(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Stare de gol

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 9, 2020

Astronomii nu au reusit sa găsească semne ale vreunei tehnologii extraterestră după ce au scanat peste 10 milioane de stele. Un telescop australian a examinat o uriașă parcelă de cer pentru a găsi semne de viață. Savantii s-au întors cu mâna goală.

Vela C, o parte masivă a complexului Vela, unde noul studiu căuta viață extraterestră.

Intr-o nouă supraveghere amplă a cerului, savantii au privit atent în pădurea întunecată a cosmosului, examinând peste 10 milioane de stele, dar nu au reușit să găseasca dovada existentei vreunei tehnologii extraterestre. Studiul, postat în „Publications of the Astronomical Society of Australia„, detaliază o căutare a informațiilor extraterestre (SETI) folosind Murchison Widefield Array (MWA), o colecție de 4096 de antene plantate în solul roșu al Australiei de Vest, capabile să detecteze semnale radio din spatiu. „Sunt mici antene asemănătoare unor păianjeni care-si asteapta prada”, explică Chenoa Tremblay, coautor la studiu și astrofizician la CSIRO, o organizație de cercetare științifică a guvernului australian.

Tremblay și coautorul Stephen Tingay, de la Centrul Internațional de Cercetări Radioastronomice, au folosit MWA pentru a asculta „tehnosemnături” sau dovezi ale tehnologiei extraterestre, într-o porțiune a cerului din jurul constelației Vela. Tremblay explică că această regiune este interesantă din punct de vedere științific, deoarece un număr mare de stele au explodat și au murit, creând condiții ideale pentru formarea de noi stele. Dar cum poți spune că un semnal radio din spațiu vine dintr-o civilizație extraterestră? „Gândiți-vă la o alarmă de mașină care emite o serie de sunete „ping” la intervale regulate, spune Tremblay. Supravegherea caută un ping care se repetă, care s-ar putea distinge de zgomotul unei planete sau „un semnal creat special”. După ce am ascultat regiunea Vela timp de 17 ore, nu au fost detectate semnale necunoscute. În timp ce observarea a reușit să capteze peste 10,3 milioane de surse stelare și a conținut șase exoplanete cunoscute (probabil că mai există multe în regiune), echipa a menționat că a fost ca și cum ai încerca să găsești ceva într-un ocean, studiind „un volum de apă echivalent la o piscină mare din curtea casei”.

Și mai există o problema majora. „Căutarea de tehnosemnături presupune că civilizația are o tehnologie similară cu a noastră”, spune Tremblay. Este posibil ca viața inteligentă să nu fi dezvoltat abilitatea de a comunica prin semnale radio, notează ea. O parte din munca ei examinează, de asemenea, de unde provin moleculele simple necesare pentru viață și cum am putea să le detectăm. Dacă putem găsi semnale ale acestor molecule, aceasta poate semnala viața extraterestră – nu doar genul cu care suntem obișnuiți în blockbuster-urile de la Hollywood. O privire mai profundă asupra Centrului Galactic rămâne în o optiune valida, fiind vorba despre o regiune de spațiu pe care echipa a mai examinat-o anterior. Deoarece căutarea vieții se realizează împreună cu alte experimente științifice, Tremblay spune „unde vom merge mai departe va depinde de celelalte științe”. Și acesta este un semn încurajator pentru SETI. Poate fi ca și cum ai căuta o frunză anume într-o pădure întunecată, dar făcând această lucrare împreună cu alte investigații științifice și astrofizice, cosmosul ne devine încet-încet accesibil.

Pe 2 septembrie, cercetătorii au publicat o „descoperire” care ar putea ajuta la restrângerea căutării unei vieți inteligente în galaxia noastră de origine, Calea Lactee. Astronomii, de la Universitatea din Manchestor și colaborarea Breakthrough Listen, au reanalizat datele și au pus noi constrângeri asupra transmisiilor radio provenind din Calea Lactee. Noile constrângeri ne ajută să identificăm mai clar unde ar trebui să ascultăm: noile date arată că mai puțin de 0,04% din sistemele stelare ar putea găzdui o civilizație extraterestră cu tehnologia pe care am putea-o detecta.

Și viața poate a existat chiar mai aproape de casă. Roverul Perseverență al NASA și misiunea Chinei Tianwen-1 sunt ambele în drum spre Marte, cu capacitatea de a căuta viață pe planeta roșie. Se așteaptă să ajungă pe Marte până în februarie 2021.

Publicat  pe 7 septembrie 2020 la 20:36 PT.

Traducere – Sursa: Astronomers find no signs of alien tech after scanning over 10 million stars

Posted in Arcaluigoeologie | 115 Comments »

Jigodiile tenisului

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 6, 2020


CTP – acest derbedeu al presei continua sa-si dea in petec cu aerul sau de buric al pamantului, imaginadu-si ca agresivitatea si mitocania ii pot transfora in adevar ineptiile si minciunile cu care-si umple timpul si spatiul.

Creier pané și tocană de inimi.

Jocul nu era intrerupt. Urma un nou game. Dupa cum este normal, jucatorul aflat la primire, nu pastreaza mingile ramase din game-ul anterior, ci le trimite copiilor de mingi. Ceea ce Djokovic a si facut, in mod evident. Accidental una dintre mingile trimise a lovit-o pe arbitra respectiva. Nu s-a intamplat nimic neregulamentar si nimic ce ar fi trebuit sa implice vreo masura regulamentara. Nicio intrare pe contrasens. Jalnicia acestui fan neconditionat al lui Federer atinge apogeul in clipa in care incearca sa afirme ca organizatorii turneului nu aveau niciun interes sa-l saboteze pe Djokovic. Serios? (…) Si? Presupunand prin absurd ca aceata ipoteza (stupida ori ticaloasa) a d-lui Popescu este valida (sanchi), ce vrea sa spuna cu asta? Ca munca unui mare campion poate fi sabotata de niste trepadusi fara niciun interes decat acela de a se lua in seama? Un cacart stimati telespectaori! Ma intreb ce ar fi comentat acest derbedeu daca i s-ar fi intampalat ceva asemanator lui Federer. Ma rog daca prin absurd i s-ar fi intamplat asa ceva lui Federer, omul sistemului. Daca s-ar fi gasit vreun oficial nervos care sa-l descalifice, asa, ca sa se ia in seama? La cat de rudimentar este acest derbedeu ordinar nu este deloc greu de imaginat ce fel de reactii ar fi avut. Comicul de situatie al infantilelor sale pledoarii, in cearta lui cu anonimii, pledoarii despre care sarmanul are impresia c-ar fi fiind infailibile, il califica pentru un loc pe Arca lui Goe, mai ales acum cand, prin abandonul lui Iosif Greblea, locul de mascota a ramas vacant.

Si da, exista interese financiare majore ca Federer sa ramana regele tenisului (si intrucat este mai dificil ca acesta sa fie ajutat sa mai castige alte turnee de mare slam, se pare ca este mai usor sa fie altii impiedicati sa si le castige pe ale lor, nu conteaza prin ce mijloace)…

Si da, exista interese financiare majore ale mai marilor tenisului ca sa-l saboteze, discrediteze, marginalizeze, pe cel care s-a apucat sa-si creeze o organizatie a tenismanilor profesionisti. Si da, stiindu-se aparati de existenta acestor interese, niste trepadusi oarecare si-au ingaduit luxul de a se lua in seama prin descalificarea total abuziva lui Novak Djokovic. Ideea ca deh, dura lex sed lex si ca regulamentul trebuie aplicat tuturor, inclusiv numarului 1, este doar o diversiune ordinara, tirade pentru gura casca. Nu a fost incalcat niciun regulament si nu se impunea penalizarea jucatorului. Acum ca s-a intamplat asa si ca majoritatea persoanelor de notorietate publica ce isi permit sa-si dea cu parerea despre oroarea petrecuta la US Open, tin sa-si exprime acordul cu sistemul, si in consens cu rigorile „corectitudinii” politice, nu este absolut deloc de mirare. Nimeni n-are chef sa intre aiurea in malaxor. Inclusiv Novak a procedat in acord cu asteptarile, trimitand spasit, in lume, necesara scrisoare de punere a cenusii in cap. Nu avea de ales. In rest marea spalatilor pe creier (gen CTP) nu face decat sa ambaleze protector, rahatul despre care vorbim, dand girul „opiniei publice” unei miselii ordinare. C-asa-i in tenis.

Cristian Tudor Popescu, baiatul de mingi. CTP, fanul neconditionat al lui Federer si bagator de seama in tennis, aduce practic elogiu dupa elogiu inamicului public No. 1 Novak Djokovic, continuund (si dupa program), cu o patima nostima, lupta pentru a dovedi ca descalificarea lui Djokovic de la US Open n-ar fi fiind ceea ce este: un abuz ordinar. Desi a pierdut pana acum (prin neprezentare) toate ocaziile de a se lepeada de Tiriac, baiatul de mingi CTP, nu o pierde si de data aceasta cand baga de seama ca batranul tenismen nu-i sustine ineptiile despre mizeria cat casa facuta lui Novak Djokovic. Ce elogiu mai mare ii putea aduce acest decrepit baiat de mingi lui Nole? Nici unul. Faptul ca CTP continua sa screte pledoarii pe un subiect mutat de catre restul presei de pe planeta sub batista de pe tzambal, nu face decat sa sugereze ca omul (care vorba ‘ceea poate fi nimicit dar nu invins), incearca practic, cu disperare, sa se abureasca pe sine, pentru ca, in fapt, realizeaza aberatia gestului facut de catre organizatorii de la US Open (gest facut in favoarea jigodiilor care vad in Novak Djokovic inamicul public No.1).

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , | 36 Comments »

Educatia sexuală… continuă

Posted by Arca lui Goe pe august 14, 2020

Esența specificului mioritic al lucrului în sine constă preponderent în discrepanta tradițional enormă între solutiile necesare unor probleme identificate și soluțiile propuse, conferindu-se și consolidându-se (și) astfel (în subsidiar) un alt atribut național major: o țară tristă, plină de umor. Singurul aspect care sapă la baza gloriei acestei esențe a specificului moldo-valah este doar felul în care sunt identificate problemele de rezolvat. S-ar putea crede că, întrucât, în aliniament logic (și cronologic ) cu bunul-simt, identificarea problemelor ar trebui să preceadă faza propunerii soluțiilor, este doar o chestiune de timp până când identificarea aberantă a unor probleme de rezolvat, să devină aspectul preponderent al esenței specificului mioritic, ceea ce în mod aparent bizar, nu se întâmplă, de, e-he-he, doua mii de ani și mai bine. De ce? Simplu. Pentru că în spațiul carpato-danubiano-pontic, propunerea unor soluții și purcederea la fapte nu presupune în niciun fel existenta vreunei probleme anume. Avem soluții. Multe. Mult mai multe decât problemele la care ne-am putea gândi că sunt de rezolvat. Și daca tot le avem, n-ar fi păcat sa se irosească? Propunem soluția. O legiferam. O implementam și pe urmă vedem noi dacă rezolvă sau nu vreo problemă. Poți sa știi ca n-o rezolva vreo problema? Că nu poți. Poate rezolvă. Cine știe? E bine să fie acolo. Plus că creează locuri de muncă și justificări ontologice pentru cei implicați în soluțiile de lungă durată. Ce poate fi rău în a crea locuri de muncă și confort existențial?

Pe scurt. Introducerea educației sexuale (contraceptive) în scoli este la fel de (in)utilă ca și introducerea și mentinerea educației religioase în scoli și la fel de justificată (justificabilă) precum introducerea educației mânuirii ciocanului în scoli pentru evitarea lovirii degetelor (dar mult mai puțin utilă decât ar putea fi educația consumării cu moderație a băuturilor alcoolice, de ex).

P.S. Sunt profesor suplinitor la un liceu de prestigiu. Predau, în cumul, mai multe discipline printre care educație religioasă, educație sexuală și educație fizică. Educația este vocația mea. A ta?

Horia P. sau anti-Horia P. – un autor contro-versat. Si un mic material destul de bibliografic in context educational sexual: Un popor de avortoni… sau sau si Îţi permiţi un copil? Sterilizarea psihologică din zilele noastre

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 76 Comments »

Educatie sexuala la privat de la stat

Posted by Arca lui Goe pe iulie 7, 2020

Educatia sexuala este desigur un subiect vast care ar merita o tratare… ex-haustiva, un subiect cu care ar cam trebui s-o luam de la Adam si Eva… Daca nu chiar de mai inainte (cam de pe la Big-Bang). In tot cazul problema e veche, stra-veche, pre-istorica, mai veche decat cea mai veche meserie, chiar de mai de dinainte de diviziunea muncii. In mod clar este ante-diluviana, si, dupa cate se pare, Potopul n-ar fi fost decat o lectie (de educatie sexuala), prima astfel de lectie oferita in dar, de sus, intrucat se constatatse ca in unele judete ale planetei (printre care Sodoma si Gomora) lipsa crasa a educatiei sexuale ii adusese pe oameni in postura de auto-didacti care incercau sa compenseze deficientele sistemului de educatie institutionalizat, prin experimentare, pe principiul „vazand si facand”. Dl. Noe a fost primul profesor de eduacatie sexuala din lume, specializat in Metode Contraceptive si masuri anticonceptionale… predate la o scoala de vara pe durata unui soroc (40 de zile, cam cat o pandemie sau cat o carantina), ceea ce desigur ca a fost ceva, insa mult prea putin, un nimic, absolventii uitand foarte repede cele invatate pe durata carantinei. Nici macar Codul lui Hammurabi nu a adus mai multa lumina in aceasta privinta, oamenii continuand pana in zilele noastre, sa orbecaiasca, sa improvizeze si sa faca sex dupa ureche, fiecare dupa cum il taie capul, ceea ce a dus la continua perpetuare a unei populatii needucate in materie. Ar fi deci normal ca statul sa faca ceva in aceasta privinta, si sa ofere educatie sexuala gratuita si facultativa in scoli, sau obligatorie si conta-cost, ramane de vazut, (desigur fara nicio legatura cu zicala si futut si cu banii luati) tot in scoli, pentru ca, na acuma, scolile sunt pentru invatat. Daca nu in scoala, atunci unde sa faci educatie (sexuala)? Cert este ca nu poti pretinde ca ai o educatie sexuala aleasa daca faci doar la seral sau la fara frecventa si nu dai la BAC. Proba scrisa. E nevoie de consistenta. Totusi nu stim in ce masura statul ar fi cel mai indreptatit sa ofere acest gen de educatie, mai ales tinand seama ca esecurile rasunatoare pe care le-a avut cu alte ocazii similare precum cele legate de „legalizarea / abolirea prostitutiei”, „obligativitatea vaccinarii”, „educatiea religioasa (in scoli)”, „educatia cetateneasca” (da, da se facea la scoala), „educatie ateist-stiintific”. Prin urmare este firesc sa avem discutii in contradictoriu pe aceasta tema, in societate, in mass-media, in retelele de socializare virtuala, pentu a lamuri in sfarsit problema si pentru a gasi solutia optima in implementarea unei educatii sexuale adecvate, de la tinerete pan la batranete, la orase si sate. Intrucat noi unul nu consideram ca am detine solutia acestei complicate probleme, sau ca macar am intelege suficient de clar care-i de fapt problema, nu suntem interesati sa promovam o solutie anume sau sa luam partea cuiva in recenta galceava dintre cei pro si contra introducereii obligatorii a educatiei sexuale facultative in scoli, ci doar sa ne lamurim asa mai maieuticeste, in legatura cu ce cred unii si altii c-ar fi insemnand eduacatia sexuala in scoli, asa incat unora le este dezirabila, chiar indispensabila, in timp ce altora le apare ca fiind indezirabila si chiar nociva. Oare or avea si unii si altii in cap acelaasi lucru cand aud sintagma „educatie sexuala”? Impresia noastra (unul) este ca nu, nici vorba. Probabil ca mai intai ar trebui sa ne lamurim ce cred unii si altii c-ar fi fiind educatia sexuala (ce ar trebui sa fie, cat sa fie si ce sa nu fie), sa ne edificam despre cine si cum ar trebui sa o faca, si, mai ales cui si in ce scop. Scopul scuza mijloacele? Motiv pentru care episodul educatiei sexuale la privat de la stat, pe Arca lui Goe, ramane deocamdata deschis… cu va urma… detalii, intrebari si invitatii la vorba pentru cei care, aflandu-se prin zona, din tot felul de cine stie ce motive, dar care cred ca ar fi fiind ceva de lamurit, in felul in care subiectul educatiei sexuale a ajuns (ca aproape orice altceva), un pretext de polarizare a opiniei publice in tabere musai ireconciliabile. N-am dori sa-si imagineze cineva ca incercam sa reconciliem pe cineva cu altcineva, intrucat nu avem acest lucru nici in vocatie si nici in antecedente si cu atat mai putin in manualul de functionare si navigatie al Arcei lui Goe. Ne-am putea multumi cu mult mai putin, si anume cu exprimarea libera, ludica, fara niciun fel de asteptari, pe tema data, asa de amorul artei, de schepsis, a oricui, fiind sigur ca fiecare opinie va fi extrem de ilustrativa per se.

Update 0. Intrucat problema pare a fi prea vasta pentru a fi abordata integral, presupun ca ar fi de preferat sa practicam asupra acesteia hărţuiala… sexuală, propunand la întamplare întrebari (ajutatoare/încuietoare) si/sau variante de răspuns.  De ex.

Update 1. Este normal (corect, util, practic) ca pentru includerea in programa de invatamant a unei discipline de studiat in scoala (de stat) să fie cerut acordul părintilor? Si de ce? Cine si de ce a propus solicitarea acordului parintilor pentru orele de educatie sexuala? (sa-i zicem deocamdata asa).

Variante de raspuns:

 

Update 2. Nu (doar) sistemul de invatamat dar in genere educatia in societate are carente majore prin care se alimenteaza discrepantele (deja foarte consistente) intre nevoile societatii si bagajul de cunostinte si aptitudini ale persoanelor care devin (inevitabil) adulti. Societatea (sistemul de invatamant, familia, media…) produce in serie indivizi inadaptati si inadaptabili marcati de analfabetism  (functional si nu numai). Elevii si studentii sunt in continuare tinuti ocupati cu o multime de prostii, aberatii, excese si redundante. Lipsesc insa cu desavarsire o multime de discipline care ar putea contribui decisiv la succesul social al indivizilor si al societatii: educatia financiara, educatia alimentara, educatia antreprenoriala, educatia vestimentara, educatia comunicarii si vorbitului in public, educatia integrarii europene, educatia politica, si desigur si altele, educatia sexuala fiind una dintre ele. Intrebare: Cum s-a ajuns oare la concluzia ca dintre toate „educatiile” lipsa la inventar, tocmai educatia sexuala ar fi fiind prioritatea numarul unu in incarcarea programei de invatamat din sistemul de stat? Serios acuma.

Variante de raspuns:

 

 

 

 

repere (pseudo)bibliografice (lista deschisa):

a) Imaginea unui dez-astru
b) Greselile care te impiedica sa ajungi la orgasm
c) Absolut toata educatia sexuala

 

Posted in Arcaluigoeologie | 169 Comments »

Educatie sexuala

Posted by Arca lui Goe pe iunie 24, 2020

Avanpremieră

Update aproape on topic (fiind vorba despre dragoste, nu despre… razboi) : Astazi, cel care l-a intruchipat pe conul Dorin (cunoscut publicului sub numele de Dorin Tudoran, dizident si publicist), intre timp retras in mod cvasi-misterios din viata publica si pensionat inainte de termen din viata virtuala si certocrata de la blog, implineste 75 de ani. Cu acest prilej ii uram in contumacie, fericire, prosperitate, toate cele bune si la multi ani, asigurandu-l ca nu l-am uitat. Speram sa aveam ocazia sa mai aducem vorba despre d-lui si despre perioada de glorie a blogurilor sale libere de constrangeri, cenzura, moderare si alte oprelisti, de dinainte de caderea sa in patima betiei de putere si a cenzurarii totalitare…

P.S. Vad ca nici admiratorul sau neconditionat (aka dl.Neamtu Tiganu) nu l-a uitat. La fel, nu l-a uitat nici Liviu Anton Esey aici si aici. Si, cel putin la fel de important, nici Observatorul Cultural nu l-a uitat, aici: „Bîlciul deșertăciunilor rămîne același“ Interviu cu Dorin TUDORAN .

P.P.S. Constat cu o oarecare surprindere ca ieseanul Liviu Antonesei a apreciat „Educatia Sexuala” propusa pe Arca lui Goe, fapt care sporeste ineditul colateral al temei date (…). In acelasi context as mentiona insa un alt mic si aparent nesemnificativ fapt divers, consumat in zona de subsol a interviului acordat, de catre conul Dorin, Observatorului Cultural, si anume ca, moment aniversar sau nu, cenzura isi vede de ale sale. Incercarea de a posta un comentariu, in acel subsol bemol, a esuat exact ca-n vremurile „bune” in care conul Dorin era, la Certocratia, in primul rand „moderator” (inainte de a fi fiind orice altceva), ceea ce denota ca surprinzatorul interviu al conului Dorin este, de fapt, mai putin insolit decat se „spera”. Lasam la latitudinea prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe sa aprecieze cat de intemeiata a fost cenzurarea „insolentului” mesaj propus de catre onor dl.Goe, acesta:

„La multi ani coane Dorine si pace tie in turnul de fildes al realitatii nevirtuale in care ai decis sa te retragi, cu o intelepciune inaccesibila muritorilor de rand. Fie ca veacul de singuratate si spectacol sa-ti curga lin, calin si deplin, cu tenis, hochei, concerte, lecturi si orice alte scanteieri potrivite poetului care-ai fost si vei ramane. Cu drag si dor, al d-voastra, dl. Goe (Tony si multi altii, ne stiti d-voastra cone Dorine, de la 13 februarie)…”

Ah! 🙂 Mesajul a aparut pana la urma, la insistentele noastre, cu o zi intarziere, dar numai dupa ce am schimbat „semnatura” de la „dl.Goe” la „Tony”. Pacat insa ca azi nu mai este ziua conului Dorin ci a Canadei. La multi ani Canada. Se pare ca intr-adevar dl.Goe este pro-scris rau de tot, fiind banat by default, si fara drept de iscalitura. Motiv pentru care-l si dam anonim. 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 83 Comments »

Vizitatorul

Posted by Arca lui Goe pe iunie 10, 2020

Desi acum poate parea prea putin verosimil (iar de acum incolo va fi din ce in ce mai putin verosimil), a existat pare-se, candva, un comentator, special, unic si irepetabil, care-si facuse obiceiul sa viziteze Arca lui Goe si sa o rabde, reconstruindu-i, cu „materialul clientului”, sensurile, intelesurile, vorba, dintr-o perspectiva intotdeauna consistenta si foarte originala, aparte, oferindu-se ca interlocutor, ca ofranda, ca partener (de suferinta), fara pretentii si fara asteptari. Un vizitator cat o arca intreaga si inca mai mult decat atat. A venit, a stat, s-a manifestat, o vreme, si a plecat fara nicun protocol, fara niciun tam-tam, ilustrand practic, firesc, natural, intr-o maniera simpla si admirabila, ideea libertatii virtuale depline, in acest spatiu al Arcei lui Goe (care altminteri s-a dovedit a fi fiind multora extrem de constrangator, in ciuda clamatelor  promovari ale deplinei libertati de expresie, impresie, opine, drept de replica…). Nu cred sa fi reusit nimeni altcineva sa fie (pe Arca lui Goe), mai liber decat a fost si a ramas INTJ, nici macar asa din cand in cand sau vreodata. Am stiut la vremea respectiva foarte putine despre concretul persoanei care genera personajul, omul (spre deosebire de marea majoritatea a celorlalti pe-trecatori pasageri pe punte) nepromovandu-se aproape deloc pe sine, fiind d-lui – domnul Goe (un veritabil domn Goe) cu cel mai mic Ego cu putinta. Egoul sau, de o cumintenie se de o educatie desavarsita, il asista tacut, retras, aproape inexistent, in felul in care isi guverna relatia cu Arca lui Goe, cu dl.Goe, si cu fiecare dintre ceilalti domni, doamne si domnisoare Goe aflati in petrecere pe punte, INTJ impunandu-si cu o neverosimila usurinta detasarea si nepasarea suverana fata cu alterarile egoice care se strecurau inevitabil in discutii, aduse (inadins sau din imprudenta) de catre ceilalti. Acum nu mai stim nimic nici despre concretul persoanei si nici despre abstractul si/sau de continuarea personajului INTJ. Existenta sa de odinoara pe Arca lui Goe pare un fapt din ce in ce mai putin verosimil, la fel precum multe din replicile sale propuse aevea in sectiunea comentariilor libere din Hyper-spatiul Universului Virtual Anonim Clandestin si Amator arondat Arcei lui Goe. Ideile teoretice referitoare la exprimarea virtuala in deplina libertate, alaturi de care compåtimim (împreuna, cu totii) pe Arca lui Goe au o relevantå mult diminuatå în absenta ilustrarilor practice oferite candva, simplu si natural de catre dl. INTJ. Nu este insa nici singurul si poate nici cel mai important motiv din cauza caruia ni-l amintim pe INTJ, si pentru care-i simtim lipsa. Ii transmitem virtual, indiferent unde s-ar afla, salutari cordiale impreuna cu ganduri si urari de bine. Vom reda in continuare, in ordine cronologica inversa, urmeale trecerii lui INTJ pe Arca lui Goe. Pentru inceput ultimele mesaje ale lui INTJ, postate la sfarsitul lui 2016 si inceputul lui 2017.

INTJ said


nu zic … doar ca citind „Este necesar să apăsăm trăgaciul sau o facem din dorinţa de a ne justifica existenţa?” mi-am amintit de Karellen („Childhood’s End'”, Arthur C. Clarke) care-l intreaba pe Milo: „Consciousness, Milo, is a community of minds. Each exists in the other’s thoughts. Rachel exists in your consciousness as if she had never left. You still love her, you still feel her, so what has changed?” iar continuand cu „Mai departe, apăsam pentru că este mai simplu şi mai la îndemână decât să explicăm, să ascultăm şi să conversăm?” mi-am amintit un dialog din acel film.

* * *

INTJ said

He Never Died (2015)

on topic: tinand cont ca avem doar o viata nu-i ironic cat de greu ne e s-o traim si pe asta?

* * *

INTJ said

tinand cont ca acu’ trei zile s-a implinit o luna de cand am vazut certificatul de deces al sotiei, ieri a decedat altcineva din familie si maine ar fi fost ziua de nastere a mamei mele (care a murit acum cinci luni) … eu unul nu pot decat sa va urez tuturor (celor care mai arunca cate un ochi pe aici) multa sanatate si un an nou fericit.

* * *

INTJ said

@Dl.Goe – ce va face sa credeti ca nu vor mai fi „surprize” pana-n ianuarie? a fost cumva mama prostilor bolnava (aka temporar incapabila sa dea nastere pe banda rulanta) si eu (ca un alt prost ce sunt) n-am auzit? sau nu mai e valabil „the show must go on” (indiferent despre ce show am discuta)? oh well, e timpul sa ma intorc la ale mele: „viata (mai ales cea umana) e nepretuita … iar medicamentele/tratamentele o demonstreaza”.

* * *

INTJ said

„Closing Time” … mda, acum, dupa „if we only live once, i wanna live with you„, altfel suna „if we only die once, i wanna die with you” …

* * *

INTJ said

Nu toţi suntem făcuţi să educăm naţiunea.” … adica eu sunt.
Şi să avem mereu dreptate.” … adica eu am.
Numai smintiţii au mereu dreptate.” … adica (din moment ce am mereu dreptate) sunt (si eu) smintit.

eu sunt prost care implicit nu educa natiunea si poate ca tocmai de aia as fi ales mai degraba formularea: „Nu toţi sunt făcuţi să educe naţiunea. Şi să aiba mereu dreptate. Numai smintiţii cred ca au mereu dreptate.” … iar mai departe as zice ca dl. Plesu, dupa ce-si da singur cu firma-n cap, bate doar in fanii infocati.

* * *

INTJ said

cu (multi) ani in urma am ajuns la concluzia: people who love you think they have the right to do things to you. apoi m-am intrebat: do you love yourself?

* * *

INTJ said

da, pe langa multe alte interpretari, (in contextul comment-ului meu) nu-i de ignorat nici interpretarea indemnului biblic … dar eu am comentat (stimulat de „Putem fi liberi şi alături de ceilalţi.„) zambind la gandul ca nici macar singuri nu stam prea bine cu libertatea, daramite atunci cand bagam si pe altii-n ecuatie.

Once upon a time, I, Chuang Chou, dreamt I was a butterfly, fluttering hither and thither, to all intents and purposes a butterfly. I was conscious only of my happiness as a butterfly, unaware that I was Chou. Soon I awaked, and there I was, veritably myself again. Now I do not know whether I was then a man dreaming I was a butterfly, or whether I am now a butterfly, dreaming I am a man.” … pana aici ok. de restul („Between a man and a butterfly there is necessarily a distinction. The transition is called the transformation of material things.„), eu unul, nu mai sunt atat de sigur … si prin urmare e foarte probabil sa aveti mare dreptate cu enuntul din paranteza.

* * *

INTJ said

Ne suntem noua insine perfect indiferenti. D-voastra? … si eu.

* * *

INTJ said

(in cazul in care n-aveti drepate cu paranteza,) mai degraba: ne-om fi intalnit pe (mai multe) poteci ale mintilor ratacitoare. 🙂

* * *

INTJ said

hmm … eu nu-s geniu da’ banuiesc ca e posibil (sau probabil?) ca Einstein sa fi avut si el ganduri de genul: I generally feel like an alien among my own species. Or in my own body. … iar daca da, ma intreb: oare unde s-a oprit (cu gandul)?

* * *

INTJ said

comentariul anterior e primul din ultimele nush-cate-luni. textul si comentariile link-ulului am presupus ca (macar) va vor amuza … din moment ce, conform specialistilor mentionati de dvs., exploratorul singuratic e foarte inteligent.

ref. la inteligenta si socializare, britanicii (se pare ca) au uitat un mic detaliu: orice teorie neconfirmata/nevalidata e doar un vis frumos … un fel de ego-trip cu valoare ce tinde spre zero (d.p.d.v. al ratiunii). asta ca sa nu mai zic ca au uitat si de „inteligenta emotionala” … chestia aia pe care cica o ai si daca esti prost de dai in gropi sau daca ai creierul spalat „mai alb decat alb” cu Dero localizat/modic.

„Correlation does not imply causation” … da’ se pare ca multi inca n-au auzit de asta.

(va urma? poate)

Primele comentarii ale lui INTJ pe Arca lui Goe dateaza din 2011 (pe cad arca avea doar un anisor vechime). Se intampla pe acest „topic”: Cât trăieşte un blog?

Un alt exemplu (poate bun de urmat) din colectia comentariilor lyu INTJ: AICI: @Dl.Goe – no problem: de mai multi ani incerc (la modul general) sa scap de nevoia de feedback-ul care mi-a fost inoculata. Nu pot spune ca am reusit sa scap 100% de ea … da’ vreo 90% tot am eliminat. asa ca, oricine poate (aka d.p.m.d.v. e liber) oricand sa ignore orice semn al existentei mele (iar in caz ca nu poate, imi spune si voi face eu tot ce-mi sta in putere intru rezolvarea existentei mele problematice) … deoarece, pe de alta parte, asta sporeste (tot d.p.m.d.v.) valoarea oricarei eventuale interactiuni. in alta ordine de idei: mi-a placut ca idee alegerea „Mistretul cu colti de argint” … desi, imo, in tolba mea doar sageti de pai exista (hm … poate c-ar trebui sa le umezesc, sa nu cumva sa ia foc, datorita frecarii cu aerul, in zbor spre tinta).

Posted in Arcaluigoeologie | 115 Comments »

ABCul ABSurdului

Posted by Arca lui Goe pe iunie 4, 2020

„Când se ia câte o măsură, lumea înjură, pe agentul sanitar, şi întreabă fără noimă: Ce-ai cu noi mă? Pentru ce sa dăm cu var? „

Probabil că oricine a citit textele dramatice ale lui Beckett şi a încercat să găsească o explicaţie mulţumitoare logicii proprii s-a confruntat cu o provocare. Spre exemplu, piesa Aşteptându-l pe Godot ar putea fi la fel de bine explicată fie supralicitând textul, conferindu-i sensuri la care autorul nu s-a gândit vreodată, fie reducând-o la simplism, fie neînţelegând “jocul” absurdului propus de autor. Toate tentativele de a-l explica măcar pe Beckett vor glisa probabil către una dintre cele trei variante de interpretare. Dincolo de noţiunea termenului a explica, ne aflăm în faţa unei abordări diferite faţă de modul în care am fost obişnuiţi să asimilăm un text.

Cine este Godot?

În Aşteptându-l pe Godot, sunt mai multe variante de interpretare care ar putea fi în mod egal compatibile sau incompatibile cu textul. Godot pare a fi în mod probabil Dumnezeu, dar în acelaşi timp o eroare logică, o speranţă deşartă, o salvare incertă sau chiar… nimicul.

Concluziile nu pot fi clare după citirea unui text absurd. Mai importante decât concluziile sunt senzaţiile pe care scriitura o oferă cititorilor: aproape fără legătură cu textul, ca şi cum ar fi dincolo de el, există o anume formă de sufocare, specifică lui Beckett, în spatele întregii scriituri.

Întâlnirea cu propriul Eu, având drept pretext o lectură, se petrece datorită fluidităţii textului, care face posibilă jonglarea cu propriul sistem de interpretare a sensurilor şi de receptare a emoţiei. Aşteptându-l pe Godot este piesa care se poate citi fără să înţelegem “ce a vrut să spună autorul”, dacă alegem astfel. Lectura piesei poate fi un exerciţiu de retorică a interpretării şi tot atât de bine, o experienţă care lasă cititorul să se confrunte cu propriile angoase. Asemenea unei şedinţe de psihanaliză, piesa poate să spună câteva adevăruri despre noi înşine. Godot ne face să ne gândim la propria noastră salvare.

Cu toate acestea, subiectivismul nostru nu poate fi extrem de pronunţat. Există totuşi un anumit nivel de înţelegere comună. Vom afla câteva lucruri despre Vladimir şi Estragon şi pare destul de clar că Godot este speranţa de care ei se agaţă. Înţelegem situaţia existenţială a personajelor suspendate în aşteptare şi le putem admira (dispreţui, ironiza, empatiza cu etc.) naivitatea. Mai departe de atât, Beckett nu ne oferă multe indicii. Aşteptându-l pe Godot este o construcţie dramatică imprevizibilă pentru că nu îndeplineşte orizontul de aşteptare şi nu oferă confortul mental al unei intrigi, unei escaladări de situaţie, unui sens.

Oricum, fiecare text, fiecare poveste pe care o citim, auzim sau vedem vreodată poartă în sine concluziile desprinse în urma trăirii propriei vieţi. Lectura nu este o activitate eliberată de noi înşine, chiar şi atunci când apelăm la ea tocmai din acest motiv. Închisoarea convingerilor sau stărilor de spirit va evidenţia acele înţelesuri cu care mintea noastră s-a obişnuit, este confortabilă şi le cere ca o confirmare. Dar convingerile noastre nu au aceeaşi autonomie aplicate pe un text cu fir logic, fiindcă în acele cazuri, autorul conduce întreaga poveste.

Aşteptându-l pe Godot este un alt fel de text. La Beckett, dacă se doreşte, se pot găsi semnificaţii fiecărei scene în parte. Putem găsi în Godot personificarea salvării noastre de la neant (sau lipsa salvării ca situaţie existenţială) şi de aici putem face speculaţii numeroase în funcţie de aspiraţiile noastre în raport cu acesta. Însăşi natura omului este predispusă să caute semnificaţii criptate, tâlcuri ascunse, explicaţia unică ce revelează totul. Farmecul piesei există şi din faptul că se mulează întocmai pe dorinţa umană de a descifra enigme şi de a rezolva intelectual o problematică. Din acest punct de vedere, de la un anumit nivel al nuanţelor, Beckett ne permite să fim creatori de sens.

Aşadar, pentru unii dintre noi, e foarte probabil ca Godot să nu vină niciodată. Existenţa noastră este în mod fundamental absurdă şi încărcată de speranţă prostească.

Deşi improbabil (sunt mai puţine indicii textuale), dacă totuşi vrem, putem interpreta textul ca un optimist automotivator: Godot vine la un moment dat sau poate că Vladimir şi Estragon vor căuta în ei înşişi scăparea pe care o aşteaptă de la entitatea nedefinibilă Godot.
Pentru alţii, textul în sine nu are nicio însemnătate, pentru că nu corespunde matricii personale de înţelegere a textului. Ca şi atunci, Beckett s-ar amuza de încercările noastre de a da sens absurdului.

Text scris (15 mai 2013) de Andra Botezatu preluat de AICI: Absurdul în „Aşteptându-l pe Godot”. Cine este Godot?

Si pentru a spori confuzia am putea adauga un reper bibliografic Aşteptându-l pe Godot
Scris de Silvia Gradinaru • 23 August 2009 • in categoria Teatru

Posted in Arcaluigoeologie | 47 Comments »

GOL

Posted by Arca lui Goe pe mai 13, 2020

. . . niciodata golul n-a sunat mai tare.



Care e golul tau… favorit?
GOL – GOLD – GOD – GODot – DOT – DOE – GOE – GOL

Posted in Arcaluigoeologie | 128 Comments »

Mascarade

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 29, 2020

Masca râde… E timpul pentru o noua mare schismă.




Feseniști versus anti-feseniști… Băsiști versus anti-băsiști…  Pe urmă nimic de soi care să hrănească nevoia noastră de polarizare și distanțare socială. Dar iată că a sosit Corona Time. Vor exista iarăși motive serioase de ceartă, de dispute, de răfuiala, de dihonie, de gâlceavă, între prieteni, între rude, vecini,  intre oameni, așa in general, si in virtual in particular. E pandemie sau nu e pandemie? E conspirație sau nu e conspirație? E timpul să se formeze taberele, să se ridice baricadele, să se ia poziții și să se mențină până în pânzele albe. Toate pânzele sus. Tu de ce parte ești agnosticule? Tu cu cine votezi? E pandemie sau nu e pandemie? E conspirație sau nu e conspirație? Haide, pronunță-te. Nu e vreme de beție. Nu e timpul să fii evaziv. Nu (mai) e vremea să fii imparțial ca tot românul, că acuma problema e planetară. Trebuie să ai si tu o părere, o opinie, o poziție, o opoziție, ceva acolo, care va să zică mă înțelegi. Ori la bal ori la spital. D-voastră cum con-siderați?

Faptele: Cred ca ar fi buna o re-Capitulare in fata faptelor implinite. Ce facea omenirea inainte de pandemie? Cu ce se ocupa d-ei? Ce hobby-uri majore avea? Cu ce-si umplea timpul si cu ce-si omora plictiseala? Mai stie cineva? Isi mai aminteste cineva? In ordinea analfabetica si necronologica a importantei, am putea zice ca se indeletnicea cu Brexit, cu #metoo, cu incalizirea globala (Greta), cu refugiatii din Siria, cu razboiul din Siria, cu corectitudinea politica (si pronumele personale care sa desemneze la persoana  a treia, sexul al treilea, al patrulea si transsexualii si/sau gender fluizii), cu pretentiile Turciei, ale Chinei si ale tuturor, cu America first, Rusia first, America great again, URSS great again, si cu amestecul trolilor Rusiei in alegerile si referendumurile altora, ma rog, cu tot felul de astfel  prostii (si cu altele pe care le-am omis in mod ne/intentinat; mai spune si tu), pe care acum nu mai da nimeni nici doi bani si de care nu se mai vorbeste. Acum subiectul unic pe ordinea de zi la scara planetara este pandemia de Corona virus.  Dar ce este aceasta pandemie? Cum reuseste sa capteze intreaga atentie, a mass-mediei, a guvernelor, a opiniei publice si chiar si a individului, a bietului ins, fortat mereu sa caste gura la o ordine de zi care nu-i a lui si nu-i de-a buna. Bun. A venit pandemia. Dar totusi, ce este aceasta pandemie? si in ce consta fenomenul omonim, nu, nu in realitate, ci asa dupa cum este explicata de toata lumea. N-ar strica o re-Capitulare in fata listei de variante a semnificatiilor directe si colaterale pe care le-ar avea pandemia  si a explicatiilor oferite (eventual prin deconspirare) de catre diverse grupuri de omuleti (prexistente pandemiei), care  au gasit in sfarsit un mijloc proaspat de a-si exprima conceptiile. Cu putina rabdare vom face aceasta re-Capitulare. Daca are cineva idei pentru introducere in problema si dorinta de participare, il invitam cu toata caldura sa o faca si sa-si exprime „opinia”, cat mai degraba, inainte de a i-o exprima altii pe a lor.

Variante interpretative – re-Capitulare:

  1. Pandemia cu Corona Virus este o pandemie ordinara, in contextul global al biosferei, dintre cele care se intampla inevitabil din cand in cand, in urma mutatiilor genetice accidentale ale unor virusuri care migreaza de la o specie (obisnuita cu virusul) la alta (neobisnuita inca cu virusul). Aparitia ei nu are legatura directa cu societatea umana dar generalizarea ei la scara planetara este, evident, determinata de nivelul de interconectare la care au ajuns comunitatile umane pe planeta.
  2. Pandemia cu Corona Virus este o pandemie speciala, cauzata de specificul functionarii societatii umane, care eludeaza selectia naturala, conservand o perioada mai mare de timp, in interiorul comunitatilor, indivizi care in cadrul altor specii ar fi fost eliminate mai rapid pe cale naturala, batrani, bolnavi, dependenti de medicatie (in special medicatie care nu vindeca ci intretine boala si pacientul impreuna), inadaptati, etc. pandemia fiind practic un soi de feedback inevitabil prin care natura face corectii in acest sens. Necesarul suplimentar pentru a acoperi asistenta sociala (mereu sporita), impinge omenirea sa caute in afara limitelor sale normale (la lilieci, de exemplu), resurse suplimentare, mereu si mereu mai variate, care in mod inevitabil produc si efecte imprevizible (eventual efecte de auto-reglare).
  3. Pandemia cu Corona Virus este o pedeapsa de la Dumnezeu impotriva celor care s-au pierdut de El. O lectie de morala in scopul aducerii omului aproape de (idea de) Dumnezeu si a intelegerii indispensabilitatii Sale.
  4. Pandemia cu Corona Virus este rezulatatul sacaprii accidentale de sub control a unui virus creat sau modificat in laborator de catre oameni.
  5. Pandemia cu Corona Virus este rezulatatul infectarii intentionate cu un virus creat sau manipulat in laboratoare, de indivizi care incearca sa-l foloseasca pentru atingerae unor scopuri personale (controlul umanitatii, instaurarea unei noi ordini mondiale, etc)
  6. Pandemia cu Corona Virus este rezultatul actiunii lui Anthicrist si a uneltelor sale oculte in scopul propagarii raului in lume.
  7. Pandemia cu Corona Virus nu exista, este pur si simplu o iluzie, rezultatul unei psihoze colective, intretinuta (prosteste sau din interes) de mass-media.

Tu pentru care varianta votezi? Ai alta?

Constat(ăm) cu „regret” ca din lista „exhaustivă„, a „teoriilor” care „explică” pandemia cu Corona Virus, emise pana acum, au fost omise accidental unele dintre ipotezele care au circulat in spatiul public.  Departe de noi intentia de a dezavantaja vreuna dintre „ipoteze” in favoarea altora. Asadar revenim cu adăugari, mentionand ca lista ramane deschisa.

8. Pandemia cu Corona Virus este rezultatul direct (accidental sau intentionat) al actiunii câmpurilor electromagnetice associate cu tehnologia 5G. Practic prezenta virusului in corp nu este cauzata de contaminare cu virus din exterior, virusul fiind produs (ca reziduu genetic) de catre celulele umane afectate de radiatia electro-magnetica. (sub-varinta – radiatii solare, galactice, cosmice)

9. Pandemia cu Corona Virus este provocată de extraterestri. Aceasta este o ipoteza nouă, pe care abia am introdus-o pe piată, asa ca detalii vom adauga ulterior, in cazul in care vom constata ca este apta sa atraga adepti. (N-am mai auzit-o încå pe nicaieri, dar ne-am gandit ca nu strica sa anticipam putin si sa nu fim luati pe nepregatite atunci când va fi lansată oficial in circuit).

Impresiile: (vor urma)

Taberele și reprezentanții de bază: (vor urma… care scapă turma)

(va continua… ) NU, nu, epopeea nu v-a mai continua aici, se „suspandă”, intrucat s-a depåsit cu prea mult bugetul pe partea de comentarii. La cererea publicului ascultator continuarea se va muta pe un topic nou. Candva. Altcandva. Pana atunci insa: Update cu pitici gratis Anatomia unui fake news

P.S. Suficient de on topic am dori sa semnalam aici semnalarea pregatirii unei noi aparitii editoriale: Jurnal de Corona XXXXXXX sub semnatura simpaticului autor Mihail Calomfirescu. Nu va lasati pacaliti de multimea xxx-urilor, ca n-are nicio legatura, fiind pur si simplu vorba de numere romane sau la-tine.

Posted in Arcaluigoeologie | 285 Comments »

Care ou te reprezinta?

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 18, 2020

Posted in Arcaluigoeologie | 104 Comments »

Ce fel de arcă este țara noastră?

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 13, 2020

Ce fel de arca este tara noastra? – articol preluat de pe:

Arca lui Moise

Pe 16 martie 2020 la Aeroportul Otopeni s-a prezentat un cetățean care tocmai se dăduse jos din cursa Madrid – București și care a informat autoritățile că el are coronavirus. A prezentat și un certificat în acest sens, deși semnele de boală erau evidente. Opinia publică din România l-a înjurat, l-a făcut în toate felurile, iar un antrenor român al unei echipe de fotbal din Turcia a declarat la televizor că el l-ar fi călcat în picioare. În avionul de Madrid mai călătoriseră, într-adevăr, peste 60 de cetățeni, care acum riscau să fie și ei bolnavi de COVID-19, din cauza… iresponsabilului emigrant repatriat. Cei mai atenți la detalii și-au pus totuși întrebarea – de ce a mai declarat că e bolnav, după ce reușise să ajungă în țară? De ce nu s-a dus acasă, la ai lui, cum au făcut sute de mii de români repatriați în ultima lună? Un singur lucru s-a comunicat – că deși fusese confirmat cu coronavirus, românul nu fusese internat într-un spital spaniol. La data respectivă Spania avea deja peste 10 mii de cazuri și aproape 500 de morți. Intrase adică în ceea ce autoritățile noastre au numit Scenariul IV, cel în care doar cazurile grave sunt tratate. La noi, primul deces avea să fie raportat abia o săptămână mai târziu, pe 22 martie. Atunci aveam doar vreo sută de cazuri, fiecare pacient era tratat cu atenție și de către media și de către autorități. Și cu ciorbă. Dar și cu atenție. Medicală.

Nu știu ce s-a întâmplat cu românul întors pe 16 martie din Spania, sper să fie bine și sănătos. Mi-a fost clar din prima că omul a recurs la un gest iresponsabil și condamnabil (i s-a întocmit și dosar penal) din cauza spaimei de moarte. Încă o dată, nu spun că gestul său este scuzabil în vreun fel. Dar explicabil este. În Spania nu îl băga nimeni în seamă, nu era un asimptomatic (în comunicatul oficial se spune că avea simptome evidente de boală, probabil avea febră și tușea), așa că omul și-a dat seama că va muri. A căutat o scăpare și, probabil pentru prima dată în viața lui, un român a considerat că ACASĂ înseamnă supraviețuirea.

Reacția opiniei publice din România a fost însă crâncenă. Și n-a fost doar la adresa acelui român din Spania. Sute de mii de români luaseră deja cu asalt granițele țării, fiecare considerând brusc că vor să fie ACASĂ. În ciuda recomandărilor autorităților, în ciuda stării de urgență și a impunerii carantinei, pandemia a produs un fenomen incredibil, greu de imaginat până acum – întoarcerea masivă a românilor în țară.
Sigur, nu s-au întors cei deja stabiliți în occident (câteva milioane) s-au întors cei pe care statistica îi denumește migrație temporară, oameni plecați la munci agricole, în construcții, în menaj și asistență socială (ceea ce italienii numesc badante, persoane care au grijă de bătrâni în special). Sunt oameni puțin calificați, dar sunt muncitori și, cel mai important, încă sunt legați de România prin familia, pe care o și întrețin în multe cazuri, și la care s-au grăbit să se întoarcă, să se refugieze din calea unui soi de sfârșit al lumii.
Cum am reacțonat noi, cei rămași aici? Păi mai întâi cu tot felul de bancuri despre întoarcerea lotului național de alba-neagra, apoi prin mediatizarea excesivă a cazului Țăndărei (după un soi de protest al romilor de la Filiași, mai puțin mediatizat), apoi prin tot felul de glume rasiste în care am extrapolat nepermis anatema de infracționalitate de la probabil câteva sute de cazuri de infractori (întorși și aceia desigur) la câteva mii de români muncitori, poate amărâți, dar muncitori, a căror spaimă de moarte era fie luată la mișto, fie condamnată pur și simplu cu dispreț.

De la cazul românului aterizat de la Madrid a trecut o lună.
Iar acum au apărut două mii de români înghesuiți pe aeroportul din Cluj, hotărâți să plece în Germania “la sparanghel”. Dă-i cu amenzi, comentarii, interpretări… Observați, sparanghel! Nu ceva important, de bază, e sparanghel, un soi de trufă-răsfăț pentru bogații occidentului… Sparanghel-disprețuitor, da! La fel de disprețuitor cum, în urmă cu 20 de ani, au plecat la căpșuni în Spania. Nu roșii, nu cartofi, nimic de bază nici atunci, doar căpșuni!

De ce sunt priviți acești români cu superioritate aristocratică de către opinia publică din România? De ce sunt luați la mișto, priviți cu condescendență, în cel mai bun caz, după ce, acum o lună, au fost primiți cu o lipsă completă de empatie, dacă nu chiar cu ostilitate? Răspunsul scurt, este pentru că suntem proști. Răspunsul lung – pentru că suntem atât de proști, încât putem repeta fără să respirăm aceleași greșeli, la intervale regulate de timp, fără să înțelegem nimic din dramele pe care le trăim grație propriei noastre stupidități. Pur și simplu societatea noastră nu are memorie!

La finalul anilor 90, atunci când s-a deschis Drumul Căpșunilor spre Spania, șomajul urcase spre 15% în România. Mulți oficiali din vremea respectivă au considerat că emigrația e un fenomen pozitiv, pentru că mai reducea din presiunea socială cauzată atunci de prăbușirea fostelor fabrici comuniste. În realitate, un șomaj mare îți arată o dorință mare de muncă, iar acum, după 20 de ani în care țara a pierdut milioane de români cu chef de muncă, noi tot n-am înțeles cât rău ne facem singuri tratându-i cu superioritate sau ostilitate pe cei 500 de mii, poate un milion de români, la care mai putem spera să se întoarcă.

Câți s-au îmbarcat de la Cluj sau de la Iași pentru Germania? Două mii? Cinci mii? Dar încă sunt sute de mii în țară, aici, ACASĂ, în sate mai ales, într-o perioadă în care activitatea agricolă ar trebui să fie în vârf, munca la câmp nu s-a interzis, iar cererea de alimente este în creștere, din cauza restricțiilor transfrontaliere. Hai să ținem de ei! Nu e târziu! Sunt practic toate condițiile îndeplinite pentru ca ei, ai noștri, să rămână, să-și găsească de lucru pe lângă casă, iar nu să-și înfrunte spaima de moarte pentru a lua din nou drumul Occidentului. Eliminarea (temporară sau permanentă) a tuturor impozitelor pe munca agricolă poate fi o soluție, facilități fiscale pentru organizarea logistică a aprovizionării pe lanț scurt, alta, chiar și centrele de colectare a legumelor de care vorbește Băsescu poate fi o soluție în lipsă de altceva. Am scris în trecut numeroase articole în care vorbeam de necesitatea unei perioade-tampon în care statul tebuie să stimuleze sectoarele integratoare de muncă slab calificată (agricultură, asistență socială, construcții, chiar turism), pentru a activa o forță de muncă latentă, aflată aici, pentru a opri emigrarea tinerilor. Acum această forță de muncă de aici, de ACASĂ, s-a dublat probabil. Hai să ne mișcăm!

Când am auzit de cazul românului venit din Spania de frica morții, mi-a trecut prin minte o replică din piesa Arca lui Noe, a lui Lucian Blaga. Am găsit această variantă adaptată pentru tv pe youtube, în care personajul biblic e un țăran care dă faliment construind o corabie al cărui sens nu-l înțelegea nimeni. Arca este și distrusă, în final, de… opinia publică, era să zic. E distrusă de societate, da. Oricum, Noe se salvează în familie, în fața potopului de râsete al concetățenilor săi el proclamând “casa îmi e arcă, iar arca îmi e casă”. Am văzut piesa acum foarte, foarte mult timp (nici nu mai știu când) iar eu îmi aminteam replica de final ceva de genul… „Casa mea, Arca mea!” La momentul în care pandemia izbucnise violent în țările din vest, România era un fel de arcă pentru cei plecați. De aceea au venit ACASĂ. Oare nu suntem acum, fiecare dintre noi, izolați pe arca lui, în casa lui? Cum va arăta lumea după acest potop, depinde mult de fiecare dintre noi. Va fi un nou început? Nu știu. Probabil. Vom putea să dăm un alt curs acestei țări? Dacă vom repeta greșelile trecutului, sigur nu! Hai să facem altfel, de data asta!”

 

Posted in Arcaluigoeologie | 36 Comments »

Proto-Potop Antediluvian. Repetitie generala!

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 7, 2020

Se pare că fiecare Dumnezeu trebuie să treacă (inevitabil) printr-o perioadă în care devine (Doamne Dumnezeule, Dumnezeu-Devine), foarte nemulțumit de creația sa, foarte (auto)critic, frustrat chiar, alimentându-și ideea că existenta acelei creații este o greșeală care-i strică reputația și prestigiul, și că prin urmare (logic nu?) acea creație trebuie distrusă, radiată, făcută să dispară, că și când n-ar fi existat niciodată, decât cel mult ca umbra unui vis sau nici atât. Faptul de a trimite acea creație în rândul celor ce n-au fost niciodată este un proiect în sine (o alta creație). De obicei însă fiecare astfel de Dumnezeu, după ce inițiază Potopul care sa facă tabula rasa, are un moment de recul, de incertitudine cuantica, de reținere, și nu rămâne consistent cu actul distrugerii totale, preferând (din 1000 de motive și din lene) să lase și distrugerea și creația aceea de izbeliște, în des-compunere, de capul lor, sub asediul neantului (mereu flămând de lucruri), pentru a se putea dedica de îndată unei alte creații, mult mai frumoase și mult mai bengoase. Ce se întâmplă cu acele universuri abandonate nu se știe niciodată, deși se poate presupune că exista undeva un Dumnezeu al dumnezeilor, și un Dumnezeu al dumnezeilor, dumnezeilor, și așa mai departe pana spre infinit, care se ocupa de toate, inclusiv de șirul infinit al creațiilor abandonate (una-n alta, precum Iona în interiorul balenelor concentrice), care de fapt (se va dovedi, cumva, cândva, ca) nu sunt abandonate, făcând parte integranta din planul său, unic (in varianta infinită a unicității), sau că nu sunt deloc… Depinde numai și numai de ce, cine și daca se găsește la „capătul” infinitului, ceea ce sub aspect matematic ar însemnă că aveam de-a face cu un sir infinit convergent. Sub acest aspect… (al convergenței șirului lumii) crede fiecare ce vrea, cum vrea, ce i se potrivește, în context… Era unul odată care zicea: „Nu mă feresc sa spun că sunt mai sigur de existenta lui Dumnezeu, decât de prezenta noastră acum, în aceasta cameră” (??!!;..). Sau poate că ori fi fost mai mulți care sa fi zis așa ceva cvasi-independent unul de altul. Poate sf. Romuald născut în Ravenna prin anul 956 o fi zis, sau poate Ernesto „Che” Guevara, ori și Mohandas Karamchand Gandhi, daca nu cumva și Fyodor Mikhailovich Dostoevsky, Papa Francisc de la Roma ori chiar Isus din Nazaret el însuși în persoana sau dacă nu chiar Ion Luca Caragiale, bogasierul, sa fi rostit plin de sine un asemenea enunț insolit, insolent si auto-devorator. Cine știe cine a spus, când a spus, cui a spus, de ce a spus sau ce o fi spus… în orice caz textul respectiv, împreuna cu persoana care l-a emis, cu contextul rostirii și și cu martorii aferenți, devine un pachet extrem de interesant ce poate fi cu ușurința asimilat sâmburelui primordial al unui nou și drăguț univers… de gânduri, și poate chiar de vorbe, căci, vorba ‘ceea, la început a fost cuvântul. Ce cuvânt? Ei asta-i acum! Ce cuvânt? Ce cuvânt? Oameni în toată firea și nu ne dam seama ce cuvânt. Iată ce cuvânt: ou. Mai întâi a fost cuvântul ou. Că tot vine Paștele. Ceea ce va dorim desigur și d-voastră dragă prea-cinstit cititor citit și unic al Arcei lui Goe…

P.S. Daca ai timp te rog sa te gândești cum anume s-ar putea explica primordialitatea cuvântului ou. Cum ar fi posibil să fi existat cuvântul ou înaintea cuvântului cuvânt?… în acest sens părerea sf. Iosif ar fi neprețuită și neprecupețită, dar, din păcate, l-am (iz)gonit, a plecat și și-a luat și părerea cu dânsul…

 

Posted in Arcaluigoeologie | 50 Comments »

Filiera legala

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 4, 2020

andreanum & co

Sarcina de-a tine un blog imi parea, cu ani in urma cand am inceput, una fastidioasa. Prins in propriile mele angoase si indeosebi cea legata de actul vorbirii cu, despre, pentru si in fata altor persoane, imi imaginam diverse in timp ce scriam si putine erau bune. Scriind ajungeam uneori la cele mai intortocheate formule, marca unei minti speriate de simplitatea lucrurilor. A fi perfect, ce driver stupid, si ce important e totusi sa fie perfecte lucrurile. Eugen spunea bine, zambind ca driver-ul lui e „try hard to be perfect”, o trimitere evidenta la modelul lui Kahler. Poate ca al meu, in revansa, era ca era perfect sa incerc din greu, dar evident asta nu suna la fel de bine in engleza.

Am scris despre cate in luna si in stele, uneori vomica mea inspirationala s-a concretizat in texte quasi-dadaiste, scrise de dragul scrisului la fel cum astazi fiul…

Vezi articolul original 1.164 de cuvinte mai mult

Posted in Arcaluigoeologie | 24 Comments »

1 Aprilie planetar

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 1, 2020

De obicei 1 Aprile era sarbatorit cu un oarecare fast pe Arca lui Goe, intrucat era (este) ziua onomastica de nastere a d-lui Goe, totodata si aniversarea inaugurarii hanului unor amici, dar si asa in general, ca era 1 Aprilie. Asa de mare sarbatoare era, ca se serba toata luna, pana pe 31 Aprile, prima zi de 1 Aprilie, a doua zi de 1 Aprilie si tot asa. Cantec, joc si voie buna. Facem glume serioase nu gluma, care mai de care si oricui, dar mai ales prietenilor nostri dusmanosi si ei noua. Amintiri de neuitat. Se pare ca anul acesta am fost prinsi pe picior gresit, pentru ca, fara stirea noastra, serbarile de 1 Aprilie au fost decalate si au debutat mult mai devreme, in compensatie cu decalarea spre mai tarziu a jocurilor olimpice si a altor jocuri si slam-uri. Se pare ca intreaga planeta va petrece de 1 Aprile tot anul, o fiesta cum nu s-a vazut nici la Rio, si cum n-a vazut Parisul, asa incat a pomeni noi acum, in plina chermeza globala de deschiderea festiva a zilei pacalelior pe Arca lui Goe, ar parea cel mult o gluma proasta. Planeta lui Goe petrece deja, asa incat aproape toti mascaricii, clovnii, comediantii, umoristii, farsorii, glumetii, sunt deja angrenati pe cont propriu in activitati specifice altundeva, aiurea, in toata mass-media. Dati si d-voastra drumul la televizor. E cumva trist ca anul acesta 1 Aprilie ne-a luat pe nepregatite, gasindu-ne descoperiti (sub cerul liber), cu masa nepusa, si fata cu vizitatori care s-au spart deja de râs pe la alte petreceri, in asa hal incat, epuizandu-si re-sursele de râs, n-ar mai putea facuti nici macar sa zambeasca, fara un gadilat serios, ori cu un umor usor dumnezeiesc sau cu glume grele de anvergura cosmica (cica big-bang, ha-ha). Singura mica nadejde ne ramane de la drôle-troll-ul nostrum de serviciu auto-propus, despre care sperm ca va continua sa opereze, macar cu jumatate de norma si pe Arca, fara sa emita pretentii salariale exagerate. Pana atunci insa, ca sa nu ramana masa dezolant de goala, va propun ca aperitive, hrana rece, livrata noua la domiciliu, lasata pe chei. Ma duc sa o aduc pe punte, prin aburcare. Petrecerea continua. Se admit bautura adusa de acasa si delicatese traditionale de sezon (no Chinese food please).

1900

Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta, mam’ mare, mamițica și tanti Mița au promis tânărului Goe să-l ducă-n București de 10 mai.

Puțin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului și nepoțelului lor. Destul că foarte de dimineață, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, așteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la București. Adevărul e că, dacă se hotărăște cineva să asiste la o sărbătoare națională așa de importantă, trebuie s-o ia de dimineața. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte impacient și, cu un ton de comandă, zice încruntat:

– Mam’ mare! de ce nu mai vine?… Eu vreau să vie!

– Vine, vine acuma, puișorul mamii! răspunde cucoana.

Și sărută pe nepoțel; apoi îi potrivește pălăria.

Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripția pe pamblică: le Formidable, și sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Mița, că „așa țin bărbații biletul”.

– Vezi ce bine-i șade lui – zice mam’ mare – cu costumul de marinel?

– Mamițo, nu ți-am spus că nu se zice marinel?

– Da’ cum?

– Marinal…

– Ei! ziceți voi cum știți; eu zic cum am apucat. Așa se zicea pe vremea mea, când a ieșit întâi moda asta la copii – marinel.

– Vezi, că sunteți proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice nici marinal, nici marinel.

– Da’ cum, procopsitule? întreabă tanti Mița cu un zâmbet simpatic.

– Mariner…

– Apoi de! n-a învățat toata lumea carte ca d-ta! zice mam’ mare, și iar sărută pe nepoțel și iar îi potrivește pălăria de mariner.

Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult.

Trenul este plin… Dar cu multă bunăvoință din partea unor tineri politicoși, cari merg până la o stație apropiată, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat… Mam’ mare își face cruce, apoi aprinde o țigară… Goe nu vrea să intre în cupeu; vrea să șadă în coridorul vagonului cu bărbații.

– Nu!… nu e voie să scoți capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri lui d-l Goe, și-l trage puțin înapoi.

– Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se.

Și după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu amândouă mânile de vergeaua de alamă și scoate iar capul. Dar n-apucă să răspunză ceva urâtul, și mititelul își retrage îngrozit capul gol înăuntru și-ncepe să zbiere.

– Mamițoo! mam’ maree! tantii!

– Ce e? Ce e? sar cocoanele.

– Să oprească! zbiară și mai tare Goe, bătând din picioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă!!!

Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a suit de la stația din urmă.

– Biletele, domnilor!

Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui conductor de ce nu poate și Goe să facă același lucru: fiindcă biletul era în pamblica pălăriei, și, dacă a zburat pălăria, firește c-a zburat cu pamblică și cu bilet cu tot. Dar avea bilet…

– Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Mița.

Conductorul însă nu înțelege, pretinde bilet; daca nu, la stația apropiată, trebuie să-l dea jos pe d-l Goe. Așa scrie regulamentul: daca un pasager n-are bilet și nu declară ca n-are bilet, i se ia o amendă de 7 lei și 50 de bani, și-l dă jos din tren la orice stație.

– Dar noi n-am declaratără? strigă mamița.

– Ce e vinovat băiatul, dacă i-a zburat pălăria? zice mam’ mare.

– De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră! zice cu pică urâtul.

– Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Mița urâtului…

– Uite ce e, cucoană, zice conductorul, trebuie să plătiți un bilet…

– Să mai plătim? n-am plătitără o dată?

– Și pe d’asupra un leu și 25 de bani.

– Și pe d’asupra?…

– Vezi, daca nu te-astâmperi? zice mamița, și-l zguduie pe Goe de mână.

– Ce faci, soro? ești nebună? nu știi ce simțitor e? zice mam’ mare.

Și, apucându-l de mâna cealaltă, îl smucește de la mamița lui, tocmai când trenul, clănțănind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu’ mam’ mare într-un sens, combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă că Goe își pierde un moment centrul de gravitate și se reazimă în nas de clanța ușii de la cupeu. Goe începe să urle… în sfârșit, n-au ce să facă. Trebuie să se hotărască a plăti biletul, pe care are să-l taie conductorul din carnetul lui. Păcat însă de pălărie!… Ce-o să facă d. Goe la București cu capul gol? și toate prăvăliile închise!… s-ar întreba oricine, care nu știe câtă grije are mam’ mare și câtă prevedere. Cum era să plece băiatul numai cu pălăria de paie? Daca se întâmplă să plouă, ori răcoare? Și mam’ mare scoate din săculețul ei un beret tot din uniforma canonierii le Formidable.

– Te mai doare nasul, puișorule? întreabă mam’ mare.

– Nu… răspunde Goe.

– Să moară mam’ mare?

– Să moară!

– Ad’, să-l pupe mam’ mare, că trece!

Și-l pupă în vârful nasului; apoi, așezându-i frumos beretul:

– Parcă-i șade mai bine cu beretul!… zice mam’ mare scuipându-l să nu-l deoache, apoi îl sărută dulce.

– Cu ce nu-i șade lui bine? adaogă tanti Mița, și-l scuipă și dumneaei și-l sărută.

– Lasă-l încolo! că prea e nu știu cum!… Auzi d-ta! pălărie nouă și biletul! zice mamița, prefăcându-se foarte supărată.

– Să fie el sănătos, să poarte mai bună! zice mam’ mare.

Dar mamița adaogă:

– Da’ pe mamițica n-o pupi?

– Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor.

– Așa? zice mamița. Lasă!… și-și acopere ochii cu mâinile și se face că plânge.

– Las’ că știu eu că te prefaci! zice Goe.

– Ți-ai găsit pe cine să-nșeli! zice mam’ mare.

Mamița începe să râză; scoate din săculeț ceva și zice:

– Cine mă pupă… uite!… ciucalată!

Mamița pupă pe Goe, Goe pe mamița și, luând bucata de ciucalată, iese iar în coridor.

– Puișorule, nu mai scoate capul pe fereastră!… E lucru mare, cât e de deștept! zice mam’ mare.

– E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Mița.

Pe când Goe își mănâncă afară ciucalata, cocoanele se dau în vorbă de una, de alta… Trenul aleargă acuma de spre Crivina către Periș.

– Ia mai vezi ce face băiatul afară, mamițo! zice mamița către mam’ mare.

Mam’ mare se ridică bătrânește și se duce în coridor:

– Goe! puișorule! Goe! Goe!

Goe nicăieri.

– Vai de mine! țipă cucoana! Nu-i băiatul! Unde e băiatul!… s-a prăpădit băiatul!

Și toate cucoanele sar…

– A căzut din tren băiatul! Țațo, mor!

Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în ușa compartimentului unde nu intră decât o persoană.

– Goe! maică! acolo ești?

– Da.

– Aide! zice mam’ mare, ieși odată! ne-ai speriat.

– Nu pot! zbiară Goe dinăuntru.

– De ce?… te doare la inimă?

– Nu! nu pot…

– E încuiat! zice mam’ mare, vrând să deschidă pe dinafară.

– Nu pot deschide! zbiară Goe desperat.

– Vai de mine! îi vine rău băiatului înăuntru!

În sfârșit, iacătă conductorul cu biletul: primește paralele și liberează pe captiv, pe care toate trei cocoanele îl sărută dulce, ca și cum l-ar revedea după o îndelungată absență. Și mam’ mare se hotărăște să stea în coridor, pe un geamantan străin, să păzească pe Goe, să nu se mai întâmple ceva puișorului. Puișorul vede o linie de metal în colțul coridorului, care are la capătul de sus o mașină cu mâner. Se suie-n picioare pe geamantan, pune mâna pe mânerul mașinii și începe să-l tragă.

– Șezi binișor, puișorule! să nu strici ceva! zice mam’ mare…

Trenul își urmează drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, deodată s-aude un șuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, și trenul se oprește pe loc, producând o zguduitură puternică.

–Ce e? ce e?… Toți pasagerii sar înspăimântați la ferestre, la uși, pe scări…

– Goe! puișorule! Goe! strigă tanti Mița și se repede afară din compartiment.

Goe este în coridor… De ce s-a oprit trenul?

Cineva, nu se știe din ce vagon, a tras semnalul de alarmă. Din ce vagon?… Asta e ușor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decât rupându-se ața înnodată și cu nodul plumbuit. Personalul trenului umblă forfota, examinând roatele tamponate cu toată presiunea, așa de tamponate că-i trebuie vreo zece minute mecanicului să-și încarce iar pompa de aer comprimat și să poată urni trenul din loc. În toată vremea asta, conductorii și șeful trenului aleargă din vagon în vagon și cercetează aparatele semnalelor de alarmă.

Cine poate ghici în ce vagon era ruptă ața plumbuită și răsturnată manivela? Ciudat! tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri pălăria marinerului! Cine? cine a tras manivela? Mam’ mare doarme în fundul cupeului cu puișorul în brațe. Nu se poate ști cine a tras manivela.

Trenul se pornește în sfârșit, și ajunge în București cu o întârziere de câteva minute. Toată lumea coboară. Mam’ mare așază frumușel beretul lui Goe, îl scuipă pe puișor să nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare nasul și-l sărută dulce.

Apoi cocoanele se suie cu puișorul în trăsură și pornesc în oraș:

– La bulivar, birjar! la bulivar!…

Posted in Arcaluigoeologie | 20 Comments »

Să dea benga

Posted by Arca lui Goe pe martie 23, 2020

Pe Arca lui Goe s-au jucat multe piese de teatru, spectacole de operă si operetă (în general opere de trei parale oferite gratis la lume), s-au pus in scena (pe punte) spectacole de circ si de bâlci, comedii, dramolete (pentru fete), tragi-comedii (cu specific mioritic si universal), mă rog toată gama, inclusiv balade, ode, muzică si muzicuță, ce vrei si ce nu vrei, prostii, nimicuri, chestii, socoteli, șușoteli, toate numai bune pentru gura-cască, pentru lume, târgoveți, popor, observatori si/sau alți petrecători. Toate s-au jucat cu casa închisă, întrucât bilete n-am vândut, neavând cui, spectatori si martori fiind chiar actorii  (cabotini) fără simbrie, in frunte cu dl.Goe (al doilea), care au acceptat tacit să se spargă (mutual) în figuri, ludice, dar în serios, unul pe altul sau in combinări de n luate câte ţ. Fără preconcepții, fără cerere si ofertă, fără așteptări si fără speranțe, totul spontan si improvizat, succes garantat, gen ce-am avut si ce-am pierdut, caprele tot șapte sunt, azi aici, mâine-n Focșani, Pașcani, Tecuci si te culci. Important este ca noi, actorii-spectatori, aflați in căutarea si așteptătoarea unui autor (God-ot) si/sau a unui eveniment major (Potop, Apoca-lipsa, Judecata de (din)apoi, orice si-n zadar) ne-am simțit in medie bine spre excepțional, as zice, ceea ce este, nu-i așa?, esențialmente esențial. Ar fi de amintit, in aceasta introducere recapitulativă două lucruri semnificative.

(a)    Ceea ce au avut in comun absolut toate reprezentațiile de pe Arca a fost fondul sonor, ilustrația si tema muzicală, derulată in background (radiația cosmică de fond), repetată si reluată obsesiv până la uitare de sine si ne (mai) băgare de seama, in ciuda acordurilor sale ample, dar pe care, cu o oarecare atenție si concentrare, cunoscătorii binevoitori ar putea-o identifica relativ ușor: Simfonia Ratării (in sub-sol bemol si surdina) – autor anonim, colectiv si clandestin.  

(b)    O alta nota comuna a jongleriilor ludice pro-puse pe (b)Arca a fost încercarea de a nu cânta in cor si in strună, de a evita pe cat posibil temele propuse insistent, insolent, obsesiv si compulsiv, taman la (apro)pont si la țanc de către mass-media oficială pe post de marote, mascote si evenimentul zilei cu tâlc. Noi am încercat sa ne vedem de ale noastre (oile noastre, caprele, pisicile, fauna, zoologia) si sa lăsăm deoparte flora pe seama botaniștilor consacrați (duium), in punctele de inflexiune si maximă popularitate a unor subiecte luate in dezbaterea generală, a tuturor si pretutindeni, imediat si-n permanență.

Poate ca la prima vedere nu este sesizabilă relația de co-relație armonică între cele doua note comune ale petrecerilor organizate pe Arca lui Goe, dar, cei care au un oarecare spirit de orientare, de observație, precum si minime abilitați de analiză si sinteză vor putea remarca retroactiv si retrospectiv congruența (deonto)logica dintre (a) si (b). Ce? Nu e clar? Prin urmare, in acord cu filozofia a-b, normal ar fi sa nu consacram niciun „topic” postat pe Arca lui Goe, pandemiei cu Corona virus si crizei aferente, atâta vreme cat acest subiect este fierbinte (pe buzele si-n mințile tuturor), caci ar fi o risipa inutila de vorbe-n-vânt, care ar distorsiona păgubos armonia interioara a Simfoniei Ratării in versiunea ei originala (arcagoeologică), derulata-n fundal. O auzi? O simți? Tu, prea-cinstit cititor citit si prea-unic al Arcei lui Goe. Te cuprinde? Așadar normal ar fi sa introducem evenimentul global de sub emblema „pandemia cu corona virus”, in circuitul nimicului de pe Arca lui Goe, abia mai târziu, când acesta se va fi încheiat si va fi ieșit din atenția celorlalți vorbitori fără rost de pe planeta de pământ. Ceea ce, în principiu, vom si face. Totuși, păstrându-ne categoric in spiritul etalat in introducerea de mai sus, sărind peste cuprins, am dori sa propunem in încheiere, doua teme potențiale despre nimic, numai bune de montat in spectacole de trei parale oferite gratis la lume, pe Arca lui Goe:

(a)    Este de-a dreptul fabulos felul in care „pandemia” a devenit argumentul universal prin care fiecare pre-susținător al vreunei (oricărei) poziții, teorii, teze, concepții, pre-concepții, își găsește argumentul suprem prin care demonstrează fără tăgada tuturor si oricui ca a avut dreptate. Misticii, ecologiștii, globaliștii, anti-globaliștii, naționaliștii, conspiraționiștii, rusofili, rusofobii, occidentaliștii, anti-occidentaliștii, unioniștii-EU, anti-unioniști-EU, bigoții, ateii, toți deschid gura deodată într-un cor bizar si apoteotic si zic: „Vedeți măi c-am avut dreptate. Iată dovada.” Supra-producția de rahat ideologic a ajuns la cote inimaginabile înainte de corona-virus. Va fi distractiv sa dam cu exemple-n populație.  

(b)    Algoritmii de inteligentă artificiala ar putea găsi într-un interval de timp incredibil de scurt soluțiile optimale pentru (1) înțelegerea mecanismelor funcționarii virusului la nivel celular si a reacțiilor imunitare, (2) înțelegerea simptomatologiei, patologiei si evoluției bolii la nivelul indivizilor contaminați, (3) înțelegerea felului si a dinamicii transmiterii bolii in cadrul populațiilor, (4) înțelegerea impactului socio-economic si financiar si a măsurilor de minimizare a pagubelor de aceasta natura.  Din păcate soluțiile sunt așteptate exclusiv in mod tradițional de la „inteligenta naturala” a oamenilor: politici, de știința, de bine. De bine de rău o ducem bine.  Rezultatele vor veni lent si vor avea o calitate îndoielnică.  Onoare muncii, trăiască lupta pentru pace, corectitudinea politică si somnul rațiunii. Cu Dumnezeu înainte. Si ningă, zăpada ne-ngroape.

 

Exemple de atitudine pozitiva (asa da): Jurnal de corona IV, III

Posted in Arcaluigoeologie | 78 Comments »

Echinox echivoc

Posted by Arca lui Goe pe martie 21, 2020

10 Ani-versare.

In urma cu exact 10 ani si câteva secunde, de echinocțiu, a apărut pe (o) lume (virtuală) (b)Arca lui Goe,  manifestându-și prezenta in HUVACA printr-un Hello world, apreciat cu „like” de un sigur vizitator, având ca avatar Pieta – vizitatorul unic. Intențiile si rosturile formale, asumate, ale lansării la apă a unei asemenea ambarcațiuni, purtând un nume cu rezonante mitologice si totodată caragialești, au fost  etalate spre atenția celor interesați in expozițiunile Despre, DisclaimerDreptul la replică, iar meta-intențiile si meta-rosturile s-au revelat prin relevare ulterioara si printre rânduri, in atenția si prin co-participarea prea-cinstitului cititor citit si unic al acestei Goelete, care aniversează astăzi zece ani de semi-existenta.  10 ani, care au trecut de parca ar fi fost câteva zile. Ca orice arca si aceasta a cochetat cu ideea salvării de la pieire a unor vietăți amenințate cu extincția prin Potop. Rezultatele de până acum sunt incerte ca si Potopul însuși (…) dar de salvat au fost salvate o mulțime de detalii, depuse spre conservare si fosilizare in cala Arcei lui Goe, însă momentul actual nu este nici pe departe propice vreunui bilanț. Potopul este in curs de desfășurare si la fel operațiunile de salvare prin îm-b-arcare. Suntem in continuare de partea celor obidiți prin moderare, banare, cenzurare, repudiere, marginalizare ori alte abuzuri de acest fel, comise in HUVACA de către inși incapabili sa suporte si sa promoveze sau măcar sa tolereze libertatea de impresie, de expresie, de opinie, de gâlceava si hârjoane, precum si libertatea inalienabilă a dreptului la replică.  Si suntem in continuare in contra acestor abuzatori odioși ce se manifestă, care mai pe față, care mai subtil, care mai prostește, care mai sofisticat, încercând astfel  să-si conserve iluzii dintre cele mai hilare cu putință. La acest moment aniversar, după zece ani de călătorie prin desert, ar fi însă de zis ca s-au găsit mai mereu si alte scopuri, rosturi, interese, sensuri si non-sensuri atractive, care au făcut pe-trecerea nu doar suportabilă, ci adesea plăcută, si pe alocuri, spectaculoasa si memorabilă, precum s-a întâmplat in combaterea si slujirea Nimicului, in tentativa de reconciliere cu cuantica ori la intrarea in atingere cu ideea de Sortis Humanae ad Intelligendum Lux, Et in Arcadia Goe, dar mai ales cu ocazia întâlnirilor prilejuite pe punte cu marele si prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, care s-a manifestat mai mereu cu generozitate, impetuozitate, elan si fantezie ludică, într-o diversitate exploziva de varietăți, transformându-se continuu, pentru a reuși sa se conserve si sa rămână mereu si mereu același el însuși, salvând-se, inclusiv de la Potop, aducându-și astfel contribuția si întregind sensul întreprinderii sugestiv intitulată „Arca lui Goe”. Mulțumiri si felicitări tuturor. La mulți ani!      

P.S. Despre actualul pseudo-Potop, numai de bine. Vom re-veni cu amanunte. Prea-cinstitul la fel.  

a) Yuval Noah Harari: Pandemia de coronavirus a permis experimente sociale la scară globală

b) TACI

c)…

Posted in Arcaluigoeologie | 38 Comments »

Citeste-mi ceva de la poluri

Posted by Arca lui Goe pe martie 15, 2020

La vreme de ciuma, de carantina, izolare si anxietate, sau sau/si  la vreme de bine, de calm, de retragere in pace, de intoarcere in sine, in micro-universul casei si al familiei, nimic nu mai pare potrivit pentru a fi propus publicului virtual, in HUVACA, la gazeta de perete a arcelor (si asa) solitare. A comenta despre coronavirus si despre sfarsitul lumii (caci vorba ‘ceea, lumea nu va mai fi aceeasi) este superfluu, iar a pomeni despre altceva ar putea parea fortat, nepotrivit, o inadecvare, daca nu chiar mai rau o impietate (in gen baba care se piaptånå in timp ce planeta arde) sau poate o incercare facilå de a fenta carantina, caci, nu-i asa?, aceasta carantina nu se refera doar la amårâtul åla de virus, ci la ceva mai amplu, care impune izolare, separare, destin, si multe altele laolalta cårora, pentru ca trebuiau sa poate un nume, li s-a spus simplu si elegant Corona-virus.

Presupun insa ca niste versuri ale unui uitat poet italian ar putea sa fie acum un modus vivendi potrivit in context:

 

 

Infinitul – Giacomo Leopardi

Întotdeauna am iubit colina
aceasta solitară, gardu-acesta
ce-n mare parte-mi fură orizontul.
Dar, stând și contemplând, ating cu gândul
interminabilele spații nevăzute
și liniștea cea supraomenească
și pacea din adâncuri; că aproape
mi se-nspăimântă inima. Când vântul
foșnește printre crengi, eu infinita
tăcere o compar cu-această voce:
și-mi amintește de eternitate,
de anotimpuri pierdute și de-aceasta
prezent și viu, de sunetele sale
`n imensitate gândul mi se-neacă:
naufragiul mi-e dulce-n astă mare.

(traducere de Vasile Romanciuc)

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 34 Comments »

∞ Martie

Posted by Arca lui Goe pe martie 8, 2020


ooo
Felicitari,

la multi ani,
dragoste si fericire
tuturor vizitatoarelor Arcei,
care sunt atasate,

într-un fel sau altul,
spiritului zilei de 8 Martie.
Prin intermediul acestora transmitem
felicitarile si urarile noastre mai departe,
tuturor prezentelor de gen (frumos) din lume,
domnelor si domnisoarelor de pretutindeni,

feminine si/sau feministe deo-potriva.
La muti ani!
A
R
C
A

Posted in Arcaluigoeologie | 37 Comments »

E iarasi Martisor…

Posted by Arca lui Goe pe martie 1, 2020


Un martisor pe un låstar crescut din catargul Arcei si ganduri bune pentru toate doamnele si domnisoarele virtuale care razbat pana pe aici. poveste de martisor

Updates:
1. Bridges of opportunity or bridges that hold you back
2. Five O’clock
3. 1 Martie
4. Doua minute
5. De pe la blocuri
6. Poemagie
7. Prin anotimpuri / din raze luminoase / senin de gânduri.
8. Mihai trezeste ursii
9. Ai fost o noapte cuminte! – Ghici cine comenteaza aici.
10. Cu taxa inversa
11. Azi mi-e dor de mine!

Posted in Arcaluigoeologie | 12 Comments »

Liternautica care este (I)

Posted by Arca lui Goe pe februarie 15, 2020

Mark Twain si-a început una dintre prelegerile sale, în fata unui onorabil auditoriu, cam așa: „Shakespeare a murit. Beethoven a murit. Voltaire a murit. Toți oamenii mari au murit. Si nici eu nu mă simt prea bine”. Păstrând proporțiile în fiecare detaliu al acestei anecdote as aminti ca certocrațiile conului Dorin (Tudoran) au dispărut, blogul lui Viorel Padina e în paragina, Morar & More si-a redus dramatic dreptul la impresie, Marginalia s-a desființat, alte și alte bloguri s-au stins. Si nici Liternutica nu se simte prea bine. Ce sa aibă oare în comun aceste mici și nevinovate agore care, după o scurta perioada de relativă înflorire, au reușit sa naufragieze în penibil, în incomunicabilitate, în izolare și decrepitudine? Ceva trebuie sa fi avut în comun (in afara faptului ca l-au avut și pe dl. Goe ca martor inocent al respectivelor întâmplări). Nu trebuie să fii din tagma „cercetătorilor britanici” pentru a observa (daca stai să observi) că, pentru toți aceștia, declinul a început atunci când au ajuns (sau au fost aduși) în postura de a se considera zeii mini-agore-lor pe care le administrau, arogându-și nu doar dreptul de a decide ocazional într-o maniera discreționară cine, ce, cât, cum și când sa comenteze pe blogurile lor, limitând sau desființând pur și simplu dreptul la liber exprimare, dreptul la opinie, dreptul la replica, într-un spațiu public, ci instituind abuzul în a utiliza acest „drept” ca regula neoficială pe respectivele bloguri. Nu pretutindeni s-a ajuns abrupt, deodată, la aceste mini-tragi-comedii, și nu toți „administratorii” blogurilor respective s-au transformat peste noapte în mici dictatori devorați de mania persecuției, orbiți de apucături totalitate, neavând chiar cu toții vocație pentru așa ceva, chit ca toți (pro)veneau din același sistem totalitar comunist și cam cu aceleași sechele. Mă rog, pe unii, precum pe Viorel Abălaru din Corabia (cunoscut și ca AVP, Viorel Padina și altele) natura i-a trădat imediat. Alții însă au parcurs un drum lung până când să ajungă să se transforme din persoane și personaje rezonabile, simpatice, tolerante, în cerberi feroce care încearcă sa-și managerieze gloria locala și dreptul de a palavragi în public, instituind cenzura și bâlciul, unii chiar trăind cu convingerea că n-au de ales, că sunt în legitimă apărare, că așa trebuie sa procedeze. In tot cazul acest conflict surd intre comentatorii anonimi si a-propitarii de bloage nu dăinuie de ieri de alaltăieri ci chiar de la începutul începutului vorbirii in HUVACA (Hyperspațiul Universului Virtual al Anonimatului Clandestin si Amator), unul dintre motivele de baza ale apariției Arcei lui Goe in acest peisaj fiind tocmai observarea, consemnarea si eventual ameliorarea acestui conflict, după cum si menționam într-una dintre declarațiile de intenție, publicată in primele zile de după lansarea Arcei lui Goe, in valurile de nisip ale desertului, si de care suntem siguri ca prea-cinstitul cititor citit si unic își amintește (DREPTUL LA REPLICA). Prin urmare avem o oarecare experiență în a observarea acestui fenomen si a simptomelor sale, precum si abilitatea de a anticipa felul in care „progresează” boala (din păcate o boală incurabilă) si cum se încheie. Cu tristețe trebuie să recunoaștem că n-am reușit sa vindecăm pe nimeni de această boală, si nici n-am fost martorii vreunei vindecări miraculoase spontane sau în urma vreunui tratament. Singurele mici succese au constat în diminuarea daunelor colaterale, prin salvarea (prin imb-arcare) a unora dintre comentariile refuzate abuziv de către vreun mic zbir incapabil de a tolera libera exprimare.

De departe, cel mai dramatic si mai trist mi se pare a fi cazul conului Dorin (Tudoran) si al multiplelor sale Certocraţii care au sfârșit aproape fără excepție (…) prin a se auto-devora, auto-flagela, auto-desființa, auto-neantiza… dispărând in cele din urmă, fără urmă, in stingerea eterna. Trist, sfâșietor de trist. Despre acest ne-caz va fi vorba in episodul viitor, înainte de a propune o dare de seama in gol (n.b. lb. eng. In con-text) despre ne-cazul pigmeilor liter-nautici, ne-caz ce se afla in plina desfășurare.

P.S. Pentru cei care vor sa se familiarizeze in avans cu datele ne-cazului panglicarilor liternautici (Liternautica-ca-Gaşcă, o comedie in sine) le recomandam sa vizioneze locul cu pricina (asta in cazul in care nu le este blocat inclusiv accesul la vizualizare ??! 😊 ), si eventual să încerce (sic) să comenteze ceva. Bloguletul cu pricina se auto-declara cu schepsis „Revistă (online) de literatură (!) si alte mofturi” cu scopul unic de a da, cât de cât, o justificare existențială si producțiilor propuse de către unii dintre apropritari (gen Cornel Bălan, Mihai V., Cosmin Leicuța, Daniela Albu…) ale căror prozaice relatări (compuneri școlărești) nu denotă în niciun caz (vreo) literatură. Mofturi însă da, cat cuprinde. Doar ca, exclusiviști si intoleranți, d-lor nu vor si pace sa accepte si altora dreptul la moft, încercând sa acrediteze ideea ca spațiul public în care se manifesta ar fi fiind spațiu privat. Si, ca sa vedeți ca chiar au haz, ca de hilari sunt hilari, o sa redam mai jos comica lor declarație de avere:

CE ESTE LITERNAUTICA?

Într-un mediu virtual asaltat de informații de multe ori înșelătoare și de lucruri de calitate îndoielnică (n.b. vai, ah, valeu), LiterNautica recomandă o croazieră într-o lume a literaturii de calitate (n.b. hi-hi). Autorii de proză, eseu, cronică de film și carte, reportaje și altele asemenea sunt bineveniți la bord. Există o singură condiție: să scrie bine. (n.b. ca Cornel Bălan, de ex). erată: ...asemenea sunt bineveniți la bord. Există o singură condiție: să scrie de bine…

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 67 Comments »

Eveniment de 13 Februarie

Posted by Arca lui Goe pe februarie 13, 2020


Printr-o stranie si minunata coincidenta (!?) astazi 13 Februarie, de ziua universala a culturii romane (cel putin din perspectiva arcagoeologica, dupa cum a fost explicitat AICI si si aici) se intampla ca Arca lui Goe sa devina ea insasi universala (ma rog, planetara, dar asa vine vorba). Astazi 13 Februarie 2020 am primit in sfarsit (!) vizite de pe ultimul continent al Terrei, singurul care pana acum nu contribuise cu vizitatori pe Arca lui Goe: Antartica. Avem 7 pinguini la bord, intregind astfel lista continentelor care si-au trimis emisari in HUVACA, taman la Pont.

Asteptam vizite de pe Luna, de pe Marte, si de mai departe… de din ce in ce mai departe. 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 23 Comments »

Arca lui Nole (II)

Posted by Arca lui Goe pe februarie 8, 2020

Arca nu este o ambarcațiune de transport. Nu are nici motor, nici pânze, nici vâsle, nici sisteme de navigație. Are cel mult ancoră.  Arca nu este făcută să te ducă undeva, niciunde, oriunde, ci tocmai invers, este făcută să te men-țină pe loc, prin simplă plutire, într-o lume prea schimbătoare, să te conserve pe tine împreună cu lucrurile valoroase pe care le ai în păstrare, pe durata Potopului, în așteptarea unor vremuri mai bune, mai normale, mai stabile. Arca este un mijloc de hibernare și pe-trecere pr-intr-o strâmtoare. De obicei Potopul nu tine mult. Mult ține pregătirea pentru Potop. Construirea arcei și așteptarea potopului, durează mai mereu aproape o veșnicie, o viață întreagă, ce mai tura-vura. Este – deci – important cum îți organizezi viața câtă vreme esti în șantier pentru construcția și păstrarea Arcei în stare de funcționare. Daca ești băiat deștept, construiești Arca direct pe Ararat. Daca știi unde este Araratul. Trebuie să fi gospodar (arhitect, inginer, contabil, designer… etc) dar și diplomat și mediator, mai ales când încep să-ti sosească inter-locutori pasageri pe arcă.  Unii în trecere, alții in petrecere, unii in vizită, alții din întamplare, unii cu gând să stea, alții cu gând de ducă, unii să fure, alții să-ti dea (mai ales sfaturi), alții să prade. Viața ca o pradă. Unii pașnici, alții puși pe harță, scandal, desfrâu. Mă rog, pe Arca la fel ca-n Lume. Nu poți sa te aștepți ca cineva, vreunul dintre presupușii pasagerii, vizitatori provizorii și adesea clandestini, ori din echipaj, ori dintre lucrătorii cu ziua, cu noaptea, cu ora, cu clipa, meșteri mari, calfe și zidari (salahorii) să priceapă ce-i cu Arca ta, care-i mersul, care-i taina. Nu te apuca să le explici de-spre nu știu ce potop care o sa vina, eventual,  cândva, într-un viitor… imemorabil, și pentru care te-ai apucat tu, încă din zorii existenței, să-ti faci la munte coteț plutitor. Vezi-ți de treabă. Nu merită. Nu te vor crede, vor râde de tine și te vor sabota, așa la mișto sau pentru orice eventualitate. Spune-le că este un simplu hotel cu ziua, pe vârful Omu. In rest nu spera și nu ai teamă. Arca nu este o ambarcațiune de transport. Nu are nici motor, nici pânze, nici vâsle, nici sisteme de navigație. Are cel mult ancora.  Arca nu este făcută să te ducă undeva, niciunde, oriunde ci tocmai invers, este făcută să te men-țină pe loc, prin simplă plutire, într-o lume și așa prea schimbătoare… bla, bla, bla, etc.

(p.s. Arca lui Goe este o Goeletă, nu o arca sadea, a lui Nole însă…)

Melbourne – Ararat – duminica 2 februarie 2020, antediluvian. Finala dintre Novak Djokovic si Dominic Thiem s-a terminat. S-au încheiat si festivitățile de decernare a premiilor si a trofeului. Spectatorii din tribune si din lume se ridica si pleacă, ducându-se care-încotro, spre casele lor. Ieșit din atenția publicului dl. Nole, îmbrăcat in pantaloni scurți, se îndreptă prin labirintul culoarelor interioare ale arenei, către vestiare. Are in buzunarul pantalonilor scurți un cec cu vreo câteva milioane de dolari, iar in mana are un bol cu lapte si cereale din care mănâncă cu pofta, cu lingura, din mers. Este însoțit de o mătușică simpatică, probabil cea care i-a oferit cerealele cu lapte, iar la câțiva pași in spate, si de un trepăduș sobru si elegant, îmbrăcat in costum, la patru ace, care, plin de importantă, cară trofeul câștigat de dl.Nole. Un reporter vrea sa-l întrebe ceva, lucruri importante, pe campion. Tenismenul nu se oprește nici din mers, nici din mâncat, declarând senin că este flămând. Reporterul si cameramanul merg în fata lui de-a îndărătelea pentru a putea continua conversația cu dl.Nole. Vor sa știe care este semnificația (sensul) câștigării acestui al 17-lea turneu de grand șlam. Dl. Nole pare încurcat de întrebare. Continua sa înfulece cereale cu lapte, utilizând cu o oarecare îndemnare lingura din dotare, si zice ca n-a avut timp sa se gândească la asta, ca-i e foame, si ca vrea sa se gândească la soție si la copii, pe care nu i-a mai văzut de 5 săptămâni, si ca probabil o sa aibă timp sa se gândească după ce se întoarce acasă si-si revede familia, sau, zice după un moment de gândire, poate ca semnificația nu poate fi înțeleasa acum, ci abia mai târziu, mult mai târziu, după ce-si va fi încheiat cariera sportiva, ajungând prin urmare cu Arca sa (tenisul) la un liman, pe muntele Ararat din Serbia (o tară mică, mică de tot, cam cât Elveția). Oare ce-o fi vrut sa zică? Aceasta-i întrebarea…    

Reporterul si cameramanul se retrag în lateral, iar dl.Nole si alaiul își continua calea. Trepădușul își abandonează pentru câteva clipe morga serioasă si zâmbind cu toată gura se întoarce către cameră ridicând trofeul in semn de victorie, in postura de campion.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 39 Comments »

Arca lui Nole

Posted by Arca lui Goe pe februarie 3, 2020

a) Novak Djokovic a învins în finala Australia Open de anul acesta (2020) reusind astfel sa-si adjudece in palmaresul turneelor de grand slam trofeul cu numarul 17 si sa re-de-vina, iarasi, (a n-a oara) numarul 1 mondial. Din cateva motive anume acest enunt nu poate fi considerat pe de-a-ntregul o stire. Mai intai pentru ca nu s-a întamplat nimic deosebit sau neasteptat. Temerea multora s-a adeverit. Iarasi acelasi perpetuu si enervant Djokovic. Veni, vidi, vici. Atat de previzibil si de plictisitor. Apoi pentru ca 17 turnee de mare slam nu e o premiera, nu e un record, nu e mare brânzå. E un numar oarecare (intamplator un numar prim). Altii au catigat mai multe, 19, 20… Mai apoi, dar nu chiar in cele din urma, pentru ca „tânårul” Dominic Thiem ar fi meritat si el (aproape sau cel putin la fel de mult, daca nu cumva chiar mai mult) sa castige acest trofeu, avand toate datele, incusiv varsta si caracterul potrivite cu un astfel de succes, pentru el si pentru generatia pe care o reprezinta. Intr-un fel ar fi meritat (pana la un punct) si dupa cum au evoluat ostilitatile in teren si dupa frumustea si eleganta jocului prestat. Djokovic a avut si noroc în cateva momente cheie pe parcursul jocului, plus apelul la fel de fel de viclenii psihologice si derutari ale adversarului (precum specularea momentelor de euforie sau de panica ale acestuia), ne mai punand la socoteala faptul ca Novak Djokovic a avut pana in finala un traseu foarte usor, neasteptat de usor, neavand de infruntat niciun adversar realmente redutabil, in timp ce Dominic Thiem a fost fortat sa joace cu scurta vreme inaintea finalei de la Melbourne alte doua finale crâncene (cea din sferturi cu Nadal si cea din semi-finala cu Zverev, ambele colosale)… Si totusi cum, ne-cum Djokovic a invins si a castigat (a opta oara la Melbourne, si garda nationala s-a desfiintat), revenind firesc si natural în pozitia de lider suprem (c-asa-i în tenis). S-a clåtinat dar nu a cazut. Nu este deloc limpede ce anume a învins Novak Djokovic, si nici care este semnificatia acestei victorii anticipata de multi, nedorita de si mai multi. O victorie care lasa loc liber pentru discutii filozofice despre sensul traiectoriei lui Novak pânå aici si de aici încolo. De e sens intr-asta. Tenisul este Arca lui Nole, ambarcatiunea cu care Djokovic infrunta Potopul, zi de zi. Potopul universal.

b) Arca lui Nole – de completat…

c) Addendum – Expedita militarå de cinci saptamani, efectuatå in anul 2020 de catre legendarul Novak Djokovic a fost una fulminantå, campania sa Australianå fiind incheiata cu succese majore pe toate liniile, consemnand revenirea pe pozitia de lider si o dominatie greu de contestat. 15 meciuri jucate, 15 victorii obtinute consecutiv, niciun meci pierdut. Doua competitii majore si doua trofee de prestigiu castigate: Cupa ATP 2020 – Campionatul modial de tenis (cu Serbia) si Turneul de grand slam Australia Open 2020 (la individual compus). O campanie în care i-a învins (iarasi) pe Federer si Nadal dar si pe Medvedev si Dominic Thiem, arsenalul de forte etalate fiind de-a dreptul impresionant, mai ales in conditiile în care de-a lungul timpului a pierdut unele dintre atuurile cu care obisnuia så-si castige bataliile (precum prospetimea fizica, elanul si motivatiile tineretii). Abilitatea lui Novak Djokovic de a se reinventa si de a-si gasi resurse mentale noi, care sa-l mentina competitiv, sunt un spectacol în sine si o lectie pentru oricine cine se confrunta cu nevoia de a se reinventa si de a se auto-motiva.

d) Detalium – Marturisesc ca m-am simtit întotdeauna conectat cumva cu Novak Djokovic, oricat de straniu si de neverosimil ar parea acest lucru, aflandu-ma mai mereu, eu însumi într-o stare mentala asemanatoare cu cea in care intuiam sau îmi imaginam ca s-ar afla el însusi. La cu totul alta scara si pe cu totul alte coordinate si dimensiuni, cand era el pe val, într-un fel eram si eu, iar cand era în reflux aveam impresia ca mi se îneaca si mie corabiile, nu doar pentru ca eram catranit (ca spectator profesionist de tenis care-si vede favoritul in declin, pierzand meciuri sau fiind huiduit copios de cåtre spectatori) ci asa mai profund, inexplicabil sau de-a dreptul inefabil. Desigur ca poate fi vorba de o simpla si naiva iluzie, o nalucire ludicå, dar totusi uneori ii anticipam rezultatele pe baza starii în care ma aflam eu însumi, stiind dinainte daca va castiga sau daca va pierde, analizandu-mi mie insumi starea si moralul fata de problemele cu care ma confruntam eu insumi (în cariera, în familie, în relatia cu publicul, cu mine însumi)… Avand în minte modelul unei astfel de relatii de entanglement cuantic între dl.Goe si dl.Nole vå puteti da seama de felul în care am perceput scena în care Djokovic a întrerupt meciul cu Raonici pentru a-si pune picaturi în ochi, în contextul în care, de vreo såptåmânå am probleme cu ochii si-mi pun picaturi. Ma rog asemanarile se opresc aici întrucat în afara unor mici batalii, noi unul n-am castigat niciun grand șlem. Dincolo de aceste conexiuni incerte si dificil de probat dar si de similitudinile destul de consistente ale modelul de interactiune „Nole versus restul lumii” cu propriul meu model de a ma pozitiona in raport cu restul universului (prietenii stiu ce si de ce), ar fi de zis ca adesea m-am inspirat din modul de a fi, de a actiona si reactiona al lui Novak Djokovic, straduindu-ma sa imprumut din consistenta si din felul lui de a refuza sa cedeze. De dragul saradei as aminti despre o mica si banala întamplare ilustrativå. Imi place sa joc baschet sau, daca nu am cu cine juca, måcar så arunc la cos. De fiecare data când ajung pe terenul de baschet am obiceiul ca la sfârsit, înainte de a pleca acasa, sa încerc så înscriu printr-o aruncare la cos de dincolo de centrul terenului. Iau mingea, må duc dincolo de linia de centru si arunc la cos. O data, de doua ori, de n-ori, de cate ori e nevoie pânå când înscriu. Nu plec acaså pânå nu-mi intra mingea în cos. De obicei din maximum 10 incercari reusesc „minunea” de a inscrie cosul asteptat aruncand de la centru terenului. Mi s-a întâmplat de vreo câteva ori så reusesc din prima. De fiecare datå când se întâmplå så nu-mi iasa figura, si uneori se întamplå så nu reusesc nici din 40 de încercari (deh, zile proaste), si sunt pe cale så abandonez, må gândesc la Novak Djokovic si stau acolo pânå înscriu. Odata m-a apucat noaptea dar tot am înscris pânå la urmå. N-am reusit sa realizez încå daca prezenta unor martori care cascå gura la cum încerc eu sa dau cos de la centru, sau deplina absenta a acestora, må stimuleazå, må inhibå sau må lasa rece. Inclin så cred cå, uneori, prezenta unor martori potriviti må ajuta så må concentrez mai bine si så reusesc så înscriu mai repede. Intr-o searå am tot incercat zadarnic så înscriu reusind så-i plictisesc pe cei câtiva martori întamplatori, care au plecat unul câte unul în treburile lor. Am ramas singur pe teren. Se înnorase si începuse så picure. De jur împrejur pustiu. Nimeni pe teren, nimeni pe stradå. Niciun pieton, nicio masinå. Am aruncat si am tot aruncat. Degeba. Singur si pustiu. Mingea nu voia si pace så intre în cos. Am fost pe aproape de multe ori, la centimetri distantå de succes. Mingea s-a jucat de cateva ori pe inel, refuzând totusi så intre. Faptul cå nu erau martori prin zonå si conditiile meteorologice precare må fåceau så mi se para mai usor så iau decizia de a ceda si de a  pleca pur si simplu acaså, prima oara fårå så fi înscris de la centru, creând astfel un precedent periculos. In fine, fie ce-o fi mi-am zis, uitand de Nole, asta e ultima aruncare si indiferent ce s-o întampla dupå asta plec si gata. M-am concentrat cât am putut de tare si am aruncat cu putere spre cos. In timp ce mingea plutea prin aer am bagat de seamå, cu coada ochiului, ca cineva care trecea cu masina pe stradå a încetinit si, intorcand capul, am bagat de seama ca pur si simplu persoana în chestie imi remarcase prezenta singulara pe teren si voia så-mi vadå aruncarea. Abia am am apucat sa-mi intorc privirea înapoi spre panou pentru a vedea mingea intrand in cos. Persoana cu masina a claxonat prelung salutându-mi reusita, demarand apoi în viteza. Nu stiu dacå aparitia în acea unicå secundå, a acelui unic spectator o fi fost sau nu o simplå coincidentå si nici dacå pentru soferul cu pricina întamplarea o fi avut sau nu vreo semnificatie anume în contextual particular al vietii lui din ziua aceea. Cine stie. Iar daca intre aceasta întamplare si cariera sportiva a lui Novak Djokovic o fi sau nu vreo legatura sau vreo atingere oarecare ramâne de discutat, Cu vreun martor virtual si intamplator. Tu ce zici? Existå sau nu existå? De ce?

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 27 Comments »

Călătorului îi şade bine cu drumul (III)

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 27, 2020

Dorul depărtărilor ce-nivinge lenea unui vis, ispita de a fi calator, explorator, cuceritor, voiajor, turist, navigator, cosmonaut, liter-naut, de a te preumbla prin locuri străine, nefamiliare, surprinzătoare, diferite, fără apăsarea niciunei responsabilități si a niciunui angajament fata de mersul si starea locurilor vizitate, tentația de a te abandona pe tine însuti necunoscutului, dincolo de limitele tale firești, îngăduindu-ti provocări care intra in atingere cu limitele instinctul tău de conservare, toate sub protecția promisului provizorat si al garantării întoarcerii, într-un final, într-un târziu, înapoi acasă, la normalitate, la matcă, la permanentă, la rutină, la responsabilitate, la plictis, la starea de dinainte de călătorie, toate acestea sunt înscrise in codul genetic al aproape oricărui homo sapiens. Dorul de duca, in permanent conflict cu inerția, cu lenea, cu sedentarismul, cu dorința unui “dolce far niente” (alte ispite, in alte gânduri si dimensiuni al ființei), este cel care ne învinge câteodată, smulgându-ne din mocirla cotidianului, lăsându-ne sa realizam mai întâi că da, toate drumurile duc la Roma, iar apoi că da, atunci când ești la Roma faci ca Roma, având speranța, convingerea, că este natural ca ceea ce se întâmplă în Vegas să rămână in Vegas. Lasciate ogni speranza. Căci ce-i drept e drept, toate drumurile duc la Roma, dar totuși, plecând de acasă, ajungem întotdeauna în Vegas. Călătorului îi sade bine cu drumul… Mie (însă) dați-mi strada-ngustă, unde gustă omul viața mai din plin… la urma urmei în fiecare Vegas se găsește întotdeauna măcar câte o străduță din asta cochetă unde i se poate aminti omului, din senin, că trebuie să guste viața mai din plin. Chiar si la Barcelona. Măcar din când în când. Daca s-ar putea. Așadar avem intenția unui plan de vacantă. Cum procedam? Uite cum: Stăm pe verandă si-l buchisim. Îl întoarcem pe toate fetele. Stabilim locul, data, itinerariul, evenimentele… îl imaginam aievea, de fir a par… si gata. E ca si când am fost. Deja. In Tailanda, la Bora-Bora, la Yokohama, la Aspen, la Capul bunei speranțe, oriunde. Când vine timpul de vacantă mergem câteva zile la Neptun sau la Vatra Dornei. Si gata. Ei, nu te speria. Nu te descuraja. Nu te deprima. Am glumit. Tu poți calatori. Călătorește. Ce te oprește? Poti practica jocul de-a vacanta la steaua fără nume…. Noi ne-am oprit aici cu proza, (doar cu proza, nu si cu visarea) in mijlocul lui nicăieri, lăsându-te, prea-cinstite, ca de obicei, în suspansul lui va urma. Caci da, va urma. Proză. Îndoială. Suspans. Până atunci însă as anunța o colectă: Așteptam sugestii trăsnite pentru destinații de vacantă (care sa nu sune a “vizita la cuibul ciorii”)… Cea mai tranzită va primi recompense.

***

Instantaneu dintr-o calatorie cu dus-intors intr-un cartier marginas al spatiului virtual, neluminat nici macar de lampe gazoase:

Se pare ca „domnii” de la Inter-nautica au inchis completamente comentariile tuturor vizitatorilor, singurii care mai pot posta fiind ei insisi, „scriitorii” casei, care se indeletnicesc cu bla-bla-uri si batai reciproce pe umar. Sunt monumentali si dulci acesti bravi aparatori a dreptului de a interzice total libertatea de expresie si de opinie, cu scopul unic de a se asigura ca nu razbat comentarii care sa le strice confortul sporit pe care si l-au construt cu atata migala. Confortul de a vorbi singuri in public.

Exemplu: Am incercat in zadar sa postez un banal si nevinovat comentariu in subsolul uneia dintre prozele publicate pe Inter-nautica (aceasta de aici: Nevinovat – de Adrian Scriminț). Redau mai jos mesajul cenzurat abuziv de „moderatorul” liter-nautic.

Marturisesc ca astept cu ingenua nerabdare continuarea „Nevinovat”-ului, vinovat pentru asta fiind balerinul, si nimeni altcineva. Gasesc de-a dreptul captivant dansul tematic care incearca sa redea calatoria initiatica a nevinovatului erou catre punctul culminant, interesanta fiind insa si netezirea, parca premeditata, a traseului parcurs catre asteptatul apogeu, care sa atenueze probabila prabusire (rostogol) a personajului, inapoi la vale, pana in punctul de plecare pe aceasta Golgota, intru finalizarea voiajului dinspre nimic spre nicaieri si inapoi. Ii tin pumnii balerinului in speranta ca va gasi, daca nu va fi gasit deja, pasii potriviti catre validarea concluziei din titlul telenovelei, intr-o maniera fireasca, naturala, credibila si care sa asigure asteptata sfericitate a povestii inchisa in aceasta schita.

Incurajez pe oricine crede ca are ceva de spus despre textul lui Adrian Scriminț sa incerce sa comenteze, liber, pe liter-nautica. Cel mai probabil indraznetul va avea o surpriza neplacuta la intalnirea cu cerberii cercului inchis (aka Cornel Balan si celalalt z(m)eu – am uitat cum il cheama).

Posted in Arcaluigoeologie | 45 Comments »

Călătorului îi şade bine cu drumul (II)

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 8, 2020

Inainte de a ne consuma (sau reprima) dorul de duca (wanderlust, fernweh, bougeotte) in vreo proza scurta, as adauga o halta in terminologie, pentru nuantare, sonoritate si sugestie.

CĂLĂTORIE. Subst. Călătorie, drum, deplasare, voiaj, excursie, turneu, expediție, ascensiune; drumeție, călătorie pe jos; croazieră, periplu (livr.); colindat, colind, pribegie, peregrinare, peregrinație (rar), peregrinaj (înv.), pelerinaj, hagialîc (înv.); circumvagație, odisee. Turism. Drum, cale, drumeag, potecă; rută, itinerar, cursă. Călător, drumeț, drumaș (înv. și reg.), voiajor, excursionist, turist, globe-trotter, colindător (fig.), hoinar, pribeag, pelerin (rar), peregrin (înv.), hagiu (înv.). Dromomanie (rar). Adj. De călătorie, de drum, de voiaj, turistic, voiajor, itinerant; plimbăreț, umblăreț (fam., depr. sau ir.), călător; umblat în (prin) lume, călătorit, voiajat. Vb. A călători, a drumeți, a umbla, a circula, a voiaja, a face o excursie, a pleca în excursie; a colinda, a curma (a alerga) pămîntul, a pribegi, a colinda lumea, a vîntura mări și țări, a peregrina, a hoinări, a vagabonda, a cutreiera, a umbla mult, a umbla cu opinci de fier, a fi mereu pe drumuri, a drumui (rar), a lua lumea de-a lungul (și de-a latul), a da ocol țării. A porni la drum, a o lua din loc, a merge în pelerinaj, a se duce (a pleca) în deplasare, a se deplasa, a-și lua calea (în picioare), a se așterne drumului, a se tot duce. V. aeronavă, ambarcație, automobil, căruță, direcție, drum, hoinăreală, întoarcere, mișcare, plecare, trăsură, tren.

CĂLĂTORII (literatură de călătorie) Sub forma jurnalului de bord sau a memorialului de călătorie și chiar aceea a narării călătoriei-aventură sau a descrierii cadrului exotic, călătoriile au procurat un bogat material pentru proza memorialistică (v. memorialistica). Văzute și apreciate în primul rînd ca documente geografice, etnografice, sociale, aceste scrieri antrenează în schimb experiențe variate ale omului și chiar fantezia, orientîndu-se astfel din ce în ce mai mult spre literatură. În jurul călătoriilor s-a creat o întreagă literatură cu trăsături proprii. Sub orice formă s-ar prezenta, literatura de călătorie tinde în primul rînd să informeze, dar nici reacțiile emoționale sau picturalul descrierilor nu lipsesc din astfel de scrieri. Astfel, în Relatare cu privire la cea dintîi călătorie în jurul lumii de Pigafetta; cronicarul lui Magellan, pe lîngă consemnarea expediției, pe lîngă relatări despre ținuturi geografice, prezintă și tendințe vizibile de trecere la narațiune, apropiindu-se foarte mult de literatură. Jurnalul lui Nansen, pe lîngă notarea precisă a peisajului încremenit al ținuturilor polare, impresionează prin acel fior al aventurii, făcîndu-i pe cititori participanți imaginari ai explorărilor sale. Jules Verne, în scrierile sale atît de cunoscute, informează pe cititor prin nararea călătoriilor pe coordonate geografice precise, dar îl și emoționează prin anticipațiile sale îndrăznețe, care au prefigurat dezvoltarea tehnicii ulterioare, moderne. Și în literatura noastră s-a cultivat proza de călătorie începînd cu Dinicu Golescu (Însemnare a călătoriei mele), Ion Codru Dragușanu (Pelegrinul transilvan), apoi cu Gr. Alexandrescu (Memorial de călătorie). Mai recente și intrate în patrimoniul literaturii noastre clasice sînt: Jurnal de bord de Jean Bart și Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaș, scrise cu intenția și mijloacele implicate de literatura artistică. În evoluția ei, proza de călătorie a stabilit în diferite modalități contactul cu literatura, fecundînd romanul exotic și proza științifico-fantaslică.

călătorie, călătorii s. f. (tox.) stare de euforie indusă de consumul de droguri.

Sa nu uitam nici de Guliver, de Robison Crusoe, de Marco Polo, de Columb, Magellan, Vasco da Game, de Anton Lupan si de echipajul goeletei Speranta, de Ocolul Pamantului in 80 de zile, de 5 saptamani in balon, de Doi ani de vacanta, de Calatorie in centrul Pamantului, de La Pamant la Luna, de Insula zburatoare, de 20 de mii de leghe sub mari, de Viata lui Pi, de Emil Racovita, de Charles Darwin, de Roald Amundsen, Neil Armstrong, de Antal  (un celibatar in lumea larga), de Arca lui Noe si de altii asemenea lor…  Asta inca inainte de a purcede la fapte, in realitate, in memorie, in imaginatie, oriunde, cu bagajele facute, gata de drum, spre alte zari de soare pline, atrasi magnetic de dorul departarilor…

Călătoriile încep de unde suntem. Totul începe de unde suntem. Si suntem acolo unde trebuie să fim. Drumul vieții se răsucește și se întoarce și niciodata două drumuri nu sunt aceleași. Cu toate acestea, lecțiile primite si invataturile provin din călătorie, nu din destinație.

***

Ca sa fiu încă și mai articulat: Călătorului îi sade bine cu drumul, nu cu destinația… De ex. drumul către fericire. Sau către nefericire. Drum să fie. Pe urma, indiferent de destinația atinsă (sau ratată, nu contează), important este să ne întoarcem acasă. Acasă. Și tot așa, altă destinație, alt drum. Oricum în drumul către scop scopurile se schimbă, după cum se va ilustra poate mai la vale, în amonte (sic), pe firul poveștilor de nimic despre potriveala dintre călător și drum. Uite până și Arca lui Goe, deși stă de aproape 10 ani ancorată la dana de nisip (pe o dună) scufundându-se lent (cvasi-infinitezimal) în țărâna primordială (din care a fost făcut omul, făcător de Dumnezeu), totuși călătorește, străbătând, în mod misterios, distanțe apreciabile, uluitoare. Aproape că a făcut înconjurul lumii. Al lumii, nu al Pământului. Periplu, nu glumă. Mă rog, n-am ajuns încă la nicio destinație, ceea ce înseamnă că mai are de rătăcit, până să se întoarcă acasă. (Probabil că întoarcerea acasă se va face pe o scurtătura, căci e plin universul de găuri de vierme, mișună).

***

Un vajnic amator de calatorii si jurnale de calatorie este (printre altii) si prietenul nostru dusmånos Tiberiu Orasanu. Zbor spre Canada este cel mai recent exemplu de calatorie tiberiana, unde domnia sa ilustreaza inca o data preferinta categorica pe care o are pentru vizitele exclusiv la oras, in dauna vizitelor la tara. Nu conteaza la ce tara. Poate fi si tara natala, in privinta careia domnia sa declara ca a rămas, în sfîrșit, fără iluzii. În sfîrșit! In subsidiar le ureaza tuturor diasporenilor din lume un trai fericit, inclusiv acelora care mai au nostalgii după locurile natale. Ceea ce si noi le dorim. 🙂 Mi-ar placea sa aud opinia d-lui Tiberiu Orasanu despre ideea filozofica de (im)posibilitatea a calatoriilor, a autenticelor calatorii prin absolut, dar mi-e teama ca nu cumva se bage pe fir dl. Iosif Greblea, un expert in materie de transcendenta si atemporalitate (acustica). Cum ne-o fi norocul.

n.b. dl. Tiberiu Orasanu este un fost pasager clandestin al Arcei lui Goe, auto-evacutat in urma unui conflict spontan cu un alt astfel de pasager (recte dl. Neamtu Tiganu). Nuanta realmente dusmanoasa ce s-a adugat spontan indiscutabilei noastre prietenii virtuale, a aparut in lume cu ocazia unor discutii libere despre libertatea de exprimare, prilejuita de asasinatele islamistilor in redactia caricaturistilor de la Charlie Hebdo, domnia sa sustinand ca criminalii au avut anumite circumstante atenuante si ca „primii care au inceput” cu agresiunile au fost chiar caricaturistii. Dl.Goe (sfatuit si incurajat de noi insine) a sustinut viceversa, motiv pentru care dl.Tiberiu Orasanu, neplacandu-i o asemenea opinie contrara, a decis liber si unilateral sa ne scoata din blogroll, sa ne baneze, sa ne cenzureze si sa ne interzica formal, noua, dreptul de iscalitura pe blogul såu si totodata pe al sau pe Arca lui Goe. Prin urmare am murit si ne-a impacat, ramnand prieteni (de nuanta dusmanoasa). Nu i-am purtat pica (ca nici n-aveam de ce) si nici de grija nu i-am purtat. Speram ca o duce bine cu calatoriile si ne-ar placea sa-l mai vedem activand in universul virtual, fie cu articole, fie cu comentarii. Inclusiv pe Arca lui Goe, chit ca anumite prezente l-ar putea inhiba si intimida.

***

Posted in Arcaluigoeologie | 115 Comments »

Călătorului îi şade bine cu drumul

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 4, 2020

 

Aici urmează să facem apologia călătoriilor (inițiatice, ca mod de viață și de moarte), pentru a demonstra, în cele din urmă, că adevăratele călătorii sunt de fapt imposibile, cu totul și cu totul imposibile, și deci inexistente, și că prin urmare, acest topic se referă (se va fi referind), în mod particular, la nimic, pe linia generală a prozelor scurte de pe Arca lui Goe, ancorate iremediabil în clipa stării pe loc (cu mâine zilele-ti adaugi, cu ieri viața ta o scazi, dar ai cu toate astea-n față, de-a pururi ziua cea de azi)… Inconsistenta ontologică a noțiunii de timp se tran-sferă, prin tranzitivitate, și noțiunii de călătorie. Fiind (simultan ?!) nicăieri și pretutindeni, blocați inexorabil in acest univers eminamente atemporal și ireversibil, suntem în imposibilitatea de a întreprinde vreo călătorie, în afara celor imaginare, de la punctul/nodul A pana la punctul/nodul B, frumusețea – unicul scop/sens al unor astfel de (pseudo)calatorii – depinzând exclusiv de abilitatea noastră de a însăila un context potrivit, ca fundal al stării noastre pe loc. Contez pe ajutorul martorilor cărora li se acorda din oficiu prezumția de nevinovăție, talent și imaginație. Pentru „moment” am rezervat „spațiu”-timp cat cuprinde, in acest scop. (probabil ca va urma).

inainte de „va urma” sa luam (si sa dam) un exemplu simplu de calatorie…. Si ce altceva ar putea fi mai potrivit decat o drumetie in padurea fara rost…

 

Posted in Arcaluigoeologie | 43 Comments »

2020 – La multi ani !

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 31, 2019

Posted in Arcaluigoeologie | 9 Comments »

Quetzalcoatl

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 30, 2019

“Sunt asa de destept incat uneori spun lucruri din care nu reusesc sa inteleg nimic.” Oscar Wilde, The Happy Prince and Other Stories

“I’m selfish, impatient and a little insecure. I make mistakes, I am out of control and at times hard to handle. But if you can’t handle me at my worst, then you sure as hell don’t deserve me at my best.” Marilyn Monroe

„Sunt egoista, lipsita de rabdare, nesigura pe mine. Fac tâmpenii, imi pierd controlul si sunt foarte dificila ca persoana. Dar daca nu esti in satre sa ma accepti in momentele mele proaste, e al dracului de clar ca nu ma meriti in momentele cand sunt in cea mai buna varianta a mea.” – Romica Puceanu

„Vom accepta iubirea pe care credem că o merităm.”– Stephen Chbosky, The Perks of Being a Wallflower.


Quetzalcoatl – sarpele cu pene, zeul aztec al vântului, aerului și învățării, poartă în jurul gâtului „pieptarul de vânt” ehecailacocozcatl, „bijuteria vântului rasucit în spirală” realizată dintr-o cochilie.

Posted in Arcaluigoeologie | 4 Comments »

Crăciun Fericit

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 24, 2019

Ekeresimesi oma – Merry Christmas – Joyeux noël – Buon natale – Frohe weihnachten – Feliz navidad – メリークリスマス –

Feliz natal – Boldog karácsonyt – Счастливого Рождества – 聖誕快樂 – Сретан Божић – З Різдвом Христовим –

Весела Коледа – Gaja KristnaskoVrolijk kerstfeestक्रिसमस की शुभकामनाएँΚαλά ΧριστούγενναՍուրբ Ծնունդ

Sretan BožićMutlu Noeller  חג שמח – عيد ميلاد سعيدکریسمس مبارک

Posted in Arcaluigoeologie | 10 Comments »

22 Decembrie – Salutari de pe Arca lui Goe

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 22, 2019


Orice Dumnezeu privit din afara si nu dinauntru nu este un Dumnezeu.” (Sorin Cerin, Dumnezeu si Destin)

Posted in Arcaluigoeologie | 8 Comments »

O brazi frumoși…II, III, IV, etc

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 20, 2019

II, III, IV, etc. Intr-un an m-am apucat sa impdobesc bradul ajutat de cineva. Treaba migăloasă si consumatoare de timp. Timp spre ce meleaguri grabit alergi?... S-a facut tarziu si cineva a plecat acasa, iar bradul a ramas impodobit doar pe jumatate, restul globuletelor pastrandu-se provocator, la vedere, in alveole, in cutie, pe masina de cusut din vecinantatea bradului. O postura artistica cu trend post-modernist care denota, ca sa zic asa, o neglijentă studiată („rational-sentimentalå” ca sa fiu si mai explicit in spiritul adevarului). Si asa a si ramas acel bradut, pana spre Paste, cand a fost expediat in neantul ghenei, aratând ca o ghera, (tacâm de pui) căci niciun ac nu-si mai pastrase pe scheletul maroniu. Macar a fost usor de despodobit. Alta data era sa patesc si mai rau si sa rămân (care va sa zica, ma intelegi, eu si familia mea) fara brad de tot. Cazuse pe mine responsabilitatea sa caut si sa cumpar moliftul de Craciun. Dupa cateva incursiuni facute in zile diferite, prin piete si aprozare in care n-am vazut chiar nimic demn de pretentiile mele absurde… am intrat intr-un soi de letargie si uitare, fiind pe atunci, ca si pe acuma, si ca-ntotdeauna, un maestru al amânărilor până-n ultima clipa, si am neglijat sa actionez activ intru indeplinurea intocmai si la timp a sarcinii achizitionarii unui brad, pom, pin, molid, ceva acolo, conifer sa fie, asa că m-am trezit taman in penultima zi, intr-o joi spre seara, de dinaintea ajunului. Cand am realizat mi-a cazut cerul in cap. Am fugit de acasa (precum dorul lui Tudor Gheorghe), cam dezbracat, cu un fular la gat, direct in piata, sa iau brad, brad, brad. Dau un regat pentru un brad… Bine, eu n-aveam regat, dar nici ei nu mai aveau brazi in piata, ci doar niste vreascuri cu pretentii de brad… Si atunci… ei bine atunci…

Chestia este ca acum ma grabesc teribil presat de o alta sarcina amânată până in ultima clipa, si trebuie sa plec, dar promit să mă întorc si să vă supun ce s-a întamplat mai departe in povestea cu brazi… Tineti aproape… (care cum)… (Nu ma deranjeaza să postati sugestii despre cum ar trebui continuata proza scurtă)…

Gata… M-am intors. Asa, sa revenim, sau mai bine zis sa ne intoarcem, in trecut, la momentul aproape culminant al micii intamplari cu bradul (lipsa) de Craciun. Dupa ce am incercat in zadar, in piata, cateva aranjamente lucrative prin combinarea a cate doi-trei braduti rebutati intru obtinerea cat de cat a unui pom de Craciun, am renuntat la idee si la tramvai pornind prin noapte (se intunecase deja) inapoi spre casa pe jos, ca sa am timp de gandire pentru a inventa o poveste credibila prin care urma sa justific absenta bradului din peisajul Craciunului din acel an, de parca eu as fi fost vreun Emil Zola sau vreun Hemingway ca sa povestesc cum am pescuit marlinul urias si cum mi l-au mancat rechinii pana sa vin cu el la mal. Dar, intrucat pe vremea aia nu eram prozator ci poet (ca si tine si eu m-am nascut poet si abia ulterior am devenit prozator prin depreciere, prin degradare entropica, pierzandu-mi ritmul, rima, etc, dar hai sa nu dam in depresia sarbatorilor inainte de vreme), nu-mi venea in minte nicio idee de proza scurta pe tema data. Si atunci, sub licårul calm si ispititor al steleror am avut totusi (eu ca poet, ma stii) un moment de inspiratiune divina. Mi-am amintit ca in apropierea bazei sportive de la institut (unde obisnuiam sa jucam baschet) este un conifer urias si ca as putea macar sa iau o creanga din el, pe care s-o impodobesc cu globulete si s-o declar bradut. Zis si facut. M-am prezentat la locul cu pricina, unde era intuneric, liniste si pace. Ger. Vazandu-ma cu mainile goale (fara manusi, fara topoare) coniferul se uita sfidator la mine cu ochii inchisi, fosnind usor din cetina: du-te ma de-aici.  Nu, nu ma duc. Am ochit o creanga mai de la poale, marisoara, si m-am repezit la ea. Nu m-a bagat in seama. Nici eu n-am bagat de seama la prima vedere pe intuneric cam ce dimensiuni are. Am observat doar ca nici macar nu se clintea in timp ce eu ma uzmeam din toate puterile s-o smulg din trupul mama (sau tata, cine stie). Dupa lupte seculare care au durat minute bune, mainile imi inghetasera si mi se umpusera de rasina (ah, da sa curga sange de brad), iar coniferul facea miso de mine bombardandu-ma cu conuri (in cap) si cu zapada (din provizia lui de iarna), pe sub gulerul camasutei cu care eram imbracat pe sub fular… Se contura la orizont o infrangere rusinoasa. Urma sa ma prezint acasa mizerabil, rebegit, ranit in orgoliul meu de gladiator, murdar de rasina, mirosind a brad dar fara brad, adica nedemn de a obtine macar mila semenilor mei ci dimpotriva dispretul si desconsiderarea cuvenite celui care se face vinovat de stricarea protocolului si a traditiei. Craciun fara brad. Cu porc dar fara brad. (Povestea porcului despre care este vorba aici, fiinteazå de pe o falie alternativa a realitatii, pe care o s-o redau altora, alta data, poate). Din disperare mi-am amintit de Arhimede, ala care a zis „Dati-mi un punct de sprijin si voi rasturna Pamantul”. Dati-mi un brad voi muntilor, marilor. M-am retras mai spre varful crengii de conifer, mårind pârghia si am inceput mai cu spor sa fortez creanga incolo si incoace pana cand, minune, am auzit trosc si m-am trezit cu ea in brate. Miracolul de Craciun. Moralul mi s-a refacut ca prin farmec, am luat captura la spinare si am pornit-o glorios spre casa, lasandu-l pe conifer scâncind si suierandu-mi printre dinti: „ei lasa ca te mai prind eu alta data”. Nu, nu m-a mai prins (caci intre timp m-am facut baiat cuminte). Creanga pe care reusisem s-o råjghin (sau s-o rup, daca „råjghin” vi se pare cumva prea brutal sau prea obscen) s-a dovedit a fi mai voinica de cat oricare din brazii vanduti in piata, asa ca toti trecatorii stingheri cu care m-am mai intalnit pana acasa ma intrebau cu vadita invidie: De unde ati cumparat bradul? De la piata, raspundeam eu zambind… spre deruta generala.  Acasa, pe lumina am bagat de seama ca bradul meu, desi bogat si cu o forma foarte frumoasa, era cam 2D nu 3D, dar ce mai conta. L-am montat in suport, l-am pus intr-un plan paralel cu peretele asa incat privit din fata arata ca un brad adevarat, desi avea „gene” mult mai lungi decat molizii ordinari de prin casele vecinilor si l-am mai si ajustat nitel din foarfeca. Era deosebit de tot, ce så mai, de o originalitate aparte. L-am impodobit, cu globulete, cu beteala si stelute o mie, l-am admirat, l-am scuipat ca sa nu-l deochi si l-am botezat Pinochio, sperand ca o sa treaca in ochii privitorilor drept brad adevarat. Craciunul putea sa inceapa. A doua zi au venit si ai mei cu porcul de la tara (gata transat) si asa a fost sa fie si in acel an ajunul Craciunului in casa romanului. Toti care ne calcau pragul se minunau de uluitorul si neobisnuitul nostru brad de Craciun, cazand in extaz cand le spuneam ca l-am luat de la fondul plastic, comanda speciala. Celor care indrazneau sa ma intrebe cat a costat, le spuneam ca a fost atat de scump, ca mi-e si rusine sa spun cum am cazut de pacalit, dand pe el cat nu face. Lasa mai ziceau ei, ca merita, e deosebit. E ca-n occident. Pentru mine anul ala a ramas in amintire ca anul Craciunului cu creanga in loc de brad, dar pentru prieteni si cunostinte a ramas de pomina ca fiind anul in care dl.Goe si-a tras brad de la fondul plastic. Pacat ca n-am nicio poza cu el. Cu dl. Brad Pinochio… O dedicatie in amintirea lui:

 

 

Anexe: Cu exceptia unor mici, neglijabile si ignorabile alte exceptii, fara potential literar (si/sau a altora pierdute prin amintiri si prin urmare momentan inaccesibile), in rest, majoritatea celorlalte  intamplari ale mele cu Bradul de Craciun sunt simple povesti pentru copii cuninti si teferi, teribil de asemanatoare cu ale tuturor altora si din care nu vad cum as putea obtine vreo proza oricat m-as stradui. Mi-ar trebui mult prea mult talent pentru a reusi asa ceva. Geniu, pentru a crea ceva din nimic, dar n-am. Totusi as mai mentiona vreo cateva detalii doar asa de coloratura. In primul bradut de care-mi amintesc nu erau decat 8 globulete mari si 8 globulete mici, toate simple, subtiri, fragile, rotunde, sclipitoare, colorate, rosii, galbene, verzi si albastre. De fiecare data cand, inevitabil, se mai spargea cate unul dintre aceste globulete ancestrale era jale mare, chit ca erau inlocuite pe loc cu alte doua-trei din cele moderne si bengoase. Se parea cumva ca insasi copilaria se va sfarsi atunci cand toate globuletele din colectia originala se vor fi terminat de spart. Ceea ce inca nu s-a intamplat. Mai sunt vreo doua care rezista, rezista. Poate ca tocmai de aceea dl. Goe nici nu reuseste inca sa se maturizeze total, incapatanandu-se sa mai fie un pic, un pic, copil. In fine o alta intamplare cu bradul ar fi dinspre bunica mea care nu-si punea brad (ca n-apucase, la ei la tara ne pomenindu-se sa aiba lumea brazi cu globulete), dar, odata cu moda brazilor, bunica apela la un artificiu. Avea un leandru plantat intr-o caldare mare si care statea toata vara pe prispa, iar iarna intra in casa, la fereastra. D-lui devenea brad de Craciun pe care bunica il impodobea si ea cum stia. Tot era ceva. Cealalta bunica n-avea pom de Craciun dar era experta in trandafiri. Serios. Facea de Craciun cei mai gustosi si mai aromati trandafiri din lume pe care-i afuma si-i pastra apoi peste vara in galeata cu untura, intrucat nu avea nici frigider. Nici macar Fram. Si acum imi ploua in gura cand imi amintesc de trandafirii de la bunica.

Posted in Arcaluigoeologie, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 6 Comments »

O brazi frumoși…

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 16, 2019

Brăduleț, brăduț drăguț,/ Ninge peste tine / Haide, hai în casa mea / Unde-i cald și bine. / Pom de Anul Nou te fac / O, ce bucurie / Cu beteală-am să te-îmbrac /Și steluțe o mie. – Autor anonim.

A inceput numaratoarea inversa. Pazea. Vine Craciunul, vine Anul Nou, vine sf. Stefan, sf. Vasile, sf. Ion… Vin sarbatorile. Mos Nicolae a trecut deja, sf. Andrei s-a dus si el. Vin Caprele, vin Colindele, vin Stelele, Vicleiul, Plugusorul, Sorcovele… Vin magii de la rasarit. Suntem in plina Luna a Cadourilor, contamianti pana in maduva oaselor de spiritul Craciunului si al Sarbatorilor (de iarna). Vin sarmalele, caltabosii, cozonacii, soriciul. Hai sa mai sara si o ţuică fiartă. Vin cadourile, vin rudele, vin brazii. O brazi frumosi cu cetina tot verde. De Craciun se sarbatoreste nasterea Domnului, taierea porcului si taierea bradului. Cata pace, liniste si caldura sufleteasca, bucurie, armonie si poate chiar fericire in preajba bradului de Craciun frumos impodobit cu luminite, globulete, beteala si bomboane de pom. Cata gingasie si ingenuitate in clinchetul clopoteilor si al cuvintelor in voci de copil… Brăduleț, brăduț drăguț,/ Ninge peste tine / Haide, hai în casa mea / Unde-i cald și bine. / Pom de Anul Nou te fac / O, ce bucurie / Cu beteală-am să te-îmbrac /Și steluțe o mie. Ca sa ne putem bucura cu adevarat cineva mai trebuie sa si moara, din cand in cand. Poate sa si invie dupa aceea dar mai intai sa moara. Pe brad nu l-a intrebat nimeni daca vrea sa serbeze Craciunul la noi acasa unde-i cald si bine. Cata barbarie si cat cinism in aceste nevinovate traditii care glorifica bucuria oamenilor mari si mici in timp ce o fiinta vie – bradul – se stinge, se usuca si moare. Sunt si oameni (destui) care evita sa cumpere si sa-si puna brazi in casa. Nu din mila crestineasca fata de brad. Unii pentru ca-si imagineaza ca prin acest gest si-ar declara implicit atasamentul la crestinism (desi la origine nu exista nicio legatura intre una si alta), mofturi, de fapt salveaza niste banuti. Altii pentru ca vor sa salveze planeta, sa-i pastreze padurile de conifere intacte, ma rog, tundra, taigaua, dimpreuna cu oxigenul si ozonul aferente, prefera sa cumpere brazi de plastic. Ce-i drept e drept, unii astfel de „brazi” arata azi foarte bine, autentic, igenic, simplu si fara batai de cap, si unde mai pui ca pot fi refolositi de la an la an (daca ai spatiu de depozitare). Sunt nemuritori (ne fiind bio degradabili). Nasterea Domnului merge mai bine cu nemurirea. Chit ca acest gen de nemurire polueza si produce mult bioxid de carbon. In sfarsit, alegerea va apartine, gratie liberului arbitru oferit in dar de bunul Dumnezeu. Tu ce ai ales anul acesta? Nimic? Brad natural? Brad artificial? Inteligenta alegere, oricum. Vorba ceea anul acesta ce alegi: bradul sau pinul? Pinul dar sa-mi dai si cardul. Nu as vrea sa ma intelegeti gresit. Nu vreau sa stric nimanui sau cuiva anume cheful de a-si impodobi casa cu un brad de Craciun. Eu insumi, de cand ma stiu, n-am ratat in niciun an bradul de Craciun, chiar daca mai mereu au fost si peripetii, mai mari sau mai mici, precum povestea bradului din anul 1989 cand, de Craciun, s-au suprapus mai multe evenimente. De fapt aici voiam sa te aduc cu vorba, si te introduc fara veste in poveste, in proza scurta a catorva intamplari cu brazi de Craciun. Ca poate ai si tu asa ceva… Si te rog eu frumos sa nu-mi spui ca nu ai. Trebuie sa ai. La cabana Trei brazi si saua-i verde. (va urma, pe bune…) 

Ha-ha-ha (hi) – Au si aparut alte proze pe tema data, bunoara aici: Spiritul Crăciunului. Concluzii sau premise? Aceasta-i intrebarea? Raspunsul iti apartine. 🙂

Povesti cu brazi in proze scurte in dez-ordine cronologica.

I. Primul Crăciun la Paris. Pe atunci în Franța la putere era francul (leul, lira, liru) și, alături de bradul de Crăciun, erau la modă preocupările ecologiste avant la lettre, căci Acordul de la Paris nu se semnase încă. În piață se găseau pentru Crăciun și brazi cu rădăcini, în vase de plastic, despre care se presupunea că ar putea supraviețui festinului de sărbători, urmând ca apoi umanii miloși care se folosiseră de prezenta lor ambientală să-i replanteze. Undeva. Cândva. Unde or știi. Unde or vrea. Erau cam cu 25% mai scumpi decât brazii ceilalți (cei condamnați) dar merita să te menții în spiritul Crăciunului și să faci o faptă bună pentru fratele tău bradul. Oferta era atractivă și ca tacâmul să fie complet acești brazi aveau și nume personale tipărite la vedere pe etichetele agățate de ei. Am ales și noi unul pe care-l chema Pepe și l-am dus în casa noastră unde, ce-i drept, era cald și bine. Cum am petrecut noi în anul acela Sărbătorile de iarna, împreuna cu Pepe al nostru cel drăguț, este deja alta poveste (pe care poate că o s-o torn în cuvinte, cu o altă ocazie mai potrivită). Cert este că a venit și vremea despărțirii. L-am despodobit pe Pepe lăsându-l iarăși în pielea goală, pregătindu-ne (moral) să-l dăm afară din casă, la vreme de bobotează, înapoi în frig și rău. Mă rog n-aveam teama c-o să ningă peste el căci la Paris ninsorile se produc cu o probabilitate mai mică decât șansele de a câștiga la loterie. Altele erau temerile noastre. Unde să-l plantăm? Oare aveam voie să-l răsădim așa oriunde ni s-o năzări nouă prin Paris?  în Tuileries, sau în Place Concorde? Ori în Jardin du Luxembourg? La Versailles? în Defances… în Motmartre? Chiar așa? Probabil că nu. Riscam să mai luam și vreo amendă, sau chiar să pățim și mai rău din postura de „rude” ale mâncătorilor de lebede de la Viena. Ei vezi, pe vremea când fuseserăm cuprinși de spiritul Crăciunului nu ne gândisem la asemenea detalii. În fine, am ochit noi (eu și frățiorul meu) un loc mai dosit, într-un colt dintr-un părculeț din arondismentul în care locuiam, am împrumutat o cazma (si apropo de cazma, am aflat  de curând, cu surprindere, că unii îi zic cazmalei „hârleț„, despre care eu avea impresia că ar fi fiind mai degrabă ceva ca un târnăcop, în fine omul cât trăiește învață, inclusiv ce este și la ce se folosește „hârlețul”) și ne-am dus, la ceas de seară, la loc cu verdeață, pentru a-i oferi lui Pepe o viață nouă. Când l-am scos din vază în care se afla am cam băgat de seamă că ceea ce se presupunea a fi fiind niște rădăcini abia dacă erau niște cioturi, dar, plini de optimism și speranță, am săpat o groapă potrivită și l-am plantat acolo pe Pepe cu verele-n sus. N-am avut vreme de protocol și ceremonie preferând să ne luam rămas bun de la Pepe într-un mod simplu și discret și să părăsim locul în grabă, pentru a nu atrage atenția cuiva (oricui) asupra faptului că un brăduț drăguț își luase locul în spațiu fără a avea buletin de Paris, mizând pe faptul că Pepe este isteț și se va prinde. Nu, nu s-a prins. De fapt nici nu ar fi avut cum, nicio șansă, în condițiile date. Preocupările ecologiste avant la lettre de la Paris nu erau decât o mică escrocherie prin care „niște țărani” își rotunjeau încasările de pe seama unor naivi nativi și nu numai. Pepe s-a stins încet de dorul globulețelor și a betelei, cuprins probabil de nostalgia vremurilor în care trăia ca un belfer la căldurică, în apartamentul nostru parizian. Poate ca n-ar strica să montam acolo, în Jardin Hector Malot, o placă comemorativă în amintirea lui Pepe, bradul primului nostru Crăciun la Paris. Și singurul de până acum. 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 27 Comments »

Vivaldi

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 14, 2019

N-am ureche muzicala… Dimpotriva. Sunt aproape afon. Si nici cu cultura muzicala nu stau prea bine. Cel mult ciupeli. Dar, precum orbii carora li se ascut auzul si mirosul, ma folosesc de alte simturi si de intuitie pentru a-mi intregi simtul muzical, intru deplina emotionare fata cu binefacerile muzicii. Miros muzica. Imi place sa ascult piesele care ma captiveaza de nenumarate ori, cu volulmul la maxim, sa ma scufund in muzica, departe de tot restul lumii, in incercarea de a patrunde cumva sensul armoniilor care ma atrag cel mai adesea intr-un mod enigmatic, inefabil, nelamurit. Nici macar sa-i invidiez nu sunt in stare pe cei care, castigatori fiind la loteria cosmosului, sunt capabili a fi in stare sa compuna muzica, s-o creeze, s-o inventeze. In arta, m-as putea imagina cu relativa usurinta orice, scriitor, poet, pictor, sculptor, actor, regizor, orice dar nu compositor, nu muzician. Este dincolo pana se de imaginatie. Si, cu toate astea, as indrazni sa fac publica o judecata muzicala dimpreuna cu mirarea aferenta: Anotimpurile lui Vivaldi, mi se par de o inexplicabila actualitate si atemporalitate. In genere muzica se invecheste, capata patina timpului, si ramane inexorabil prizoniera a vremurilor si moravurilor epocii in care a fost compusa. Chiar si capodoperele… sau mai ales acelea. Ca sa ne mai putem emotiona ascultand muzica veche trebuie sa fim cumva in stare sa ne transportam la localitate, atunci si acolo, cu Mozart, Beethoven, Bach, Ceaikovsky, sau dupa caz, cu ABBA, Beatles, Elvis, Edith Piaf, Jacques Brel, whatever… in lumea lor, in timpul lor… Trebuie sa calatorim in timp… Altminteri ratam total muzica cu pricina. Ei bine mi se pare ca nu acelasi lucru se intampla cu anotimpurile lui Vivaldi. Sunt totusi compozitii vechi de aproape 300 de ani dar sunetul lor denota o inexplicabila modernitate, o actualitate unica mereu vie si inalterabila. Ma mir ca aceasta constatare a mea (…) nu este de notorietate publica… Anotimpurile lui Vivaldi par o compuse acum, in zilele noastre, cel mult ieri, alaltaieri, in niciun caz in evul mediu. TU? Ce parere ai?

Posted in Arcaluigoeologie | 25 Comments »

Efectul razelor gama asupra anemonelor

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 2, 2019

Doua povesti di-verse, aparent fara nicio legatura intre ele, si un titlu (unul singur) care se potriveste (destul de bine) ambelor:

1. Am fost si am ramas adeptul bronzarii uniforme. Azi sunt mai mult teoretician, dar intr-o vreme (solara) am fost si cate un pic practicant. Nimic mai caraghios decat un trup, niste picioare, niste brate si o față bine bronzate asezonate cu un fund decolorat si/sau cu niste tâtze albe. In plus ca placerea de a te scalda in apa marii nu este deplină daca nu esti complet dezbracat, in timp ce înoți. Serios acuma. Oare cum s-ar simti un delfin cu chiloti sau o foca cu sutien? Cedarea in fata acestor impulsuri hedoniste, pentru cineva care nu imbratisează (nici pe departe) exhibitionismul, nu se poate materializa prea usor… iar la nudisti sau la solar farmecul bronzarii uniforme si al inotatului in pielea goala nu sunt deloc depline, din mai multe motive (câteva) pe care nu stau sa le explic acum (se pot sub-intelege intuitiv)… Asa ca solutia acestei probleme (in afara de cea partiala a scaldatul nud, in mare, noaptea, la lumina lunii, sub protectia intunericului oferita de plaja de la Costinesti, practicata cu un grup de prieteni de ambele sexe, destul de nebuni, cu care imparteam nu doar bucuria inotului ci si savoarea unei sticle de sampanie trecuta de la unul la altul) era una simpla: sculatul dis de dimineata. Ne trezeam in zori de zi pentru a prinde si rasaritul si ultra-violetele, si ne duceam pe plaja (la Eforie Sud, fosta Vasile Roaita) unde nu se afla inca (mai) nimeni. Ne dezbracam frumusel lasandu-ne toate hainele pe cearsaf si intram in mare profitand integral de cate o ora si mai bine de inot si soare, pana sa inceapa sa mai apara si alte primate prin zona. Partea proasta era ca, furati e placerea inotului, uitam de noi si ne trezeam ca suntem încå in apa, in varianta paradisiaca a existentei, in vreme ce plaja nu mai era chiar pustie si ca avem deja vecini de cearsaf. Cate odata se sacrifica unul dintre noi si-si lua slipul pe el din vreme, iar noi ceilalti inotam voiosi sub protectia valurilor, iar cand era la o adica, cel sacrificat se ducea pe plaja si ne aducea tuturor „costumele de baie” pe care le imbracam pe sub apa, intrand cuminte, la loc, in randul persoanelor decente care consimt la respectarea normelor sociale in vigoare. Ei bine, intr-o astfel de dimineata, dupa ce ne-am grabit sa intram in apa am observat (cu o oarecare uimire si nedumerire) ca nu eram singurii care fenteaza civilizatia. Cei care cunosc statiunea Eforie Sud stiu ca plaja nu este prea lata si ca se mai afla acolo si o faleza destul de inalta si abrupta, accesul la paja facandu-se pe niste scari plasate din loc in loc pe faleza. Ei bine undeva pe la mijlocul falezei, pe o iesitura de pamant, destul de greu accesibila se afla o doamna (a carei varsta se putea ghici a fi undeva in jur de 40 de ani) care statea in patru labe cu fundul in sus orientat catre soare, imaginandu-si probabil ca la ora aceea nu are cine sa-i contemple nuditatea. Nu stiu daca si dansa ne-a vazut pe noi, intrucat se uita la noi cu fundul, dar cert este ca dupa ce ne-am noi intors din larg d-ei nu mai era acolo, disparuse ca si cand nici n-ar fi fost. Seara la terasa, atunci cand unul dintre noi a intrebat-o pe una dintre mediciniste daca stie cumva ce efect au ultravioletele asupra hemoroizilor, noi cei din grupul matinal am inteles imediat care-i schepsisul intrebarii. Ceilalti nu. Dimpotriva. Medicinista a zis ca habar nu are despre treaba asta dar ne-am amintit cu totii ca era pe vremuri o piesa de teatru intitulata „Efectul razelor gama asupra anemonelor”.

2.

 

Posted in Arcaluigoeologie | 24 Comments »

Eu, tu si… Ovidiu ?!

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 28, 2019

Lumea este o colectie de presupuneri. Presupun ca Luna este prezenta pe cer si atunci cand nu ma uit la ea. Presupun ca soarele va rasari si maine. Presupun ca maine dimineata voi gasi mancare in frigider. Fac in genere tot felul de presupuneri, miriade de presupuneri si predictii. Mintea mea se ocupa cu acest lucru: genereaza si organizeaza presupuneri, alcatuind(u-mi) o poveste consistenta si foarte complexa pe care o am in cap. Momentan nu am acces „direct” decat la extrem de putina informatie. Sunt (bine) ancorat punctual in timp si spatiu, mai precis in aici si acum. Nimic altceva nu-mi este accesibil. Iar acest mereu aici si acum imi ofera cu mare parcimonie nitica informatie, accesibila prin simturi. Vad un pic, aud nitel, miros putin, pipai olecuta, cateodata gust. Si asta este tot. Asta este tot. Presupun ca afara exista un univers intreg, eventual infinit (in timp si spatiu, poate, si poate in multe alte feluri). Si din TOT acest eventual univers, eventual infinit, tot ceea ce-mi este accesibil este rezultanta combinata, punctuala, a tuturor actiunilor din univers (de pretutindeni si dintotdeauna) asupra punctului in care ma aflu inchis: aici si acum, in clipa prezenta, un pic de lumina, un pic de sunet, un pic de arome, gusturi, atingeri. De obicei nimic nou, nimic relevant, nimic revolutionar. Dar totusi mintea mea n-ar putea functiona fara aceste nimicuri colectate avid. Mintea mea le cerceteaza fara ragaz si se foloseste de ele pentru a valida si consolida povestea pe care o am deja in cap, ansamblul acela imens de presupuneri, modelul meu de lume. Mintea mea isi face mereu de lucru verificand si re-verificand ca presupunerile facute deja sunt „corecte”, consistente, ca se potrivesc „armonic” unele cu altele. Mintea mea sta mereu la panda, flamanda de senzatii (pe care le converteste in informatie), special pentru a se asigura ca totul este organizat, predictibil, previzibil, cu sens, cu logica si poate cu scop. Lumea nu este altceva decat suma presupunerilor pe care le face si accepta mintea mea. Nimic altceva. Universul intreg este o lume interioara. Universul sunt eu imsumi. Ti se pare ca exagerez? Mie poti sa-mi spui. Nu suntem aici decat EU, TU si… … Ovidiu??! Pana aici toate bune si frumoase. Asa s-ar zice. Dar totusi… avem o problema… Una foarte mare. Grea. Complicata. Imposibila. Nu, nu aia cu „a fi sau a nu fi”, aia e banala, ci alta. O teama (mi-e teama de tradare), o banuiala, o… preupunere. Inca una? Inca una. Si partea cea mai neplacuta, incomoda, este ca nu am cu cine sa vorbesc despre ea, cu cine sa ma consult, cu cine sa ma contrazic. O sa vorbesc singur (nu cu mine insumi, ci singur, singur, singur) incercand sa o rezolv in unicul mod la indemana: prin reducere la absurd. Eu-tu si absurdul. Un bin-om. (va urma)

rafinare-reformulare: Se pare ca sunt capabil a fi in stare sa-mi joc rolul pe lume prin aceea ca, in inchipuirea mea, imi cunosc partitura, replicile si mai ales contextul in care trebuie sa le rostesc si sa ma manifest. Imi imaginez ca stiu cum este alcatuita scena, decorurile, sala, cred ca-L cunosc pe regizor, pe ceilalti actori si ca stiu ce asteptari au spectatorii si personajul de la mine. Dar… Ce stiu de fapt? Stiu ca sunt o fiinta vie, care traieste pe o planeta intr-un sistem solar, ca mai exista si alte planete, ca Jupiter este mare, iar Saturn are inele, ca galaxia are niste dimensiuni colosale. Stiu ca exista pe planeta continente, mari si oceane, tari si orase. Stiu ca sunt contemporan cu vreo alte 7 miliarde de fiinite asemanatoare mie (toate mamifere care nasc pui vii si-i hranesc cu lapte), si cu alte miliarde felurite finite, plante si animale, care au metabolism, si ADN, instintct  de conservare si perpetuare, care se ocupa cu fotosinteza, cu siteza aminoacizilor si cu lupta pentru supravietuire (unele in dauna altora).  Stiu ca exista fiinite multicelulalre si finite unicelulalre (a caror existenta este, vai, extrem de plata, de anodina si plictisitoare intrucat nu fac sex, aflandu-se existentialmente in afara acestei notiuni, devreme ce se re-produc prin (bleah) diviziune). Stiu ca exista feluriti atomi, care interactioneaza chimic, formand substante compuse care alcatuiesc corpuri in diverse stari de agregare. Stiu ca exista miscare si transformare, evolutie, progres, regres, schimbare, ireversibilitate. Stiu ca exisita legi care descriu relatiile dintre fragmentele ce compun lumea. Am idee de cum functioneaza societatea, biodiversitatea, economia, stiinta, religia. Stiu ca exista Dumnezeu (trebuie sa existe) si ca El a facut lumea in 7-8 zile si ca a creat omul dupa chipul si asemanarea sa din tzarânå, si apoi ca a facut femeia dintr-o coasta  a lui Adam. Stiu ca trebuie sa månânci ca sa traiesti , sa respiri, sa bei, sa dormi, sa expiri, sa faci caca si pipi, sa transpiri, sa muncesti, sa te distrezi, sa faci sex, si ca daca faci sex neprotejat poti sa te imbolnavesti sau sa te inmultesti. Stiu ce-i cu banii, cu istoria, cu moda, cu sportul, cu literaturea, cu arta… si multe altele, stiu despre protoni, neutroni, neutrini, gauri negre, spatiu si timp, despre moarte, despre durere, agonie, extaz, fericire, iubire si ura… despre flori, diamante, magma, plasma, despre traditii, obiceiuri, vicii… microbi si sentimente, despre trohei, despre iambii suitori si saltaretele dactile. Stiu ca am anumite sentimente pentru anumite entitati de prin univers, iubire, ura, mila, dispret, empatie, in diverse nuante si cantitati schimbatoare. Am idee despre bine si rau, despre relativitate, despre mecanica cuantica (pardon de expresie) despre Big-Bang, despre barbat si femeie, despre erotism, seductie, despre polenizare, despre efectul Bernoulli si miscarea browniana, despre oameni buni, oameni rai si soferi, despre ingeri si demoni,  despre draci si oglinzi. Despre haiku si gheise, despre samurai, onoare, rusine, perisabilitate, fata morgana, despre faptul ca moartea inseamna stricarea iremediabila a ordinii biologice interioare urmata de disolutie, descompunere, degradare, entropie scapata de sub control, ori, dupa caz, ca moartea este ori o mare rusine ori  o eliberare suprema, spectaculoasa, un salt intr-o stare superioara, in Nirvana, in Paradis, contopirea cu Univers-Dumnezeul nostru. Dupa cate vezi (TU) (EU) stiu cam TOTUL. De unde stiu? Pai stiu pentru ca am simturi si simt de observare, si pentru ca asa am observant si asa am intels, pentru ca sunt foooarte intelligent. Am verificat personal si direct toate aceste „presupuneri” sa vad daca se potrivesc (sau nu) ele intre ele, si culmea este ca se cam potrivesc si denota persistenta si cogniscibilitate. Am verificat personal ca E = m c patrat, ca Mona Lisa suferea de hipotiroidism si ca Big Bangul s-a produs intocmai si la timp in urma cu fix 13, 7 miliarde de ani, intr-o maniera prin care au fost practic premeditate inexorabil absolut toate evenimentele ulterioare, precum, de ex. Bătălia de la Hidaspes ce avu loc în vara anului 326 î.Hr, sau scrierea acestui articol de blog pe Arca lui Goe, ce are loc chiar acum, in aceasta iarna. Aiurea. De fapt aici exagerez. Mult. Enorm. Imens. Majoritatea lucrurilor pe care le stiu (99.99%) le „stiu” indirect, mi-au fost comunicate, prin simboluri, texte, imagini, sunete, cuvinte ale caror sensuri, semnificatii am invatat sa le inteleg si sa le accept, prin credinta. Eu personal habar nu am daca Saturn are sau nu are inele. Nu le-am vazut eu cu ochii mei. Nu stiu daca atomii chiar exista si ca sunt formati din prototoni si neutoni (compusi din quarkuri) si electroni orbitali. Habar nu am daca orasul Tokyo exista aevea sau este doar o plasmuire, o inventie, o minciuna plauzibila. Habar nu am daca Pamantul este rotund sau plat. Cred ca este rotund (mi s-a ioculat aceasta credinta) dar de stiut prin observare si verificare directa nu, nu stiu precis. Nu l-am inconjurat si nici nu l-am vazut din spatiu cu ochii mei. Nici macar nu i-am cunoscut personal pe cei care pretind ca l-ar fi vazut. Nu stiu ce se intampla cu mancarea in corpul meu dupa ce o inghit. Nu stiu deloc ce este moartea. N-am vazut in viata mea un om murind, iar oameni morti n-am vazut de aproape decat doi, pe bunica mea, in copilarie, si pe tatal meu, matur aflandu-ma, fara sa am certitudidea ca cele doua corpuri inerte pe care le vedeam ar proveni intr-adevar de la fiintele vii pe care le cunoscusem. Totusi asa mi s-a spus, asa am fost lasat sa cred si informatia mi s-a parut plauzibila, necontradictorie, o potriveala convenabila cu povestea pe care o aveam deja in cap. O poveste fabuloasa, pretioasa, de care depind total si pe care nu-mi pot permite s-o abandonez, sau s-o schimb fundamental, s-o inlocuiesc, de care sa ma indoiesc, intrucat n-am alternativa. Trebuie sa cred ca exista oameni asemenea mie si la Sidney. 99.99% dintre lucrurile pe care le „stiu”, sunt de fapt simple povesti, presupuneri validate prin CREDINTA. Mi se livreaza o sama de informatii care de care mai fanteziste, iar eu aleg pe care sa le cred si pe care nu. Si eu, ca tot omul, le cred numai pe unele, si nu neaparat pe cele mai convenabile, ci pe cele mai confortabile, care se potrivesc mai bine cu povestea (foarte lent curgatoare) pe care o am deja in cap, pe cele mai plauzibile, in accord cu mintea mea. Si aici incepe drama, caci aici ar mai fi de spus cate ceva depre cum se crede c-ar ajunge toate aceste informatii in mintea mea, in acord cu insasi povestea care se bazeza pe ele si care constituie perceptia mea despre lume, despre realitate, adica chiar lumea, chiar realitatea. Universul. Singurul? Oare singurul? Despre asta va urma… Eu-tu si absurdul. Un bin-om. (va urma)

urmare: Niciun lant nu este mai tare decat veriga lui cea mai slaba. Creierul meu, locul cel mai probabil in care se petrec procesele cognitive pe care se bazeaza mintea mea, este inchis intr-o cutie craniana opaca, etansa, fiind practic izolat. Nicio informatie si niciun semnal purtator de informatie nu ajunge direct la el, niciun strop de lumina, nicio atingere, nicio aroma, anumite unde sonore sau electro-magnetice il strabat fara sa-i influenteze semnificativ functionarea. Per se creierul meu habar nu are despre nimic, despre existenta universului ori a propriului meu corp, a starii acestuia, ori chiar despre propria lui existenta. Tot ceea ce stie sa faca creierul meu este sa proceseze niste substante chimice nutritive pentru a-si intretine metabolismul celulalar si deasemenea sa proceseze si sa interpreteze niste semnale electrice cei vin printr-o multime de nervi, transformandu-le in senzatii si ganduri pe care le preda mintii mele, adica mie, ca sa fac ce-oi sti cu ele. Practic mintea mea nu opereaza cu niciu univers, cu nicio realitate, cu nicio lume ci doar cu un set de semnale totalmente diferite (prin natura lor) de orice ar putea insemna lumea reala pe care pretind ca o simbolizeaza. Practic s-ar putea produce absolut acelasi efect si daca encefalul meu ar fi intr-un borcan si ar fi alimentat cu nutrienti si cu impulsuri nervoase potrivite, similare cu cele despre care se preupune ca ar rezulta prin conversia facauta de simturi a semnalelor provenind din realitate, ca-n matrix. Nu se poate imagina niciun experiment practic prin care sa se poata stabili cu certitudine care este realitate, care este sursa informatiilor pe care le produce si vehiculeaza mintea mea. Singura realitate despre care pot avea o oarecare certitudine ca exista este doar mintea mea. Ura, am descoprit solipsismul. Lumea externă și alte minți nu pot fi cunoscute și s-ar putea să nu existe în afara minții mele, această unica realitate accesibila. Sinele meu este singura realitate existentă și că toate celelalte realități, inclusiv lumea externă și alte persoane, sunt reprezentări ale acelui eu și nu au o existență independentă. Inclusiv TU. Absolut totul (tot ceea ce stiu) sunt (pot fi)  simple impresii auto-generate de mintea mea pe baza unor semnale primordiale venite de la o sursa misterioasa. O sursa care poate fi un Univers (similar sau total diferit de cel pe care mi-l inchipui eu), sau cine stie poate fi un alt soi de entitate (superioara ?! Dumnezeu?!) care experientiaza (ceva, nu se stie ce) trimitand semnale mintii mele, sau poate fi chiar mintea mea, ea insasi care se auto-intretine in acest joc fantastic de-a universul, special ca faca uitata singuratatea deplina in care se afla. Nimicul care se joaca de-a infinitul. Dar poate ca totusi exista ceva care sa puna la indoiala solipsismul si singurataea aferenta. Dupa cum am mentionat anterior, intr-un articol despre exagerari, practic trecut neobservat (auto-negat ?!) iubirea este singura care ne poate furniza speranta ca n-am fi fiind singuri pe lume, sau, si mai rau, singura lume. Ca daca dragoste nu e nimic nu e. Ceea ce ar fi in contradictie cu ipoteza facuta. Caci ceva, ceva tot e, de se vantura pe aici. Nu? Este si aceasta o demon-stratie facuta prin reducere la absurd. Q.E.D.  Tu ce crezi? Exagerez?  Pe Ovidiu nu-l intreb caci el este nemuritor si rece. de piatra.

The world is a collection of assumptions.

Posted in Arcaluigoeologie | 15 Comments »

Beethoven

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 26, 2019

Astazi, dis-de-dimineata, in drum spre serviciu (repetabila povara) am ascultat Beethoven, in masina, Simfonia a 5-a, zisa si a destinului. Mi-au dat lacrimile… pentru ca am avut proasta inspiratie de a incerca, in timp ce eram oprit la semafor, sa-mi smulg cateva fire de par rebele care-mi ieseau din nas. Noroc ca purtam ochelari de soare si nu m-a vazut nimeni. Cand s-a facut  verde am pornit in tromba cu geamurile deschise si cu muzica data la maximum. Conduc si plang. Conduc.

Today, in the morning, on the way to my job (repeatable burden) I listened to Beethoven, in the car, the 5th Symphony, said „of fate”. I was in tears… because I had the bad inspiration to try, while I stopped at the traffic light, to snatch a few rebel strands of hair coming out of my nose. Good luck wearing my sunglasses and nobody saw me. When it turned green I accelerated fiercely with the windows open and the music given to the maximum. I drive and cry. I am driving.

今日、朝、仕事に向かう途中(繰り返しの負担)で、車の中で第5交響曲のベートーヴェンを聞きました。 私は涙を流していた…信号機に立ち止まりながら、鼻から出てくるいくつかの反抗的な髪の毛をひったくろうとする悪いインスピレーションがあったからだ。 幸運にもサングラスをかけていて、誰も私を見なかった。 緑色になったら、窓を開けて音楽を最大限に出し、激しく加速しました。 私は運転して泣きます。 私は運転しています。

Posted in Arcaluigoeologie | 12 Comments »

Multiversul zilei trecute

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 9, 2019

Stam asa tacuti, fata in fata. Fiecare cu cafeaua lui, fiecare in universul lui paralel cu el insusi. Nu avem ce sa ne spunem. Sau poate avem, om avea, cine stie. Oricum n-am avem cum sa ne mai spunem nimica pentru ca locuim in universuri paralele, diferite, distante, disjuncte, nici macar vecine, separate unul de altul de o infinitate de alte universuri. Sîntem în plina campanie electorala. Ne-am fi asteptat ca, dupa 30 de ani de exercitiu democratic, „turnirul” politic sa se reformeze stilistic, sa capete substanta si manierele unei dezbateri care implica, desigur, concurenta, dar fara sa balteasca în istericalele unei rafuieli de periferie. Lupta politica la noi e in toi. PSD Sibiu zice sa nu-i votam pe Iohannis si Barna, ca nu au nume românesti, ei au nume nemtesc si unguresc. Are dreptate PSD. S-o votam pe rromânca Dancila, care are un frumos nume rrom: danci înseamna copil de tigan sau lautar tigan, provenind din expresia rroma den ci, „da-mi ceva!”. Eventual, un vot… asta apropo de responsabilitatea sociala a unui formator de opinie. Cazul becisnicului xenofob CTP. Cadavrul a fost gasit a doua zi, de catre vecini, care au anuntat autoritatile. „Un echipaj SMURD s-a deplasat la locul respectiv, dar nu a mai putut face decât sa constate decesul. Pacientul avea semne clare de deces, instalându-se deja lividitatile cadaverice. Nu a fost necesara resuscitarea. Cadavrul era al unui hot. Pensionarul care a înjunghiat mortal hotul ce încerca sa-l jefuiasca a fost la un pas sa fie ucis la rândul sau. Doua maicute s-au întors însarcinate din Africa. Ruggero Razza, consilier din Sicilia, si-a exprimat solidaritatea fata de maicute pe Facebook spunând ca „este nedrept ca stirea a ajuns cunoscuta publicului.” Femeile trebuie sa aleaga daca îsi vor parasi misiunea pentru a îsi creste copiii. Spaniolii ramân cu capsunile pe câmp pentru ca românii nu mai vor sa le culeaga. Spaniolii din regiunea Andaluzia sunt suparati ca ramân cu capsunile neculese, pentru ca nu mai gasesc muncitori zilieri. Povestea de dragoste dintre Flavio Briatore (69 de ani) si Benedetta Bosi (20 de ani) a facut rapid înconjurul lumii, dupa ce a fost prezentata de presa din Italia. Tânara a fost ironizata, pentru ca este într-o relatie cu un barbat cu 49 de ani mai mare, însa aceasta a avut un raspuns pe masura. Jurnalistii italieni vin cu noi detalii despre relatia controversata dintre fostul sef din Formula 1 si tânara studenta la drept. În timp ce perechea se afla în vacanta în Kenya, fosta sotie a lui Briatore a „luat foc”. Fosta sotie a lui Briatore, Elisabetta Grecoraci (39 de ani), se numara printre persoanele care nu au fost încântate când au aflat despre noua relatie. „Îmi da fiori”, i-a raspuns ea unui follower pe Instagram. Asta în ciuda faptului ca între ea si Briatore, cu care a fost maritata, e o diferenta de 30 de ani. Odata cu disparitia ajutoarelor sociale, în unele comunitati s-au produs schimbari surprinzatoare: s-au închis barurile. Asta dupa ce oamenii s-au angajat pe salarii considerabil mai mari decât ajutoarele primite de la stat. Autoritatile locale vorbesc si despre o scadere a micilor infractiuni si chiar a abandonului scolar.Acest bar din comuna Costuleni, judetul Iasi, este închis de aproape un an. Efectul disparitiei asistatilor social: barurile satesti au dat faliment. „Nu-i mai lasa inima sa bea”. Filosoful Mihai Sora a împlinit 103 ani: „Partea optimista din mine nu vrea si nu poate sa renunte la încrederea în viitor”. Filosoful „nascut în credinta” Mihai Sora, devenit un simbol al protestelor #rezist, împlineste astazi venerabila vârsta de 103 ani. Considerat patriarhul filosofilor români contemporani, Mihai Sora, creator al colectiei „Biblioteca pentru toti” si fondator al Grupului pentru Dialog Social, marturiseste într-un interviu ca „n-a avut niciodata visul de a fi un mare filosof”: „Gasesc oarecum straniu sa ai asemenea visuri, sa-ti pui problema raportarii tale la filosofie în termenii unei masuratori. De ce nu „cel mai rotund”? sau „cel mai sclipitor”?”. Mihai Sora, care aniverseaza astazi 103 ani, a devenit în ultimii ani o emblema a miscarii #Rezist. Nelipsit de la protestele din Piata Victoriei, dar si din mediul virtual, unde e la fel de activ, filosoful ramâne optimist si marturiseste ca… Viitorul ti-l faci; destinul te împinge ori te absoarbe, fara sa i te poti îmotrivi. La 39 de ani a decis sa renunte la droguri! A decis sa faca o schimbare radicala in viata lui si sa renunte la dependenta care-i punea viata in pericol. Matt Elegold, un englez de 39 de ani din Londra, a suferit o transformare senzationala in doar 6 luni. Matt a inlocuit dependenta de droguri cu pasiunea pentru exercitiile fizice. A ajuns de nerecunoscut in timp record. „Ma indoiam de mine, imi puneam multe intrebari si nu aveam deloc incredere in ceea ce pot sa fac. Acum, mi-am recapatat increderea de sine. Ma duceam la somn si imi doream sa nu ma mai trezesc a doua zi. Acum, viata mea e cu totul alta”, s-a confesat Elegold. „Loc dedicat educarii si rafinarii simturilor” proclama pagina de Facebook a unui local relativ nou deschis. Alt loc, aceeasi misiune. Bucuresti, o cafenea third wave. La mare moda, par sa rasara ca ciupercile dupa ploaie si, din fericire, cafeaua e tot mai buna. La masa de lânga mine, un tânar mai degraba timid, învaluit de bariste ca feciorul de iele, cade în mrejele lor si comanda o cafea preparata la V60, un ritual trendy de infuzare. Nesabuit, neemancipat si neinspirat, cere alaturi o cescuta de lapte. E refuzat prompt, comunicându-i-se abrupt ca asa ceva nu este cu putinta. Poate nu au oamenii, te gândesti firesc. Dar e greu sa nu observi frigiderul supradimensionat de lânga bar, doldora de lapte. De sus pâna jos, de la stânga la dreapta, pe mai multe rânduri, cutii peste cutii. Ce sa fie, asadar? Perseverent, omul insista, nu întelege, cauta variante: „dar nu puteti totusi, chiar daca e rece? Platesc separat.” Zadarnic. Domnita barmanita e de neîndulplecat. Buzele i se strâng, privirea se înaspreste, glasul se ascute, tonul e ferm: „nu servim lapte pentru ca nu se bea cu lapte cafeaua la brew”. Era limpede ca a proceda altfel ar fi o teribila impietate. Jenat de propria-i ignoranta, acum deconspirata, clientul se resemneaza, dorindu-si, suspectez, sa fi avut macar o intoleranta la lactoza care sa-l fi pazit de umilinta. La scurt timp, scena se repeta cvasi-identic, la o alta cafenea cu acelasi profil. De aceasta data, omul nu era asa gracil si a cerut raspicat niste lapte lânga espresso-ul pe care îl avea deja în fata, sa-si bea cafeaua asa cum o facuse zilnic, pe la ora prânzului, în ultimii douazeci de ani. Imposibil! „Noi nu servim lapte lânga espresso”. Nedumerirea manifesta a atras explicatii – „nu servim decât daca îl turnam noi, dumneavoastra nu stiti sa îl dozati”. A urmat o polemica în toata regula, personajul nostru încercând naiv sa convinga ca îsi asuma degradarea licorii prin alterarea cu lapte si stângacia lui. Fara folos, comitetul de bariste era si aici de neclintit. Pe vremuri loc de viciu si huzur, cârciuma e acum o institutie. Obligatorie ca primele opt clase. Vrem, nu vrem, nu mai avem scapare. Timpul bautorului neinstruit, ignar devorator de boabe de duzina, de sprituri cu sifon a trecut! Consumatorul de astazi va fi maestru sau nu va mai fi deloc (consumator). – „Nu va speriati, doamna. E groaznic.” (E. Ionescu). Leonardo Di Caprio, posteaza pe Instagram despre Marsul Padurilor din România, in timp ce Seulul refuza sa primeasca doi pescari nord-coreeni care si-au ucis 16 colegi si au încercat sa se ascunda în Coreea de Sud. O adolescenta disperata dupa ce a fost parasita de iubit a cerut ajutor Politiei. O adolescenta de 16 ani i-a pus pe politisti pe drumuri degeaba, doar pentru a-si înduiosa iubitul care o parasise. Un tânar din Thailanda a murit dupa ce s-a jucat pe calculator o noapte întreaga. O tânara de 19 ani, din Braila, a murit de septicemie dupa ce medicii i-au uitat o bucata de placenta în corp. O conferinta sustinuta cu prilejul Festivalului National de Teatru de catre Silviu Purcarete, dupa Catalina Buzoianu cel mai inspirat si rezonant international regizor român din ultimii 50 de ani, îi prilejuieste acestuia amintirea slujirii „fenomenului Sarindar” din ultimul sfert al veacului trecut, rastimp în care a semnat marile si curajoasele spectacole: „Nebuna din Chaillot” de Giradoux, „Diavolul si bunul Dumnezeu” de Sartre”, „Richard al III-lea” de Shakespeare, primul cabaret satiric-politic „Asta seara stau acasa”si o „Scrisoare pierduta” de Caragiale, versiune care a determinat si cea mai acerba dezlantuire a totalitarismului de stat, politic si securistic din vremea aceea, când pe scena de la Mic a fost satirizat declarat cuplul dictatorial. Primarul orasului Vinto, Patricia Arce, vorbeste cu presa dupa ce a fost atacata în strada de o multime care a stropit-o cu vopsea rosiatica si i-a taiat parul, în Vinto, Bolivia. Realizatorul interviului cu istoricul Mihai Demetriade, a fost amenintat cu moartea de o organizatie nationalista. Timisoreanul William Totok, unul dintre cercetatorii dosarelor din arhiva Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, dar si corespondent RFI România si Deutsche Welle, a început sa fie amenintat în spatiul virtual dupa publicarea interviului cu istoricul Mihai Demetriade despre „Fenomenul Pitesti”, în care acesta din urma sustinea ca „nu e foarte sigur ca victimele au fost victime pâna la capat, iar complicitatea lor cu experimentul e cu mult mai subtila si mai adânca”. Presedintele Frantei, Emmanuel Macron, considera ca NATO este în „moarte cerebrala”. Scriu textul asta în joia în care as fi vrut sa-mi alin prietena, dar mi-a fost prea rusine sa-i scriu. Am tot deschis casuta de mesaj si m-am uitat în gol la ecran. Scriu rândurile astea pentru tine si-mi pare rau ca n-am avut curajul sa-ti scriu ieri. Scriu rândurile astea pentru mine, indiferenta la cei care-mi spun ca scrisul n-are si-o latura terapeutica. Scriu rândurile astea pentru oricine vrea sa le citeasca. Scriu rândurile astea asa cum pot si nu-mi cer iertare daca sunt stângace, neplacute ochiului, prea pline de metafore sau neslefuite. Nu pentru asta vreau sa-mi cer iertare acum. Aveti tot ce va trebuie, va descurcati. Nu va îndoiti de puterile voastre, aveti forta necesara. Nu va întrebati daca faceti bine. Stiti deja ca asa e. N-are rost sa cereti o a doua opinie sau ajutor strain. Totul se face în casa. Rufele îmbibate în fum, pielea arsa si sângele se spala în gradina maicii domnului. La fel si ranile deschise. Asezati în pozitie fetala, cu picioarele trase la piept si gândul la durerea ce va sa vina, într-o cada verde si apa turnata direct pe rani. Detineti controlul si totul… Revoltator. Statul român nu îi elibereaza pasaport lui Adrian Coman, pentru ca este casatorit cu o persoana de acelasi sex. Romina Power, face apel pentru a-si gasi fiica disparuta în urma cu 25 de ani: „Nu mi-am pierdut niciodata speranta ca o voi strânge din nou în brate”. Polonezii vor putea calatori în SUA fara vize, din 11 noiembrie. Într-un articol din Pravda (publicat în 25 ianuarie 1936), trepadusii lui Stalin îl umileau pe marele Dimitri Sostakovici, poate cel mai mare muzician al veacului trecut. Titlul din ziarul oficial al Partidului Comunist era lipsit de orice echivoc: „Talmes-balmes, nu muzica.” Cu ce-a gresit compozitorul? Opera Lady Macbeth din Regiunea Mtensk era „aspra si primitiva.” Puritanismul sovietic se revolta în fata elementelor de atonalitate si decadenta burgheze. Muzica compozitorului petersburghez nu se subordona deloc cauzei. Ce putea urma dupa acest denunt? O „vizita” în Gulag? Umilirea psihologica e, uneori, un instrument mai eficient decât eliminarea fizica. Într-o scrisoare catre un prieten redactata la mijlocul anilor 1930, Sostakovici face aceasta marturisire: „întunericul ma înconjoara, întunericul ma sufoca.”. Un taran cu calul la shopping a intrat cu animalul printre rafturile unui supermarket. Andreescu conduce un BMW superb la doar 19 ani: Bolidul costa o avere în România. Bianca tocmai a primit o masina de lux din partea celor de la BMW. Vorbim despre un model M8 decapotabil, care în Germania costa 133.000 de euro, iar în România are un pret de pornire de 166.000 de euro. Macron zice ca Uniunea Europeana va disparea daca nu va fi gândita ca o putere mondiala. Shakira a vorbit deschis despre relatia cu Pique: „Mi-a spus ca nu-si doreste un viitor cu o femeie nefericita” (si uite asa a ales Shakira ca e mai bine sa fie fericita). Hamburgerii vegani sunt deja istorie. Desi suna stiintifico-fantastic, fripturile scoase la imprimanta 3D si proteinele obtinute din aer, metan si microbi vulcanici ar putea deveni nu peste multi ani baza meselor în familie, potrivit Fundatiei Thomson Reuters. Cât de benefice sunt ele pentru sanatatea oamenilor ramâne o întrebare fara raspuns, deocamdata. Cât de sanatoasa este o friptura obtinuta la imprimanta 3D? Dar o pudra proteica din metan si microbi vulcanici? Nu stie nimeni, însa ceea ce se stie este ca obtinerea unor astfel de produse destinate hranei umane are un impact negativ mult mai mic asupra mediului decât metodele clasice. Si cum presiunile privind protectia mediului sunt în crestere, companiile de mâncare cauta solutii alternative. Si le gasesc. Regizorul Andrei Serban explica de ce a plecat de la Columbia University: „Nu pot sa cred ca el poate juca Julieta. Acest baiat care a devenit fata de trei ani”. Andrei Serban si-a dat demisia din functia de profesor de la Columbia University. A explicat motivele în emisiunea Eugeniei Voda, „Profesionistii”, difuzata la TVR 1. „Puteam sa fiu profesor la Columbia pâna as fi avut o suta de ani. Nu ma dadea nimeni afara, pentru ca aveam un statut de profesor emerit, un statut în care pe viata esti considerat un profesor de exceptie, pentru ca ai avut rezultate extraordinare în învatamânt si în cariera, astfel ca poti fi titular pe viata”, a spus regizorul Andrei Serban. „În epoca Trump, dreapta e foarte radicala, stânga e foarte radicala. Universitatile în America sunt, de obicei, de stânga, iar la Columbia University este un fel de socialism care merge spre comunism, e o noua forma de comunism”, a mai afirmat el. „Corectitudinea politica este un fel de icter galben al Americii. Am fost chemati noi, profesorii de la Scoala de Actorie, în care eu eram seful Scolii de Actorie, si ni s-a spus ca trebuie sa facem o comisie în care sa angajam un profesor nou, pentru ca cineva se pensionase si ramânea un loc liber. Eram cinci – sase profesori. Ne-a spus decaneasa Scolii de Arta ca suntem prea multi profesori albi, prea multi profesori barbati heterosexuali, si este de dorit sa luam un nou cadru didactic, de preferinta o femeie de culoare, care, daca este gay, este foarte bine, iar, daca este un barbat, de preferinta sa fie portorican sau de culoare, „Sigur nu poate fi cineva cum esti tu, Andrei”, mi s-a spus, „un barbat care a fost casatorit, care esti heterosexual si care ai copii””. Eugenia Voda l-a întrebat pe Andrei Serban daca nu este o gluma, iar acesta i-a explicat ca spune adevarul. S-a adeverit ca cineva care era foarte, foarte bun, nu a fost luat si a fost luat altcineva, care era o persoana gay, de culoare. Asta a fost deja un punct în care am simtit ca iau o decizie contra vointei mele si ca sunt necinstiti si ca eu sunt seful comisiei si ca eu accept ceva pentru ca mi se spune, pentru ca mi se ordona. Ma simteam iar în comunism”, a explicat Andrei Serban. „Iar a doua întâmplare a fost în momentul în care aveam admitere pentru studenti, unde veneau tineri din toata lumea, nu doar din California si nu doar din America. Erau cam zece pe loc. Într-o auditie vine un transsexual, un baiat care a decis sa devina fata. Îl intreb ce-a pregatit si-mi raspunde ca a pregatit monologul Julietei. Julieta este o fata de 14 ani, puritatea întruchipata, era imposibil pentru mine sa cred ca acest baiat, care a devenit fata acum trei ani, poate fi Julieta. Putea sa încerce alte roluri. Si l-am întrebat: „Altceva nu ai decât Julieta?”(n.r. – nu avea) A spus monologul si, dupa ce a iesit, restul comisiei care era lânga mine a început sa ma blameze, ca de ce nu pot eu sa cred ca el poate fi Julieta. (…) „Nu pot sa cred ca el poate juca Julieta si nu pot sa cred ca, daca el vine student la Columbia, eu voi putea sa lucrez cu acest baiat care a devenit fata de trei ani de zile si sa-l învat sa fie Julieta. Nu pot, as fi necinstit fata de mine însumi, daca fac asta”. Mi-am oferit demisia si-am plecat”. Un spargator din Iasi, plecat în „turneu” prin tara, a fost capturat de politistii din Galati. Individul în vârsta de 63 de ani este din comuna Dagâta, judetul Iasi. El este acuzat ca a comis mai multe spargeri de locuinte, în Giurgiu si Galati. A fost retinut si va fi propus pentru arest preventiv. Primul transplant de penis si scrot, un succes, la un an de la operatie. Totul este complet functional. La un an de la interventia revolutionara prin care un barbat, a beneficiat de un transplant de penis si scrot, procedura se dovedeste a fi un succes total. Pacientul se simte „intreg” din nou si se recupereaza foarte bine, arata Science Alert, care citeaza un raport medical. Totusi, pacientului nu i-au fost transplantate si testiculele donatorului, pentru ca asta ar fi insemnat ca ar fi putut deveni tatal unui copil cu ADN-ul celui decedat. Nimeni nu stia la acea vreme ce va urma. Din fericire pentru pacient, totul arata si functioneaza perfect (inclusiv in plan sexual) la un an de la transplant. Un criminal condamnat la închisoare pe viaţă susţine că şi-a ispăşit sentinţa când a murit şi a fost resuscitat. Papa Francisc neagă învierea fizică a lui Hristos, susţine un jurnalist italian care l-a intervievat.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 54 Comments »

O alta exagerare exegetica

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 6, 2019

„Mulți teologi și filozofi moderni au susținut că diavolul are o țintă permanentă: aceea de a ne convinge că nu există, pentru a ne putea cuceri mai ușor. Asemenea ateului, diavolul preferă să știe că nu credem în existența lui Dumnezeu: el, demonul căzut, poate fi ignorat, ba chiar dă seamă de o maximă discreție, practicînd un soi paradoxal de smerenie, o kenoză inversă. Altfel spus, demonul preferă inexistența, dar n-o poate decît simula. Mai toate religiile au descris un infern. Un loc simbolic, imaginar, un ciudat perimetru spiritual, copleșit de forțele răului, care-și află acolo maximul de intensitate și densitate. Acolo (adică nicăieri) se află contrariul împărăției lui Dumnezeu, alt loc spiritual, unde virtutea, fericirea și armonia se desăvîrșesc fără încetare și fără nevoia de a o face: împărăția divină nu e nici statică, nici dinamică. E devenirea circulară a perfecțiunii nesfîrșite.

În prezența celor amintite mai sus, nu ne va mira prea tare faptul că ateul nu crede (nici) în diavol. El are credința că Dumnezeu nu există și e adesea irațional (prin superstiții sau fanatisme de tip scientist sau utopic-social), dar cel puțin pretinde că a ieșit din era irațională a Teologiei și a pășit (deodată cu secolul al XIX-lea) în era pozitivă a Rațiunii. Evacuarea deismului nu elimină și schema religiilor monoteiste: nu poți fi agnostic sau ateu postmodern fără o sumă de credințe (și un credo), așa cum nu te poți lipsi de ritualuri, ceremonii și simboluri. Devii un homo religiosus fără legătură cu Ființa Supremă și totuși incapabil să te desfaci de orice alte legături (prejudecăți, ideologii, angajamente militante etc.). În alți termeni, secularizarea contemporană e plină de idolatrie, sincretism, confuzie axiologică și anarhie, fără să scape de tema locurilor imaginare (precum împărăția lui Dumnezeu sau infernul). Secularizarea implică doar imanentizarea jocurilor de limbaj care descriau odinioară diferitele forme de transcendență. Individul secularizat nu mai aparține unei Biserici (sau poate o mai face, inerțial, ca reperaj patrimonial fără urmări etice) și trăiește imaginarul ca pe un fapt material, lipsit de mister: o tehnică de evaziune care te aduce, invariabil, la punctul de pornire.

Filozofiile moderne (de la Descartes la Husserl și Wittgenstein, trecînd prin utilitariști, empiriștii anglo-saxoni sau deconstructiviștii francezi) au refăcut modelul universului și antropologia, influențînd artele și politica, numai că raza lor de acțiune s-a oprit la cercul cititorilor (capabili să-i înțeleagă sau sperînd s-o facă). În toate societățile (occidentale sau nu) a continuat să existe credința în Dumnezeu, în ordinea lumii și în sensul vieții umane (situat transistoric, într-un veac eshatologic). Elitele – specializate în „demistificarea“ socială și demitologizarea epistemică a faptului religios – au continuat să decidă și să se alieneze simultan în raport cu ele însele și cu „masele deplorabile“. Religia organizată persistă, așa cum religiozitatea populară înflorește alexandrin, sub umbrela unor terapii, sinteze pretins ezoterice și amalgamuri doctrinare difuze. Nici experimentele radicale (de tipul nazismului și comunismului) n-au dislocat ireversibil geografia nevăzută a creștinismului. Oricîte eforturi și excese s-au consumat (în discurs și fapte „riscante“), sute de milioane de oameni (și o majoritate statistică a umanității) au rămas fidele cosmografiei revelate și modelului christic sau propriilor tradiții monoteiste și politeiste, adaptate, revizitate, divizate sau reinventate periodic. E de meditat la această reziliență a experienței sacrului. Ea nu probează „prostia“, așa cum nu conotează „obscurantismul“ gloatelor incapabile să evolueze, cît demonstrează acțiunea lui Dumnezeu în psihicul creaturii sale gînditoare și libere. Episoade arhaice – precum legămîntul avraamic – își dovedesc surprinzătoarea vitalitate, continuînd să informeze mentalul colectiv, dincoace și dincolo de noile noastre comportamente, viziuni cosmologice și tabieturi civilizaționale. Iată un spectacol pasionant prin straniile sale sugestii, niciodată definitive.”

O exagerare exegetica totalmente neexhaustiva ce nu-l exonereaza pe autor de nimic, ci dimpotriva. Aceasta „luzie post-religioasă” a unui fost candidat prezidential – Teodor Baconschi – posted in Comentariu Politic on septembrie 20, 2018, pare mai degraba un mic delir început si neterminat… Autorul are un fel foarte elevat intelectual de a nu spune nimic, in proza sa scurta, vorbind cu entuziasm si convingere, de parca ar spune ceva. Proza sa suna bine, si produce o oarecare incantare prin „muzicalitate”. Prin urmare autorul ne demonstreaza convingator ca, daca ar avea ceva de spus, ar putea sa o faca intr-o maniera eleganta si placuta. Sa speram ca va gasi candva o tema consistenta pe care s-o expuna folosind minunatul instrumentar din dotare. 

Iosif 8 noiembrie 2019 la 15:17 –  Doar prin antrenamente, experiente, curaj, credinta, lupta, perseverenta, speranta si dorinte pasionale extreme, se pot atinge cele mai înalte niveluri ale circumvolutiunilor constiintei absolute, sau cele mai joasnice, obscure, întunecate, infecte, decadente santuri (canale) ale inconstientei crase…

De unde se poate vedea ca dl. Teodor Baconschi este mic copil.

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: | 25 Comments »

O exagerare (II)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 26, 2019

Fara sa fi oferit nicio demonstratie a faptului (altminteri evident) ca omul comite excese fabuloase in aproape toate manifestarile sale (dând astfel exagerarilor culoarea normalitatii), am mai amintit si de faptul ca una dintre explicatiile posibile (o fi, n-o fi?) ale acestui comportament deviant s-ar putea sa reside în însasi natura cosmică a vietii, universului si meta-universului (Dumnezeu y compris), care sunt, pare-se, manifestari extrem de exagerate in raport cu realitatea aparenta pe care o ofera spre observare, si din care omul (un imitator notoriu lipsit de orice originalitate) se inspira copios cu copy-paste. Bunoară universul acela grandios, urias, enorm, fabulous de mare (infinit chiar…) creat (de Dumnezeu) ca simplu ambalaj si sursa de resurse (sic) al planetei de Pământ ca gazdă a omului (robul lui Dumnezeu, creat (mama mia) după chipul si asemanarea acestuia) si desigur si a umanitatii (care este altceva, cu totul si cu totul altceva) este un exemplu de monstruoasa exagerare. Un ou urias (infinit? ba chiar infinit de infinit) care contine pe undeva un căcăţel infim de umanitate (un epsilon infinitesimal, in timp si spatiu, o țâră de aia pe o palma de loc, de ține o clipă)… E gogonata rau, nu? Dar de, cui îi pasă. N-avem noi timp de asa ceva, ocupati fiecare cu exagerarile lui personale (pe blog ca-n viata). Desigur ca despre fiecare gen de exces in parte, practicat cu disperare de insulicii terestrii, s-ar putea compune articole captivante pe bloguri (din perspectiva potrivită) si s-ar putea purta discutii spectaculoase (si exagerate, sau deloc) până dimineată… Dar provocarea lansată in episodul (pe)trecut în urmă, era alta. Să gasim printre faptele manifestate de omulete, un exemplu de exagerare la fel de gogonată, de exacerbată precum asta cu existenta Universului infinit (mare domnule, futu-i mama lui) ca ambalaj divin al grădiniței lui Dumnezeu (căci mare e gradina Domnului, nu-i asa d-le Iosife?). Singura propunere de exagerare umană comparabilă ca anvergură cu cea a existentei universului (aproape infinit si aproape inutil) a fost cea venită de la doamna Stely (nume cu rezonanta cosmica, pre-destinat) care ne sugereaza că fenomenul Isus Cristos ar fi fiind asa ceva, si noi unul credem că intr-adevar, că din perspectiva potrivită ar putea fi. S-or gasi unii talentati care sa rostească vorbele potrivite prin care sa fie redată îndraznet si credibil o paralelă intre exesul Univers-Dumnezeu si excesul Om-Isus-Cristos, ca exagerari comparabile. Noi insa am vrea sa propunem acum pe post de monumentala exagerare a omului un sentiment si anume iubirea. Nu iubirea asa in general, nu iubirea aproapelui, sau iubirea parintilor pentru copii sau a copiilor pentru parinti, sau alte iubiri din acestea inevitabile si convenabile reciproc avantajoase, ci singura IUBIRE care poate fi luata in con-siderare ca atare si anume iubirea dintre un barbat si o femeie. Un sentiment atat de grandios, o exagerare monstruoasa, cu un scop atat de mărut, altminteri realizabil foarte usor prin mijloace mult mai banale, mai ieftine, si mai la indemana. Omul e om din cauza ca este cumva capabil, daca nu sa iubeasca de-adevaratelea, macar sa accepte si sa sustina ideea de iubire, un container infinit (urias in tot cazul) in care pastreze niste maruntisuri de suflet. Tu ce zici? Exagerez?

(exagerarea va continua)

O exagerare? (vezi mai jos)

Oamenilor le e frică de dragoste, trebuie să fii curajos astăzi ca să trăiești o poveste de dragoste. Astăzi bărbaților le e frică de femei. Femeile nu mai au încredere în bărbați și iată că punem în pericol cel mai frumos lucru din lume. Sîntem capabili să ucidem comoara vieții care e dragostea.

De ce credeți că bărbaților le e frică de femei?

Pentru că își doresc perfecțiunea, iar noi nu sîntem perfecți. Femeile au memorie bună, nu uită nimic, nu însă și bărbații. Dacă într-o zi bărbații fac o greșeală, femeile nu o vor uita niciodată. Dragostea e un fel de diamant care trebuie șlefuit. Imediat ce apare un mic defect, se sparge. Nu există toleranță odată ce intri într-o poveste de dragoste, fiecare devine judecătorul celuilalt, deşi ar fi nevoie de un munte de îngăduință. Admirăm pe cineva pentru anumite calități, dar îl iubim pentru defectele sale. – extras dintr-un interviu cu Claude Lelouch a venit la Bucureşti cu ocazia proiecţiei filmului Les plus belles années d’une vie” (continuarea de dupa 50 de ani a altui film celebru: „Un barbat si o femeie”).

alta exagerare:

Posted in Arcaluigoeologie, Intrebari la care Goe nu primi raspuns! | 33 Comments »

A ce miroase Dumnezeu?

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 24, 2019

Universul (NU) miroase a NIMIC (se cheama inodor), dar cred ca Dumnezeu miroase a pâine caldå.

…aceasta este o continuare in exces a exagerarii din numarul trecut… pentru ca exagerarea va continua pana cand se va dovedi ca atare (din gama cum sa devii inexistent… prin con-sacrare, ca sa zic asa vorbind abitir si altminteri nu).

Totusi, inainte de a continua sa exageram cu trecutele excese, as extarge, ca din greseala, un exemplu viu de anti-exagerare intamplata chiar (acolo 😦 ) pe Arca lui Goe (adica daca nu a tuturor in tot cazul a oricui, bunaoara a ta må milogule), cu ocazia raspunsurilor acordate in van fara paravan unei intrebari retorice si anume: De ce bloguim Doamne?

Eee, era frumos pe atunci, era vara, lunga vara fierbinte, de Sf. Ilie, vara si fum. Vara s-a dus, a ramas fumul (cetzurile toamnei, Doamne). Iaca:

SOLITAR said – 

ZARUL

tot ce fac pe aici
e o tatonare

o epură
a exorcizării
vitale

linii subţiri
are piatra mea
unii văd Chipul
alţii adorm
lângă ea

Dl.Goe said – 

Bun re/venit Solitare, Solitare… 🙂 cu perspectiva ta vesnic e-Go-e centristå. Toti ceilalti (doi) Dumnezei au interpretat intrebarea „De ce bloguim Doamne?” in mod egoic incercand sa raspunda (in primul rand) de ce bloguesc ei insisi, numai tu, Dumnezeule, te-ai apucat sa raspunzi (babeste) de ce blogueste dl.Goe. De-aia! Indirect insa ai raspuns si tu intrebarii, ca toti ceilalti, in mod egoic explicand (inca o data) de ce bloguesti tu insati: ca sa-l intelegi pe Goe, ca sa-l intelegi pe Ego… si asa mai departe, si asa… mai aproape, de la particular la general si de la Goe la Ego. Solitate, Solitare… Deci cine (pe cine) tatoneaza? Si de ce?

tot ce fac pe aici e o tatonare” – Ha, ha, ha, ii zise Dumnezeu (din Ceruri) Omului (de pe Pamamt), omenindu-se… izmenindu-se… Dar, Dumnezeule, aceasta e chiar conditia umana: tatonarea… Tot tatonand (pe Pamant), Omul l-a creat pe Dumnezeu, ca sa aiba cine sa-l Re-Creeze pe el, dupa chip si asemanare, ca pe orice Fiinta… si asa mai departe, si asa mai aproape, Solitare, Solitare… Sa ne recreăm asadar, tatonand in Recreatia mare… pe sau cu colegii de scoala… scoala la care se studiaza viata (teoretic si practic, pe viata si pe moarte). La absolvire se vor acorda certificate (de deces, de buna/rea purtare etc) pe baza carora doritorii vor putea sa se angajeze (intr-o alta realitate) pentru a-si face o cariera… Te pomenesti ca de aceea bloguim Doamne. Doamne ajuta!

SOLITAR said – 

lepădăm e-go-uri
armuri
între două recreeri
pielea se reface
go-e-sc râdem iar
lumea z(t)ace
la ce bună izvenirea în coasta boacii?

Dl.Goe said –

Interesanta traducerea (si re-interpretarea) prin reformulare anti-entropica a intrebarii „A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?”. Ca si intrebarea sursa, varianta („inversa” in vers) „la ce bună izvenirea în coasta boacii?” nu inseamna nimic altceva decat acelasi lucru (daca stai sa te gandesti) „La ce naiba s-a mai facut Universul?”. Intrebare careia neavand (fireste) cum sa-i raspundem (A avea si a nu avea…A fi sau a nu fi) ii dam pseudo-raspunsuri, continuand (in mod terapeutic) sa calomniem Universul. Asa… ca sa ne alungam plictiseala si sa ne omorâm timpul. Universul nu se supara. (?)… Sau mai stii? Te pomenesti ca s-o supara si asta… Cica s-ar fi aratat semne pe cer de sf. Ilie.
***
La fel de (in)valida/(in)utila s-ar putea dovedi si intrebarea: De ce nu (mai) bloguim Doamne? Doar ca n-are cine sa o a-dreseze, adecvatilor interlocutori (ca de exemplu d-nilor Tudoran, Athos, Portos si Aramis, ori d-lui D’Artanan, sau, mai ales, d-lui Nimeni)… Ori Marginaliei… ori altora asij-de-rea…

P.S. Vad ca dl. AVP de la Corabia s-a intors la bloguit pe blogul sau dunarean, doar ca a a blocat la blog comentariile anonime, voind sa fie in b(âr)logul såu un Dumnezeu a toate cunoscator in legatura cu cei care ar indrazni sa comenteze prozaicele-i productii. Pfui.

Posted in Arcaluigoeologie | 25 Comments »

O exagerare

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 21, 2019

In general oamenii exagereaza. Enorm. Majoritatea lucrurilor pe care le fac, le fac in exces. Vorbesc prea mult, scriu prea mult, mananca prea mult, beau prea mult, muncesc prea mult, chiulesc prea mult, se distreaza prea mult, fac sex in exces, se inmultesc prea mult, se streseaza prea mult, se cearta prea mult, se iau in seama prea mult, se prefac prea mult, mint prea mult, barfesc prea mult, calomniaza, se iluzioneaza prea mult, spera prea mult si in genere au asteptari si credinte exagerate. Nu exista aproape nimic in care sa se manifeste cu masura. In orice imprejurare in care au ocazia sa se manifeste, se manifesta in exces, exagereaza. Tot ce fac oamenii degenereaza inevitabil in exces, in chiolhan, in supra-doza. Cand sunt in pericol de a nu-si mai permite luxul exceselor intra in panica si fac pe dracul in patru ca sa poata continua cu exagerariele. Mint, fura, se agita, se drogheaza, se dopeaza, iau pastile, stimulente, steroizi, aperitive, cafele, viagra, anticonceptionale, psihoterapie, chirurgie estetica, yoga, meditatie, hipnoză, fac orice. Absolut orice pentru a-si permite excesele care-i men-tin in viata. Daca n-am exagera am muri. Viata insasi e o exagerare. Omenirea, Universul, Dumnezeu, toate sunt niste exagerari enorme, niste excese. Ti se pare ca exagerez?

(excesul va continua)

Adaugare in exces 1. Stau-si-ma-intreb cati dintre voi prea-cinstite cititor citit si unic al Arcei Lui Goe ati fi gata-pregatiti sa fiti in posesiea unei planete intregi de marimea pamantului si a unui intstrumentar tehnologic prin care s-o amenajati in no time dupa pofta inimii, avand la dispozitie un milion de ani in care sa va bucurati de ea, ca membru al unei comunitati de miliarde de indivizi asemenea, fiecare avand in posesie proprietati similare si intre care sa se poata efectua vizite instantanee prin teleportare (in baza de acord bilateral).

Spatiu, timp si resurse pentru asa ceva se gasesc cu prisosinta in Univers, nu va faceti griji in aceasta privinta, numai voi sa fiti pregatiti psihologic, mental, emotional si sufleteste pentru a rezista pana la capat intr-o o astfel de viata de un milion de ani. Ganditi-va bine. Cine nu va rezista si va vrea sa abandoneze, sa se retraga, sa se sinucida, nu va avea voie si nu v-a putea sa o faca ci va fi silit sa-si petreaca restul anilor din milion in libertate, solitudine si abandon pe planeta sa, ca un mic printz oarecare… pe steaua sa, singur SAU (ca alternativa la alegere) sa i se stearga din minte toate amintirile despre viata sa multi-milenara, ca proprietar de planeta, fiind silit sa se intoarca brusc si brutal la viata asta de acuma (ceea pe care o ai si o stii, doar ca mai batran cu 10 ani). Se ofera cineava? incearca cineva? Astept (cu nerabdare) cereri de inscriere din partea curajosilor optimisti.

Pot eu sa stiu (sau voi) ca nu suntem cu totii decat niste unii care am acceptat acum 10 ani aceasta oferta si am ratat-o? Nu, n-avem cum sa stim… Oricat am cauta cu mintea prin memoria (falsa?) a celor mai recenti 10 ani din viata noastra de pamanteni nu vom putea sti cu certitudine care este adevarul, care este realitatea. Irealitatea cu atat mai putin. Zi tu daca n-am dreptate?

(excesul va continua)

Adaugare in exces 2. Pentru noi, ca simpli muritori, viata-i lucrul cel mai important„. Asa o fi. Pentru noi Pamantul este in centrul Universului indiferent din ce perspectiva am privi lucrurile, ca de acuma, cate perspective sa ne permitem si noi saracii? Restul universului este imens, enorm…, foarte mare, exagerat de mare… infinit, dupa cum sustin unii autori (printre care cu oroare ne numaram, 1, 2, 3… hopa, infinit). „Unii” (fel de fel, atei si/sau drept credincioasi intr-unul Dumnezeu deopotriva) considera ca Pamantul este unic, gradina lui Dumnezeu, singurul loc pe care exista viata si ca restul universului este aproape inutil, aproape gol (de continut), aproape fara rost, tot ceea ce este esential intamplandu-se aici, acum, pe Pamant, ca altminteri unde… altundeva? Aici si numai aici exista Halep (de exemplu) si celelate intamplari de baza. „Altii” (fel de fel, tot asa atei si/sau drept credincioasi intr-unul Dumnezeu deopotriva) au credinta ca ar mai exista viata si prin alte parti de pân Univers (ca prea e mare), ba chiar au credinta c-ar exista fiinte extraterestre intelingente mai pricopsite decat omul (cel facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu). Ma rog o credinta ca oricare alta. Neimportanta. Chiar presupunand ca or mai exista, ici si colo, o infinitate de planete locuite, pierdute in imensitatea infinitului univers, asta nu schimba cu aproape nimic excesul de zel, exagerarea enorma, care a facut posibila existenta acestui univers infinit (pe care, vai, nu-l putem umple cu sufletele noastre nemuritoare). Caci trebuie sa fie infinit pentru ca altminteri n-ar avea cum. Fa si tu calcul si demonstratia prin reducere la absurd, sa vezi ce-ti iese: infinit. In fine. infinit, neinfinit, nu conteaza, cert (!?) e ca e mare, mare domnule, foarte mare. Chestia este ca fara el Pamanul si viata de pe Pamant n-ar exista, n-ar putea sa fiinteze, in niciun fel, de nicio culoare. Pamantul cu fizica, geofizica, biofizica, biochimia si toate celelalte isi trage seva existentiala, combustibilul, din restul universului (infinit, nu?, mare in tot cazul). Pamantul este conectat la Sursa, la rezerva de infinit, de la care ne vin necontenit semnale, energii, radiatii, gravitatii, ma-sa-n cur, tot felul de chestii, influente, perturbatii, totul. Dupa cum sugereaza si diavolescul Lars von Trier in marea sa Melancholie, prin interpusi desigur (aka personjul faustian Justine), viata exista doar pe Pamant si nu pentru multa vreme. Adica ca un intreg Univers infinit si etern are ca rol principal sa fie container si intretinator al unui mic nimic temporar in care rezida esenta Universului si a Creatiei divine. Nu este asta o exagerare? Enorma, am putea zice. Colosala. Fabuloasa. Sideranta si si asa mai departe. Oricat de departe. Loc ar fi. Timp am avea. Bine acuma, avand asemenea exemple de exhibitionism la indemana, omul (un imitator lipsit inexorabil de orice originalitate) nu are ce face si exagereaza si el prefacandu-se a fi fiind si vrand sa fie creator sau macar co-creator al abundentei de manifestari de pân univers. Face, cum ziceam mai sus, fel de fel de excese si exageratiuni, doar, doar, s-o ridica in rang ca sa-i tina hangul Unversului (infinit? Ai calculat? Cat ti-a dat? Asa e ca si tie ti-a iesit infinit?) sau chiar lui Dumnezeu el insusi in persoana (poate sa spuie chiar si dl. Iosif despre asta, daca o vrea sa depuie marturie, aci pe Arca lui Goe, cum ne-o fi ghinionul)… Din pacate insa, (dupa cum remarca si @Adore, animata de sentimente cam neclare), exageratiunile omului sunt mizilicuri, prostioare, nimicuri, in comparatie cu enormitatea ca exista un Univers Infinit si etern, Unu, si/sau un Dumnezeu asijderea (poate inca si mai mare, mult peste cat ne poate duce mintea), ca sunt necesare asemenea pre-conditii, asemenea resurse logistice, pentru a putea fi finantat ontologic (cu un buget infinit) un proiect (cam de cacat dar minunat in tot cazul) precum acela al vietii pe planeta de Pamant si al omului si umanitatii. Dar, vin si ma intreb (te intreb si pe tine, na, acuma, presupunand ca existi si te rog io frumos sa nu-mi spui ca nu existi ca te trimit la origini de nu te (mai) vezi), o exista cumva printre „faptele” omului vreuna intr-atat de gogonata, de exagerata, de excesiva, incat sa egaleze sau macar sa intre in concurenta cu gogomania existentei Universului infinit ca sursa de hrana pentru aceasta planetutza? Ia sa te vad! Ce zici?! Noi unul credem ca da domne, exista. Ca daca dragoste nu e, nimic nu e. Mai vorbim…

(excesul va continua)

Posted in Arcaluigoeologie | 32 Comments »

Depleșuiile divine

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 10, 2019

Andrei Pleşu – „Depresiile“ divine

Ca toate întîlnirile proaste, întîlnirea cu depresia poate avea surprinzătoare beneficii. A înțelege asta e, deja, un început de „depresurizare“… În cazul meu, cîteva pasaje biblice au funcționat, în chip neașteptat, ca „agent“ detoxifiant, ca prilej de transfer al dezordinii proprii înspre o „dezordine“ transcendentă, semnificativă, edificatoare, liberă de limitele omenescului privat. Mi-am amintit de o vorbă a lui Leszek Kolakowski apropo de fericire. Cînd luăm cunoștință de drama interioară a lui Dumnezeu dinaintea „căderii“ creației Sale, de nevoia Lui de a-și sacrifica Fiul, pentru a „repara“ ce se mai poate repara, cînd înțelegem, așadar, că Dumnezeu însuși poate fi nefericit, cum mai putem avea pretenția ca noi, simple creaturi, să fim fericiți? Ei bine, gîndul acesta se poate aplica și în cazul depresiei. Există, cum o să arăt, la nivel suprem, o experiență de natură „cosmică“ a depresiei. Nu e de mirare, deci, că depresia se regăsește și în viața noastră. Dacă Dumnezeu poate cunoaște depresia, cum de putem pretinde ca, la nivelul nostru, să fim scutiți de o asemenea experiență? Comuniunea întru depresie e, în fond, un chip posibil al comuniunii. Un chip preferabil rupturii de comunicare, preferabil disimetriei dintre pămînt și cer, preferabil unei fracturi radicale între imediat și transcendență. Sînt depresiv, deci am o șansă neașteptată de a mă apropia (altfel) de Instanța Supremă…

Dar care sînt textele sacre la care mă refer cînd vorbesc de „depresia“ divină? Le știm cu toții, chiar dacă n-am reflectat, poate, îndeajuns asupra lor. Iată: creația lumii nu era de prea multă vreme încheiată, cînd Creatorul devine „melancolic“: Geneza, 6, 6: „I-a părut rău și s a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pămînt“; Idem, 6, 7: „Şi a zis Domnul: „Pierde-voi de pe faţa pămîntului pe omul pe care l-am făcut! De la om pînă la dobitoc şi de la tîrîtoare pînă la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut“. Sau 6, 12: „Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pămînt şi iată era stricat…“ Nu e uimitor? Dumnezeu Cel Atoateștiutor, Cel Atotputernic decide, în deplina Sa libertate, să facă lumea. După fiecare etapă a facerii, constată că totul „e bine“, e reușit. Dar, la sfîrșit, își contemplă isprava ca pe o nereușită! „Îi pare rău“ că a încercat! Ca un pictor care, contemplîndu-și pînza abia uscată, și ar spune: „Nu mi-a ieșit!“ Iar Dumnezeu Tatăl nu e nemulțumit doar de omul păcătos (alcătuit totuși „după chipul și asemănarea Sa“), ci și de restul („produs“ în zilele 5 și 6 ale Facerii): „toate făpturile“: păsările, animalele, fiarele, tîrîtoarele etc. (Cf. Geneza, 7, 4, 20-23). Rezultatul: după „facere“, urmează „desfacerea“: Potopul. Nu scapă decît Noe, familia sa și perechile de viețuitoare păstrate pentru prăsilă, în ideea unui eventual reînceput. Urmează un pasaj încă și mai tulburător: chiar și animalele supraviețuitoare au o soartă ciudată. Unele dintre ele, „cele curate“ (!), sînt jertfite prin foc Domnului întru îmblînzirea Lui (Geneza, 8, 20). Iar Domnul, simțind „mireasmă bună“ (Idem, 8, 21), decide să facă un legămînt al împăcării (Idem, 8, 21, 9, 11, 15). Nu va mai fi „blestem“ asupra pămîntului, nu va mai fi „pustiire“, nu va mai fi „pierzare a toată făptura“. Una peste alta, Dumnezeu pare să regrete radicalitatea pedepsei și se angajează, dinaintea supraviețuitorilor, să nu mai reacționeze distructiv față de relele (iertate) propriei Sale creații. În definitiv, pînă și omul – spune textul – s-a dovedit înclinat spre rău „din tinerețile“ lui, adică din cauza vîrstei lui necoapte! Așadar Creatorul a trecut, într-un interval scurt de timp, prin toate stările: satisfacție („toate erau bune“), dezamăgire, reacție devastatoare, regret, iertare. Cu acest model în față, avem poate și noi o anumită acoperire să facem experiența ofensivei încrezătoare, urmată de tristețea nereușitei, de furia destructurării (de sine și de lume), de amendarea furiei, de căință, de reconciliere și iertare. Acesta este, cred, scenariul „normal“ al crizei depresive. Nu putem arde etapele, nu putem evita alternanța euforiei cu întunecarea, a speranței cu disperarea. Dar finalul trebuie să fie unul al împăcării, al căderii la învoială cu pierderea și regăsirea de sine, cu relele și îndreptățirile lumii din jur.

Lucrurile se reiau însă, în mod straniu, în Noul Testament. Dumnezeu Tatăl și Fiul Său („Eli, Eli, Lama Sabactani!“) au din nou motive de exasperare. Pămîntul mustește de păcătoși. Neascultarea, preacurvia, sodomia, înșelătoria, uciderea și atîtea alte derapaje toxice cer măsuri extreme. „Legămîntul“ străvechi a fost călcat. Pedeapsa se impune din nou, ca o corecție legitimă, ca o „soluție“ purificatoare. Dar la utilizarea Potopului, a unei devastatoare revărsări de ape, s-a renunțat încă din capitolele Genezei. Prinde contur, prin urmare, o altă variantă: focul. Răzvrătiții, nevolnicii, cei incapabili de evlavie, de iubirea aproapelui, de mărinimie, de pocăință, vor arde veșnic pe rugul Iadului. „…Acolo va fi plîngerea și scrîșnirea dinților“ – ne asigură Sf. Apostol Pavel (8, 18). Dincolo de analiza „de specialitate“ a problemei, rămîne totuși de asumat dimensiunea „năpraznică“ a condamnării supreme. O ființă finită prin definiție (cu toate neputințele și derapajele ei) e „educată“ nemilos printr-o tortură infinită. Dar cine știe? Poate că, la Judecata din Urmă, Dumnezeu va regreta, ca și după Potop, asprimea actului Său de Justiție. Poate va urma un nou legămînt. Dar oricum, în tristețe și nemulțumire, în mî-nie și căință, în iertare și în perspectiva mereu vie a unui nou început, Dumnezeu ne însoțește, ne împărtășește mereu trăirile și tatonările, speranța și incertitudinea. Restul e birocrație teologică, apologetică funcționărească, instalare comodă în postura oficiantului care are în buzunar maldăre întregi de „locuri rezervate“ în Rai…

Posted in Aliorum Textuum | 20 Comments »

Căderea monarhiei

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 6, 2019

Căderea monarhiei (sau Măscăriciul) – Proză scurtă (sau basm)…

A fost odată (ca niciodată 😦 ) un măscărici la curtea unui rege. Un rege oarecare, banal, nu contează ce rege, căci în poveste măscăriciul era personajul principal. Regele era secundar și anost, dar măscăriciul își făcea toți banii, faima sa trecând cu mult de zidurile castelului regal. Măscăriciul nostru (adică al regelui), nu purta tichie cu clopoței și nici nu făcea tumbe, dar spunea vorbe de duh, puhoi, de i se dusese buhul în tot regatul și chiar și dincolo, în împărățiile vecine. În mare secret era admirat de mulți intelectuali chiar și în republici, unde era considerat un fel de dizident subtil al ideii de monarhie. Cert este că omul nostru găsea în orice împrejurare câte o vorba adâncă și cu tâlc, cu haz, și mai ales cu schepsis, încât oricine ai fi fost și orice probleme ai fi avut, nu se putea să rămâi încruntat, iar cei isteți, care prindeau cei dintâi, din zbor, poanta zicerilor sale, izbucneau primii în râs, dând tonul cavalcadei de hohote. Odată s-a întâmplat așa chiar și la o înmormântare, la care toată adunarea a izbucnit în râs, deși măscăriciul nu zisese nimic, ci doar făcuse niște grimase pline de unele subînțelesuri, în timp ce regele îi lăuda pe cel defunct. De atunci i s-a și interzis (formal) să participe la înmormântări, iar când venea, venea travestit cu mare grijă încât să treacă nebăgat de seama.  La nunti însă era, în general, bine primit. Acum ar fi de zis că un observator atent, obiectiv și imparțial, ar fi putut baga de seamă că, de la o vreme, măscăriciul nostru (adică al regelui) ajunsese la un soi de manierism, că poantele i se cam repetau, că uneori era foarte greu să găsești vreo urmă de schepsis în vreuna din zicerile pe care le rostea cam la normă, fără intenția de a fi subtil or spiritual… cu orice chip. Dar de, intrase în legendă, iar mentalul colectiv nu accepta ideea că vreuna din frazele sale ar fi putut fi o simplă proza, cu un singur și banal înțeles. Și dacă ar fi zis simplu „Sire nu știu unde naiba-mi sunt papucii”, tot s-ar fi găsit printre cei prezenți un curtean care să facă vreo legătură subtilă cu cine știe ce altceva nostim, si, de bucurie că este primul care se prinde, să izbucnească în râs. Și odată dat tonul la râs, nimeni nu putea rămâne de căruță și era musai că fiecare să intre în joc și să râdă, că să nu cadă de prost. Inclusiv regele. Nu însă și regina, căci regele era celibatar (dar asta este deja o alta proză scurtă pentru altă ocazie). Măscăriciul era însurat, dar nimeni nu știa cine știe ce despre căsnicia sa ori despre cum ii merge d-lui pe acasă.  Soția sa era mereu prezentă pe la balurile și reuniunile de gală de la curte, și chiar la reuniunile politice (când acestea se desfășurau în sesiune deschisă, cu public) d-ei având lojă rezervată de unde putea observa evenimentele, inclusiv prestația artistică a soțului ei, măscăriciul. Același observator atent, obiectiv și imparțial (dacă ar fi existând așa ceva) ar fi putut să constate însă și altceva, și anume că măscăriciul nostru (adică al regelui) era în general foarte trist, deprimat chiar, și că zâmbetul ce-i stătea veșnic lipit pe față era cam fals, la fel ca şi optimismul „tonic” ce-l înconjura că o aură. Dar, mă rog, la urma urmei nimeni nu este perfect, și înainte din poveste mult (nu) mai este. Într-o bună zi regele muri, habar nu am cât de bună o fi putut fi acea zi, mai ales știind că moartea regilor este bucuria ne-bunilor, dar cert este că regele a murit și curtea (după ce a murmurat „Regele a murit”) n-a putut striga „Trăiască regele”, întrucât acesta murise subit fără să lase urmași. Măscăriciul (înțelept fiind) nu s-a bucurat de moartea regelui dar nici de plâns nu l-a plâns (fiind de datoria sa să-i îmbărbăteze pe toți ce-i afectați în vreun fel de tragica dispariție a acelui cap încoronat), dar de îngrijorat s-a îngrijorat și d-lui, gândindu-se la ce-i va putea oferi viitorul ca măscărici regal la o curte fără rege. Pe lista de așteptare la încoronare nu se aflau decât vreo câțiva verișori de-al treilea sau de-al patrulea, care se codeau să accepte încoronarea și sa-si asume enorma responsabilitate monarhică. Unul făcea pe nebunul. Altul se plângea că are gută, ulcer și  hemoroizi, ceea ce-l împiedică să se așeze pe tron, iar altul era cam bețiv și curvar. Sărmana monarhie, bietul regat. Un arhivar de la curtea regelui susținea c-ar fi descoperit niște documente ce atestau fără tăgadă, existenta unui alt candidat eligibil pentru slujba de rege, despre care se știa doar c-ar fi emigrat în America cu ceva vreme în urma. Tânărul rege, mort la datorie, a fost îmbălsămat, mumificat și sanctificat, fiind apoi depus cu onoruri militare într-o bazilică dintr-un mausoleu de la periferia centrului orașului din curtea castelului. Consiliul de coroană, care preluase formal puterea, s-a angajat să-l caute pe misteriosul moștenitor al coroanei și să-l aducă pe tron. O sarcină nu tocmai ușoară, dacă stai să te gândești, prinde prințul, pune-i coroana. În fine, ce s-o mai lungim, Consiliul de Coroană nu s-a pierdut cu firea, iar căutarea respectivă a devenit un soi de covor persan al Penelopei (Cruz sau Lopez, din Peloponez), ori o monastire a meșterului Manole, pe care nimeni n-o voia dusă la bun sfârșit, preferabilă fiind perpetuarea sine die a acestui ambiguu status quo. S-a decis astfel ca toate pozițiile de pe schema de funcționare a curții regale și nomenclatorul de funcții și meserii să se păstreze intacte până la noi ordine, și astfel monarhia a mers mai departe, chiar și în absenta unui rege sau a unei regine. Bucătarii, paharnicii, spătarii, logofeții, sfetnici, slujitoarele, țiitoarele și toată liota de curteni au rămas pe poziții, continuând să facă (mai mult sau mai puțin) ceea ce făceau și până atunci, adică mai nimic. Măscăriciul a rămas măscărici, și fiindcă tot obișnuia odinioară să-l întrețină până târziu pe rege în apartamentele sale, până la urma, s-a și mutat în aceste apartamente, împreună cu soția sa, despre care se zvonea că ar fi fiind muza care-l inspira pe măscărici făcându-l să fie (așa de) plin de spirit.

Cu timpul umorul și savoarea zicerilor sale a căpătat o tenta nouă, diferită de stilul cu care se obișnuiseră curtenii pe vremea în care regele încă trăia. Poantele sale deveniseră parcă mai ermetice, mai sibilinice și mai abrazive, încărcându-se de cinism, sarcasm și ironie nu întotdeauna foarte fină, nedumerindu-i și punându-i în încurcătura pe curteni, care abia cu mare efort mai reușeau să dea tonul la râs. Acuma unii se cam saturaseră să se tot hlizească prostește la inepțiile fără sens ale măscăriciului, dar nu îndrăzneau să schimbe ceva. Intuiția le spunea ca orice schimbare poate fi dramatică. Dacă s-ar fi oprit din râs la poantele măscăriciului s-ar fi putut ca cineva să se întrebe care să mai fie rostul acestuia la curte și s-ar fi ajuns poate la destituirea sau mazilirea acestuia, ceea ce ar fi putut atrage atenția și asupra rosturilor altora, dintre toți cei care oricum nu făceau mare brânză la curte (marea majoritate)… așa că, au preferat să meargă pe burta. Măscăriciul si-a luat-o-n cap, dedându-se la tot felul de giumbușlucuri deșănțate și bancuri proaste pe seama oricui, devenind extrem de nesuferit și chichirincios, având pretenția la aplauze și râsete sincere pentru orice gogomănie. Unii îl priveau cu milă punând transformarea sa pe seama faptului că rămăsese cam singur, ziua fără prietenul său regele, dar în special noaptea, întrucât soția sa se hotărâse de ceva vreme să se mute în iatacul din turnul castelului, redistribuindu-se de una singură  pe post de frumoasa din pădurea adormită.  În fiecare dimineață măscăriciul urca scările până sus în turn și își săruta soția adormită, sperând că o va trezi și că va rupe astfel blestemul, dar pas de a reuși. Soția sa nu deschidea ochii și în genere nu reacționa în niciun fel, rămânând stană de piatra. Arareori zâmbea prin somn simțind-se sărutată, alteori făcea doar grimase sau între-deschidea câte un ochi, mormăind în barbă lucruri neinteligibile. După o vreme măscăriciul a renunțat să mai urce în turn în fiecare zi, mulțumind-se să se ducă o dată pe săptămână (sâmbăta sau duminica), apoi încă și mai rar. Tot în zadar. Frumoasa adormită hiberna și pace, transformându-se încet dar sigur în altcineva, și mai ales în altceva, în crisalida de piatra din turnul castelului.  Regele, adică măscăriciul o privea cu sinceră uimire, câteodată când ajungea accidental prin iatac, în special când  se întâmpla să-și poarte ochelarii de vedere, întrebându-se retoric și mirat, cine să fie oare femeia aceea din turn care semăna oarecum cu soția sa dar mai ales se deosebea de aceea, pentru a-si vedea mai apoi de treburi, și de activitatea sa de măscărici în Consiliul de coroană al regatului. Situația i se părea si lui cam bizara caci realiza stupefiat ca trăia într-o monarhie fără rege, într-o căsnicie fără soție, într-o lume fără sens, si într-o situație fără ieșire,  fiind el însuși un măscărici fără umor si fără cauza. Din aceasta cauza nu prea avea spor. Totuși plutea. Într-o duminica de 1 Aprilie (de ziua lui, caci Măscăriciul era născut pe 1 Aprilie, ca toți clovnii), s-a trezit dis-de-dimineața si s-a dus in cabinetul regelui pentru a-si pregăti in avans replicile spontane pe care avea sa le ofere peste zi Consiliului de coroana, curtenilor, ambasadorilor, diplomaților si celorlalți nefericiți care-si făceau veacul de singurătate in acea atipica reședință monarhică. Si cum stătea el așa si cugeta in gol s-a trezit deodată ca apare in pragul ușii soția sa, chiar ea însăși in persoana, trează, cu ochii deschiși, mari, de un albastru infinit, îl apucă de mână si îl trage după ea până în iatacul din turn, mai precis în pat. Aniversare cu suspans. Si, in timp ce măscăriciul fremăta a palpitare in atingere cu molatica sa soție, aceasta se zbate scurt si-i mormăie apăsat printre dinți: „Nu te mai tot înfige așa că n-am chef de sex”.  Palpitarea măscăriciului încetează spontan, iar soția sa contemplându-i perplexitatea adaugă: „Dar ce credeai? He-he, e 1 Aprilie”.  Măscăriciul (râzând in sinea lui cu gura până la urechi), așteaptă preț de un minut ca să se niveleze la fizic si la psihic, apoi iese din iatac si se duce direct in sala tronului, îmbrăcat așa cum era, in pijamale cu iepurași. Fiind foarte dis-de-dimineața acolo nu se aflau decât vreo câteva femei de serviciu care s-au prefăcut ca nu-l baga-n seama, continuând sa-si vadă de treaba lor si sa deretice, ștergând praful inexistent de pe mobile.  Măscăriciul își comanda un cappucino de la bucătărie apoi se așază confortabil pe tronul regal, așteptând cursul firesc al zilei.

Așa l-au găsit acolo membri Consiliului de Coroana, îmbarcat in pijamale, șezând turcește si moțăind  pe tronul regal. O postura cam îndrăzneața chiar si pentru Marele Măscărici al curții, dar, dat fiind faptul ca era 1 Aprilie, ziua glumelor, a păcălelilor si a Măscăriciului,  nu s-a scandalizat nimeni fata cu aceasta situație, ba chiar au zâmbit cu toții, anticipând cine știe ce șotie mai pune dumnealui la cale cu aceasta ocazie anume. Când sala tronului a ajuns sa fie ticsită de lume si de zumzet,  Măscăriciul trezit din somn, s-a întins, a căscat zgomotos, a zis „Buna dimineața”,  „Buna dimineața”,  „Buna dimineața”,  către cei care se holbau la el așteptând-i poanta. In mod miraculos s-a făcut liniște. Liniștea de dinaintea furtunii. Nu se mai auzeau decât niște muște. Măscăriciul a căscat si el ochii a mirare la toți ce-i care-l fixau cu privirea, parând ca nu înțelege ce se așteaptă de la el, s-a scărpinat alene in cap si a zis: „Haide sa va povestesc ce farsă mi-a făcut astăzi soția mea”. Pe data s-a iscat un murmur vesel. Si măscăriciul le-a povestit de-a-fir-a-păr, fără înflorituri, pățania sa de mai devreme,  iar când si-a terminat povestea cu replica „Si nu te mai tot înfige așa că n-am chef de sex”, se aștepta ca toata lumea sa izbucnească in râs. Dar, in mod surprinzător,  nu a râs nimeni, absolut nimeni. Toți așteptau încă să vină si poanta. Au tăcut chiar si muștele, așezându-se discret pe căciuli, berete si baticuri. Pentru a doua oara in aceeași dimineața Măscăriciul a rămas perplex. In liniștea stingheritoare care se lăsase, toți încercau sa deslușească gluma, sa afle ce voise sa zică Măscăriciul, sa înțeleagă in cine bate. Nimeni n-a dat tonul la râs. Nimeni n-a zâmbit. Dinspre grupul unor cucoane simandicoase s-a auzit cu destulă claritate un singur cuvânt șuierat: „impertinent”. Președintele Consiliului de Coroană s-a simțit dator sa intervină drept pentru care i s-a adresat Măscăriciului: „Chiar așa alteță, ce vreți sa spuneți?” „Pai… Nimic. Ce sa vreau?” a răspuns Măscăriciul… „Cum nimic?” a ricanat președintele? „Nimic ?!” (a murmurat adunarea). „Nimic, nimic, nimic” a răcnit Măscăriciul, „lăsați-mă-n pace!” si a dat sa plece de pe tron.

Fiind un autor milos din fire, nu vreau sa va pun la încercare răbdarea peste o anumita limita maximala, așa ca pentru restul basmului o sa va fac un scurt rezumat din care vor fi eliminate pasajele descriptive. Arhivarul a venit fuga cu o copie după contractul de angajare al Măscăriciului in care se stipula explicit ca in ziua in care nimeni nu va râde la glumele sale, Măscăriciul urma sa fie decapitat. Degeaba a zbierat acesta ca apucatul ca nu era nicio gluma la mijloc si ca glume urma sa spună abia după prânz, era prea târziu. Decizia a fost luata pe loc. Călăul a sărit in sus de bucurie (dar nu a râs ca sa nu strice contextul) caci de multa vreme nu mai avusese ocazia sa-si facă meseria si începuse sa-si facă griji in legătura cu cariera sa, fiind încă departe de vârsta legala de pensionare. Curtenii i-au plâns de mila Măscăriciului (nici vorba de râs) făcându-i momentul încă si mai penibil si viată mai amara. Ce mai tura-vura, Măscăriciul a fost decapitat si exilat in aceeași zi mai spre seara. Si-a luat căpățâna într-o traista din păr de capră si s-a mutat, cu cățel si cu purcel într-o alta poveste (Călărețul fără cap), unde a trăit fericit pana la adânci bătrâneți, si unde o mai trai si astăzi daca n-o fi murit. Deși a rămas jovial si glumeț, avea din când in când momente de melancolie, in special când privea căpățâna încoronata pe care o purta tot timpul cu sine in trista traistă. Da, da, era o căpățâna încoronata, caci de fapt, uitasem sa va spun, Regele si Măscăriciul erau una si aceeași persoana. Nu muriseră chiar simultan dar se născuseră concomitent si trăiseră împreuna, ca fiind una si aceeași persoana, precum tu însuti cu sinele tău. După plecarea Majestății sale Măscăriciul, monarhia a fost abrogata (din cauza unei chichițe legislative prevăzută in constituție care specula o clauza de seriozitate in absenta unui Măscărici profesionist la curte), iar arhivarul a fost ales președinte de Republica, prin votul universal, secret, egal si inconștient al marii majorități a poporului suveran., restul curtenilor pensionându-se pe capete pe caz de boală. Si am încălecat pe o șa… ca călăreț cu scaun la cap.

Turiștii care vizitează azi, la Sinaia, palatul regal al fostei monarhii, pot admira in bazilica aflată in mausoleul de la periferia centrului orașului, din curtea castelului, un cilindru transparent de cleștar in care se afla depus corpul neînsuflețit al Albei ca Zăpada, înconjurata de cei șapte pitici de gradină, toți împietriți (ad-litteram) de durere, cu câte o ceașcă de cafea in mână, care-i ajută să stea la priveghi în stare de veghe. Artistul plastic a fost neobișnuit de inspirat, reușind să surprindă în piatră până si aburul înălțându-se din cele șapte cafele. Ba chiar si aroma cafelei, ceea ce-i derutează teribil pe trecători, făcând-i sa intre fără voie, de-a valma, claie peste grămadă, în cafeneaua din vecinătatea mausoleului. Despre frumoasa adormită albă ca zăpada, depusa, la vedere, in cilindrul de cleștar, se spune ba că ar fi fost soția Măscăriciului si amanta Regelui, ba că invers, dar nimeni nu mai știe cu precizie ce si cum, pentru că faptele s-au petrecut tare demult si au fost prescrise între timp.

Este căderea monarhiei sa acorde ranguri si sa întrețină iluzii. Dar, apropo, tu ce rang ai prea-cinstite?


UPDATE: Si pentru că lucrurile nu sunt niciodata asa cum a-par, nici chiar atunci cand se dovedesc „a fi altceva” decat a-păreau, ar fi timpul sa precizez ca povestea regelui-măscărici, insirată extrem de fragmentar si selectiv in aceasta comedie, necesită unele amendamente. Regele n-a murit asa cum s-a narat in istoria oficiala, ci si-a inscenat moartea, substituindu-i-se măscariciului. Satul de monarhie si de corvezile canoanelor impuse de această postură, a aranjat pe sest un schimb de locuri cu măscariciul (fiind una si aceeasi persoană acest lucru nu a fost greu de făcut), iar  apoi, cu acordul prietenului sau (amamdoi avand un simit al umorului iesit din comun) au convenit sa-i administreze acestuia o licoare a somnului, exact precum cea folosita in Romeo si Julieta, prin care acesta sa fie adus intr-o stare de moarte aparenta. Măscariciul s-a îmbrăcat cu straiele regelui, a băut licoarea si „a murit subit”… fiind apoi „imbalsămat, mumificat, sanctificat si canonizat”, de formă, cu mare pompă. Regele (deghizat in măscarici) a asistat astfel la propriile sale servicii funerare (cam ca Ipu)… plângând in ho-ho-te de râs, în timp ce mumia Măscariciului adormit era depusă cu onoruri militare in basilica din mausoleul de la periferia centrului orasului din castelul monarchic. Dupa trei zile si trei nopti Măscăriciul s-a trezit din somnul de veci si a evadat din mausoleu, intr-o noapte, cu largul concurs la gărzilor care erau postate in vecinatate nu atat pentru a asigura paza, cât pentru a păstra protocolul intru gloria eterna a fostului rege si pentru a atrage turistii in zonă. Desigur ca disparitia mumiei regale a fost constatată la un moment dat, dar Consiliul de Coroana a avut grija sa ascunda evenimentul, sigiland cripta sub pretexte cusute cu atza galbena. Ulterior, cand lumea a mai uitat de fostul rege (lumea uita foarte usor) a fost adus un sicriu de sticla din alta poveste cu o frumoasa din padurea adormita, alba ca zapada (despre care n-ar fi de mirare sa aflam ca este de fapt o cenusareasă oarecare), mormântul fiind apoi re-inaugurat si redat circuitului turistic. Măscăriciul evadat s-a evaporat (sau s-a sublimat), disparand misterios din atentia publicului, angajandu-se ca clovn la un mare circ de stat al soarelui, unde a fost star, până cand s-a pensionat si s-a apucat de gradinarit, intr-o suburbie superbă a unui oras oarecare (asta fiind deja altă poveste), reunindu-se acolo si cu regale decapitat si exilat, care a revenit sa locuiască in acelasi trup cu vechiul sau prieten Măscăriciul, doua finite, un singur cap, si desigur împreuna cu sotia sa (si ea aceesi, chit că usor metamorfozată de întâmplări si de trecerea anilor. Pana la urmatorul update care o sa releve că lucrurile nu sunt niciodata asa cum a-par, nici chiar atunci cand se dovedesc „a fi altceva” decat a-păreau, am re-încălecat pe o sa si-am plecat la o paradă asa.

 

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , , , | 110 Comments »

O înmelcuire

Posted by Arca lui Goe pe august 30, 2019

M-am luat cu una, cu alta, am alunecat la valeeee, am derapat (din imaginar in prea cruda si devoratoarea realitate)… Lenes fiind m-am lenevit inca si mai abitir la cote apoteotice (habar nu am cum am reusit sa-mi sporesc lenea in asa hal pe noi culmi, desi parea ca atinsesem maximul posibil in aceasta directie, oi fi vreun geniu in materie), m-am lasat acaparat de blazare, resemnare, lehamite (si aici am trecut la un nou nivel, mult mai inalt), mi-am umplut/petrecut/irosit/istovit vremea cu prostii, cu nimicuri, cu hârjoane, cu melancolii, apatii, am despicat firul in paispe, de fiecare data cand mi s-a oferit in dar (grecesc) un capat de fir, am asteptat (in zadar) sa-mi treaca ipohondria, am dat in sinea mea vina pe anturaj (in special pe cineva anume), etc si uite asa n-am mai postat nimic la rubrica povestiri de nimic in proza scurta. Nu ca ar fi fiind vreo mare necesitate in acest sens, ori vreo absenta notabila pe Arca lui Goe, din aceasta cauza, dar orisicat. Nu sunt in postura de a rezolva dintr-o lovitura aceasta „problema”, dar am dat intamplator peste ceva care ar putea fi o mica piedica in calea uitarii, un nod in batista (sau in velatura) inainte de a se consfinti ireversibil iesirea din peisaj a ideii de povestire de nimic in proza scurta. Asadar iata ce am gasit, un comentariu al unui oarecare anonim Rareș Mocanu:

Am fost să vedem casa memorială a lui Ion Desideriu Sîrbu, dizident din perioada comunistă după a cărui viață s-a scris ”Cel mai iubit dintre pământeni”. Ajungem în preajmă, trecem pe lângă ea fară să realizăm și întrebăm un localnic. El o sună pe doamna cu cheile. Ea coboară din bloc, ne dă cheile și ne spune să ne ducem și, dacă vrem să cumpărăm ceva, să luăm de-acolo și să lăsăm banii pe măsuță. Noi întrebăm, mirați: păi aveți încredere așa, în oricine, că nu..? Răspunsul m-a marcat pe viață: ”Cine îl caută pe I D Sîrbu nu umblă cu de-astea.” (parafrazez, n-am reținut formularea exactă)

***

Nu ca e dragutza? Poate ca voi gasi in asta un imbold pentru a finaliza lectura romanului „Adio Europa”. L-am inceput si l-am lasat nesfarsit (precum Marin Preda, Delirul)… Daca in randul prea-cinstitului citiitor citit si unic ai Arcei lui Goe s-o gasi cineva care l-o fi citit l-as ruga sa nu-mi spuna cum se termina.

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 25 Comments »

ABC- dar din dar se face toamna…

Posted by Arca lui Goe pe august 21, 2019

(a) Stim cu totii (sau macar acceptam de gura lumii) ca in orice lucru rau exista si parti bune, ori (si mai si) ca tot raul este spre bine, sau ca orice sut in fund este un pas inainte si alte asemenea formulari optimiste in legatura cu mersul lucrurilor (in directia „sagetii timpului”, vectorului entropriei si a nu mai stiu careia dintre legile termodinamicii). O fi. Aseara m-am lasat sedus de discursul unui agent de vanzari care, la un pahar de vorba, fara nicio intentie comerciala, a insistat pe ideea ca orice intamplare (schimbare) este categoric spre bine si ca, in medie, diferenta dintre ce e bun si ce e rau in orice schimbare este intotdeauna pozitiva, oferind mereu oportunitati de progres real… de mai bine. Cu conditia sa fi capabil sa vezi si sa admiti acest lucru, cat mai curand cu putinta, fara inertie si fara atasamente fata de starile anterioare schimbarii… Cine poate. Cine stie!? Alti intelepti mai pesimisti de felul lor spun ca mai binele este dusmanul binelui, si ca din aceasta dilema nu vom putea iesi. Ramane de argumentat (exclusiv filozofic) pe aceasta tema (aviz amatorilor si profesionistilor) si/sau de gasit exemple, ori (poate) contra-exemple, extrem de plastice si de ilustrative (pot fi desigur in proza scurta, cu rima, sau cu aranjament orchestral)…  care sa ne convinga artistic intr-un sens or altul (pe aceasta directie)… Demonstratie prin reducere la absurd. Poate ai si tu in bagajul de mânå (sau in cel de calå), cu care calatoresti prin viata, astfel de povesti care sa „demon-streze” fara echivoc ori ca tot raul e spre mai bine ORI ca mai-binele este un dusman si un sarlatan care ne pungaseste fortandu-ne intotdeauna sa platim exagerat de scump (piperat) diferenta de calitate dintre bine si mai bine. Om trai si om vedea.

 

***

 

(b) Unul dintre argumentele (indubitabile) ale celor care vor sa demonstreze (logic, stiintific) existenta lui Dumnezeu (de parca nu este evident ca „Dumnezeu” exista, indiferent ce anume o fi insemnand asta, ca rezultatanta vectoriala a ceea ce inseamna „cuvantul” „Dumnezeu” pentru fiecare ins in parte) ar fi acela al design-ului inteligent, in sensul ca prea este multa armonie si perfectiune in lume, prea se leaga toate incat nu se poate ca intreg establishment-ul sa fie rezultatul intamplarii (al unei serii in/finite de coincidente, de intamplari norocoase, accidentale, aleatorii)… Ma rog, noi unul nu ne putem pronunta in legatura cu valabilitatea sau nevalabilitatea ideii ca ar exista (sau n-ar exista), in realitate, intamplari intamplatoare, in absolut sau in neabsolut, na c-am intrat deja in confuzii terminologice, pas) dar pot spune cu toata sinceritatea si cu toata parerea de rau ca ideea design-ului inteligent este fundamental gresita, falsa, incoerenta. Mai mare improvizatie, cârpeala, lucru de mântuialå, bazaconie, insailare, provizorat, decat poate fi observat in functionarea Universului, la orice scala (in acord cu posibilitatile no-astre de observare), nici c-ar putea exista sau imagina. Daca o exista vreo ordine si/sau vreun design (eventual inteligent – desi nu este cazul, intrucat Dumnezeu nu este in niciun caz „inteligent”, si a-l considera asa este o mare blasfemie echivalenta cu a-l considera prost ca noaptea) acestea sunt transcendentale, dincolo de posibilitatile noastre de observare sau intuire, si deci ies din discutie pe tema data.  Ca sa rezum punctul (b) l-as cita pe pe „re-gretatul” Robin Williams care, intrebat daca e de parere ca Dumnezeu consuma droguri, a spus ca „Da, desigur. Pai nu va uitati la ornitoring„. As adauga, pai nu va uitati la mamifere (cea mai evoluata clasa de vertebrate). Poate exista cârpealå mai mare decat gestatia intra-uterina?  Putin probabil. Ma rog faptul ca functioneaza totusi nu este un argument al unui bun design, ci al faptului ca restul lumii are defecte inca si mai mari.  Daca ne-am putea iesi un pic din piele si din conditie n-ar strica sa ne uitam, in acest sens, si la om, „cea mai evoluata” „creatura” de pe Terra, (daca nu cumva din intregul Univers, dupa cum sustin anumiti autori, printre care, cu onoare, noi nu ne numaram).  Daca ne-am uita obiectiv la acceasta „entitate” (incomplet) coborata din maimuta, ne-am lua cu mainile de cap. 99% din ceea ce face si/sau este omul, sunt aberatii, tampenii, automatisme, cretinatati fara sens, prostii, vicii, animalisme, barbarisme… De unde pana unde mai frate atata design inteligent? Ce dracu, nu vedem pe ce lume traim? Uitå-te la tine inainte de a incerca sa deschizi gura sa ma contrazici (inclusiv prin a-ti exprima acordul cu ante-vorbitorul – e valabil si pentru dl. Iosif).  Iar a veni si a acredita ideea ca in designul acesta sta dovada existentei lui Dumnezeu este de-a dreptul cinic, hilar, ridicol, absurd, daca nu pur si simplu prosteste.  Cei care se tot screm sa construiasaca perpetuumuri mobile si sa demonstreze (logic si/sau stiintific) ca Dumnezeu EXISTA sau ca Dumnezeu NU exista, le recomandam calduros s-o lase balta. Om muri si om vedea (e valabil si pentru dl. Iosif).

 

***

 

(c) Am ramas dator cu initierea unei discutii despre compatibilitatea intre CREDINTA in ceva si TOLERANTA fata de CREDINTELE diferite ale altora. Parerea mea (o credinta?) este ca daca ai intr-adevar o CREDINTA atunci in niciun caz nu poti tolera alte credinte (care nu sunt intocmai si la fel cu a ta). O asemenea toleranta / tolerare ar echivala pur si simplu cu desfiintarea / anularea propriei tale credinte. Ma rog, poti sa-i tolerezi (asa ar fi indicat) pe cei care au credinte diferite, dar nu si credintele acestora. La naiba cu aceste constarangeri antagonice. Nu poti fi si-n caruta si-n teleguta. Nici macar daca esti enorias la biserica mecanicii cuantice. Poti fi ori in caruta, ori in teleguta, ori in alt mijloc de transport, ori pe jos, sau deloc. Alta posibilitate nu vad, alta posibilitate nu exista (dupa cum bine zicea coana Joitzica Trahanache, matusa mea, dupa o verisoara de la Valeni, care e dama bine si isteatza). Mi-i amintesc (cu sentimente pe care renunt sa le numesc sau descriu) pe acei intelectuali de bine care gaseau ca ar exista unele justificari (mistice) in gestul asasinilor spalati pe creier care i-au impuscat (pe bune) pe caricaturistii de la revista Charlie Hebdo, pe motiv de ofensare simbolica a Profetului. Singurii care l-au ofensat pe Profet au fost chiar asasinii cu pricina si sustinatorii lor (mai mult sau mai putin discreti). Ramasesem dator cu initierea un astfel de discutii. N-a ca am initiat-o (daca nu cumva am si incheiat-o odata cu etalarea unei pareri). Sa vedem daca s-o gasi cineva s-o dez-volte. Ala „eu”, ăla „eu”, până la urmă dl. Nimeni. 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 37 Comments »

Pofta de vorbe scrise

Posted by Arca lui Goe pe august 14, 2019

Nu toti oamenii care scriu sunt (sau devin) „SCRIITORI”, nici pe departe, dar cert este ca „SCRIITORII” se selecteaza exclusiv dintre acestia, niciunul din „restul lumii”. Unii sunt (pot fi) SCRIITORI de comentarii anonime pe bloguri, in timp ce altii care scriu (chiar si) carti, tot nu ajung sa fie „asa ceva”. E o taina la mijloc, un schepsis, o limita. Adica ca poti avea carte fara sa ai (si) parte. Pe de alta parte (si-n cu totul alta ordine de idei) dl. Shakespeare spunea ca soarta unei glume nu depinde de gura care o spune, ci de urechea care o asculta… si ca prin urmare, în mod normal, un oarecare „scartza-scartza pe hârtie” (poate fi si hârtie igenicå virtuala), trebuie musai sa fie validat de „niste cititori” ca sa poata fi con-siderat SCRIITOR. Ei, nu-ti imagina acuma ca asta-i totul si ca daca scrii si ai cititori (si/sau chiar si critici literari), gata esti scriitor. Drumul e lung si e prin pustiu… Granita dintre scribålåu si scriitor este pe undeva in plin desert, si anume in tara nimånui. Sunt multe capcane si obstacole pe acest drum inselator care cel mai adesea nu duce nicaieri, sau poate duce la Damasc, la rataciri sau la pierzanie, si numai foarte rar la Roma. Desigur ca toate acestea sunt simple banalitati, detalii (aproape) evidente pe care (aproape) orice fiinta cuvântatoare care s-a apucat sa-si scrijeleasca cuvintele, le stie, le intiueste sau le-a simtit deja (pe propria piele).  Noi, de exemplu, ca sa dam numai un exemplu, in calitate de personaj (literar), desi suntem in contact interior cu literatura (inchis practic inauntrul ei), nu suntem scriitor, desi, slava Domnului am scris (si noi) puhoaie de cuvinte, care mai de care, ba chiar am oferit cu generozitate sfaturi (parintesti) celor care, avand veleiaitati literare, ar pofti sa cucereasca premiul Nobel pentru Literatura. A se revedea, aviz amatorilor:

13 (februarie) – Sfaturi practice pentru câștigarea premiului Nobel…,

31 (martie) – Sfaturi practice pentru câștigarea premiului Nobel…,

1 Aprilie – Sfaturi practice pentru câștigarea premiului Nobel….

dar si profesionistilor. Asadar daca deja scrii si ai si cititori, fara a fi fiind inca „un scriitor”, cred ca ti-ar prinde bine sa stii in clar (limpede) in ce constau greutatile, capcanele si obstacolele care ti se opun, impiedicandu-te sa ajungi scriitor. Cu aceeasi generozitate (precum cea deja manifestata in articolele pomenite mai sus) ne-am gandit sa oferim aici o lista publica, deschisa, cu dificultatile cu care se confrunta in genere cei care incearca sa fie niste scriitori pentru niste cititori. Pentru inceput voi deschide  lista / balul cu cateva chestii auzite de la un altul (o fi scriitor, o fi cadindat, o fi chibitz, om vedea-o), dar mai pe urma, daca ne-or da prin minte, om adauga si altele noi, noi (dl. Goe personaj literar de schita si moment), dar si altii ca noi, dintre contributorii (anonimii notorii) care au, cateodata, obiceiul sa „vocifereze” in scris pe Arca lui Goe, cu texte secretate din „glanda lor scriboreica” (dupa cum bine zicea celebrul d.Polichinelle întâiul). Poate chiar prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe sa-si „aduca aportul” in acest (non)sens. Bunavointa si dezinhibare sa fie caci in rest nimic nu ne lipseste pentru a incropi aceasta lista cu lucrurile rele pe care trebuie sa le compenseze scriitorii (neputandu-le evita).

  1. Atunci cand scrii nu incerca sa produci (dinadins) literatura, arta, poezie, sau chestii care sa fie (anume) pe placul cuiva (oricui). Cand scrii trebuie sa fii constient ca scrisul este un simplu instrument prin care cel care scrie incearca sa masoare distanta dintre el (insusi) si ceilalti, dintre el (insusi) si realitate. Distanta se poate masura cu metrul de tamplarie, cu metrul de croitorie, cu pasul, cu micrometrul, cu sublerul, cu stanjenul, sau cu un simplu bat. Chiar si „aruncatura de bat” este un fel de a evalua distanta. Scrisul este un bat cu care masuram distanta dintre noi si realitate. Mi-a spus mie unul Haruki Murakami (un prieten de-al meu, nu-l stii tu), care, desi a urmat cu sfiintenie sfaturile d-lui Goe, exact la fel ca celalalt amic virtual al nostru (unul Mircea Cartarescu pe care-l stii si tu), n-a reusit inca sa castige râvnitul premiu Nobel pentru litera-tura pe ara-tura. Alege-ti instrumentul care ti se potriveste pentru a incerca sa masori distanta dintre tine si restul lumii si foloseste-l. Exerseaza-l. Arunca cu batzul si vezi cine (ce, si de ce ) tzipå. Pe baza timpului de raspuns si a vitezei sunetului poti calcula la ce distanta se gaseste SI CUM ARATA cel mai apropiat detaliu al restului lumii. Efectul secundar al acestei evaluari poate fi (accidental) literatura, arta, poezie, sau chestii care sa fie (anume) pe placul cuiva, sa-l emotioneze si/sau sa-l distreze, distragandu-l de la (i)realitate. Totusi nu conta pe asta. Nu face ca AVP.
  2. Tine mine: cea mai mare dificultate a celui care scrie este aceea de a ramâne onest. In timp ce scrii este foooarte greu sa ramai onest, sincer, sa nu ascunzi si sa nu omiti nimic din ce stii, sa nu cedezi tentatiei de a te proteja pe tine insuti, de a-ti cosmetiza imaginea, sinele, importanta. Scrie daca vrei, dar nu te astepta sa devii scriitor daca nu esti in stare sa fi onest si umil cu orice pret. Scrie daca vrei. Chiar si minciuni, adevaruri partiale, detalii pe alese… cu rimå, Poate fi un gest util, binefacator, eliberator chiar, ce-ti poate spori importanta de sine si-ti poate aduce succes la public. Dar nu te astepta sa devii (astfel) scriitor.
  3. va urma,… mai zi si tu…
    3.Bis Dintr-o discutie privata avuta cu o potentiala candidata la castigarea Premiului Nobel pentru literatura virtuala, am desprins o invatatura ce poate fi adaugata pe lista dificultatilor/dilemelor cu care se confrunta „scriitorii in devenire”: A te lua in serios dar a nu te lua prea in serios… La inceput pare / este simplu… Pe urma insa… Nu… Si aici cel mai bun contra-exemplu (de succes) este si ramane anonimul AVP de (pe) la Corabia (a nu se confinda cu vreo Arca)… Oricum pentru a taia raul de la radacina trebuie sa-i facem si pe altii (ceilalti) sa ne ia in serius dar nu prea in serios. Cu cat mai multi cu atat mai bine. Daca reusim figura cu altii, avem bune sanse sa reusim si cu noi insine. Daca nu, nu. Ma rog, sanse nu certitudini, dar tot ar fi ceva. Slava Domnului & Doamne ajuta!

 

Posted in Arcaluigoeologie | 43 Comments »

Pofta de vorbe (II)

Posted by Arca lui Goe pe august 1, 2019

Cum naiba sa stam de taina, noi muritorii, despre nemarginirea Universului (o enormitate fara sens, d-zei mami lui de Univers infinit (,) stupid), cand lumea fiecaruia dintre noi este atat de marginita, tinând cel mult pânå la Ploiesti, mircurea mai ales, in rest universul personal, in cvasi-integralitatea lui, fiind exclusiv intravilan, ramanand asa chiar si cand se intinde (dilatand-se de caldura, vara) pana la Snagov… Arar trecem cu mintea de Ciulnita, de Busteni, de Giurgiu, sau de Videle, iar ceea ce se afla dincolo de Filiasi este deja infinitul… la care putem ajunge (vai) doar in vis. Si este foarte greu de visat fara o cuesta confortabila (cupeu separat care va sa zica, ma intelegi?) in care sa tragi perdelutele ca sa poti sa dormi cu spor pana dincolo de Filiasi, in nemarginire. Caci, nu-i asa?, e musai sa dormi ca sa poti visa. Nemarginirea. In stare de veghe nu poti visa, nici macar in lanul de secara. Ca insomniac esti condamnat „e-tern” la plictiseala „pe durata” unei asemenea calatorii fantastice, mai ales daca nu ai cu cine schimba o vorba, la vagonul restaurant, sau cu cine face amor salbatic la vagonul de dormit, vagonul de vorbit, vagonul de baut, vagonul de sex-si-dragoste, de somn… sala de lectura, in fine, fel de fel de vagoane… In tren, ca-n viata, daca esti con-strans cu usa sa fii in stare de veghe, atunci n-ai acces la oniric si, fara oniric, iti trebuie musai companie, si nu orice fel de companie ci una selectå in care companionii sa fie obligatoriu cu charm si stranietate (sa fie cu „vino-ncoa”, sa aiba un „nu-stiu-ce” ori si mai bine (sic) un “je ne sais quoi”, ”un certain regard”)… ca sa nu dai in plictis ontologic. Ei bine gasirea unei astfel de companii, care sa-ti ofere o bine-facatoare si bine-cuvântatå relaxare a gretei tale existentiale (ca insomniac. privat de deschidere catre universul oniric, al viselor gratuite si grandioase) este, in acord cu principiul incertitudinii, aproape imposibila. Probabilitatea cuantica, desi nenula, este infinitezimal mica, un epsilon nesemnificativ. Nu prea ai de unde alege. Ma rog, pe planteta s-ar afla un numar impresionant de candidati (circa 7 miliarde de suflete), dar in realitate numarul persoanelor la care ai acces pentru dialog si taifas, cele pe care le cunosti (cercul prietenilor si cunostintelor) este extrem de mic, cam o mie de persoane (nu?), hai sa zicem o mie-si una, daca o punem la socoteala si pe Sheherezada, fosta ta sotie. Desigur ca Sheherezada aceasta nu este doar „fosta” sotie, fiind totodata actuala si viitoarea sotie, doar ca e mai logic sa o apelam preferential cu formula „fosta” si o sa o identificam simbolic (ca atare) folosind cea mai consistenta dintre emblemele temporale aplicabile. Sotia ta de saptamana trecuta este fosta ta sotie – cea de saptamana trecuta, la fel cea de anul trecut, sau de acum zece ani… fosta… Chiar daca intre timp nu ai divortat, si ea a devenit implicit actuala sotie, nu mai e aceeasi. Nici tu nu mai esti acelasi (pe cea de-atunci n-o vei gasi-o si tu acela ai murit…). In aceasta devenire, cam de rahat, actuala ta sotie iti este (oarecum paradoxal) mai putin sotie decat iti era fosta ta sotie. Pare paradoxal, dar nu e. Sunt sigur ca ai prins ideea. Are legatura cu dilatarea spatiului (care creste intre voi) si cu entropia (care produce dezordine in spatiul crescator), dar nu-i acum momentul sa ne batem capul cu fondul motivatiilor cauzale… Asadar avem o mie-si una de cunostinte (prieteni, vecini, rude, colegi, amici…) cu care am mai schimbat cate o vorba in trecut si care s-ar preta, teoretic vorbind, la postura de parteneri de conversatie (si de taina) inter-locutori. Tu (de ex.) câti ai? Få te rog o pauza de lectura si numåra-i. Vezi sa-i scazi pe aia care (ti-)au murit deja. Asa… Cati? Problema este ca majoritatea dintre ei sunt fumati, perimati, deprimati, consumati, blazati, cuprinsi de lehamite si resemnare, cel putin in relatia lor cu tine, imbacsita de vreme, diluata de distante (si de umbra de plumb a prea zilnicei pâini). Caut prieten, rog seriozitate!. Spatiu-timpul si numarul amicilor disponibili ne sunt multimi finite, scazatoare… ceea ce este un factor extrem de descurajant si demobilizator pentru initierea unor discutii de taina despre nemarginirea (crescatoare) a Universului (o enormitate fara sens, d-zei mami lui de Univers infinit (,) stupid). Prin urmare, visare nu (ioc, ca daca somn nu e, vis nu e), taina nu (ca n-ai cu cine, infernul celorlalti retragandu-se prudent din calea infernului care esti), si atunci ce-ti mai ramane? Mai Nimic. Si uite asa ideea de Dumnezeu devine al dracului de atragatoare. Dintr-o data nu mai ai nicio problema. Nu mai exista niciun mister. Totul i se datoreaza Lui, El stie mai bine ce si cum, si daca te pui bine cu El, iti va oferi gratis, in dar, Adevarul Absolut Atemporal si Transcendental, pe care nici nu trebuie sa-l intelegi, ci doar sa-l accepti si sa-l crezi. Nemarginirea Universului se dizolva in neant. Te poti retrage pe linia Namoloasa-Ploiesti… Cu trenul 163 (al mai bun pentru noi) circuli tot mai rar, mai rar, si numai pana la Titu (in niciun caz pana dincolo de Filiasi), si numai pentru a manca gogosi pe peron, in gara, cu coana Mitza (o prietena adorabila, biciclista si fara pretentii civile, a la guerre comme a la guerre)… pot sa fie si langosi… iar in rest mai nimic, faci naveta, tu fiind de pe Marte, ca sa te intalnesti, din cand in cand (din ce in ce mai rar) cu mereu acuala ta sotie, de pe Venus, (si ea face naveta) pentru câte un randez-vous pe planeta de Pamant, de exemplu la Iunion (sau prin camera de garda/oaspeti). Problema este ca Universul (asa cum l-a facut Dumnezeu) se (tot) dilata. Distanta dintre Marte si Venus creste, exponential… asa incat aceste calatorii de placere devin din ce in ce mai costisitoare si mai pline de inconveniente, de-a dreptul imposibile, in timp ce actuala ta viitoare sotie devine din ce in ce mai mult fosta ta sotie de draga si inoubliabila amintire. Mai tii minte mai draga Mårie?… Mai devreme sau mai tarziu Marte si Venus vor fi in galaxii diferite, in universuri paralele si inobservabile pe calea undelor. Ne vom vedea din ce in ce mai rar pana cand, in cele din urma, nu ne vom mai vedea deloc. Ne vom multumi cu entanglementul cuantic… mai solid decat orice principiu al incertitudinii si decat certitudinile entopice ale crudei realitati. Ramâne(m) ca-n-tren. Ceea ce va dorim si d-voatra stimati telespectatori din Andromeda.

Ce-am avut si ce-am pierdut? Caprele tot sapte sunt. Azi aici, maine-n Focsani… Poimaine-n Pascani? Ooo, nu, poimaine in Norii lui Magellan, si pe urma, Duminica la limita universului Observabil, sau dincolo de ea (precum conul Dorin din Certocratia)…

Alte incaperi, alte voci – alte ispite pentr pofta de vorba: Quo vadis?

Despre veghe si singuratate si aici: Gabriel Liiceanu: „Ce este insomnia cioraniana?”
 

Posted in Imperiul Cuvintelor, Parerea lui Goe, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 122 Comments »

Scurtă-tură…

Posted by Arca lui Goe pe iulie 17, 2019

Scurtă-tură-unde-am-fost-în-trecut…în fugă…

Da, da, stiu, ai dreptate măi dragă prea-cinstite cititor atât de citit si de unic al Arcei lui Goe, promisesem că te scot din ceata poftei de vorbe, rămasă suspendată in aerul ne/clar la diminetii din episotul trecut (din frumoasa zi de 9 iulie, ziua muzicii usoare, zice-se, interesati-va)… dar tocmai cand ma pregateam sa te scap pe portita dinspre maidan, sa vezi pocinog: am dat far-de-voie, far-de-nevoie si fara sa stiu cum intr-o gaură de vierme (wormhole) care m-a scos dicolo de pâzele albe, unde am facut (ne-rezistând ispitei) o scurtă-tură în-trecut. Ei, intre timp am gasit de-acolo-ncoace o scurtă-tură spre prezent, însa daca tot am fost în-trecut de-cu seara de viteza combiata a întunericului si luminii diafane, atunci fie ce-o fi, zic, n-o fi foc (fara fum) daca va mai las pret de un bob zabava in ceata verbala de pe 9 iulie, ca sa va povestesc mai întai prin ce trecui. Azi dis-de-dimineata (sa fi fost vreo doua-trei zile de atunci, ca era intr-o sambata) am lasat in urma casa mea draga si adormita si m-am strecurat afara, in lume. M-am deplasat neobservat (ca nu era nimeni pe strazi), mergand cu vieza pasului (c) pana la marginea orasului, si acolo am intrat in padure, cu gandul sa ma afund, pe traseul rosu, in amonte pe firul apei pana spre dimineata orasului vecin, urmand ca pe urma sa ma inturnez la domiciliu pe strazile puse la dispozitia pietonilor de catre primaria oraselor. Dar pas de a-mi reusi figura. Am intrat in padure pe cararea cunoscuta, doar ca, in loc sa ma afund ma trezeam in mai putin de un minut, dupa doar cativa pasi (facuti dincolo de puntea de peste pârâu) inapoi de unde plecasem… Spatiul padurii se curbase ametitor de mult incat pana si caprioara lui Nicolae Labis ajunsese dintr-un salt (spatio-temporal) tot acolo, in chiar clipa de dinaintea fatidicii impuscaturi… Caprioara (o erbivora de o ingenua naivitate), continua sa soarba cu nesat apa din pârau (de parca ar fi fost acelasi apa si aceeasi vreme), intuind ea cumva ca pe mine nu ma cheama Nicolae (ci dl.Goe), ca nu-l am pe tata cu mine si ca pusca-i doar un cuvant (in vânt). Eu insa, in fata unei asemenea intamplari bizare ( enigma in-explicabila), am cazut pe ganduri… Aflat in imposibilitatea de a strabate timpul si spatiul pana inspre dimineata orasului invecinat, (in cuda dorintei mele) m-am asezat pe bancå (banca de la marginea padurii), incercand sa refac planurile astfel incat sa ajung totusi înapoi la dulcea mea casutzå adormita, la momentul oportun, pre-stabilit, al unui mic dejun (bucolic) in familie, in curte, la masa de sub umbrar, cu omleta, cafea, tarte si taclale. Timp as fi avut. Din cauza cåprioarei care facea nestingherita cercuri pe ape, si uitand-mi o clipa de esenta mea literara, mi-a venit asa deodata, dorul de tata, de parca m-as fi aflat in de-plina tinerete fara batranete si viata fara de moarte, si anume in valea Plangerii si a aducerii aminte. Dar deh, ia-l pe tata de unde nu-i. O fi la vreo tzuica cu tatal lui Nicolae Labis. Si cum stateam eu asa pe banca, incordandu-ma sa ma extrag din acea concavitate spatio-temprala, s-a creat brusc (abrupt) o gaura de vierme in punctul cel mai sudic al continuumului local, trezindu-ma pe ne-pusa masa, håt-departe si devreme, intr-o epoca de aur, intr-un oras de provincie, unde un regizor, talentat si popular la acea vreme, turna un film intr-unul dintre castelele din oras. Era acolo un intreg popor de figuranti care dansau ametitor, caci era bal, in film. Eu eram in preajma regizorului, documentandu-ma chipurile (ca ziarist) pentru un articol despre eveniment, de publicat in gazeta studenteasca a orasului de provincie, asteptand totodata un mopment de respiro in filmari, in care regizorul sa-mi poata oferi un interviu. Eram foarte emotionat caci era abia al doilea interviu pe care trebuia sa-l iau si maestrul (extrem de rece si distant) ma intimida teribil. Primul interviu il luasem cu ceva vreme in urma lui Caligula aka Ovidiu-Iuliu Moldovan (Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca), si atat de novice si de lipsit de inspiratie in alegerea intrebarilor am fost incat, in final, mai mult de jumatate dintre intrebari au fost sugerte de Ovidiu insusi (el a centrat, el a dat cu capul). Insa momentul asteptat se incapatana sa nu apara, caci regizorul avea de furca cu un tanar actor al teatrului din orasul de provincie, care nu reusea sa duca la bun sfarsit o scena simpla, banal de simpla. Trebuia sa iasa afara pe tereasa castelului, si sa puna o pelerina pe umerii goi ai unei contese si apoi sa se apropie discret de urechea acesteia si, zambid, sa-i sopteasca ceva… Regizorul i-a explicat de nenumarate ori mototolului cum sa faca (in loc sa-i arate pur si simplu cum så facå, asa cum ar fi procedat mai mult ca sigur Lucian Pintilie sau Charlie Chaplin), dar Fanica al nostru se crispase de tot si in loc sa fie atent la contesa, se tot uita, intorcandu-si privirea, total aiurea in contex, spre maestru, ca sa vada din expeseia acestuia daca reusesteste sau nu sa-i faca pe plac in felul in care joaca banala scena. Ceea ce nu se intampla deloc, deloc, deloc… „Nu e bine Mirea, nu e bine. Ti-am spus de o mie de ori. Uita-te la contesa nu la mine”. Mai ca-mi venea sa zic, då må maestre ca o joc eu. Intre timp se cam inserase si operatorul a trebuit sa aprinda niste lumini si faca nu stiu ce ajustari la camera… Dupa indelungi chinuieli, in sfarsit, scena s-a jucat dupa pofta inimii maestrului, iar eu asteptam cu speranta ca se va ordona pauza in care voi reusi in sfarsit sa iau regizorului interviul pentru gazeta. Ti-ai gasit. Regizorul secund (o dama scunda si extrem de volubila) s-a apropiat si a zis: „Nu e bine. S-au aprins luminile in blocul de vizavi (bloc cu sase etaje) si luminile alea au intrat in cadru.”. Am crezut ca maestrul o sa explodeze. Noroc cu dama scundå care juca rolul regizorului secund, care a zis ca stie ea pe cineva la primarie si o sa-l roage sa intervina si sa taie curentul pentru o jumatate de ora in blocul cu pricina, ceea ce s-a si facut cat ai bate din palme. Scena s-a re-filmat, a iesit cum a iesit si asta a fost totul, pentru ca apoi a venit cineva important (habar nu am cine era) si l-a luat pe regizor pe sus cu masina. Omul mi-a aruncat peste umar: „Nu te supara te rog. Vino maine.”. A doua zi am venit eu dar in zadar, ca nu s-a filmat in acea zi. Am plecat direct la gara si de acolo am luat trenul care m-a adus, prin (efect) tunel, inapoi pana aici, la marginea padurii pe banca. Intre timp caprioara lui Labis disparuse in neant. M-am ridicat agale si am pornit-o spre casa. Si pentru ca mi-a poposit in minte (chiar ca habar n-am cum, total anapoda) imaginea lui nenea Iancu (taticul meu literar de duioasa amintire), care de obicei isi avea izvorul inspiratiiei literare prin berarii si braserii, m-am oprit si eu in patiseria florentina (un soi de tramvai 16 retras la depou), chipurile in acelasi scop, documentar. Am comadat un capucino, si invaluit in muzica frantzuzeasca ce se prelingea din plafon, i-am studiat discret pe consumatori… incercand sa mi-i imaginez ca eroi de momente si schite. Cativa chiar ar merita sa fie astfel imortalizati in galeria prozelor scurte pe arca lui Goe. Cum le-o fi norocul. Cum or vrea muzele. Deocamdata insa, daca tot am antamat inca un front, doua, de lucru in proza scurta ce va sa vie (ei as, ce esti copil), sa revenim la pofta de vorbe si la drama extragerii din ceata acesteia, pe portita dinspre maidan. „Madam binevoiti a-mi da drumul de aici de urgenta”. „Ei bravos, da stii ca-mi placi.. Dar ce te tiu eu?”.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 101 Comments »

Pofta de vorbe (I)

Posted by Arca lui Goe pe iulie 9, 2019

Pofta vine… vorbind, indiferent despre ce poftă o fi vorba, inclusiv despre pofta de mâncare (poftå bunå)… ori despre orice altceva (vorba ‘ceea, „Si cum s-a întâmplat Gherghină de-ai ramas gravidă? – Uite asa, din vorba-n vorba”). E adevarat ca pofta vine mâncând, văzand, mirosind, pipăind, făcând (numai gerunzii), dar mai ales vine vorbind. Câteodată o descriere din vorbe bine ticluite, a unei ciorbe de burtă ori a unor poale-n brâu ori a nurilor unei coniţe (ori a unor poale-n brâu) poate aduce pofta mai abitir decât ciorba goală ori coniţa goală per se. Până si ideea vine vorbind (vorba lui Henry Wald). Presupun ca dupa ce in ultima vreme am exersat cu succes (impreuna cu aproape nimeni) exclusiv cateva vorbe („tacere”, „liniste”, „pace”, si mai ales „nimic”, „nimic”, „nimic” – un soi de „partir un peu”) ar fi poate potrivit sa mai schimbam nitel reperoriul si sa mai popularizam si alte vorbe (din dic-ţio-n-are) pe care vad ca le adulmecă în vânt câte un vizitator stingher (pasager) råtåcit pe Arca lui Goe. Dar… despre ce sa vorbim? Tu ce zici? Ai vreo pre-ferintza? Despre vorbe? Despre pofte? De te indeamna, de te cheama? Eu stiu ?! Am cateva idei de vorba în prototip dar mi-e sa nu fie prea grele, prea aspre, prea in råspar, si sa-l facem astfel pe prea cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe sa regrete amarnic perioadele de acalmie (ca sa zicem asa, calomniind astfel tåcerea aka nimicul de pe partea orală a lumii, sau verbală – ca sa nu ne iasa vorbe). Sa nu ziceti ca nu v-am spus. Vântul si cuvântul bat bine in pânze, în direcţia cea bună si, daca då Dumnezu cel bun un Potop mare si bagå åstia apå cât să salte Arca, cât de cât, de pe duna de nisip, pe care este parcatå, ca musca la Ararat, am pus-o, si pasagerii accidentali si clandestini aflati l-a bord s-au scos, caci am de gând sa botez arca „goeletå”, si sa fac un „drum”, pe apă, până la Veneţia, intr-o vizita inopinată (incognito) la amicul si confratele nostru „Anonimul”. O să navigăm prin canale, eclipsând gondolele, dar si pe gondolieri pentu că o să cântăm din toti bosogii „O sole mio”, si o sa „servim” bere (Bucegi) la botul calului si mici cu mustar de Bohotin pe tipsii de argint. Cei care sunt interesati de o astfel de ofertă de croazieră (via Måcin, Niculitzel, Babadag, Tulcea, Sulina, Bosfor, Dardanele, Itaca si ce-o mai fi) sunt rugati sa depuna cererile de inscriere neintarziat. Dar, incheind introducerea, caci vorba lunga e saracia omului (oameni nu avem, avem numai caractere, unul si unul, si una) ar cam trebui sa intram in subiect (ca pana sa vina Potopul mai este, înainte din po-veste)  si în continut. Sa stiţi ca este vorba în primul si-n primul rând despre ne-materie, iar in celelelalte rânduri si in „Celelalte cuvinte (daca vrei), despre inadecvare (in terminologia fizicii), si despre cum se aplica principiile incertitudinii, mecanica cuantică, dilatarea spatiului, „anti-materia”,  materia si energia intunecate în relatiile de zi cu zi (si de noapte) intre oameni (de exemplu intre soti si sotie si nu numai). Hai ca v-am bagat in ceata, dar nu va fie teama. Eu v-am bagat, eu va scot. Daca s-o ridica ceata, va scap, fireste, ca va scap… daca oi putea. Va fac scapati pe poarta dinspre maidan. Mai ales daca-mi dati bacsis. Iar daca nu, nu, sa va fie de bine. Dracu v-a pus sa misunati pe aici! Va urma.

 

Posted in Arcaluigoeologie | 108 Comments »

Nicio vorba sa-ti mai spun

Posted by Arca lui Goe pe iunie 29, 2019

 

Posted in Arcaluigoeologie | 33 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: