărora mesajul le va (fi) parveni(t) (în ulterioritate), ca simplă confirmare/validarea a conținutului, în posesia căruia (ei) sunt deja, ca purtători ai genei Galilei. Urmare a faptului că textul este scris într-un vernacular zonal, trebuie luată în considerare reducerea corespunzătoarea a mulțimii adresanților ne-cititori, dintre cei cunoscători ai limbii române. Este foarte posibil ca mulțimea rezultată în urma acestor intersecții să se dovedească a fi în cele din urmă mulțimea vidă, ceea ce rămâne însă un fapt neesențial. Dacă (însă) (iată) citești acest text, fie si doar parțial, atunci nu, nu e pentru tine, iar dacă ai citit (deja) până aici, nu mai contează deloc ce faci mai departe, întrucât te-ai auto-eliminat din ecuație. Pa.

„Acum”, ca întotdeauna, în timpul lor liber, excedentar, disponibil după îndeplinirea minimală a ritualurilor (obligațiilor) biologice si sociale, adică în majoritatea timpului lor, oamenii se ocupă, pe dinăuntru si pe dinafară, în intimitate si în public, în minte si în suflet, cu divertismentul si poveștile… cu ficțiunile. Oamenii sunt dependenți de acest viciu: imaginarul. Lipsiți de orice atașament la realitate, oamenii se refugiază perpetuu în imaginar, de la tinerețe pân’ la bătrânețe, fiind condiționați genetic în acest sens (de gena închipuirii). Suntem în mod iremediabil si preponderent niște închipuiți. Măsura în care reușim să rămânem consistenți, mai mult sau mai puțin profund, în raport cu poveștile (ficțiunile) pe care le alimentam (activ sau pasiv, ca autori sau ca spectatori), care ne definesc, ne conțin si ne consumă, este exact ceea ce ne conferă autenticitate si identitate. Suntem exact poveștile în care ne integram, iar intensitatea cu care ne trăim viețile se referă doar la cât de mult luăm în serios poveștile respective si la cât de auto-convingători putem fi ca parte a acelor povești. Este criteriul care ne împarte în visători serioși, dedicați, talentați, sau (dimpotrivă) netalentați si neserioși, superficiali sau blazați. (In paranteza fie spus, acuma, după cum poate bine știi si tu, pot exista o multitudine de condiții nefavorabile si obstacole exterioare, sau, sau/si, defecte (interioare, sufletești) de fabricație, care ne îngreunează accesul la poveștile potrivite/cuvenite, ceea ce ne forțează la tot felul de compromisuri si improvizații. Alteori snobismul si/sau tentația facilului ne împing spre povesti nepotrivite, la dedublări periculoase si/sau la disonanță cognitivă, am încheiat paranteza). Cert este că pentru a te putea cunoaște, cât de cât, trebuie să știu cu ce povești îmi umbli si cât de tare crezi în ele. Ca să putem fi si prieteni (sau măcar inamici) trebuie să avem în comun măcar câteva dintre poveștile la care suntem abonați/arondați. Altminteri nu si nu, rămânem cum am fost: incompatibili, indiferenți… Fiecare cu poveștile lui, cu satisfacțiile lui, cu succesul sau cu eșecul lui (ca povestitor, ca erou de poveste sau ca martor),

Majoritățile nu posedă gena Galilei, dar cei care o au (niște mutanți), fie ca actori, fie ca spectatori, aproape că sunt din alta specie: homo cosmicus.

Călare pe animalul din el însuși stă, mândru, omul, pe care munca l-a făcut. Animalul si muncitorul există si se manifestă, la bază, iar deasupra acestora, în straturi concentrice poveștile care fac omul să fie om.

Pe treapta cea mai de jos a gamei – homo misticus, captiv dogmei. Povestea lui, religia, o fraza de dânșii inventată. O poveste în format fix (in câteva variante), care asigura confort (mental), odihnă, pace, simplitate si mântuire celor (sincer) arondați. Gena pioșeniei mistice poate fi stimulată si pe cale chimică (cel mai eficient cu psihedelice). (…) Grozăvia cea mare a celor din aceasta poveste este ideea lor fixă că l-ar poseda pe Dumnezeu… si că astfel pot să-l invoce, evoce, povestească, vorbească, ca si când l-ar cunoaște. (…)

Urmează (în ordine ascendentă) homo filozoficus, cel cu lumea cea gândită. Se mișcă într-un cadru mai larg, decât cel precedent dar clor din branșă nu li se asigură confort (mental), odihnă, pace, simplitate si mântuire celor arondați. Li se oferă în schimb, cu generozitate, ideea că ar fi fiind deștepții, inteligenți, sofisticați, si ca astfel sunt capabili sa reconstituie lumea (universul) din minte, prin gândire, pe cale logică (o trufie). Grozăvia cea mare este că orice filozofie nu-i decât un sofism, o joacă intelectuală. (…)

Deasupra filozofilor se afla homo artisticus – o minune, „poeții” si martorii lor. Au moștenit de la Dumnezeu abilitatea de a crea, de a îmbogăți si ameliora lumea cu opere, capodopere, spectacole, emoții. O lume deschisă. Se ocupă cu frumusețea, nu cu adevărul. Grozăvia cea mare este că „beauty is in the eye of the beholder”.

Pe treapta următoare (cea mai de sus) se află homo tehnologicus. Inventatorii, descoperitorii (ingineri, meșteșugari), care au descoperit-inventat focul, roata, scrisul, … telefonul, radioul, televiziunea, internetul si inteligenta artificială. Au adus omenirea aici unde este, ei si nimeni altcineva, au asigurat progresul omenirii si cadru de joacă tuturor celorlalte povești. Grozăvia cea mare este că pot scufunda lumea (omenirea).

Si pentru că (parcă) mai lipsea ceva din peisaj, mai exista încă o categorie, cea mai bizară si mai eterică dintre toate, omuleții cu gena Galiei, homo cosmicus, cei mai visători, cei care se ocupa cu niște povesti numite fizică si matematică fundamentale, pe scurt cu cosmologia. Niște inofensivi. Grozăvia cea mare este că n-au cum s-o scoată la capăt, de la ei încolo începând nemărginirea. Nu se ocupă cu infinitul dar se ocupă cu toate care se văd de aici până la infinit. Despre poveștile celor care posedă gena Galilei cred ca ar merita să poarte o discuite (cu martori) cei din publicul țintă al acestei proze scurte. Voi încerca să le iau sau să le dau cuvântul. Pas cu pas.

Se pare că (pe) undeva (nu se stie (pe) unde si de ce) cineva (nu se stie cine si cum) a făcut niște „măsurători”, observând pur si simplu niște fragmente de univers aflate (pare-se) în entanglement cuantic cu piesele puzzle-ui de aici de pe Arca lui Goe. Ca „urmare” (Doamne iartă-mă, că nu-i vorba de nicio relație cauzală aici), ne-a parvenit spontan o observație critică despre niște omisiuni notabile pe care le-aș fi comis în tipologiile umane înșirate. Cică ar lipsi la apel (1) homo militaris (care se ocupă si/sau pre-ocupă cu războaiele si militarismul), (2) homo politicus – care e clar că se ocupă cu „de toate” (aici intră si chibiții, zoon polikon, electorat, militanți, gură-cască), (3) homo atleticus – care se ocupă de sport sau care face gălăgie la galerie, si, de asemenea, (4) homo bancherus care se ocupa cu banii, finanțele, monedele, si chiar cu numismatica. Presupun că prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, ar putea (dacă si-ar pune mintea, si si-ar pune-o dacă ar fi cazul, dar nu e) să sesizeze că cele patru categorii, aparent omise explicit din prelegere, sunt de fapt incluse implicit, fiind variante, arome, ale categoriilor deja menționate. Cei cu războiul sunt o subspecie a celor cu religia (nu există niciun război fără Dumnezeu). Cei cu politica derivă direct din filozofi (fiind de fapt niște filozofi mai rudimentari dar (si) mai vicleni/șmecheri). Sportivii sunt (tot) artiști (e destul de clar), iar finanțiștii sunt si ei niște tehnologi. Deci nu, n-am omis pe nimeni. Sau… nu cumva… ?!

Posted in Arcaluigoeologie, Maruntisuri fundamentale, Parerea lui Goe, Povestiri de nimic | Etichetat: , , , , , , , , , | 51 Comments »

Emi

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 15, 2023

N’est cu…

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,[3][4][5][6] BotoșaniMoldova – d. 15 iunie 1889,[3] BucureștiRomânia) a fost un poetprozator și jurnalist român, considerat, în general, ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română.[7] 

A publicat un singur volum antum, Poesii, compus din poemele publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri literare a societății Junimea, din care Eminescu făcea parte.[8][9] Printre operele notabile se numără LuceafărulOdă (în metru antic) și cele cinci Scrisori (IIIIIIIV și V).[10]

Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni din metafizicămitologiefilosofie și istorie, pe când proza sa conține și elemente sociologice.[10][11] Temele recurente din opera sa sunt natura, temă tipică romantismului, care în cazul lui Eminescu este privită prin prisma folclorului autohton, dragostea, uneori violentă, alteori intimă sau neîmpărtășită, naștereamoarteacosmosul și condiția geniului.[10][12]

S-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se în adolescență la Cernăuți pentru a urma cursurile gimnaziale unde, la vârsta de 16 ani, a publicat primul poem, De-aș avea.[13] La vârsta de 19 ani a început studiul filozofiei la Universitatea din Viena, unde a întâlnit scrierile unor autori care îi vor influența puternic opera, precum PlatonSpinozaLeibnizKantRousseau și Schopenhauer, dar și filozofia orientală prin opere precum RamayanaMahābhārata și Vedele.[11][14] Tot în această perioadă începe să publice în revista Convorbiri literare.[15] La 22 de ani a plecat la Berlin pentru a-și continua studiile.[16]

Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial la Iași.[17] Activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și 1877, la Curierul de Iași, iar din 1877 la Timpul, oficiosul Partidului Conservator, față de care Eminescu era apropiat ideologic.[18] Articolele de gazetă urmau linia filozofică adoptată de autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind un susținător al orânduirii sociale din naștere, al naționalismului xenofobantisemit și belicos și un oponent al liberalismului burghez.[18][19][20] Viziunea sa era relativ comună autorilor naționaliști europeni ai vremii.[19][20]

Epuizat de munca de zi cu zi și probabil suferind de tulburare bipolară, Eminescu s-a retras din gazetărie în iunie 1883.[21][22] În urma unei căderi nervoase în anul 1886, probleme sale de sănătate mintală au fost interpretate, probabil eronat, ca simptome de neurosifilis, poetul fiind tratat cu injecții de clorură de mercur.[21][23][24] Eminescu a murit la 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, fiind înmormântat două zile mai târziu la cimitirul Bellu din București. Moartea a fost datorată, cel mai probabil, intoxicației cu mercur.[23][25][24] Manuscrisele lui Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în anul 1902.[26] A fost ales membru al Academiei Române post-mortem în anul 1948.[27] (sursa Wikipedia)

O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ti trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit?
Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fãsie,
Vreo o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Si când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,
O să-si bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite, așezat si el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântări,
Colbul ridicat din carte-ti l-o suflă din ochelari
Si te-o strînge-n douã șiruri, asezîndu-te la coadă,
în vro notă prizărită sub o pagină năroadă.

Poti zidi o lume-ntreagã, poți s-o sfarmi… orice-ai spune,
Peste toate o lopatã de țărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului si gânduri
Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri…
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar de-asupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.
Ba să vezi… posteritatea este încă si mai dreaptă.

***

Poem ascuns

Ce e amorul

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale | Etichetat: , , , , | 11 Comments »

Nentanglement

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 9, 2023

ALMA – continuare d/in trecut, dar din viitor

Inseparabilitatea cuantică (quantum entanglement) este un fenomen cuantic în care stările cuantice ale mai multor obiecte sau particule elementare diferite sunt „cuplate” între ele. Cuvântul englez „entanglement” înseamnă „încurcătură complicată”.

Pe Arca lui Goe există (pe undeva prin cală) „niște tentative” de reconciliere a profanului cu cuantica, ale căror rezultate au rămas neconcludente. Există o incertitudine evidentă în legătură atât cu statutul profanului vizavi de mecanica cuantică cât si cu faptul acestuia de a fi sau a nu fi reconciliat cu cuantica. Rezultatul este (mereu) fluctuant (schimbător) în funcție de context: ba e, ba nu e. Intr-un context fluid ca acesta (…) nu poți ști niciodată. Că (na acuma) si contextul tot cuantic e. Întrucât eficiența cu care mesajele (intenționate în prozele scurte propuse publicului) ajung la destinatar (țintă mișcătoare(…) cvasi-in-existentă) depinde masiv de gradul de reconciliere a respectivului profan cu cuantica, rezultă că, de fapt, în privința asta, nu stim niciodată cum stăm si ce leafă luăm. Habar nu avem dacă există (sau nu) vreo minimă coerență si corelare a stărilor mesajelor emise, cu starea lor primordială intenționată la origine (pe drumul lor către infinit, neant, presărat pe cale cu eventuali observatori in/compatibili, im/probabili, re/creatori (locali ?!) de realitate (personală). Ne aflăm așadar în plin univers… si-am plecat la colindat (Si colinda nu-i mai multă, Să traia cine-o ascultă! Si colinda-i atâta, Flori de mar, Cine-ascultă să traia, Flori de mar!). Mesajului călător îi șade bine cu drumul… si asta este tot ceea ce contează. Restul sunt „detalii”. Adică zgomot. Adică nimic. Adică tăcere. Restul e tăcere. După cum au (pre)zis si alți autori mai de soi.

Măi daca ai înțeles ceva, înseamnă că n-ai înțeles nimic.

Introducerea de mai sus (plină de sensuri vagi, sau nu), are in subsidiar si rolul de filtru (trece sus), garantând descurajarea, îndepărtarea si eliminarea multora dintre categoriile inadecvate de cititori-observatori repede-obositori (genul ratata gargarageani, de ex, ca să dau un singur exemplu, elocvent si benign, omițând discret celelalte genuri astfel eliminate).

Tot pe Arca lui Goe există (pe undeva prin cală) si „niște tentative” de reconciliere a profanului cu Entropia, cu Teoria Relativității, cu Găurile Negre, cu Gravitația (spațiul, timpul si uitarea), mai toate împotmolite plenar în context, din cauza blocajului referitor la știință, crizele si dilemele acesteia, ca interfață arcagoeologică cu publicul. Nu am reușit să ne edificam într-o manieră suficient de clară ce este știința – cu ce se ocupă si cu ce nu se ocupă – întrucât, desi am eliminat factorul aldus si alte perturbații din peisaj, totuși nu am reușit să depășim dilema Einstein-Bohr, care a rămas suspendată de catarg, deasupra punții, precum o sabie a lui Damocles. Prin urmare (vizavi de întrebarea retorica „Încotro?”) avem, în aceste tentative nefinalizate (mai sus menționate), potential… tematic de vorbă si tăcere… cât cuprinde. N-o să va vină să credeți, cât potential literar de proză scurtă se găsește în orice… atunci când treci peste dileme si renunți la pretenții. 🙂 Până la urmă:

Orice blogger, care este, pentru că a ales „a fi”, este forțat (musai) să aleagă între varianta Einstein si varianta Bohr, adică să aleagă (fie si doar la nivel intuitiv, subconștient), varianta preferată între un univers local sau unul non-local (presupun că ești cât de cât la curent cu aceasta criza majora din filozofia științei). Intr-un univers in care este respectat strict principiul „localității” tot ceea ce se întâmpla este strict local, iar efectele întâmplării se propagă strict din aproape în aproape, cu viteza finită (viteza luminii / viteza cauzalității). Intr-un astfel de Univers nimic din ceea ce se întâmplă in alta parte, altcândva (dacă s-o întâmpla) nu te afectează. Deloc. Toate influențele sunt previzibile si trebuie să-ti parvină strict din imediata vecinătate. Intr-un astfel de Univers nici măcar Bunul Dumnezeu nu poate produce o acțiune, un eveniment, care sa fie resimțit spontan, simultan, concomitent, pretutindeni, sau măcar în două locuri deodată. Existență „inseparabilității cuantice” pune sub semnul întrebării valabilitatea principiului localizării ca fundament al universului, sugerând posibilitatea transmiterii instantanee, la orice distanță, a unor manifestări (…). Intr-un univers in care ar fi violat principiul localizării, ar fi practic violat in subsidiar principiul cauzalității, constatându-se spontan anumite manifestări lipsite de o cauză (a se studia si: No-communication theorem, No-go theorem, No-broadcasting theorem, No-cloning theorem, No-deleting theorem, si mai ales: No-teleportation theorem, toate cu spectaculoase efecte in viață de zi cu zi a oricăruia profan, cu sau fără blog). Tu ce-ai ales? In ce fel de univers trăiești. Aparent este mai convenabil, mai cuminte, mai practic să trăiești într-un univers cauzal, cu principul localității la bază, din aproape in aproape. Ceea ce se reflectă si la blog. Ai fost in Madeira, scrii despre Madeira. Ai fost la Paris scrii despre Paris. Ai trecut prin parcarea blocului, scrii despre parcarea blocului. Explicit. N-ai fost la Montevideo, nu scrii despre Montevideo (poate nici nu există). Asa este mai cuminte. Problema este că în felul acesta, din aproape in aproape, de fapt nu ajungi, niciodată, nicăieri. Te învârți in cerc. Si pierzi „timp”. Până să povestești tu ce-ai văzut (si te-a emoționat), lucrul acela nu mai e valabil, si trebuie s-o iei de la început, de la ieșirea din scara blocului. Interesant ar fi să te poți teleporta, pe sărite, in diverse „locuri”, „situații”, „stări”, distante, rupte de realitatea ta ordinară, pe care sa le redai (apoi) in proze scurte. Dar poți? Că nu prea poți. Nici cu imaginația nu te poți duce decât tot așa, din aproape în aproape, încetinel, cu viteze finite. In acest început de an, înainte de a (putea) relua temele ramase in suspensie din anii trecuți, as vrea sa trec in revista felurile in care unele dintre proiectele umanității (toate de o ingenuă inutilitate practică) pot ameliora considerabil starea precară in care ne aflam ca ființe gânditoare, rezultată din imposibilitatea noastră de a ne sustrage gravitației, imposibilitatea de a calatori si/sau de a ne teleporta, într-un univers exagerat de vast. Proiecte precum ALMA, GAIA, CERN, James Webb, Hubble, LIGO si multe ALTELE sau ALTELE pot face posibilă transportarea la localitate întocmai si la timp aproape oriunde si oricând. Despre cum anume, dar si despre detractorii înrăiți ai acestor proiecte costisitoare, om avea ocazia să propunem proze scurte… cui n-o sta să le asculte. Până una alta se prefigurează o nouă Noleportare la Melbourne.

Posted in Arcaluigoeologie | 37 Comments »

Încotro?

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 3, 2023

Voi (ceilalți) credeți oare că d-ni Goethe si Goebbels purtau aceste nume din întâmplare? O asemenea credință ar fi fiind pur întâmplătoare, pentru că, întâmplător, pe lumea aceasta, nimic nu se întâmplă la voia întâmplării, ci la ne-voia acesteia. Pe Wolfgang si pe Joseph trebuia să-i cheme musai așa si nu altminteri… Nici chiar principiile cuanticii si principii Uriei n-ar putea schimba vreun pic, pe lumea aceasta, nici măcar infinitezimal, realitățile onomatopeice ale poetului si/sau propagandistului de mai sus, amintiți întâmplător în acest debut de schiță de d-l Goe. Orice detaliu, oricât de mic, fie el infinit mic, precum un epsilon din poveste, care ar fi fost cumva schimbat, ar fi produs automat o altă lume, completamente diferită de aceasta pe care, întâmplător, vă aflați si voi (ceilalți). Pe scurt, orice literă schimbată in Goethe sau Goebbels ar fi dus la neantizarea voastră instantanee, din postura de observatori novici la bordul acestei goelete virtuale, într-o lume alternativă, în care voi (ceilalți) ați fi fost din rândul celor ce n-au fost niciodată (…altceva decât cel mult ipoteze, închipuiri imaginare).

Ca să fiu si mai pe înțeles, as veni cu un exemplu si mai clar, din zona folclorica carpato-danubiano-pontică. Voi (ceilalți) credeți că întâmplător în Miorița un ciobănaș era moldovean, altul vrâncean si altul ungurean si nici unul nu era oltean? Ei bine nu, nici vorbă. Încă de la momentul t-zero (la Big-Bang), ciobănașul oltean a fost distribuit în altă baladă: Balada minunii de la Maglavit a omului care a vorbit cu Dumnezeu, fiind pur si simplu perfect potrivit în aceasta postură si deloc în cele din Miorița sau Baltagul. Dacă mai exista cineva (pe această lume) care are vreo îndoială că lucrurile ar fi putut sta altfel decât stau, as aminti că pe ciobănașul oltean (de la Maglavit) îl chema (cum altfel?) Petre Lupu!!! Ciobanul era lupul. Petrică si Lupu… O atingere deloc accidentală cu snoava despre fluctuațiile cuantice care pot aduce lupul din neant spre neantizarea lui Petrică. De la Maglavit. Maglavit? Voi (ceilalți) auziți cum sună cuvântul asta? Maglavit? Maglavit si Calafat. Hal de sonorități valahe, he-he.

In fine nu insist pentru că nu despre asta este vorba in schița de față, ci (mai degrabă) despre faptul ca intre teorema incompletitudinii sistemelor formale, teorema imposibilității demonstrării noncontradicției sistemelor formale cu mijloacele sistemului însuși si denumirea (simbolică) pe scurt „Kurt Gödel” a acestora nu-i loc de întâmplare. Gödel trebuia să fie. Noi (noi?) am mai discutat despre asta cândva, fără însă sa fi ajuns la vreo concluzie coerenta sau la pasul următor al demonstrației care-l echivalează pe micuțul Gödel (un diminutiv) cu numele său la maturitate: Godot. Vă rog din suflet să nu-mi veniți cu ideea aberantă că intre Gödel si Godot n-ar fi nicio altă legătură decât cea de sonoritate si poate nici aceea. In mod categoric Vladimir si Estragon s-au aflat cândva (se află încă) în așteptarea lui Gödel denumit (în mod conspirativ) Godot de către Samuel (din Bechet, nu din Dăbuleni, nu din Calafat, nu din Maglavit). Ceea ce mi se pare absolut de neînțeles în toată această poveste (în care „Godot pare a fi cel mai probabil Dumnezeu, (God ?!) dar în același timp poate fi interpretat ca o eroare logică, o speranță deșartă, o salvare incertă sau chiar nimicul.”), este cum de n-a remarcat nimeni un lucru simplu si evident in legătură cu identitatea misteriosului Godot. Publicul, criticii literari, lumea întreaga si chiar Samuel el însuși in persoana, se tot întreabă cine este în fond acest Godot (Gödel), care este așteptat (precum Mesia) de către anonimii lumii Vladimir si Volodymyr, si nimeni nu pare să-i ia in serios si să catadicsească să le ofere un răspuns formal, si anume răspunsul corect. Orice om normal la cap, care a citit în copilărie „Amintiri din Copilărie”, de Ion Creanga (Nica Lume), stie foarte bine ca Godot este nimeni altul decât unul si același cu Micul prinț, despre care a povestit si un oarecare Antoine de Saint-Exupéry într-un prequel al piesei absurde in care omenirea tot așteaptă ceva, nu se stie ce si de ce, amânad sine die soluție finală, din lipsa unei frânghii.

Piesa „In așteptarea micului prinț Godot” (sparta forțat, cu de-a sila, dihotomic, în doua părți, pentru a satisface dorința drepturilor de autor către cei doi abominabili anonimi Antoine Et Samuel) a mai fost ecranizată, după alt scenariu, într-un film cu titlul „Isus din Nazaret”, dar există si o variantă autohtonă, admirabilă am putea zice, cu titlul „Iona”, a unui văr de-al lui Shakespeare din Bulzești. De altfel se zice ca Micul prinț ar fi fiind a doua cea mai tradusă carte după Biblie. Normal. Eu de fapt aici am vrut să vă aduc cu vorba, la bază, la mesajele tematice cheie ale vulpii: (a) „Devii responsabil, pentru totdeauna, pentru ce ai îmblânzit.” și (b) „Numai timpul petrecut cu arca ta face ca ea să fie atât de prețioasă.” Iar dacă ați străbătut voi labirintul până la aceasta ieșire, printre sonoritățile cuvintelor înșirate cvasi-aleatoriu, în aceasta pseudo-proză scurtă, atunci (iar dacă nu, nu) n-ar mai fi de făcut decât invitația: Gândiți-vă cu mintea voastră, cum ar fi dacă ați exista (pe o lume) în varianta micului prinț, într-o lume mică (Mica Lume), formată exclusiv dintr-un asteroid si atât, pe care ați trai doar voi doi (tu si oaia ta). O lume în care viteza luminii ar fi infinită, si orice comunicare instantanee. Si, după ce veți rumega bine acest gând să ne întoarcem, la ALMA si să vedem cum compensează mintea omului vastitatea de nestrăbătut a unui Univers enorm (o enormitate), mult mai mare decât un asteroid pe care l-am putea înconjura, fără probleme, mergând o oră pe jos. Un univers infinit, pe care însă l-am putea umple cu sufletele noastre. ALMA înseamnă (nu-i așa?) si suflet. (va urma).  

Nu știu alții cum sunt (bunăoară voi, ceilalți), dar eu, când mă gândesc la acel Godot pe care-l așteaptă în zadar Vladimir si Estragon, mi-l imaginez ca fiind (de ce nu?) Micul prinț (ajuns între timp om mare), capabil încă de jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, la care parcă-mi saltă și acum inima de bucurie! Trebuie să fie vorba despre a doua venire pe pământ a Micului Print (Gödel), primă petrecându-se (cu schepsis) în desert, pentru a-l salva pe om (pilotul Antoine de Saint-Exupéry e un om nu?) de la naufragiu, eșuare si război… Vladimir si Estragon sunt niște personaje ignare si ar fi păcat să-l judecam pe absentul Godot doar prin prisma a ceea ce reiese din vorbele lor de oameni proști si stricați.

Întrebarea (retorică) din titlul primului post pe anul nou poate suna fie pesimist, fie optimist, în funcție de cum ești dispus s-o auzi. Faptul de a ne afla într-un context care face potrivită (necesară ?!) adresarea unei astfel de întrebări ambigue, poate induce o atare dilemă. Cum adică „încotro?”? Suntem cumva în vreun blocaj? La vreo răspântie? In vreo confuzie? Ne confruntam cu vreo situație în care trebuie să luăm decizii radicale? De ce-ar fi adecvată adresarea unei asemenea întrebări neliniștitoare? E o întrebare căreia oricum nu catadicsește nimeni (neavând cine) să-i răspundă, fiind pe deasupra si eminamente retorică. Când te îndrepți spre nicăieri, întrebarea „încotro?” e lipsită de sens, de semnificație, de miez. Iar dacă nu spre nicăieri mergem (ci spre ceva) atunci brusc întrebare devine veselă si optimistă. Adică ce? Avem de ales? E după preferință? Da? Si ce opțiuni am avea? Să ne deslușim. In contextul arcagoeologic al debutului de an, întrebarea (vagă) se referea la direcția tematică de urmat în eventualele proze de dat la public la început de an, principala alegere de făcut fiind între răspândirea din aproape-n-aproape, din punctul de referință (acum-aici), pe orizontală (ca Adore, de ex) sau pe verticală (ca pomul din ilustrația de mai sus), or să practicam (ca de obicei) teleportarea în diverse zone distante ale universului (închipuit). Întrebarea nu-i așadar o întrebare, ci un îndemn: (gen) Stați pe aci că se filmează. Așadar „încotro?”? Om vedea. Pentru că oricum altminteri n-avem încotro. 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 23 Comments »

2023 – La mulți ani!

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 31, 2022

Anul 2022, ca toți anii trecuți, a zburat dispărând, ca și când n-ar fi fost. Suntem deja în anul nou-nouț (2023) care ne scrutează (el pe noi și noi pe el) deopotrivă ademenitor si amenințător. Înainte însă de a accepta pe de-a-ntregul provocările acestui mic viitor, să-l mai salutăm odată (de adio) pe cel plecat. Si chiar dacă de uitat nu-l vom uita niciodată pe deplin, pentru darurile si emoțiile pe care ni le-a oferit, cu siguranță că-l vom rătăci în curând în amintire, printre ceilalți ani care au zburat, ca și când n-ar fi fost… adăugându-se timpului trecut, pe care-l percepem sentimental ca fiind tărâmul întâmplărilor de demult, dintr-o altă viață. Anul 2022 a fost un an bun, pentru că a trecut. Cred că i s-ar potrivi, ca salut de adio, un mic poem al lui Fernando Pessoa:

Mai bine zborul unei păsări ce trece și nu lasă urmă,
Decât ca trecerea unei sălbăticiuni, ce stă-nsemnată pe pământ.
Pasărea trece și este uitată, și așa chiar trebuie să fie.
Sălbăticiunea, unde nu mai e, și de aceea nici nu servește la nimic,
Arată că a fost, și-aceasta nu servește la nimic.

Amintirea e o trădare a Naturii,
Pentru că natura de ieri nu e Natură.
Ceea ce-a fost nu e nimic, iar amintirea nu-i vedere.

Treci, pasăre, treci, și învăță-mă să trec.

Posted in Arcaluigoeologie | 16 Comments »

ALMA

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 30, 2022

Hei tu! Tic-tic-tic… face ceasul, care nu stă, ci se duce si aduce… a petrecere. N-aduce anul ce aduce ceasul… tic-tic-tic… dar nici ceasul n-aduce ce aduce clipa… cea repede, clipa cea veșnică… tic, tic, tic. Hei tu! Ce faci? Ce mai faci? Mai respiri? Mai ai inspirație? Sau doar expiri si atât? Cu ce te mai ocupi? Serios! Cu ce-ti umpli timpul? Spațiul? Mintea? Sufletul? Goale toate? Care-i rostul tău pe lume? Cât ești de relevant? De important? De util? De indispensabil? Vorba ceea, tu te-ntreabă si socoate… sau mai bine du-te-n treabă… Care ti-e sensul? Finalitatea? Cu ce fapte defilezi tu prin univers? Cu ce gânduri? Cu ce gândiri? Sunt ele de vreun folos? Cuiva? Altora, altcuiva sau măcar tie? Există vreun beneficiu în tot ce faci, în tot ce (nu) spui si-n ce ti se întâmplă? Esti tu mulțumit de tine si de viața ta? Este existența ta vreun câștig pentru univers? Sau e o simplă risipă? Un balast? Ori poate o amânare? O reportate pentru extragerile viitoare? Ai copii? Au vreun sens? Tic-tic-tic… Contemplativ? Hedonist? Ai acces la vreun extaz? Vreo speranță? Cel mai probabil că nu. Si nu. Probabil că nu faci nimic. Nimic relevant. Doar te prefaci. Te prefaci… că exiști, neexistând. Eu cred că de fapt nici nu exiști. Asa este? Am ghicit? Ei ași! Nu e vorba despre ghicire. Am mers la sigur. E o certitudine: tu nu exiști. Că dacă ai exista… atunci… Atunci ce? Tot nimic, nimic, nimic nu s-ar alege de tine si de capul tău, de sufletul tău, de viața ta. Zi merci că nu exiști. Că n-ai pe cap această complicație inutilă… că temă de casă… fiind astfel un fel de… Dumnezeu (?!).

In genere oamenii (care există, nu tu) (majoritatea, săracii) își petrec existența cu activitățile necesare câștigării existenței, de e sens într-asta. Non-sens. Totuși, oricât de săraci ar fi fiind si oricât de mult ar trebui să fie prinși cu munca si igena, oamenii (bogați si săraci), au si timp liber (!) pe care si-l pot irosi letargic, în mod absolut, sau si-l pot umple, cu zel si convingere, în mod legal si moral cu inutilități, cu non-sensuri, cu hobby-uri, cu nepământescul, cu transcendentalul, cu Dumnezeu, cu infinitul, cu orice sau chiar cu nimic sau cu nimicul. Si asta chiar e ceva interesant: cu ce se ocupă oamenii când au existența asigurată si n-au ce face. Tu, dacă ai exista, ce ai face? Nu, serios acuma? Eu, de exemplu, printre altele (o-ho-ho), scriu proze scurte la blog. 🙂 sau pun universul la cale (si la cală). In fine, nu despre mine este vorba în propoziția acestei proze scurte de sfârșit de an, ci despre ceilalți, infernul. Cei printre care tu nu te numeri. Este vorba despre ei, cei care umplu lumea cu fapte din prea-plinul timpului lor liber. Da, da, omenirea are enorm de mult timp liber, majoritatea risipit în van. In majoritatea timpului (liber sau nu) oamenii freacă menta sau se prefac că n-ar freca menta. Unii se ocupă cu politica, ideologia, războiul, filozofia, arta, știința, religia, meditația, rugăciunea. Alții doar cască gura. Unii sunt călugări budiști prin temple. Alții sunt creatori de modă. Unii fac yoga. Alții sport. Unii cântă. Alții beau. Sau fumează… sau dansează, chestii, socoteli, vorba lui Bahus. In afara celor importanți care se ocupă cu produs păpica si progresul tehnologic, ceilalți sunt cel mai adesea patetici si înduioșători. Dintre toți, toți, cei mai simpatici (îmi) sunt cei care se ocupă cu (genul) ALMA. (va urma, anul ăsta sper)…

Dar, căci dar din dar se face raiul, ce este ALMA? Este cred prea puțin probabil ca vreun alt cuvânt de pe lumea asta (a hominizilor) să aibă mai multe semnificați, sensuri, accepțiuni, decât are acest ALMA, un păienjeniș prin care te-ai putea pierde, fiecare dintre ele meritând cu prisosință măcar câte o proză scurta sau chiar lucrări mai ample în genul epopeilor. Ti-ai putea petrece o viața doar vizitând pe planeta asata locurile care se cheamă ALMA (ai putea începe din județul Sibiu). Sau ai putea începe cu sensurile lui Alma mater. Lista ALME-lor este însă atât de bogată încât nu cred că ai putea ghici vreodată despre care ALMA va fi fiind vorba in propoziție. In tot cazul iți pot spune că în limba spaniolă „alma” înseamnă „suflet”…

Atacama Large Millimeter/submillimeter Array (prescurtat ALMA, care înseamnă suflet în spaniolă) este…

…un radiotelescop interferometric situat la altitudinea de 5100 m, în deșertul Atacama din Chile.[1] El constă dintr-o rețea de 66 de antene, care observă „universul” în domeniul lungimilor de undă milimetrice și submilimetrice. ALMA va furniza date referitoare la apariția stelelor în Universul timpuriu[2] și imagini detaliate despre formarea stelelor și planetelor. Cu un buget de circa un miliard de euro, ALMA este cel mai mare radiotelescop din lume. El reprezintă un parteneriat între Europa (European Southern Observatory – ESO), SUA (National Radio Astronomy Observatory – NRAO) și Japonia (National Astronomical Observatory of Japan – NAOJ).

Unii oameni se ocupă cu asta:

Proporțiile si semnificațiile termenului ALMA au sporit exponential odată cu implementarea acestui uluitor proiect in desertul Atacama din Chile, pe un platou aflat la o altitudine de 5000 de metri. Faptul că asemenea proiecte pot exista este, în sine, un fapt care ridică umanitatea la o cotă altminteri nesperată. Poate nu-ti dai seama. 🙂

La mulți ani tuturor acelora care, într-un fel sau altul, au legătură cu acest gen de proiecte. La mulți ani si nouă si vouă. La mulți ani si ție, inexistentul observator… N-aduce anul ce aduce ceasul… tic-tic-tac…

Posted in Arcaluigoeologie, Games of EGO (GOE), Imperiul Cuvintelor, Povestiri de nimic | 15 Comments »

Anul si urmele

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 26, 2022

Ieri, 25 Decembrie am aniversat 2022 de ani de la nașterea lui Isus din Nazaret. Ieri a fost însă si ziua de naștere a lui Isaac Newton, care a împlinit 380 de ani. Dar tot ieri, deloc întâmplător, Telescopul spațial James Webb, a împlinit un an de la lansarea pe orbită. Probabil ca există o corelație subtilă între aceste trei evenimente majore, iar în cazul in care prin absurd n-ar exista, am putea inventa cu ușurință una sau mai multe astfel de corelații, astăzi. Tot astăzi începe (pe planetă) ultima săptămâna a anului 2022, care an ar merita desigur câte o retrospectivă în proză scurtă din partea fiecăruia dintre scriitorii (sc)amatori de pe la bloguri… Planeta si anul reflectate prin prisma fiecăruia dintre cei care se consideră pe sine suficient de relevanți pentru a furniza lumii bloguri… gratis, în timpul lor liber… N-ar fi interesant? Cei care au profilul (moral) si motivația (intelectuală) de a spori aproape zilnic zumzetul apodictic (de) prin internet cu viziunile lor (aproape) personale asupra „evenimentului zilei”, ar trebui să aibă energia, decența si bunăvoința, să iasă un pic pe mal, să se scuture de apă si aluviuni, si să revadă materia din urmă, de pe blogul personal si totodată de pe planetă, pentru a evalua convergența (divergența) dintre una si alta, si pentru a vedea în ce măsură exista coerență între blog si planetă, si între ce a tot adus clipa si ce-a adus anul. Se reflectă anul planetei în anul blogului sau nu? Dar evenimentele cele mai importante ale zilelor, alese pe sprânceană pentru a fi etalate la blog, zi de zi, au fost validate de trecerea anului? Sau nu? Câte dintre ele (mai) merita să fie incluse în retrospectiva anului 2022? E o săptămână bună pentru a scrie o proză scurtă cu anul, nu-cu-ziua, cum facem de obicei, peste an. Cu ce să începem? Om vedea. … Azi, mâine, iar dacă nu, atunci… poimâine, la anul si la multi ani. Că n-au intrat zilele-n sac (sâc) (va urma). 🙂

Poate că cel mai nimerit fel de a începe retrospectiva unui an care stă să se încheie ar fi să ne amintim despre predicțiile si așteptările din debutul respectivului an. Avem așa ceva consemnat aici pe Arca lui Goe: 2022 pre-dicții. … toate adeverindu-se cu mare acuratețe. 🙂

In acest an (2022) ce-si consuma ultimele zile, materia întunecată (din univers) si masele obscure de oameni (din societate), au îndeplinit cam aceleași ritualuri plictisitoare, aproape anoste, într-o manieră care s-a tot repetat si se va tot repeta, cvasi-identic, in anii de dinainte si cei de după. Ca si in cazul materiei întunecate din univers (mult mai abundentă decât materia „vizibilă”), si in societate, ponderea o are masa obscură a oamenilor anonimi, care nu fac niciodată nimic, fiind ocupați cvasi-exhaustiv cu rutina existențială cotidiană, oameni care sunt si atât. In cea mai mare parte a timpului aceștia se ocupă cu munca. Dintre aceștia, doar o mică parte si doar într-o redusă parte din timp, desfășoară o muncă utilă (indispensabilă), în rest surogate, muncă inutilă, pseudo-muncă, dublată de efortul actoricesc de a se lua în seamă si de a-si auto-atribui importanța necesară existential (pe baza unor mecanisme adesea ridicul de complicate si sofisticate). Desigur că atunci cand facem retrospectiva unui an (ca si) încheiat, nu despre aceasta parte repetitiva, ritualică este vorba, ci despre extrem de putinele lucruri (fapte, întâmplări, persoane), din zona vizibilă, care se întâmplă sa mijlocească evenimente emoționante. Cu cât mai mare este intensitatea emoțională produsă si cu cât mai numărul oamenilor pe care reușește să-i miște si să-i emoționeze un eveniment, cu atât mai demn este acesta de a fi inclus in retrospectiva anului. Desigur că ar fi interesant dacă am avea la dispoziție instrumente potrivite (de exemplu niște algoritmi de inteligență artificială) pentru a culege datele si pentru a genera in mod profesionist câte o retrospectivă obiectivă a anului la nivelul planetei si sau/sau si la nivelul blogului lui X-ulescu. N-avem. Iar pentru a încropi, prin efort personal, niște surogate alternative cât de cât elaborate, in stil Arca lui Goe, nu exista vreo motivație potrivită la acest final de an 2022. Totuși, preacinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe îi putem oferi niște liste improvizate, deschise, cu evenimente, întâmplări, personaje si persoane, definitorii pentru anul in curs pentru Terra si pentru arcă, așa cum ne vin spontan in minte, in acest mic moment de inspirație si reculegere in memoria anului de gratie 2022, luate aproape aleatoriu dintre cele care au reușit sa stârnească multe vorbe si emoții:

pandemia de covid, deportarea lui Novak Djokovic din Australia
invadarea Ucrainei de către Vladimir Putin cu armata rusă din dotare,
replica Ucrainei si a lumii civilizate, prestația lui Volodymyr Zelenskyy,
Revolta femeilor din Iran,
Campionatul mondial de fotbal din Qatar, Câștigarea trofeului de către Messi si Argentina,
ajungerea Twitter sub controlul Elon Musk.

oamenii anului:
Succes in tenis, Novak Djokovic, Rafael Nadal, Carlos Alcaraz, Iga Swiatek, Holger Rune, Casper Ruud, Nick Kyrgios
Drame in tenis: Novak Djokovic, Alexander Zverev, Daniil Medvedev, Simona Halep (di/do), retragerea lui Roger Federer
Mențiuni in tenis: Dominic Thiem, Andy Murray

In basket: Luka Doncic

Fotbaliști de succes: Karim Benzema, Lionel Messi, Kylian Mbappe, Emiliano Martinez, echipa Marocului, Croatia, Japonia
Drame si dramolete: Cristiano Ronaldo, Spania, Germania, Brazilia

David Popovici

Pe lângă aceștia, au stârnit unele ecouri pe Arca lui Goe si au punctat la impresia artistică si alte câteva substantive: Caroll Sean, entropia, Laplace, gravitația, știința, găurile negre, Jordan Peterson, Laniakea, Albert Einstein, Niels Bohr, Ludwig Boltzmann, Parisul, Sfinxo-babologia luciferică, Sabadell, Isaac Newton, Infinit jest, Nichita, Eminescu, Daniel Onaca.

Dispariții misterioase: In corpore, trolii de pe Arca lui Goe.

In cazul vreunor omisiuni flagrante publicul are deplina libertate de a face adăugiri on topic.

Anticipand un pic subiectele de dispută (ceartă si gâlceavă) de anul viitor, v-as propune încă de pe acum spre vizionare, o metaforă a evoluției, ca gest artistic (?!) creat de inteligența artificială:

O retrospectivă interesantă se găsește AICI. Nu este retrospectiva lui 2022 ci retrospectiva tuturor celor 2022. Asta da retrospectivă. Vivat.

Retrospectiva anului pare să fi fost propusă prematur, anul, neîncheiat încă, dovedindu-se capabil să mai producă evenimente notabile: a murit Pele.

Posted in Arcaluigoeologie | 16 Comments »

De Ajun, de Craciun

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 24, 2022



Steaua sus răsare,

Ca o taină mare,
Steaua strălucește
Și lumii vestește,
Și lumii vestește,
Ca astăzi Curata
Preanevinovata
Fecioara Maria
Naște pe Mesia
Naște pe Mesia
Magii cum zăriră
Steaua și porniră
Mergând după rază
Pe Hristos s
ă-l vază
Pe Hristos să-l vază.


Și dacă porniră
Îndată-L găsiră
La Dansul intrară
Și se închinară
Și se închinară.
Cu daruri gătite
Lui Hristos menite
Ducând fiecare
Bucurie mare
Bucurie mare.
Care bucurie
Și aici sa fie
De la tinerețe
Pan-la bătrânețe
Pan-la bătrânețe.

După datină si ritual, vechi de când arca, în preajma Crăciunului, se suspendă temporar si partial activitățile cu publicul format din personaje virtuale, în favoarea publicului animator format din persoane, în carne si oase, în minte si în suflet, si în toate celelalte elemente care le compun ființa, ființa aceea din prea-plinul căreia se nasc, peste an, toate personajele virtuale ce se îndeletnicesc (nu se stie de ce) cu Arca lui Goe, în postura prea-cinstitului cititor citit si unic al nimicurilor de la bord. Vouă, tuturor persoanelor născătoare de personaje virtuale pe Arca lui Goe, auto-propuse in distribuție (ca navigatori, echipaj, pasageri, anonimi, clandestini, comentatori de vorbe sau tăceri, martori, vizibili, invizibili, simpli observatori sau troli) vă urez Crăciun Fericit, la multi ani cu sănătate si cu belșug în toate. Să vă fie casa casă, să vă fie masa masă, dimpreună cu toți cei dragi, iubiți si importanți. Sărbători fericite!

O întâmplare de Crăciun

Bradul de Craciun

LCFCD (110) – Sârbâtori Fericite

Vrem vacanţă de Craciun (Stely)

Poveste de Crăciun (SF)

O brazi frumoși…II, III, IV, etc

O brazi frumoși…

Crăciun fericit ţie

Crăciun fericit !

Posted in Arcaluigoeologie | 9 Comments »

Vine Crăciunul !

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 22, 2022

Nașterea Domnului, Tăierea Porcului, Tăierea Bradului…

Alelei, boieri hapsâni, face-v-ar vintu țărîni! Că ați fost până mai ieri mari și tari peste averi... Alelei boieri dumneavoastră căzuți cu hârzobul din cer, în toiul iernii, la solstiții, veniți deodată de nicăieri si de pretutindeni, din cine stie ce cotloane, din hoinăreli fără țintă, din închisorile de peste an, dezertați din războaie, evadați din curți marțiale, braconieri fără scrupule ai extazelor divine, cu pretenții la luna de pe cer, clamând muțește dar cu aroganță dreptul la spiritul Crăciunului, la feerie, la emoții si mântuire… Ați ajuns? V-ați ajuns? Sunteți? Existați? Dar… Cum? Cu ce prilej? Cu ce îndreptățire? V-ați socotit? V-ați făcut bilanțul? Contabilitatea? Ați trecut testul de compatibilitate cu spiritul Crăciunului, cu ambianța bucolică si diafană a pregătirilor de sărbătoare? Oare? V-a dat cu plus? (+) V-ați regăsit? V-ați pregătit? V-ați recuperat? Sunteți gata? Pentru ce? La ce? Apți pentru a-i face față? Da? Nu? Nu contează? Serios? Ai brad? Ai porc? Ai onoare? Ai stare? Sanchi! Ai nimic. dar… fii pe pace… Că ești, că nu ești, gata, ne-gata, oricum Crăciunul vine, vine, vine, calcă totul in picioare. Domnul se naște si bradul moare. Si porcul moare. Moare (de sare) dar nu se predă. Căci da, viața se oglindește-n moarte, teama in neputință, întuneric si oglindă, ură si ura întoarsă pe dos in iubire. Vuiește in aer zvon de iubire, de duioșie, de bunătate, de pace si pioșenie (ei ași, ce ești copil), cu clinchete de clopoței, dacă nu chiar de zurgălăi. Ninge peste noi cu flori. Să fim mai buni, mai înțelepți, mai îngăduitori, mai luminați… mai nu știu cum. Suntem? Alelei boieri d-voastră, prieteni ai mei, semeni asemeni care trăiți de azi pe ieri, din amintiri, mâine e Crăciunul, e pe vine, sau pe alaltăieri, (e-he-hei, nostalgie, nostalgie, Crăciunul de altădată, de odinioară, mai precis din copilărie, sau poate din copilăria moșilor si strămoșilor) ce faceți voi azi? Că mâine e ajunul? Țineți post? Vă abțineți? De la carne, de la sex? Cum stați cu pregătirile, cu cumpărăturile? Cu compătimirile? Cu cadourile? Cum stați? Nu stați, că vă stă norocul. Si numai mâine nu e poimâine, când trebuie să întâmpinați cuminte, cum se cuvine, Nașterea Domnului, colindătorii, tradițiile, pacea, liniștea si relaxarea, in mijlocul celor dragi, scăldații in lumina divină, pătrunși de spiritul Crăciunului precum sarmalele de căldura cuptorului. Cum n-om mai fi pribegi ne-or troieni cu drag aduceri aminte, învălmășeli de cuvinte, valuri, valuri, beție de sensuri si sonorități de sezon, naștere, Dumnezeu, cozonac, mâncare, mântuire, pace, cârnați, trandafiri, duioșie, brad, brânză, varză, viezure, șorici, țuică fiartă, cornulețe (cele cu osânză sunt cele mai bune, bestiale), Isus, Nazaret, Betleem (ați pregătit DVD-ul? ) sarmale, piftie, salată de Boeuf, fecioara Maria, beteală, steluțe (o mie), cadouri, fursecuri, iesle, magi, Mos Craciun, fetița cu chibriturile, băiețelul singur acasă, Scrooge, că-i seara ajunului în casa românului, păzea, colinde, dom-dom să-nălțam, capra (vecinului, că a vecinului stă si capră), steaua, vicleiul, gura sobei, crai de la răsărit, o vânzoleală nebună, într-o lume…ăăă, nebună, nebună, nebună? Nu, mai degrabă o lume… așa si așa. Deci, alelei, cum stați? Gata! Vai! Esti vegan? Ca-i seara ajunului si-n casa veganului.

Tradiția bradului de Crăciun. Cine a adus-o în România și cum era sărbătorită la sat Nașterea Domnului În satele românești, nu exista tradiția împodobirii bradului de Crăciun, iar copiii de țăran nici măcar nu-l așteptau pe Moș Crăciun. Acest obicei a fost adus pentru prima dată în România de Regele Carol I, care împodobea bradul la Palatul Regal de pe Calea Victoriei.

Ce este pomana porcului și cum o pregătești. Rețeta tradițională a preparatului delicios care se face de Ignat. De Ignat, românii care taie porcul se delectează după o zi obositoare cu o friptură delicioasă. Este pomana porcului, un preparat care se gătește la ceaun din bucăți mici de carne proaspătă care se prăjesc. După ce porcul a fost tăiat și tranșat se face pomana porcului, iar în jurul mesei se adună toți cei care au trudit la sacrificarea animalului. Pomana porcului constă în prăjirea bucăților de carne cu tot felul de mirodenii.

„Moș Crăciun Scafandru”, așteptat de zeci de copii, a ajuns în Portul Constanța „Drumul a fost lung, iar apa rece”, a declarat Moș Crăciun când a pus piciorul pe țărm. Șeful Centrului de Scafandri, comandor Fănel Rădulescu, a spus că Moş Crăciun vine în fiecare an din largul Mării Negre pentru a aduce zâmbete pe feţele copiilor.

Reguli pentru aranjarea mesei festive: obiectul care nu trebuie așezat niciodată. Cum eviți gafele. Este important de ştiut că scobitorile nu trebuie să fie la vedere, aranjamentele florale şi lumânările trebuie să fie joase, iar fiecare farfurie să fie dublată de o alta. De pe masă nu trebuie să lipsească trei feluri diferite de pahare, iar şampania şi coniacul se servesc la sfârşitul mesei.

Cum marinezi perfect carnea de porc: așa obții cea mai fragedă și suculentă friptură. Alături de sarmalepiftie și cârnați, friptura de porc este nelipsită de pe masa de Sărbători, însoțită de garnituri diverse sau de murături. Indiferent că o prepari la cuptor, pe grătar sau în tigaie, o bucată întreagă sau porții individuale, friptura de porc este mult mai gustoasă dacă este marinată înainte. Atât condimentele, cât și tehnica de marinare contribuie la gust și textură, astfel că vei avea pe masa de Crăciun o explozie de savoare.

Happy birthday dear Jesus!

foto ghicitoare de Craciun.

Apropo! (de apropo), ție-ți-e milă de brad? O brad frumos cu cetina tot verde. Dar de porc? Cât de mila ti-e de Domnul Porc? Ai participat vreodată la „tăierea porcului”? Pentru că… dacă ai participant… eee… atunci cu siguranță că n-a fost in zadar. Amintirile de răscolesc. Tăierea porcului, pe viu, in direct, este sursa unor emoții impregnate adânc in mintea oricărui copil, de la tinerețe pân la bătrânețe. Se zice că nici măcar Alzheimer-ul nu poate șterge aceste impresii sau amintirea gustului șoricului proaspăt frecat cu un pic de sare grunjoasă. Moartea căprioarei este nimic pe lângă înjunghierea porcului pe zăpadă… iar Nicolae Labis mic copil pe lângă marele Alb Adrian Păunescu, supra numit Porcul, si autor al unui poem epic de o mare sensibilitate „Tăierea Porcului”. Totuși, ca participant la câteva astfel de evenimente, la diferite vârste ale copilăriei si adolescentei, am rămas mereu cu impresia că, de fapt, un alt poem al păunescului s-ar potrivi, încă si mai bine ritualului barbar de taiere a porcului, așa cum l-am resimțit eu cu ocazia primei dăți, în frageda-mi pruncie, când am asistat la evenimente doar din casa, de la geam, de după perdea (asta înainte de a creste un pic pentru a mă învrednici să fiu promovat mai apoi la postura de ajutor, care tine de porc in timpul zbaterii si al cumplitelor întâmplări). Pentru mine acesta este adevăratul poem al tăierii porcului:

Un duh strain înspăimânta
ninsoarea ce sfârșea să cadă
Si toți văzurăm prin perdea
urmele morții pe zăpadă.

Era un infernal balet,
o regrupare de culoare,
lumina se stingea încet
avertizându-ne că moare.

Copacii cloncăneau cu jind
un cor nervos de spovedanii
Si casa se-nvârtea mugind
în jurul unei axe stranii.

Si toți văzurăm prin perdea
aritmic, negrul morți scrupul,
un sânge viu care voia
zadarnic să-si refacă trupul.

Stârnindu-ne necontenit,
prea iute-i era dat să cadă
Si-am auzit un fâlfâit,
lăsat de moarte pe zăpadă.

1989

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , | 24 Comments »

Fuse, fuse și se duse

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 19, 2022

Azi e luni. Ieri a fost ieri si s-a încheiat Turneul final al Campionatului Mondial de Fotbal 2022, o ediție fabuloasă, încununată cu o finală apoteotică, probabil cea mai frumoasă si mai palpitantă finală din toate cele 22 disputate până acum. E luni si lumea se întoarce acasă, la ale sale. Toti cei care am participat la competiție, trup si/ori suflet, suntem pe drum, prin aeroporturi, prin vămi, prin vis, prin gări, prin halte, interstațiile amăgirii, încercând să revenim sau să ne revenim, acasă, la oile noastre, la problemele noastre, la toate care ne-au așteptat cuminți si răbdătoare. Ecouri ample si rămășite ale emoțiilor fotbalului plutesc prin aer, se aud, se simt încă, vuiesc a îndepărtare si fugă… La revedereeee, ne-om întâlni iarăși cu aceleași emoții peste patru ani, în Americaaa… Nous reviendrons, we will return, ne vom întoarce. Vom fi iarăși ce-am fost si încă mai mult de atât. Acum însă totul scade, abrupt, e timpul, împingându-ne insidios înapoi, spre starea de dinainte, cu care n-om conecta întru recuperarea lui Mos Nicolae (pierdut anul acesta printre driblinguri) si a spiritului Crăciunului, Revelionului… Dar totuși cât suntem încă pe drum (cu trupul, cu gândul, cu sufletul), câteva zile, cât n-am ajuns încă acasă, la loc, la destinație, la definiție, avem încă șansa să mai facem un tur al Campionatului, să recapitulam ce-i de ținut minte si de păstrat în bagajul cu emoții. Astăzi, luni după finală, este ziua în care, în drum spre casă Ioan Chirilă (cronicarul la curtea regelui fotbal), aflat in avion sau prin vreun aeroport, si-ar fi revăzut si completat notele si notițele, repere de bază al viitorului său roman de aventuri, noul volum al epopeii dedicată Campionatului Mondial de Fotbal. Oare noi, spectatorii-actori, distribuiți de bună voie în spectacolul Campionatului Mondial de fotbal, ce i-am fi putut sugera lui nea Vania, să nu se uite, să nu scape din vedere, să nu lase pe dinafara cronicii si a istoriei afective a ediției întâmplată anul acesta, într-o iarnă în Qatar? O-ho-ho… Lista e deschisă. Începe aici!

1. Mai întâi sfârșitul 😉 Finala – Ce…zar. Să dăm finalei, ce-i al finalei si zeilor ce le aparține… Lionel Messi si-a văzut visul cu ochii reușind, la ultima strigare, să devină Campion Mondial la Fotbal pe națiuni împreună cu echipa tarii ale, Argentina, să-l egaleze astfel (în glorie) pe Maradona, să tranșeze disputa cu (agasantul) Cristiano Ronaldo si să-i depășească pe Neymar… pe originalul Ronaldo, si poate pe Pele, pe Alfredo Di Stefano, pe Johan Cruyff, pe Franz Beckenbauer, Marco van Basten, Zinedine Zidane, Michel Platini si pe toți ceilalți din trecut si… (he-he) din viitor. Așadar verdict GOAT. Performanța sa n-a trecut neobservată reușind să-i scoată din muțenie până si pe cei care tăcuseră pe mai multe voci întreaga ediție a turneului final (pe motiv de Qatar si așijderea). Astrele s-au aliniat riguros pentru a permite întâmplarea cu pricina, care nu putea fi evitată întrucât adresantul era cunoscut: Lionel Messi, si ce zic eu cunoscut, de-a dreptul faimos. Omul își făcuse o datorie de onoare din a-si partaja faima sa, câștigată (practic) exclusiv în Europa, cu țara sa natală, într-un schimb reciproc avantajos, inclusiv la nivel de palmaresuri. Omul a muncit pentru asta si jocul i-a ieșit, cu un suspans colosal, în ultima clipă, câștigându-și dreptul la osanale si epitete (e erou). Ce-i al lui e al lui si e pus deoparte. Si totuși…Atunci când se întâmplă un miracol, o epifanie, un extaz, sau măcar ceva colosal, neașteptat, ieșit din comun, există predilecția (omului) de a găsi o explicație simplă, de a identifica precis cauza si mijlocul prin care s-a petrecut fenomenala întâmplare… Toate trebuie să poarte un nume, un singur nume si atunci acestei victorii (neașteptate) a Argentinei si a Americii de Sud (după 20 de ani de așteptare si secetă), i s-a spus simplu Lionel Messi. Desigur că rolul, talentul, abnegația si meritele lui Lionel în această performanță notabilă sunt consistente si incontestabile… dar si indubitabil exagerate. Impresia mea este că Argentina a făcut incomparabil mai mult pentru Lionel Messi decât a făcut Messi pentru Argentina. Meritul principal, dar indirect, al lui Messi este că a reușit să facă Argentina să spere, să creadă si să lupte pentru el si pentru gloria lui, un merit care vine din trecut, din erele în care fotbalistul Lionel Messi de la F.C. Barcelona, era (într-adevăr) cel mai bun din lume. Pe atunci Lionel n-a reușit să câștige (ca Maradona) un titlu pentru Argentina, acum însă, când marele jucător este la apus, iată că vine Argentina ea însăși în persoană si câștigă pentru el un titlu de Campion al Lumii pe națiuni, singurul important care-i lipsea din palmares. Lionel Messi (simbolul) a jucat bine, foarte bine, si a fost declarat, după victoria Argentinei în finală, cel mai bun jucător al turneului. Asa o fi! Dacă este să judecam doar finala si să identificam individual meritele principale, atunci acestea ar aparține, în ordine: (1) lui Angel Di Maria (acest Florin Gheorghe al Argentinei), (2) portarului Emiliano Martinez (acest golan tupeist si vulgar) si (3) lui Lionel (antrenorului Argentinei) si abia apoi lui Messi. Zică cine ce-o zice privind fotbal, privitor la fotbal si la zei. Franța a avut două ocazii clare, rarisime, de a transa meciul înainte de a se ajunge la penalty-uri, una înaintea de prelungiri si alta în ultimul minut al prelungirilor, ambele apărate fenomenal, incredibil, de către golanul cu nervi de oțel, Emiliano Martinez (personaj extras din cine stie ce Ferentari din Buenos Aires). Ce crezi că s-ar fi întâmplat dacă, fără parada genială a lui Martinez, Argentina ar fi încasat gol (un gol pe care nimeni nu i l-ar fi putut reproșa portarului)? Ce s-ar fi întâmplat dacă absolut tot restul partidei si prestațiilor si contribuțiilor ar fi rămas exact aceleași, cu excepția acestui moment al adevărului absolut, în care portarul a parat un gol ca si făcut? Franța ar fi învins Argentina cu 4 – 3 (exact ca acum patru ani in Rusia) si cu siguranță si pe bună dreptate Kylian Mbappe ar fi primit Balonul de Aur si ar fi fost declarat cel mai bun jucător al turneului. Un detaliu care ar schimbat ierarhia celor doi jucători (fără ca ei să fi făcut nimic altfel decât au făcut)… (P.S. Sper să nu mă înțelegi greșit. Cred că până la urmă Argentina a câștigat pe merit, dar cred că cel mai bun jucător al turneului a fost Kylian Mbappe, si doar factori emoționali, publicitari, subiectivi au împins în mod „natural” decizia către Lionel Messi – un fel de premiu Oscar acordat pentru întreaga carieră. Vivat. La urma urmei, învingătorul ia totul, nu-i așa? Desigur că mai sunt lucruri de spus despre finală (de ne-om învrednici să le spunem, înainte de a ateriza în normalitatea cotidiană), dar pe moment as face trimitere către un detaliu care mie unul mi-a creat niște emoții deosebite, despre niște spectatori de lux ai finalei prezenți la fata locului. Pot fi văzuți AICI. Recunoașteți pe cineva? De asemenea îți recomand să revezi (dacă poți, dacă mai poți) si meciul Franta 4 – 3 Argentina de acum 4 ani (tot fabulos dar cu fotbaliști mai tineri).

1 bis..Desigur că atât pentru frumusețea acestei finale cât si pentru triumful Argentinei o mare parte din „merit” revine echipei Franței. In primele 60 de minute ale partidei, Franta a muncit cu spor mai mult pentru gloria si triumful Argentinei decât pentru sine. Echipa nu părea deloc convinsă că e cazul să se agite prea tare pentru a câștiga două cupe mondiale la rând, spre gloria Franței, care ar fi reușit astfel să reediteze o performanță pe care n-o mai reușiseră decât Italia (in preistorie) si Brazilia in urmă cu 60 de ani. In fața jocului tenace, la presing, plin de mobilizare, abnegație si patriotism (da, da) al argentinienilor, vizibil pătrunși de importanța momentului, în tabăra franceză se etala un surprinzător joc de așteptare, care părea că se transformă pas cu pas în apatie, neputința si blazare. Echipa Franței s-a comportat în prima repriză ca o trupa de mercenari incapabilă să-si găsească motivarea si liderul care să-i coordoneze si impună acțiunile. Prima surpriză neplăcută s-a produs încă de la început, prin apariția in primul 11 a lui Dembele, care a fost mână moartă tot turneul si pe care, nu se stie de ce, antrenorul a continuat să-l tot țină ca titular. O greșeală care avea să se dovedească fatală. Mult mai surprinzătoare însă a fost prestația incredibil de slabă a lui Antoine Griezmann, care ar fi trebuit să fie cheia jocului francezilor. Kylian Mbappe este un jucător genial dar care (spre deosebire de Messi) nu are stofa nici de lider, nici de coordonator de joc (si probabil că n-o să abia niciodată, fiind mai degrabă în genul lui Critiano Ronaldo). In mod cu totul surprinzător Griezmann a fost de nerecunoscut, apatic si predispus la greșeli elementare, ceea ce s-a transmis automat in tot jocul echipei. Mbappe a fost invizibil, iar Olivier Giroud o muscă fără cap si fără ambiție. De altfel nu e genul lui nici să joace constatat, nici cu ambiție, bazându-se exclusiv pe talent, inspirație si pe forță atletica, care l-au făcut să fie (surprinzător pentru mine) golgheterul din toate timpurile al naționalei Franței (depășindu-l pe legendarul Thierry Henry). Lucrurile au fost remarcate prompt de către generalul Didier Dechamps Elysees care n-a mai stat pe gânduri si i-a schimbat fără complexe cei trei corifei ai dezastrului din prima repriza: Dembele, Griezmann si Giroud. A apărut in echipa Marcus Thuram (fiul nu mai puțin legendarului campion mondial Lilian Thuram). Marcus ar fi trebuit sa fie prezent încă de la început in echipa (mai ales că de fiecare dată cand fusese introdus in teren in meciurile de dinainte a reușit sa fie remarcabil si să schimbe în bine jocul echipei). Ceea ce s-a întâmplat si acum. Introducerea lui Thuram si a lui Coman a dinamizat jocul Franței, creându-se contextul potrivit pentru Mbappe, si de aici a început cu adevărat finală, marea finală, care avea să se dovedească de vis.

1 bis, bis… Eh, ar mai fi încă multe de spus despre finală (si nu numai), despre prestația si contribuția arbitrilor la marele show, despre cum a decurs si cum s-a scris istoria acestui meci neașteptat de surprinzător si de palpitant (care putea foarte ușor să rămână unul anost si fără istorie)… Despre golurile înscrise ar fi categoric lucruri de zis, comentarii de făcut, si desigur despre portari si prestațiile lor ar merita să se iste niște vorbe, e-he-he, ori despre întâmplările (cu pelerină Bisht)… de după încheierea disputei din teren, la festivitatea de premiere, si câte altele vorbe asociate halo-ului emoțiilor tuturor celor implicați cumva în întâmplare, cu fapta sau doar cu privirea… ar mai fi fost, n-ar mai fi fost, de zis, de consemnat, întru neuitare. Dar, deh, momentul potrivit zicerilor s-a dus, timpul a expirat, gravitația si-a văzut de ale sale smulgându-ne prompt (în timp si spațiu) din preajma finalei Campionatului Mondial de Fotbal 2022, spre alte zări străine. Vorba ceea, fugit ireparabile tempus… Renunț așadar (de buna voie) la toate celelalte cuvinte nespuse, despre jocul si jocurile finalei, încheind campania de vorbe a Arcei lui Goe despre Mondialul din Qatar cu o trimitere către un moment din afara jocului propriu-zis, consumat in pauza dintre reprize, in vestiarul echipei Franței: E o Cupă Mondială, băieţi , e meciul unei vieți! În orice caz, mai rău de atât nu putem face. Ne întoarcem pe teren. Fie îi lăsăm să joace cum vor, fie punem un pic de intensitate, intrăm în dueluri și facem altceva, băieți. E o finală de Cupa Mondială! Suntem conduși la două goluri. Putem reveni! Băieți, o dată la patru ani se întâmplă asta (KB).

si pentru că Lionel Messi a jucat pentru ultima oară la un campionat mondial, un cântec argentinian: Dacă tace cântărețul:

Posted in Arcaluigoeologie | 11 Comments »

Silent Night

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 12, 2022

Silent Night. Noapte liniștită. Noapte tăcută. Categoric noapte. Nu, n-am de gând să vin anticipat cu colindul, chit că ne aflăm (cu cățel, cu purcel) în toi de lună a cadourilor. Titlul prezentei proze este o aluzie duioasă la liniștea (dubioasă) instaurată in canalele media cu morgă, vizavi de un eveniment planetar major: Campionatul mondial de fotbal. De la unele portalurile de știri cu anvergură, la unele gazete serioase (inclusiv hebdomadarele culturale) până la talpa social-media (…), exista o categorie de „vorbitori” care practică un boicot (inofensiv) la adresa turneului final al campionatului mondial de fotbal din Quatar, despre care nu suflă nicio vorbă, ca si cum acesta nici n-ar exista. Ignorare in integrum. Desigur că dreptul la liberă (in)exprimare, inclusiv prin tăceri elocvente, este un drept fundamental „al omului”, care trebuie garantat si respectat… dar totuși silențiumul lugubru instaurat in anumite zone, mi se pare de mare mirare. Nu-ti imagina că aș milita pentru universalizarea microbismului si/sau generalizarea forțată a pasiunii pentru fotbal sau pentru spectacolul sportiv… Dimpotrivă, consider că neaveniții, ori cei care vor să profite de popularitatea planetară a fotbalului pentru a-si promova propriile agende si interese (indiferent de natura acestora) ar trebui descurajați în a se lua in seamă. Totuși un eveniment major precum campionatul mondial de fotbal, în care este implicat (afectiv, sportiv, financiar, politic) un public numeros din toate țările de pe planetă, este un eveniment cu conotații antropologice care nu poate fi ignorat în mod natural, firesc, fără efort. Nu-mi pot imagina că efervescența legată de acest eveniment (desfășurat în Quatar, cu conotații nu doar sportive, ci si politice, financiare, culturale si chiar religioase 🙂 ) poate lăsa indiferenți în corpore pe toți membri unor redacții sau portaluri media, mai ales că evenimentul cu pricina oferă cu generozitate o multitudine de unghiuri de atac si perspective de abordare. Liniștea instaurată în unele canale media referitor la Campionatul Mondial de Fotbal este nenaturală, nefirească (si desigur că nu mă refer aici la genul de întreprinderi precum blogul vrăbiilor sau la cel al simpaticei blogger-ițe Adolescenta Rebelă, de ex, ci la altele, pe care nu le mai pomenesc si explicit… ca să nu le fac si reclamă 🙂 )… Mă uimește ipocrizia unora (si altora) tributari unor (felurite) ideologii (de pe ambele versate), care încearcă insistent să „vândă” publicului valori universale, dar care ignoră cu grație unul dintre elementele cu cel mai mare potential integrator la nivel planetar: fotbalul. Desigur că dacă i-ai întreba de vorbă ti-ar putea oferi cu mare ușurința pretexte, justificări si ironii, în legătură cu atitudinea lor rece față de o întâmplare a vulgului (recte campionatul mondial de fotbal), sugerând, subtil, deosebirile dintre ei si cei care obișnuiesc să caste gura la fotbal.

Dar, deh, să-i lăsăm in plata Domnului (si a domnilor) pe cei care (de buna voie si nesiliți de nimeni) ignoră fotbalul, spectacolul sportiv si pasiunile generate de acestea, si să revenim la fenomenul in desfășurare. Urmează semi-finalele… în care n-au ajuns nici Brazilia, nici Germania, nici Spania, nici Portugalia, nici Italia, nici Olanda, ci… Marocul, Croatia, Argentina si Franța. Surprinzător, spectaculos, palpitant. Interesul publicului (cel local si cel mondial deopotrivă) rămâne la cote maxime. Conform istoriei de aproape un veac a campionatului mondial de fotbal, într-un fel oarecum explicabil, de înțeles, semi-finalele oferă (probabilistic) un potential mai mare de dramă si spectacol decât însăși finalele. Au rămas memorabile câteva semifinale de pomină, precum cea din 1970 dintre Italia si Germania, ori cea din 1982 dintre Germania si Franta, ori, mai recent, cea din 2014 dintre Germania si Brazilia. Ti le mai amintești? Primele două sunt prinse si descrise apoteotic in cărțile sale de către Ioan Chirilă (nea Vanea, un cronicar la curtea regelui fotbal), inclusiv in volumul „Si noi am fost pe Conte Verde”, un fel de enciclopedie a campionatelor mondiale din mileniul trecut, pe care le apucase si d-lui de-a lungul vieții sale, în cei 74 de ani pe care a apucat să-i petreacă pe planetă (până în 1999). E acolo, în volum, o secțiune intitulată „Cum stie Europa să joace fotbal”). Iar dacă nu știi cine sau ce este „Conte Verde”, nu te lăsa furat de sonorității. Nu este numele vreunui nobil sau (măcar) al vreunui stadion de fotbal (desi ar putea fi, ba chiar ar merita să fie), ci numele vaporului transatlantic la bordul căruia au traversat Atlanticul cele patru echipe din Europa, prezente la prima ediție a campionatului Mondial din 1930, desfășurată in Uruguay… dintre care una, da, da, era România. De altfel este interesant de știut ca România a participat la primele trei ediții ale campionatului mondial… apoi (după 32 de ani de seceta) a mai prins mondialul din 1970 (la Guadalajara, Mexic), plus altă tripletă de glorie: 1990 (Italia), 1994 (SUA), 1998 (Franta), după care, iarăși dezastru si neantizare… (am încheiat paranteza).

Revenind la semi-finalele ce stau să se prăvale, ale ediției actuale din anul de gratie 2022, nu se poate sa nu remarcăm tensiunea care plutește in aer. Ce va fi? Se vor califica favoritele (Franța si Argentina)? Se vor înfrunta reprezentatul zeilor vechi, Leo Messi cu zeul cel nou, Kylian Mbappe? Sau vor avea câștig de cauza cei mici (Marocul si Croatia)? Va fi publicul arab în stare să-i împingă în urale pe marocani in finală? Vom avea in premiera o echipă africana în finala Campionatului Mondial de Fotbal? Sau se va rejuca finala de acum 4 ani de la Moscova, între Franta si Croatia? Asta n-ar fi o premieră, ca aceleași două echipe să se întâlnească în două finale consecutive. S-a mai întâmplat in 1986, 1990, finala fiind, in ambele ediții, Argentina – Germania (prima câștigată de Argentina, a doua de Germania). Apoi Germania a mai jucat si câștigat iarăși o finală cu Argentina in 2014. Altă finală cu repetiție a mai fost: Brazilia – Italia (1970, 1994, ambele castigate de Brazilia). Nu-i exclusă nici varianta ca Messi să dea piept în finală cu leii din Atlas. Balonul e rotund. Aproape sferic… Iar noaptea este un sfetnic bun. Voi încerca să prind, eu ca „poet”, în vis, un moment de inspirațiune pentru a propune pronosticurile pentru semi-finale, în timp util, mâine pe vremea asta. Tu cu cine ții?

Să nu uitam că: The winner takes it all, the loser has to fall
It’s simple and it’s plain:

Semifinale
Argentina 3 – 0 Croația
Franța 2 – 0 Maroc

Posted in Arcaluigoeologie | 66 Comments »

The Show Must Go On

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 8, 2022

Cupa Mondială a suspendat marșul gravitației pe Arca lui Goe. Plutim într-o plăcută stare de imponderabilitate printre meciuri de fotbal, în înfruntări pe teren, în tribune, în presă, social media. La televizor. Spectacolul este fascinant. Actori cât cuprinde, aproape toți oamenii de pe planetă. In spatele scenei gravitația continuă să-si facă neperturbată mendrele si să-si intoneze în surdina simfonia nepieritoare… imnul gloriei universului schimbător. Curat schimbător. Panta rhei, toate curg, inclusiv campionatul mondial de fotbal din Quatar, ajuns iată, deja, în sferturi. Două zile de acalmie, fără fotbal, ne îngăduie să băgam de seamă (dacă mai era nevoie) că si in restul lumilor gravitația își vede de treabă ținând timpul în curgere si lucrurile in mișcare. In Ucraina tot război, agresiunea Rusiei împotmolită in propria-i iraționalitate continuă. Putin, un om pe niște scări, s-a căcat pe el, si a împuțit toată planeta. In subsidiar republicii sovietice Austria i s-a năzărit să facă greutăți României la intrarea în Schengen. In democratica Americă (a ogarului ce nu stie), neomarxismul îi face greutăți vizionarului Elon Musk in contra libertății de exprimare. In China totalitară, poporul arată că (mai) stie să se revolte, iar atotputernicul guvern că mai stie să ia aminte la vox populi (cu toata inteligența lui artificială din dotare).

In Quatar, pe planeta Terra, se întâmplă fotbal. Încă se poate. Încă e minunat. Toată lumea vizionează fotbal. In orice afund de lume oamenii sunt atenți la fotbal. Toți se uită, toți știu, toți se emoționează. Inclusiv rușii, inclusiv chinezii. Inclusiv americanii, care peste an cască gura la baseball si/sau fotbal (pardon de expresie) american… Cu toții înțeleg jocul, spectacolul, miza, driblingul, fenta, șuturile, ratările, golul. Niciodată golul n-a sunat mai tare. E fotbal. E bine. Data trecută s-a jucat în cea mai mare tară gazdă, iar acum în cea mai mica, practic într-un singur oraș, dar fotbalul a rămas la fel de mare, mereu în transfer de putere de la vechii zei către noii zei. La Doha Lionel Messi, Cristiano Ronaldo…predau ștafeta către Kylian Mbappe, Gonçalo Ramos…

Danemarca vrea sa se retragă din FIFA. Eh, ce să mai zică Spania, Belgia, Germania, Uruguay… sau Italia… Supărări mari. Enorme. Lipsește foarte tare la apelul nominal Ioan Chirilă, omul care după ce vedea pe viu faptele, de la fața locului, transforma fiecare campionat mondial de fotbal într-o carte, o capodoperă. Cărțile sale sunt niște monumente în onoarea fenomenalului fotbal, niște driblinguri uluitoare în calea uitării. Vom mai avea ocazia să-l pomenim pe tatăl lui Ionut si Tudor Chirilă. Deocamdată spectacolul trebuie să continue. Urmează sferturile.

Croatia 5 – 3 (1 -1 + pen) Brazilia
Olanda 5 – 6 (2 – 2 + pen)  Argentina
Maroc 1 – 0 Portugalia
Franța  2 – 1 Anglia

Posted in Arcaluigoeologie, Fotbal | Etichetat: , , , , , , , | 24 Comments »

Niciun moment de plictiseală

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 3, 2022

motto: „Pentru mine, oamenii care detestă sau mai rău, ignoră (pentru că nu înțeleg) berea si/sau fotbalul, nu pot fi persoane serioase, de încredere, pe care să te poți baza în situații critice”. (d-l. Goe)

Fotbalul este un fenomen complex, mult mai complex decât ar putea părea la prima impresie, indiferent cărui observator i-ar aparține acea prima impresie, fie că este vorba de un „microbist împătimit”, de un „specialist al fenomenului”, de un outsider ignorant (indiferent si rece sau dimpotrivă, care detestă fotbalul, jocul si spectacolul) sau chiar despre oameni de știință, precum savanții britanici de la Oxford, care declaraseră Campionatul mondial jucat încă înainte de a fi început… jucat la ruleta probabilităților matematice (bune pentru câmpul cuantic dar nu pentru câmpul de joc). Acesti savanți au comis erori de proporții: în privința Belgiei, care era văzută în finala competiției, dar care a fost eliminată în faza grupelor. Apoi, Germania, Mexic, Uruguay, Danemarca, Iran și Ecuador nu au ajuns în optimi așa cum se credea la Oxford. Mai mult decât atât, doar un meci din optimile Cupei Mondiale corespunde cu ce calculase matematicianul britanic. Jocul de fotbal este teribil de complex (chiar dacă nu si complicat) indiferent de unde îl privești, fie că-l privești de la firul ierbii, ca jucător, de pe tușă, ca antrenor, de banca de rezerve, din tribune, de la televizor, sau prin alte instrumente (prin telescop sau prin intermediul părerile altora care ajung inevitabil la tine). Prezența si felul în care se manifestă acești actori-observatori în fenomen, îi sporesc fotbalului complexitatea (înspre infinime). Cum altfel ar putea să fie când variabilele de care depinde rezultatul observabil întrec în număr orice imaginație. Realizezi tu prea cinstit cititor citit si unic al Arcei lui GOE, că numărul „combinaților”, în fotbalul de dat GOL, este cu mult mai mare decât numărul combinațiilor din jocul de GO? Ai tu idee de natura acestor numere, care sfidează închipuirea, întrecând cu mult numărul tuturor atomilor din universul observabil? Poate realizezi, poate nu. Poate ai sau poate n-ai idee ce vrea să însemne în adânc sintagma „balonul e rotund”. Ai?

Ca si jocul de GO, fotbalul se desfășoară pe o suprafață dreptunghiulară plană… doar că începând de aici, celelalte asemănări (unele consistente) dintre GO si GOL se estompează, pălind teribil în fața „micilor” diferențe, care transforma fotbalul într-un fenomen haotic (in sens științific, desigur). Spre deosebire de GO, care este un joc (eminamente) plan, fotbalul are un oarecare grad de libertate in direcția verticală. Mingea se poate mișca in planul terenului dreptunghiular (de dimensiuni fixe), stânga – dreapta, înainte – înapoi, dar se poate mișca „un pic” si in plan vertical, in sus (si, inevitabil, în jos). Conform regulamentului (din fotbal) nu există, nu este prevăzută, nicio limitare în privința a cât de sus poate să fie trimisă mingea de fotbal. De această limitare se ocupa gravitația. Si de aici începe prima dramă a complexității, pentru că fotbalul, spre deosebire de GO, este un joc gravitational, practicat prin intermediul gravitației, iar misterioasa gravitație, după cum poate iți amintești (din prozele anterioare) este sursa unor complicații copleșitoare in lume. Faptul că în fotbal se înfruntă nu doi jucători (umani), ca la GO, ci 22+, fiecare cu complicitățile, libertățile si limitărilor lui (fizice si mentale), amplifică exponential complexitatea jocului si numărul (micro)întâmplărilor care se pot petrece pe terenul de fotbal pentru a genera efectul macroscopic observabil. Ai tu idee în cate feluri poate fi lovită mingea? In cate feluri poate fi atinsă, pentru a-i schimba poziția in teren, viteza, traiectoria, viteza de rotație, altitudinea? Si asta pe un dreptunghi, în care alte 22 de obiecte (plus arbitrul) se mișca după logici cvasi-independente. Rezultatul: o cvasi infinitate, care face fiecare partidă de fotbal unică, precum (de ex) partida Germania – Japonia… Mare noroc cu gravitația si cu limitarea in timp a jocului de fotbal, căci da, spre deosebire de GO, fotbalul este un joc gravitational, temporal… si dinamic. Intr-un joc de o asemenea complexitate, care implică „infinit” mai multe poziții decât la GO, rezultatele sunt întotdeauna cele așteptate: imprevizibile. Cuantic imprevizibile, depinzând adesea de mai puțin decât un fir de păr, precum eliminarea Germaniei, de atingerea imaginară a mingii de tușă, într-o altă zonă de univers, in partida Japonia – Spania, sau de reflexul (inutil pentru sine) al portarului Ghanei care a respins în ultimele minute ale partidei un gol ca si făcut al Uruguayului, eliminat, de la distanță, de Ronaldo si Coreea de Sud.

Ar fi interesantă experiența de a urmări un meci de fotbal de sus, de undeva de deasupra terenului. Altă perspectivă. S-ar vedea altceva, ca si cum ar fi alt sport, alt fenomen. Cum la fel ar fi interesant de urmărit o partidă în care (prin photoshop-are) ar fi eliminați jucătorii si ai vedea doar mingea, mișcându-se de colo, colo pe teren, mai repede sau mai încet, învârtindu-se, încercând să ghicești logica traiectoriilor, prezența jucătorilor, si constrângerile pe care le are mingea in mișcarea ei aparent haotică. Intr-o variantă maxim simplificată fotbalul este un spectacol în care o mică sferă se mișcă în interiorul unui dreptunghi, încercând să evadeze printr-un dintre porți. Ce-ar putea înțelege din fotbal un observator (extraterestru) care, din construcție, nu poate vedea decât obiecte (cât de cât) sferice, privind o partidă de fotbal? Cam tot atât cat ar putea înțelege un iepure din mecanica cuantică si poate nici atât.

In Quatar petrecerea continuă. Încep optimile:

Olanda 3 – 1 SUA
Argentina 2 – 1 Australia
Anglia 3 – 0 Senegal
Franța 3 – 1 Polonia
Japonia 2 – 4 (1 -1 + pen) Croația
Brazilia 4 – 1 Coreea de Sud
Maroc 3 – 0 (0 – 0 + pen) Spania
Portugalia 6 – 1 Elveția

Îndrăznești să oferi vreun pronostic?

… ceea ce nu înseamnă că băutorii de bere si/sau cei ahtiați să joace, să vadă sau să vorbească fotbal sunt musai persoane onorabile…

Posted in Arcaluigoeologie | 74 Comments »

Planeta fotbal

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 28, 2022

Unus Mundus

Suntem pe planetă (în univers !) o singură specie separată (ireconciliabil) în grupuri, despărțiți si (chiar) dezbinați de multe „deosebiri” „culturale” (în special cele legate de limbile vorbite si de religiile practicate). Totuși există si lucruri care ne unesc sau măcar nu ne separă, indiferent de locul in care locuim pe Terra. In afara elementelor biologice pe care le avem cu toții in comun, mai există câteva care țin de umanitate si care dau dimensiunea integrării planetare a comunității umane. Fotbalul este in mod categoric unul dintre aceste elemente. Probabil că doar matematica si știința sunt mai universal unificatoare decât fotbalul… in privința felului in care oamenii de pretutindeni se raportează la „fenomenele” respective, indiferent de zona in care trăiesc. Doar că știința si matematica sunt înțelese de foarte putini si generează mai puțină emoție si exuberanță. Pe stadioane, pe teren si în tribune, jucătorii si spectatorii tuturor țărilor si continentelor, bogați, săraci, atei, credincioși (indiferent de biserica la care sunt arondați ca enoriași), se manifestă similar, împărtășesc aceiași gamă de emoții, se bucură si se întristează la fel, la un dribling, un gol, o ratare si se înțeleg perfect unii pe alții, fără cuvinte. Campionatul Mondial (de iarnă) găzduit de data aceasta în Quatar (prima oară când se desfășoară într-o țară musulmană) nu face excepție. Ar mai trebui organizate câte o ediție în China si Australia si atunci planeta Fotbal ar fi completă. Zeul Fotbal întru Unus Mundus. FIFA cu bune, cu rele (va urma)…

Posted in Arcaluigoeologie | 43 Comments »

Începe !!!

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 19, 2022

Un mare actor iranian (?!) a spus, cândva: „Viața bună e pentru femeile frumoase și oamenii bogați. Noi, ceilalți, am venit pe lume ca să nu rămână stadioanele goale“.

Vine iarna !!! Începe campionatul mondial de fotbal !!! A fost odată ca niciodată într-o iarnă… Iar de la cupa Mondiala vom intra direct în Craciun. Oare cine își va pune Cupa sub bradul de Crăciun? Problema pare a fi fost rezolvată de către savanții britanici (că cine altcineva s-o fi putut rezolva cu atâta anticipare):

Un matematician de la Oxford a calculat cine se va întâlni în finala Campionatului Mondial. Acesta a prezis, în mod uluitor (ca toata lumea la fiecare ediție de campionat mondial) că învingătoarea va fi… Brazilia !!!

Așadar, gratie științei, este ca si cum Campionatul Mondial se va fi jucat deja. Gata! S-a terminat! Sau nu? Tu ce zici? Cu cine ții?

Ultima noapte de tenis, întâia noapte de fotbal. Să curgă berea, să cânte muzica.

In cazul în care impresiile de după lectura textului sau sau/si vizita pe Arca lui Goe ti-au adus în minte vreun gând pe care ai vrea să-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si dacă si numai si după aceea dorința de a-ti etala gândurile în public persistă, atunci da eroule, treci la fapte si comentarii. 

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Ultima noapte de tenis a anului a oferit un spectacol si un deznodământ cu un tâlc mai adânc decât poate părea la prima vedere si care excedează un pic frontierele fenomenului tenis… in lume

Fotbal:

1. A început !!! Quatar 0 – 2 Ecuador !!! Un singur nume rămâne din această partidă: Valencia autor a trei goluri valabile (dintre care unul anulat aiurea). A început turneul final al primul Campionat Mondial de fotbal (dintr-o istorie de aproape o sută de ani începută in 1930) care e disputat iarna  (si al doilea la rând sponsorizat de petrol si alte hidrocarburi – la spartul târgului). A început cu un alt capriciu al șeicilor care au ținut morțiș ca țara gazdă să joace meciul de deschidere, stricând o altă veche tradiție care cerea ca in meciul inaugural să joace câștigătoare ediției anterioare, așa că in loc de Franța am avut Quatar si o partidă modestă urmărită de șeici costumați traditional alături de alți aristocrați ai țițeiului în aceiași uniformă (alb spital) plus poporul in tricouri vișinii (la fel ca jucătorii) veniți la circul plătit gras de șeicime. 273 de miliarde de dolari (inclusiv spaga) este un preț cam piperat pentru posibilitatea de a asista cu o mină tristă (si penibilă) la amara „surpriză” a înfrângerii miraților „fotbaliști” quatarsici (?!). Păi cu banii ăștia Putin ar fi bătut de voie Ucraina si țările baltice. La hochei. 

Următorul meci din Grupa A, mâine 21 Noiembrie: Olanda – Senegal.

Posted in Arcaluigoeologie | 45 Comments »

Veșnica anti-Gravitație

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 12, 2022

Încă n-am aflat ce este si cum lucrează gravitația. 😦 Si când spun că n-am aflat, nu mă refer la noi cei de aici pe Arca lui Goe, ci la noi mai in general, aici pe planetă. Stim noi câte ceva despre gravitație si despre manifestările ei, dar nu suficient încât să avem o teorie coerentă, care să explice mulțumitor (ca pe vremea lui Newton) întreaga colecție a datelor observate si măsurate. In legătură cu gravitația s-a dovedit, mai abitir decât în privința altor noțiuni, faptul că pe măsură ce aflăm mai multe, știm mai puțin, misterul devine mai adânc… si mai tulburătoare ni se vădesc a fi fiind neștiința si necunoașterea. Faptul că universul există încă si că gravitația nu a reușit să-l dovedească, să-i de a de cap, să-l ordoneze, să-l aducă la o stare de minim stabil, poate conține informații prețioase despre gravitație. Am putea învață cate ceva despre enigmatica gravitație si din (a) studierea lucrurilor care i se opun si a efectelor adverse pe care gravitația le induce materiei luminoase (acea materie guvernată de electromagnetism, de interacțiunile nucleare tari si de cele slabe), după cum si (b) studiul materiei întunecate si a felului dubios în care aceasta ajunge să alimenteze găurile negre, poate fi o direcție interesantă de investigare a gravitației. Desigur că (c) insistența în direcția teoriilor cuantice ale gravitației si/sau a teoriei coardelor, în încercarea de a descoperi ipoteticul „graviton”, poate aduce informații utile modelarii matematice a datelor care implică manifestări gravitaționale, în universul observabil, dar totuși cel mai probabil este că un salt important în înțelegerea gravitației se va face atunci când (d) în fine vor fi înțelese si definite mai coerent si consistent noțiunile de spațiu si de timp (ale căror sensuri si semnificații au ajuns mai vagi si mai inconsistente decât oricând) dar si odată cu înțelegerea (confirmarea sau infirmarea) principiului localizării (care afirmă că un obiect este influențat direct doar de mediul său imediat). Avem șansa să trăim într-o zonă de lume si într-o era în care gravitația are sens si produce d/efecte (printre acestea aflându-se viața si inteligența, atâta câtă e). Nu-i deloc musai ca universul să ofere perpetuu condiții de manifestare a gravitației. Nimic nu-i veșnic. Probabil că nici gravitația. Este posibil ca gravitația însăși să fie autodevoratoare si să lucreze (lent) în sensul anularii si anihilării ei însăși. In felul în care înțelegem gravitația astăzi este acceptat în mod tacit faptul că aceasta ar fi fiind veșnică. Două corpuri care formează un sistem izolat si care orbitează împreuna în jurul centrului comun de greutate vor continua indefinit, la infinit, să se miște pe orbitele lor, constituind un perpetuum mobile. Avem si modele (teoretice) de perpetuum mobile gravitaționale cu sisteme (izolate) de câte trei corpuri:

Desigur că ne-am putea imagina astfel de sisteme (universuri) cu oricâte corpuri (poate chiar cu o infinitate)… doar că lucrurile astea care presupun infinituri si perpetuitate de obicei se dovedesc a fi iluzorii. Când, în munca de contabilizare si modelare a datelor din lumea observaților empirice, dai peste „infinit” de obicei ai greșit pe undeva, pe la calcule… sau pe la măsurători. Desigur că modelele teoretice prezentate mai sus ca perpetuumuri mobile gravitaționale n-ar funcționa (chiar) veșnic… pentru că… (1) nu există sisteme izolate (acestea fiind așadar inevitabil perturbate din afară, în moduri mai mult sau mai puțin subtile si/sau im/previzibile), (2) pentru că legea gravitației newtoniană pe baza căreia sunt descrise aceste modele este (în fapt) inexactă, si pentru că (3) gravitația induce în timp efecte neașteptate asupra materiei care compune corpurile implicate în sistem, ceea ce conduce inevitabil la evoluții perturbatoare în legătură cu starea de mișcare a acestora. Se pare că pe drumul perpetuu de la cauză la efect, acțiunea gravitației generează în mod inexorabil „catastrofe” care schimba dramatic natura problemei si sensul evoluției sistemului (cel mai spectaculos caz cunoscut fiind desigur cazul găurilor negre, cu care încercam timid să ne reconciliem, noi profanii, eșuați inexorabil pe Arca lui Goe).

Scopul declarat al prozei scurte de azi este acela de aduce în mod expres în atenția prea-cinstitului cititor citit si unic, o situație la fel de problematică precum cea sesizabilă (ceva) mai ușor în cazul ideii de perpetuum mobile gravitational, si anume cazul unui (la fel de iluzoriu) perpetuum imobile gravitațional. Să zicem că un cosmonaut care se duce pe Lună ia cu el o pietricică (cam de mărimea unui ou de porumbel) găsită pe malul unui râu, aproape de casa sa. La plecarea de pe Lună, înainte de a se urca in modulul lunar si a decola pentru a se întoarce acasă, ia frumos pietricica adusă de pe Pământ si o aruncă undeva la întâmplare in peisaj, apoi se întoarce acasă la familia sa. Ne putem imagina ușor ce se va fi întâmplat cu pietricica în primele momente. Aceasta, sub influența gravitației Lunii, a zburat pentru scurtă vreme (pe traiectorie parabolică) prăbușindu-se apoi în colbul Lunii, rămânând în cele din urmă, imobilă, în repaus relativ, pe suprafața Lunii. Desigur că despre ansamblul Lună-pietricică se poate considera că este un perpetuum imobile – gravitational (si nu numai). Pietricica rămâne cuminte la locul ei, nemișcată, solidară cu Luna. Gravitația Lunii nu a încetat să existe, după ce pietricica si-a finalizat zborul (căderea, prăbușirea)… si cu toate astea pietricica nu se mai mișcă. Nici nu-si continuă căderea spre centrul lunii (desi loc ar avea berechet) si nici nu decolează spontan de pe suprafața Lunii. Nici măcar nu se mișcă pe suprafața lunii (precum pietrele umblătoare din Valea Morții). Aici as avea de adresat preacinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe câteva întrebări de taină. Prima ar fi: cum s-ar putea explica, cât mai în detaliu faptul că pietricica se află în echilibru (aparent stabil) desi asupra ei continuă să acționeze gravitația Lunii. O a doua întrebare ar fi: cam cât timp va persista acest cvasi-echilibru în care se afla pietricica cu Luna si in ce fel s-ar putea strica acel echilibru? Presupunând că pietricica nu va fi spulberată de căderea vreunui meteorit, si că nu va fi luata de acolo de vreun (alt) cosmonaut venit in vizita, si ignorând eroziunea la care este supusă de radiația cosmica, de vântul solar, si alte influente de acest gen, ar fi posibil oare ca pietricica să rămână în echilibru cu Luna pentru totdeauna, pentru veșnicie? Sau este posibil ca una dintre forțele care mențin pietricica în aparentul echilibru să se epuizeze, să se consume, înaintea celeilalte, făcând pietricica s-o ia spontan din loc, fie in sus, fie in jos? După un număr oarecare de trilioane de ani. Este gravitația inepuizabilă sau nu? Dar lumina? Despre asta mi-ar plăcea să stăm de taină. 🙂

In cazul în care impresiile de după lectura textului sau sau/si vizita pe Arca lui Goe ti-au adus în minte vreun gând pe care ai vrea să-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Vei avea ocazia să remarci efectele anti-gravitaționale ale apei, așa cum decurg ele din legea lui Arhimede. Si dacă si numai si după aceea dorința de a-ti etala gândurile în public persistă, atunci da eroule, treci la fapte si comentarii. 🙂

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Deocamdată s-a strâns… un singur vot în favoare inepuizabilității gravitației si luminii… si o samă de abțineri, exprimate preponderent prin comentarii off topic. Desigur că ideea de a lua în considerare in/epuizabilitatea gravitației si/sau a luminii care i se opune (si de a vota pro sau contra) este destul de fistichie (având conotații științifice dar nefiind științifică per se), mai ales că si contextul a rămas destul de vag si de discutabil.
Din păcate discutabilitatea respectiva n-a reușit sa producă discuții on topic. 😦 Probabil că dacă, prin absurd, s-ar fi ajuns la purtarea unor discuții “filozofice” on topic, enunțurile inițiale ar fi avut parte de reformulări si de întrebări (încuietoare) întru clarificarea contextului (eventual bune de adresat si d-lui Sean, or măcar d-lui Cristian Presură, de ex). Poate că înainte de a accepta provocarea si de a oferi un răspuns exclusiv intuitiv întrebări/lor despre in/epuizabilitatea energiei gravitației si/sau energiilor electromagnetice si nucleare, ar fi fost necesar să abordam alte întrebări (preliminare) si sa alegem (tot intuitiv, firește) răspunsurile potrivite (care ni se potrivesc mai degrabă nouă decât întrebărilor). Uite un exemplu de întrebare preliminară: sunt gravitația, electromagnetismul si interacțiunile nucleare proprietăți intrinseci, locale, ale corpurilor în care se manifestă? Este energia cu care electronii se resping unul pe altul (cand alte forțe tind sa-i apropie unul de altul) o energie interioară a electronilor SAU este o energie pe care aceștia o obțin in continuu din restul universului? Dar gravitația (cu care Luna atrage pietricica si o menține la suprafața ei)? Este o afacere interna a Lunii (avându-si sursa exclusiv in masa Lunii) sau este ceva cu care Luna este alimentată din restul universului? Desigur ca in funcție de răspunsurile alese liber acestor întrebări preliminare, întrebarea despre inepuizabilitatea gravitației/luminii capătă alte valențe, nuanțe si interpretări. Lumea este un loc bizar in care răspunsurile pe care le primești depind nu doar de întrebările pe care le adresezi ci si de ordinea in care adresezi întrebările… Lumea ta va arata diferit in funcție de ordinea in care-ti adresezi întrebările, presupunând că ești genul de om care are întrebări. 🙂 Esti?

Mă rog, se pot imagina multe astfel de întrebări intermediare sau chiar extreme. De ex, tu ce crezi? Este Universul un perpetuum mobile sau nu? 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 60 Comments »

re-Capitulările Gravitației

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 9, 2022

Se pare că epopeea pomenirii veșnicei prăbușiri, aflată în plină desfășurare pe Arca lui Goe, propusă ca mijloc (naiv) de reconciliere a profanului cu gravitația (si cu teoria relativității generalizate si poate chiar cu teoriile găurilor negre), nu a reușit să impresioneze (încă) pe nimeni. Nu a fost nimeni dat pe spate, sau „de pământ” (ca ciocârlia Lia), si nici măcar nu a fost adus nimeni cu picioarele pe Pământ. Visătorul observator, reprezentat aici de către prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, a fost păstrat în veșnica si netulburata sa starea de visare ontologică de mai înainte, in care nu este loc de prea multe emoții vizavi de călătoria inițiatică pe care o facem (forțat, fără voie) prin univers, smulși, sub forma unor perpetue căderi, pe trasee elicoidale, cu viteze amețitoare, într-o direcție necunoscută, către o țintă si un deznodământ deloc previzibile. Este această cădere atât de comună, de continuă, de categorică, de monotonă si inexorabilă încât trece neobservată, ne luată in seamă, ignorată cu desăvârșire. La ce-ar folosi să ne preocupe? La nimic. Zburăm, navigăm, cădem, fulgerător prin spatii, pe căi de mii de ani, trecând in tot atâtea clipe, plutind pe o „apă”, care curge mult mai repede decât noi. Diferența de ritm intre curgerea „apei” ce ne poarta prin cosmos si propria noastră curgere, materială, inegală, smucită, ruptă, este ceea ce percepem a fi „trecerea timpului”. Avem timp. In aceasta perpetuă cădere, imponderabilă, către centrul universului, avem timp să bem un cognac (înainte) si să fumăm o țigară (după). Avem timp pentru toate. Cadem, dar câtă vreme nu ajungem nicăieri totul e logic. Perfect logic. Putem ignora veșnica prăbușire văzând-ne de viețile noastre, de mofturile noaste, de ambiții si boli, de pasiuni, vicii, vise, iluzii. Avem timp, avem de unde alege. Finalul constă în destrămare, nu în încheierea căderii, prin ajungerea (buf) in vreun Terminus Paradis. Veșnica prăbușire va continua apoi fără noi, fără probleme. Veșnicia (care in niciun caz nu s-a născut la sat) denotă imperfecțiune, defect de fabricație… de concepție. Veșnicia denotă eșec. O prăbușire serioasă nu tine veșnic, nu este perpetuă, ci ajunge (în no time) la o finalitate, la echilibru, la repaus, la nimic. Lumea există ca efect secundar al imperfecțiunii gravitației care, incapabilă să-si ducă treaba la bun sfârșit, se auto-sabotează, plină de umor. In episodul de azi as vrea sa trecem in revistă re-Capitulările Gravitației in fața provocărilor pe care le tot întâmpină, pe post de hopa-Mitică, de perpetuum mobile. Gravitația are multe „hibe de comportament” care o predispun la eșec, așa ca trecerea lor in revista într-o anumita ordine cronologică sau a importanței este greu de alcătuit la modul absolut, prin urmare voi improviza o listă in ordinea antropologica a lucrurilor,

  1. Prima ratare de luat in seamă a gravitației este existenta planetelor. O gravitație serioasă care se apuca de strâns praful cosmic dintr-o regiune a spațiului îl aduna pe tot, ceva mai omogen, într-o sfera centrală, in ceea ce avea sa devina Soarele Central si nu rata circa 1% din mizeria primordială lăsând-o să se coaguleze gravitational, departe de centru, în planete, sateliți de planete, planete pitice, asteroizi, comete… Neomogenitățile inițiale in structura norului de praf i-au jucat gravitației o festă care avea sa aibă ca efect apariția unor noduli de materie gravitând pe orbite interioare heliosferei.
    .
  2. A doua ratare a gravitației, pe care as menționa-o in treacăt 😉 se refera la incapacitatea Pământului (ca si a celorlalte planete) de duce la bun sfârșit căderea lucrurilor, până în centrul planetei, lăsându-le pe acestea să plutească, suspendate în nedeterminare la suprafața pământului, pe pernă electromagnetică de lumină, într-un aparent perpetuum meci nul (remiză), care amână sine die deznodământul căderii către centrul Pământului a materiei, inclusiv a celei care ne compune pe mine si pe tine (măi dragă prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe). Probabil că felul în care menționez această ratare poate crea o anumită stare confuzie, în legătură cu care tot ce pot spera este să ne lămurim, cât de cât prin comentarii punctuale. La urma urmei cât „timp” ar putea sta un corp în echilibru pe suprafață unei planete, înainte ori de a se scufunda (în jos) ori de a se desprinde si zbura (în sus)? Oricât? Nooo…Tu ce crezi?
    .
  3. A treia ratare a gravitației se referă la incapacitatea sa de a transforma Soarele într-o gaură neagră, sau măcar de a menține la un loc materia pe care a apucat s-o adune în Soare. In fiecare clipă, radiația electromagnetica, fasciculele de neutrini, vântul si erupțiile solare fac scăpate din „ghearele” gravitației, în cosmos, cantități enorme de materie. In cele din urma Soarele o va face scăpată pe toată, în ciuda intențiilor gravitației de a o aduna si de a o tine la un loc. Strigatul disperat al materiei în contra gravitației, manifestat prin producerea en gros de fotoni si neutrini, zvârliții rebeli in spațiu cu aproape viteza luminii în vid, va continua până la final, la aceasta scară (sub-galactică), zădărnicind intențiile locale ale gravitației… în favoarea celor centrale. Este posibil ca gaura neagra masiva din centrul Căii Lactee să nu-si rateze misiunea si să înghită în cele din urmă toată materia din galaxie.
    .
  4. Ciocnirea cu galaxia spirală din constelația Andromeda. Acesta ar putea părea un succes al gravitației. Dar este? Rămâne de discutat.
    .
  5. Destrămarea Laniakeei.
    .
  6. Radiația Hawking.
    .
  7. Si tot așa, din greșeală in greșeală spre victoria finală…

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule. 

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Anticipand (enorm) aș menționa, în avans, că gravitația este o scamatorie a d-lui Universul. Că știți si d-voastră cum se fac scamatoriile de către iluzioniști, prestidigitatori, magicieni, scamatori profesioniști. Mă rog, există mai multe feluri de scamatorii, dar cele mai spectaculoase sunt cele care lucrează cu numere mari (mari, mari, foarte mari)… care dau victimelor (nevinovatului spectator) iluzia infinitului. Daca i-ai strecurat martorului în suflet ideea de infinit al tău e, fără scăpare… Ați văzut de ex. ca iluzioniștii folosesc cărți de joc (care nu sunt de joacă). 52 de cărți de joc pot fi aranjate in 52! de feluri (unde semnul exclamării denotă factorial)… adică 1x2x3x4x5…x49x50x51x52. Ceea ce devine aproximativ 8 înmulțit cu 10 la puterea 67. Adică 8 urmat de 67 de zerouri. Adică vreo 8 trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane. Sau altfel spus un număr mult mai mare decât vârsta universului exprimată în secunde (cam de 2 trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de ori). Chestii care frizează infinitul. In mod analog (?!) universul a avut grija ca interacțiunea gravitațională să fie de un trilion de trilioane de trilioane de ori mai slabă decât interacțiunea electromagnetică. Ceea ce înseamnă că dacă ai vrea să smulgi, prin atracție gravitațională, un electron dintr-un atom ar trebui să plasezi în vecinătatea atomului un corp cu o mărime similară cu a atomului dar cu o masă de circa un trilion de kg… adică sa faci acolo o gaură neagră. Sarabanda numerelor grotesc te mari (sau de mici) care-i inoculează în cap observatorului ideea de infinit, este secretul scamatoriilor Universului. Totuși, totuși, totuși… Oricât de mari ar fi fiind numerele alea, sunt niște biete numere finite, nu sunt nici pe departe infinitul. As paria că masa fotonului nu este chiar fix zero (așa cum se speculează/acreditează), ci că este foarte, foarte mică… mai mică decât a neutrinului, dar un pic mai mare decât zero. Ar însemna că fotonii nu se mișcă chiar cu viteza „c”, ci aproape cu viteza aceea. La fel ideea că in interiorul unei găuri negre s-ar afla o singularitate în care întreagă masa este concentrată într-un punct de dimensiuni nule (cu o densitate infinită) este mai mult decât sigur o glumă, o iluzie, o scamatorie, bazată pe numere mari, mari, foarte mari, capabile să inducă iluzia infinitului în mințile oricui. Închei aici (enorma) anticipare, păstrând detaliile (si altele) pentru altă dată.

Posted in Arcaluigoeologie | 47 Comments »

Laniakea

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 31, 2022

Veșnica prăbușire
faza pe super-roiuri de galaxii
azi Laniakea

Dupa cum sugerează unele studii referitoare la Paradisul Incomensurabil, gravitația (ca instrument al veșnicei prăbușiri) își va rata (si) la acest nivel (faza pe super-roiuri galactice), țelul si menirea… Savanții susțin ca volumul Laniakeei (care are de la un capăt la altul aproximativ o jumătate de miliard de ani lumină) este prea mare in comparație cu masa totală a celor peste 100 de mii de galaxii care o compun, Laniakea fiind așadar prea rarefiată, astfel încât toata strădania Marelui Atractor, care dă azi un sens curgerii galaxiilor, în acest fulg cosmic, se va dovedi în zadar, fiind insuficientă pentru a contrabalansa efectul dispersiv provocat de dilatarea accelerată a universului (sub acțiunea așa numitei energii întunecate). Pare-se că Laniakea este condamnată si nu va reuși să-si consolideze o structură stabilă, bazată pe un echilibru dinamic între gravitație si forțele care se opun local gravitației (ca in cazul stelelor ordinare, de ex). La scara cosmică a Laniakeei se află punctul de inflexiune în care veșnica prăbușire pivotează dinspre căderea ratată spre interior, către căderea inexorabilă către exterior. Un exterior aparent, foarte relativ, care se va dovedi, curând, interior, un alt interior, mult mai vast si mai con/strângător… în care ne aflam deja, în curs de destrămare. Până să atingem subiectul acelui gen de cădere (pe drumul reconcilierii profanului cu gravitația) s-ar cuveni însă o scurtă recapitulare a eșecurilor gravitației, care au avut ca efect instaurarea acestui regim tranzitoriu de o complexitate copleșitoare, din care a fost posibilă emergerea vieții. Este (si) acesta subiectul unui topic viitor.

Există câteva aspecte foarte interesante referitoare la entitatea cosmică Laniakea, cea care furnizează datele observaționale pe baza cărora savanții au alcătuit aceasta admirabilă imagine… artistică. Filamentele, vizibile în reconstituirea grafică a acestui pămătuf cosmic, nu sunt chiar ceea ce s-ar putea vedea spontan, instantaneu, „în realitate”, dacă ne-am afla undeva in Univers, în afara Laniakeei, la o distanță potrivită. De acolo (noi, cu ochii si cu mintea noastră si cu felul nostru de a percepe ritmul timpului) am vedea doar o mare amorfă de puncte luminoase (fiecare punctuleț fiind câte o galaxie din aceea cu mii de miliarde de stele). Traseele sub formă de filamente au fost adăugate de către savanți cu ajutorul softurile lor, pe baza modelarii matematice, a mișcărilor galaxiilor (punctișoarele luminoase din „poză”), ca atunci când faci o fotografie cu lucruri în mișcare (mașinile pe autostradă de ex), cu un timp de expunere mai îndelungat. O fotografie a Laniakeei, similară cu imaginea construită de către savanți, s-ar putea obține din poziția si de la distanța potrivită ținând deschisă o cameră foto pentru circa un miliard de ani. Este cu atât mai sublim si mai spectaculos faptul că savanții (niște oameni acolo si ei) au reușit să reconstituie poza repede, pe scurtătură, fără să facă deplasarea în cadru, la un miliard de ani lumina si sa aștepte un miliard de ani pentru a o obține. E frumoasă, nu? Frumoasă si mincinoasă. Special pentru noi, oamenii. Despre minciunile prin omisiune ale frumoasei Laniakea om avea ocazia să comentăm mai la vale, împreună cu prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe.

Cred că după atâtea referiri si reluări ale imaginii Laniakeei, prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, are desigur idee cam pe unde vine Arca lui Goe în poza asta, sau măcar Galaxia noastră (alintată si cu denumirea de calea Lactee). Această imagine redă într-un fel, în rezumat, istoria centrismelor la care a renunțat omul in istoria sa recentă, începând cu geocentrismul, heliocentrismul, continuând cu cel galactic. Ne-am acceptat sub aspect „geografic” poziția marginală, pe Pământ, în Sistemul Solar, în Galaxie si acum iată si în super roiul galactic Laniakea, si desigur descentralizarea va continua. Nu suntem buricul universului… Totuși într-un anumit sens aceasta imagine a Laniakeei continuă să denote antropocentrism. Este o reprezentare grafică înșelătoare destinată anume ochiului si mintii umane, dând per total o impresie greșită despre ceea ce ar fi fiind Laniakea aceasta. Ceea ce face posibilă aceasta vizualizare sunt punctele luminoase care o compun, fiecare dintre ele constituind o galaxie din cele circa 100 de mii de galaxii componente. Lumina fiecare galaxii este formată din lumina miliardelor de stele care compun galaxiile, stele similare Soarelui. Privitorul poate avea impresia ca Laniakea este esențialmente o colecție impresionantă de surse luminoase (care emit fix in spectrul vizibil, accesibil ochiului uman)… Ceea ce este foarte departe de adevăr. Stim că stelele si galaxiile emit radiații electromagnetice într-un spectru mult mai larg decât cel vizibil. Stim că stelele emit in egală măsură fotoni si neutrini si ca energia radiantă a stelelor este mai degrabă incorporată in invizibili neutrini decât in fotoni. In poză nu apar deloc neutrinii, si radiațiile invizibile, infraroșii, ultraviolete, unde radio, raze gamma, care au ponderi colosale in ecuația energetica a galaxiilor. Iar asta nu-i încă nimic in ceea ce privește esențialul. Ponderea esențială a fiecărei galaxii (reprezentată aici ca un punct luminos) constă de fapt în gaura neagră masiva din centru si din materia întunecată difuză ca un halo in jurul discurilor galactice. Întâmplător noi (umanii) suntem constituiți din materie luminoasă (această materie cu rol periferic in economia universului, singura accesibilă observării noastre prin simțuri) si avem tendința să exagerăm importanța acesteia in lume, furnizând iată o imagine a Laniakeei care ne poate da senzații înșelătoare in legătură cu ce anume ar fi fiind aceasta formațiune in curs de destrămare. Si apropo, traseele luminoase evidențiate, pe baza actualului curs al galaxiilor către marele atractor, sunt desenate neținând seama de dilatarea universului. Asa ar arăta o fotografie cu expunere îndelungată a Laniakeei, dacă universul nu s-ar extinde, ci ar fi static. Nu este. Se dilată accelerat sub acțiunea unei „forte” misterioase, ipotetice, numită momentan „energie întunecată”. (Cred că e posibil ca într-un viitor oarecare să se numească, simplu… gravitație 🙂 ) Toate lucrurile invizibile pe care le-am pomenit nu au cum să fie incluse in modelarea grafică a Laniakeei, dar ni le putem reprezenta mental, adăugându-le conceptual acestui model vizual, pentru a avea o idee mai precisă despre ce este Laniakea si care ar fi fiind rolul ei in veșnica prăbușire.

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule.  Undeva, cândva in Laniakea:

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Posted in Arcaluigoeologie | 102 Comments »

Helios

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 28, 2022

Veșnica prăbușire
azi faza pe județ

motto:

Lume, lume… Hello world!
Afară o lumină obscură,
Înăuntru întuneric orbitor,
Omul
.” – d-l Goe

Faza „pe oraș” a olimpiadei de gravitație este (desigur) planeta Pământ si împrejurimile, incluzând aici si Luna (aflată la doar o secundă lumină). Nu se cade să insistăm prea mult despre cum se cade pe Pământ, pentru că toată lumea (bună, cumsecade) cam stie cum se cade sau are această impresia înnăscută c-ar ști. Suntem cu toții în cădere liberă spre centrul Pământului încă înainte de a ne naște. Este lucrul la care ne pricepem cel mai bine si cu care ne consumam întreaga viață (ca experți… în materie). Vorba ceea: „Pământ avar, E-atâta de puțin din tine-n noi / Si-așa curând / Ne ceri puținul înapoi”. Viața, o tentativă mereu ratată de a evada din gravitație. In faza pe oraș, olimpiada de gravitație este viața noastră pământeană, plină de atât de multe impresii. Avem impresia că am face si altceva decât să tot cădem spre centrul pământului. Sunt sigur că si tu ai această impresie. Alergând încolo si încoace, pășind înainte sau înapoi, în stânga sau în dreapta, uneori un pic in sus, un pic in jos, mereu cu teama de a nu merge prea departe de casă, de confort, de locurile familiare, teama că te-ai putea rătăci (unde Dumnezeu să te rătăcește?, că oricum nu te lasă gravitația si pace). Toată viată facem (pseudo)călătorii (inițiatice) având impresia că ne-am tot întoarce mereu înapoi, in același loc: acasă. Acasă? Aiurea, doar impresii, nu plecam si nu sosim nicăieri. Suntem provizoriu, pasageri clandestini ai veșnicei prăbușiri. Avem doar impresia că am face si altceva decât a tot cădea spre centrul pământului. Dar ceva, ceva tot om face: cădem spre cer. Cădem si spre cer. Altă cădere, aceeași gravitație. Tot parte din veșnica noastră prăbușire. Doamnelor si domnilor azi, veșnica prăbușire, faza pe județ: Sistemul Solar.

Veșnica prăbușire este foarte înșelătoare pentru că poate etala multe fețe si poate părea (a fi, nefiind) multe si minunate lucruri, poate părea si (deci) poate fi orice, inclusiv Dumnezeu. De exemplu Sistemul Solar sau, mai pe scurt Soarele. După cum am explicat cu alte ocazii Sistemul Solar este Soarele. Ne aflam așadar în interiorul Soarelui, într-una dintre coroanele sferice care compun Sistemul Solara, adică Soarele, Heliosfera. 99% din masa Sistemului Solar se afla in partea centrala a soarelui (cea pe carte o putem vedea pe cer când nu sunt nori), restul de doar 1% sunt mizerii, resturi, reminiscente, rateuri ale gravitației, adică planete, sateliți, asteroizi, comete, praf. Cândva pe pământ, Soarele era Dumnezeu si era venerat ca atare, Aton, Helios si sub multe alte pseudonime, iar pe vremea lui Copernicus a fost chiar promovat ca centru al universului. Micul grăunte devenise, in mintea omului, Centrul Universului. Odă Soarelui. Omul a convins el Pământul să reenunțe, in favoarea Soarelui, la impostura de a se considera buricul lumii. In scurta vreme însă omul a fost forțat sa-l deposedeze pe Sore de aceasta favoare pe care a oferit-o (preț de doar un bob zăbavă) d-nei Galaxia… pentru ca apoi… dar sa nu anticipam si sa ne îndepărtăm de la subiect: veșnica prăbușire, faza pe Sistemul Solar. Iti mai amintești cum s-a ajuns la sistemului solar (Daca nu, poți revedea oricând aceasta simulare)? Sistemul Solar este doar un nor de praf care tot cade si cade fără spor in el însuși, auto sabotându-și căderea. Gravitația s-a auto-sesizat local de existența norului haotic si s-a propus sa-l adune la un loc. Existenta planetelor (1%) este primul eșec… al gravitație… care n-a reușit să strângă chiar tot praful la un loc… așa cum era vorba initial, cand s-a apucat de treaba. De ce s-o mai fi apucat, că se apucase deja gravitația la etajul superior, cel galactic. Nici pe plan local n-a reușit mai bine pentru că până si planetele au sateliți… care sabotează gravitațional autoritatea gravitațională centrală… Asa după cu si sistemul solar o sabotează pe cea a galaxiei care încearcă să adune totul in gaura neagra centrală… si pentru că nu reușește s-o facă întocmai si la timp, gravitația începe sa lucreze pe plan local pe cont propriu. Dacă stai sa te gândești, Sistemul Solar, cu structura lui lenticulara (discoidală) este doar o schiță, o caricatură a galaxiei, o tentativa de a fi…. o galaxie in miniatură… tot așa cum de exemplu Jupiter încearcă sa para un soare in miniatura, niște matrioșe ridicole. Ceva la scara Universului face ca gravitate să nu fie în stare să se hotărască în care centru să adune materia. In drumul către centru multe centre sunt. Si nu toate sunt de succes. Dacă ceva ar fi fost un pic diferit in Univers căderea asta ar fi fost mai uniformă spre unul si același centru, așa însă, la scara asta, se cade si spre Pământ, si spre Soare, si spre Sagittarius A, si spre Marele Atractor si așa mai departe (?!)… mult mai departe (big zbang)… Concomitent. La scara Sistemului Solar gravitația o să dea chix. N-o sa reușească să facă nicio brânză si n-o să se facă nici măcar gaură neagră. Soarele s-a enervat pe gravitație si o sabotează emanând in continuu energie si materie înapoi in neant, in univers, in ciuda gravitației locale, si in favoarea gravitației universale, mama tuturor gravitaților. In fiecare secunda Soarele face scăpate din ghearele gravitației locale echivalentul a milioane de tone de materie trimisă sub diverse forme înapoi in neant, înapoi in cosmos. Până când o va trimite pe toată. Soarele, in interiorul căruia a apărut viată (căci da viața pe care o cunoaștem noi si despre care supunem c-ar fi apărut pe pământ, a apărut de fapt in soare, datorându-se mai mult de 99 % Soarelui decât planetei noastre iubite si rebele), se va umfla la un moment dat, peste vreo câteva miliarde de ani – o clipă – (si va steriliza planeta, eliminând de pe aceasta orice urme de viață), înaintea de a se disipa ca si cand n-ar fi fost. Ce ti-e si cu stelele astea din cer, care ard depărtărilor până ce pier. Asta apropo de Zeul Soare care ar furniza vieții de pe pământ lumină, căldură, energie sau (după cum am discutat noi doi în episoadele despre entropie) poate doar ordine, necesară menținerii pe aci, pentru o vreme a micii iluzii gravitaționale care este viața, în forma ei bio-logică. Totul e doar un joc cosmic al gravitației cu spațiul. Nimic altceva. Nouă ni se pare ca Soarele este soare pentru că emite lumină. Raze de lumină. Fascicule nesfârșite de fotoni. Asta pentru că întâmplător noi avem ochi pentru acea lumină, fiind făcuți dintr-o materie sensibilă la lumină. Poate că altora Sorele le apare a fi fiind soare pentru ca emite neutrini. Raze de neutrinii, fascicule nesfârșite de neutrini. Tu, în fiecare secundă a vieții tale ești străbătut de peste 100 de mii de miliarde de neutrini… Neutrinii sunt un fel de fotoni… Doar că noi n-avem ochi pentru ei… Despre asemănările uluitoare si deosebirile catastrofale dintre fotoni si neutrini vom vorbi noi doi cu altă ocazie, tot pe Arca lui Goe, cand om avea mai mult timp, timpul, dimensiunea imaginară a universului, radical din minus unu, minus una

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule.  Vei putea remarca in acest videoclip munca fără răgaz a gravitației ca sursa tuturor căderilor. Până si in dragoste se cade, după cum bine si inspirat se menționează in limba engleză când se zice că: you fall in love.

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Posted in Arcaluigoeologie | 31 Comments »

Știința în ședință (II)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 25, 2022

Aș vrea să menționez că neclaritățile și confuziile în legătură cu ce anume este (ar fi fiind) știința nu ne afectează doar pe noi, profanii. Există dispute aprige și confuzii majore în rândul savanților și filozofilor în legătură cu criteriile care pot califica o teorie sau un (simplu) enunț pentru a fi încadrate (sau nu) în rândul celor științifice. Nu mi-am propus să rezolv aceste probleme si să clarific disputele respective, ci doar să aleg setul de convenții cu care să operez pentru a contura și propune o definiție coerentă, personală (personalizată) a termenului „știință”, definiție inspirată desigur din felurile altora de a percepe si concepe această noțiune, care să fie cadrul în care aduc în discuție anumite teme, teorii si termeni concreți (cum ar fi, de exemplu, gravitația, sau găurile negre, sau entropia… etc) care adesea pot avea cu totul alte conotații si semnificații în alte contexte, diferite (de exemplu în limbajul comun, în mistică, metafizică, ocultism, pseudo-științe, în filozofie sau în artă etc). Efortul de definire a științei în cadru arcagoeologic este practic un efort de clarificare a contextului arondat în care se intenționează inițierea unor discuții (pe anumite teme). Stabilirea conținutului științificității este așadar o lemă, un efort preliminar care, teoretic cel puțin, ar trebui să simplifice si să facă mai concise alte discuții (sau monologuri) din viitor (si asta în contextul în care nu există niște standarde fixe, unanim acceptate (de toată lumea sau măcar de mediul academic or științific) care să delimiteze strict si categoric lucrurile științifice de cele neștiințifice). Intre lucrurile „categoric” științifice si cele „categoric” neștiințifice există o mulțime ne vidă de lucruri cu un caracter „ne” sau științific mai mult sau mai puțin discutabil. Este de preferat să alegem aprioric (cumva) niște criterii prin care să minimizam la maxim acea mulțime fuzzy. Rezultatul local ar fi fiind cadrul archaeologic al științificității, care poate semăna si se poate deosebi de altele ale altora (păstrând proporțiile, 🙂 tot așa precum se deosebeau părerile despre realitate ale lui Albert Einstein si ale lui Niels Bohr).

Cătălin Moise de la Zaiafet expune într-o manieră excelentă, limpede si captivantă, povestea luptei pentru stabilirea sensului fizicii cuantice si a ce anume ne-ar spune ea despre realitate. Prezentarea este bazată pe bestseller-ul „What is Real?” a lui Adam Becker, din care aflam (printre altele) unele lucruri foarte interesante despre pasiunile extra-științifice ale oamenilor de știință, de dincolo de frontiera științei si despre felul in care se nasc unele mituri moderne referitoare la descoperiri si teorii științifice. Cred că aceasta poveste oferă argumente (duium) pentru continuarea unora dintre lucrurile rămase in suspensie pe Arca lui Goe cu ocazia precedentului episod al științei in ședință. Așadar îi recomand cu căldură prea cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe vizionarea clipului Zaiafet al lui Cătălin Moise. Om vedea apoi ce-o mai fi de zis, dacă o mai fi.

Celor realmente pasionați de acest subiect le recomand si : What is Real? | Adam Becker | Talks at Google
si Why Everything You Thought You Knew About Quantum Physics is Different – with Philip Ball

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule. 🙂

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

P.S. Desigur că pe Arca lui Goe orice vizitator uman (care să aibă măcar liceul la bază 🙂 ) ar avea toată îndreptățirea să se exprime în comentarii – de preferat on topic – prin care să-si declare preferințele în „disputa” Einstein – Bohr. Desigur că vizionarea clipului propus de către Cătălin Moise de la Zaiafet (sau sau/si a celui propus de Adam Becker) poate ajuta enorm în înțelegerea mai în adâncime a semnificației disputei dintre cei doi savanți… Dar desigur că intuițiile personale si/sau cultura generala a vizitatorilor in privința respectivei dispute ori chiar numai simpatia / antipatia pentru unul / ambii savanți pot fi argumente acceptabile pentru o poziționare explicită de partea unuia, de partea altuia, împotrivă unuia, împotrivă altora, de partea ambilor sau împotriva ambilor. Așadar tu, preacinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe, cu cine ții? Cine crezi tu că are (mai multă) „dreptate” dintre Einstein si Bohr? Nu-i musai să articulezi in cuvinte motivația alegerii (dar ar fi mai interesant si mai picant daca ai face-o). Votează acum!

Arcagoeologic vorbind este clar că va trebui să revenim cândva cu unul sau mai multe episoade pentru a reuși să scoatem știința din ședință. In următorul episod poate că n-ar strica să încercam să ne lămurim mai pe șleau, (noi, ca profani) care este esența disputei Einstein-Bohr, să ne lămurim cumva de la ce s-a început, la ce s-a ajuns si care e contradicția antagonică dintre unii si alții. Până una alta declaram închise serbările disputei Einstein-Bohr pe Arca lui Goe. 🙂 … iar ca soluție de așteptare pentru viitoarele episoade putem încerca să ne inspiram in 5 minute tot de la Cătălin Moise:

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 13 Comments »

Cât de anti?

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 22, 2022

Cât de anti e anti-materia? Cât de „împotrivă” este anti-materia în contra materiei ordinare? Păi total, nu? O opoziție totală de vreme ce atunci când se întâlnesc se anihilează complet una pe alta, lăsând în urmă doar niște radiații care dispar de la locul faptei cu viteza luminii în vid, care-încotro. S-ar putea ca această întrebare să pară de două ori ne la locul ei. Parcă era vorba despre gravitație si despre reconcilierea cu teoria relativității si cu… găurile negre… Ce să fie cu divagația aceasta către antica anti-materie? Antică sau măcar medievală, pentru că în vremurile (mai) moderne materia întunecată si energia întunecată au câștigat bătălia pentru lumina reflectoarelor științei si atenția publicului, în dauna mai desuetei anti-materii. Totuși aducerea la lumina rampei pe Arca lui Goe a anti-materiei este făcută exclusiv in scopul slujirii temei de baza: Gravitația – Veșnica prăbușire.

Presupun că tu cam știi ce-i cu anti-materia asta, inclusiv cu asimetria barionică si cu absența nejustificată a anti-materiei la apelul nominal (si la inventarul universului observabil) așa că nu voi pierde vremea cu asemenea „detalii”, ci voi veni direct la cestiune, la întrebare. Da, vreau să te întreb ceva si te rog să nu mă tratezi cu refuz.

Stii si tu că anti-materia, în mod analog cu materia, este formată din anti-particule, care sunt similare cu particulele echivalente, de exemplu pozitronul (anti-electronul) cu electronul, dar un pic pe invers, cam ca-n oglindă în privința sarcinilor electrice si a altor proprietăți cuantice (cum a fi spin-ul, momentul cinetic…) care au valori opuse la anti-particule față de particule. Masa anti-particulei însă se consideră/ pare, a fi egala cu masa particulei corespunzătoare. Ca atunci când te uiți în oglinda, stânga e dreapta si invers dar înălțimea rămâne aceeași pentru „original” si pentru „imagine” (…). La fel si sus-josul. Totuși savanții nu știu încă daca anti-materia produce (tot) gravitație sau anti-gravitație, iar asta, desi poate părea simplu, este foarte greu de aflat (cum si de ce om vedea în comentarii).

Presupun că realizezi că pentru a înțelege (mai bine) gravitația este musai să stim dacă anti-materia e gravitațională sau anti-gravitațională. Si asta este exact ceea ce vreau sa te întreb. In acord cu intuiția ta, tu ce crezi? Intre un corp format din materie (ordinară) si unul format din anti-materie există din punct de vedere gravitational atracție sau repulsie? De curiozitate. 🙂

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule. 🙂

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Am introdus, aparent prematur, anti-materia în discuția (monologul) despre misterioasa gravitație din simplul motiv că existenta acesteia, a anti-materiei, face posibilă anihilarea gravitației, hocus-pocus. In toate teoriile (noastre) despre gravitație de la cele mai naive, trecând prin cele newtoniene si culminând cu cele einsteiniene, aceasta se manifesta exclusiv acolo unde există „corpuri” care au masă. Masa fără gravitație si/sau gravitație fără masa nu se poate (cel puțin deocamdată)… or fi fiind unul si același lucru (desi nu crez să mai ție mult gerul acesta). Chiar daca exist diferențe notabile in legătură cu interpretarea efectelor vizibile (observabile) ale gravitației de la o teorie la alta, totuși, in toate, sursa este masa. La (bietul) Newton chiar mai mult decât atât, gravitația este o forță (misterioasă care se exercită prin nimic, instantaneu, de la distanță) pe care o resimt doar corpurile cu masă. La Einstein gravitația poate afecta si lumina (care in mod tradițional este considerată fără masă) (…) dar totuși, corpurile cu masă rămân a fi fiind sursa fenomenului. Dacă la Newton explicația pentru felul în care se schimbă starea de mișcare observabilă a unui corp (în vecinătatea altui corp sau altor corpuri) se explică printr-o atragere (a acestuia către centrul de greutate al corpului/corpurilor din vecinătate) la Einstein nu-i vorba de vreo atragere ci (mai degrabă) de o „împingere” pe care o exercita existenta unor deformări (curbări) ale spațiu-timpului produse de existența unor corpuri cu masă. Corpul care resimte gravitația este practic „păcălit” de geometria locului, din perspectiva locală traiectoria sa continuând să fie (să pară a fi) linia dreaptă. Gravitația face să se schimbe perspectiva geometrică (asupra formelor) relativ la pozitivă celui care face observarea. Din punctul „lor” de vedere planetele pe orbite, sau razele de lumină prin spațiu stau pe loc sau (cel mult) merg in line dreaptă. Asa arată linia dreaptă din acea perspectivă. Faptul de a observa corpurile, astrele si/sau razele de lumină din altă perspectivă (din al loc/timp in spațiu, care are o altă curbură locală) oferă in mod relativist priveliștea unor traiectorii care s-ar abate de la linia dreaptă. Din punctul de observația linia dreaptă arată întotdeauna altfel decât linia dreaptă la locul observat…. atunci când prin preajmă se află materie cu masă. Chestie de absolută… relativitate. Găselnița lui Einstein despre deformarea spațiului este benefică pentru că oferă explicații si faptelor pe care teoria lui Newton nu le poate explica, precum ar fi fiind faptul că si lumina (care in mod traditional este considerată fără masă) poate să fie afectată de către gravitație (cel puțin relativ la ceea ce poate vedea si măsura un observator exterior (neatașat razei de lumină). Așadar nu-i vorba că un corp cu masa mare ar trage spre el lumina care trece întâmplător prin preajma (sau vreun alt corp), ci că prezență acelui corp face spațiul să se deformeze, ceea ce este resimțit ca efect secundar de către razele de lumina si/sau de corpurile pasagere, aflate întâmplător pe acolo. Teoria lui Newton vrea să spună ca lucrurile se întâmplă ca si cum între oricare corpuri cu masă s-ar manifesta spontan forțe de atracție (calculabile cantitativ cu formula lui Newton), in timp ce din teoria lui Einstein rezulta că lucrurile se petrec ca si cum prezența corpurilor cu masa ar produce deformarea spațiului (descrisa cantitativ de ecuațiile lui Einstein). Două perspective (ușor) diferit dar în care… oricum masa e de vină. Anticipand (un pic) o „discuție” pe care o voi propune in viitor pe Arca lui Goe, l-as ruga pe preacinstitul cititor citit si unic al Arcei, să constate că ambele perspective asupra gravitației (Newton, Einstein) sunt… statice. Foarte statice. Denotă veșnicie, infinit, perpetuum mobile. Ce vreau să spun cu asta? Uite ce vreau să spun (dragul meu cititor). Sa presupunem că am avea (in considerare) un sistem (izolat) simplificat de „n” corpuri (vaci sferice), fiecare de dimensiuni date (razele R1… Rn) fiecare cu mase date (M1…Mn) plasate (si fixate cumva) in puncte date fixe (P1…Pn). Păstrând acest context (aceste condiții) in mod perpetuu, indefinit, ce-ar rezulta din cele două teorii? Din prima teorie (a lui Newton) ar rezulta ca intre corpuri s-ar stabili instantaneu un sistem de forțe (foarte ușor de calculat) așa încât asupra fiecăruia dintre corpuri se va exercita o forța, precisa, ca rezultanta a forțelor generate gravitațional de celelalte corpuri. In acord cu teoria lui Newton aceasta stare ar fi perpetua. Nimic nu se va eroda in acest sistem. Forțele respectiv vor continua să se manifeste la infinit păstrându-și intensitatea (ca expresie a energie totale a sistemului, fixa si conservabilă). Nu exista (in interiorul teoriei lui Newton), niciun motiv ca forțele acelea sa se schimbe in timp (sa se diminueze, sau sa sporească). In cazul teoriei lui Einstein, prezenta celor n corpuri cu masele respective si aflate in pozițiile respective, ar duce la deformarea proporționala a spațiului (într-un „relativ” ușor de calculat), care ar face predictibila traiectoria unei raze de lumina prin acest sistem. Si in acest caz deformarea respectiva a spațiului ar fi fiind ceva pentru totdeauna. Nimic din teoria lui Einstein nu prevede vreo epuizare a „gravitației” care deformează spațiul. Ambele teorii sunt statice, atemporale, explicații ale unor stări care pot continua monoton la infinit. (Ceea ce intre noi fie vorba denotă că pe undeva s-a greșit ceva, grav). Deocamdată doar Newton a fost prins cu ocaua mică. Dar in sfârșit, despre asta om mai vorbi altă dată. Avem ce!!! Să revenim un pic la anti-materie. Indiferent ce ar fi fiind gravitația, cel puțin deocamdată, sursa ei pare a fi fiind masa. Interacțiunea dintre materie si anti-materie duce subit la anihilarea ambelor, prin transformare lor in radiații (electromagnetice, lumină) fără masă… si deci la dispariția subita a gravitației de care se făceau responsabile in zona aceea cele doua corpuri (de materie si de antimaterie). Experimente din acestea prin care poate fi anulata manifestarea unor fenomene, pot ajuta enorm la înțelegerea respectivelor fenomene. Faptul ca in urma interacțiunii dintre materie si anti-materie gravitația este făcută sa dispară, ma face sa cred mai degrabă (nu trup si suflet dar orișicât) ca anti-materia este (in raport cu materia) anti-gravitațională. Adica ca in interiorul teoriei lui Newton un corp de materie ordinara si unul de anti-materie s-ar respinge (in loc sa se atragă) exact cu forță prezisa de Newton, iar in interiorul teoriei lui Einstein, ca anti-materia diformează spațiul invers decât il deformează materia ordinara (mai cred si alții așa ceva). Ce-o însemna „invers” in cazul ăsta este un subiect foarte, foarte suculent. Aproape la fel de suculent ca cel despre semnificația faptului ca spațiu-timpul se deformează. Si asta rămâne pe alta dată, pentru că uite că si așa m-am lungit enorm de mult (parcă as fi vreun aldus) pentru a justifica (cu inima îndoită) că in cazul anti-materiei votez pentru anti-gravitație. Ca bonus ar fi de zis ca anti-gravitaționismul anti-materiei ar putea fi un început de explicație al misterului penuriei de anti-materie prin zona de univers pe care cu onoare o populăm.

Posted in Arcaluigoeologie | 30 Comments »

Căderea lui Isaac

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 20, 2022

Newton a numit căderea gravitație! O alegere inspirată. Si sună bine. 🙂

Nu știu alții cum sunt dar eu, când mă gândesc la Principiile matematice ale filozofiei naturale si la părintele acestora, copilul sturlubatic născut în satul Woolsthorpe, la nici 10 km miazăzi de orășelul Grantham, în apropierea țărmului răsăritean al Angliei, la Isaac cel care legase planetele cu o şfară cu motocei la capăt, să nu cadă in hău, de crăpau astronomii jucându-se cu ele, ori la prichiciul calculului diferențial și integral, de care ne ținem cu toții când începem a merge copăcel prin matematica în care ne ascundeam, când ne jucam noi, liceenii, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie! Și, Doamne, frumos era pe atunci, căci și gravitația si toate erau perfecte si tefere, si fizica era îndestulată, si spațiul, si timpul si materia erau de-a pururea în petrecere cu gravitația, și toate mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a omului de știință! Și era el vesel ca vremea cea bună și sturlubatic și copilăros ca vântul în tulburarea sa…

Pe vremea teologului Newton si pentru încă vreo două veacuri care i-au urmat, așa era gravitația: perfectă. Nu glumesc si nu exagerez. Si nu doar gravitația, ci aproape totul in fizică mustea de perfecțiune. Si spațiul, si timpul si materia si lumea întreaga. Era un soi de paradis al științei înfrățită cu matematica. S-a consemnat pe atunci prima mare teorie unificatoare în știința, desființându-se diferențele dintre ceresc si pământesc (care fuseseră instaurate, hăt, încă din vechime de către Aristotel si Ptolemeu). Universul însuși era infinit si imuabil, plin de la un cap la altul de stele, planete, asteroizi, comete, un pic de praf si cam atât. Nimic altceva. Nici vorba de anti-materie, materie sau energie întunecate. Totul era perfect si predictibil, nu ca acuma. Spațiul era spațiu si timpul era timp. Erau absolute. Contai pe ele. Lumina era lumină (nu fotoni ca acuma). De la acel primordial „Să fie lumină” nu mai fusese nimic atât apoteotic precum acest „Sa fie gravitație” incantat de către Issac cel fără prihană. Intr-un astfel de paradis poziția de om de știința in schema umanității era mai mult o sinecură. Nu mai aveai cine stie ce lucru de descoperit. Ce era important de descoperit fusese deja descoperit de către Sir Issac Newton. Cu atâta s-a ales si el, cu titlul de Sir. Cam puțin. Ar fi putut fi numit fără probleme Dumnezeu, sau măcar să fi fost canonizat. Să fi trait in Mesopotamia sau in Egiptul antic ar fi fost zeificat. Ca un Dumnezeu, Sir Isaac Newton, a edificat o lume perfectă si a oferit-o muritorilor, practic pe gratis, le-a dat-o de pomană ca să-i fie lui de bogdaproste pe lumea cealaltă. Lumea era pe atunci așa de perfectă, după cum cu mâhnire se oglindea în Principiile matematice ale filozofiei naturale (precum cetatea Neamțului în Ozana cea limpede ca cristalul si repede curgătoare ca viața), încât prost să fi fost si n-ai fi avut cum să nu-i sesizezi caracterul divin. Era clar o lume creată de (un) Dumnezeu. Prea era perfectă, logică, rațională, totalmente cognoscibilă. Un calculator procopsit să fi avut pe vremea aceea, pe post de demon al lui Laplace, si ai fi putut afla fără probleme (tot) trecutul si prevedea la perfecție (tot) viitorul. Serios.

Pentru a înțelege mișcarea într-un mod în concordanță cu legile sale, Newton postulează spațiul si timpul absolute, permițându-i astfel să conceapă mișcarea ca o schimbare în spațiul absolut. Această idee îi permite lui Newton să salveze efectele perceptibile de accelerare ale corpurilor ca mișcări reale în spațiul absolut. Filosofia naturală a lui Newton poate fi înțeleasă doar dacă luăm în considerare concepția lui despre Dumnezeu: ”Newton a invocat pe Dumnezeu în acțiunea la distanță dintr-un motiv specific, pentru a susține gravitația în univers, avertizând împotriva unei viziuni a universului ca o simplă mașină… a încercat astfel să dezvolte un concept despre Dumnezeu care să ofere un model stabil, organizat și predictibil al lumii naturale, un Dumnezeu care proiectează pe principii raționale și universale, accesibile tuturor oamenilor… el apelează la Dumnezeu pentru a explica mecanismele pe care nu le poate explica altfel, inclusiv acțiunea la distanță.” (Philosophiae Naturalis Principia Mathematica – Wiki).

Spațiul era un container gol, infinit si imuabil, absolut, fix, tridimensional în care plutesc corpuri, obiecte, macroscopice, continuumuri materiale, care se mișcă si se transformă, urmând riguros, în ritmul curgerii timpului (care si el este tot așa: absolut, uniform, egal si independent), ecuațiile mecanicii newtoniene si legea gravitației universale. Iar gravitația era foarte cumsecade. Nu avea nicio treabă nici cu spațiul, nici cu timpul, nici cu lumina. Nu se atingea de ele, văzându-si exclusiv de treabă doar cu obiectele materiale. Se propaga instantaneu pretutindeni si era ușor de calculat de aici până la infinit. Nimic în plus, nimic în minus. Rai, care erai. Ce pretenții să mai fi avut? Universul era un joc infinit, repetabil, cu stele. Atât. Să fi fost într-adevăr lumea așa cum rezulta a fi să fie din descrierea lui Newton si cum mai si părea pe atunci a se potrivi cu observațiile, si am fi huzurit si astăzi ca-n sânul lui Avraam. Dar deh… N-a fost să fie. A dracului fatalitate. Ce n-a mers? Eh, mărunțișuri, ciupeli, dar de, când vrea Domnul cu săracul dintr-o bubă-i umple capul. Le-om trece în revistă împreună, în rubrica de comentarii.

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule. 🙂

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Newton le-a dat credit și altora, așa cum a fost Galileo. De fapt Newton s-a născut în anul în care a murit Galileo, în 1642. Newton a scris într-o scrisoare:

Dacă eu am văzut mai departe decât alții este pentru că am stat pe umerii unor giganți.

Cu puțin înainte de moartea sa, probabil cu gândul la misterul gravitației, Newton a scris cu smerenie:

Nu știu ce am părut lumii că sunt, dar mie însumi mi-am părut doar un băiețel care se joacă pe malul mării… care la un moment dat găsește o piatră mai netedă sau o scoică mai deosebită decât cele obișnuite, în timp ce marele ocean se întinde nedescoperit înaintea mea.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , | 54 Comments »

Despre gravitație (0)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 18, 2022

Gravitația s-ar putea revela cândva a fi fiind ceva banal de simplu dar, până atunci, rămâne un ce obscen de complicat, enigmatic, înșelător, de neînțeles. Am avut mereu acces cvasi-direct la observarea manifestărilor gravitației (nemijlocit de nimic altceva decât de simțurile noastre) încă de la bun începutul inteligentei noastre ca specie si încă nu am reușit să-i dam de capăt. Dintre cele patru tipuri de interacțiuni „cunoscute” care compun baza modelului lumii (în varianta științifică), gravitația pare a fi cea mai puțin înțeleasă si cea mai puțin compatibilă cu ideea unei teorii unificatoare a totului. Înțelegem în mod categoric mai bine lumina (electromagnetismul) si interacțiunile nucleare tari si slabe decât înțelegem gravitația.

Nu mă refer desigur la (vreo) înțelegere în sens absolut, ci la faptul că, pe de o parte (a), teoriile științifice si modelele matematice care descriu fenomenele guvernate de către interacțiunile electromagnetice, nucleare tari si nucleare slabe, sunt mai bine articulate, explicând mulțumitor de precis CUM se desfășoară respectivele fenomene (in cadrul modelului științific despre lume) si că pe de alta parte (b), aceste teorii si modele ne oferă o imagine destul de clară in legătura cu rolul acestor (trei) tipuri de interacțiuni în funcționarea lumii (repet, in cadrul modelului uman, științific al lumii celor observabile).

Teoria clasică a electromagnetismului (guvernată de ecuațiile lui Maxwell) împreună cu mecanica cuantică descriu mulțumitor sistemul de relații (stabilul si repetabilul) care guvernează mulțimea lucrurilor observabile in in lume, mai puțin gravitația. Cea mai bună teorie pe care o avem despre gravitație este Teoria relativității generalizate a lui Albert Einstein, care, desi reușește să fie un fabulos pas înainte (in raport cu teoria newtoniana a gravitației (Doamne iartă-mă) universale (…), nu reușește să furnizeze indicii despre sursa primară a gravitației, despre fundamentul elementar ca agent al acestei manifestări, despre felul in care se generează si se propagă. Spre deosebire de mecanica cuantică in care modelul standard se bazează pe existenta unor particule elementare si a unor scheme de interacțiune intre acestea, reproductibile in mare măsura (de ex) in acceleratoarele de particule, teoria generalizată a relativității nu oferă niciun fel de indiciu echivalent. Ideea existenței gravitonului ca agent elementar al interacțiunii gravitaționale nu a depășit niciodată stadiul de ipoteza, si pare a fi din ce in ce mai mult o pista care va fi abandonată. Nu stim nici măcar daca anti-materia manifesta gravitație sau anti-gravitație.

Un al doilea neajuns major al teoriei relativității este profunda incompatibilitate cu modelul cuantic al lumii. Se lucrează, dar cam fără prea mult spor, la o teorie cuantică a gravitației care să amelioreze sau să înlocuiască teoria relativității. Alte discrepanțe între teorie si datele obținute prin observație, în strânsă legătură cu gravitația au forțat savanții să introducă ipotetic noțiuni precum „materie întunecată” si „energie întunecată”. Putem produce lumină, electricitate, magnetism, putem face interacțiunile tari si slabe să se manifeste, stim cum sa le împiedicam să se manifeste, le putem manipula, experimental, în laboratoare sau „in producție”. Nu putem produce si stoca gravitație. Nu putem face gravitația să se manifeste sau să nu se manifeste, ori să-si modifice intensitatea. O putem constata si atât. Abia am fost in stare să detectam niște unde gravitaționale. Este cel mai puțin în controlul nostru.

Toate acestea denotă inconsistența teoriilor pe care le avem pentru gravitație. Desigur că este posibil ca aceasta impresie de „incertitudine” mai mare in privința gravitației, relativ al „certitudinile” referitoare la celelalte trei tipuri de interacțiuni (care guvernează modelul științific al lumii) să fie doar rezultatul faptului că există o abundență mai mare de date noi (neconcordante) la scara macro-cosmosului, si ca „certitudinile” cuantice să se dovedească iluzorii atunci cand (si acolo) se vor adăuga date noi (cand om fi in stare sa vedem mai mult si mai bine si sa lărgim contextul cu date noi si poate neconcordante)… Cine stie. Cert este că si studiul gravitației a avut o astfel de perioadă de glorie care a durat 300 de ani, atunci cand „Legea gravitației lui Newton” era „la putere”. Ce simplu, frumos, elegant si mai ales complet si definitiv părea totul. Până si ideea de demon al lui Laplace părea posibilă si cumsecade. Despre cum „era” gravitația pe vremea lui Newton (si cum de nu mai e) cred că ar merita să pomenim într-un alt episod al periplului intitulat „Veșnica prăbușire”. (va urma)

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule. 🙂

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Posted in Arcaluigoeologie | 32 Comments »

Veșnica prăbușire (în) (continuare)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 17, 2022

Moto: „În adorația lui Dumnezeu înghețați, privim la nesfârșit cum cade universul prin noi.” – Smaranda în veșnica ei prăbușire (octombrie 13, 2022 la 10:45 pm)

Hei tu! Tot tu?! Nu te-ai pierdut, prin spatii, si nu te-ai rătăcit. Esti (tot) tu?, o nu! De alaltăieri si până azi cum ai petrecut? Ti-e mai bine așa? Iti pare bine de ce-ai făcut? Apropo, ce-ai mai făcut? Oooo, da. Nu te știi să fi făcut nimic dar nu-ti pare rău că s-a întâmplat așa. Azi e azi si ieri a fost ieri si nu vrei să se mai întoarcă. Nici n-ar putea. Dar uite că suntem tot doi pe-un loc… departe, departe rău de locul în care fuserăm alaltăieri, când ne mirarăm împreuna de veșnica prăbușire, suntem la sute de milioane de km de acel spațiu si timp, în care nicio urma a pe/trecerii noastre n-ar putea fi detectată, atunci, acolo… Si totuși ești aici, acum. Poate si eu. Sunt. Nu e de mirare că nu ne-am rătăcit. Planeta, sursa noastră locală de ordine, a avut grijă să navigăm cuminți împreuna, căci fără ea am fi fost hăt departe unul de altul, unul hăis si altul cea, risipiți în cea vastitate fără seamăn. Tu știi că noi cădem într-una spre centrul pământului? Poate nu mă crezi, poate-ti închipui că glumesc, că exagerez, că-s nebun… Tu unul știi bine că nu cazi, ești fix, plin de stabilitate, nu te scufunzi în pământ, nu? Eee… Asta momentan, pentru că te împinge în sus lumina. Exact atâta cât cazi spre centrul Pământului tot cu atâta urci în sus împins de lumină (de electro-magnetism dacă vrei să zic științific, dar pe scurt lumina, ea te propulsează in sus) si uite așa ti se consolidează iluzia că n-ai cădea… c-ai fi in repaus… la suprafață pământului. Dar totuși cazi, cazi si cazi si cazi… Spațiul care se scurge în pământ te trage si pe tine in jos si-ai tot cădea, dacă nu ti-ar da lumina iluzia acestui balans, în cel mai perfect echilibru cu putința… aproape în nemișcare. Aceasta misterioasă coincidență este ca o conspirație, întâmplarea că lumina si gravitația sunt perfect egale încât nu te duci, momentan, nici in jos nici in sus… Eu curentul cel indus totdeauna m-am opus cauzei ce m-a produs… Si totuși cazi, țărână frumoasă si vie. Eppur si muove. De tine trage pământul în jos, lumina în sus si universul în toate părțile. Abia te ții cu toate ale tale… Reziști o clipă, poate nici atât. Tu știi că atunci când stai in picioare gravitația este mai intensă la tălpi decât la vârful capului? Si ca urmare timpul îți trece un pic mai repede la cap decât la picioare, si că uite așa, încet, încet, discrepanțele se acumulează si devii tot mai asincron tu cu tine, pierzându-i ordinea interioară si coerența? Si vai, nu-i aceasta singura de/cădere… Niciun echilibru nu este pentru totdeauna… La un moment dat o vei lua fie în sus, fie în jos, dar mai ales in toate părțile. La urma urmei spațiul se dilată (curge) în toate direcțiile deodată… Cum i-ai putea scăpa? N-ai cum! Si apropo de spațiul care se tot extinde – poveste de la celălalt capăt al universului, de ce crezi tu că se dilata? Savanții spun că-l trage… energia întunecată. Aiurea! Gravitația. Tot gravitația îl trage… si pe el… N-are cine altcineva. Om mai vorbi despre asta… Dar până atunci mai va. (si va urma).

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Lie, lie, ciocârlie, ia sa-mi spui tu mie, de ce zbori in vânt si dai de pământ, si dai de pământ.

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Posted in Arcaluigoeologie | 24 Comments »

Off topic

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 16, 2022

Aici da, se poate

Suspendăm, pentru o clipă, veșnica prăbușire (căci na acum, cât poate ține infinitatea unei clipe?) pentru a face un anunț foarte important – o nouă apariție editorială pe Arca lui Goe, si anume prezentul „articol” intitulat, după cum bine poți vedea „Off topic„. Eeee? Ce zici? Orice ai zice va fi off topic (…) si vei fi astfel on topic. Prin urmare aici chiar poți spune orice. Oricât. Acum si pururea. Știu, știu, că e foarte, foarte greu să spui „orice” si că de obicei când încerci să spui orice îți iese nimic (un soi de liniște) si că prin urmare n-o să avem prea curând comentarii on topic în subsolul acestui minunat articol de presă liberă pe Arca lui Goe, dar întrucât n-au intrat zilele în sac, tragem nădejde că lucrurile se vor ameliora în viitor si vom avea comentarii potrivite, mustind de adecvare, în aceasta zonă „off topic”.

Indiferent de temele propuse (de obicei in proză) pe Arca lui Goe, pe care autorul (un subsemnat) încearcă să le aducă în atenție si/sau discuție, în afara comentatorilor normali, se constată că activează adesea si bizari. Alături de feluriți gură cască silențioși (care se fudulesc prin alte părți c-ar fi survolat Arca), s-au găsit mai mereu si navigatori pseudo-vorbitori, repede vărsători de (pre)text, dispuși oricând si oriunde să inunde si să dea cu epopeea în populație, cu hodoronc-tronc-ul, cu teorii conspiraționiste, vaccin-isme si anti-vaccin-isme, ideolgisme, putinisme, misionarisme, ori alte prostii cu iz personal sau pretenții literare, te-ai mira ce si cum, gen Radu Humor, Iepurele de Martie, Iosif Greblea, Bau-Bau si alții așijderea (pe care-i omit din enumerare întrucât peroanele de față se exclud 🙂 ). Manifestările acestor paraziți au fost mereu factor perturbator, poluare, zgomot, balast, si, in subsidiar, o problemă de rezolvat. Soluția unei astfel de probleme nu este deloc simplă în contextul în care pe Arca lui Goe (spre deosebire de alte locuri publice) nu se practica cenzurarea, banarea, interzicerea, blocarea, invizibilizarea ori eliminarea comentariilor si/sau comentatorilor inconvenabili sau indezirabili (absolut toate comentariile propuse oricând de oricine au apărut si au rămas vizibile pe Arca lui Goe). Pe de alta parte pe Arca lui Goe (spre deosebire de alte locuri publice), zona comentariilor este, în mod natural si organic, în prelungirea topicului, un spațiu de continuare naturală a temei, de preferat (dar nu obligatoriu) in direcția intenționată initial, o întregire a temei rezultată prin eventuala co-participare ad-hoc a mai multor co-autori benevoli. Moderarea comentariilor si păstrarea consistentă a prozei rezultată prin coproducție (gen Ilf si Petrov), este, pe Arca lui Goe, exclusiv in sarcina mea (supranumit dl. Goe). In rest nu. Pentru a rezolva conflictul (contradicția antagonica) dintre existența liberă a paraziților (care au predilecția de a fi off topic si de a-si susține preponderent agenda personală sau nevoia organică de a-l contrazice anume pe „goe”) si necesarul de a menține coerența tematică si direcția de curgere potrivită, am apelat de-a lungul timpului la fel de fel de metode si „tertipuri”. Am încercat cu vorba bună, cu vorba rea, cu bâta sau cu zăhărelul… Uneori a mers, alteori nu. Unele situații au fost rezolvate complet, altele partial. Unii au recidivat. Dar ce n-oi fi făcut ca să împac si capra si varza. Unora le-am creat pagini speciale, ale lor, unde să li se adune comentariile, să-i vadă lumea (care lume?), si unde să-i încurajeze si comenteze admiratorii (care admiratori?). Am creat zone speciale pe Arca unde sa se poată manifesta oricine, oricât, fără a face deranj si poluare pe temele propuse. Asa au apărut secțiunile: „Intrebari pentru Oracol„, „Post restant” si, mai de curând, celebra „Groapă de gunoi” unde oricine poate posta orice, oricât, oricând. Aiurea, trolii vor sa fie off topic in prim-time, vizibilitate maximă… Nu vrea nimeni la Post Restant sau la Groapa de gunoi. In mod normal un mesaj mutat abuziv la Groapa de Gunoi ar stârni reacții. Publicul se indignează, sare în apărarea si în sprijinul celui persecutat pe nedrept. Apar reacții de frondă, oamenii îl urmează pe respectivul la Groapa de Gunoi comentându-i mesajele. Omul devine un soi de vedetă. Însă întrucât n-am făcut abuzuri (deloc) nu s-a întâmplat niciodată așa ceva. Mesajele mutate la Groapa de Gunoi au rămas balast, zgomot, reziduuri amorfe, după cum se poate constatata (implicit si explicit) de către oricine. Gunoaiele respective n-au stârnit nici mila si nici admirația nimănui. Am rămas gunoaie si atât. Dar au rămas vizibile, accesibile oricui ar vrea să le acorde vreo șansă, să le re-evalueze, să le valorifice. Nu s-au pierdut. Pot fi vizionate („AICI„).

Trebuie spus că vina pentru insistența trolilor si/sau paparudelor, care au pretenția de a-si livra nestingheriți textele, nu le revine chiar integral acestora. Există o mulțime de „apropritari” de bloguri care asignează spațiului comentariilor un rol mult diferit de cel intenționat pe Arca lui Goe. In cazul acestora zona de comentarii (din subsolul articolelor) este complet deconectată de articol, fiind un soi de curtea din spate unde sunt așteptați (adesea cu disperare) comentatori de bogdaproste cu orice fel de mesaje. Orice platitudini, orice clișee, orice abureli postate de bonjuriști in căutare de atenție sunt încurajate si întreținute (fără niciun discernământ si fără mofturi) de către gazde (chipurile tolerante) ahtiate să aibă cu price preț spectatori ciripitori, dându-li-se acestora senzația firescului si normalității, care li se întipărește in minte, făcându-i să-si închipuie că pot si trebuie să se manifeste in acest fel oriunde, daca așa le vine. Unii, cât de cat inteligenți, realizează că nu-i cazul si-si iau seama, dar alții nu înțeleg si pace ce se întâmplă, se simt deodată nedreptățiți, agresați, si apostrofați din senin. Lucrurile devin si mai confuze atunci cand ținem seama că există si bloguri pe care amfitrionii chiar practică discriminarea si abuzul (cenzura, blocarea) în maniera extrem de arbitrara (fiind si din acestea din abundență)… A face limpede distincțiile cuvenite nu-i chiar întotdeauna floare la ureche. Bunăoară „aldus” se consideră (cvasi-sincer si pseudo-ingenuu) nedreptățit pe Arca lui Goe, motiv pentru care se plânge, inclusiv prin gări populate cu lume pestriță… pentru exilare nedreaptă la Groapa de Gunoi. Se stie ce este Groapa de Gunoi. Dar… ce este un „aldus”? Este un fel de „turnavitu”

***

In ultima vreme (de aproape un an cred) si-a făcut obiceiul să reverse pe aici, abuziv si abundent, (in special noaptea) un papagal pseudo-vorbitor autointitulat „aldus”. Un individ cu creierul mic si gura mare care este in stare să producă si să livreze prompt pogoane cu gargare si să inunde orice discuție cu pseudo-vorbire. Obsesia lui principală este să zică invers decât zice „goe” indiferent de ce-o zice „goe”. N-ar fi o problema dacă ar înțelege ce anume vrea să contrazică. Omul însă funcționează prin reflex pavlovian bazat de sonorități onomatopeice care-i amorsează anumite fonduri lexicale bizare (nici măcar clișee ca in cazul colegului sau Iosif) cu care încropește gospodărește pledoarii in care mimează gândirea, vorbirea, logica si contrazicerea. Nu e de mirare ca rezultatele sunt tragi-comice. Omul, care este posesorul „ideii” că mai devreme sau mai târziu existența sau inexistenta lui Dumnezeu vor fi dovedite științific (reușind astfel să spună totul despre cum se reflecta „dumnezeu” si „știința” in mica lui minte), ar vrea musai să facă agenda de lucru in zona comentariilor pe Arca lui Goe. In mod firesc, multe dintre zgomotele sale „grandioase”, cu care ține să se ia in seamă (nesolicitat si indezirabil), au ajuns să fie publicate, cu ancoră si tot protocolul, in secțiunea sugestiv intitulată Groapa de Gunoi, ceea ce a reușit sa-i creeze a-micelui nostru, frustrări, dezamăgiri, angoase. In compensare, propun acest articol „Off topic” sub care oricine să-si poată adăuga oricând singur comentariile, fără a mă mai implica pe mine. Eu voi fi scutit de efortul de a le muta la Groapa de Gunoi, iar autorii respectivi vor evita sonoritatea cu conotații peiorative a Gropii de Gunoi, in favoarea mult mai inofensivului „Off Topic”. Pot înțelege ezitările in a alege, ca destinații ale comentariilor, paginile „Întrebări pentru Orcol” si/sau „Post Restant”, instruct (din vina WordPress) comentariile plasate acolo nu apar in lista istoricului cu cele mai recente comentarii, așa ca mesajele respective pot trece neobservate. Acest lucru nu se va întâmpla cu mesajele plasate in zona comentariilor din subsolul „Off topic”. In fiecare nou articol de pe Arca lui Goe voi include o ancoră prin care sa se navigheze ușor către topicul „Off topic”, sperând astfel că voi putea conta pe înțelegerea si bunăvoința indivizilor care vor să posteze undeva, oriunde si/sau musai pe Arca lui Goe, apelând in acest sens la link-ul către „Off topic”.

Este posibil să fiu prea optimist… ținând seama de profilul „moral” al celor vizați. Bunăoară acest Aldus, care si-a dovedit adesea neobrăzarea. Recent omul a preluat un text de pe Arca lui Goe (Veșnica prăbușire), l-a trântit pe blogul lui AICI fără sa menționeze explicit care este sursa textului. A adăugat un link cvasi-invizibil in text (nimic explicit – cum s-ar fi cuvenit, gen „Acest text a fost preluat de pe Arca lui Goe„), i-a adăugat un titlu stupid si niște comentarii la fel de stupide (dar pline de elan si îndemnuri spre aventura vieții) in care a probat că n-a înțeles nimic din textul preluat abuziv. N-a stârnit nicio reacție (in afara de ironia altui navigator de „nișa” de aceiași teapa cu Aldus al nostru), dar a încasat moca niște like-uri de la amatoarele de chilipiruri care se găsesc mereu in căutare schimb de like-uri.

Pentru că tot suntem la capitolul „faptul divers” as menționa că am fost banat în mod abuziv pe blogul „Gara pentru noi” al fostei (cică) scriitoare Renata Carageani. Doamna respectiva (care, cu totul întâmplător, este si adeptă a teoriilor conspiraționiste despre vizitele extratereștrilor care ar fi interferant mereu in evoluția umanității), a reușit să-si dea astfel măsura. Despre împrejurările abuzului voi povesti cu altă ocazie. Întâmplarea are in mod categoric potential narativ ca proză scurtă.

Mesajele off topic pot fi postate aici.

Mulțumesc anticipat pentru înțelegere si cooperare.

Posted in Arcaluigoeologie | 83 Comments »

Veșnica prăbușire

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 12, 2022

Hei tu!… Ce faci? In chiar clipa aceasta… Ce faci? Ce întrebare năroadă! Ce întrebare naivă! Stie oricine. Stai confortabil în repaus si privești spre un ecran. Nu? Poate sorbi dintr-o cafea. Poate dintr-un cognac. Poate îți bate inima, poate te gândești. La ceva. La cineva. Poate ești vesel. Poate ești trist. Poate aștepți. Ceva. Pe cineva. Să treacă timpul. Să vină vremea. Poate aștepți să vie ora mesei. Poate! Poate! Poate nu faci nimic, ci doar ești… fiind. Hei tu!… Ce faci? In chiar clipa aceasta… Poate acestea înșirate mai sus si cine stie ce alte mărunțișuri… dar toate-s nimică. Altceva faci tu acum si pururea… Te prăbușești. Esti prăbușindu-te… prin spatii. Prizonier inexorabil, fără scăpare, al gravitației. Esti cazând, acum în cădere… toate cad, toate curg. Timpul „scurs” de când citești acest text si toate întâmplările tale cuprinse în el, în acest insignifiant si aparent constrângător de ireversibil timp (timpul ce-ți îngăduie iluzia că poți face una sau alta), toate acestea sunt nimicuri neglijabile în raport cu întâmplarea cea mare care te mână prin spatii. De când citești despre „Veșnică prăbușire” ai căzut deja prin spațiu zeci de mii de kilometri, ai fost târât ireversibil prin spațiu în jos (mult mai categoric decât prin timp), ai curs împreună cu spațiul si continui să cazi, să te prăbușești, împreuna cu tot universul. Această cădere este existența. Restul sunt detalii, mici efecte colaterale ale aceste căderi numită gravitație. Mici împotriviri. Timpul, fericirea si (orice) alte iluzii sunt simple (d)defecte secundare minore ale curgerii spațiului în el însuși… Panta rhei, toate curg, toate cad… Căderea este singura devenire… câtă vreme (mai) ai unde cădea… Despre gravitație cu drag…

***

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție:

Despre gravitație se pot spune multe (…). Cu puțină imaginație poate fi calomniată si ponegrită în fel si chip… ceea ce s-a mai tot întâmplat. Mai greu este să găsești locul potrivit pentru un început al vorbei despre misterioasa gravitație. Cu ajutorul Carminei Burana licărește ideea că un bun început de gravitație ar fi fiind imponderabilitatea. O fi. Multi își imaginează că imponderabilitatea însemnă absența greutății sau chiar a gravitației, ori că „în spațiu” cosmonauții experimentează imponderabilitatea pentru ca fiind departe ar fi scăpat de gravitația terestra si de gravitație in general… Nimic mai fals. Nu exista așa ceva, precum absența gravitației. Imponderabilitatea nu înseamnă absenta gravitației ci gravitația in acțiune. Imponderabilitatea este starea care se obține ca urmării căderii in camp gravitational. Cosmonauții de pe stația orbitală sunt in imponderabilitate nu pentru ca sunt departe de pământ si nu simt gravitația acestuia, ci pentru ca sunt in cădere, sunt prăbușind-se… pe o orbită circumterestră. Imponderabilitatea lor este exact la fel ca cea pe care o resimți tu atunci când sari de pe scaun pe durata scurtă a căderii tale până jos. Dacă vrei mai multa imponderabilitate poți sari de la etajul 10, de ex.

Gravitația terestra pe care o resimt cosmonauții este doar puțin mai mică decât cea pe care o resimțim noi pe pământ. La suprafața Pământului noi ne aflam la circa 6000 de km distanta de centrul planetei, iar cosmonauții se afla la circa 6150 de km, adică nu cu mult mai departe… Vi-l amintiți pe Newton? F = G x (M1 x M2) / (d x d). Cand „d” se schimba de la 6000 la 6150 asta face ca greutatea cosmonauților sa scadă cu mai puțin de 5%. Imponderabilitatea nu înseamnă lipsa gravitației si/sau a greutății ci înseamnă pur si simplu cădere sub acțiunea gravitației, gravitație in acțiune. Cosmonauții cântăresc acolo cam 95% din cat cântăresc pe Pământ.

Faptul de a te duce in spațiu nu te scutește de gravitație, dimpotrivă. Gravitația este pretutindeni… Acolo, in spațiu, ca si aici la suprafața pământului, exista gravitație, a pământului, a soarelui, a galaxiei, a roiurilor de galaxii, a „paradisului incomensurabil” super-roiul Laniakea si așa mai departe, mult mai departe. Spre toate acestea cădem concomitent, către toate deodată… inclusiv când stăm in repaus la suprafață pământului cădem, mișcându-ne amețitor si inexorabil prin spațiu. Gravitația este sursa ordinii si dezordinii, a tuturor mișcărilor si a cauza existentei entropiei, a săgeții timpului si a trecerii timpului… Despre aceasta cădere sunt multe de spus, căci înainte din poveste mult mai este.

Posted in Arcaluigoeologie | 61 Comments »

Știința în ședință

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 30, 2022

„Știința” este un cuvânt care, precum multe alte cuvinte, are semnificații multiple si conotații diverse in funcție de contextul in care este folosit. Cu toții avem știință despre polisemia acestui termen si despre riscul de a crea cu ușurință confuzii prin glisarea accidentală sau intenționată printre accepțiunile asociabile acestei noțiuni: știința. Pentru a reduce riscurile unor divagări contraproductive as vrea să menționez de la bun început că în cadrul acestei schițe (sub formă de proză scurtă) încercăm să desemnăm prin termenul „știință” genul activităților umane orientate spre studierea fenomenelor observabile, repetabile si măsurabile si elaborarea unor modele teoretice ale acestora, care să identifice si să descrie elementele comune care se regăsesc în fiecare instanțiere a respectivelor fenomene observabile, repetabile si măsurabile. Desigur că aceasta definiție (de cuvinte) este departe de a fi integral coerentă, consistentă si exhaustivă, lăsând loc pentru interpretări si divagații duium (inclusiv in legătură cu sensurile cuvintelor observabil, repetabil si măsurabil, de ex), dar o menționez totuși, mizând pe faptul că este suficientă (așa cum este) pentru a-l face pe orice potențial cititor-observator (care stie ce sunt științele) să identifice exact știința la care mă refer in acest topic (aflat in continuarea celui precedent). Vorbim așadar despre activitatea de bază a savanților (oamenii de știință), de acea parte distinctă a culturii umane (asemănându-se si mai ales deosebindu-se de celelalte activități culturale umane distincte: arta, filozofia si religia). Știința este aceea sub a cărei titulatură generică se găsesc domeniile concrete, particulare: fizica, chimia, biologia, sociologia… si multe alte logii. Iar acum, după aceasta plictisitoare introducere, dacă tot ne-am lămurit astfel despre ce știință este vorba, cred ar fi momentul să înșiram si niște enunțuri care să lase loc de vorbe si discuții (…) prin care să se poată înțelege încă si mai exact ce este si ce nu este știința, ce face si ce nu face știința. Impresia mea este că in această privință există si se manifestă multe si grave confuzii, care sunt ele însele interesante ca obiect de studiu (eventual științific, iar dacă nu științific măcar arcagoeologic, așa de-un pamplezir, de-o glumă).

1. Primul enunț: Știința nu se ocupă (deloc) cu studiul realității, ci cu… (Cine e pentru? E cineva împotrivă? Se abține cineva… în unanimitate?)…

In genere ideea subînțeleasă este că știința s-ar ocupa cu realitatea. Că dacă nici știința nu, atunci cine? Arta se ocupă cu frumosul si cu emoțiile. Filozofia (plus logica si matematica) se ocupă cu noțiuni abstracte, generate de mintea omului „direct” în spațiul ideilor, nu în „prozaica” realitate, iar religia se ocupă cu spirtul accesibil prin credință si oricum transcendental în raport cu orice realitate. Omul de rând se ocupă cu… cele lumești, cu munca, cu sexul, cu drogurile, cu basmele si cu distracția, în calitatea sa de simplu consumator cultural (consumând inclusiv știință, alături de artă, filozofie, religie si alte sporturi).

Si atunci, pentru că (există ideea preconcepută că) cineva ar trebui să se ocupe si de realitate, în scopul de a o lămuri si explica pe înțeles, făcându-ne să realizam pe ce lume trăim, persistă cumva în mentalul colectiv ideea perversă că știința (singura care are un caracter empiric) ar fi fiind cea îndreptățită să primească sarcina rezolvării problemei realității. O idee cât se poate de falsă, generatoare de mari confuzii si neajunsuri, întreținută din păcate inclusiv din interiorul științei sau din vecinătatea acesteia. Foamea omului de a ști realitatea forțează aceasta idee, cum că știința, prin caracterul ei fenomenologic, empiric, bazată fiind pe observație (lumea „văzută”, nu lumea „gândită”, nu lumea „crezută”) si pe măsurători, trebuie să fie cea care se ocupă cu cruda realitate, cu demistificarea acesteia si predarea ei, la cheie, omului si omenirii. Doar că, în realitate (sic), știința nu are deloc acces direct la realitate. Esențialmente limitările științei oamenilor sunt, în acest sens, intrinsece naturii umane, aceleași cu cele ale omului de rând ori cu ale oricăror alți observatori din lume.

Știința nu poate face altceva decât (1) să amplifice acuitatea simțurilor, să extindă văzul, auzul, mirosul, să sporească (chiar colosal) informațiile accesibile simțurilor, să ofere șansa omului de a vedea mai departe, mai în adânc, mai in detaliu, si (2) să ordoneze mulțumitor informațiile culese astfel, dându-le un sens interior, o ordine intrinsecă, compatibilă si validă exclusiv în raport cu setul de informații obținute prin percepție. Știința nu operează cu realitatea, ci exclusiv cu mulțimea percepțiilor noastre, în interiorul acesteia. Pe acestea știința le studiază, le ordonează, detectând in interiorul acestei mulțimi a percepțiilor, elementele repetabile, șabloanele, regulile si relațiile aparente dintre elementele acestei mulțimi. Știința ne spune ceva despre percepțiile noastre, nu despre vreo realitate.

Omul, si prin urmare știința, nu are acces nemijlocit, direct la vreo realitate, ci exclusiv prin intermediul unor semnale accesibile minții omului, pe care, în mod optimist, le punem pe seama realității. Omul (omul în general, omul de rând, nu omul de știință) folosește ipoteza (speranța) că semnalele ajunse în mintea sa sunt venite de la realitate, sunt semne consistente ale existenței unei realități obiective, consistente si coerente, ordonată, si că aceste semne si semnale redau destul de consistent realitatea care le generează. Această ipoteză nu este o ipoteză științifică. Este o ipoteză, utilă, plauzibilă… dar nu este o ipoteză științifică. O ipoteza științifică este doar aceea care poate fi infirmată experimental. Prin însăși natura ei ipoteza că ceea ce percepem noi ar denotata consistent vreo realitate nu poate fi în niciun fel confirmată sau infirmată. Aceasta este o ipoteză perpetuă. Este o ipoteză care îngăduie omului să devină om de știință, ușurându-i decizia de a se apuca de știință. Odată ajuns om de știință, acesta ignoră (trebuie să ignore) ipoteza aceasta, care nu-l ajută cu absolut nimic, dimpotrivă. Nu că trebuie s-o considere falsă, pur si simplu trebuie să uite de ea si să se focalizeze pe mulțimea datelor… care este una cu mulțimea percepțiilor, ignored proveniența, oricum necunoscută si incognoscibilă a acestora. In interiorul mulțimii percepțiilor omul de știință are mult de lucru, o muncă absolut similară cu a celui care ne având nicio știință despre jocul de șah stă pe margine si se uită la cum joacă unii șah, partidă după partidă, încercând să deducă ce reguli ar descrie cel mai bine mișcările pieselor, ce anume se repetă, iar si iar, aparent inexorabil, în acele partide. Privind si analizând (omul de știința) trebuie să afle CUM, nu DE CE. Omul de știință creează teorii si modele care ordonează si dau sens mulțimii percepțiilor, o ordine strict interioară mulțimii percepțiilor respective si nimic dincolo de această mulțime (în vreo eventuală realitate). Nimic altceva. E mult? E puțin? Cum ne cum, asta e si nimic altceva. Partea frumoasă este că si noi profanii, trăim strict tot in lumea percepțiilor așa că știința de este de mare ajutor în a ne descurca în această lume. Oricât ar părea de bizar si de nefiresc, demersului științific îi este absolut indiferent care ar fi fiind natura realității, sau dacă chiar există vreo realitate. Știința nu se ocupă cu așa ceva. Știința nu se ocupă, deloc, cu ipotetica realitate. Nici știința. Poate vrei sa te ocupi tu. Ai realitate? 🙂

Ceea ce nu înseamnă ca n-ar exista adepți duium ai credinței mistice că știința s-ar ocupa cu studiul realității. Există. Puhoi. Chiar si printre oamenii de știință. Oameni si ei ca toți oamenii, în timpul lor liber. Libertatea de credință fiind garantată. Interesant este că această credință (falsă) poate stimula mulți oameni să se ocupe de știință.

2. Toate teoriile si enunțurile științifice sunt false sau… falsificabile (!?)… (Cine e pentru? E cineva împotrivă? Se abține cineva… în unanimitate?)…

Toate teoriile si enunțurile științifice sunt false. La prima vedere acest enunț (abraziv) poate părea (cel puțin unora) în ce mai bun caz o insolență gratuită, un teribilism, o metaforă forțată, dacă nu cumva de-a dreptul un enunț fals. Toată lumea stie că știința este sinonimă cu rigoarea si rigurozitatea, că teoremele si enunțurile (realmente) științifice se bazează (1) pe atentă verificare si (2) pe demonstrare, matematică (sau logică), irefutabilă. Nu? Nu chiar. Pentru a ajunge la vreo concluzie in legătura cu acest îngrijorător enunț care ne anunță apocaliptic si fără speranță că „Toate teoriile si enunțurile științifice sunt false.”, poate că, înainte de a ne arunca la „toate teoriile si enunțurile științifice”, ar trebui să începem prin a vedea dacă există măcar unele, câteva astfel de teorii si/sau enunțuri care să fie concomitent si științifice si false. E posibil așa ceva? Tu ce crezi? Poate un enunț științific să fie fals? Dar invers? Poate un enunț fals să fie științific? Fără a intra in subtilități si confuzii terminologice si semantice cred că putem fi (majoritar) de acord că da, pot exista teorii si/sau enunțuri științifice false. Care să se fi dovedit a fi fiind false… adică incorecte sau sau/si inexacte, imprecise, inconsistente, irelevante, incomplete, în ultimă instanță în neconcordanță cu datele observate (si incluse în mulțimea finită a percepțiilor empirice din domeniul de observabilitate si aplicabilitate al respectivei teorii). Pentru moment am schimbat enunțul mai complicat (despre falsitatea tuturor teoriilor) cu unul mai simplu de digerat si de demonstrat: există unor teorii științifice false. Una dintre cele mai consistente demonstrații ale acestui gen de enunțuri constă (pur si simplu) in găsirea unor exemple care sa se potrivească descrierii. As veni, de ex., cu trei exemple de teoreme/enunțuri: (a) Soarele răsare in fiecare zi de la est . (b) Toate lebedele sunt albe. (c) Teoria geocentrică a lui Ptolemeu. Ar rămâne de dezbătut dacă acestea sunt (sau măcar vreunul este) concomitent si științifice si false. Abia apoi om putea merge mai departe pentru a ajunge la vreo concluzie legată de falsitatea / perisabilitatea oricărei teorii sau enunț științific adică a tuturora. Pe cei slabi de înger sau nevricoși îi pot anunța anticipat că indiferent de concluzii, științei nu-i vor fi aduse prejudicii si nu-i vor fi câtuși de puțin știrbite credibilitatea si imaginea. 

Întrucât nimeni n-a fost împotrivă si nici abțineri n-au existat… cred că am putea accepta in unanimitate că cele trei enunțuri sunt simultan științifice si false. La urma urmei toate trei denotă empirism, reușind să descrie fenomene observabile, repetabile, lăsând loc pentru verificări (experimentale) care să le confirme si/sau să le infirme (având așadar caracter științific). Si in cazul tuturor celor trei exemple lucrurile s-au întâmplat ca la carte. (1) Au fost culese date observaționale (colecția percepțiilor de organizat). (2) S-a depus efortul de a elabora teoria care să modeleze logic relațiile dintre date (colecția percepțiilor) capabile să descrie șablonul după care se produc fenomenele observate, oferind consumatorilor de teorie științifică abilitatea de a face predicții. Cunoscătorii teoriilor respective puteau anticipa că mâine de dimineața (ori chiar pe 8 Noiembrie 2078) soarele va răsari la est, că următoarea lebădă pe care o vor vedea va fi albă, si că planetele si stelele vor avea pozițiile indicate in teoria geocentrica a lui Ptolemeu si chiar prezice cu precizie, din vreme cand vor fi eclipse de Soare sau de Luna. Si prevederile se cam adevereau, si experimentele capabile sa confirme valabilitatea enunțurilor nu lipseau. (3) Fiind vorba despre teorii științifice (nu de dogme), s-a dovedit că au existat si experimente empirice capabile să infirme respectivele enunțuri si teorii. Au fost observate lebede negre. S-a constatat ca Sorele nu face nimic anume în privința răsăririi (ci că Pământul se rotește întorcând locul in care te afli înspre Soare), iar Teoria geocentrica a lu Ptolemeu si-a încheiat domnia după 1400 de ani de supremație atunci cand alți savanți au reușit să potrivească din ce in ce mai multele observații si date culese empiric care o infirmau (nepotrivindu-se cu teoria) într-o noua teorie științifică (pe care aceste date noi o confirmau si n-o infirmau)… Așadar, da, exista teorii care sunt concomitent si științifice si false.

…până la urmă o teorie care nu reușește să se dovedească a fi falsă nu e științifică… ceea ce înseamnă că știința este, așadar, o colecție de falsuri mereu înnoite… Paradoxul este că, desi fiecare nouă teorie (adusă în lume cu aceeași veche speranță (…)) este o minciună mult mai subtilă si mai complexă decât precedenta, falsitatea teoriilor pare a se dovedi din ce în ce mai repede. Minciuna lui Ptolemeu a rezistat si persistat 1400 de ani. A lui Newton 300 de ani. A lui Einstein n-a prins nici suta… Minciuni cu picioare din ce in ce mai scurte… Pare-se că știința însăși cu asta se ocupă in principal, cu auto-sabotarea, lucrând cu zel la desființarea vechilor teorii, desi absolut nimeni n-o presează în acest sens, pentru că nici n-ar avea cine. N-are cine…

(am pasat paragraful malițios de mai sus din motive personale, de ciuda că n-am reușit să găsesc dovada irefutabilă a „teoriei” despre falsitatea si falsificabilitatea tuturor teoriilor științifice. Consolarea ar putea consta în faptul că nici contrariul nu poate fi dovedit rămânând la latitudinea fiecăruia să creadă ce-o vrea in privința asta si a mai ales în legătură cu viabilitatea ideii de „Theory of everything”). 😦 Apropo tu ce crezi? Theory of everything ar putea fi o teorie științifică sau nu?

Toate teoriile si enunțurile științifice sunt false” – Acest enunț nu este științific. Ceea ce nu-i știrbește cu nimic din “prestanță”. Iar pe deasupra, nu se poate dovedi sau demonstra că este adevărat, fals sau fără sens. Prin urmare poate fi ignorat sau i se poate atribui o valoare de adevăr la alegere. Eu unul presupun că-i adevărat si. fiind nedemonstrabil, l-as considera axiomă în contextul dat (acela în care încerc să vâr știința în ședință), ceea ce nu este un gest chiar absurd. Nu-i o credință oarbă. Există lucruri care alimentează aceasta presupunere… fără însă să constituie o demonstrație indubitabilă… Primul ar fi fiind șirul “nesfârșit” de teorii științifice (de până acum), care s-au dovedit în cele din urmă false (incorecte, incoerente, incomplete, imprecise, neuniversale, neultime)… al doilea “detaliu” care sugerează perisabilitatea inexorabilă a oricărei teorii științifice, ține de însăși natura procesului în urma căruia este generată o teorie științifica… si asupra căruia ar merita să meditam (independent) înainte de a produce comentarii mai detaliate. Timp de gândire, nelimitat, până mâine – poimâine.

Orice teorie științifică începe cu observarea unor evenimente repetitive, reproductibile, care pot fi percepute în mod repetat. Știința nu se ocupă (deloc) si nu ia în considerare lucruri care se întâmplă sau s-au întâmplat doar o (singură) dată ca niciodată. Spre norocul științei există o mare mulțime de „lucruri” (în colecția percepțiilor care ne alimentează simțurile si intelectul) care se repetă in mod persistent si consistent (aparent fără sfârșit). Primul pas in generarea unei teorii științifice constă în inventarierea, clasificarea, ordonarea si organizarea acestora. Respectivelor fenomene li se asociază mărimile primare si secundare, adică variabilele care să descrie cantitativ (măsurabil) ceea ce percepem, cum ar fi: distanță, timp, viteză, masă, accelerație, forță, energie, entropie, temperatură, etc (foarte mult etc)… Fiecăreia dintre aceste variabile i se desemnează convențional un etalon (o unitate de măsură) care va fi folosit pentru a reda numeric (aritmetic) cantitatea sesizabilă a fiecăreia dintre mărimile respective. Odată echipată cu acest instrumentar metrologic știința poate trece la pasul următor: observarea si măsurarea într-un număr cat mai mare de cazuri in care se manifesta fenomenele studiate. De exemplu căderea corpurilor lăsate liber (unul dintre cele mai vechi fenomene observabile si observate de către oameni)… Mărimile asociate: distanța, timpul, masa, viteza, accelerația, forța… Sunt lăsate corpuri de diverse mase să cadă de la fel de fel de înălțimi, măsurând-se (de ex), timpul in care corpul ajunge jos, si/sau viteza pe care o are in momentul impactului. Sunt consemnate riguros valorile numerice ale maselor, înălțimilor, timpilor si vitezelor. Inspectând aceste valori numerice sunt căutate apoi formule matematice, ecuații, care sa redea relațiile dintre valorile acestor mărimi, formule care să poate fi folosite predictiv, de exemplu sa poți calcula anticipat folosind o formula cat timp i-ar lua unui corp de masa „m” sa cada de la înălțimea „h” fără a mai face experimental măsurarea acelui timp. Pasul următor consta in verificarea formulei pentru cazuri cat mai multe si mai variate. Dacă se constată experimental că vreunele dintre valorile prezise de formula/ecuația propusă nu se potrivesc cu măsurarea experimentală, formula este declarată incorectă, este abandonată si se trece la căutarea altei formule. Cand valorile prezise de o formulă se potrivesc riguros cu măsurătorile (făcute într-un număr mare de cazuri dar fatalmente un număr finit) teoria este declarata valida. O mai verifica si alții si gata. Apoi intra in programa școlara si in producție (fiind folosita de către ingineri si tehnologi)… Dar, caci exista nu doar un dar ci mai multe… Știința nu oferă nicio granițe pentru deplina valabilitate a teoriei respective… Observarea s-a făcut într-un cadru finit, într-un context dat, iar măsurătorile s-au făcut pentru un număr finit de cazuri. In exemplu anterior corpuri de diverse mase au fost lăsate sa cada de la diverse înălțimi… dar oricât de multe cazuri ar fi fost studiate tot exista o masa maxima folosita in experiențe si o înălțime maxima de la care s-a efectuat observarea. Știința spune doar ca este foarte probabil ca indiferent de masa si de înălțime de la care „se cade”, lucrurile se vor petrece in acord cu formula dedusa (inductiv) pentru cazurile studiate experimental (un foarte mic set de cazuri in raport cu numărul cazurilor imaginabile sau posibile)… dar tot atât de bine este posibil ca ieșind din context sa se dovedească faptul ca teoria nu-i chiar universală. Ceea ce s-a întâmplat întotdeauna până acum. Un alt lucru pe care știința nu-l garantează este persistenta teoriei nici măcar in interiorul contextului studiat. Știința spune ca este foarte probabil ca si mâine un corp lăsat liber sa cada spre pământ, așa cum se întâmpla astăzi, la vedere, dar ca nu-i nicio garanție pentru asta. In chiar contextul dat este posibil ca felul in care se comporta lucrurile observabile sa se schimbe (de la sine ?!)… Ceea ce se pare că si se întâmplă… inexorabil…

Iti amintești felul in care era organizat antrenamentul de baschet al d-lui Goe? Un „om de știința” care observă fenomenul (de un număr mare de ori) încercând să-l deslușească poate propune o teorie științifica prin care se prezice că dl. Goe arunca la coș până înscrie 33 de aruncări. O astfel de teoria este bună, acceptabilă, dar este incompletă… întrucât nu include situația in care d-l Goe ar înscrie de 14 ori consecutiv (o dată sau de două ori), ceea ce ar face ca seria respectivă să se oprească la 31 sau 32 de coșuri înscrise (ca urmare a bonusului de un coș pentru 14 aruncări reușite la rând). De asemenea teoria respectiva nu va putea anticipa in niciun fel faptul că de la un moment dat d-l Goe își va schimba aleatoriu strategia de antrenament. Exact așa se întâmplă si cu teoriile serioase despre întâmplări din lumea celor observate. Mai devreme sau mai târziu se vor observa situații noi care nu se potrivesc teoriei (deoarece aceasta este in fond incorecta sau incompletă, potrivindu-se doar unora dintre situații dar nu tuturor) si/sau lucrurile vor începe sa se manifeste cu totul altfel din cauza unor schimbări la o scara mai mare, exterioara contextului si domeniului studiat. Ceea ce pare a fi mereu posibil.. in infinit… A theory of everything ar fi posibila exclusiv într-un univers limitat, finit, foarte puțin probabil.

3. Alte lucruri cu care si de care nu se ocupa si cu care nu interferează. Ocupând-se exclusiv cu lumea celor văzute, observabile, repetabile, persistente, accesibile prin simțuri, așadar cu suma finita a tuturor percepțiilor noastre, știința nu se ocupa si nu interferează per se cu nimic altceva. Știința nu se ocupa cu infinitul. Știința nu se ocupa cu absolutul, nu are nimic de-a face cu întregul, cu totul existential. Știință nu se ocupa sa demonstreze ca Universul este infinit sau ca nu este infinit, nu afirma si nu postulează infinitatea sau finitatea universului si nu-si bazează niciuna dintre teorii pe infinit, infinitate sau finit si finitudine. Premisele infinității sau neînființații nu sunt in inventarul științei. Știința nu se ocupa cu studierea formarii, apariției, creației lumii in ansamblul ei. Demersul științific este total indiferent in raport cu orice presupunere legata de începutul si sfârșitul lumii, sau de totala absență a acestor puncte extreme. Știința nu include in arsenalul sau nicio premisă, ipoteza, axioma referitoare la crearea (sau ne crearea) lumii in ansamblul ei si/sau de existenta perpetuă a acesteia. Demersul științific este perfect indiferent in legătura cu orice enunț legat de cauza sau scopul existentei lumii sau de absenta acestora. Știința nu se ocupa cu sau de Dumnezeu. Stiinta nu se bazează nici pe existenta nici pe inexistenta lui Dumnezeu. Știința nu se ocupa cu demonstrarea, probarea, dovedirea existentei sau inexistentei lui Dumnezeu. Nicio teorie științifică nu probează in niciun fel existenta sau inexistenta lui Dumnezeu. Științei ii este indiferent daca lumea a fost creata, daca s-a auto-generat sau daca exista dintotdeauna pentru totdeauna, pretutindeni. Științei ii este indiferenta natura si sensul lumii in ansamblul acesteia. Pentru știință nu contează daca lumea in ansamblul ei ar fi fiind o simulare, o holograma, altceva sau nimic. Știință pur si simplu nu se ocupa cu aceste noțiuni.

4. Știința se ocupa exclusiv cu colecția finita a percepțiilor noastre, cu ordonarea acestora, cu extinderea pe cale empirică a acestei mulțimi a percepțiilor, cu găsirea unor modele matematice ale acestei mulțimi a percepțiilor si/sau a unor submulțimi a acesteia si a relațiilor observabile intre elementele acestei mulțimi. Pentru știința lumea este mulțimea percepțiilor, lumea datelor observate si observabile, iar teoriile sunt forme descriptive concise ale aceste lumi. Teoriile științifice sunt un ghid de care dă sens si ordine mulțimii studiate, strict in interiorul acesteia, oferind access la ceea ce se afla dincolo de acum si aici. Știința este o harta a lumii celor văzute. Atât si nimic mai mult.

5. Big Bang nu este o teorie științifică. Si asta cu toate că mai toți care au lucrat la ea sunt sau au fost oameni de știință. Este posibil să nici nu mai apuce să devină teorie științifica, ci să rămână până la capăt o conjectură. Din păcate există presiuni mari să fie adoptată ca ideologie, ca canon științific, Doamne iartă-mă.

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție:

Posted in Arcaluigoeologie | 104 Comments »

Știința, știința

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 20, 2022

Motto: „Știința, știința, orice-ar fi, noi mereu te vom iubi !

„orice-ar fi” denotă desigur perspective mai degrabă sumbre, eșec, ratare, pierderea partidei si poate chiar a competiției, dar îndemnul în sine, mustind aparent de defetism păgubos, oferă „savanților” (veritabili) garanția că nu-i amenință nimic catastrofal (precum ar fi pierderea iubirii, admirației si încurajărilor publicului) si că la adăpostul acestor garanții ei pot continua să lucreze în liniștite pentru punerea în operă a viitoarelor succese ale omului, ca reprezentant autoreflexiv al Universului pe Pământ. Apoteoze, chestii, socoteli… Nu evidențierea acestor apoteoze, chestii, socoteli este scopul acestui expozeu divinator.

Intentia de bază a prezentei proze scurte, intercalată cvasi-abuziv pe firul apei înaintea promisul topic despre gravitație ( – mama tuturor lucrurilor, aflată în toate cele ce sunt si-n cele ce mâine vor râde la Soare) este de a mai încerca încă o dată clarificarea terminologică a noțiunii de știință, în legătură cu care exista grave confuzii semantice, lexicale, filozofice (si nu numai), care introduc obstacole epistemologice majore in orice discuite care s-ar dori purtată în context științific.

Întrucât speranța moare ultima (si nu se predă) trag nădejde că textul si comentariile pe care le vor propune cu curaj cei timizi din siaj, pot alcătui împreună bazele unei maieutici care să ne lămurească mulțumitor ce este știință, cu ce se ocupă, cu ce nu se ocupă, cu ce scop si cu ce mijloace. Abia apoi, înarmați cu acest bagaj de cunoștințe științifice despre știință 🙂 vom putea aborda cu mai mult curaj tema gravitației (cea care ține si menține lumea, în drumul inexorabil al acesteia către neant).

Pentru început aș veni cu o ilustrare simplă pe înțelesul oricui (cred, sper), în care este vorba despre un fenomen repetitiv.

Să tot fie vreo 5 – 6 ani de când, indiferent de anotimp, repet, cu rigurozitate si ritmicitate, micul meu antrenament (cu public… sau fără, după cum devine), prin care urmăresc să-mi mențin si chiar să-mi îmbunătățesc abilitatea de a înscrie coșuri la baschet. Imi place baschetul. Știai, nu? (Si nu, nu sunt Victor Ponta). Dimineața devreme, sau seara târziu, sau si/si uneori, mă prezint pe terenul de baschet pentru respectivul antrenament, care vizează în primul rând aruncările de trei puncte de la distanță (de dinafara semicercului). Antrenamentul meu nu are limită de timp sau de calorii consumate, ori de lucru mecanic ori altceva de acest gen (fiind mai degrabă „indeterminist” precum partidele de tenis) desfășurându-se după un set de reguli relativ simple.

Exersez aruncările de la distanță (din afara semicercului), până înscriu 33 de coșuri, din oricâte încercări este nevoie si în oricât timp este necesar. Mi le număr în gând. In plus e musai ca măcar 3 dintre coșurile reușite să fie din 3 aruncări consecutive. Daca am înscris 33 de coșuri dar n-am reușit să marchez din măcar 3 aruncări consecutive, continui să arunc până reușesc să înscriu de trei ori la rând. Constanța este extrem de importantă, iar a înscrie de trei ori la rând poate fi mai elocvent decât a înscrie de 50 de ori din aruncări disparate. De obicei reușirea celor trei aruncări consecutive este banală, iar evenimentul se pierde în ansamblul acestei părți a antrenamentului meu, finalizat după ce înscriu de 33 de ori, dar mai sunt si zile proaste, ori cu ploaie ori cu vânt, când înscrierea a trei coșuri consecutive devine problematică încât, în loc de 33, înscriu 60-70 până să-mi iasă cele trei la rând.

Mai am si alte reguli. Dacă de ex. ratez 13 aruncări consecutive atunci (ghinion) mi se scade un coș din cele înscrise. Mi s-a întâmplat asta de vreo câteva ori 😦 iar dacă înscriu de 14 ori la rând mi se adaugă automat încă un coș (ceea ce însă nu mi s-a întâmplat încă niciodată, maximul reușit fiind înscrierea consecutiva a 11 coșuri de la distantă, așadar o regulă existentă care însă n-a avut încă ocazia să fie aplicată).

După ce termin această parte din antrenament trec mai departe. Am de înscris o aruncare de 3 punte (de la distanță) din cârlig (presupun ca toată lumea stie ce înseamnă la baschet aruncare din cârlig), iar apoi am de înscris măcar o dată, cu orice preț, dintr-o aruncare de dincolo de mijlocul terenului. Cel mai adesea numărul de aruncări necesare acestei reușite este destul de rezonabil, astfel încât timpul petrecut cu această parte a antrenamentului este considerabil mai scurt decât cel consumat cu înscrierea celor 33 de trițe. Mi s-a întâmplat de destule ori performanța de a înscrie aruncarea de dincolo de centrul terenului din prima încercare 🙂 … Dar există si zile proaste (ori cu ploaie ori cu vânt, ori… 😦 ) în care mingea nu vrea si nu vrea să intre in coș aruncată de dincolo de centrul terenului… iar in aceste zile, aceasta parte a antrenamentului poate dura mult mai mult decât prima faza. Norocul este că-i ca-n tenis, fără limită de timp.

In fine după ce înscriu de dincolo de centrul terenului, revin sub coș, în poziția din care în mod normal se poate înscrie cel mai ușor si arunc până îmi reușesc 33 de coșuri consecutive (de obicei din prima încercare, dar… …nu vreau să-mi amintesc de situațiile în care am ratat de două-trei ori la rând aruncarea cu numărul 32 sau 33 din serie). Si asta e tot. Când sunt gata îmi iau mingea si plec negreșit acasă.

Probabil că în cei 5-6 ani de cand fac acest gen de antrenament, fenomenul trebuie să se fi repetat, cred, în condițiile descrise mai sus, de vreo o mie de ori. Acuma că ti-am spus regulile, dacă s-ar întâmpla să fi prin zonă, ca spectator aleatoriu, cred că nu ti-ar veni extrem de greu să mă observi, să mă verifici (dacă-mi respect regulile), si să știi (cu anticipare) ce se întâmplă în peisaj. Nu?

Dar, vin si te întreb, pe tine, ce șanse crezi tu (si de ce) că ar avea un observator (perseverent) aflat constant prin zonă, căruia nu-i spune nimeni nimic, si nu-i vinde nimeni pontul cum că eu as urma vreo regulă anume în joaca mea din preajma coșului de baschet, să intre la idei (ideea că întâmplarea care se tot repetă este guvernată de niște reguli), să ajungă să înțeleagă singur ce se întâmplă si să deducă sistemul meu de reguli descris mai sus? Ce fel de observator ar trebui să fie insul si pentru ce strategie ar trebui să-i fie capabilă mintea pentru a deduce regulile?

Ca lectură facultativă ajutătoare as recomanda „Numele trandafirului”, romanul „polițist” al lui Umberto Eco. Metoda științifică ar fi cred cea mai eficientă. Iar despre asta om putea vorbi, cei de-om avea chef si cu cine. In rest nu. 🙂

Epilog: „Știința, știința, orice-ar fi, noi mereu te vom iubi !

Pentru a putea evalua (cât de cât rezonabil) șansele pe care le-ar avea un potențial observator (perseverent) aflat constant prin zonă să deducă singur, singurel, regulile după care-mi desfășor exercițiile de aruncare la coșul de baschet, ar trebui probabil să luam în considerare ipoteza vacilor sferice plasate în vid, referitoare la respectivul observator (pe care-l avem de observat) si la condițiile sale de observare. Presupun că oricare dintre cititorii care vor fi luat în serios întrebarea (adresată ție) au făcut deja presupuneri simplificatoare vizavi de observatorul ipotetic ce încearcă să deslușească „taina”. Așadar presupun că ai presupus că este vorba despre un observator uman, care stie (deja) ce este baschetul si care are expunere la un număr oarecare de „antrenamente” ale d-lui Goe, dintr-o poziție cu vizibilitate care-i îngăduie să observe omul, mingea, panoul, inelul, coșul… si ca nu-i vorba nici despre tanti Aglaia (care obișnuiește să-si bea cafeluța in balconul ei dintr-un bloc aflat departe de terenul de baschet de unde nu se poate distinge decât cel mult silueta „baschetbalistului” mișcându-se de colo-colo pe teren si nici de vreun reprezentat al vreunei civilizații microscopice localizat in vreo moleculă de aer din interiorul mingii de baschet. Nu?

Dacă ar exista unul sau mai multi observatori cu o expunere consistentă, indefinită, la antrenamentele d-lui Goe si care ar deveni la un moment dat interesați de existența unor eventuale șabloane după care se desfășoară exercițiile de baschet repetitive ale d-lui Goe (si statistica, inclusiv cea termodinamică si/sau cuantică sugerează categoric posibilitatea existentei acestor observatori), atunci punctul „critic” în care aceștia ar sesiza că există o regulă în joaca aparent haotică a d-lui Goe pe lângă coșul de baschet, ar fi aruncarea de la mijlocul terenului. S-ar putea sesiza relativ ușor că după ce zburdă ce zburdă pe teren aruncând la coș, d-l Goe ia obiectul si se duce la centrul terenului de unde se străduiește să înscrie si că de îndată ce înscrie se oprește din încercare si revine sub coș. Este un fapt ușor de observat si remarcat, iar consistența cu care se tot repetă în ani de zile îl face aproape imposibil de scăpat din vederea spectatorilor accidentali.

(Ca o paranteză as menționa că în special în serile de vară, când se întâmpla ca afluxul de spectatori aleatorii să fie destul de mare, sunt mulți care trag cu coada ochiului la aruncările de la mijlocul terenului si nu rareori izbucnesc în urale când mingea intră în coș. Probabil că prea cinstitul cititor citit si unic își amintește de proza în care am descris uluitoarea întâmplare în care un astfel de observator se afla într-o mașină care circula pe stradă în vecinătatea terenului, asistând la exact momentul înscrierii coșului din aruncarea de dincolo de centru terenului, claxonând apoi spontan în semn de „bravo mă”).

Al doilea detaliu (în ordinea observabilității) care ar fi relativ ușor de remarcat ar fi fiind aruncarea din cârlig de dinaintea aruncării de la centrul terenului. Cu destulă ușurință un observator ar baga de seamă că aruncarea din cârlig, odată reușită, conduce la pasul următor, al aruncării de la centrul terenului.

Primul model de interpretare al realității observate care poate prezice desfășurarea lucrurilor oferind si descrierea acestora în reguli ne inefabile, care s-ar putea închegă în mintea observatorului (care n-are altă treabă), ar fi că: „Omul vine pe teren, se încălzește aruncând o vreme la coș aruncări de la distanță (de trei puncte), apoi aruncă din cârlig de la distanță până înscrie o dată, apoi aruncă de la centrul terenului până înscrie odată, si apoi mai aruncă un pic de sub coș, apoi pleacă„. Iar aceasta este deja o (primă) teorie. Aproape științifică. Si o teorie, ca orice teorie, evoluează, până la un punct de maxim. Oare care ar fi fiind următorul pas în evoluție acestei „teorii”?

***

Cel mai probabil pasul următor ar fi fiind observarea mai atentă a episodului final de după aruncarea de la mijlocul terenului. Este posibil ca vreun curios să se apuce să numere câte aruncări si câte puncte înscrie d-l Goe din aruncările de sub coș. Inevitabil numărul 33 va ieși la iveală, ceea ce va conduce la câteva ipoteze, inclusiv la ipoteza că intenția este de a înscrie de 33 de ori consecutiv. Odată ce s-a conturat o astfel de ipoteză, va fi verificată si confirmată în câțiva sesiuni devenind parte a teoriei. De aici si până la numărarea aruncărilor si a coșurilor înscrise (de la distanță) în prima parte a antrenamentului nu-i decât un mic pas pe care este foarte probabil ca cineva să-l facă. Numărul 33 va ieși iarăși la iveală, dar împreuna cu anumite excepții care vor arunca bănuială ca d-l Goe e neserios si nu-si respectă regula. Probabil că deducerea cerinței ca măcar trei coșuri să fie înscrise din trei aruncări consecutive va fi o provocare care va lua un oarecare timp si efort înainte de a fi elucidată. Foarte probabil că regula celor 13 ratări consecutive va scăpa multa vreme din atenție si nu va fi inclusă prea curând în teorie, iar regula (existentă dar practic inobservabilă) a celor 14 reușite consecutive nu va fi deloc parte a teoriei, chit că cineva suficient de perspicace, care va fi observat regula celor 13 ratări, ar putea face anumite speculații despre posibilitatea existentei unei reguli asemănătoare în legătură cu un număr oarecare de succese consecutive. Cam aceasta ar fi calea de a transforma observarea unei realități (musai) repetitive într-o teorie științifică.

Înainte de prezentarea concluziilor (parțiale) as menționa obligatoriu bibliografia facultativă musai de re-văzut si re-capitulat: AICI

…iar ca anti-bibliografie obligatorie se recomandă orice text sau videoclip al unui idiot îngândurat numit Donald hOFFman. Desigur că recomandarea îi vizează pe cei care au simțul umorului, capabili sa extragă hilarul din mâhnirile epistemologice ale idiotului mai sus pomenit. 🙂

Un exemplu (ilustrativ) de studiu științific poate fi cel in care un observator încearcă sa deducă regulile care descriu șablonul după care se desfășoară anumite secvențe ale unui sir repetabil de evenimente, într-un domeniu observabil, precum setul de exerciții de baschet al d-lui Goe, ori partidele de tenis si/sau șah ori alt joc in general. Sunt cred acestea exemple potrivite, destul de simple, care pot da de înțeles ce fel de „realități” sunt pretabile studiului științific si de asemenea care sunt mijloacele utilizabile in aceste procese de cercetarea precum si natura teoriilor rezultate. O imagine completă trebuie să includă însă si înțelegerea lucrurilor care nu sunt abordabile științific, a metodelor care nu sunt științifice si a teoriilor care nu sunt științifice. Cu alte cuvinte ca să stim ce este știința trebuie sa stim si ce nu este știința. Trebuie să stim care ar fi limitele si limitările acesteia (cu atât mai mult cu cat știință operează preponderent la limita dintre „cunoscut” si „necunoscut”), să avem idee care sunt așteptările potrivite in privința rezultatelor cercetărilor științifice si care dintre lucrurile cărora le se asignează o aură științifică nu sunt de fapt științifice. Aplicând metode științifice am putea deduce regulile jocului de șah observând desfășurarea unui număr oarecare de partide de șah. Am putea chiar sa deducem si sa dezvoltam strategii de joc, dar in niciun caz nu am putea (doar privind desfășurarea partidelor) să aflam cine, cand si cum a inventat jocul de șah.

***

Strategia maieuticii (bazată pe faptul că, vorba lui Henry Wald, ideea vine vorbind) n-a prea avut succes de data aceasta, în sensul că, na acuma, așa… din vorbă-n vorbă, n-am prea ajuns la nicio concluzie clară si indubitabilă în legătură cu ce-ar fi fiind si ce n-ar fi fiind știința. Chit că am cam avea datele care să forțeze trecerea de la acumulările cantitative la saltul calitativ. După cum muzica este care cântă (sau care ne gâdilă urechile într-un mod plăcut), tot așa ar trebui să fie si știința ceva, simplu si concis. O definiție la care (încă) n-am ajuns. Dar, nu-i așa că Pământul este rotund? Si că se învârtește in jurul Soarelui? O să încercam si strategia Pământului rotund care se învârtește in jurul soarelui, pentru a ne procura o listă de enunțuri definitorii, ca răspuns la întrebarea „ce este știința?”. Un fel de ghid de utilizare înainte de a intra in luptă dreaptă cu gravitația si cu ororile pricinuite de aceasta. (P.S. ideea de „noi”, cuprinsă implicit si explicit in propunerea de a ne procura lista enunțurilor care clarifica epistemologic definiția științificității, se referă exclusiv la noi doi, la mine si la tine, si, mai ales, la nimeni altcineva. Sper să rămânem înțeleși)

Posted in Arcaluigoeologie | 91 Comments »

Mic Pas

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 18, 2022

Când, Lidia, vine toamna noastră
Cu iarna pe care o ascunde în ea, să păstrăm
Un gând, nu pentru viitoarea
primăvară a altora,
Nici pentru vara când vom fi morți,
Ci pentru ceea ce durează în destrămare –
Galbenul de astăzi care face ca frunzele să trăiască
Și să fie felurite…

(Fernando Pessoa)

Fernado Pessoa este un poet cu totul si cu totul… special. Atât de „special” încât aducerea lui (cu mandat) pe Arca lui Goe poate părea (unora – adică fix acelora care sunt martorii întâmplării (+Greblea)) un pic bizară si nepotrivită, forțată, ținând seama de context, de anturaj, de totul (si de nimicuri). Cu ce-a greșit Pessoa ca să eșueze, in postură de decor fistichiu pe puntea arcei, adus de vreun capriciu extravagant al d-lui Goe? Un moft, o cacealma, un praf in ochi, un alt surogat care să mascheze epuizarea resurselor epistemologice ale creatorului de Arcă intru continuarea temelor începute (firav) si abandonate (plenar). Nu? Nu. Nu chiar. Este adevărat că nu am deloc competențele necesare pentru a spori literar poemele uluitoare ale poetului Fernando Pessoa (cum s-ar cuveni atunci cand îl copy-paste ca miez al unui articol la blog), dar totuși, in intenție, gestul are o semnificație mai adâncă decât a o oferi prilejul unor emoții de toamnă (toamnelor) si ocazia mirării ironice facile (celor predispuși la ironie). Titlul articolului bazat pe Pessoa este o mică sugestie că ne îndreptam totuși (agale) către temele începute si abandonate, abandonate, abandonate, aparent uitate. Gândul pentru ceea ce durează în destrămare este pasul mic pe punte si in luntre către rolul gravitației in lume, gravitația fiind cauza tuturor lucrurilor, inclusiv, sau mai ales, a poemelor (a tuturor poemele pe care Fernando Pessoa le-a scris sau nu le-a scris). Mă rog, asta poate părea o enormitate si mai mare decât simpla etalare a unor versuri de Pessoa pe Arca lui Goe, dar ne-om asuma riscul ridicolului de dragul viitoarelor clarificări. A spus-o cu destulă claritate Fernando însuși în noaptea teribilă (dintre 11 si 12 mai 1928)

Posted in Arcaluigoeologie | 49 Comments »

Omagiu – Federer

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 16, 2022

Se întoarce o pagină din viețile noastre, ale fiecăruia dintre cei care trăim bucuria de a fi privind uneori si admirând frumsețea lumii si prin prisma tenisului: Roger Federer si-a anunțat încheierea oficială a carierei de tenismen. Privilegiul de a-i fi fost contemporani si de a-i fi putut urmări pe viu prestațiile, capătă începând de azi semnificații adânci, greu de exprimat in cuvinte. Începând de azi tenisul si tenismenii vor avea mult de lucru pentru a umple si repara golul care rămâne in universul-spectacol după plecarea sa. Ce vom face noi, spectatorii? Nu știu încă. Nici noua nu ne va fi ușor.

… Roger a fost un jucător de tenis, pentru că istoria – adică literele și cifrele – îl va reține astfel. Dar, mai mult decât un jucător de tenis, a fost o metaforă. Un simbol. Un poet care ne-a ghidat prin tenis fără să scrie nicio pagină. Și ne-a făcut să investim timp din propriile noastre vieți ca să înțelegem, să deslușim, să decriptăm motivele pentru care nu așteptăm să revină pe teren personajul Federer, ci tot ce-nseamnă el în spatele unei rachete: fluiditatea, grația, farmecul, geniul. Nu l-am vrut înapoi măcar încă o dată pe Roger, un tată din Elveția care-și crește liniștit copiii, cât n-am acceptat că vremea tenisului romantic nu trebuie să dispară cât timp noi suntem aici… (Mircea Mester)

Posted in Arcaluigoeologie | 18 Comments »

re-Venire

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 4, 2022

Spațiu. Să fie oare de mirare că într-un cosmos atât de mare, oamenii își petrec vacanțele pe un pământ atât de mic? Probabil că nu, fiindcă folosind focalizarea potrivită, întregul cosmos încape foarte bine pe planeta noastră albastră, încât să avem mereu ce vedea și revedea, cu surprinzătoare emoție și neașteptată încântare. Timp. Majoritatea timpului (cu excepția unor escapade întâmplătoare despre care nu este vorba în propoziție) suntem acasă sau la serviciu, absorbiți de detalii incompatibile cu vizionarea universului, în genere incapabili să observam cum se cuvine frumusețea lumii, cea aducătoare de emoții, până la urma singurele care contează cu adevărat în economia întâmplării de a fi. Vacanțele în viața noastră sunt precum pământul în Univers, adică mici (aproape insignifiante) oaze de exuberanță în care putem evada din cotidian și rutină. Revenirea acasă, în mediul abandonat, cel înadins uitat, pentru două-trei săptămâni, scos cu entuziasm și detașare de pe listele de priorități, este într-un fel apoteoza vacanței, care se prelungește un pic și aici, înainte ca rutina și obligațiunile casnice și de serviciu să ne ia din nou în stăpânire. Suntem contaminați o vreme de atitudinea din vacanța, având senzația că și în orașul nostru de reședință, în propria casă, în curte sau în gradină, ne-am afla cumva tot în vizită de plăcere, fără nicio grijă, înainte de a ne lasă timid reabsorbiți în peisaj… Așadar… proaspăt revenit din vacanță, după ce-am făcut turul de onoare prin realitatea cotidiană, fac o mica oprire de control și pe puntea Arcei, înainte de a verifica și situația de la US Open… Imi amintesc vag despre tot felul de teme rămase în suspensie, pe care le-om reconsidera pentru sesiunea de toamnă, la vremea potrivită acelor reconsiderări. Deocamdată am de umblat prin cele un milion de poze făcute în vacanță… din care poate voi selecta câteva adecvate în contextul spațio-temporalității virtuale al Arcei lui Goe, încercând să le potrivesc din vorbe la ambianța de pe punte.

Mulțumesc prea-cinstitului cititor citit și unic al Arcei care a survolat goeleta aflată în regim de auto-întreținere, articulând comentarii, acordând like, împiedicând astfel praful să se așeze prea consistent. Cineva trebuia să ude florile, să schimbe apa la pești și să hrănească pisica. 🙂

Update. Dintre toți membrii familiei mele cred că ma pricep cel mai puțin la a face fotografii. Ale mele sunt de obicei cele mai nereușite (în a alege încadrarea, unghiurile si cine mai stie ce), dar totuși nu voi folosi fotografiile de vacanta făcute de familie, pentru a decora cu ele Arca lui Goe, limitându-mă să aleg câteva din cele pe care le-am făcut eu personal, folosind telefonul, pe durata vacantei din care tocmai m-am întors. Pe moment voi începe sa adaug poze, urmând ca mai apoi să le caut titluri potrivite, si poate descrieri în funcție de context si reacțiile posibililor vizitatori… Așadar, vorba lui Sagona (fotograful Costineștiului de alta dată), lovi-v-ar pofta de poze:

Mai selectez si mai adaug. Aștept sugestii pentru titluri.

Amănunt: Eram in vacanță si, urcând să vizitam unul din locurile cu o oarecare popularitate din oraș, am avut surpriza să dăm peste o uluitoare expoziție fotografică, așa că nu am ratat ocazia si am fotografiat câteva dintre exponate. Desigur că am făcut poze si cu panorama vizibilă afară de pe rooftop, fiind si aceasta destul de spectaculoasă. Poate voi adaugă si dintre acestea câteva, cândva. 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 143 Comments »

OZN

Posted by Arca lui Goe pe august 13, 2022

Cronica unei invazii anunțate

Dacă mai exista cineva care se îndoia de existența extratereștrilor, de abilitățile lor tehnologice, precum si de faptul că ne vizitează în mod constant si sistematic de mii si mii de ani, a venit momentul ca toate îndoielile să fie risipite. Un bărbat din Tennesse a filmat un gigantic OZN roșu deasupra orașului. Vezi poza de mai sus si știrea originală AICI. Așadar este oficial suntem in vizorul extratereștrilor care nici măcar nu se mai străduiesc să-si camufleze prezența. Desigur că întrebarea cheie este de ce tocmai acum au renunțat la camuflaj. Probabil că unele lucruri pe care le-au descoperit în activitatea umanoidă i-au alertat făcându-i să se precipite si să lase la o parte prudența si circumspecția. Cu siguranță că ei știu mai multe decât stim noi, oamenii comuni, despre pragurile critice pe care elitele oculte ale omenirii le-au depășit in privința Inteligentei Artificiale, a computerelor cuantice si a obținerii energiei prin fuziune termonucleară si nu numai. Ne putem aștepta așadar la intervenția lor eficientă, așa după cum au procedat de nenumărate ori de-a lungul istoriei si preistoriei speciei homo sapiens (o specie creată artificial), doar că de data asta se pare că intervenția nu va mai fi ascunsă, ci la vedere. In curând toate lucrurile care ni se păreau importante vor trece pe planul doi, întreaga atenție fiind captată de evenimentele ce stau să se întâmple. Cred că am putea lua un pic în discuție, anticipat, felul in care se vor schimba lucrurile în legătură cu mersul lumii, al societății, al științei, tehnologiei, felul in care se vor transforma (practic peste noapte) religia, filozofia, artele, sportul si însăși viața cotidiană a oamenilor de pe aceasta planetă, a familiei împreuna cu preocupările noastre firești pentru perpetuarea speciei si pentru colonizarea universului, asistați de vechii noștri tutori si creatori. Așteptăm cu interes opinia prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, despre aceasta situație fără precedent despre care nu stim încă cu destulă precizie când anume se va declanșa si materializa, înaintea, în timpul sau după încheierea US Open. In tot cazul curând.

micro-Update: Știrea de mai sus este o ilustrare a libertății de exprimare. Si de receptare. Încolo nu. 🙂

Din păcate libertatea de exprimare se dovedește adesea a fi o vorba in vânt:

  1. Cine este scriitorul Salman Rushdie, înjunghiat în gât la un eveniment, și de ce mulți oameni își doreau să-l vadă mort

Scriitorul s-a născut în Mumbai într-o familie liberală de musulmani. La vârsta de 14 ani, Rushdie a plecat în Anglia, unde a studiat la importantul King’s College din Cambridge. După absolvire, Rushdie a lucrat pentru scurt timp ca copywriter, conform BBC. Prima sa carte publicată, „Grimus”, în anul 1975, nu a avut un succes uriaş, dar unii critici l-au văzut ca un autor cu potenţial semnificativ. Romanul care a fost apreciat pe scară largă şi s-a vândut în jumătate de milion de exemplare a fost „Copiii din miez de noapte”, publicat în anul 1981 şi distins cu Premiul Booker. Au urmat volumele „Ruşinea” (1983), „Surâsul Jaguarlui” (1987), „Harun şi Marea de Poveşti” (1990), „Ultimul suspin al Maurului” (1995), „Pământul de sub tălpile ei” (1999), „Furie” (2001), „Shalimar clovnul” (2005), „Seducătoarea din Florenţa” (2008) „Luka şi Focul Vieţii” (2010), „Doi ani, opt luni şi douăzeci şi opt de nopţi” (2015), „Casa Golden” (2017), „Quichotte” (2019) şi „Limbile adevărului, o culegere de eseuri” (2021). „Versetele satanice”, romanul suprarealist, post-modern, a stârnit indignare în rândul regimului iranian. Cartea a fost interzisă în multe ţări cu mari comunităţi musulmane: Iran, India, Bangladesh, Sudan, Africa de Sud, Sri Lanka, Kenya, Thailanda, Tanzania, Indonezia, Singapore, Venezuela şi Pakistan. Unii musulmani au considerat-o o insultă la adresa islamului. În roman, profetul Mahomed poartă un nume apreciat ca fiind ofensator, e pusă sub semnul întrebării divinitatea revelaţiilor sale, iar mai multe prostituate au primit numele soţiilor sale. Astfel, în anul 1989, Rushdie a fost condamnat la moarte printr-un decret religios emis de ayatolahul Khomeini. În luna ianuarie a anului 1989, musulmanii din Bradford au ars ritualic o copie a cărţii, iar agenţii de ştiri WHSmith au încetat să o mai afişeze acolo. În Mumbai, oraşul natal al lui Rushdie, 12 persoane au fost omorâte în timpul unor revolte musulmane, iar pe capul scriitorului a fost pusă o recompensă de 3 milioane de dolari (2,5 milioane de lire sterline). De asemenea, în luna iulie a anului 1991, un traducător japonez al volumului a fost asasinat, iar un altul italian, pe numele său Ettore Capriolo, a fost rănit. Din pricina revoltelor, Salman Rushdie a fost constrâns să se ascundă, sub protecţia poliţiei britanice timp de aproape 10 ani.

2. Presa din Iran, despre atacatorul lui Salman Rushdie: „Să sărutăm mâinile celui care a sfâşiat gâtul duşmanului lui Dumnezeu”

3. Salman Rushdie, într-un interviu acordat cu două săptămâni înainte să fie înjunghiat: Duc o viaţă relativ normală

4. Salman Rushdie trăiește de peste 30 de ani cu sabia lui Damocles desupra capului. Fatwa care i-a făcut viața un iad

***

Bine acuma știri din astea teribile despre mezeluri avem si in plan local si nu oriunde ci in revista Capital:

5. Informație de ultimă oră despre Florin Salam! Ce s-a întâmplat cu celebrul manelist. Este șoc total

Vă uram lectură plăcută, ușoară, liberă si salam alaykum.

Oricum epopeea continua: (a) Salman Rushdie ar trebui să primească Nobelul pentru Literatură, susține un filosof francez. ”Campania începe acum”

(b) Creatoarea romanelor lui Harry Potter, amenințată pe Twitter după atacul asupra lui Salman Rushdie. ”Nu te îngrijora, tu urmezi!”

Părerea mea ar fi că acuma, dacă tot urmează să vină extratereștrii normal ar fi ca premiul Nobel pentru literatură (sau pentru fizică) să-l primească un scriitor de literatură SF, mai ales că aceștia au tot fost nedreptăți de juriul suedez captiv sindromului Stockholm. N-am citit „Versetele satanice” dar pare un titlu destul de SF.

Vad ca știrea sa încăpăținează sa mai rămână un pic in atenție: Salman Rushdie şi versetul înjunghiat:

Satanic Verses” reprezintă o prelucrare imaginară, plecând de la un episod din viaţa fondatorului religiei islamului. Recitând Sura intitulată „Stelele”, Mohamed pune această întrebare: „Ce socotiţi despre Al-Lat şi Al-Uzza şi cealaltă, Manat, a treia?” Cele trei zeităţi feminine la care face referire textul erau obiectul unei asidue practici idolatre în Arabia. Orientalistul scoţian William Muir (1819-1905), specializat în istoria primului califat, a identificat aceste cuvinte cu „versetele satanice”, întrucât Mohamed le-a retractat ulterior ca pe nişte glose inspirate de diavol, iar nu de familiarul înger al revelaţiei, Gabriel. Deşi bine primite de tribul Qurayš din oraşul Mecca în anul 630, aceste cuvinte contestau monoteismul stabil al profetului, care s-a pocăit mai târziu pentru eroarea de-a fi ascultat glasul ispititorului şi atracţia zeităţilor feminine. Rushdie explorează parodic acest subiect vast pentru istoria religiilor: cum şi cine înregistrează o revelaţie? Care este rolul poftelor omeneşti, al creativităţii lingvistice şi al liberalismului interpretativ în redactarea şi transmiterea unui text sfânt? Vădita slăbiciune erotică a lui Mohamed lasă loc multor ambiguităţi, din care reiese faptul că numitul profet (Mahund, în proza lui Rushdie) e un ignorant analfabet, obsedat de unificarea politico-religioasă a unor triburi dezbinate. Spiritual, însă, el e incapabil să discearnă între divin şi demonic (de unde umbra lui Saladin). Rushdie ironizează, aşadar, complicaţiile naşterii unei cărţi sacre pentru musulmani, precum şi înclinaţiile carnale resimţite de fondatorul poligamiei religioase. Pentru acest experiment literar, Rushdie a fost înjunghiat. Tragic şi revoltător.

Dupa ce initial a propus puparea mâinilor dementului care l-a înjunghiat pe Salman Rushdie, presa iraniană, revine in legătura cu atacul asupra lui Salman Rushdie si zice ritos: „Un complot american ca să răspândească islamofobia în lume”

Ufologi din toate țările, uniți-vă !

hap-date:

Reacțiile explicite si implicite ale unor parti din public precum si lipsa de reacție a altor părți din publicul format exclusiv din prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, si cand zic „prea” mă refer la excesul si redundanțele benefice in context (…), denotă un deficit de transparență in privința conexiunilor atât intre parte si întreg, cât si între părțile dihotomiei prezentă sub umbrela OZN-ologiei naive, ceea ce este, cred, cauza principală a confuziei in care plutește acest topic, ca-ntr-un nimb. Constatarea vine însă foarte târziu, când oricum orice urmă de interes potențial este pierdută-n zarea depărtării, dincolo de orizontul evenimentelor. Prin urmare orice tentativa de a face acum corecții clarificatoare in legătură cu unitatea semantica a părților este desigur tardivă. Dar as menționa totuși, in contextul integrativ al acestui nevinovat intermezzo in raport cu sfinxo-babologia luciferică ce stă să se prăvală… in noi si noi episoade, că relația dintre satanismul versetelor si cel al extratereștrilor care ne bântuie este cvasi-incontestabilă si merită dezbatere (…). Si asta in afara de faptul că in topic sunt ilustrate prin liberă exprimare limitările libertății de exprimare care poate încuraja deopotrivă propagarea unor imbecilități cvasi-benigne si/sau a unor sentimente toxice capabile sa genereze violență, degringoladă, confuzii, etc… despre asta încercarăm fără vreun succes să vorbim. Măcar vorbirăm despre altceva. Liber. Tot e ceva. 

 Si-altădată, si-altădată o s-o facem si mai si mai lată. 

Posted in Arcaluigoeologie, Bancul zilei, Intrebari la care Goe nu primi raspuns!, Luna Aluziilor, Tramvaiul 16 | Etichetat: , , , , , , , | 75 Comments »

Ambiț

Posted by Arca lui Goe pe august 4, 2022

Cred că s-au cam încurcat un pic lucrurile in mini-tratatul de Sfinxo-babologia luciferică. Prin acumularea unor mici aberații si erori de paralaxă, direcția în care a luat-o firul epic s-a abătut de la cea avută în vedere initial, așa încât se naște o dilemă: ori o las să meargă în direcția pe care a apucat-o ori, ori operez corecțiile de itinerariu necesare pentru a o aduce înapoi la matcă. Până mă decid eu cum anume să ies din aceasta dilemă (neexistențială), pentru a evita lățirea în gol a acestui hiatus, as aduce în atenția prea-cinstitului cititor, citit si unic, si nu numai, ca plasă de prindere, propunerea de delectare cu alte dileme. Cea „veche” (de ex) are o serie de articole despre ambiț. Ținând seama de situația geo-politică actuală, de prietenia d-intre popoare, si de alte detalii ale noii (dez)ordini de zi, as zice că n-ar strica să aruncam o privire pe acest ambiț chinezesc:

Acum ceva vreme, un distins profesor al Universității din București povestea cum, ajuns într-o înaltă funcție publică, a fost invitat de gazdele sale din Republica Populară Chineză să viziteze un institut de relații internaționale. A fost plimbat, i s-au arătat diverse, dar la sfîrșit gazdele erau curioase să afle și ele ceva. I-au pus o întrebare care l-a surprins: „Care credeți că va fi situația peste 500 de ani?“.

În lumea noastră, post-iluministă, am fi socotiți adevărați profeți dacă am prezice ce se va întîmpla peste cinci săptămîni. Comuniștii chinezi își făceau planuri pentru următoarele secole.

Este și asta o formă de „ambîț“. Aici este momentul să fac o …” Continuarea se găsește AICI

Celor care au păreri pertinente despre acest subiect le-am rămâne recunoscători dacă le-ar partaja cu prea-cinstitul, etc. iar dacă nu, nu. Mai bine nu. Da?

Posted in Arcaluigoeologie | 211 Comments »

Sfinxo-babologia luciferică (III)

Posted by Arca lui Goe pe iulie 29, 2022

Abstract. Titlul acestei proze scurte denotă continuarea temei din episoadele anterioare, având ca protagoniști tot instanțieri polimorfice ale sfinxului și babelor bucegiene, între care însă, între timp, si-a băgat dracul coada. Adică Mefisto, încă din episodul trecut. Prin urmare în episodul de astăzi mi-ar plăcea să evoc non-comunicabilitatea de rit babilonian, oarecum deosebită de cea în varianta pur minerală, practicată în mod natural de către bolovanii inanimați. Intervenția mefistofelică se poate dovedi un factor animator miraculos, chiar si, sau mai ales, în cazul amorfilor bolovani antropoizii si/sau mioritici, chit că sunt și aceștia esențialmente echivalenți sfincșilor și babelor carpatine. Pe scurt, în episodul de azi va fi vorba despre non-comunicabilitatea cvasi-pseudo-si-meta verbală, cu exemple si, desigur, cu auto-exemplificare, inclusiv (si preponderent) în zona rezervată minunatelor comentarii și bravilor comentatori (din siaj) și pe care, iată, încercam astfel să-i de/motivam discret și cu anticipare, încurajându-i să tacă elocvent… dacă n-or avea nimic de zis, așa în general sau sau/si-n particular, și viceversa în caz contrar. Înainte de a intra cu elan și pasiune în subiect, as vrea să precizez că nici șarmantul Sfinx și nici distinsele Babe nu sunt chiar așa de silențioși pe cât s-ar putea crede și nici totalmente refractari la provocările universului (care are mania perversă de a întreba pe toată lumea de vorbă). Sfinxul și Babele răspund și ei activ și reactiv provocărilor, ca tot Omul (Negoiul, Moldoveanul, Caraimanul și Piatra Goznei sau a gnozei). Chiar dacă din perspectiva ultra-precipitată a unor observatori umani (niște primate antropoide, mai cu moț sau mai cu chelie – apropo cum se face că omul este singura maimuță care posedă gena ereditară a cheliei? – cine știe răspunde, și noi cam știm cine știe 😊 ) Sfinxul și Babele tac din gură si-si văd de treabă (?! …), aceștia „comunică” totuși, bine-merci, cu restul universului, receptând și emițând semnale, oglindindu-se în univers și oglindind auto-reflexivul univers, aproape la fel ca tine, ca mine și ca oricine. Nu-i aceasta direcția în care vreau să insist în episodul de azi, dar țin s-o menționez ca ancoră în minte (a ta dar si-n a mea), pentru a reveni (mai ușor) la acest punct de răspântie, într-un episod viitor (despre inteligența materiei).   

Prolog. Ne naștem nevorbitori dar deprindem vorbirea și, odată cu ea, iluzia comunicării. Vă comunic că nu putem comunica. Desigur că nu am în vedere doar vorbirea cu vorbe, ci toate felurile de vorbire (cu trupul, cu sufletul, cu mintea) disponibile (prin învățare), ca vehicule ale himericei comunicări. Totuși, atunci când se întâmplă să ni se pară că s-ar putea comunica și chiar ni se nălucește c-am avea parte de acest miracol divin, experimentăm intens agonii și extaze uluitoare, având senzația intensă și persistentă că ne-am regăsi cumva pe noi înșine în afara noastră, undeva brambura prin Univers. (Te aștept cu exemplele tale personale, reale sau imaginare. Ai, nu?) Cert este că prin vorbire se poate non-comunica mult mai spectaculos, mai abscons, mai eficient, mai absurd, mai aberant și mai abstract decât se poate non-comunica prin tăceri (de piatră), precum o fac sfincșii și babele carpatine. Stai să vezi (si să nu crezi):

Iluzia unu: Unul dintre interlocutorii cei mai constanți cu care întreținem aproape toată viața conversație și cu care pseudo-comunicam destul de constant, mai dihai decât cu alții, este nimeni altul decât propriul nostru trup (numai pe tine te am, trecătorul meu trup, și totuși flori albe și roșii eu nu-ți pun pe frunte și-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru strașnicul suflet ce-l port). Conversația omului cu trupul său este o artă fluidă și inefabil de complicată, purtată în limbaje bizare, diferite rău de la o vârstă la alta, limbi străine. N-avem noi acum vreme de zăbovit pentru a compune poemele de rigoare (sau măcar niște proze rimate) care sa redea simbolic universul unor asemenea conversații purtate de fiecare (genii mari și frunți tembele, și martiri dar și lichele etc) cu huma care-i compune trupul din miriade de celule, molecule, atomi, quarcuri, electroni si, hă-hă, așa mai departe, mult mai departe. Poate altă dată. Oricum trupul își are socotelile lui, căile lui, nevoile lui, trucurile lui, metodele lui si-si cam poartă singur de grijă. Relația noastră cu el (abia înțeleasă, plina de-înțelesuri) pornește de la zero, pentru a ajunge curând la o perioadă de apogeu și înflorire, în care suntem făcuți să credem c-am fi fiind unul și același lucru noi cu body-ul (you are my body), ființând împreună (trup și suflet) în aceeași entitate cosmică, unică și irepetabilă, ceea ce induce și întreține iubirea de sine și bucuria de a fi (fiind). Deh, ontologisme. Dar, ca în orice relație, mai devreme sau mai târziu intervine trădarea (si apoi momentul de luciditate aferent). Niciodată nu se știe cine pe cine a trădat primul, când, cum și de ce, cine a clipit primul și cine e afectat mai tare de uluitoarea întâmplare, care are darul de a ne face să înțelegem, să reconsideram și să actualizăm relația cu respectivul interlocutor, cu care continuam să partajam casa, masa, mașina, nevasta, banii, copiii și (multe) altele (pe care le omit din enumerare). Tu crezi c-a fost iubire adevărată. Eu cred c-a fost o scurtă nebunie. Cu timpul ajungem să înțelegem cât de falsă va fi fost comunicarea noastră cu trupul nostru, chiar și în momentele de magie și extaz când ne credeam unul singur, unul și același. Fost-am mereu doi, într-un dialog de-a surda, o potriveală, o nimereală, plină de vrajă si de avantaje reciproce. Voi doi, prietene, cum stați cu relația? Merge, merge? Zice-se că ne-ar prinde bine să fim toleranți, îngăduitori și altruiști unul cu altul. Vorba ceea mai las eu, mai pui tu (caci numai pe tine te am, trecătorul meu trup, și totuși flori albe și roșii eu nu-ți pun pe frunte și-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru strașnicul suflet ce-l port).     

Intriga. Desigur că din poveste mult mai este, dar deh, proza e scurtă și așa trebuie să rămână… motiv pentru care punem punct, abrupt și intempestiv, acestui episod, finalizând deci, en-fanfare și în confuzie, non-comunicarea despre drama turnului Babilon (o babilonie în orice caz) în care omul și trupul său stau de vorbă (de taină) folosind însă limbi diferite și incompatibile. Scuzați, d-voastră vorbiți trupeasca?

Epilog. Detaliile acestei aventuroase povești a încleștării dintre om și trupul său, plină de peripețiile și încurcăturile non-comunicării, le vom atinge eventual în comentarii auto-ilustrative pline de patos și ambiție, iar despre alte iluzii ale non-comunicării (de exemplu dragostea… 😊 dar nu numai) va fi vorba în debuturile altor episoade ale sfinxo-babologiei luciferice.

Deznodământ. Va urma.

Update 1. Am citit cândva, undeva, nu mai știu când si pe unde, un articol scris (parcă) de Horia Roman Patapievici, despre până unde s-ar întinde ființa… Dacă în loc de mână as avea o proteză funcțională (dintre cele moderne conectate cu sistemul nervos, capabile să răspundă impulsurilor venite de la creier), as putea s-o consider parte din mine? Mai mult sau mai puțin decât as putea considera o mână naturală dar complet paralizată? Din câte-mi amintesc (cu memoria mea, – deci… cu mine (???)) aceasta era o întrebare retorică pe care Patapievici (nu) o adresa potențialului sau public (aka cititorii). Acuma a devenit meta-retorică. Mă rog, putem continua ideea cu înlocuirea tuturor membrelor si organelor cu proteze artificiale inteligente (alimentate de la o baterie reîncărcabilă), capabile să suplinească funcțiile celor originale fără probleme. La urma urmei până unde ni se întinde ființa si ce include în compunerea ei? Tu ce crezi? (Mă adresez în principal acelora care vorbesc trupeasca, cât de cât corect, sub aspect gramatical, morfologic si sintactic). Celorlalți mă adresez în secundar. Si nu, nu este vorba despre secundarul de la ceas, ci despre cel de la transformator (inginerii știu de ce! De ce, ce?) 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 114 Comments »

Sfinxul si Babele (II)

Posted by Arca lui Goe pe iulie 18, 2022

Fiecare dintre noi este asimilabil unui Sfinx (inclusiv Babele), adică unei entități perisabile cu aer (fals) contemplativ. Sfincșii (din Bucegi, din Egipt, din sufragerie sau de aiurea) pot da impresia (cui are chef de metafore, și cine n-are?) c-ar contempla impasibili, în solipsism si solitudine, deșertăciunea lumii (mai ales în Sahara) probând atemporalitate, detașare suverană și chiar înțelepciune, musai de sorginte divină, perspectivă din care fiecare poate identifica în el însuși un fond comun cu idea de Sfinx. Haide recunoaște că ești (și tu) un (fel de) Sfinx. In contextul ambiguității lexicale a cuvântului „sfinx”, cel eventual tentat să evalueze cam cât de sfinx ar fi fiind el însuși în persoană, ar putea fi cu ușurință victima inocentă a polisemiei termenului. Ispita ludică a jonglării cu accepțiunile termenului sfinx este apreciabilă, dar in contextul tematic dat, prezența în ecuație a Babelor (dar si a unor observatori potențiali care au tendința naturală de a o lua băbește) ne forțează la o simplificare brutală a discuției prin precizări clarificatoare.

Așadar in contextul curent nu avem în vedere nici semnificația din mitologia greacă – personaj malefic feminin (leoaică înaripată cu cap și tors de femeie) care, stând la marginea drumurilor, le cerea trecătorilor să dezlege o enigmă sau o ghicitoare, ucigându-i pe cei care nu știau răspunsul; nici pe cea din Egiptul Antic: monstru fabulos, cu corp de leu și cap de om, care întruchipa puterea regală si/sau monument arhitectonic de piatră înfățișând acest animal, si nici pe cea din zoologie (nume dat mai multor specii de fluturi mari, care zboară în timpul serii și noaptea).

Navigând aproape la întâmplare printre sensurile simbolice care ar îngădui emblema de sfinx as zice sa ne oprim la ideea de bolovan, ceva in genul celui din Bucegi botezat Sfinx, o bucată oarecare de rocă, din Univers, supusă intemperiilor si eroziunii, care la un moment dat si pentru scurtă vreme, capătă, printr-un capriciu al hazardului, iluzia unui sens mai înalt decât cel pe care-l are de fapt (de-o fi având vreunul). Acceptând-ne nouă înșine (așa… de dragul eventualei discuții despre sfincși si babe) postura de trestii gânditoare (ocazii auto-reflexive ale universului) putem considera rezolvată problema identificării observatorului capabil de a sesiza sensul acela iluzoriu al Sfinxului care transcende banalul bolovan omonim. Ca ființe umane (executând în cap niște scheme de gândire) putem „înțelege” cum si de unde devine excesul de semnificație al bolovanului din Bucegi (generând câteodată alte excese nu mai puțin interesante, precum cele despre para-normalul care ar guverna zona de odihnă a Sfinxului si a Babelor (Dochii), portalul Grădinii Maicii Domnului cu acces inefabil spre lumile de „dincolo”)… In fine, în proza de azi nu avem de gând să derapam atât de adânc în irealitate. E destul că există această alternativă de potențial în eventualele comentarii care vor apărea, ca ciupercile după ploaie (sau ca melcii), în sub-sol bemolul paginii.

Așadar undeva în Carpații Meridionali, există niște formațiuni minerale formate dintr-un amalgam de materiale cu compoziție si proprietăți fizice diferite, care le conferă rezistențe diferite la eroziunile provocate de intemperii (în special vânt, ploi, ger, soare), si ca urmare acțiunea acestora produce efecte neuniforme, reușind să inducă forme bizare (perceptibile ca atare in mintea omului, altă „chestie” rezultată, în paralel, pe Pământ, altă istorie într-o alta proză). Întrucât omul sfințește locul, având aceasta responsabilitate pe planeta de Pământ, se constată o diversitate a gradelor de sfințire, în funcție de zelul si predispozițiile oamenilor în zonele lor de baștină. In zona carpato-danubiano-pontică, în care codru-i frate cu băștinașul si viceversa, cel mai adesea sfințirea n-a avut în vedere preponderent aspectele lexicale si documentare așa că habar nu avem cum numeau strămoșii noștri îndepărtați (din preistorie si istoria timpurie) bolovanii cunoscuți azi sub denumirile „Sfinxul din Bucegi” si „Babele”. Cumva trebuie să le fi zis si ei, în feluri care s-au pierdut definitiv în negura timpului (precum informația în găurile negre cu ocazia radiației Hawking). Cert este că Sfinxul din Bucegi este acolo, cu moaca lui umanoidă, cu mult înainte ca strămoșii egiptenilor să sfințească valea regilor cu piramide si cu Sfinxul lor artificial.

Întrucât asemănarea la formă între Sfinxul nostru natural si Sfinxul artificial al egiptenilor (în acord cu standardele geometrice specifice percepției pe bază de creier uman) este destul de evidentă, normal ar fi fost ca sfinxul lor să-si capete porecla după cel pre-existent si nu viceversa. Dar mă rog, n-a fost să fie. Pe vremea în care egiptenii construiau Sfinxul lor, strămoșii noștri, deși nu se îndeletniceau cu promovarea lexicală a bizareriilor geologice din Bucegi, nu stăteau nicio ei chiar degeaba, oferindu-l patrimoniului universal pe gânditorul de la Hamangia si pe femeia de lut a acestui gânditor. Mult mai târziu, când între timp Sfinxul egiptenilor își câștigase faima, s-au găsit unii să sesizeze asemănarea ancestralului bolovanului carpatin cu megaliticul egiptean, botezându-l spontan Sfinxul din Bucegi. Mare brânză, barză, varză, mânz, viezure, brad, cușmă si gârgălod.

In fine, m-am îndepărtat teribil de intențiile primordiale ale acestei proze care urmarea să statueze (sic) similitudinile, în materie de abilitați comunicaționale dintre cele specifice ființei umane si cele ale bolovanilor de rocă. In om auto-reflectarea cosmosului nu întrece oglindirea de care se bucura universul într-o piatră oarecare, iar felul în care comunică oamenii (între ei si/sau cu alte entității) nu-i mult diferit si nici mai eficient decât felul în care comunica Sfinxul cu alți sfincși, cu Babele sau Babele ele între ele. Pentru a nu evada fără voie din interiorul confortabil al genului „proză scurtă”, mă văd nevoit să amân pentru un alt episod argumentele si ilustrările similitudinilor mai sus menționate. Pe moment, pentru a oferi acolo un pretext de vorbă celor care or prefera să comenteze on topic, am putea să zicem că, provizoriu, prin Sfinx s-ar putea înțelege genul celui neînțeles pe lume, care contemplă impasibil universul, înțelegând totul, inclusiv faptul că nu e nimic de înțeles (în special la ceilalți umanoizi pseudo-vorbitori)… Presupun că eventualii sfincși si sfinte de prin zonă n-o sa aibă nimic de comentat si/sau de comunicat, ne având cui si de ce, dar alte entități pseudo-vorbitoare cu predispoziții ludice este posibil să dorească să se dea in taină, să-si expună si să-si ilustreze vederile în materie de comunicare cu orice preț. Gratis mamă-soacră. Aviz amatorilor.         

Posted in Arcaluigoeologie | 275 Comments »

bio-Ritm (0)

Posted by Arca lui Goe pe iulie 5, 2022

După cum prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe va fi intuit deja, ambarcațiunea se află în vacanță de Wimbledon, iar Sfinxul si Babele sunt parcați in așteptare, pe puntea vasului, in vederea reluării ulterioare a temelor ramase in suspans. Deși din motive cvasi-inefabile am decis discreție si silențium in urmărirea desfășurării acestui Wimbledon cu cântec, dar fără puncte, facem o derogare pentru a consemna unui eveniment notabil, care însă nu s-a bucurat deloc de atenția cuvenită, alunecând pe nedrept în insignifianță prin ignorare. Evenimentul cu pricina n-are legătură nici cu Nole, nici cu Rafa, nici cu Kyrgios, nici cu Serena, nici cu Simona sau cu regele David (Goffin), cu Emma, Carlos, cu păcătosul Jannik sau cu ceremonia onorată cu prezența de felurite zeități ale tenisului, ci se referă la un fapt enigmatic, misterios, inexplicabil si anume, doamnelor, domnișoarelor si (fie si) domnilor, la eliminarea din competiție a Igăi Swiantek, un eveniment bizar, surprinzător si contraintuitiv (mai ceva decât mecanica cuantică). Așadar după cum am sugerat mai devreme n-as vrea să fac vreo atingere între viața privată a spectatorului profesionist de tenis la Wimbledonul în curs si fenomenologia arcagoeologică cu topice pentru publice, dar întâmplarea cu Iga iese oricum din cadrul Wimbledonului si al tenisului, calificându-se cu ușurința în zona dosarelor X. Așadar doamnelor, domnișoarelor si (fie si) domnilor, cum a fost cu putință? Aveți vreo explicație? Este nevoie de două explicații, una pentru întâmplarea per se si alta pentru faptul ignorării ei. Desigur că cei superficiali vor găsi preocuparea noastră pentru fenomen exagerată, nepotrivită, bizară chiar. A mâncat Iga bătaie! Așa si? Ce mare chestie? In tenisul eminamente feminin „surprizele” nu sunt surprinzătoare deloc.  Dimpotrivă, asta este regula, solidaritatea de gașca a fetelor din tenis fiind de notorietate. Ar trebui să ne miram teribil, să inițiem investigații si să elaboram ipoteze si teorii conspirationiste dacă brusc ar înceta „surprizele” si jucătoarele mai bune le-ar învinge pe cele mai slabe în mod constant. Așa o fi… Dar totuși Iga, învinsă de alizeu? Explicația nu poate fi decât una singură: domnișoara Swintek a fost pe stop în ziua fatidică a meciului cu Cornet. Ciudat este că implicațiile acestei ipoteze n-au ajuns încă în atenția si dezbătările publicului, presei, activiștilor, preferându-se în mod pudic si bizar ignorarea acestui fenomen. Poate că jucătoarele care s-ar găsi într-o astfel de situație în ziua meciurilor ar fi îndreptățite să solicite amânarea meciului până într-o zi fără probleme. Nu mi se pare deloc normal ca istoria edițiilor feminine ale turneelor de mare șlem să fie alterată barbar de evenimente atât de crude si sângeroase. Parcă văd că turneul de anul acesta de la Wimbledon (ratat lamentabil de cea îndreptățită să-l câștige) va parveni unei ilustre necunoscute sau în tot cazul nu celei mai tari în tenis. Așa-i in tenis?   

Intr-o vreme era la mare modă teoria bioritmurilor (cel fizic, cel intelectual, cel emoțional, si, adăugat mai târziu, cel intuitiv). Pseudo-știința din spatele acestei teorii furniza un algoritm de calcul care, pe baza datei de naștere (ca la horoscop), îngăduia calcularea felului (sinusoidal) în care variază abilitățile (fizice, intelectuale, emoționale si intuitive), între un maxim si un minim, ceea ce ar putea da indicii în legătură cu performanțele (sau contra-performanțele) pe care le-am putea obține într-o zi oarecare. Conform respectivei teorii, ciclul fizic se repetă cu o periodicitate de 23 de zile, ciclul intelectual are 33 de zile, iar cel emoțional 28 de zile si, la femei, coincide cu ciclul menstrual, ceea ce, pe cale logică, ar însemnă (1) că toate femeile născute într-o anumita zi sunt pe stop în deplină sincronicitate, toate în același timp (ceea ce ar merita verificat), si (2) că si bărbații ar fi îndreptățiți să-si justifice toanele din cauza ciclului… emoțional, în acord cu teoria bioritmurilor.  Si acum gata. Inapoi la Wimbledon.   

Posted in Arcaluigoeologie | 38 Comments »

Sfinxul si Babele (I)

Posted by Arca lui Goe pe iunie 25, 2022

După ce-am ascultat, ca de obicei, cursul indicelui Dow Jones la bursa din New York, am întins mâna spre bibliotecă și, în haosul ei, am nimerit peste Singur pe lume, al lui Hector Malot, cine știe cum rătăcită acolo, în raftul cu „polițiste”; orice bibliotecă inteligentă are instinctele și mesajele ei; m-am supus și vreo două zile nu am lăsat cartea din mână; m-a luat cu duioșie, dacă mai există asemenea vorbă riscantă.” (Radu Cosașu).

Am citit „Singur pe lume” de trei ori. Prima data singur, în copilăria mea. Apoi cu fiica mea, în copilăria ei, seara la culcare. Iar a treia ora, recent, cu fiul meu. Tot seara la culcare. De trei ori „Singur pe lume”, negând așadar singurătatea. O dată, de două ori, de trei ori. Adjudecat. Mi-am amintit acest lucru pentru că de vreo săptămâna tot încerc (în za-dar) să găsesc răgazul de a reda solitar pe Arca lui Goe câteva gânduri răzlețe despre noul solipsism ce ne paște si despre noul fel de a fi singuri pe lume (prin univers). Să le împărtășesc așadar cu prea-cinstitul cititor citit si unic, făcându-le de rușine, anulându-le esența prin punerea lor în comun cu… (alții) (cu cine?)… Crezi că-i simplu să descrii altora solipsismul si solitudinea si să mai fi si convingător, coerent si consistent? Să-i iei de martori. Să-i pui de față. In aceeași oală. De (mai) e (vreun) sens într-asta. Că nu e? Este unul dintre (ne) cazurile bizare în care pentru a te putea considera convingător nu trebuie să convingi pe nimeni, ci dimpotrivă. Uite încep: Cică am fi singuri pe lume. Toți la un loc si fiecare-n parte. Unu-i omul. Una-i omenirea. Singurule. Singuro. Ai cuvântul sau… nu (va urma)

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 18 Comments »

Rămânerea

Posted by Arca lui Goe pe iunie 18, 2022

Câți au mai rămas din Rămânerea ?

Un film neștiut, un film uitat. Viața.

Ce Hamlet? Ce Tarkovsky?

Valentin Uritescu – Rămânerea – Nebunul Gornistul

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 34 Comments »

No comments

Posted by Arca lui Goe pe iunie 18, 2022

re-Prezentanții lui Dumnezeu pe Pământ. Ptiu drace! 😦

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 5 Comments »

Notă

Posted by Arca lui Goe pe iunie 16, 2022

După câte am cam remarcat, si pe aici si pe aiurea, există o mulțime (majoritară) de adepți ai ideii că „orice comentariu” este mai bun decât „niciun comentariu”, si/sau că „orice comentator” (la blog) e mai bun decât „niciun comentator” la blog. Adepții acestei ideologii păguboase întrețin iluzia acestui „mai bine”, convinși fiind că acesta se referă si se reflectă atât asupra comentatorilor cât si asupra gazdelor (mai bine pentru toată lumea), ceea ce stimulează teribil producțiile „literare” de comentarii (cel mai adesea inepte, indecent de frivole, goale de conținut, gargare ieftine, simple tirade, prostii sau băgări de seamă in seamă)… Nu încerc să spun că acestea n-ar avea dreptul la existență, mai ales că a le interzice pe cele de acest „gen” ar echivala cu a-i reduce la tăcere deplină pre multi dintre „vorbitori” (anti-vorbitorii, sic), ci doar că ar trebui să se manifeste mai mult realism în privința evaluării mai binelui respectiv. Un alt fapt aparent paradoxal care se poate observa în manifestările adepților mai sus menționați, pare să fie câteodată inhibarea producției literare de comentarii, atunci când este „necesară”, privarea de binele respectiv a unora care nu-l merită si care trebuie tratați corespunzător cu „tăceri stridente-elocvente”, „ignorare”, „boicot” (nemulțumitului luându-i-se „darul” ). 🙂 ceea ce, drept să spun, mi se pare (in context Arca lui Goe) de-a dreptul fenomenal. Observatorii cât de cât lucizi si atenți au putut remarca pe Arca lui Goe, că aici, pe punte, absență deplină a comentariilor si comentatorilor este categoric preferabilă prezenței unor comentarii si/sau comentatori inadecvate/inadecvați. Ceilalți observatori n-au remarcat acest fapt (simplu si banal), ne luând practic în considerare „așa ceva”, continuând cu abnegație, să se manifeste ca atare, unii inundând-ne câteodată cu binele comentariilor lor, alții pedepsindu-ne cu abținerea eroică de la comentarii. Desigur că uneori s-a întâmplat să avem parte de comentarii bune, adecvate, inteligente, potrivite pentru a stimula continuarea discuției on topic (inclusiv în contradictoriu), în acord cu intențiile topicului propus, dar adesea acestea s-au pierdut printre mesajele „de bine” propuse de voluntari binevoitori (care încercau să-si promoveze făptura pe gratis, paraziți, troli, iosifi)… context în care se impunea munca de moderare si de lămurire a respectivilor contributori în legătură cu inadecvarea mesajelor lor (sau cu inadecvarea insistenței de a le livra, în pofida faptului că le remarcau ei si singuri inadecvarea). O muncă pe care am făcut-o, vorba ceea, „cu drag si spor”. Cu „spor”, vorba vine, că de convins n-am reușit să conving decât arareori vreun astfel de musafir în această privință. Ceea ce nu mi-a reușit la modul direct, mi-a reușit însă la modul indirect, făcându-i pre multi dintre prea gureșii contributori off topic să considere că (știi ceva?) nu-i merit si că cel mai nimerit ar fi fiind mă pedepsească prin retragere lor strategică din peisajul comentat si să mă marginalizare fără milă. De unde si sporul în munca de moderare. O validare binevenită a „metodei Arca lui Goe”. Scopul prezentei note este consolidarea lămuririi celor lămuribili si punerea pe gânduri a celorlalți. 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 28 Comments »

Frumusețea tenisului (în Univers)

Posted by Arca lui Goe pe iunie 12, 2022

Frumusețea pierdută si (ne) (re) găsită a tenisului (în viziunea unui axolotlom(*)).

Tenisul este un joc repetitiv si redundant, extrem de plictisitor. O țăcăneală stânga-dreapta care se reia în continuu, punct cu punct si de la capăt si poate dura indefinit. Numai oamenii cu anumite deficiente mentale pot găsi satisfacție în a se angrena în așa ceva, ca spectatori, pentru a urmări ore întregi aceste secvențe reluate monoton, încercând să găsească vreo deosebire între un punct si altul, între un game si altul, între un set si altul, dar care, în afara unor mici variațiuni, si acelea repetabile, sunt cvasi-identice de parcă timpul s-ar fi defectat, forțând reluarea în buclă, iar si iar, a unei mici secvenței temporale, într-o tentativă, lipsită de logică, aceea de a ameliora micile evenimente petrecute în interiorul clipei, abia încheiate. Jocul de tenis este un joc absurd bazat pe o iluzie, aceea că poți calatori înapoi în timp, pentru a schimba (in bine), lucrurile întâmplate deja. Alt game, alta distracție. Felul în care se tine scorul este si el lipsit de orice noimă, punctele numărându-se din 15 in 15 sau nu (0-15-30-40-60(?))… 1-2-3-4-5-6, 1-2-3… (sistemul britanic al unităților de măsură cu multiplii si submultipli la plezneală), dar de fapt acesta este un fel fistichiu de a păcăli publicul si de a-i da impresia că se întâmplă ceva, de a-l tine ocupat (si) cu altceva (pentru distracție). Probabil că fără acest truc ar fi imposibil să convingi pe cineva să-si mute capul de la stânga la dreapta pentru patru-cinci ore sau mai mult, pentru a se uita la doi oameni care-si arunca o mingiucă peste o plasă folosind niște palete (numite cu schepsis, rachete). E un joc bizar, singurul în care este posibil ca un jucător care a câștigat în timpul meciului mai multe puncte decât adversarul să piardă totuși partida. De altfel o mare parte dintre punctele câștigate sunt inutile, necontribuind la economia jocului, un game pierdut la zero fiind la fel de pierdut ca unul la 30 sau după o indefinită serie de avantaj-egalitate (alt blocaj al timpului, defect in defect) cu un scor final ne mai menționat explicit, ceva gen 95 la 80 (?). Ceea ce nu se prea mai întâmplă în niciun alt sport. De ce oare? Tot așa, fără precedent in lumea sporturilor, meciurile de tenis nu au limită de timp. Partidele nu durează si ele, de exemplu 90 de minute sau câtva, ci oricât. Teoretic se poate juca la infinit. La urma urmei când timpul nu contează, orice este posibil. Iar în asta constă de fapt frumusețea tenisului, frumusețea prezentului continuu, în orice clipă, indiferent de trecut, indiferent de viitor. Clipa poate suprima trecutul si viitorul. Întotdeauna mai e timp. In tenis nu e ca-n viață. Timp întotdeauna mai e. Se (mai) poate. Nu timpul e problema. Pentru jucător. Dar spectatorul ce avantaj are? La mijloc e ori snobism ori voaierism… C-așa-i în tenis. De aceea si înfrângerile sunt mai dureroase. Pentru că ai avut la dispoziție tot timpul din lume pentru a câștiga si totuși ai pierdut. Atemporal. Pe moment cam asta ar fi concluzia, dar pentru a elucida enigma tenisului va trebui să continuam investigațiile, musai într-o maniera științifică, eventual în stilul savanților britanici. Sau s-o dăm pe iarbă (că s-a legalizat). 🙂

Nu știu cât de frumos e tenisul în Univers. Presupun că poate fi văzut si așa (în ale lumii strâmbe vaviloane)… căci la urma urmei frumusețea este în ochii privitorului. Am încercat să traduc din imaginație impresiile avute de un axolotlom la primele atingeri cu tenisul în încercarea sa de a-l descifra pe cont propriu, privindu-l, observându-l, făcând ipoteze si elaborând teorii explicative de natură strict științifică. Deși n-am precizat încă, prin axolotlom se înțelege (prin definiție arcagoeologică) un element din mulțimea entităților capabile să observe lumea și să perceapă o parte din informația pe care o percep în mod obișnuit oamenii, dar care nu au cunoștințe anterioare de natură antropologică, fiind de-a dreptul căzuți din lună sau din stele. De exemplu un extraterestru întrupat ca om, plasat printre oameni, fără nicio cunoștință preliminară, care nu vorbește limba și nu percepe sunetele decât vag si distorsionat, având vederea mai degrabă reglată pentru spectrul infraroșu, și care extraterestru are ca temă de doctorat să afle ce este tenisul pe care-l practică oamenii. Axolotlom poate fi un copil crescut în junglă de maimuțe, si instruit o vreme de extratereștri, sau de algoritmii de inteligență artificială, ori un om revenit după o comă îndelungată… genul acesta de azolotlomi. Desigur că traducerea mea (făcută în mare grabă) este mai degrabă o „adaptare brutală”… Ideea ar fi ca, utilizând un axolotlom ca ilustrare, să explic mai exact și mai pe înțelesul pro-fanilor noștri, în ce constă de fapt cercetarea științifică și de ce mistica, filozofia si alte ingrediente nu au a face în acest demers. Se pare că numai așa se va putea depăși impedimentul care ne reține de la reconcilierea cu infinitul, de dinaintea tentativei de reconciliere cu gravitația, cu găurile negre și cu teoria relativității. Cred că un axolotlom surdomut, destul de inteligent, care se plimbă zi de zi printr-un cartier observând niște pensionari care joaca șah în parc, poate înțelege, prin observare si cercetare științifică individuală, ce este șahul, care sunt regulile, complexitate si limitările jocului. Desigur că mai apoi poate cerceta de ce și cum joaca pensionarii șah…(alt studiu, altă teorie). Si toate acestea fără metafizici si fără implicarea directă a noțiunii de Dumnezeu, exact ca în orice studiu științific.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 50 Comments »

Domnul Sean versus Domnul

Posted by Arca lui Goe pe mai 24, 2022

Cum-ne-cum omul si omenirea au intrat in lume (marea intrare) si au ajuns, târâș-grăpiș, până hăt in post-modernism, pentru a păși de acum cu încredere in meta-post-modernism si in ce-o mai urma, înainte de ieșire (marea ieșire). Istoria progresului om-omenirii este fascinantă, ba chiar de-a dreptul palpitantă, dându-ne mereu, retroactiv dar si anticipativ, senzația mersului pe sârmă, într-un echilibru extrem de fragil, care se poate strica in orice clipă, din mai nimic, in disputa perpetuă intre „rezultanta forțelor generate de imboldul progresului” si „rezultanta forțelor generate de imboldul retrograd”, ambele interioare om-omenirii. Este cumva de mirare că din această confruntare surdă si ireductibilă, per total, om-omenirea a reușit totuși să (tot) progreseze cvasi-constant, dând mereu (un pic) mai mult înainte decât a (tot) dat înapoi. Progresul a fost lent (obositor de lent, adesea cvasi-staționar), dar, după lupte milenare, iată-ne ajunși în secolul inteligentei artificiale… ce stă să (de)vină. Sursa preponderentă a acestui neverosimil progres este tehnologia (oamenii care se ocupă cu tehnologia, meșteșugări, ingineri, etc). nu politica, filozofia, religia, literatura, arta, poezia, știința, matematica, războiul, sportul sau alte embleme de succes ale om-omenirii. Progresul constant al om-omenirii si emblemelor sale se datorează tehnologiei. Scrierea unei schițe literare care să redea (în proză scurtă, gen „Dl Goe”) istoria progresului om-omenirii este o tentație si un deziderat (de viitor) temperat momentan de faptul că un public țintă pentru o astfel de schiță ar trebui să fie alcătuit, de preferat, din extratereștri (nepământeni sau – măcar – neoameni), pe care, cel puțin până acum, cu toată strădania noastră nu am reușit să-i detectăm in grupul vizitatorilor cititori-comentatori ai Arcei lui Goe. Ceea ce reușim să detectam si să identificam in acest grup minuscul pare a fi fiind un eșantion destul de reprezentativ al om-omenirii actuale, o lume încă atât de plină de prejudecăți si preconcepții păguboase. Poate părea de-a dreptul uluitor că acum, intrând in mileniul al treilea de cand am început contabilizarea timpului la scară planetară, o mare parte a om-omenirii habar nu are ce este știința si cu ce se ocupă d-ei si care sunt metodele si mijloacele acesteia. Si pentru a întregi teribila tragi-comedie, ignoranța nu este totul in privința respectivă, întrucât cei aflați in acea benigna ignoranță nu se limitează la a o avea, conștientizându-si-o sau nu, „preferând” să o populeze cu fel de fel de confuzii, neînțelegeri asezonate cu felurite așteptări, dorințe si critici inadecvate, uneori de-a dreptul ridicole, hărțuindu-i pe oamenii de știință (niște oameni acolo si ei), cu fel de fel de cvasi-metafizici si/sau pretenții si/sau morale irelevante sau absurde. Desigur că nici măcar pe departe, nu sunt acestea nici singurele nici cele mai grave si mai păguboase genuri de prejudecăți si preconcepții ale om-omenirii, doar că, întâmplător, pe acestea anume am fost forțați să le constatăm in nevinovata încercare literară de promovare a reconcilierii profanului cu diverse teorii științifice, aflate pe lista preferințelor si pasiunilor amatoricești ale subsemnatului, autor de proze scurte pe puntea Arcei lui Goe, b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fără de blog. Despre NIMIC – zic, pentru a reda concis contextul. Si dacă tot am pomenit termenul „context”, as menționa (divagând vag) că nici măcar acest simplu concept nu pare a fi pe înțelesul multora, care având această confuzie suplimentară dramatizează in genere abordarea neștiințifică a științei (ratând contextul), sau/sau/si discuțiile si hârjoanele ludice, cu valoare de conversație, purtate pe la bloguri. Chiar si pe Arca lui Goe am cam băgat de seamă că unii preferă să vină cu contextul de acasă, ceea ce nu-i nici normal, nici moral si/sau nici acceptabil, după cum nici la restaurant, unde poți discuta liber cu prietenii, nu vii cu mâncarea de acasă. Despre context este vorba, nu despre altceva. Am încheiat divagarea vagă.

Revenind la știință, înainte de a-i da cuvântul d-lui Sean, as preciza încă o dată (a n+1 oară), cu același folos ca si până acum, că, sub aspect științific, nu contează dacă existența lumii are sau nu un rost, dacă are un (meta)scop sau nu, dacă lumea este infinită sau nu, dacă este eternă sau nu, dacă a fost creată sau auto-creată sau nu, dacă este o realitate ultimă sau nu, dacă este sau nu o simulare, o oglindire, o manifestare aflată in controlul altei lumi sau altei entități, dacă Dumnezeu există sau nu. Știința pur si simplu nu se ocupă cu așa ceva si nu are instrumente si mijloace pentru acest gen de „lucruri” si „curiozități”. Știință se ocupa cu inventarierea mulțimii finite a lucrurilor observabile, a evenimentelor si manifestărilor repetabile si măsurabile, numărabile, cu extinderea acestei mulțimi finite, si cu detectarea, in interiorul acestei mulțimi finite, a (cvasi) relațiilor dintre elementele mulțimii, a șabloanelor si patern-urilor identificabile in aceste manifestări, descriptibile pe baza unor modele matematice imaginare, inventate de către oamenii care studiază colecția manifestărilor accesibile observării, astfel încât, utilizând respectivele modele si „potriveala” lor cu „realitatea observabilă”, să se poate face cu acuratețe rezonabilă, predicții, adică de a se știi pe baza a ce observi punctual acum-aici, cum au stat/stau/sta-vor lucrurile in altă parte altcândva, de preferat, oricând, oriunde in aria de observabilitate, sau măcar acolo unde contează / te afectează. Atât si nimic mai mult. Știința nu încearcă („nu vrea” si nici „nu poate”), să dovedească/demonstreze că există sau că nu exista Dumnezeu, că lumea e sau că nu e infinită, că are sau nu are un rost/scop in ansamblul ei. Si desi se ocupă cu mult mai puțin, se ocupă cu îndestul. Pe scurt, știința se ocupă cu „cum” si nu se ocupă cu „de ce?”. Sub aspect științific nu contează cine/ce si de ce a creat sau n-a creat lumea, cine/ce si de ce o menține, o manifesta, o controlează, sau nu… Știința încercând „doar” sa afle „cum” se petrec lucrurile observabile, ce reguli si modele matematice pot descrie simbolic cum anume relaționează lucrurile observabile. Nicio șansă să-si termine treaba si să se plictisească sau să intre in șomaj (tehnic), nici știința per se, nici oamenii de știință si nici spectatorii aferenți. Știința nu are nici măcar un scop practic in general (decât cel mult „accidental”)… existența ei fiind pur si simplu rezultatul curiozității oamenilor (de știință) care vor să „vadă” cate alte lucruri mai pot observa si cate alte modele (matematice) mai pot imagina care s-or potrivi cat mai bine, cat mai mult, cu universul observabil (lăsând inobservabilul in plata Domnului, câtă vreme e inobservabil). „Tehnologia” este „singura” care ia in serios știința si folosește, pentru propria dezvoltare si progres, rezultatele obținute „întâmplător” de către știință. Direct sau indirect progresul tehnologic îngăduie progresul si evoluția tuturor celorlalte embleme ale om-omenirii, care te fac să fii mândru că ești homo sapiens si nu altceva (bunăoară o ființă fără Dumnezeu, fără poezie, fără morală, fără sens). Expunerea aceasta este desigur brutal de simplificatoare, făcută astfel anume (a) ca să fie pe înțeles (sau măcar să pară așa), (b) ca să lase loc de discuții, si (c) pentru că n-am avut altfel cum in proză scurtă. Mai la obiect ne spune Domnul Sean (pentru cine-o sta s-asculte) de ce, in știință, Dumnezeu nu e o teorie bună (God is not a Good Theory).

Re/ka/pitulare… Constat cu agreabilă „surpriză” (…) că nimeni n-a îndrăznit să se lege de dl. Sean, să-i conteste, să-i critice sau să-i amendeze filozofia si/sau „teoria” despre incompatibilitatea organică a ideii de Dumnezeu cu ideea de știință. Desigur că pentru aceasta agreabilă „surpriză”, nu este nici meritul si nici vina d-lui Sean. Vina provine din alte părți. (a) Limba engleză pare a fi o barieră insurmontabilă pentru navigatorii aduși accidental de/cu vânt pe punte. (Alta ar fi fost treaba dacă Sean ar fi vorbit în germană, de ex). (b) Un mare „merit” în protejarea si salvarea d-lui Sean de la tragerea sa la răspundere pentru unele „anomalii” si „derapaje” îi aparține (onor) d-lui Goe care, lipsit de concizie si elocvență, n-a reușit (în particular) (b1) să-i facă introducerea si reclama potrivită în context si nici (b2) să atragă (în general) o audiență cât de cât adecvată acestui gen de tematică. Si nu în ultimul rând meritul aparine (c) anturajului din siaj, vizitatori, observatori, comentatori, chibiți, troli, pasageri, călători, trecători, martori întâmplători, gura-cască, târgoveți, popor, care ori nu l-au băgat de seamă pe dl. Sean (pe cineeee?), ori s-au intimidat, ori au zis „ei as, ce ești copil?”) ori… in fine, nu insist. In subsidiar sper să nu se lase nimeni nici intimidat si nici derutat de această listă de categorii, mai lungă decât lista cititorilor unici ai zilei (clipei), întrucât fiecare dintre prea-cinstiții comentatori se încadrează cu brio in mai multe categorii (majoritatea fiind cumularzi). La urma urmei martorii, fiecare cu instrumentele sale de observare (care cu lupe, care ochelari, microscoape, telescoape, lunete si periscoape) si de interpretare/redare au făcut tot ce-au putut pentru a-si juca rolurile in distribuția la alegere din piesa mai multor personaje aflate in căutarea unui autor. I-am avut la lumina rampei pe (rusul) IGOR (doi într-unul), pe d-na Stely (acompaniată de dl. Nicolescu), pe ing. (în retragere) Neamtu Țiganu. Ne-am bucurat de apariția episodică a lui t-anti Bau-Bau (apoteoza mecunoașterii de sine) si în plus personajul Mut (lac, jucat fenomenal în alternanță de către Aldus metafizic uș si Adore, admiratoarea iosefiană care urmărește discret prestația comentatorului său favorit)… Si uite așa a scăpat dl. Sean basma curată.

Posted in Arcaluigoeologie | 173 Comments »

Sabadell. Locul si timpul.

Posted by Arca lui Goe pe mai 19, 2022

Octavian Paler

LECTIE INUTILA DE LOGICA

Așa se întâmpla logic,
plecăm și sosim undeva…
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viață.
Poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva. Totdeauna sosim undeva.
Poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut,
dar sosim undeva și câta vreme sosim undeva
totul e logic…
chiar dacă logica și fericirea sunt lucruri total diferite,
totuși am plecat si am sosit undeva,
am greșit drumul, dar am sosit undeva.
Dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?

Posted in Arcaluigoeologie | 39 Comments »

Eu sunt. (ni)(mic) – El este. (nu)(mare)

Posted by Arca lui Goe pe mai 14, 2022

Eu sunt eu. (tu) Mă știi. El nu este El, ci infinitul. Dincolo de mare si de mic. De necuprins, de neatins si aproape de neînțeles. Doar matematica îl poate îmblânzi si controla, în felul ei, dar numai si numai în imaginație. In rest nimeni, nimic. Toate existentele se consumă în umbra infinitului, i se datorează fiind el, infinitul, sursa tuturor lucrurilor care există, a fiecărui început, a fiecărei deveniri, a fiecărui sfârșit. Presiunea infinitului generează fapte, lucruri, întâmplări, evenimente, si tot ea le șterge inexorabil din netrebnica actualitate. Nu-l știm prea bine dar uneori îl simțim, îl intuim, îi receptam semnalele, ecourile, reverberațiile, înțelegând felul în care se regăsește în noi înșine si noi înșine în el. Il putem contempla mistic, meditând, scufundându-ne în (abisul din) noi înșine, în momentele de (i)luminare, ori îl putem atinge cu arta, cu poezia, cu visul, îl putem hărțui cu filozofii, cu metafizici si religii sau… sau… sau îl putem ignora. Cu detașare. Ceea ce (vai) se si întâmplă în cea mai mare parte a timpului (si spațiului) pe care ni-l pe-trecem în existență. De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris si pentru noi… Uluitor rămâne faptul de a ne fi îngăduită sondarea infinitului, de a fi ființe înzestrate cu acest atribut al nemărginirii, având acces privilegiat la loc cu vedere spre infinit. Un chilipir divin, specie unică, ocazie unică – pe care n-ar trebui s-o ratăm. Fiecare cum poate, cum stie, cum i se potrivește, prin rugăciune, prin credință, prin meditație, prin yoga, prin hipnoză, prin budism, șamanism, DMT, LSD, karma, Nirvana, Zen… prin matematică sau oricum altcumva… Whatever works. Si asta cu riscul major de a rămâne captivi în nemărginire acelei nuanțe anume a infinitului, acum, adică pentru totdeauna… ratând astfel lumea cea pământeană, finită, cu nimic mai prejos decât cea a iluzoriului infinit. Divin a ne conecta la infinitate, uman în a ne deconecta de infinit, pentru a experimenta lumea finită si împrejurările profane ale minunii de a fi. Important rămâne ce si cum anume facem atunci când nu suntem contemplând infinitul, ci simpli actori si spectatori în lumea profană a ființei, întâmplător om. (nu) Multe se pot face ! (Focus), în lumea cotidianului si a prea zilnicei pâini. Scopul acestei ex-puneri de „idei” nu este nici apologia infinitului, nici a profanului, nici trezirea martorilor, nici adormirea (atenției) spectatorilor… nici rezolvarea vreunei dileme (încuietoare în privința alegerii…), ci doar o umilă încercare de a separa apele în fața ispitei absolutului, care-l îndeamnă pe fiecare protagonist a lui „eu”, de a-si impune tuturor (semenilor) alegerea sa, finitul sau infinitul, sau, în cazul naivilor fără scăpare, un amalgam bizar, superficial si ridicol între cele două perspective (altminteri ne miscibile)… Așadar… cred că înainte de a ne reconcilia cu mecanica (Doamne iartă-mă) cuantică, cu teoria relativității, cu principiul incertitudinii, cu lumina, cu gravitația, cu entropia, cu găurile negre, cu materia, cu spațiul si timpul (în contextul în care este pro-pusă „discuția”: un cadru profan, fenomenologic, empiric si științific, ca model de univers), ar trebui în prealabil să ne reconciliem cu infinitul. Reconcilierea profanului cu infinitul. Complicată problemă pentru niște ființe profund profane, precum noi toți cei prezenți acum, aici (si de-a pururi), noi cei aflați în tangaj pe puntea unei Arce a lui Goe, fixată „ca teatru al absolutului fix” pe creasta unei dune de nisip în desert… (tentația confuziei si a amestecului infinitului în finit fiind nemăsurat de mare), fiind noi pe deasupra (dar si pe dedesubt) prizonieri aproape fără scăpare ai (pseudo)comunicării prin cuvinte, palavre… pierduți în sensul vorbelor într-un infinit jest. Dar, vorba multă, sărăcia omului… si de săraci suntem săraci, slavă Domnului… așa că închei aici, abrupt, introducerea. Cuprinsul ar fi trebui să explice (încă o dată) de ce știința nu are nicio treabă cu infinitul, cu divinul, cu nevăzutul, cu Dumnezeu, cu budismul, cu religia, cu delirul psihedelic… cu yoga si cu spiritismul… de ce sensurile cuvintelor în context științific nu-s deloc aceleași cu omonimele lor folosite extra-științific si/sau onomatopeic (materie, spațiu, informație, energie…) si de ce orice reconciliere a profanului cu orice va fi ratată terminologic, epopeic si grotesc, în confuzii semantice si aporii fără capăt, dacă vom alege la întâmplare sau din interes sensurile asignate cuvintelor incluse in propunerile de reconciliere… a profanului cu modelele ludice ale lumii finite din interiorul științelor. Înainte de a înțelege si accepta ce este si ce face știința, trebuie să ne reconciliem cumva (ca profani) cu infinitul de dincolo… Este ceea ce încercam să avem în vedere (de-am putea) în ce-o urma… căci desigur e cu „va urma”… urma care scapă turma. Pentru azi e prea destul această mică provocare… pe care si așa nici nu are cine si de ce s-o accepte, sau s-o refuze… Ca supliment „ușor”, un discurs motivational, rostit de autorul „infinit-ului jest”, în fata unei promoții de studenți, în scopul de a-i ajuta pe acești sărmani să răzbească în viață, cu luciditate maximă.

Că ulterior lucidul speaker s-a sinucis este mai mult sau mai puțin irelevant în ecuație.

* * *

Eu sunt eu. (tu) Mă știi. El nu este El, ci infinitul. Dincolo de mare si de mic. De necuprins, de neatins si aproape de neînțeles. Eu sunt. (ni)(mic) – El este. (nu)(mare). Intre noi doi, tu si restul lumii. Vivat! Apropo, ce mai faci? Cum o mai duci cu fericirea? 🙂

P.S. Atenție toate link-urile din text sunt obligatorii, în felul lor.

Posted in Arcaluigoeologie | 94 Comments »

Despre găuri negre (II)

Posted by Arca lui Goe pe mai 2, 2022

In imaginile „obișnuite” prin care se încearcă ilustrarea sugestivă (pe înțelesul nostru, al profanilor) a felului în care prezența unor mase distorsionează gravitațional continuumul spațio-temporal, în acord cu teoria relativității, se recurge la o modelare simplificată bi-dimensională (precum cele incluse în episodul anterior al acestei epopei al reconcilierii profanului cu găurile negre). In aceste reprezentări spațiul (bi-dimensional) apare ca fiind o pajiște plană, pe care un corp de probă s-ar putea mișca liber stânga-dreapta si înainte-înapoi. Prezenta unui corp masiv (o planetă de exemplu) în acest spațiu ar avea darul să deformeze pajiștea plană, alungind-o în direcția celei de-a treia dimensiuni (pe verticală), deformarea fiind cu atât mai accentuată cu cât masa corpului este mai mare si cu atât mai abruptă cu cât corpul este mai compact (mai dens, ocupând, la aceiași masă, un volum mai mic) :

Imaginea conferă o anumita sugestivitate dar este profund greșită si induce o confuzie teribilă celui profan în încercarea sa de a-si imagina cum anume devine treaba cu prezența unei mase care ar deforma spațiul (în fapt că distorsionează continuumul spațio-temporal, afectând deopotrivă si timpul, nu numai spațiul). De obicei încercând să mergem un pas mai departe si să ne imaginam cum anume se petrec lucrurile in realitatea tridimensională (în care spațiul nu este un simplu plan), aceste modele ilustrative ne conduc cu gândul la faptul că ar trebuia să luăm în calcul alte dimensiuni spațiale suplimentare, în care să fie posibilă deformarea/alungirea spațiului… ceea ce însă nu este conform cu realitatea descrisă de teoria relativității. Distorsionarea gravitațională a continuumului spațio-temporal 4D (3D + 1) nu presupune existența altor dimensiuni spațiale în direcția cărora să se producă curbarea/deformarea spațiului. Pentru a înțelege mai exact felul în care gravitația influențează continuumul spațio-temporal ar trebui să apelăm la o model încă si mai simplificat, cel uni-dimensional. Să luam în considerare numai o singură dimensiune spațială x, si să le ignoram pe celelalte două spațiale (y, z) si pe cea de-a patra (t – timpul)… Refăcând, prin similaritate, modelul grafic bi-dimensional de mai sus, în noile condiții simplificate, o ilustrare echivalentă a felului in care prezenta unei mase deformează spațiul ar arăta astfel:

Modelul este în continuare greșit, întrucât sugerează că prezența unei mase în acest spațiu simplificat (în care am luat în considerare doar una dintre dimensiuni, pe axa Ox) ar indica deformarea acestei dimensiuni x prin alungirea ei în direcția y, ceea ce trebuie spus că nu reflectă ceea ce intenționează teoria relativității să afirme. In acord cu teoria relativității spațiul pe dimensiunea x se alungește, în prezenta unei mase, cu un spor proportional cu masa respectivă, dar in cadrul aceleiași dimensiuni x. Pur si simplu distanța măsurată pe o dreapta între doua puncte A si B este mai mare atunci cand intre cele doua puncte se afla o un corp cu o masă oarecare, decât distanta care ar fi măsurată (pe aceeași dreaptă) între punctele A si B în absenta vreunei mase. Lungimea liniară, măsurată pe axa Ox intre punctele A si B, in cazul în care există un corp cu masă „m” între aceste puncte, este aceeași cu cea pe care o are curba redată în model. Rolul curburii (pe direcția y) în acest model este pur si simplu de a ilustra vizual faptul că distanța dintre A si B apare ca fiind mai lungă, (spațiul s-a alungit) atunci când în interiorul segmentului AB există un corp cu o masa oarecare (si nu că traiectoria unui mic corp de probă care circula între punctele A si B s-ar abate in direcția y)… Este ca si cum segmentul AB ar fi mai lung pe dinăuntrul decât e pe dinafară, lucru pe care nu-l putem vizualiza grafic decât apelând la curbarea respectivului segment (ceea ce în realitate, în acord cu teoria relativității, nu se întâmplă). Revenind la modelul bi-dimensional (propus in majoritatea imaginilor care încearcă să ilustreze felul în care prezenta unei mase distorsionează gravitațional continuumul spațio-temporal), ar fi de precizat ca nu avem de-a face cu o deformare a suprafeței plane a cercului in direcție „z”, ci doar cu faptul că aria cercului (din vecinătatea unui corp cu o masă oarecare) este mai mare decât ar fi în absența masei, având o mărimea măsurabilă echivalentă, cu cea a suprafeței tri-dimensionale reprezentată în desen pe direcția „z”. Cercul respectiv este mai mare pe dinăuntru decât este pe dinafară, ceea ce este într-adevăr contra-intuitiv si greu de reprezentat, altfel decât apelând la trucul înșelător al deformării pe direcția „z”. Pasul următor constă în a re-gândi cazul din realitate, cea tri-dimensional, înțelegând că prezenta unei corp cu o masă oarecare face ca o sferă din vecinătatea lui să fie mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară … adică să apară, prin măsurare, mai mică unor observatori din afară si mai mare unora dinăuntru… ceea ce nu implică luarea în considerare a unor extra-dimensiuni spațiale în care să se producă curbarea spațiului care să oglindească aportul de lungime. Si asta nu este (nici pe departe) totul, pe drumul reconcilierii profanului cu găurile negre. Trebuie să mai atingem si subiectul delicat al felului în care gravitația perturbă timpul (cea de-a patra dimensiune a continuumului spațio-temporal), precum si să vedem în ce fel este influențată „geometria” spațiului în vecinătatea corurilor cu masă, în funcție de densitatea acestora. Pentru a produce o gaură neagră este nevoie nu doar de masă, ci si de o compactare/împachetare potrivită a materiei respective, până la densități colosale (apocaliptice) care să permită declanșarea colapsului gravitational (altă noțiune de explicitat). Cred că pentru moment ar fi prea destul să medităm on bob zăbavă asupra sferelor care sunt mai mari pe dinăuntru decât sunt pe dinafară. Întrucât „Sortis Humanae ad Intelligendum Lux„, am putea, de exemplu, să meditam din punctul de vedere al unei raze de lumină care are de traversat o sferă imaginară din spațiu. Când sf-era e goală drumul e mai scurt si mai „drept”, iar când e o masă acolo, drumul e mai lung si nu la fel de drept, sau, mai bine spus, este ca si când ar fi fiind așa.

Posted in Arcaluigoeologie | 33 Comments »

Despre găuri negre

Posted by Arca lui Goe pe mai 1, 2022

preambul: Sunt conștient de faptul că în privința plănuitei expediții inițiatice la Sabadell (…) stăm foarte prost cu pregătirile. Aproape mai prost decât stă Putin cu pregătirile pentru celebrarea zilei de 9 Mai cu prilejul odei victoriei retroactive si reprobabile. In privința clarificărilor teoretice… (vezi continuarea preambulului in zona comentariilor)…

In privința traseelor, a itinerarului si a mijloacelor de transport spre „acel Sabadell”, una dintre variantele de luat in calcul, amintită aici, pe Arca lui Goe, era aceea a unui Sabadell pe scurtă-tură, cu ajutorul psihedelicelor, variantă rămasă însă fără ecou (ca o romanță), practic ne găsindu-se amatori de șuetă pe subiect, în mulțimea compactă a potențialilor cutreierători ai timpului din siajul Arcei lui Goe. Păcat. Se putea teoretiza spectaculos pe tema respectivă, care oferea, ca bonus, si ocazia relansării discuției despre eventualitatea unei reconcilieri dintre știință si mistică (avută în vedere în subsidiar, ca hatâr). Psihedelicele, ca vehicul de teleportare spațio-temporală, rămân în rezervă. Astăzi (în ultima zi de 1 Aprilie a lunii), as relua un alt subiect rămas în suspensie pe Arca lui Goe de nenumărate ori până acum, si care, în viziunea unora (inclusiv științifici), ar oferi mijloace teoretice de a călători pe alt fel de scurtături în timp si spațiu. Este vorba, doamnelor, domnișoarelor si domnilor despre găurile negre. Nu știu dacă vom putea ajunge (sau nu) la Sabadell, în piața Sant Roc, în 2012, pe 19 mai la ora 18:00 cu ocazia Odei spontane a bucuriei retroactive, printr-o gaură neagră, dar, pentru început, cred că n-ar strica să facem niște precizări interpretative, care ar putea ajuta în tentativa de reconciliere a profanul cu găurile negre si de a mai risipi din starea de confuzie aldusiană care se degajă de obicei din conversațiile pe această temă. Așadar si prin urmare este vorba despre găuri negre (si despre de/formarea spațiului sub acțiunea gravitației). Să începem cu niște ilustrări grafice:

(b)Arca lui Goe în lupta cu inerția în preajma unei găuri negre !

Urmare a faptului că noțiunea de „gaură neagră” este foarte popularizată în conștiința colectivă a contemporanilor, presupun că majoritatea potențialilor vizitatori-observatori ai acestui topic sunt pe deplin familiarizați cu aceste reprezentări grafice, care încearcă să redea sugestiv si pe înțeles (pe înțelesul profanilor), în ce ar consta si cum ar funcționa o gaură neagra, o singularitate rezultată în urma acțiunilor extreme ale gravitației („forța” care guvernează Universul, universul fiind o gubernie la discreția unicului gubernator, Gravitația). Ei bine, vin si pre-zic (fără pretenții de originalitate) că de fapt denumirea de „gaură neagră” este destul de neinspirată si că aceste reprezentări grafice (sugestive), nu lipsite de merite (artistice si științifice) sunt fundamental greșite si înșelătoare, inducând profanului idei greșite în legătură cu natura așa numitelor „găuri negre”. Nu mă voi grăbi să precizez explicit ce anume este greșit în aceste privințe si nici să demontez ideile „greșite” (ale celor merituoși în acest sens, care chiar au idei despre ce si cum ar fi fiind găurile negre, singularitățile si manifestările de prin preajma acestora), preferând să propun (inițial) un moment de reculegere si pre/meditare, vizavi de modele (mai mult sau mai puțin nebuloase) prezente în mintea fiecăruia dintre co-participanții voluntari la tentativa de reconciliere a profanului cu găurile negre (if any). Cred așadar că n-ar strica un scurt moment de evaluare si recapitulare (în minte) a detaliilor care constituie modelul de gaură neagră pe care-l are fiecare în cap, imaginându-ne, de exemplu, cum am putea explica unui copil ce este, în ce constă si cum se manifestă o gaură neagră, așa cum o înțelege fiecare. Tu, prea-cinstit cititor citit si prea-unic al Arcei Lui Goe, cum ai explica copilului din tine, ce-i si cum o gaură neagră, în acord cu modelul din capul tău? Vom reveni apoi la confuziile care împiedică momentan reconcilierea rezonabilă a profanului cu… gravitația (născătoare de univers si, si de „găuri negre”)… dar numai si numai în contextul inventarierii traseelor, a itinerariilor si a mijloacelor de transport spre „acel Sabadell”. 1, 2, 3… Meditează acum!

Posted in Arcaluigoeologie | 20 Comments »

Drumul spre Sabadell

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 27, 2022

As menționa sumar câteva detalii de avut in vedere la organizarea călătoriei inițiatice spre piața Sant Roc din Sabadell, pe19 mai 2012, ora 18:00, cu ocazia Odei spontane a bucuriei retroactive, propusă vizitatorilor de arcă, interesați, la un moment dat, de re-vizitarea acestui acest eveniment, prin teleportare spațio-temporală la localitate:

  1. Călătoria se va face preponderent gravitațional în direcția la vale. Nu la deal.
  2. Călătoria se va face preponderent individual. Nu în grup.
  3. Calatorii care nu vor opta pentru hibernare (sau transă) de-a lungul pseudo-traiectoriei de voiaj vor putea efectua mici vibrații orbitale in jurul poziției de echilibru: se vor putea deplasa pe punte, încolo si încoace, vor putea dansa, etc. Sursele de energie ale acestor vibrații vor fi aduse de acasă fiind admise cam toate genurile, fluturi, zâmbete, zaibăr, erecții matinale, acumulatori de emoții, iambii suitori, troheii, săltărețele dactile, etc.
  4. Se oferă libertate de impresie si expresie nelimitate. Oricine va avea voie să spună orice. Oricând.
  5. Sortis Humanae ad Intelligendum Lux.
  6. Mici pancarte inscripționate cu: „Et in Arcadia Goe”.
  7. Animale de companie? Oglinzi?
  8. Călătorului îi sade bine cu drumul, nu cu destinația… De ex. drumul către fericire. Sau către nefericire. Drum să fie. Pe urma, indiferent de destinația atinsă (sau ratată, nu contează), important este să ne întoarcem acasă. Acasă. Și tot așa, altă destinație, alt drum. Oricum în drumul către scop scopurile se schimbă, după cum se va ilustra poate mai la vale, în amonte (sic), pe firul poveștilor de nimic despre potriveala dintre călător și drum
  9. Anunț umanitar: Arca lui Goe organizează gratis o croaziera in neantul vorbelor de duh (cu tâlc si/sau fără tâlc). La bordul ambarcațiunii noastre pot fi acomodați un număr maxim de 200 de pasageri (vizitatori-calatori-comentatori). Nu mai mult. Asta este capacitatea pe care o poate manageria mulțumitor orice administrator de mediu de socializare. Atât. 200. De altminteri cam atâta este numărul cunoscuților cu care se poate descurca o persoana, într-un grup, fără să piardă definitiv relevanta, si pe a sa si pe cea a interlocutorilor săi. Așadar aviz amatorilor (si profesioniștilor) dornici de o excursie exotica in mirifica lume a călătoriilor virtuale. Întrucât primele câteva locuri au si fost ocupate, atragem atenția ca locurile ramase disponibile vor fi oferite in ordinea cronologica a cererilor (si in dezordine alfabetica a nickname-urilor). Ii rugam pe doritori sa nu-si rezerve mai mult de trei nickname-uri ca sa ajungă la toata lumea. Va rugam din suflet sa nu va buluciți si sa nu produceți daune colaterale (căci vor fi imputate fără rabat, fără scutire de taxe si fără rambursare de TVA). Mâncarea si băutura sunt la liber. Luarea cuvântului se va face la un preț modic, ajustabil in funcție de mersul pieței si de cursul de schimb valutar. Apropo, ați auzit ca s-a scumpit aurul? Foarte tare. Priviți-vă verighetele si felicitați-vă că n-ați divorțat anul trecut. Si tot apropo, pentru îmbarcarea pe Arca lui Goe pentru croaziera gratis in neantul vorbelor de duh (cu tâlc si/sau fără tâlc), ar fi de preferat sa veniți perechi, perechi, gata formate, pentru a minimiza alterarea si distorsionarea dezbaterilor de croaziera cu prea multe anunțuri matrimoniale si partajări patrimoniale. P.S. Cel mai bun timp pentru plantarea unui copac este acum douăzeci de ani. Al doilea cel mai bun timp pentru asta, este azi. Acum.
  10. La întoarcere, cele mai reușite jurnale de călătorie vor fi premiate.

Apropo de calatori si calatorii (instantanee, de călătorie), cei mai multi si cei mai rapizi sunt fotonii. Despre uluitoarea viteza cu care se deplasează stie cam toata lumea. Unora n-o sa le vina șa creadă că fotonii se deplasează prin vid (de unde vid?) cu impresionanta viteza finita de circa 300.000 de km/secunda. Altora cu atât mai puțin o să le vină să creadă, ca, din cauza efectelor relativiste, la viteza respectivă, timpul local încetează să se mai scurgă, si ca prin urmare, într-un referential local, viteza fotonului este infinita, el (daca nu cumva El) putând ajunge practic instantaneu (in no time) de oriunde, oriunde (ca si cum universul ar fi fiind de dimensiune zero in orice direcție; pentru orice foton universul este un singur punct zero-dimensional ce-l re-tine pe foton, ca prizonier, in interior. Pentru foton, Big-Bang-ul nu s-a produs încă. Ceea ce mai putini știu este ceva in legătură cu numărul total al fotonilor din univers. Nu, nu este infinit. Nici n-ar avea cum. Oricat de infinit ar fi fiind Universul el însuși, niciuna dintre particulele (materiale?) care-l compun (?!) nu este in number infinit si nu persista la nesfârșit. Avem fotoni pe lume numai pentru o vreme si numai in număr limitat. Sper ca acest enunț sa nu va inducă nimănui vreo stare de depresie (absenta luminii este asociata cu apariția si agravarea depresiei; stați la Soare, vara). Totuși vestea „buna” (de ce e buna? știi?) este ca sunt foarte multi fotoni in univers, si anume vreo 4 ori 10 la puterea 84. (4 urmat de 84 de zerouri) adică (si aici vine schepsisul) de circa 1000 de ori mai multi decât toate celelalte feluri de particule la un loc (protoni, electroni, neutroni, neutrini, etc)… In mod normal (?!), in acord cu planurile inițiale ar fi trebuit sa fie numai fotoni pe lume, într-un univers absolut plat. Din motive necunoscute 1 la mie din materie a scăpat in mod miraculos procesului de anihilare inițială (materie-antimaterie), lăsându-ni-se astfel si noua posibilitatea sa existam si (eventual) sa călătorim prin univers, însă foarte, foarte, încet, devastator de încet. Ca cand am sta pe loc. Noi, materia care călătorește prin Univers, scăldată in lumina (de o mie de ori mai multa lumina decât substanța, ca sa-i zicem așa)… Sa nu uitam ca Sortis Humanae ad Intelligendum Lux. Et in Arcadia Goe.

Ca fapt divers ar fi de zis că numărul de combinații posibile la jocul de Go e de circa 10 la puterea 137 !!! Adica de un trilion de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de ori mai multe decât toate particulele din universul cunoscut la un loc, galaxii, stele, planete, fire de nisip si de praf, atomi, protoni, neuroni, electronii, neutrini, fotoni, orice… Go e un joc foarte interesant. Aproape infinit.

Posted in Arcaluigoeologie | 28 Comments »

Cântăreața cheală

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 25, 2022

Interior burghez englezesc, cu fotolii englezești. Seară englezească. Domnul Smith, englez, în fotoliul lui englezesc, încălțat cu papuci englezești, fumează din pipa sa englezească și citește un ziar englezesc lângă un șemineu englezesc în care arde un foc englezesc. Poartă ochelari englezești, mustăcioară căruntă englezească. Alături de el, într-un alt fotoliu englezesc, Doamna Smith, englezoaică, cârpește ciorapi englezești. Moment prelungit de tăcere englezească. Șaptesprezece bătăi englezești de pendulă englezească.

Organizatorii turneului de tenis de mare slam de al Wimbledon au decis in mod unilateral să interzică participarea tenismenilor si tenismenelor din Rusia si Belarus la ediția din acest an. All England Club (AELTC) a declarat că a decis să interzică participarea unor sportivi precum Daniil Medvedev, Andrey Rublev, Karen Khachanov, Aryna Sabalenka și Victoria Azarenka, ca răspuns la invazia Ucrainei.

… ceea ce este uluitor si absurd. Desigur că (în principiu) organizatorii unui turneu privat au deplina libertate să invite la startul competiției pe cine doresc si să accepte si/sau să respingă participarea oricui… ceea ce nu înseamnă că decizia celor de la All England Club ar putea fi altceva decât un gest prostesc, greșit si dăunător, cu efecte nocive in multe privințe, si vai, mai ales cu efecte împotriva cauzei pe care declarativ o suportă. Lăsând la o parte Rusia si rusofonii, decizia luată unilateral in Anglia a reușit să scindeze opinia publică din lumea civilizată în două tabere cvasi-ireconciliabile de „adversari de idei”, gata sa se înfrunte în dezbateri retorice pline de accente ideologice si emoționale. De ex:

Wimbledon a procedat corect. Interdicția care îi va împiedica pe ruși și bieloruși să concureze la All England Club poate părea nedreaptă, având în vedere că jucători precum Daniil Medvedev nu au contribuit personal la războiul din Ucraina. Cu toate acestea, este un mesaj necesar: chiar și cei mai inocenți ruși vor fi plătitori de prețuri pentru acțiunile rapace ale regimului lui Vladimir Putin.

Desigur că s-ar putea continua la nesfârșit epopeea metaforelor lacrimogene si a sensurilor morale care ar justifica (sau nu) gestul gomoșilor de la Wimbledon. Dincolo de emoții si imagine decizia rămâne una stupida si greșită din prea multe puncte de vedere:

  1. Desi în mod normal ar trebui evitate interferențele dintre sport si politică, decizia de a interzice participarea Rusiei in competițiile sportive între țări este firească (în contextul războiului de agresiune al Rusiei asupra Ucrainei), iar legitimitatea acestei decizii este validată de faptul că a fost luată in mod colectiv în cadrul lumii civilizate de către forurile internaționale îndreptățite să ia asemenea decizii. Există competiții de tenis între țări (la care este firesc să-i fie interzisa participarea Rusiei). Turneele de mare slam si majoritatea celorlalte turnee de tenis sunt competiții individuale între tenismeni, nu între țări. Ideea de a întreprinde masuri individuale împotriva indivizilor, ca răspuns la actele unui tari, a unei dictaturii, a unui dictator si a grupului sau de susținători este pur si simplu greșită, abuzivă, imorală, totalitară.
  2. Răspunsul lumii civilizate in fața abuzurilor comise de către regimurile totalitare ar trebui sa fie unitar. Faptul ca britanicii de la Wimbledon vor musai să fie mai cu moț decât alții si mai catolici decât papa, lăsându-i pe ceilalți în off-side nu are cum să fie de folos, ci dimpotrivă. Dacă gestul organizatorilor de la Wimbledon este cel corect, atunci toți ceilalți din lumea civilizată, care n-au luat în mod unilateral aceasta măsură arbitrară sunt in culpă? Sunt de partea Rusiei si a lui Putin? Care este sensul simbolic al excesului de zel al prea-corecților politic din Londra?
  3. Ideea de a scarifica frumusețea tenisului si a competinței sportive prin eliminarea din concursuri, fără justificări reale, îndreptățite, a unora dintre cei mai buni sportivi, începută in Australia si consolidată in Anglia, este urâtă, ineptă, lipsita de fair-play, profund dăunătoare tenisului, care este făcut să devină astfel victimă colaterală a lui Putin spre gloria personală a acestuia, ca dictator.
  4. Dictatura lui Putin nu poate fi eliminata decât de ruși. Oricat de greu de crezut ar fi, nu sunt chiar toți rușii de partea lui Putin si a războiului împotriva unei tari independente atacată din senin. Cei care vor sa ajute efectiv Ucraina si acum si în perspectivă (nu doar pentru că sunt împotriva Rusiei), ar trebui să susțină atragerea câtor mai multi ruși de partea buna a lumii. Felul in care Medvedev a fost huiduit fără motiv in finala de la Melbourn, ori gestul organizatorilor de la Wimbledon de a refuza participarea unor sportivi individuali la un turneu individual, nu au cum să slujească această cauză, nefăcând altceva decât să dea apă la moară dictatorului, să convingă încă si mai multi mujici să fie de partea lui, întărindu-le convingerea că un dușman ireconciliabil vrea să distrugă Rusia. Lumea civilizată ar trebui să-si păstreze blazonul si să dovedească fair-play, detașare si pragmatism, nu să accepte jocul si metodele nevricoase ale dictatorului. Masura participării tenismenilor ruși si beloruși fără drapel ar fi fost mult mai utilă si mai eficace decât această țâfnă engleză prin care vor să se dovedească ei britanicii mai breji decât francezii, germanii, si in genere decât restul Europei din care s-au retras tot din motive de nostalgii imperiale…

Cântăreața cheală. Antipiesă (La Cantatrice chauve în limba franceză) este titlul piesei de teatru de debut, scrisă în 1984 franceză de Eugen Ionescu. Piesa cu premiera în 11 mai 1950, afiliată curentului dramatic al teatrului absurdului, înfățișează perfect degenerarea rasei umane și a relațiilor dintre oameni. Antiteatrul s-a născut din dorința de a renunța la tematică, ideologie, realism-psihologic și filosofie. Ionescu inventează libertatea absolută prin renunțarea la prejudecăți și reguli. “Cântăreața cheală a răzbătut cu greu in dramaturgie după ce a fost respinsă de numeroase companii teatrale. Stilul nonconformist ionescian a fost greu acceptat atât de critici, cât și de public pentru ca apoi să fie considerată de critica literară ca fiind genială.

Piesa este aparent fără fir epic, aparent fără sens, are în centru problema lipsei de comunicare [1], specifică lui Eugen Ionescu.

Eugen Ionescu a avut meritul de a crea adevărata configurație a vieții – cea absurdă („Cu toții suntem absurzi; nimeni nu recunoaște”).

Desigur ca se poate si mai rău. Maimuțoiul Boris a comis una si mai lată:

Boris Johnson a amenințat că va folosi arme nucleare împotriva Rusiei fără aprobarea NATO dacă Rusia trece de linia roșie și atacă nuclear Ucraina”. Se vede treaba că fostele imperii nasc caricaturi gen Putin, Erdogan si, cu voia d-voastră ultima pe lista, Boris.

UPDATE: Victoria Azarenka susține că interzicerea participări tenismenilor si tenismenelor din Rusia si Belarus la Wimbledon este o măsură lipsită de sens, si ca organizațiile de tenis (ATP, WTA) si tenismenii ar trebui sa ia atitudine si sa protesteze si sa acționeze împotriva acestei decizii. Ceea ce ar putea fi la fel de lipsit de sens. Nu? Probabil că pe Azarenka ar încânta-o ideea ca ceilalți tenismeni să boicoteze participarea la Wimbledon în semn de solidaritate cu tenismenii cărora li se interzice în mod abuziv participarea. Gestul celor de la Wimbledon este (în mod cât se poate de evident) un gest abuziv, stupid si nociv (în tenis si mult dincolo de tenis)… Dar… asta nu ne poate împiedica să ne amintim despre lașitatea cu care s-a comportat lumea tenisului (ATP, WTA plus majoritatea tenismenilor din siaj) la precedentul abuz comis de alti organizatori si proprietari ai unui turneu de mare slam, cei de la Melbourne. (ne)Cazul Djokovic – Tăcerea. Printre cei vocali, care-si exprimau acordul deplin si armonic cu organizatorii, afirmând ritos că regulile sunt reguli si că vaccinarea ar trebui să fie, după părerea ei, obligatorie si că nu-i nicio problemă în felul în care este discriminat si persecutat Novak Djokovic, era si cea numită Victoria Azarenka (la vremea aceea înfrângerea bun simțului). Ceea ce era firesc s-a întâmplat. A devenit ea însăși victima abuzurilor cu care a fost de acord altă dată. Si asta nu este decât începutul…

Posted in Arcaluigoeologie | 18 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: