(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Ueni, Uidi, Uiki

Posted by arcaluigoe pe Decembrie 4, 2016

Inaugurăm sectiunea „Mărunṭișuri Fundamentale” pe Arca lui Goe cu un „to-pic” avand vagi valente antropologice si antropomorfice (…).

Intrucat noi cu totii de la Râm ne tragem, iar in nostre patrie multe silvae sunt, presupun ca ar fi superfluu sa va intreb cum se pronunṭă maxima „Veni, vidi, vici”. Păi se pronunṭă așa cum se scrie, nu?

Simplu. Si suna bine. Totusi cum anume au sunat vorbele astea rostite de catre Caesar, el insusi in persoanå? Ei bine, de va vine, de nu va vine sa credeti, Caesar, care nu vorbea latina vulgară decât cu soldaṭii, iar pe cea ecleziastică deloc, preferand (din motive neelucidate pe deplin) latina clasicå, si-ar fi rostit celebrul aforism  asa cum am mentionat in titlu: Ueni, Uidi, Uiki. Asa se vorbea (pe atunci) in latina clasica, pronuntându-se „u” acolo unde in scris aparea „v”, si „ki” unde era scris „ci”. Caesar avea o pronuntie hollywood-ianå 100%. Cå asa stau lucrurile (si nu altminteri) poate cerceta oricine-i curios sau are dubii, (inclusiv) pe net, intrand in subiect,  de exemplu, AICI sau Aici: Latin – Historical Presentation and Pronunciation Tutorial. De unde stiu savantii cum anume pronunta Caesar „veni, vedi, vici”, vorbind intr-o limba (azi) moartå, aka latina clasicå, desi nu s-au pastrat inregistrari originale ale discursurilor sale, nu face obiectul disertatiei noastre de azi. Cert este ca marea asemanare dintre latina clasica si engleza americana (ca si intre cele doua imperii) a nascut o multime de adepti ai vorbirii in limba latina clasica, in dauna limbii latine ecleziastice/medievale, pastratå si promovatå de/la Vatican si care ar fi fiind italienizata nitzel si pe care cu totii am invatat-o (si) la scoala. Ei bine ceea ce devine a fi „antropologic” in problemå, este cå disputa dintre neo-vorbitorii de paleo-latinå clasicå si vorbitorii de latinå-latinå, are accente dramatice si o anvergura pe care n-ati putea-o banui. E plin net-ul cu contre hilare, cand nu sunt de-a dretpul grotesti, intre adeptii lui „ueni, uedi, uiki” si cei ai lui „veni, vidi, vici”, mai ceva decat disputele basisti-anti-basisti de odinioara. Fiecare tabara apara din rasputeri singura versiune corecta, si anume pe aceea pe care au invatat-o la scoala. In SUA si in Marea Britanie se se studiaza latina americana, ca-i mai cool. Incolo nu. (Apropo, d-voastra cititorule cum pronuntati? Cum ati prefera?). Sa revedem cateva din comentarile iscate de videoclipul postat mai sus:


reactiilatine reactiilatine2Dimensiunea antropologica a problemei poate fi detectata usor de catre navigatorii interesati, care pot descoperi cu usurinta multimea de ciocniri antagonice intre „u”(„w”) si „v”. Cred ca ar merita studiate si siturile/blogurile unguresti (eu personal ma astept ca maghiarii sa pronunte veni, vidi, vici). Ceea ce ar fi de remarcat in subsidiar ar fi trendul atitudii pe net, care a trecut usor, pe nesimtite, de la acceptarea (epuizata deja) a libertatii de exprimare, la acceptarea pe fata a libertatii de a cenzura, a exclude, a elimina, a restrange. Oameni (de bine) cer eliminarea de pe internet a videoclipului nefericitei creaturi care pronunta „veni, vidi, vici”,  de parca ar fi postat pornografie infantilå. Se pare ca precursorii acestui trend (precum Viorel Padina, Dorin Tudoran si altii) au motive sa se impauneze cu spiritiul lor de anticipare si cu calitatile profetice din tarile lor.

P.S. Am incercat sa aflam cum anume au procedat expertii lingvisti pentru a stabili (fara martori) ca insusi Caesar ar fi pronuntat „ueni, uedi, uiki”, si mare lucru n-am reusit sa descoparim. Se pare ca totul ar fi pornit de la niste analogii intre unele cuvinte englezesti cu origine latinå, precum „wine” care isi are corespondent in latinescul „vino/vinum” si care ar atesta (astfel ?!) acesta versiune de pronuntie. Daca afla cineva mai mult il rugam sa ne dea de stire. Ca ne intereza. Pe un fir ramas momentan in suspensie, una dintre probele „plagiatului” eminescian se bazeaza pe acest gen de analize pe text.

Posted in Maruntisuri fundamentale | Etichetat: , , , , , , , | 2 Comments »

1 Decembrie fata cu Eminescu

Posted by arcaluigoe pe Decembrie 1, 2016

… Sau despre lungul drum de la dorinta pana la satisfacerea ei:

Odă (da-da) în metru medieval
de (sigur) Mihai Eminescu

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

In măsura in care am putea zice c-am inteles, cât de cât, cam ce anume ii doreste poetul patriei sale (dar poate n-am inteles noi mare lucru), am putea deduce ca dorinta a ramas intactă, cå n-a prea fost satisfacută, asa ca n-ar fi câtusi de putin redundant s-o reiterăm. S-o reiterăm asadar. Sa fie! Sa se implineasca! Dodoloaţă. Asa dupa cum visează poetul…  (gen(i)ul oniric). Profitam de ocazie pentru a-i felicita pe toti cei care, români fiind, se nimeresc a fi in trecere prin zona Arcei lui Goe, de 1 Decembrie (1 Aprilie pe stil vechi) si de a le ura noroc, sanatate, prosperitate, si succese, alaturi de toti cei dragi, la nivel de indivizi si ca natie. Si daca ni s-or implini urårile, cine stie?, poate ca se vor implini si dorintele (cam absconse am zice) ale poetului pentru tara sa. Luandu-le pe rand, prima ar fi sa fiarba vinu-n cupe. Sus paharul si la multi ani, romanilor de pretutindeni, indiferent cat de sofisticati ori de (mai mult sau mai putin) onesti om fi fiind. Vivat!

 

Posted in Arcaluigoeologie | 7 Comments »

Parolat: Mersul lucrurilor (in continuare) – Rezolvarea lui Eminescu

Posted by arcaluigoe pe Noiembrie 6, 2016

Acest conținut este protejat prin parolă. Pentru a-l vizualiza vă rugăm să introduceți parola mai jos:

Posted in Arcaluigoeologie | Introdu parola pentru a vizualiza comentariile.

O, da, O, nu – Eminescu plagiator?

Posted by arcaluigoe pe Octombrie 28, 2016

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei ‘nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Până-n fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri linişiti, pe mine
Mie redă-ma!

Acest text literar îi este atribuit d-lui Mihai Eminescu, sfarşit din viaţă de tânăr, pururi tânăr şi nemuritor. Totuşi acest poem nu-i aparţine d-lui Eminescu (nici n-ar avea cum) ci altor autori, dupa cum se va vădi mai la vale. Ideea de a-l face pe Mihai Eminescu sa accepte tacit înfierea acestui text, arogandu-şi paternitatea asupra sa, îi apartine lui Titu Maiorescu (mamă născătoare şi co-autor al acestei mistificări uluitoare). Faptul că o asemenea mistificare de proporţii a putut rezista netulburată un timp atât de îndelungat rămâne în sine un mister copleşitor. Se pare că simpla trecere a timpului a sporit rezistența legendei create în jurul acestui poem, descurajandu-se din ce în ce, orice tentativă de de-mitizare prin divulgarea unui adevar simplu dar inconvenabil. Dovezile incontestabile care probează acest „plagiat” există. Le vom face publice. Ele se gasesc în câteva documente de la Biblioteca Academiei, care refera (şi) alte documente aflate în biblioteca de la Vatican şi care, de-a lungul timpului (cel puţin cele autohtone), au fost văzute şi studiate de diverse persoane competente, critici literari, filologi, lingvişti, exegeţi, ziaristi, dar se pare ca acest lucru s-a întâmplat începând destul de târziu, atunci când legenda paternitaţii lui Mihai Eminescu asupra acestui text se consolidase îndeajuns încât să descurajeze orice intenţie de a face valuri în aceasta privinţă, făcându-i pe martori să nu-şi creadă ochilor, să-şi revizuiască interpretarea şi să se auto-cenzureze de teama ridicolului. De altfel acesta este un efect psihologic ultra-cunoscut si reproductibil. In pofida oricăror evidenţe, majoritatea martorilor pot să-şi pervertească total judecata, dacă anterior chestionării lor, mai multe persoane cu autoritate fac cu aplomb şi convingere declaraţii contrare evidenţei. Printre cei mai recenți observatori care au accesat documentele ce incriminează „plagiatul” se numară şi ziaristul Ion Cristoiu, un obişnuit scor-monitor al bibliotecilor. Faptul că însuşi domnia sa a ales în mod deliberat să păstreze tăcerea, deşi în alte situaţii la fel de delicate (precum cele legate de Corneliu Zelea Codreanu şi Garda de Fier) a preferat  să bată toba, ne poate pune serios pe gânduri, cu excepţia cazului în care d-lui n-o fi înţeles nimic din conţinutul documentelor pe care le-a studiat, fie din cauza grabei, a superficialităţii şi a lipsei de profesionalism, fie a faptului că la momentul respectiv se uita febril după altceva ce-l preocupa exclusiv. (Va fi foarte interesant de urmarit reacţia „maestrului” Ion Cristoiu asupra acestui subiect atunci când problema „plagiatului” eminescian va deveni o tema fierbinte de notorietate publică). Se pare că totul a început de la o glumă nevinovată pusă la cale de către Titu Maiorescu, cu acordul lui Mihai Eminescu, în contul zilei de 1 Aprilei 1983, mizându-se tocmai multitudinea de elemente evidente, copleşitoare, care vădeau „plagiatul” exonerandu-i pe autorii „glumei” de o reală responsabilitate în momentul în care „farsa” avea să fie revelată, spre ironizarea celor aleşi ca ţinte şi care vor fi căzut în capcana abil întinsă de către Titu Maiorescu. Ironia soartei avea să complice situaţia în aşa hal încât Maiorescu avea să se împotmolească definitiv în păienjenişul propriilor intrigi. Textul impropriu numit „Odă” (în metru antic), n-a fost făcut public prin vointa expresa a poetului ci doar cu consimțământul acestuia. A apărut mai întâi în ediția princeps (Poesii, 1883), întocmită, cum prea bine se știe, de Titu Maiorescu, într-un moment când mintea poetului intrase într-un con de umbră din care nu va mai ieși în întreaga ei stralucire niciodata, pe parcursul celor șase ani cât mai avea de trait. Conform mitologiei oficiale, în acord cu anumite surse, Eminescu ar fi lucrat asupra acestui poem, începand din 1872-1873, încă din epoca vieneză sau din cea berlineza, cand poetul avea 22-23 de ani, timp de noua ani. După alte variante ar fi oprit munca de ameliorarea a poemului dupa cinci ani, fara sa o fi incheiat si fara sa fi ajuns la vreun rezultat multumitor. In acord cu aceeasi mitologie biografica poetul nu adorit niciodata sa-l publice acest poem, întrucât il gasea departe de perfectiune, o improvizatie, un lucru neterminat, o schiță, la care ar mai fi avut mult de lucru daca inspiratia i-ar fi permis (ceea ce se pare ca nu s-a intamplat in urmatorii patru ani in care poemul a ramas intr-o suspecta asteptare). In realitate poetul nu a scris niciodata acest poem care nu se potriveste in nici un fel cu stilul operei eminesciene, cu conceptia sa despre poezie si cu niciuna dintre celelalte poezi compuse de el, lucruri cat se poate de evidente pentru orice cititor-admirator al celui mai mare poet al romanilor.

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, Tara mea de glorii, tara mea de dor? Bratele nervoase, arma de tarie, La trecutu-ti mare, mare viitor!

Mai am un singur dor:În liniştea serii, Să mă lăsaţi să mor, La marginea mării;

Somnoroase pasarele, pe la cuiburi se aduna, se ascund în ramurele – Noapte buna!

A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată, din rude mari împărăteşti, o prea frumoasă fată.

Trăind în cercul vostru strîmt, norocul vă petrece, ci eu în lumea mea mă simt nemuritor şi rece.

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, facem pe pământul nostru musunoaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, osteni si învătati, ne succedem generatii si ne credem minunati;

Musti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, în acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul

Cum că lume asta-ntreagă e o clipă suspendată, Că-ndărătu-i si-nainte întuneric se arată.

Toate, dar absolut toate poeziile lui Mihai Eminescu sunt poezii cu rimă, inconfundabile, muzicale, pe care oricine le poate recunoaste dintr-o privire. In toate poetul rămâne fidel crezului sau romantic. Total strain, rupt de stilul si de crezul sau artistic, apare acest text cu vers alb, in stil clasic, despre care cititorul este avertizat înca din titlu ca este „in metru antic„. Avertismentul respectiv a fost introdus de către Titu Maiorescu (ca parte esentiala a farsei literare pe care a dorit să o monteze), la fel ca si titlul, complet eronat, înadins în vadita contradictie cu continutul textului, care nu este odă, ci elegie. Este ca si cum Claude Monet si-ar fi intitulat unul dintre peiajele sale „Portret (in stil impresionist)”. In mod cert orice prim cititor al lui Eminescu remarcă instantaneu nepotrivirea dintre întreg si parte. Dar atunci al cui este poemul? Cine este autorul sau autorii? Lucrurile nu sunt tocmai clare. In perioada sa vieneza, inspirat de gestul compozitorului Ludwig van Beethoven care-i dedicase lui Napoleon Bonaparte o simfonie (Simfonia a-III-a, Eroica, dedicatie retrasă ulterior), tânărul Mihai Eminescu, începe scrierea une ode dedicata lui Bonaparte, pe care a intitulat-o provizoriu „Oda la Napoleon”. Lucrarea respectivă, care este considerata (apud mitologia biografică oficială) ca punct  de plecare a ceea ce avea sa devina „(ne)Oda (in metru antic)”, nu are absolut nimic în comun cu poemul inclus de catre Titu Maiorescu în ediția princeps (Poesii, 1883). „Oda la Napoleon” a ramas o insailare, o improvizatie poetică de tinerete, cu o valoare strict documentară. Miraculoasa transformare nu s-a produs niciodata. Aflat la Viena, Mihai Eminescu, a dat, in biblioteca Universitatii din Viena (Universität Wien, fondata de ducele Rudolph IV in 1365), peste o copie a unui jurnal de calatorie al lui Johann Wolfgang von Goethe. În septembrie 1786 Goethe pleacă, fără să-i spună doamnei von Stein, în Italia. În Weimar planurile lui de călătorie și destinația, în afara ducelui, erau cunoscute numai de angajatul și secretarul lui, Philipp Seidel. Călătorește la Regensburg, München, Mittenwald, Innsbruck, Pasul Brenner, lacul Garda și Verona la Veneția. Ajuns în Roma, pictorul Johann Heinrich Wilhelm Tischbein îl ajută să găsească o gazdă în Via del Corso 18, unde azi se află: „Casa di Goethe” (Muzeul Goehte). Pentru Goethe, următorii doi ani această viață nouă în Italia, numită „Călătoria Italiană”, este prosperă și reprezintă realizarea aspirațiilor lui culturale – liber și flexibil din punct de vedere financiar, pentru că salariul lui, i-a fost acordat în continuare. Copia jurnalului de calatorie al lui Goethe in Italia se gaseste si in prezent in biblioteca Universitatii din Viena (si poate fi vazut de oricine doreste, pe baza unei simple cereri la arhiva). In acest jurnal o buna parte este dedicata descrierii unor lucrari aflate in Biblioteca de la Vatican, la care Goethe a avut acces si de care se pare ca a fost foarte impresionat. O sectiune anume se referă la opera lui Francesco Petrarca. Dupa cum relevă o cronică din biblioteca din Vatican,  în 1343, în trecere prin Verona, Petrarca a descoperit primele 16 cărți ale Epistolelor lui Cicero, adresate lui Atticus și Brutus Albinus. În Florența, se întâlnește în 1350 cu scriitorul Giovanni Boccaccio, cu care era mai de mult în corespondență. Ambii poeți au contribuit printr-o activitate perseverentă la redescoperirea antichității clasice, respingând preceptele scolasticei medievale. Intr-o scrisoare adresata lui Boccacio, Francesco Petrarca, ii vorbeste acestuia despre durerea sfâsietoare pe care a resimtit-o atunci cand i-a parvenit vestea morții Laurei (pe cand se afla la Parma, în ziua de 19 mai 1348), în timpul marii epidemii de ciumă care bântuia în vestul Europei. In aceeasi epistola Petrarca mentioneaza cele 16 cărți ale Epistolelor lui Cicero si anexeaza un mic poem fără titlu, in limba italiană:

Non avrei creduto mai d’imparare a morire: eternamente giovine, awolto nel mio mantello, gli ocehi sognanti fiducioso alzavo alia srella della solitudine.

Quand ecco che tu apparisti sulla mia strada, tu, o Sofferenza, dolorasamente dolce e tutta io bewi la volutta della morte inesarata!

Miseramente ardo nei tormenti di Nesso o come Ercole, awelenato dalia camicia fatale, ne ii mio fuoco spegner posson futte l acque del mare.

Consumata dai mio stesso rogo avanisco tra le fiame porto da esse risorger lieto come i uccel Fenice?

Via dalia mia strada, voi, occhi ammaliatori! Tornami nel animo, triste indiferenza, fa di ridare, perch io muoia in pace me a me stesso!

Poemul este transcris de catre dl. Goethe in jurnalul sau de calatorie, împreuna cu traducerea în germana a primei strofe.

Se pare ca Mihai Eminescu a gasit în solemnitatea acestui poem, o sursa de inspiratie pentru munca sa la proiectul Odei închinată lui Napoleon. Intr-una dintre scrisorile adresate lui Titu Maiorescu (in 1875), scrisoare pastrata in Biblioteca Academiei Romane, Mihai Eminescu ii vorbeste acestuia despre jurnalul de călătorie al lui Goethe si despre poemul gasit acolo (pe care il transcrie integral), mentionand cu insufletire că mesajul poemului îl inspiră în munca de ameliorare a Odei adresată lui Napoleon. Traducerea in limba română se pare că i-ar apartine chiar lui Titu Maiorescu. Cu toate acestea Mihai Eminescu a abandonat în cele din urmă intentia de a ameliora sau de a rescrie Oda la Napoleon. De altfel Eminescu nici n-a existat (ne-o spune Sorescu, varul lui Shakespeare), dar Titu Maiorescu a existat (este un fapt atestat documentar).

Cum si de ce a decis Titu Maiorescu sa introducă în ediția princeps (Poesii, 1883) în locul Odei la Napoleon a lui Mihai Eminescu, propria sa traducere in limba română a poemului venit pe calea Goethe-Petrarca-Cicero, si inca sub un titlu atat de înselător: Oda (in metru antic), si cum de a nu mai deconspirat niciodata această farsă literară (dupa cum preconizase initial), dar si despre rolul altor „actori” importanti, care au contribuit la teserea acestei povesti  incredibile (dintre care docamdata ii pomenem pe Caragiale si Macedonsky), vom istorisi in partea a doua a acestui material.

Intre timp persoane importante (inclusiv poetii Nichita Stanescu si Adrian Paunescu) au declarat ca „Oda (in metru antic)” este cel mai frumos poem scris vreodata in limba romana, iar majoritatea criticilor (care contează) au declarat versul „Nu credeam să-nvăt a muri vreodată” drept cea mai profunda expresie a gandirii poetice manifestată în limba română. Cu atat mai complicată va fi restabilirea adevarului în acest uluitor caz.

UPDATE: Nota redactiei Arca lui Goe. Expunerea de mai sus este un text incomplet, prin urmarea intelesul acestuia poate fi accesibil numai impreuna cu continuarea, ca un intreg. Acest prim episod lasa loc de meditatii dar nu de concluzii. Multumim tuturor pentru intelegere.  

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , | 104 Comments »

Mobila si Durere (II) – avanCronica unei deMistificari neAnuntate

Posted by arcaluigoe pe Octombrie 21, 2016

Sa zicem ca am fi (noi, dl.Goe) in posesia unor informatii care sa ateste un plagiat comis de o persoana importanta, sus pusa, din cultura. Si sa zicem ca le-am divulga, postandu-le la vedere, in mod public, pe Arca lui Goe.  Ce s-ar (putea) intampla? Inainte de a verifica acest lucru pe viu, ar trebui neaparat sa facem un mic efort futuro-logic si sa anticipam cat de cat, ce, cum si in ce fel ar decurge mai apoi lucrurile si ostilitatile. Ce s-ar intmpla? Pai mai intai si intai ca ar fi posibil sa nu se intample nimic, absolut nimic, cel putin pentru o vreme, intrucat numarul celor (aveniti) capabili sa observe si sa inteleaga  „evenimentul”, ar fi prea mic, sub pragul critic (threshold) peste care sa se amorseze reactii in lant, spontane. Probabil ca lipsa de popularitate si/sau trista faima a acestui loc rau famat, precum si asocierea cu personajul (universal indezirabil, in ariile de observabilitate, in rest nu) intruchipat de catre dl.Goe, ar spori neincrederea chiar si in randurile celor instruiti si lucizi care ar da accidental peste dezvaluirile noastre, facandu-i pe acestia sa creada ca nu poate fi vorba de ceva serios, adevarat si grav. Sunt astfel de situatii in care imprejurarile ii forteaza pe oameni sa fie orbi, incapabili sa vada si sa discearna evidenta. Subtierea in acest mod a grupului de observatori valizi pe care am putea conta, ar putea indeparta decisiv momentul atingerii pragului critic (threshold) peste care sa se amorseze reactii in lant, spontane, lungind sine die pelteaua, asa incat, dupa o vreme, subiectul s-ar stinge de la sine, ingropat in liniste si nebagare de seama. Ceea ce n-ar fi mare lucru. O ratare in plus de contabilizat in colectia celor deja „experientziate” pe Arca lui Goe. Dar, ca sa punem raul in fata, ce s-ar intampla oare daca bomba ar exploda, facand „bum” si nu doar „plici”, atigandu-l cu schije pe autorul plagiatului, pe cei care au avut stire despre plagiat si l-au incurajat, precum si pe cei care le-au cântat acestora in struna atata amar de vreme? Care ar fi reactiile? Care ar fi beneficiile si care ar fi daunele (colaterale)? Oare n-ar gasi Ponta, Oprea si ceilalti mici-mari plagiatori, ocazia potriviata de a trece in (pen)umbra, devenind niste cazuri benigne (prin comparatie)? N-ar fi exploatat evenimentul drept un excelent catalizator si amplificator al strategiei sistemului ticalosit care si asa striga de zeci de ori mai tare si din mult mai multe guri „Ba voi plagiati”? Este oare pulimea capabila sa refuze oferta si sa nu accepte cå „plagiatul cel mai mare esti chiar tu (Codrutza) intrucat asta se mentioneaza mai consistent si mai omnipotent”? Repetitia este mama consfintirii si soacra statuarii adevarurilor false, ori macar a unui talmes-balmes generalizat din care nimeni nu mai intelege nimic, si din care toti se retrag scârbiti (lasandu-i sa-si faca treaba pe spalatorii de cadavre, precum cei care-l au ca idol pe Victor Viorel Ponta, mare om politic si personaj istoric in viziunea unor fanfaroni de talie pantagruelicå, sau pe cei care consuma rahat de placere, din plictiseala, precum Florin Iaru). Divulgarile noastre (in spiritul adevarului, oricat de crud ar fi acesta) ar putea fi puse cu usurinta in slujba minciunii. E un risc pe care trebuie sa ni-l asumam (cine „sa ni-l asumam”, deocamdata ramane de vazut) si sa incercam sa-l combatem preventiv. Dar cu noi (si cu arca) ce se va intampla? Ce fel de stihii am (putea)  atrage asupra noastra? Oare am putea scapa nevatamati? Nu vom fi si noi târâti in mocirla? Nu vom fi cautati prin texte si facuti ca la nufarul? Tu vorbesti ma despre plagiate? Tu care esti tu insuti un plagiat, folosind ca pseudonim literar numele furat al unui personaj al lui Ioan Luca Cargiale? Tu? Oare imi va acorda cineva prezumtia de „citat cultural”? Oare imi vor fi iertate multele „auto-citate”? Parafrazarile? Ingânårile? Ironiile? Nu vor sari cu totii (si cu toatele) pe la spate sa ateste cât de dubios si ce ticalos este „troll”ul Goe? Un las camunflat in anonimat ca sa improaste, cu noroi si tzâvne de mahala, in intelectuali, eroi, elite, figuri cu autoritate?  Oare vom putea evita sa patzim si noi (la scara redusa ce-i drept) påtzania d-lui Patapievici, de atunci de cand, punandu-li-se unora pata pe el, i-au dezgropat cadavrul din debara, acreditand apoi cu cinism colosal, in urma unei autopsii masluite, ideea ca el ar fi fiind asasinul, citându-i ad litterm ironiile la adresa adevaratilor criminali, in cheie directa, mizand pe slaba putere de intelegere a maselor abrutizate si insetate de sange de tocilar elitist, pentru a-l transforma pe bietul intr-un personaj odios pana la moarte, in ochii majoritatii populatiei (nevirtuale) si atarnandu-i definitiv si irevocabil de coada etichetele de jidan, tradator, jigodie, anti-roman, antichrist si etc. Nu conteaza. Ne vom asuma riscul. Intâmplå-se ce s-o intâmpla. Ne vom sacrifice, daca trebuie (linistea, tihna, anonimatul, totul), pe altarul adevarului. Vom purcede la demascare plagiatului care ne intriga. In curand. Dumnezeu cu mila.

Posted in Arcaluigoeologie | 23 Comments »

Mobila si Durere (I)

Posted by arcaluigoe pe Octombrie 19, 2016

Daca seful tau iti va spune in seara asta ca iti ofera cu 500 de lei in plus la salariu vei fi un om fericit, banuiesc. Poate chiar iti vei chema prietenii in oras la o bere, ca sa marchezi evenimentul. Dar daca te suna sa iti spuna (fereasca Dimnezeu sa se intample asta!) ca incepand de luna viitoare iti va taia 500 de lei din leafa, crede-ma, vei fi de doua ori mai nefericit.”

Raportul intensitatii cu care resimtim tristetea unei pierderi, spun studiile, este de 2.5 ori mai mare decat intensitatea bucuriei generate de un castig.” Mai pe larg AICI: Banii nu aduc fericirea, dar pierderea lor te face clar nefericit.

Cam asa lucreaza natura umana si perceptia aferenta. Totul este pana la urma o problema de perceptie si de atitudine… Prin urmare, daca seful vrea sa nu-ti afecteze moralul atunci cand te anunta ca vrea sa-ti taie 500 de lei din salariu, va proceda in consecinta. Mai intai te anunta ca-ti creste salariul cu 500 x 2.5 = 1250 de lei. Te lasa sa te bucuri in mod corespunzator, apoi te cheama si-ti spune ca de fapt era o greseala in sistem si ca in realitate salariul iti scade cu 500 de lei. In acest fel bucuria si necazul se vor anihila reciproc si vei putea sa te intorci acasa ca si cand nu s-a intamplat nimic. Oare? In fapt este posibil ca necazul sa se amplifice si sa te intorci acasa cu senzatia ca salariul ti-a scazut cu 1750 de lei. Cand ii vei spune sotiei e ca si cum ai fi fost dat afara. Se cunoaste cazul unuia care n-a pierdut si n-a castigat nimic, dar care s-a sinucis constatatnd ca la loterie au iesit castigatoare numerele pe care le tot juca el si pe care dintr-un motiv pueril oarecare tocmai atunci nu le jucase, ratatnd astfel un castig fabulos (pierzand asadar ceea ce n-a avut). Pana la urma fiecare decide cum sa reactioneze.

Ceea ce ne intrebam noi (aka dl.Goe), in mod absolut retoric, este daca studiile care atesta ca resimtim tristetea unei pierderi de 2.5 ori mai mare decat intensitatea bucuriei generate de un castig echivalent se refera exclusiv la bani. Nu cumva se aplica (cum sa nu?) si la (castigurile/pierderile (d)in) vorbe? Ba bine ca nu! Se aplica inca si mai abitir. Lauda-l pe unul si-i vei face o bucurie (mai ales in cazul celor meteo-sensibili), apoi injura-l sau critica-l nitel si se va supara de 10 ori mai tare deact s-a bucurat mai devreme. Din calcul ii va iesi ca-i esti dator rau de tot si ca este indreptatit sa se comporte ca atare.

Atitudine, atitudine si iar atitudine. Realitatea nu inseamna nimic. Perceptia este totul. Doi indivizi sunt acuzati pe nedrept de crima si risca pedeapsa cu moartea intrucat probele circumstantiale sunt in defavoarea lor. Dupa cate zile se dovedeste ca acuzatia este nefondata si cei doi sunt eliberati din puscarie. Unul dintre ei se intoarce fara probleme la viata de dinainte si traieste ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat (caci in fapt nimic nu s-a intamplat) in timp ce celalat nu-si mai revine si ramane cu sechele pe toata viata (care-i devine un cosmar) ca si cum o tragedie i s-ar fi intamplat (si chiar i s-a intamplat)… Care-i realitatea? Care-i perceptia? Tu ce-ai alege?

Un castigator al unei sume colosale de bani la loteria din Canada a asteptat o luna intreaga pana sa reclame castigul pe care apoi l-a donat integral de teama ca acel castig ii va schimba in rau stilul de viata de care (parea ca) era foarte nemultumit pana cand a avut ocazia sa-l analizeze mai cu luare aminte, timp de o luna de zile. Iata un om pe care castigul la loterie l-a facut fericit. Ma rog, l-a facut sa realizeze ca (de fapt) este fericit, ceea ce pana la urma este tot una intrucat perceptia primeaza intotdeauna in dauna realitatii.

Bob Dylan, proaspat castigator al premiului Nobel pentru literatura traverseaza probabil o asemenea perioada confuza. Pe moment refuza sa le raspunda celor de la Comitetul Nobeliar, preferand sa se comporte ca si cum nimic nu s-a intamplat. Este posibil ca peste o luna sa le spuna celor de la Stockholm ca refuza premiul. Au mai fost cazuri. Unul Jean-Paul Sartre a mai procedat asa.

Prin urmare imi vine sa cred ca de fapt atitudinile tuturor celor care s-au perindat pe Arca lui Goe n-au avut absolut nimic de a face cu Arca lui Goe sau cu felul in care au fost tratati de catre dl.Goe ori de alti navigatori (prin neant). Pur si simplu asa au decis ei sa re-actioneze fata cu propria perceptie, o decizie care le apartine integral. Fiecare (a ales) in limita posibilitatilor (a propriilor posibilitati) cum, ce si cat sa vada. Noi am fost si ramanem un martor inocent si detasat al specacolelor care ni se ofera benevol de catre cei care venind, vad, si se manifesta (nutrind iluzia ca noi i-am fi determinat sau macar incurajat sa se comporte exact asa cum s-au comportat). Nimic mai fals. Doar ca e in logica sentimentelor sa dam mereu vina pe altii si sa ne absolvim pe noi insine. (Cu unele exceptii, desigur, precum amicul nostru D’Artagnan care a preferat sa ia integral asupra sa responsabilitatea pentru faptul ca scriitorii såi, care-l aveau pe dânsul ca muza la han, au ales sa nu se mai manifeste in scris. Ceea ce in fond insa ar putea fi o imensa argonta. Noi de exemplu, mai modesti din fire, consideram ca nu avem niciun merit in reducerea la tacere a scriitorilor nostri (arcadieni) care, de-a lungul timpului Arcei lui Goe, au publicat miriade de mici capodopere  literare, nesolicitate).

P.S. Celor cateva zeci de pesti – muţi – ce formeaza un banc… de nisip in jurul Arcei lui Goe, halo, si care savureaza noua capodopera colectiva a contributorilor voluntari pe Arca lui Goe (ne referim desigur, la Simfonia Tacerii in re minor, Opus noua, Silentzum Stampa ma non Lugubru) le facem un anunt in avan-premiera. Se afla in pregatire prima audiţie a unui Scherzo pentru vioara si trombon, dar numai pe Arca lui Goe. Premiera va avea loc peste cateva zile pe scena teatrului de vara de pe puntea Arcei si are ca obiect dezvaluirea unui plagiat inedit (si trecut cu vedrea pentru atata amar de vreme). Plagiatorul nu este nici Mircea, nici Codrutza ci Mihai. Pagubit, tot in premiera, noi insine: dl.Goe. Invitat de onoare Bob Dylan. Ramaneti pe receptie.🙂 Daca n-aveti altceva mai bun de facut. Iar daca da atunci nu.🙂

Update: Apropo de titlul topicului curent (dar nu si de avanpremiera anuntatå cu surle si trambite in final, va veni ea si aceea), ne face o deosebita placere sa va aducem la cunostinta aparitia unui nou articol de presa al junelui nostru amic si prieten, dl.Dorin Tudoran (intelectual, publicist si activist profesionist in ale democratiei fara frontiere) pe care va rugam sa nu-l ratati: Țuțeri și protagoniști – un deocamdată de cel puțin 8 ani. Vivat. (De unde se poate deduce ca si peste patru ani republicanii si republicancele de pe Potomac vor propune tot un tolomac (nu un Tolontan), poate pe acelasi, si in acelasi scop: îngerizarea dracului democrat. Daca-i ordin cu placere. Dl. Make Trump Telemah poate sa nici nu-si faca abonament la candidatura caci va fi ras (tot) a-la-cart (sau ca la carte). Na acuma, nici nu-i greu. In acelasi fel Miss Hillary Diane Rodham Clinton ar putea fi aleasa Miss Univers. No problem. Daca am fi fost si noi in stare sa-l aducem in finala la campania prezidentiala pe George Becali (si sa-i fi blocat pe toti ceilalti) acum am fi avut-o si noi ca presedinta pe Elena Gabriela Udrea, care ar fi putut fara probleme s-o „inerpersoneze” chiar si pe Hillary Clinton sau pe altii mai de soi. Mai putin pe pampalaul sas (de aici, de acum). Cu tristete infinita n-ar fi explicat conul Dorin ce-a gresit Gigi de n-a ajuns presedinte.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , | 21 Comments »

Bidiviii

Posted by arcaluigoe pe Octombrie 18, 2016

Priveste cu atentie cele doua imagini de mai jos,
mai presus de orice suspiciune,
si spune care „tzantzar” ti se pare mai armasar si de ce?
Dar mai periculos?

tzantarreal x

Posted in Arcaluigoeologie | 1 Comment »

1 Aprilie – Sindromul Stockholm

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Despre orice lucru, odata intamplat, se poate demonstra riguros ca era inevitabil (sa se intâmple), (adica ca era) pre-vizibil si pre-dictibil (dupa cum tot normal este ca dupa razboi multi viteji sa se arate, iar babele sa deplânaga faptul ca n-au (avut) si ele macar (câte) un coi, dar asta e alta poveste). Asa si cu Nobelul literar de anul acesta. S-a intamplat ceva foarte, foarte previzibil prin acordarea surprinzatoare a premiului pentru literatura unui cantaretz. Nu, nu pentru ca era firesc ca un asemenea aed sa castige premiul (ca nu era) ci pentru ca era previzibil ca comintetul Nobeliar, acuzat atata amar de vreme c-ar fi fiind prea previzibil (si ca ar acorda premiile selectand castigatorul mai degraba dupa cum bate vantul politic al momentului, decat dupa criterii strict literare), sa fie receptiv la critica si sa vrea sa demonstreze cå nu domne, nici vorba de previzibilitate. Era deci previzibl ca ei vor vrea musai sa arate ca nu sunt previzibili ci viceversa, adica cå imprevizibili. Si mai imprevizibili de atat nici c-ar fi putut fi. Au dat premiul pentru literatutra unuia care nu e scriitor. Asa ceva nu se poate intampla dacat in sectiunea pentru pace (unde premile sunt acordate adesea unora care nu sunt prea pacifisti din fire, scriitori nici atat), dar in niciun caz nu in alta parte. Va puteti imagina premiul Nobel pentru medicina acordat unui filozof? Ori premiul Nobel pentru chimie acordat unui antoppolog? (E si pacat ca antopologii n-au si ei Nobelul lor). Ori premiul Nobel pentru fizica (cel mai Nobel, singurul…) acordat vreunui medic ori cantaret? Peste poate. La literatura merge, caci „românul” s-a nascut poet, codru-i frate cu romanul, si (astfel) romanul e universal. Ca nu e om sa nu fi scris o poezie, macar o data in viata lui. Acuma ar trebui remarcat ca comitetul cu pricina a avut grija sa-si ia masuri de precautie extreme, aratand ca da, nu trebuie sa fii scriitor ca sa ei premiul Nobel pentru literatura, dar macar trebuie sa fii Bob Dylan (sau… Winston Churchill ??!?😦 ). Adica ca sa fii faimos, notoriu, nu anonim. Deci premiul nu l-a luat fitecine ci cineva, bunaoara Bob Dylon care este cam la fel de popular, la scara planetara, pe cat este si Isus Christos (sau pe aproape). Cine sa indrazneasca sa se lege (la cap) si sa zica ceva (de rau ??!) de ditamai Bob Dylan? Ca n-are cine. Poate vrun poet provincial (de prin Corabia) ofuscat si el ca Cartarescu de-ntâmplare, adica cå nimeni. Si asta daca nu cumva, in fapt, poetii Nimeni n-or jubila de bucurie ca scriitorii de pe liste (D-zeii mamii lor) si-au luat-o in freza de la un textier de folk. Comitetul a fost destept la maximum, zicand, iprevizibilitate sa fie, daca trebuie, dar cu acoperire. Banuiala mea (ca suntem si cam suspicios din fire) este câ comitetul acela face si el ce poate (din rahat bici) in materie de jurizare, fiind totalmente incompetent sub aspect literar si traind (bine) din alt gen de competente (alea care se cer… si pe Pamant). Cunoscandu-li-se competentele, spectatorii fenomenului Nobel ar trebui sa nu se mai (tot) mire (si nici mireaså) si sa nu mai (tot) ramana cu gura cascata vazand cu cine-si marita comitetul fata. Indubitabil ca Iv cel Naiv ar fi fost mult mai idreptatit sa primeasca premiul Nobel pentru literatura decat era Bob Dylan, dar acest lucru nu se putea neicusorule, pentru ca adrisantul era necunoscut si comitetul s-ar fi facut de bacanie cu o asemenea prostie (incorecta politic in contra scriitorilor profesionisti si a opiniei publice la toate nivelurule inclusiv la cele mai inalte). In plus ca pe Iv cel Naiv nu l-a propus nimeni ca candidat. Cine sa-l fi propus? (Oare pe Bob cine l-o fi propus frate? Dar la casele de pariuri cum o fi stat? O fi dat cineva lovitura cu cântaretzu?). In fine, in concluzie, ce s-o mai lungim, era normal ca Bob Dylan sa castige acest premiu, in ciuda faptului ca candidatul nostru (abonat pe viata la candidatura, recte dl. Mircea C.) zice (la a doua vedere) ca Dylan n-ar fi avut nevoie de acest premiu ceea ce, in subsidiar, este extrem de interesant intrucat denota ca Mircea cel (mereu) Tânar (Mircea cel Mijlociu), considera ca premiile Nobel ar trebui acordate dupa necesitati, fiecaruia dupa nevoi. Formula mi se pare cunoscuta de undeva dar nu-mi aduc aminte de unde. Daca ar fi fiind asa, atunci desigur ca cel mai indreptatit sa castige Nobelul pentru literatura ar fi fost poetul … blah, nu merita sa-l mai pomenim… caci prea este sårman si are necesitati mari.

P.S. Oferim recompensa 100 de Eurov celui care poate sa aduca aici (copy-paste) textul postat si apoi degraba retras de catre scriitorul Mircea Cartarescu pe contul sau de Facebook, ca prima reactie la cald (febrila) fata cu pre-vizibila trimitere a premiului Nobel pentru literatura catre textierul Bob Dylon. A doua reactie (amara) a d-lui romancier (fost poet) fata cu intamplarea cu pricina imi aminteste de o butada de demult care zicea ca (citez): Mai toti barbatii alearga dupa pizda ca pana la urma sa-si bage pula-n ea. Asa si cu aspirantii la premiul Nobel pentru literatura. Frumos ar fi ca Mircea Cartarescu sa se apuce de cântat si sa aspire la obtinerea premiului No(b)el pentru Pace. Pace, pace… Cred ca i-ar sta grozav la harpă sau… har-, cum i-o zice. Aezi din toate tarile uniti-va.

Nota: Excesul de cacofonii din textul de mai sus este cu totul si cu totul intamplator. Orice asemanare cu realitatea este neavenitå si va fi facuta de catre spectatorii anonimi pe propria raspundere. Rugam seriozitate. Si masura in toate.

***1

Mircea Cartarescu s-a razgandit dar New York Times nu, dimpotriva

Mircea Cartarescu s-a razgandit: E minunat ca a castigat Bob Dylan Nobelul pentru Literatura! – New York Times: De ce Bob Dylan nu merita sa castige Nobelul pentru Literatura

Scriitorul Mircea Cartarescu si-a schimbat peste noapte opinia despre faptul ca Bob Dylan a castigat premiul Nobel pentru Literatura.

Scrisoarea III – de Mircea Cartarescu (Sindromul Stockholm)

„Iata pozitia mea definitiva, dupa ce peste noapte (un sfetnic bun) am cantarit toate argumentele pro si contra: este minunat ca Bob Dylan a primit premiul Nobel pentru literatura!

Literatura nu este o cetate cu ziduri rigide, ci un loc deschis, supus tuturor influentelor si schimbarilor, o oglinda a lumii asa cum e ea in fiecare moment.

Deschiderea literaturii spre zonele marginale, spre cultura pop, spre strada, spre altceva si altfel nu poate fi decat fericita.

In personalitatea lui Bob Dylan avem, iconic, acest melanj de traditie populara si traditie a modernitatii poetice, imbinare de Woody Guthrie si Dylan Thomas, posibila numai prin mijlocirea unui urias talent”, a scris pe Facebook Mircea Cartarescu.

Aceasta este a treia postare a scriitorului legata de acest subiect. In primele doua pe care le-a sters, Cartarescu a criticat acordarea premiului lui Bob Dylan, precizand inclusiv ca ii este mila de „scriitorii adevarati”.

* * *

Editorialistul de la New York Times, Anna North sustine, intr-un text publicat dupa anuntul Comitetului Nobel, ca decizia este una complet gresita. (n.b. O fi gresita (nimic de zis) dar asta nu exclude ce a spus Mircea si anume ca castigarea premiului Nobel pentru literatura de catre Bob Dylan este (citam) un lucru este minunat).

Bob Dylan nu merita sa castige Premiul Nobel pentru Literatura. Merita toate Grammy-urile pe care le-a primit, inclusiv cel pentru intreaga cariera castigat in 1991. Fara niciun dubiu isi are locul in Rock & Roll Hall of Fame, unde a fost inclus in 1988, alaturi de The Supremes, The Beatles si The Beach Boys.

Este un muzician extraordinar, un compozitor de talie mondiala si o figura marcanta a culturii americane. Dar acordandu-i lui o astfel de distinctie, Comitetul Nobel a decis practic sa nu premieze un scriitor si acesta este lucrul care dezamageste”, isi incepe North editorialul.

Aceasta recunoaste ca Dylan este un textier desavarsit si ca a scris o carte de poezie prozaica si una autobiografica, ba chiar si ca versurile sale pot fi analizate drept poezie, insa considera ca textul nu poate fi privit separat de muzica.

„Bob Dylan este mare ca muzician si, cand Comitetul Nobel a decis sa acorde premiul pentru literatura unui muzician, a ales sa nu onoreze cu aceasta distinctie un scriitor”, spune editorialistul.

Ea arata ca Nobelul pentru Literatura are o importanta cruciala in zilele noastre, cand tot mai putini oameni citesc, iar mesajul transmis astfel de oficialii norvegieni nu ajuta cauza.

„Acordarea unui astfel de premiu unui poet sau romancier este un mod de a arata ca literatura inca are un rol crucial in dezvoltarea omenirii si e demna de recunoastere internationala. Si muzica are acelasi rol, dar are premiile ei. Plus ca nimeni nu s-ar astepta vreodata ca o distinctie muzicala sa ii fie acordata unui scriitor. Nu-i vom vedea pe Zadie Smith sau Mary Gaitskill in Rock & Roll Hall of Fame”, isi continua North argumentatia.

„Comitetul probabil ca nu a vrut sa diminueze importanta literaturii si alegand sa premieze o personalitate a muzicii a incercat sa isi apropie tinerele generatii. Dar exista cu siguranta multe alte modalitati de a face asta premiind un scriitor. Puteau alege un scriitor ca Jennifer Egan, Teju Cole sau Anne Carson. Puteau alege un scriitor din tarile in curs de dezvoltare. Sau unul care s-a lansat in special in mediul online, ca poetul Warsan Shire.

n.b. Sfatul final este si el unul minunat, mai ales prin aceea ca (desi acest lucru nu se vede chiar cu ochiul liber) practic Anna North si New York Times il indica pe Iv cel Naiv ca fiind cel mai potrivit candidat, asupra caruia comitetul ar merita sa-si atinteasca privirea, intrucat indeplineste cu brio cam toate conditiile cerute. Mai ramane de vazut cine sa-l propuna si cine sa-l traduca cat mai repede in engleza, franceza, germana, italiana, spaniola, rusa, chineza, bulgara si in alte limbi de circulatie internationala. Dar, oare, o fi Iv cel Naiv traductibil? Aceasta-i intrebarea.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , | 24 Comments »

1 Aprilie de 13 Octombrie. Cu ochii pe Stocholm, via Tokio si Alep.

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Pre-aviz martorilor inocenti (aka neavizati) si/sau neatenti in caz ca s-or afla pe/aci in (pe)trecere ca pietoni:

Dupa cum poate bine (nu) stiti, Arca lui Goe s-a reprofilat de circa o jumatate de an. Dupa ce a ratat toate celelalte obiective majore pe care si le prousese anterior, precum (a) salvarea „animalelor” de la Potop (intrucat Potopul nici n-a mai venit), (b) acordarea dreptului la replica celor abuziv cenzurati de catre zbirii virtuali (intrucat, intre timp, si-au facut cu totii bloguri sau conturi pe facebook, mai putin Radu Humor pe care l-am si salvat si alti vreo cativa (doi) pe care i-am gratiat) si (c) liberalizarea scrisului ca forma de defulare in masa pentru mase (in sfarsit, nu insist), ori (d) promovarea dreptului la anonimat si anonimitate ca garantie a libertatii de expresie si impresie (o ratare aproape totala) si (e) interpretarea melodica ritmata a temei ratarii (o simfonie, alta ratare monumentala dar si momentala, caci aici inca mai nutrim unele sperante de succes, chestie de timp si de context), dar si a altora mai putin ample precum (f) dezbaterea substantiala despre nimic (esuata in „ceva”, un cacat stimati telespectatori) sau (g) Concilierea profanului cu mecanica cuantica via sf-Era lui Goe (un fiasco de zile mici), in fine, actualmente prestam servicii de consiliere gratuita a „tinerilor” „scriitori”, de limba romana, care aspirå, in secret, la nominalizare (nominalizarea pentru castigarea premiului Nobel pentru literatura). Intrucat singura nota perena in curgerea (pe loc) a Arcei ramane atributul non-profit (si non-profet), servicile noastre de consiliere, mai sus mentionate, sunt acordate (sub forma de sfaturi, poveţe, recomandari, indemnuri si incurajari) liber de orice obligatii de ambele parti, fara bani, fara pretentii. Le oferim din prea-plinul nostru, fara sa cerem nimica (nici de la aspiranti, nici de la martori) dar si fara sa garantam vreun succes. Vorba ‘ceea, Dumnezeu iti dă, dar nu-ti bagă in traista. As mai mentiona ca pe Arca lui Goe este perpetuu 1 Aprilie (daca n-ati bagat inca de seama) si ca tot ceea ce se (pe)trece, s-a (pe)trecut sau se va (pe)trece pe aici incape fara probleme intr-o singura zi, si anume in ziua de 1 Aprilie, o zi fara sfârsit… ca oricare alta. Acestea fiind zise intru lamurirea martorilor inocenti (aka neavizati) si/sau neatenti in caz ca s-or afla pe/aci in (pe)trecere ca pietoni (in caz ca nu, nu), sa purcedem la ceea ce-l framanta pe tanarul aspirant.
* * *
In atentia aspirantului. Continuare dintr-un numar trecut. Sa revenim un pic la sfat si anume la sfatul acesta : „Nu fi pudic. Nu fi obscen…”(acor-dat in pripa AICI – sfatul al-XVI-lea, in perspectiva zilei de 13 Octombrie a.c. dar nu numai, aviz profesionistilor dar si amatorilor de profesionalism). Desigur ca acesta recomandare poate aparea (unora) foarte…. vagå (?!) in special atunci cand la receptie se afla oameni lipsiti de imaginatie si/sau de experienta erotica consistenta. Desigur ca un aspirant la consacrarea litearara (daca e veritabil) nu poate face parte din categoria oamenilor mentionati mai sus, n-are cum, dar se poate plasa, asa la misto, intr-o asemenea postura de cititor si interpret nedumerit, care citeste un enunt incercand sa fie neutru, neimplicat emotional, luand-o, cum s-ar zice, ad litteram. Daca mai amintim ca in genere enunturile negative care ne indeamne ce sau cum sa NU facem, referindu-se pe deasupra si la lucruri aparent opuse (nici asa, nici altminteri) au darul de a ne lasa pierduti in suspensie, undeva la mijloc, in tara nimanui, se poate spune ca sfatul nostru este unul pervers prin inutilitatea lui. Nici pudic, nici obscen. Dar cum anum sa fim? Echilinrati? Adica? Nicicum. Plati. Anosti. Plictisitori. In fine ce s-o mai lungim, indemnul nostru inseamna ca (daca ai aspiratii literare inalte) trebuie musai sa vorbesti despre sex, cu asupra de masura, sa dai erotismului ce este al erotismului si sa tratezi aspectele vietii amoroase substantial, cu anvergura ampla, adica in exces, din exact mijlocul problemei, dar fara sa dai de inteles sau sa lasi sa se vada c-ai fi obsedat sexual. Daca vrei sa ajungi la sufletul cititorului (si/sau al cititoarei), al lectorului patimas devorator de literatura, fie el amator sau profesionist (critic literar, membru in jurii, etc) este imperativ necesar sa o faci prin intermediul sexului, al amorului carnal si al energiilor specifice acestuia, nu sa ignori subiectul precum alde Plesu, Tudoran, Abalaru, Liiceanu, Lis, Gh.Iova si altii, caci dupa cum spunea un vechi proverb latin: Futere, non-futere, laba necesarum est, ceea ce in traducerea libera a lui Woody Allen, sunå in genul „Sunt un amant asa de bun pentru ca nu neglijez deloc antrenamentul individual”. Presupun ca aspirantul valid stie despre ce vorbim noi aici si intelege ca ne referim (exclusiv) la masturbarea intelectuala, inerenta in contextul introducerii sexului in opera literara (poezie sau proza). Scenele cu incarcatura erotica descrise in operele literare presupun, inevitabil, o doza de masturbare intelectuala si din partea autorului cat si din partea cititorului avizat (in masura in care artistul reuseste sa-l stimuleze corespunzator pe acesta). Adevarata arta a scrierii si de-scrierii unei scene erotice consata, in postura de creator al acesteia, in a etala in egala masura implicare cat si detasare, fata de intamplarea povestita. Daca tot l-am mentionat pe dl. Allen (si insistam sa aflati de la dansul tot ce vreti sa stiti despre sex dar nu aveti curajul sa intrebati) ar fi cazul mai adaugam si alte repere bibliografice. Pentru incalzire ti-as recomanda romanul „11 Minute” (he-he) al d-lui Paulo Coelho. Dupa ce te-ai incalzit cat de cat (dar fara excese) s-ar cuveni sa acorzi atentie scenelor cu incarcatura erotica dintre un baiat minor si matusa Julia, propuse de catre laureatul Mario Vargas Llosa, ceea ce in final iti va ingadui sa abordezi cu o mai mare deschidere pasajul din Demonii lui Dostoievsky in care Nikolai Vsevolodovich Stavrogin ii destainuieste lui Stepan Trofimovich Verkhovensky cum o seduce si o violeaza pe fetita de 11 ani care apoi se sinucide… El descrie in detaliu profunda placere launtrica pe care o resimte atunci cand devine constient de sine insusi in situatii rusinoase, in particular in momentele in care comite lucruri interzise. Abia dupa ce vei reusi sa consumi emotia unor astflel de lecturi si sa te reapropii apoi cu detasare de continutul lor, vei putea descrie tu insuti, in cuvinte insufletitoare, scene (altminteri) banale pe care le-ai trait tu personal, brodand in jurul lor fascinatia erotica dupa care tânjeste cititororul (si cititoarele), lectorul patimas, devorator de literatura, fie el amator sau profesionist (critic literar, membru in jurii, etc).

Esti un tanar celibatar, cu aspiratii intelectuale, captiv obligatiilor profesionale, absorbit de destinul distant si strain care te traieste. Ai o amanta, mai batarna decat tine, maritata, cu copii, care te viziteaza ritual(ic) in fiecare vineri dupa amiaza (cu exceptia zilelor in care sufera de „idispozitie” pasagera). Este dominanta si posesiva, dar mijloacele ei de a te extrage din destin si de a te supune (erotic) sunt desigur limitate, aflandu-se in postura celor care se consacra mai degraba dorintei de a avea decat efortului de a obtine. Esti (ne-fiind) intr-una dintre aceste dupa-amiezi de vineri, hartuit interior de intamplarile saptamanii, si de amintirea unei adolescente autiste de 16 ani, cu care ai avut, in preziua vizitei saptamanale a amantei tale, o intalnire bizara pentru recenzia romanului fantastic pe care starania fiinta l-a produs prin dictare, numindu-l „Crisalida de aer”. Incerci sa fi prezent cat de cat sau macar sa simulezi prezenta alaturi de cea careia ii datorezi faptul ca ai (si tu acolo ) o viata sexuala, regulata, minimala, dar orsicat (e important nu?), dar nu prea reusesti mare lucru, desi ea tocmai iti acorda cu multa indemnare o felatie la care altii nici nu viseaza. Gandul iti zboara aiurea, nalucindu-ti-se ca esti iarasi in prezenta adolescentei autiste si ca privirea iti aluneca fara scapare pe bluza ei alba prin care se contureaza clar sanii mici si rotunzi ai acesteia, moment in care, fara sine, ejaculezi violent, de doua ori la rand, si te crispezi infiorator, avand pentru o clipa convingerea ca ti-ai demascat gandurile si ca amata ta a putut vedea cu claritate unde erai cu mintea. Cauti febril o explicatie, o scapare, un pretext, in timp ce o vezi (ca prin vis) pe amata ta goalå ducandu-se catre baie, auzi cum isi clateste gura, cum scuipa in chiuveta, cum se spala pe dinti. Esti inca blocat mental, crispat, timorat, incurcat, cand ea se apropie si, sarutandu-te, te intreaba prefacandu-se sfioasa: Chiar asa de mult ti-a placut? (**)

Ei, cam asta inseamna in literatura „Nu fi pudic. Nu fi obscen…”… Ar trebui sa procedezi in consecinta cand mai compui opere literare… nu te sfii sa te masturbezi intelectual in public (fata cu cititorii, de…). Publicul, cititorii, adora asta, iar autorii seriosi stiu sa profite. A incercat si Mircea Cartarescu (al nostru) acest gen de abordare literara, in cateva dintre capodoperele sale, invingandu-si cu curaj retinerile sale de baiat timid (a scris chiar o carte intitulata „De ce iubim femeile”), dar fara sa reuseasca sa fie pe deplin convingator, intrucat a facut exces de luciditate, ceea ce la un artist denota mai mult masochism decat exhibitionism. De unde si esecul, caci publicul normal, marele public, este, in marea sa majoritate, dominat de voyerism nu de sadism.

Eliberat brusc de acea spaima fara sens, o saruti si tu cu o mare multumire in privire, apoi recunoscator, faci o cafea, iar ea iti povesteste cuminte, cu duiosie, ce-au mai facut copiii ei la scoala saptamana asta. Despre ce-a facut sotul la serviciu, desigur, nicio vorba.  Asta-i viata!
* * *
Extraneu: Desigur ca una dintre cele mai sâcâitoare constrangeri provine din nevoia de a te raporta mereu, constant, la normele sociale (simtindu-te pierdut atunci cand n-o poti face). Cu adevarat pierdut esti insa atunci cand te identifici total cu societatea, considerandu-te o parte (particica) a acesteia si nimic mai mult, cand nu reusesti sa te regasesti in tine insuti, aparte de societate si de toti ceilalti insi, de oricare dintre ei. Cand se intampala asa, de obicei incerci sa rezolvi problema, fugind din „pustiu” si mai adanc in societate, cautand si mai multa socializare, interactiune, reactivitate… Uitand ca (nu-i asa?) infernul sunt ceilalti, cauti sensul (vietii?) si-l limitezi la relatiile in care te afli cu unii si cu altii (familie, rude, prieteni, colegi, sefi, subalterni, politicieni, doctori, pacienti, politisti, ziaristi, actori… sau chiar fantome eterice (precum cele din (i)realitatea virtuala). Ca acest gen de amanare (eficienta exclusiv in cazul celor care mor la timp) nu poate fi o garantie a succesului (in tentativa de a da sens vietii) este un bun prilej de creatie artistica (precum este ilustrat in capodopera cinematografica About Schmidt). Nefericiti cei bogati cu duhul. ?!!? :( 

 (**) Re-povestire originala dupa un fragment din romanul 1Q84 de Haruki Murakami.

Posted in Arcaluigoeologie | 14 Comments »

1 Aprilie – varianta Americana

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Donald Trump, pe care proorocii (chiar si cei din tara lui, dar mai ales altii, din tari straine, cu un de la sine inteles exces de autoritate) il luau in râs cu magnisima superioritate, livrandu-l, din prea plinul lor de informatii, idei si intuitii geo-politice, ca fiind un simplu „iepure” lansat timpuriu pentru a pregati contextul adecvat adevaratul candidat al stabilimentului, si pe care acum, aceeasi prooroci il dau de favorit (fiindu-le favorit lor insisi, cu aerul ca ei dintotdeauna au inteles cum si de ce un asemenea candidat va razbi in America, plesnind sistemul peste bot, cu pumnul alegatorului vesnic turmentat), a ajuns sus de tot, numarul doi in competitie desi (sårmanul) n-ar trebui in niciun caz sa fie nici presedinte (nici macar in Congo, si dealtfel nici nu va fi, proorocii avand ab initio dreptate) si nici candidat de forma care sa salveze fatzada, aparentele si ideea de democratie si pluralism (in ditamai America), prin umila si argonata sa existenta (in com-petitie). Trump a fost deja mult mai mult decat i s-ar fi cuvenit unui papitzoi, in fata caruia arhetipul Becali (al nostru) paleste (de ciuda). Urmand pana la capat modelul romanesc (din mereu exemplara Romanie), prin care au mai ajuns in finale prezidentiale papitzoi de asemenea factura, fara sa se si aleaga desigur, Statele Unite ale Americii (carora le suntem ca un frate mai mic dar mai batran) vor proceda in consecinta, urmand ca Donald sa (re)devina Goofy si sa impartaseasca (simbolic) soarta unor Vadim, Nastase, Geoana si/sau Ponta (Mickey Mouse)… deh, Lumea lui Disney… Daca nu cumva americanii vor prefera sa se inspire orbeste din modelul britanic, in mod firesc bizonii vor alege (si culege) raul mai mic (si mai hilar, si mai previzibil), votand, cu majoritatea ceruta, famiglia Clinton. Dar, dincolo de aceste consideratii banale, trebuie spus ca aproape in sufletul fiecarui spectator al teatrului de papuse de pe mapamod exista o curiozitate morbida: Oare cum ar fi sa ajunga papitzoiul la Casa Alba? Ce ne-am mai râde de yankei! Si ce-am mai iesi din plictiseala la scara planetara! In mare secret fiecare si-ar dori de fapt sa vada cum anume ar fi pe lume cu Becali rege al Americii. Secreta sau nu, dorinta exista, si inca intr-o cantitate neneglijabila, in America, in Rusia (putin mai mult), in Europa (in Franta, e-he-he ce-ar mai vui Charlie Hebdo) si si la noi in tara, desigur. Dorinta este motorul lumii. Frica este frana… iar curiozitatea a omorat pisica (nu Schrodinger) etc… Fireste ca exista papusari, dar nici ei nu sunt chiar 100% independenti, impartiali, neinfluentabili… (ci dor 99%). Nici macar ei nu se vor putea sustrage vointei populare a maselor din lumea larga, asa incat daca se va vadi ca frica e mult mai mica decat curiozitatea (au ei instrumentarul necesar pentru a masura cu precizie), ne vom vedea visul secret cu ochii si curiozitatea ne va fi satifacuta. Si sa vezi distractie. Daca nu, nu. Plictiseala. Nici circ si nici paine pentru enoriasi. Poate data viitoare. Dupa aceasta aranjata intrecere intre Goofy si Minnie (Mouse) (o făţarnică scârboasă), putem spera că data viitoare, la alegerile prezidentiale din America (tara con-locuitoare a com-patriotului nostru Dorin Tudoran si a tuturor posibilitatilor) se vor confrunta Chip si Dale. Va anunt de pe acum ca eu tin cu Dale. Sa nu ziceti ca nu v-am spus.🙂

Amenda/ment: Este sau ar trebui sa fie de la sine inteles ca felul in care a fost pictat candidatul Donald in textul de mai sus, reprezinta o opinie personala, subiectiva, sincera, a noastra, a d-lui Goe, bazata pe propria perceptie si interpretare a informatiilor din mass-media. Prin urmare, intrucat mass-media este un mediu artificial, care manipuleaza si distorsioneaza (adesea catastrofic) realitatea, iar in speta de fata inca si mai abitir decat in „mod normal” (sic), vadindu-se favorizarea en-gros a fatzarnicei Hillary C., (si nu ma refer aici la presa damboviteana) ar fi de mentionat ca, in pofida evidentei, exsista sanse (minimale) ca Donald sa poata interpreta actoriceste, cu succes, rolul de presedinte al Americii, asa cu au mai reusit si alti actori, invatand din mers si ascultand cu sfintenie indicatiile regizorilor si replicile dictate de sufleori. Tot asa s-a nascut si mitul lui Ronald Reagan, un actoras-cowboy, urcat din postura de figurant la Holiwood in cea de figurant mit la Casa Alba. Cica ar fi doborat comunismul si Uniunea Sovietica. Din pacate nu detinem nicio informatie pertinenta despre trupa de filmare care vrea sa-l distribuie pe papitzoi in rolul principal al telenovelei, asa incat habar nu avem daca Donald are sau nu potential pentru a fi transformat in mit printr-o a doua doborare a Uniunii Sovietice sau a altceva asemanator (vreo alta Uniune) ori (te pomenesti) prin restaurarea a asa ceva. Nici el insusi nu prea mai pare convins de acest potential, aparand mai degraba blazat, decat gata sa se dea peste cap de doua trei ori pentru a se transforma in altceva. Sansele, macar potentiale, pentru a ajunge prin devenire, alteceva decat apare acum (un papitzoi foarte bogat care vrea sa fie rege al Americii, in tara business-ului prin excelnta; bine naiba ca nu vrea sa fie Rege al Hipersaptiului) sunt foarte, foarte mici, ipotetice. Mai degraba omul e un megaloman care n-a inteles ca cei de teapa lui nu se bat sa devina presedinti (concurand cu alte marionete bine dresate) ci se bat sa desemneze presedinti (asa cum fac Warren Buffett si George Soros). Aceste sanse foarte mici (nanometrice) trebuiau mentionate macar asa de fason, (aici pe arca lui Goe) caci oricum existenta lor nu merita sa influenteze intentiile de vot al bravului popor american, gata oricand sa urmeze cuminte indicatiile mass-media (care mai directe, care mai pe invers). Un studiu antropologic despre emotiile publicului american fata cu alegerile, asa cum sunt acestea generate prin media si-ar face toti banii. Eh, ce mult ne-ar placea si noua sa stim pe cine sustine conul Dorin, americanul, la alegeri si cum anume si-ar argumenta pozitia. Ma refer la detalii caci in mare se stie; Omul este „echidistant”, mofluz, si voteaza invers decat sustine, caci nu se dez-minte. Ne standu-i in caracter/personaj. Bine acuma nici parerea sincera a d-lui Aligica n-ar fi de ignorat. Ori chiar a fostului consul de la Marsilia, republican sadea, condamnat (sarmanul) sa traisca intr-o tara care practica anti-americanismul bazal.

Postata (si) de conul certocrat:

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 7 Comments »

1 Aprilie – Noima vietii(lor) no/astre

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Din cauza scabroasei conditii umane, de influenta careia nimeni nu poate scapa, in inevitabilele momentele (sau momenţele) de criza, fiecare ins ajunge vrand-ne-vrand sa mediteze plin de pesimism, despre rostul vietii, asa in general si al propriei vieti in particular, sau a vietii unora (altora) tot in particular. Nicio fiinta umana, indiferent cat de tâmpå, de redusa, de primitiva, de needucata, de lipsita de facultati si de bicisnica ar fi, nu poate scapa acestei ispite teribile. Majoritatea fiintelor care cedeaza in fata acestei tentatii inexorabile, ajung de obicei la concluzii sumbre, exact precum domnul Ivan Ilici, realizand ca trebuie musai sa mori, ca sa poti avea viata vesnica. Daca varianta de concluzie care atesta faptul (constatabil) cum ca viata are (ar avea) (vre)un rost – rosturi, ramane una nebuloaså, avand o semnificatie vaga, nelamurita, cel mult subinteleasa, faptul ca viata n-are (n-ar avea) niciun rost pare destul de clar si usor exprimabil in cuvinte. Viata n-are niciun rost pentru ca esti fortat sa faci mereu si mereu altceva decat ai vrea sau, si mai rau, pentru ca te aduce (ea, viata) in postura de a nu mai vrea nimic sau de a nu (mai) sti ce (să) vrei. Vrei una si obtii alta, sau nu vrei nimic si ai vrea sa vrei… iata lipsa de rost a vietii. Probabil ca la sfarsitul vietii, in ultimele clipe (care oricum se dilata enorm din cauza vitezei cu care le parcurgi, apud Einstein) fiecare omuleţ isi face un soi de bilant despre rostul (rosturile) vietii sale, un soi de inventar al „lucrurilor” cu care s-a ales in viata. Daca te-ai ales cu ceva, inseamna ca viata a avut (un) rost, daca nu… nu. Ramane la latitudinea ta sa apreciezi daca te-ai ales cu ceva si daca ele, lucrurile cu care te-ai ales pana la urma, bat cat de cat cu lista celor pe care le-oi fi dorit candva de-a lungul amåratei tale vieti (mai multe la inceput, mai putine spre sfarsit, din ce in ce mai putine). Dar, daca pana la urma, tot am apucat sa creditam insidios ideea ca rostul vietii consta in lucrurile cu care te alegi, oare cu ce anume te-ai putea alege? Care este oferta? Ce ţinte ti-ai putea alege pe care atingandu-le in viata ta, sa reusesti astfel sa-i dai acesteia un rost? Inainte de a face o asemenea trecere in revista as vrea sa subliniez ca noi aicia (adica eu, dl.Goe) vorbim despre rostul vietii nu despre sensul vietii. Sensul vietii, desi poate parea acelasi lucru cu rostul vietii, este cu totul altceva. Mult mai putini mediteaza la sensul vietii, iar dintre acestia inca si mai putini au realmente argumente s-o faca (majoritatea fiind niste ageamii in materie de sens al vietii). Dl. Costica Noica (apropitar), de exemplu, un expert in materie si un precursor al bloggingului cum il cunoastem noi azi, a ajuns devreme la concluzia ca viata nu are niciun sens, si ca asta este de bine intrucat ofera fiecaruia sansa de ai da un sens, fiecare sensul pe care-l doreste. Libertate nu gluma. Prin urmare domnul Costica sustine ca sensul vietii trebuie inventat, nu descoperit. Cat de practica o fi fiind o asemenea concluzie este greu de spus intrucat pe vremea sa, a bloggingului incipient, nu exista un esantion suficient de larg de cititori unici cu expunere pe blogul sau de la Paltinis (in fapt nu avea decat doi vizitatori unici si nici aceia zilnici) si, ca urmare o atare concluzie n-a putut fi validata sau invalidata statistic prin anvergura ratingului. Ei, daca domnul Costel Noica ar activa azi, in epoca Facebook („o scula a micilor vanitati si a marilor prostii”, dupa cum bine spunea filozoful Sever V.) altfel ar sta treaba si ne-am lamuri rapid in legatura cu ideea sa filozofica, pe baza reactiilor celor din lista de prieteni. Dar, sa nu devim prea tare in „sens” in dauna „rostului”. Sa revenim la rost – rostul vietii – si la lista lucrurilor cu care ne-am putea alege din viata. Sa luam in considerare un mic dar ilustrativ exemplu venit de la baza societatii:

Citez: „Cu ce m-am ales in viata? Ce-am baut, ce-am mâncat si cu ce am strans in braţe”… Simplu si usor de evaluat. O doamna din popor (si subliniez ca este o doamna de sex feminin) acrediteaza ideea ca ne putem alege (d)in viata exclusiv cu lucrurile pe care le putem acumula momentan, cele care ne intra in corp, in special pe gura (dar nu numai) pentru a fi recirculate in sensul fiziologic al vietii. Este o alternativa. Altii, mai elevati, pun pret mai degraba pe ceea ce scot pe gura, pe ceea ce vorbesc, pe ceea ce scriu, pe ceea ce externalizeaza, nu pe ceea ce acumuleaza. In special intelectualii. Caci vorba ‘ceea, daruind vei dobandi. Nu? Este si aceasta o alternativa de a te alege cu ceva (cu ecoul) si de a-ti gasi rostul in viata. Acuma tot vorbind teoretic despre rostul vietii nu putem ajunge prea departe, caci vorba `ceea: „Teoria ca teoria, practica ne omoara” (precum Venea omoara pe Siret). Haide sa luam niste exemple. De exemplu pe domnii Gabriel Liiceanu si Dorin Tudoran. O analiza comparativa a rostului vietii celor doi intelectuali de marca, precum si a lucrurilor cu care s-au ales d-lor (d)in viata, poate da substanta colectiei de informatii care poate ajuta la coagularea unei teorii valide despre rostul vietii pe lume, utila fiecarui muritor, dar mai ales celor vorbitori de limba romana. Dar cine sa faca o asemenea analiza?, ca nu prea are cine. Poate doar Radu Banciu daca i-ar da prin cap asa ceva si nu s-ar mai irosi cu fleacuri. In particular o poate face in mod neoficial (exclusiv pentru sine) orice trestie ganditoare care stie cat de cat ce-i Liiceanu si ce-i Tudoran si cum anume s-ar putea face incadrarea lor la „hedonisti”, cu asemanarile (tulburatoare) si deosebirile (abisale) care-i unesc si despart pe acesti doi intelectuali romani contemporani (ei intre ei, si si cu noi. Noi-ca si altii). Acuma privind cu maxima detasare (posibila) spre rosturile vietilor d-lor Liiceanu si Tudoran, vin si te intreb pe tine, care sa fie tonul precumpanitor al senzatiei remanente? Optimismul? Pesimismul? Indiferenta? Tu ce fel de observator esti stimate aspirant?

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 1 Comment »

1 Aprilie retroactiv

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

BasescuInDungi

Intrucat este la mare moda lepadarea de lepra Basescu😦 iar noi am tinut si tinem la mode, (moda retro) n-am putea pentru care sa nu fim in ton cu moda, in pas cu vremurile, mai ales ca nu este nevoie sa facem vreun efort de redactare a actului de lepadare, acesta fiind gata facut, deoarece noi ne-am lepadat deja de lepra Basescu inca din 2011, fiind asadar un precursor, obscur (ce-i drept), al acestei mode ajunsa azi de mare actualitate, spre deliciul publicului larg, din tara si din strainatate. Asadar iata AICI, ancora catre textul (pr)in care noi ne-am dezis categoric (in tot cazul mult mai categoric decat altii) håt demult, cam in acelasi timp si la mare concurenta cu domnul Sorin Iliesiu (un monument al apelurilor de alta data, azi apus).

batman-joker-animated-gif-1

Posted in Arcaluigoeologie | 24 Comments »

Unu Aprilie Mai Intelectual

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Desi spectrul recidivei planeaza nevazut (dar amenintator), se pare cå totusi dl.Dorin Tudoran (un fost exilat, ca sa spunem asa), s-a cam vindecat de psihopatia care-l chinuia atroce (sindromul „sa zicem ca-mi pasa de Romania – asa cum o inteleg eu din presa”) sau cå macar se afla intr-o perioada de fericita acalmie si remisiune. Sau re-misiune. Domnul cu pricina pare sa-si fi terminat in sfarsit tranzitia, reusind in cele din urma (cu chiu cu vai) sa iasa din Romania (sa) si sa ajunga in America (ogarului cenusiu). Coincidenta sau nu, odata cu incheierea epocii „Basescu”, omul nostru din Wasinghgton, (re)devine un personaj normal (in manifestari), (re)simtindu-se eliberat de obsedanta Romanie, pentru a se pune in acord cu profilul sau intelectual, moral, cu statutul social, cu anvergura si cu sine insusi (universalul), reusind sa produca pe blogul sau (cam anacronic intitulat „Certocratia”, titulatura pe cale de a se prabusi in desuetudine) articole „comme il faut” pentru un american originar din Romania (iar nu un emi-grant roman in America). Ne ingaduim, din acest colt invizibil (nu ne costa / nu ne doare, nici pe noi si nici pe dansul) sa constatam si sa-l felicitam pentru aceasta intoarcere la normalitate. Ii uram sa aiba comentatori adecvati si pe masura. Sa si-i castige la o adica. Mult succes coane Dorine.🙂

UPDATE

U-håi bade… Nu-i bine sa zici „hop” inainte de a sari ci mai bine „hop-si-asa: pe curul leli (cântec ostasesc), caci conul ce e? daca nu numai un biet soldat (un soldatel fara solda) in apararea unei cauze. Recidiva redivivus. Dupa ce ne-a adormit tuturor vigilenta cu somnolenta sa mass-media-turbatorie (zicand ca nu mai are ce spune), dedandu-se unei pseudo-normalitati caldute, conul Dorin, mofluzul, este iarasi invins de un dor fara satiu, mirosind in aer ca-i timpul cel mai potrivit al revansei si recuperarii, asa incat, deodata, dar stii asa sans facon, s-a lasat iarasi prada mofluziei care-l domina de ani buni (si l-a tot dominat de un sfert de veac in asa masura incat a trecut peste orice, cenzurand, refuzand, expediind, ascunzand, repudiind, afurisind, orice voce Lucidå care a incercat sa-l traga de månecå, inclusiv pe toti cei de-o teapa cu dânsul, in favoarea unei „camarile” (sic) de cativa mofluzi asemenea siesi). Astazi, conul Dorin (cel care a trecut prin tranzitie ca colaborator jurnalistic si ca consilier al puscariasilor),  vine sa ne zica ca „bai, io v-am spus dar n-ati vrut sa ma credeti”. Inca o data, (proaspat) ca niciodata Dorin Tudoran (cu ajutorul iluminat al, aoleu,  ole, ole, o-la-la, „ex-ex-friendulului” sau vremel-nick de la Corabia nebunilor, aka ca AVP) tine o prelegere indirecta despre valentele curative ale defularii mofluziei interi-oare. Pe Certocratia (Cârtocratzia) dar si pe Republica.ro (caci dansule e republican, mai bine zis si republican, in tara sa adoptie, USA – Uniunea Sovietica Ailalta) vine si zice cu naduf: O despărțire de Traian Băsescu. Înțeleg, înțeleg, dar cu ei cum rămâne?

Dupa ce a pitrocit un sfert de veac  dupa caderea comunismului actele sale de bravura dizidentiala in contra lui Ceausescu (mult dupa spartul targului), ne paste, se pare, un alt sfert de veac in care vom afla despre minunatele peripetii ale conului Dorin in lupta contra tiranului Basescu, la curtea certocratiei vesele (cârtocratia mofluzilor), unde este amfitrion, analist aproape politic, moderator si ce-o mai pica. Aferim coane Dorine. Sa-ti traisca inspiratia, intru incantarea poporului si-a populatiei representative genului literar pe care-l promovati. Niciun moment de plictiseala. Vivat, vivat, vivat. Dar totusi sa nu facem din tântzar armasar, doar pentru a avea in panoplie animale mari.

x

Posted in Arcaluigoeologie | 40 Comments »

1 Aprilie -(pseudo)infinitul (cvasi)particulelor

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Sa facem cunostinta. Sunt un mare arendas. Am in arenda Universul. Un Univers intreg. Cu voie de la Dumnezeu, am primit Universul in concesiune (inca inainte de nastere), pentru (circa) 99 de ani, cu sarcina de a-l gestiona cum oi sti mai bine. Intr-un fel, fiind mai mare peste acest Univers, sunt, iata, eu insumi Dumnezeu. Dumnezeul Universului meu. Pe care îl am in arenda. Pastoresc un Univers aproape infinit (practic infinit) format (grosso modo) din peste 137 de trilioane de entitati vii. Nu milioane, nu miliarde ci trilioane. Adica mii de miliarde sau milioane de milioane. Este treaba mea sa pastrez acest Univers in echilibru. In echilibru Nash. Pana acum (la 81 de ani neimpliniti) m-am descurcat destul de bine, zic eu. Desigur ca unora dintre spectaori, si anume acelora excesiv de exigenti, li s-ar putea parea ca exagerez cu Universul si cu Infinitul pe care le-as avea in exploatare si ca pana la urma 137 de trlilioane este un numar finit. Totusi, celor care nu au (inca) fascinatia numerelor foarte mari (ceea ce se poate intampla exclusiv dintr-o inabilitate de a le percepe ca atare), le-as spune ca (exclusiv) in raport cu numerele mici, numerele foarte mari, aluncate spre infinit, reusesc cumva sa se contamineze de boala infinitului si de substanta acestuia, aparandu-le numerelor mici ca fiind infinite, de-a dreptul infinite. Este momentul potrivit sa amintim ca noi unul suntem un numar mic, un numar natural, intreg, pozitiv (nenul). Noi suntem Unu. Unul. Cel Unu. Aceasta unicitate ne ofera si confera nu doar dumnezeirea mai sus amintita ci si ingaduinta de de a percepe 137 de triloane ca fiind un mic infinit. Infinitul numarabil al numerelor intregi. Este aceasta o aproximare (provizorie) mai mult decat acceptabila, mai ales ca nici macar in imaginatie (o imaginatie infinita, asa cum ii sade bine unei imaginatii) n -am putea concepe un Unu care sa manevreze individual entitatile care compun o multime infinita, numarabila (precum multimea numerelor naturale 1,2,3…∞) sau una care contine 137 de trilioane de entitatii (fiecare din ele de o complexitate infinita)… Oricum 137 de trilioane intrece cu mult nuamrul celor 100 de miliarde de galaxii din Cosmos. Suntem un Univers infinit destul de mare, in tot cazul mai mare decat cel al galaxiilor. Ceea ce, trebuie sa recunoastem, poate parea paradoxal, cel putin dintr-un numar finit de perspective. Le vom eluda amintind ca nici macar infiniturile matematice nu-s egale, unele fiind infinituri mai mari decat altele. Infinitul multimii numerelor intregi (…- ∞, … -3, -2, -1, 0, 1, 2, 3, … …∞) este infinit mai mic decat infinitul multimii nenumarabile ale numerelor reale cuprinse intre zero si unu [0, 1]. Noi fiind Unu, Nimeni fiind Zero… Dar (prea) destul cu ambiguitatile. Cele 137 de trilioane de entitati vii, care intamplator traiesc impreuna (foarte impreuna), constituie trupul nostru, a ceea ce indeobste poate fi etichet (prin simplificare, usor abuziv) ca fiind noi, dl.Goe. Trupul uman este constituit din 137 de trilioane de indivizi, entitati vii, celule, de o diversitate si dinamicitate incomensurabile. Aproximativ 37 de trilioane dintre aceste celule, adica putin mai mult de un sfert, sunt celule (asa-zis) umane, identificabile ca atare prin codul genetic observabil in ADN-ul din nucleele acestora, iar restul de 100 de trilioane sunt cetateni conlocuitori, fiinte unicelulalre distincte, bacterii, fungii, archaea si alte tipuri de microorganisme formand microbiota, comunitatea ecologica a fiintelor cu care impartim literalmente spatiul din corpul nostru pe care-l trilioanele acestea-l colonizeaza in relatii simbiotice, de comensualism, paraziare sau patogene. Universul meu contine cateva mii sau chiar zecii de mii de specii si varietati de astfel de microorganisme diferite intre ele, cu o componenţă net, abrupt, diferita de a oruicui altcuiva si variind la fel de net de la un moment la altul al vietii mele si/sau in functie de starea mea de sanatate. Este treaba mea sa furnizez hrana-apa-aer acestor 137 de trilioane de fiinte, sa la asigur conditii fizice adecvate si sa le pastrez in echilibru (Nash) unele cu altele, sau sa restabilesc micile dezechilibre accidentale rezultate din interactiunea si disputele acestora unele cu altele, pe durata ciclurilor lor de viata, caci, in viata mea, populatii intregi de trilioane de astfel de indivizi, se nasc, traiesc si mor, succedandu-se si traindu-si mica lor viata, cu ingenua ignoranta, totalmente inconstiente vizavi de umila mea existenta mea, care isi trage o buna parte a consistentei din petrecerea lor infinita. Suntem atat de impreuna si simultant atat de aparte, noi unul si infinitul care ne compune. Si infinitul merge mai departe. Mult mai departe. Sunt un mare arendas care nu are nimic in proprietate, totul fiindu-mi practic imrumutat, dat in folosinta. Sunt un mare arendas peste o mare de mici arendasi, caci, este timpul sa aminintesc despre faptul ca fiecare celula umana contine aproximativ 100 de trilioane de atomi pe care aceasta-i are in arenda, alegandu-se cu folos din vânturarea perpetua a acestora… Vreo 10 feluri de atomi: C, H, O, S, Ph, Na, Cl, Fe,Ca, Mg, Al… formate toate exclusiv din quqrk-uri, gluoni si electroni, in exact aceleasi cantitati si proportii cu cele care se gasesc intr-o bucata de aur (sau de plumb) de aceeasi greutate cu noi, dl.Goe. Circa 1000 de trilioane de trilioane de particule (asa-zis) elementare, cam atat avem in gestiune, in acesata (s)curgere in care ne petrecem, cu ingenua ignoranta, totalmente inconstienti vizavi de alte umile existente de deasupra si de dedesuptul nostru de a caror existenta depinde total a noastra existenta, un aranjament fluid, unic in fiecare clipa, a acelorasi 1000 de trilioane de trilioane de quqrk-uri, gluoni si electroni. Dupa stiinta noastra.

P.S. Un sistem/univers de 1000 de trilioane de trilioane de ecuatii nu poate fi rezolvat decat (foarte) aproximativ prin considerarea cvasiparticulelor (sale), observabile din afara Universului. La limita, numarul cvasiparticulelor (d)in universal personal (al fiecarui semiliber) poate fi considerat cu larghete, prin simplificare, egal cu unu. Unu, niciunul, o suta de mii. Cu un singur nume: Dl.Goe. Sau Metaverse. Sau… infinitul condensat in unu. 1-0. Pentru noi.🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 18 Comments »

1 Aprilie – O urâţenie a pământului (play)

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Urâtzenia påmântului (macar) este cumimnte. Unde o pui, acolo sade. Chestia asta cu „marcå banu la Brâncusi” (apud CTP) e monumentalå in sine, un subiect literar cu specific mioritic foarte suculent. Cum le-a dat autoritatilor pân cap sa negocieze suma cu vânzatorii lui Brancusi si apoi sa faca-cheta ca s-o achite, (urâtzenia påmåntului, obiceiurile påmântului) e o intreaga poezie, balada in toata regula, ca Miorita si Mesterul Manole ori Toma Alimos. Mare pacat ca daravela asta n-a picat mai devrene, in epoca de maxima inflorire a blogurilor huvachiene, ca sa fi vazut distractie, comentarii, dezbateri, divertisment, nu ca acuma mucles, in marea epuizatilor libertatii de exprimare. Amin. Ma intreb (exclusiv retoric fireste) daca domnul Neamtzu Tziganu din Germania, un cunoscut protector al artelor si artistilor, o fi donat si acum vreo suma modica (echivalentul a 100 de marci), sau o fi decis ca de data asta e mai bine sa sufle-n iaurt.🙂

La mare concurenta, ca subiecte fierbinti, ar fi fost discursurile cvasi-simultane despre „Prostia Umana”, una a ambasadorului rectorilor din voievodatul de la Cluj si alta a marelui decan in materie (Pettit) al academiei diplomatice din gubernia Rusia Kisineviana. Nu puteau si ele „topicele astea”, sa pice, in populatia virtuala, acum 3-4 ani? Sa fi vazut distractie. Bine macar ca poate fiecare sa (se) mai râdå in sinea sa in baza articolelor din media oficiala, scrise si acelea fara aplomb chit ca contracost pro-prost(i).

Posted in Arcaluigoeologie | 5 Comments »

1 Aprilie in forma continuata (complicitati de duzina)

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Dragul meu (!?) aspir-ant, iti plang de mila. Trebuie sa fii (si tu) in mare confuzie (ca toata lumea). Despre ce naiba ai mai putea sa scrii azi capodopere… Ma rog, dupa cum bine se stie, capodoperele rasar din coliziunea neconditionata a autorilor geniali cu conditia umana („scârbosul factor uman” – J.P. Sartre Belmondo), cu conditia sa fi capabil a fi in stare sa alegi contextul local spatio-temporal potrivit pentru intrarea (din cotidian) in universal (Star gate). Din (ne)fericire in era noastra (al cincelea val; val dar si vål) exista mii si mii de „locuri” care se predind a fi calea, adevarul si viata, porti deschise dinspre profan spre sacru, pe care sunt invitati sa intre toti aspirantii de ocazie pentru a desavarsi capodopere. Majoritatea sunt false. Unele sunt atat de false incat nici macar n-ar trebui sa fie numite porti, fiind niste simple picturi pe ziduri sau pe garduri, asezonate cu luminite. Locuri de dat cu capul. Desigur ca cei cu capul foarte, foarte tare ar putea sparge astfel de pseudo-porti si, cu putin noroc, ar putea ajunge la izvoare literare foarte bogate, pline de miez (miezul lucrurilor – conflictele de conștiință ale omului părăsit în voia spaimei și singurătății – precum painea verde de graham). Daca simti intr-adevar ca esti tare (de cap) atunci te-as invita sa iei drumul Damascului, trecand prin Turcia rurala (observand obiceiurile de nunta la cangurii schiopi) si apoi prin Kurdistanul salbatic (impreuna cu fratele Karl Marx – Cel din „Adio Europa”), pentru a-l recupera din anonimat pe baietelul plin de sange si praf care a induiosat planeta in timp ce Moscova neaga orice implicare. Are potential pustiul. The Kid al lui Chaplin e mic copil pe langa arsenalul de blazare, resemnare si mai ales de nefireasca liniste, pace si acceptare senina (a ceea ce este / pe lume), pe care le degaja micul erou al ontologiei, in timp ce duios istoria trecea (brat la brat cu Putin, Erdogan si alti cativa, pe care nu-i mai numesc, nu ca sa nu-ti dau mura-n gura, ci ca sa nu te adancesc in confuzie). Stiu ca-ti place confuzia, ca esti un masochist in materie de confuzie (mai ceva decat formatorii de o opinie), dar noi, dl.Goe, ramanem la acest capitol un sadic stoic ce refuza sa-l schingiuie pe masochist. Noi suntem pentru limpezimi.

Dar in fine sa nu deviem… prea tare. Calatorului ii sade bine cu drumul. Inclusiv cu drumul Damascului, al Bagdadului (si el e emirul), al Berlinului (Angela merge mai aproape), al Parisului si/sau al Pristinei la Rio (Rioooooo Lobo & Potomac, mac) … al Qaeda si al Capone. Daca totusi nu ai nici cap atat de tare si nici stomac pe masura pentru a scrie fictiune pe marginea crudei realitati a istoriei post-mderne si contemporane, deh, noi unul te intelegem. Scrie si tu mici ese-uri despre tentatia binelui si a raului. Asa in general. Poti chiar compune momente si schite despre oameni care cedeaza ispitei de a face bine si/sau rau altora, nu pentru ca n-ar fi avand incotro (desi nici tragismul acestor cazuri ale inexorabilitatii maligne nu-i tocmai de neglijat), ci pentru ca (aprent, desigur doar apparent), vor fi decis sa cedeze voit, controlat, impulsului launtric de a face cuiva un bine sau un rau. Faptul de a detine (discretionar !) puterea de a face un bine sau un rau, fara a-ti asuma niciun risc previzibil, poate fi un stimulent fantastic pentru oportunisti. Uite un punct de plecare: Un hot a spart o casa, a baut o sticla de rom si a adormit pe canapea… Umarea? De aici incolo ar fi treaba ta, in context introspectiv. Intra in pielea celui/celei venit/a acasa si care (ca o Ironie a sortii la Baia de aburi; Nu uita sa le vizionezi si pe astea AICI) då peste un strain beat adormit in patul sau (mai mult sau mai putin con-jugal). O ocazie unica sa omori pe cineva lipsit de aparare, un anonim insignifint (o pierdere nula pentru omenire), pretinzand fara probleme ca ai fost in legitima aparare in lupta cu un talhar la tine in casa. Poti rata o asemenea ocazie? Cum de nu i-o fi oferit Fyodor Mikhailovich lui Rodion Romanovich aceasta sansa? Sau si viceversa, o doamna induiosata, care-i ofera intrusului mancare, bani si (in cele din urma) o partida de sex salbatic, de neuitat si fara pretentii (ca sa aiba Omul – cu O mare – de ce-si aduce aminte), pentru a se intoarce apoi inapoi in viata ei anodina de gospodina, casnica si sotie fidela, mama a doi-trei copii dintre care cel putin unul este autist. Haide mai aspirantule ca daca mai insist mult oferindu-ti detalii dupa detalii te pomenesti ca dupa ce-l iei (n.b. Premiul Nobel pentru literatura) se vor gasi unii sa te acuze de palgiat dupa Arca lui Goe.

Mai bine stii ce? Ia scrie tu un eseu socio-psihologic care sa explice inexplicabilul. De ce se bucura de infinit mai multa atentie si pretuire din partea natiei Simona Halep decat Horia Tecau? De ce? Singurul lucru la care-l intrece Simona pe Horia este este suma de bani castigatå. In rest nici vorba… Iar de patriotism si olimpism ce sa mai vorbim. Ai putea scrie eseul sub forma unui (pseudo)interviu imaginar cu Cristian si Tudor si Popescu sau chiar ca Paler cu Dumnezeu insusi. Ce zici? Incerci?

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 14 Comments »

1 Aprilie (pe stil nou)

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Se vehiculeaza stirea bomba ca America ar intentiona sa mute arsenalul de arme nucleare din Turcia la Deveselu. Este desigur o stire falsa. In realitate arsenalul respectiv urmeaza sa fie mutat la Caracal, in apropiere de Scornicesti. Reamintim aspirantilor ca si pe vremea lui Ceausescu aveai voie sa spui bancuri politice dar nu aveai voie sa le Scornicesti. Deasemenea asteptam cu mare nerabdare mutarea unei tiribombe de la Disneyland la Deveselu sau (macar) la Corabia, dar mai ales asteptam cu emotie reactiile analistilor din zonå si propunerile lor pentru solutionarea acestei crize geo-politice. Dupa Suleiman Magnificul urmeaza musai Michael the Brave. Aferim.

Posted in Arcaluigoeologie | 1 Comment »

1 Aprilie (pe stil vechi)

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Nu ma cunosti. Nu m-ai cunoscut niciodata, desi am impartit totul. A doua poveste din cartea noastra. Erai atît de frumoasa. Ma gîndeam c-o sa pleci o sa pleci. Ce’mi place mie! Never let the truth spoil a good story. Femei cu degete subtiri. Femei cu pielea transparenta. Femei cu ochii mari si negri. Femei cu sanii grei si moi. Femei fumand pe un trotuar. Femei strangandu-si paru-n pumn. Femei razand. Femei plangand. Un documentar impresionant despre impactul devastator asupra mediului a cresterii animalelor in mod industrial (in special a bovinelor). Se-ntâmpla extrem de rar sa-i faca placere cuiva sa scrie un articol de blog pentru mine si despre mine. O pacienta din Sighisoara, bolnava de astm, a fotografiat perna înnegrita pe care a fost silita sa se culce în spital. Artmark a scos falsa fotografie a lui George Bacovia (despre care am scris AICI, in exclusivitate) din catalogul licitatiei ”Mari poeti romani”, programata sa inceapa in seara aceasta, de la orele 20.00. Ati aflat, desigur, despre multele cereri trimise din partea sectiilor de cercetare penala ale Ministerului Public, catre Senat si Camera Deputatilor, cereri de: arestare preventiva, începere a cercetarii penale, perchezitie etc. (numite mai jos cerere – cereri) avîndu-i ca subiecti pe unii membri ai Senatului, respectiv ai Camerei Deputatilor. Nu petrec nimic deosebit de Halloween. Si nu am nimic împotriva acestei sarbatori. Consider ca fiecare doarme asa cum îsi asterne si din acest motiv m-am gândit. Sabrina a dat ieri Evaluarea Nationala la Limba si Literatura Româna. a zicem ca vrei sa pleci în… Austria? Înseamna ca vei trece prin Ungaria. Sa zicem ca nu vrei amenda. Temperatura: -15 grade Celsius. Loc: Baragan, in the middle of nowhere. Vânt rece pe ruta Rusia-Ucraina de Sud-Bugeac. Temperatura resimtita: -20 grade Celsius. “I speak english, german, dutch, hungarian”, începu el discutia, cu un aer temator. „So, you are hungarian?” „Well”, ma privi cu un aer temator, „yes”. In care ne-am luat, iar, ba cu una, ba cu alta. Cetateanul român vine acasa si-l vede pe vecinul sau, Politicianul X, ca se pisa pe gradina sa de legume. Nu, nu-i beat. Ma refer la Politician. De fapt, si la Cetatean. Casatoria se încheie între barbat si femeie prin consimtamântul personal si liber al acestora. In toata istoria lumii o astfel de zi nu mai existase. Donald (D.A) Henderson muncise 12 ani pentru a atinge un obiectiv ce paruse palpabil de la prima vaccinare. Edward Jenner, cel care a facut prima vaccinare în 14 mai 1796. Si-a permis sa viseze la eradicarea variolei. Copil fiind nu trecea timpul. Totul mi se parea simplu. Si cum facui si liceul. Uite ca veni troleul. In armata ca sa plec. Si cu pusca sa petrec. Apoi imi luai si nevasta. Sa ne facem casa noastra. Perioada interbelica ne este în mare parte necunoscuta. Privitor la ea, suntem prizonierii a nenumarate clisee. Istoricii vorbesc despre un „razboi glorios” si o „mare unire”, care a succedat pacii de la Buftea… Stimata populatie vizitatoare, stiu ca vorbele mele n-au cine stie ce miez când n-ai citit cartea asta, nu toata, în cazul de fata importanta e doar povestea mea fara pereche*, desi se cheama „Revelion cu scaunel si pisica”. Aici va puteti exprima solidaritatea cu bloggerul Dan Badea, al carui blog a fost eliminat de pe platforma Blogger Google la cererea patronatul ziarului CURENTUL. 12 mai 2008 – Cutremur cu magnitudinea de 7,9 grade pe scara Richter în China, provincia Sichuan. La o luna de la catastrofa, autoritatile estimeaza în jur de 28.000 morti. Disparutii înca nedescoperiti nu se mai pot afla în viata dupa atâta vreme. Martori oculari declara ca au observat lumini ciudate pe cer înainte cu câteva minute de începerea seismului. Doar cei care nu cunosc subtilitatile juridice, detaliile Justitiei si cei mânati poate de prea multe orgolii s-au învolburat mai mult decât era cazul în aceste saptamâni. Iar zbuciumul, freamatul si vuietul au fost pe masura. Aud din ce în ce mai des în jurul meu întrebari legate de drumul pe care suntem. De ce am ajuns aici? Ce e de facut? Am tot scris, chiar si pe blog. … în rubrica „Povesti suprapuse” a revistei Dilema veche (editia din 30 iunie a.c.), prof. Adrian Cioroianu îi trimite o scrisoare deschisa dlui Vladimir Tismaneanu, în contextul recentului scandal iscat de anumite declaratii ale presedintelui Traian. A treia serie cu panda si maestri ai kung fu-ului este o animatie efervescenta, capabila sa binedispuna toate categoriile de cinefili. Bun, mi-am spus, nu pot eu sa vad atmosfera din launtru dar de afara tot reusesc eu sa obtin ceva material. Si daca o fi vreun cordon de la vreo firma de paza, asta e!, nu-i nimic ca-s aproape de casa. Pe vremea când n-avea nici jumatate din vârsta ei de acum (saizeci si unu de ani, pe care i-a împlinit la 19 martie 2011), si era atât de frumoasa, încât la Brigitte Bardot te puteai uita, dar la dânsa – ba, Carolina Ilica, impresionata de curtea neobosita (usor parodica) pe care i-o faceam, mi-a promis solemn: – Alex, voi fi a ta. Dar numai daca slabesti. Apartin, vreau-nu vreau, unei generatii demodate. Mi-e frica de prea multe noutati, sunt suspicios fata de puzderia de gadget-uri care ies pe piata zi de zi, nu simt lipsa IPad-ului, caut cea mai simpla versiune de telefon mobil. ,,Se pare ca universul functioneaza cu o eficacitate incredibila fara cea mai mica pierdere. Atunci când pun un picior în fata celuilalt nu pot sa cred ca una din preocuparile lui Dumnezeu este sa aiba grija sa nu cad, nu este nici grija Inteligentei Superioare, este a mea. Am fost programat genetic sa învat sa merg – aceasta este munca lui Dumnezeu. Acum regularitatea pasilor depinde numai de mine. ” J.S. Poezia (re)inventata într-o încapere clandestina. „Scriitura poemelor lui Virgil Mazilescu o aminteste pe aceea a avangardistilor antebelici si pe a lui Gellu Naum: saracia, daca nu chiar lipsa punctuatiei, aparenta incoerenta sintactica, bizarul si ilogicul.”(Nicolae Manolescu). Pe 31 august 2015, la ora 23:46, cu 14 minute înaintea încheierii perioadei de mercato, Raul de Tomas a fost cedat de Real Madrid la Cordoba, urmând ca andaluzii sa-i plateasca salariul timp de un sezon. NBR incepe sa inteleaga ca nu ne aflam foarte aproape de momentul in care economia se supraincalzeste. Mai bine mai tarziu decat niciodata. Voiam sa cada Erdogan pentru ca intelectualitatea turca nu l-a vrut si nu l-a votat. Ponta, un amarât de plagiator ajuns premier sprijinit de masele inculte si asistate social îl sprijina pe Erdogan. Comparativ cu penultima editie de Shortsup din 2012 la care am participat, de data asta nu prea am cuvinte de lauda la adresa modului de organizare si nu o sa insist pe aspectul asta. Vlad Solopa participa in acest week-end la finala mondiala de baschet unu la unu, Red Bull King of the Rock. Aceasta are loc la Istanbul, iar jucatorul de la Gaz Metan Medias va cocura alaturi de cei mai buni 31 de jucatori de baschet de strada din lume. Poate ca e timpul sa ma întorc. Avem multe de povestit si a trecut un an (fara câteva zile) în care am crezut ca viata se îndreapta si fara literatura. Nu conteaza ca blogurile au cazut în desuetudine si au pierdut teren în fata frivolei Carti a Fetzelor. Unii dintre noi avem timp si dispozitie pentru depanat povesti. Suntem tentati, si asta-i oarecum firesc, sa scoatem în evidenta aspectele bune, functionale si frumoase ale Brasovului uitând ca acesta are destule puncte slabe din punct de vedere urbanistic, arhitectural si turistic. Poate nu-s asa de evidente, dar ele exista. Adio unei artiste de exceptie! A incetat din viata, la vârsta de 107 ani, pictorita Medi Wechsler Dinu. Impreuna cu sotul ei, poetul Stephane Roll (Gheorghe Dinu), Medi a trait intens experientele avangardei din România si nu doar de-acolo. Incersit. îmi vei sopti dulcegarii o viatza. Si ai disparut în ceata. Iubitule, sînt a ta pe vecie. Dispari din viata mea, cu tot cu poezie . E o floare care stie sa spuna daca mâine va fi vreo furtuna. De se-nchide, închide-te-n casa. Când se deschide mare, frumoasa, poti merge fara grija la coasa. Beserica adoratorilor LUI. phuu… ce rau îmi pare ca aseara am adormit uitîndu-ma la cartarescu vorbind despre solenoid, pe tvr2, cînd foarte bine puteam s-o fac uitîndu-ma la liiceanu, care era exzact în acele momente la orcan, povestind despre nu stiu ce. Asadar, pe 30 octombrie anul curent, într-una din acele bombe nenorocite, spoite odinioara cu eufemismul „discoteci” si azi cu cel de „cluburi”, în care obisnuieste sa se imbecilizeze „tineretul” (ferm convins, totusi, în prostia si incultura-i crase, ca „se distreaza”), sar în aer aproximativ 170 de cocalari (nu sunt la curent cu cifrele exacte, ca nu am stat sa caut). 32 mor, 136 sunt raniti, 88 în stare critica. In august 2014, Nita – Ciobanita venea de buna voie la mine in curte, dupa ce imi intinsese laba si imi facuse semn sa ii deschid poarta ca sa intre. Fusese cumplit de bolnava, timp de cinci zile, crezusem ca moare si am ajutat-o doar cu hrana; conserve pentru caini si ciocolata. D-le Nimeni in sfarsit si o veste buna pentru d-voastra. Dupa lupte seculare care au durat cateva saptamani, conul Dorin va baga in sfarsit in seama si va adreseaza si d-voastra un comentariu. Pentru ca am semnat o data o petitie de bun simt referitoare la oratul la Ciotat, primesc, din cînd în cînd, invitatia de a semna tot felul de alte petitii, unele vecine cu nerozia. Ultima m-a indispus pentru ca am simtit o manipulare stupida. Stapânul energiilor tipa. Zid în cadere. Cirese amare presarate între cer si pamânt. Sunetele amesteci decantezi apoi totul altfel. In 1868 Wilhelm Böing, din Hohenlimburg, linga Hagen in Sauerland a plecat in America, unde a infiintat o firma de lemne cu care a cistigat banuti frumosi. O parte din banuti au fost investiti in scoala lui fi-su la Yale. Acesta se apuca sa construiasca jahturi dar… descopera fascinatia aviatiei si se naste firma Boeing, care implineste 100 de ani. Week-end-ul trecut am dat o fuga pâna la mare, la Vadu. De obicei, dupa plaja si baie ne opream la cherhanaua lui Ionut pentru câte o portie de calcan proaspat prins si o butelca de vin alb de Murfatlar. Însa anul acesta nu a fost sa fie pentru ca stabilimentul a ars. Octombrie cald, cu ploaia–n hlamida mestecenilor in desfrunzire, ma cuibareste in fotoliu, alaturi de sufletul blanos birmanez si o carte aburinda al incantatorului Sergiu , Radu Sergiu Ruba : « O vara ce nu mai apune ». Imi pregatesc un ceai de iasomie si–mi caut zaharul cubic. Separat, facem siropul, din 1 kg de zahar si 2 pahare cu apa. Cand este legat, punem petalele, sa fiarba pana sunt moi si dulceta legata. Cu ceva vreme in urma vorbeam despre proiectul interbelic al Cetatii Universitare care urma sa fie construita in Bucuresti, in zona Eroilor – Grozavesti. Aceasta idee s-a materializat doar sub forma a doua cladiri: Casa de Cultura a Studentilor ”Universul” si Palatul Facultatii de Drept. In sfarsit s-a gandit cineva si la mine… singura si trista intr’o camera intunecoasa, umeda, rece si plina de detectoare de fum:/ Bine, exagerez. Mult. Dar tot urasc detectoarele de fum, mai ales cand e prea frig/prea cald la birou (si ai ucide sa nu deschizi geamul) Revista Presei – 1 aprilie. Ministrul Bostan moare de grija cartelelor, nu si a libertatilor. Buna dimineata intr-o zi de vineri, 1 aprilie. Platforma Politeia World inca nu este pe deplin functionala, asa ca pana la finalizarea reparatiilor de catre tehnician, revenim la vechiul blog. Luna aprilie va debuta cu o zi deosebit de calda, astfel ca temperaturile maxime se vor încadra, în general, între 20 si 27 de grade. Declasatii care sustin ca „politia americana” este rasista si, implicit, ca merita sa i se întâmple ce i se întâmpla, sunt din categoria „diagrama e grea”: Pentru ca ce înseamna asta? Am vorbit, la solicitarea publicatiei Homeland Preparedness News din Statele Unite, despre Directiva privind combaterea terorismului, care se discuta în Parlamentul European, si despre pericolul terorismului, inclusiv al amenintarilor cu atacuri biologice sau chimice.

„”Si noi pe langa mama stand, demult uitaram jocul…„”

Bonus-uri:

În vreme ce Donald Trump spune prostie dupa prostie, despre Hillary Clinton se spun prostii dupa prostii. În vreme ce Hillary Clinton minte de rupe pamântul, despre Donald Trump ni se spune ca tot ce spune despre Hillary Clinton e o minciuna – ceea ce e o minciuna. În consecinta, la un post sau topic unde auctorul n-a editat nimic istoricul editarilor nu e mentionat niciun pic (ceea ce-ar trebui sa fie la mintea cocosului, fie el si un prichindel de cartoon chitic, daca de fapt n-ar fi un tembel gigantic).

Posted in Arcaluigoeologie | 54 Comments »

1 Aprilie, ambiguu, perpetuu, ubicuu…

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Draga aspirantule, teama mi-e ca tema de azi (deh 1 Aprilie) te-ar putea vârî in mare incurcaturå, de te vei lasa ispitit s-o a-bordezi, brodand literaturå românå pe marginea ei, cu gandul la premiul cel Nobel. Ramane la latitudinea ta daca vei plonja in ea sau o vei ocoli pe departe. Ingaduie-mi sa-ti faca o scurta introducere in temå, pornind de la concluzia intestinalå cu care s-a finalizat precedentul sfat acordat tie pe gratis, si anume cå „s-a intors lumea cu curul in sus„. (Se cam stie ca daca te scoli cu curul in sus nu-i a buna si-ti merge rau toata ziua curului in sus, alternativa fiind, desigur, sa te scoli invers). Poate ai bagat de seama cå, destul de recent, la unele meciuri de fotbal (Scuzati, d-voastra vizionati fotbal?), unii portari  apar imbracati in roz-bombon, mov, magenta sau chiar cicla-men (fundasii inca nu), iar reactia spectatorilor este ca si inexistenta. Majoritatea se (pre)fac ca nu baga de seama stridenta, iar minoritatea nici nu baga… ca si cum portarul cu pricina s-a imbracat asa degeaba. E-he-hei, ia sa fi aparut un portar imbrcat asa acum douzeci de ani, sa fi vazut haiul de pe lume in tribune si la galerie. Se ducea naiba meciul de fotbal. Acuma, nu, omenirea a devenit mai toleranta, mai corecta politic si coloristic. Accepta „roz” si nu pronunta  „negru”. Desigur ca nu s-a ajuns inca la perfectiune. Loc ar fi. As propune (de ex) ca hipoacuzicii sa fie indreptatiti sa plateasca pret redus pe biletele de intrare la concerte, iar surzii sa aiba intrarea libera. Asa ar fi corect (politic). Orbii ar putea plati pret redus la filme si ar putea intra gratis la filmele mute. Ma rog, poate ca te-am lasat un pic nedumerit cu aceasta tentativa de introducere, care vizeza niste trenduri ale co-rect-itudinii in acest debut de mileniu. Ce vreau sa-ti spun este ca ar trebui sa fii foarte atent la ce si cum alegi din mode pentru a le reflecta in nemuritoarea-ti capodopera prin care aspiri la candidatura Nobel-iara. Este (relativ) usor sa atragi atentia publicului si sa castigi po-pularitate la public, abordand teme la moda in acord cu perceptia momentului, dar, a-mice, nu uita ca literatura de an-ver-gura mare este cea ancorata in universal si universalitate. Ce e val ca valul trece, dupa cum bine a zis Fyodor Dostoevsky in poemul sau in proza Crima si Pedeapsa. Axeaza-te pe universal… Mda, stiu, sfatul acesta este un moft, fiind prea vag… Vagul vecin cu vidul. Dar pentru a-i da (cat de cat) consistenta iti propun o intrebare ca punct de plecare pe drumul de la vag si abstract catre substantial si concrtet. Iata intrebarea: Are Dumnezeu o iubita (sau un iubit)? Tu ce crezi? Poate ca intrebarea ti se pare falsa, lipsita de sens, blasfematoare, defaimatoare, ereticå sau mai stiu eu cum. Dupa ce te (mai „cal-mezi”) incearca sa introduci in ecuatie ideea ca „Dumnezeu a creat omul dupa chipul si asemanarea sa”. Fiind „asemanarea” o relatie tranzitiva si reflexiva inseamna ca daca omul este dupa chipul si asemanarea Domnului Dumnezeu atunci este valabil si invers, si anume ca Domnul Dumnezeu, este dupa chipul si asemnarea Omului. Nu te nelinisti, nu te precipita, este doar un mic exercitiu de logica. Oricum tot ceea ce omul poseda (i) se trage (prin mostenire) di-rect de la Dumnezeu, iar lui Dumnezeu, in acord cu reflexiva relatie de asemanare, nimic din ceea ce-i omenesc nu-i este strain. Acuma trebuie remarcat (si asta este in mod categoric o nota de universalitate) ca omul este incarcat de erotism si sexualitate si ca aceste aspecte dau in mod peren o pondere importanta personalitatii si fiintei lui. Asta si frica de moarte. Fiinte care se tem de nefiinta (… nefiinte). Asta avem cu totii in comun, cå ne giugiulim si cå ne cåcåm pe noi de frica mortii, sub al carei giulgiu nu mai avem cum sa ne giugiulim, de unde si spaima respectiva.

Asadar aceasta-i intrebarea: Dumnezeu are (si El) o iubita? Sau un iubit?  Sau nu? Lasa-ti personajele care-ti populeaza romanele sa raspunda acestei intrebari. Trateaza lucrurile pe cazuri. Lasa-i sa raspunda, care da, care nu… Tu fi evaziv, fi ambiguu, nu zice nici da nici nu, dar, ca povestitor, ingaduie-ti luxul impartialitatii si ubicuitatii si comenteaza pe cazuri ce semnificatii si/sau urmari ar putea decurge din Da, din Nu, din si Da si Nu din nici Da nici Nu… Daca are, daca n-are… Iar atunci cand te duci sa-ti lansezi cartea la vreo sindrofie in vreo librarie nu ezita sa te imbraci fistichiu în culori DEO-cheate. In acord cu trendul vremurilor majoritatea ce-Lor prezenti se vor (pre)face ca nu baga de seama stridenta, iar minoritatea nici nu va baga dar… va observa… Ceea ce nu are cum sa-ti strice. La imagine. Ba chiar din contra.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 29 Comments »

1Aprilie… påcåleala permanentå, distractia continuå!

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Am dat comanda pentru un poem in ton cu con-textul Arcei lui Goe, iar Uni-versul s-a executat prompt re-producand multi-versuri, si oferindu-ne retro-activ da-n perspectiva „ceva”, „ceva”. Cicå:

Poezia: SPLENDIDA IZOLARE (TURNUL de FILDES) de NOAPTEA PETUNIILOR

 

 Fii binevenit in turnul meu de fildes,cu infatisare calpa,
 Priveste in zare, priveste cum tarana se plange sub talpa,
 Asculta universul, dar nu uita greierul ce canta in glod,
 Cuibareste-te la sanul lui Solomon si fugi de regele Irod.

Binecuvantat esti doar pentru ca ai gasit acest locas,
 Si ai scapat de prigoana pusa pe tine de mandrul sutas.
 De azi inainte umbra vei avea chiar si in preajma focului,
 Si odihna ta nu va mai fi doar buna nimereala a norocului.

Lupta ta pentru un blid de supa s-a sfarsit si liber esti,
 Aici e hrana cea adevarata... etc, etc, etc
  Ianuarie 2006

***

Iata ca acum avem (iarasi) despre ce tacea mai cu spor, (dar numai) pe Arca lui Goe, toti pentru unul, si unul pentru tonti…  cu patima, cu pasiune, inspiratie si talent. Sa curga linistea, sa cânte uitarea. Aspirantule, fii ochi si urechi. Ai ce invata.

Posted in Arcaluigoeologie | 19 Comments »

Tot 1 Aprilie – Bell, NoBel si adevaruri foarte alternative

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Intrerupem pentru (un foarte scurt) moment seria ampla a recomandarilor si sugestiilor directe adresate aspirantului la candidatura nobeliara, pentu a-i oferi acestuia sansa de a invata ceva on topic, pe o cale ocolitoare, indirecta, via filiala Goe-the. Dl. Goe-the n-a apucat sa ia premiul Nobel, desi pe drept i s-ar fi cuvenit (l-a luat, in compensatie, o urmasa de-a sa de neam, asta… cum o cheamå ååå, zi sa-i zic…, Herta Müller), dar uite ca totusi Johann Wolfgang (von) prilejuieste inca gesturi controversate cu al sau malefic personaj Faust (un precursor al trolli-lor virtuali). Goe-the, Faust, Purcarete, dileme, interprtari opuse rau de tot (ce un minut ne zice celelate o dezic), de nu stii ce sa mai crezi, toate ofera aspirantului (cu conditia sa fie capabil de multi-perspectivitate si ubicuitarism unitar) sansa extragerii unor esente utilizabile in lucrarea sa: Operatiunea Nobel. Iata:

Mihai CopaceaNU – Arta nu justifica abuzul. Piesa „Faust“, interzisa sub 16 ani, se joaca la Sibiu cu fetite de 8 ani. Care pot fi consecintele?

23 mai 2016, 13:48 citeste totul despre: faust sibiu copii in faust fetite abuz sexual abuz copii interzis minorilor silviu purcarete vulgaritate acte sexuale etica in teatru consecinte psihologice.

Sâmbata seara, pe 21 mai 2016, ma hotarasc tarziu sa vad piesa de teatru „Faust“ (dupa J. W. Goethe) a Teatrului National Radu Stanca din Sibiu. O piesa jucata foarte des (înca din 2007) si mult elogiata. Autocare întregi veneau anii trecuti aducând inclusiv bucuresteni pentru FAUST. O adevarata isterie. Desi mesajul adresat publicului pe site-ul institutiei, cât si în spatiile publice, pe afise, este „Spectacol nerecomandat tinerilor sub 16 ani“, în cadrul piesei, contrar acestor indicatii, au aparut, în roluri pe scena, sapte fetite minore cu vârste cuprinse între 8 si 12 ani. Niste copii. Cum recomandarea Teatrului sibian era ca tinerii sub 16 ani sa nu participe, parea clar ca piesa contine aspecte de nuditate, sexualitate, vulgaritate, violenta si altele. Adica o piesa pentru adulti si interzisa minorilor (sau cel putin sub 16 ani). Ceea ce s-a si întamplat sa si vad. Pe parcursul celor doua ore, spectacolul a inclus repetate scene de violenta, sânge, vulgaritate, brutalitate, gesturi cu caracter sexual si nuditate. Diferite personaje dezbracate au simulat acte sexuale, viol, consum de alcool si urina, acte sexuale cu animale. Nu mai detaliez. Am înteles ca aceasta este faimoasa piesa „Faust“ si eu, ca adult, o înteleg ca atare, fara sentimente de pudibonderie, dar m-a socat aparitia pe scena a celor sapte fetite minore. Cunoasteti ca personajul central, Faust, seduce o minora. La 1700 probabil era acceptata o relatie cu o fetita de 13-14 ani. Regizorul Silviu Purcarete afirma într-un interviu în engleza ca a dorit sa respecte vârsta pe care, în opera lui Goethe, o avea acest personaj. Si, în loc de un personaj – Margareta – el introduce sapte fetite care, de fapt reprezinta, acelasi personaj. Dupa ce este asezata pe genunchii sai, într-un pat, Faust are gesturi erotice fata de fetita minora pentru ca, în final, sa o abuzeze sexual, o dezvirgineaza. Spectatorii vazând cum mâinile lui Mefisto sunt pline de sânge. Mefisto, se urca tot peste corpul fetitei si o saruta. Când se ridica, fetita are rochita plina de sânge. Mesajul este clar. În orice alt context, aceste gesturi sunt considerate agresiuni sexuale cu minori. Daca piesa s-ar fi jucat într-o scoala, cu siguranta ar fi fost interzisa. Daca un alt strain ar fi facut aceleasi gesturi fata de un copil, public sau privat, ar fi fost sanctionat legal. Daca ar fi fost un film porno, asemenea. Codul Penal din România pedepseste prin articolul 221 coruperea sexuala a minorilor si prin articolul 219 agresiunea sexuala pentru ca sunt infractiuni contra libertatii si integritatii sexuale. Si în piesa de teatru, chiar daca joaca un rol, actele cu continut sexual, atingeri, gesturi, comportamente, nu pot fi puse la îndoiala. Nu pot fi justificate doar prin ideea de arta, mai ales în conditiile în care piesa este una interzisa sub 16 ani! Ca psiholog, sunt ingrijorat de efectele posibile asupra psihicului unei copile, efecte cauzate de implicarea într-o piesa de teatru cu scene cu caracter violent si sexual, precum simularea violului. Cum este acceptabil ca, fie si într-o piesa de teatru, sa accepti ca regizor, ca parinte, sa simulezi un viol asupra unui minor? Cum va afecta dezvoltarea psihoemotionala si sexuala prin participarea repetata la aceste scene? Care este capacitatea de întelegere a fiecarui copil în parte, care a fost implicat în acest spectacol? Piesa s-a jucat si vineri, si se va mai juca în continuare. Cum si-au dat acordul parintii si, oare, au fost consiliati psihologic de implicatiile pe termen mediu sau lung asupra psihicului acestor fetite. Au fost, oare, copiii evaluati psihologici, consiliati, la rândul lor, pentru aceste roluri vulgare? Cunoastem vârsta fetitelor, deoarece în martie 2016 Teatrul National din Sibiu facea un apel în presa adresându-se fetelor cu vârste cuprinse între 8 si 12 ani pentru a interpreta rolul Margaretei, citez: „Margareta, simbol al inocentei si al tineretii în textul lui Goethe, este reprezentata în spectacolul lui Silviu Purcarete ca un personaj colectiv, iluzoriu, interpretat de sapte fetite.“

Etica participarii copiilor în teatru În Statele Unite ale Americii, înca din 1875, a luat fiinta Societatea pentru Prevenirea Cruzimii împotriva Copiilor, cu interdictia copiilor de a juca în piese si chiar de a asista. În 1905, politia a identificat doua fete de 15 ani care au invatat sa fumeze si sa consume alcool pe scena. Psihoterapeutul american, Wanda Horrell, expert pentru publicatia Psychology Today si cu o experienta de peste 30 de ani în psihoterapia pentru copii si adolescenti, atragea atentia asupra riscurilor la care este supus un copil actor: instabilitate emotionala, gânduri obsesive, stres, anxietate, depresie, tulburari de alimentatie etc. concluzionând ca interesul superior al copilului si bunastarea lui primeaza. Meredith Carisse Ott elaboreaza o cercetare pe baza unor studii de caz si reda un protocol pe care fiecare teatru trebuie sa-l respecte în lucrul cu copiii, unde prima întrebare adresata unui director este „daca chiar este necesara participarea unui copil pe scena?”. Obligatia parintilor În mod clar, parintii au obligatia de a asigura si ocroti sanatatea fizica si emotionala a copiilor. Implicarea copiilor într-o actiune publica are întotdeauna un aspect etic. Copiii la aceasta vârsta au încredere ca adultii le vor asigura protectia si se încred în ei.

Obligatia teatrului Teatrul, prin reprezentantii sai, are obligatia de a proteja actorii-copii de orice atingere a integritatii si demnitatii persoanei umane. Expunerea si, de fapt, implicarea copiilor într-o piesa cu continut pentru adulti are consecinte etice si morale si trebuie sa se supuna unor legi si reguli. Cum sunt protejate cele 7 fete de înjuraturi, acte sexuale si obscenitate, fiind ele însele implicate în piesa? Codul de Etica Profesionala, adoptat în 2013 de Ministerul Culturii, obliga angajatii prin articolul 5 sa respecte Suprematia Constitutiei si a legii. Cum Teatrul din Sibiu este subordonat direct Primariei Sibiu si nu Ministerului, nu am gasit public niciun cod de etica profesionala. În Regulamentul de organizare si functionare al TNRS nu se spune niciun cuvânt despre etica si deontologie. Care este procedura, documentul, legea, protocolul care îi permite directorului teatrului sa foloseasca copii într-o piesa pentru adulti? Cum se va comporta cu acestia? Abuz emotional si sexual Totusi, consider ca trebuie respectata Constitutia României si legile din România. Personal, ma întreb, daca prin implicarea, într-o piesa de teatru, a sapte fetite minore nu se încalca: Articolul 49 din Constitutia Romaniei cu privire la Protectia Copiilor si a tinerilor si care precizeaza ca (3) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activitati care le-ar dauna sanatatii, moralitatii sau care le-ar pune în primejdie viata ori dezvoltarea normala sunt interzise. Cât este de sanatoasa, pozitiva si încurajatoare atmosfera din piesa aceasta, încât sa nu afecteze deloc un copil de 9 ani? Legea 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, republicata în 2014, prin articolul 94 care face referire la abuzul emotional, psihologic si sexual. Prin abuz asupra copilului se întelege orice actiune voluntara a unei persoane care se afla într-o relatie de raspundere, încredere sau de autoritate fata de acesta, prin care sunt periclitate viata, dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala, integritatea corporala, sanatatea fizica sau psihica a copilului, si se clasifica drept abuz fizic, emotional, pishologic, sexual si economic. Abuzul emotional este cauzat de faptul ca fetitele participa la scene cu continut violent si la interactiuni care, daca nu este dovedit altfel de catre un psiholog avizat, sunt, în mod obisnuit, peste capacitatea lor de întelegere. Ceea ce poate fi catalogat ca abuz emotional.

În documentul BBC Child Protection Policy 2016 se specifica ce înseamna abuz sexual. Actorul se afla într-o relatie de autoritate fata de un copil. Un abuz sexual poate însemna, citez: „activitati care pot sa nu includa un contact, precum implicarea copiilor sa priveasca imagini sexuale, implicarea copiilor în producerea de imagini sexuale si încurajarea sa se comporte într-o maniera sexuala nepotrivita…“ ceea ce este clar în piesa data. Toate cele trei apar în „Faust“, la Sibiu. Copii din piesa privesc imagini sexuale, participa la comportamente cu caracter sexual, cat si se comporta într-un mod sexualizat – jucând aceste roluri. Actrite majore în teatrul universal de la 1880 pana astazi În Germania, Faust, s-a jucat si se joaca foarte mult înca de sute de ani. Dar toate actritele despre care am citit, în programele foste sau actuale ale teatrele, erau majore. Toate! Inclusiv în anii 1887, când Josefine Wessely a jucat în rolul Margaretei (Gretchen) avea 27 de ani. Mai târziu, în 1932, Renate Stobrawa, când a jucat acelasi rol la Festivalul de la Salzburg, avea peste 30 de ani. În Austria, una dintre cele mai celebre actrite, a jucat tot la Festivalul de la Salzburg, între 1933-1938, rolul Margaretei, împlinise deja vârsta de 26 de ani. Si în film, celebra actrita germana Camilla Horn (foto sus) avea 23 de ani, în 1926, când a interpretat acelasi rol. În prezent La Berlin, astazi, cea care interpreteaza acelasi rol este Antonia Bill si are 28 de ani. În orasul Weimar, unde chiar Goethe a lucrat în 1775, cea care joaca rolul Margaretei înca din 2013 este actrita Nora Quest. Dar Nora este majora, are 26 de ani. La teatrul din Bonn, din 2014 joaca Mareike Hein, are 29 de ani. Si lista poate continua. La Sibiu, am vazut ca lucrurile stau altfel. Arta este interpretata diferit. Nu-i contest calitatile regizoarele ale lui Silviu Purcarete, dar din pozitia mea, de psiholog, nu pot sa închid ochii la implicarea copiilor. La Londra se joaca Doctor Faust la Teatrul Ducele de York chiar în saptamâna ce urmeaza (23-28 mai 2016) si pâna în 25 iunie. Pe site atentionarea e clara: aceasta productie contine nuditate, scene de violenta sexuala si teme potrivite doar adultilor. Pe site-ul Teatrului din Sibiu nu apare aceasta precizare explicita. De ce oare în Romania este permis ca acest rol sa fie jucat de o minora? Cum este posibil dupa aproape 9 ani de la punerea în scena a acestei piese. Regizorul Purcarete a dorit sa respecte vârsta pe care, în opera lui Goethe, o avea acest personaj. Dar cu orice pret? Sa nu uitam, opera este fictiune si – daca atâtea zeci de roluri au fost jucate de actrite adulte – de ce nu s-ar putea si în România? Arta nu este o umbrela, nici o scuza pentru posibilele abuzuri asupra copiilor. Din 2007 se joaca la Sibiu si nimeni nu a luat atitudine. Am citit doar câteva cronici care aminteau de desfrâul de la Sibiu. Stim ca sunt si alte piese cu caracter sexual si continuturi explicite; am fost uneori avertizati. Dar aici este altceva, este vorba de implicarea a sapte fetite, ceea ce este un fapt care depaseste sfera artei. Este mult mai grav. Nu vorbim de teatru pentru copii sau de o piesa pentru copii. Dimpotriva! Este o piesa pentru adulti cu scene interzise minorilor. Impactul pe plan psihologic, pe termen mediu si lung, este foarte posibil la acesti copii, mai ales ca ei se afla acum în perioada dezvoltarii psihoemotionale. Care este capacitatea lor de a întelege, distinge, analiza, interpreta gesturile adultilor si trairile de pe scena? Teatrul nu este o scuza pentru abuzuri, afectarea demnitatii persoanei umane, nici copiii nu pot fi folositi, cu orice risc, în actele artistice. Copiii nu pot juca – atât de simplu – în orice piesa, si mai ales într-o piesa pentru adulti, indiferent daca parintii si-au dat acordul. Parintii însisi nu au drepturi depline asupra copiilor si nu pot abuza de ei. Solicit interzicerea implicarii minorilor si mai ales copiilor cu vârste între 8 si 12 ani în aceasta piesa. Solicit un raspuns din partea directorului teatrului si a celor responsabili de participarea copiilor în piesa. Solicit consilierea psihologica pentru parintii acestor copii, astfel încât sa cunoasca impactul participarii minorilor într-o astfel de piesa si riscurile asupra dezvoltarii psihoemotionale. La final, nici nu am fost în stare sa aplaud piesa.

Simona Chiţan – Cum poţi privi, reductiv, la „Faust“

Am citit, azi-dimineata, textul lui Mihai Copaceanu despre spectacolul de la Sibiu, „Faust“. Am ramas surprinsa, ca sa nu spun socata, ca totusi cineva pe lumea asta poate sa decodifice atât de schematic si de reductiv un spectacol de anvergura celui montat de Silviu Purcarete. Nu, „Faust“ nu atinge în niciun fel, nici nu pericliteaza drepturile vreunui copil. Este un spectacol-metafora, de o complexitate si de o emotie covârsitoare. Recunosc, am fost siderata de textul domnului Mihai Copaceanu. Sa afirmi ca „pe parcursul celor doua ore, spectacolul a inclus repetate scene de violenta, sânge, vulgaritate, brutalitate, gesturi cu caracter sexual si nuditate” sau ca „diferite personaje dezbracate au simulat acte sexuale, viol, consum de alcool si urina, acte sexuale cu animale” – doar atât sa retii din acest spectacol – este de-a dreptul revoltator, luând în calcul o minima grila de lectura a unui intelectual. Nu poti numai sa însirui niste legi abstracte si sa nu vezi un spectacol dincolo de aparente, sa ramâi la suprafata unor detalii ale unor scene, sa le scoti cu totul din context si sa nu privesti, în ansamblu, un act artistic.

E vorba, aici, de receptarea unui mesaj artistic în integralitatea lui, pornind de la opera lui Goethe, care trece prin mai multe filtre de transmitere si de interpretare. Am vazut acest spectacol prima data, atunci, când a avut premiera în cadrul Festivalului International de Teatru de la Sibiu, cu ocazia Sibiu, Capitala Culturala Europeana. Dupa ce l-am urmarit, la premiera, am simtit nevoia sa-l mai vad o data. Asa ca am mai ramas o zi în plus, la Sibiu, tocmai ca sa-i pot asimila si întelege, atât de covârsitoare a fost prima experienta. Nici vorba de vreo agresiune, de vreun abuz psihologic asupra unor copii sau de vreo violenta fizica, în acest spectacol. Astept sa mai creasca putin fiul meu ca sa-i pot arata „Faust“.

Sunt un parinte responsabil: as considera o sansa pentru fiul meu sa vada acest spectacol, în niciun caz o trauma, cum lasa sa se înteleaga domnul Copaceanu. Am vorbit, azi- dimineata, cu Constantin Chiriac, directorul Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, care, înteleg, ca a facut astazi si o conferinta de presa legata de acest subiect. Exista acordul parintilor pentru ca fetitele care o întruchipeaza pe Margareta sa joace în spectacol. Exista un asistent social angajat, Luminita Bîrsan, care le conduce pe aceste fetite la cabine, în scenele cu nuditate. Cele sapte fetite-Margarete apar, oricum, fulgurant, pe scena. Imnul Margaretelor din final – corul acestor fetite – este tocmai cel care sugereaza Mântuirea, Izbavirea si îi da o sansa lui Faust – ma întreb, totusi, daca domnul Copaceanu a vazut spectacolul pâna la capat. În mod clar, a pierdut sau i-au scapat niste semnificatii, tocmai în punctele esentiale. O metafora uriasa Spectacolul „Faust” reconstituie grandios infernul din opera lui Goethe: flacari care ard, „pe viu”, o poarta catre Infern deschisa dupa o cortina metaforica, un pui de labrador negru care devine Mefisto, ritualuri si numere de echilibristica la mare înaltime, o tenebroasa si vulcanica noapte valpurgica.

Marea revelatie a spectacolului este interpreta unui Mefisto androgin, cu sâni de femeie si sex de barbat: Ofelia Popii. Silviu Purcarete s-a întrecut pe sine dupa „Danaidele”, din 1995, în crearea unei metafore uriase, care prinde într-un carusel fantasmagoric ritualuri de sacrificare a porcilor. Un rinocer grotesc, urias, este purtat dintr-o parte în alta a halei. Pe scena se mai perinda sapte Margarete iluzorii, care îmbina ingeniozitatea cu senzualitatea. În actul al II-lea, spectatorii sunt invitati de vrajitoare chiar în mijlocul Infernului. Peste 80 de actori sunt metamorfozati de Lia Mantoc în licurici, troli, lemuri, elfi, gnomi, nimfe, furii si gratii, o formatie cânta live rock, pe muzica lui Vasile Sirli, un cor psalmodiaza în latina, germana si româna. Spectacolul de o amplitudine baroca pune în miscare, timp de doua ore jumatate, o desfasurare de forte incredibile pe o suprafata imensa, de peste 1.500 de metri. Actiunea se desfasoara în mai multe spatii ale halei, delimitate prin ferestre translucide, ingenios exploatate scenografic si cromatic de Helmut Sturmer, cu scene pictate din Infern. Impresioneaza cel mai mult detaliile de finete, accentele moderne si ironice, specifice lui Purcarete, sincretismul extraordinar dintre muzica, scenografie si emotia spectatorilor purtati în alte lumi spatiale si temporale.

Faust, interpretat de Ilie Gheorghe, apare înfrânt în final, desi îsi cauta o noua victima printre spectatori. Ofelia Popii, alarturi de Ilie Gheorghe O sa spicuiesc din cronicile aparute în tara si în strainatate despre „Faust”: ”Faust” a avut reprezentatii pe scene importante ale teatrelor europene: la Festivalul Goethe de la Frankfurt (Germania, 2008), la Festivalul International de la Edinburgh (Regatul Marii Britanii, 2009) si la Tour & Taxis Bruxelles (Belgia, 2011). Ofelia Popii, un exceptional Mefisto, a fost premiata si la Edinburgh pentru aceasta partitura. Spectacolul a fost distins cu premiul pentru cea mai buna interpretare feminina într-un rol principal (Ofelia Popii) si cea mai buna scenografie (Helmut Sturmer) în 2008 la Gala UNITER, cu premiul Herald Angel Awards acordat Ofeliei Popii la Edinburgh în 2009, precum si cu un premiu de excelenta oferit în 2010 în cadrul Galei UNITER. Criticul Euan Ferguson de la „The Observer”, dupa Festivalul de la Edinburgh, recunostea ca a avut parte de o experienta coplesitoare, pe care crede ca nu o va mai trai vreodata: „Aceasta productie româneasca ne-a lasat pe cei mai multi dintre noi hipnotizati si subjugati, iar pe mine m-a lasat cu o dezamagire: s-ar putea sa nu mai vad niciodata în viata mea un spectacol de teatru mai mare”.

Actrita Ofelia Popii a fost distinsa la Festivalul de la Edinburgh, cu Herald Angel Award, pentru rolul lui Mefisto din „Faust”. Premiul, anticipat de reactia entuziasta a presei britanice, a fost acordat de publicatia „The Herald”. „Mi-as vinde sufletul sa mai vad o data Faust”, titra „The Observer”, la câteva zile dupa ce aproape toti cronicarii britanici se declarasera cuceriti de montarea grandioasa a lui Silviu Purcarete. Ofelia Popii e un Mefisto hermafrodit, ale carui transformari pe scena îi deconcerteaza pe spectatori. Actrita fura ochii audientei si devine centrul atentiei, performanta remarcabila într-un spectacol cu 100 de actori, scria cronicarul BBC. „Vocea ei guturala, versatilitatea deconcertanta si charisma absoluta, toate combinate, creeaza o figura cu adevarat deconcertanta, ce pare sa fi aparut de-a binelea dintr-o lume infernala”, remarca si „The Telegraph”. Mefisto este „jumatate Gollum, jumatate Dandy si hermafrodit”, un personaj exceptional. Pentru criticul „The Observer”, productia româneasca a fost cea mai viscerala si mai grandioasa experienta teatrala traita vreodata. Dincolo de cronicile laudative, dincolo de controverse, „Faust“ ramâne o experinta teatrala de neratat. E o sansa pe care o avem în aceasta viata. Sa nu o ratam si nici sa nu o murdarim cu…micimi si cu nimicuri.

646x404
646x404 (1)

646x404 (2)

Intrucat nu ajung la Sibiu atat de des precum amicul nostru (al tuturor) Andrei Gabriel Plesu, n-am vazut inca piesa, dar stiu ce-i poate pielea lui Silviu Purcarete (am vazut cam tot ce a pus in scena in Romania, fiecare piesa de cel putin 3-4 ori), il iubesc pe Ilie Gheorghe, de Goe-the si Faust nu mai vorbesc, asa ca deocamdata merg pe mana Simonei (Chitan). Aspirantului i-as recomanda sa faca la fel, daca vrea sa aspire (cat de cat) cu folos, dar ii las libertatea deplina pentru oricare dintre optiuni, mai ales ca-i sunt (foarte) dator cu niste lectii despre rostul si semnificatiile literare ale notiunii de libertate, atat de pro-slavitå, in contra a oricui si a orice, aci, pe Arca lui Goe. Si nu de ieri, de alaltaieri (ci inca de dinainte de Potop).

Desi in acord (partial) cu logica aristotelicå (cel putin) unul dintre cei doi autori greseste cumplit, aberând pe araturå, in contra-sens cu realitatea, … båtând câmpii in baze (logaritmice) exclusiv afective, pro-venind doar din emotiile si emotivitatea personale (care spun cate ceva despre el insisi numai, si putin sau nimic despre piesa lui Purcarete), totusi, este posibil ca ambii autori sa aiba in fond dreptate, profunda, (cvasi)absoluta (in contextul absolut al relativitatii, sic, caci, se stie, relativu-i absolut),  chiar fara sa-si dea seama cum anume.  Faptul ca doua asemenea „adevaruri” contradictorii dar consistente fiecare in parte, pot co/exista bine merci in acelasi spatiu (o tara mica) si in acelasi timp (post-modernism, post-comunism), spune multe despre lumea pe care traim, si chiar despre Universul care o contine. Ceea ce frizeaza universalul si universalitatea. De aici si pana la literatura cu pretentii nobeliare nu mai e decat un pas (mic), pe care aspirantul poate sa-l faca. Sau nu. 

***

Ca bonus on topic as adauga (tot ca recomandare) un articol formidabil si de mare curaj al inocentului Al. Stefanescu. Face toti banii:

Imparatul e gol! | Istoriile lui Alex. Stefanescu (Comicul e go-gol).

Posted in Arcaluigoeologie, Parerea lui Goe | Etichetat: , , , , , , , , , , , , | 4 Comments »

1 Aprilie – Sfaturi practice pentru câștigarea premiului Nobel…

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Dincolo de aerul lor banal sau neghiob, sau in paralel cu acesta, sfaturile noastre (sporadice) pot aparea incalcite sau dezlanate, incoerente sau inconsistente, lipsite de o minima continuitate si unitate, neinchegate intr-un sistem observabil si controlabil si, ca urmare, ar putea fi considerate ca fiind inutile, nefolositoare, daunatoare chiar, aceluia care si-ar propune, nici mai mult, nici mai putin, decat castigarea premiului Nobel pentru literatura, si inca literatura scrisa in melodioasa limba romana, de circulatie zonală.  S-ar putea zice (asadar) ca acest talmes-balmes de „sfaturi practice”, amalgamate dupa nicio noima, n-ar putea decat sa-l incurce teribil pe vreun „scriitor” care, prin absurd, ar decide sa purceada la ghidarea scriiturilor sale in acord cu recomandarile noastre (a se re-vedea si materia din urma). Totusi, fara a insista (caci nu avem de ce) merita spus ca dezordinea aparenta a setului nostru de sfaturi practice, acordate benevol si gratuit aspirantilor nobeliari, este in sine o garantie intru obtinerea unei literaturi realiste si fascinante ca viata insasi. Dezordinea, acesta este cadrul, fundalul, pe care scriitorul trebuie sa-l creeze cat mai veridic cu putinta, cat mai in acord armonic cu dezordinea, cu starea de alandala a vietii insasi, a vietilor fiecaruia dintre insi, a colectivitatilor, a oraselor, a tarilor, a societatii in general.

Fara crearea acestui cadru (spatiu de lucru) scriitorul nu poate face nimic, si nici unul dintre gesturile artistice pe care simte din toata fiinta sa ca trebuie sa le faca, fiindu-i dictate irepresibil de zbuciumul sau interior, de talentul sau artistic ori poate chiar de geniul sau, nu au unde si cum sa se nasca si sa traiasca suficient incat sa ajunga la cititor si si la membrul juriului de la Stockholm. Cel ce va fi in stare sa urmeze prosteste, otova, fara sa-si puna intrebari (de altfel lipsite de orice sens), pas cu pas, recomandarile noastre se va trezi (la un moment dat) ca are la dispozitie  un cadru propice in care sa-si implanteze ideile literare care-l preseaza sa fie scriitor. Ordinea fireasca, sipmpla si clara a acestora va putea fi observata, insusita si apreciata extatic de catre cititor (ca si de membrul juriului de la Stockholm) numai int-un cadru normal, dezordonat, lipsit de sens, de rigoare, de logica, precum cel al vietii de zi cu zi si a vietii asa in general. Nimanui nu-i poate pasa de un scriitor care nu se dovedeste capabil a fi in stare sa inteleaga si sa reproduca literar cadrul haotic al vietii(lor) si al mortii(lor) prin desertul de materie si spirit, iar aceluia care ar reusi aceasta performanta (ce-i va lua ochii spectatorului, aducandu-l la extaz), s-ar putea chiar sa nu-i mai fie necesar sa mai adauge nimic altceva, nicio ordine, niciunul dintre gesturile artistice care l-au imboldit initial la scris, ci fiind chiar mai bine s-o lase asa, incurcata.

Asadar astazi, in acord cu ce spuneam mai sus dar si dupa cum ziceam intr-o recomandare mai de demult, si pe care am lasat-o suspendata in aer, cand cu retragerea lui Umberto din calendarul sfintilor, dar despre a carei explicitare n-am uitat si asupra careia vom reveni (cu unele amanunte) la momentul cel mai (in)oportun cu putinta, te invitam (iarasi) sa nu fi pudic, sa nu fi obscen (are legatura si cu sexul si erotismul dar nu numai), si, avand in minte acest sfat, sa vorbesti (prin gura personajelor tale) despre libertate. Este un concept literar esential.  Cum il abordezi? Inainte de a-ti recomanda noi insine, explicit, cum anume (ai putea) sa procedezi cu acest subiect delicat, sensibil la perspective si etajat pe o infinitate de niveluri (liber ca Dumnezeu, liber ca Dracu sau liber… asa si asa),  vom face o mica pauza… astfel incat sa-ti dam sansa de a (te) gandi  tu insuti, in deplina libertate,  cu capul tau la conceptul de libertate si la felul in care l-ai putea aborda practic, intr-un roman care (sa zicem ca) mentine in mod magic, incredibil, un balans delicat, fragil intre a fi si/sau a nu fi… pudic, si a fi si/sau a nu fi… obscen,  chiar si in momentele culminante in care „sulita patrunde navalnic in obiectul iubirii”. Succes.

Posted in Arcaluigoeologie | 39 Comments »

31 (martie) – Sfaturi practice pentru câștigarea premiului Nobel…

Posted by arcaluigoe pe Martie 31, 2016

… continuare din numarul trecut, cel din 13 februarie, in acest 13 pe dos al literaturii romane. Ziua de nastere a mamei lui Nichita Stanescu…

Mama lui Nichita Stanescu a fost o femeie frumoasa, minunat de frumoasa, apetisanta in felul ei, tânara fiind. De aceea a fost in stare sa-l nasca pe Nichita atat de talentat. Foc de talentat. A avea o mama frumoasa, apetisanta in felul ei, tânara fiind, este o conditie obligatorie pentru a fi un bun poet, asadar o conditie necesara pentru a castiga premiul Nobel pentru literatura. Nu si suficienta. Pare-se. Ce i-a lipsit lui Nichita cel Bun sa obtina premiul cel Mare (nu) este usor de intuit daca (nu) esti tu insuti talentat.

va urma…

si-a urmat:

Pentru că mâine/azi/ieri este/fu 1 Aprilie, te-as intreba dragul meu prea (putin) cinstit cititor, citit si unic

(şi am adaugat ultimele doua epi-tête aşa într-o doară, pentru sonoritate, căci in fapt şi acestora li s-ar cuveni (tot) „prea-puţinul” intrucat nu te-a prea citit nimeni – şi deci nu p-rea eşti citit, cât despre „unicitate” nici macar, ceea ce nu vrea desigur sa sugereze vreo multi-plicitate sau com-plicitate (intre noi, tu si eu) ci (vai), mai degraba zero-itate),

ce facem noi aici? Ce bem noi aici? Ce aclamam noi? Noi… aici, a/clamam dreptul aspirantilor mioritici la nominalizare pe lista candidatilor pentru castigarea premiul Nobel pentru literatură, cât şi îndreptăţirea acestora de a se visa laureaţi… într-o buna zi de decernare.  De ce nu? Nu?  Bun. De ce te intreb şi de ce (mai) şi raspund in locul tau (bă ciititorule…), in loc sa aduaug sfat dupa sfat, recomandare dupa recomandare,  indrumare dupa indrumare, pentru a-l ghida pas cu pas pe aspirant catre scop, este o alta intrebare… ridicolă. Doar ce ti-am si  spus: pentru că mâine/azi/ieri este/fu 1 Aprilie. Drama conditiei umane este că in fiecare zi este 1 Aprilie… zi de sarbatoare, ceea ce explica (intrucatva) lentoarea (aparenta) cu care se compune (alcatuindu-se sub ochii nostri) ghidul aspirantului nobeliar.  Din cauza acestei lentori s-ar putea ca unii dintre noi sa mai si uite ce anume se intampla in piesa de teatru (drama in curs). Si cu asta revenim la cestiune. Sfat: Nu fi lent! Fii rapid! Ager! Multi aspiranti amatori se plâng de lipsa timpului… şi a banilor… Caci banii inseamna timp. Nu? Toti isi imagineaza ca daca ar avea timp ar putea sa faca lucrurile măreţe către care aspira: sa scrie capodopere, sa infatuiasca gesturi artistice remarcabile, sa faca descoperiri stiintifice sau mai stiu eu ce. Problema este ca nu au timp, pentru că, saraci lipiţi fiind, trebuie sa munceasca mult (enorm) ca să-si castige exisitenta (!)… Auzi taină: sa castige ceea ce au deja. Munca l-a facut pe om si l-a distrus (anihilat? nimicit?) pe scriitor. Degeaba am talent (zice omul) daca nu am timp sa mi-l pun in valoare, sa scriu, să mă manifest ca artist, boem, fara grija zilei de maine… Prezentul si viitorul mă stresează (enorm), mă ţin ocupat cu prostii, cu rahaturi, cu maruntisuri. Trebuie să mă duc la serviciu, să fac naveta, să spăl vasele, să am grija de copii, de parinti… de casă, de masă, de sănătate… Când căcat sa mai şi scriu? N-am timp (zice omul). Eee, daca as avea bani (destui) incat sa nu trebuiasca sa fac toate aceste lucruri, atunci sa vezi ce capodopere as crea. Geniale. Cam asa zice orice „geniu” provincial (inclusiv cei care locuiesc in Bucuresti).  Toti isi imagineaza ca daca ar castiga sume colosale la loto, la pronosport, la ruleta, la bursa, daca ar primi o mostenire fabuloasa, abia atunci ar putea fi artistii care sunt… in adânc, in forul lor interior.  La urma urmei, avand la dispozitie destui b-ani si ani, orice om ar putea fi autor de succes.  Scriitor, savant…  orice si-ar dori. Asa s-ar zice. Nu? Cam nu. Caci daca unora le-ar trebui un an, altora le-ar trebui o mie,  un milion… iar celor mai multi nici asa nu le-ar ajunge timpul, in limitele varstei Universului (zice-se) cunoscut. Ideea este ca artistii adevarati sunt artisti intre timp, printre picaturi… printre greutatile vietii, printre frustrari si bucurii, printre lucrurile obligatorii pe care le au de facut vii fiind. Vietăţi. Fiinţe.  Toti mai avem clipe de ragaz, pauze, dar putini pot face aceste clipe sa fie momente de gratie,  iar pauzele, recreatii… Acel scurt timp de recreatie trebuie sa fie destul oricarui artist adevarat.  Artistii si savantii gândesc repede,  intr-o ora cat altii intr-un an. Sunt in stare sa dilate oricat timpul scurt pe care-l au intre obligatiile vietii dusă inexorabil sub dictatura conditiei umane.  Cu sau fara talent, cei lenti, cei care au nevoie de timp, sunt (in cel mai bun caz) sortiti ratării… si asta in rarele situati in care chiar este ceva de ratat (caci altminteri deliruri sunt multe, si leacuri nu se afla).  Imi amintesc acum de Gabriela Savitsky (un „nume” predestinat succesului literar)… o buna ilustrare a celor insirate mai sus. Aspiranti, nu faceti ca ea. Multumiti-va sa va inspirati din lucrurile utile pe care le-a facut d-ei. Bunaoara alegeti-va un pseudonim literar potrivit. Gabriela Savitsky este, sub aspectul „predestinarii” un „nume” la fel de puternic precum Mario Vargas Llosa. Nu-i putin lucru sa ai „numele” potrivit. Dar vai, nici de ajuns nu-i. Tot asa cum lui Grigore Pişculescu nu-i fu chiar destul sa-si zică Gala Galaction. Totuşi merita retinuit că, orice ai face, daca te cheama Doina Popiescu, nu vei putea castiga Nobelul pentru literatură, oricate romane si epopoei ai scrie.  Asadar alt sfat (de 1 Aprilie) ar fi: Foloseşte cu incredere pseudonimia. Literară. Si nu te mai lamenta. Nu te mai plange de lipsa timpului si a banilor. E pierdere de timp. Daca esti artist adevarat, cel care te crezi a fi, ai destul timp si destui bani pentru a dovedi acest lucru lumii intregi si pentru a te manifesta ca atare. Daca nu, nu. Iar daca nu, atunci încearca altceva. Yoga. Meditatie.  Sau filozofie…  Suntem o planeta de filozofi. Toti cei care nu sunt(em) artisti sau savanti sunt(em) filozofi. Din pacate nu se acorda premiul Nobel pentru filozofie. Comepetitia ar fi acerba.

In prelungirea sfaturilor de azi dar si anticipand sfatul urmator (care s-ar putea să nici nu mai apară fiind inlocuit cu cine stie ce alt sfat mai de actualitate) as zice sa fi atent la verbe si la dilemele acestora. Lasa-le pustiului pe cele epuizate de altii, grabindu-te incet spre noua formulare a vechilor dileme. A fi sau a nu fi? Aceasta a fost intrebarea. E fumata. A avea si a nu avea? Dusa si asta impreuna cu intrebarea „Pentru cine bat clopotele Mitica?”. Deci ce urmeaza? Care sa fie cuvantul ce exprima adevarul? Parerea mea  ar fi ca urmatorul verb castigator este „a face” (a face, a nu face, a desface, a preface…) Tine cont (aspirantule) ca literaturå este strict numai si numai ceea ce ti se intampla, viata ta. Imaginatia care nu se bazezaza pe ceea ce ti se intampla nu poate produce literartura. Important este sa ai curajul sa te bazezi pe viata ta, pe sentimentele tale, pe relatiile afective pe care le ai cu altii, prieteni, rude, familie,  sa-ti asumi riscul de a le bulversa (prematur) preschimbandu-le in literatura. Facandu-le publice.  Tradandu-le.  A fi, a avea, a face… fantasme.

va urma (va urma Galileo Galilei, care se vadeste a fi un Goe (cel mai Goe dintre stiintifici, onomatopeic  vorbind), un Goe plus inca ceva – un bonus essential).

P.S. Vreunui eventual neavenit venit pe aici si care citeste si nu se dumireste, i-as sugera sa-si continue drumul, rezistand tentatiei de a trage concluzii… si de a face comentarii…

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 27 Comments »

13 (februarie) – Sfaturi practice pentru câștigarea premiului Nobel…

Posted by arcaluigoe pe Februarie 13, 2016

caragiale-cu-fiul-sau2Unșpce fevruarie bis – i/aka Ziua Culturii Naṭinale pe stil vechi – sau în/cantarea Romaniei pe vocea patriotului Naṭinale, marcatå prin nașterea lui Nenea, genialul de la Haimanale… Luca Caragiale… moṭul (prahovean) pe cacofonia multi-milenara de pe plai. Si, cu o asemenea ocazie festivå, ce-ar fi mai nimerit decat o lista de sfaturi practice adresata celor care vor musai câștigarea premiului Nobel la literatura pentru ṭårișoara noastrå mica? Nimica. Acuma noi unul, in cuget, alta avem noi, la sufletul nostru, caci noi consideram, cu toata tåria si dublul rafinament, ca singurul premiu Nobel care s-ar cuveni acordat ar fi cel pentru fizicå (atât si nimic altceva)… iar nu pentru alte mofturi si bazaconii precum chimie – hi, economie – ha, medicina – ho sau pentru pace (pace, pace… intre multe… naṭiuni) – hi-ha-ho… (no other comments). Dar de, tot drept este ca noi, ale dl.Goe, suntem personaj literar, nu stiintific, si nu nu se facea sa pledåm, tocmai noi, alte cauze decât cauza cea mare si sfanta a lui Nenea. Mai ales ca adrisatntul e cunoscut… intrucatva.🙂 Presupunand ca nimanui nu i-ar putea trece prin cap ca dl.Goe nu s-ar afla in posesia unei liste consistente cu astfel de sfaturi practice, si nutrind nadejdea ca cei interesati de teorie (må rog, teoria ca teoria…) vor ajunge mai devreme sau mai tarziu (de preferat nu prea tarziu) sa dea peste aceste sfaturi practice de o inestimabila valoare, declaram deschisa lista aleatoare (cea sistematica fiind rezervata pentru lucrarea noastra de doctorat virtual aflata in pregatire cu tema „Dinamica semnificatiilor antropologice in acordarea premiilor Nobel de la infiintare si pana in present”) cu (unele) sfaturi utile pentru cei capabili sa le ordoneze si sa le urmeze. Pentru azi primul sfat.

1. Prima conditie pentru a putea obtine premiul Nobel pentru literatura este sa te fi nascut. Asadar naste-te…

A treisprezecea conditie propusa pe pozitia a doua este så nu-l superi cu niciun pret pe Niky Manolescu. Poti fi insolent cu Eugen Simion, poti sa-l ignori pe Alexandru Stefanescu, poti fi la cutite cu Sandra Gilbert sau cu Christopher Ricks, poti sa-l injuri de mama pe Jean Piaget, dar in niciun caz nu trebuie sa fii in relatii incordate cu Niky Manolescu. Poate parea bizar dar… totusi… Se intampla cå pe niciunul dintre laureatii premiului Nobel pentru literatura, dl. Manolescu n-a fost suparat aprioric. In egalå masurå, este stiut cå dintre cei pe care dl.Manolescu a fost sau este suparat, niciunul n-a castigat premiul Nobel, ba chiar n-a mai castigat nimic. Asadar, chiar daca nu se poate explica stiintific de ce tensiunile cu Niky Manolescu nu fac bine aspiratiilor nobeliare, totusi nu trebuie neglijat continutul acestui enunt empiric: Impaca-te (bine) cu dl.Manolescu ca sa-ti fie tie bine si sa castigi b/ani multi pe Pamant. Cel putin pana la castigarea respectivului premiu.

Sfatul cu numarul opt este så scrii trilogii, in timp ce sfatul al-XXII-lea este så fi fost un fost poet.

Nefericit print al aspiratiilor literare, sau printesa, daca te-ai grabit sa urmezi prima recomandare, sunt sanse mari s-o fi dat in bara, caci sfatul al doilea suna asa:
2. Naste-te unde si cand trebuie (in niciun caz aiurea)… Daca totusi ai apucat sa te nasti… dar nu unde si cand trebuie, nu dispera. Nu-i totul pierdut. Mai greu se va face ceea ce altminteri s-ar fi facut usor. 2 bis. Va trebui sa gasesti perspective straine, stanii, nefiresti, asupra lumii in care te scalzi, si sa te comporti (daca poti), consistent si natural, ca si cum te-ai fi nascut altundeva, altcândva… De preferinta acolo si unde trebuie… dar mai dihai, mai abitir, mai nemilos, ca sa te vezi… de departe, de atunci, de acolo… Vorba ‘ceea: You know you look so Seattle but you feel so L.A.  !

3. Fii estic. Cat mai estic. Sau vestic. Foarte vestic. Fii polar. Tropical. Fii de undeva. E musai. A fi de nicaieri este un impediment major in obtinerea premiului Nobel pentru literatura, indiferent cat talent si genialitate ti-ar curge, prin unghie, din cocoasa, pe hârtie (sau pe sticlå). Premiul Nobele se duce intotdeauna undeva, niciodata nicaieri.

al-XVI-lea. Nu fi pudic. Nu fi obscen… Vom exemplifica… cam in curand. Poate. Dar in niciun caz amu, nu pe 19 Februarie cand unul (se) naste (Brancusi), iar altul (se) moare (Eco), ica-asa.

13. Lucrurile se cam precipitarå (sub stele? printre ele?) aruncand(u-ne) (si mai) in derizoriu stradania de a incropi cu zel si pompa un tabel necronologic al recomandarilor de bine pentru cucerirea inadins a premiului Nobel pentru literaturå. Cel mai indreptatit autor al ultimului sfert de veac intru premierea Nobelearå in Stockholm City Hall, un geniu, s-a decis sa se retraga definitiv si irevocabil de pe lista candidatilor la respectivul pre-μ, renunatand sa-si mai astepte, cuminte si polititic/os, rândul la de(s)cernarea pomenii oferitå de marele in/juriu al corectitudinii politice apocaliptice, alegand så-si de/dis/cearna singur, de-cu-seara dis-de-dimineatzå, premiul marelui repaos. „Cât de clar devine totul atunci când te uiți din negura unei temnite” zise Umberto Eco si muri, coborand in cea mai neagra temnita cu putinta, cea a mortii eterne, trecand prin punctul de inflexiune al tuturor intelegerilor. O biatå bielo-ruså, al carui nume cine naiba så si-l mai aminteascå pe dinafarå, avu rând inaintea muntelui Eco, Umberto Eco. Ce facusi amice? O mierlisi? Låsasi armatele de imbecili inexorabili sa se desfete colcaind, pomenindu-ti numele, dansând grotesc si urlandu-si golul la lunå. Mare rusine amice. Mare rusine. Sper måcar cå la ora asta Gabriel Garcia Marquez iti freacå ridichia, iti stoarce låmâia si-ti tine o predicå de-ti dau lacrimile. Recomandarea finalå, acordatå acum (din vreme, anticipat) oricarui (alt) muritor „a-spirant” la premiul Nobel pentru literaturå, era (in asteptare, la påstrare, pentru un final en-fanfare): „Sa fii sånatos si så tråiesti destul… ani multi pe pamant, cu umilintå si råbdare. Asadar dragul meu candidat, acuma… privind cu tristate acest precedent nefericit, mentionam cu grabire, fii destept, nu fi prost, ca Umberto. Nu muri! Dacå se poate.

a-XXXIX-a treaptå: Ar cam fi timpul timpul sa-l „i-miti” pe Joyce. James l-a reinventat pe Ulise, rescriind Odiseea. Trebuie sa-l reinventezi pe Gulliver rescriindu-i calatoriile, in context post-modern. Fii pentru  Swift, ce a fost Joyce pentru Homer. Apoi repede, repejor, inainte de a da idei si altora reinventeaza-l pe Robinson Crusoe propunand reactulizarea mitului respectiv, fiindu-i (si) lui Defoe  ceea ce-i fu Joyce lui Homer (exista zvonuri ca Homer ar fi fost un impostor nu un autor, dar acum chiar ca nu mai conteaza). Mizeaza pe faptul ca, la urma urmei, in „zilele noastre” (si ale lui Homer Jay Simpson), mai abitir decat pe pe vremea lui Swift & Defoe, ori a lui Homer si a homericului Ulise, insul este inca si mai singur, mai pierdut in imensitatea coplesitoare a universului, care creste (plenar), prin dilatare, incomparabil mai amplu si mai rapid decat o poate face populatia planetara a suprapopulatei planete de pamant, facandu-ne sa fim, in medie, din ce in ce mai departe unii de altii si mai fara Vineri. Miturile Guliver & Crusoe au nevoie urgenta de actualizare, de primenire, de revitalizare. Daca nu tu atunci cine? Daca nu acum, atunci cand? E o sansa unica… dar… Daca nu-ti då mâna atunci poti sa-i dai cu piciorul… Mai sunt si alte mi(ni)stere…

* * *

Sfatul al n + 1-lea: Dragul meu catindat ar fi bine sa deschizi o lista cu aut(h)orii notorii (macar in anumite cercuri, mai largi sau mai strâmte) care n-or sa primeasca si nici n-or sa ia vreodata-ca-niciodata, in veacul vecilor, premiul Nobel pentru (vreo) literatura. Actualizeaza lista, n-o scapa din vedere si NU FACE CA EI. Fii consecvent in tot ce faci, să nu faci nimic din ce fac cei din lista proscrișilor. Să nu uiti Darie.

Poti include pe lista si foşti… scriitori, poeţi, drago-beţi, dizi-denţi, excluşi si auto-excluşi definitiv… din categoria nominalizabililor aspiranti la pre-µ-ul Nobel pentru literatură (scârţa- scârţa pe hârtie, hârtia virtuală y compris, cea igenică nu).  Poti deschide lista cu Dorin (Tudoran), Floooorin (Iaru) si alti cativa ga-ga-ga (toti fosti poeti si poe-zei in retragere, lasati la vatră), care de câte circa 30 de ani (de pace seculară) n-au mai scris nimica, in afara (poate) de pamflete pân gazete sau chiar mai rau (pe la bloguri or face-book-uri)… Adaugă pe cine vrei d-ta, actualizeaza lista, n-o scapa din vedere si NU FACE CA EI. Fii consecvent în tot ce faci, să nu faci nimic din ce fac cei din lista proscrișilor. Să nu uiti Darie.

(PARA-n-TEZA): Un exemplu de „author” care n-o sa primeasca si nici n-o sa ia vreodata-ca-niciodata, in veacul vecilor, premiul Nobel pentru (vreo) literatură este Dorin Tudoran, un pamfletar sufletist, dar neinsufletit. Nici macar daca s-ar inventa premiul Nobel pentru pamflete tot n-at fi in stare a fi capabil măcar de isprava căpătarii nominalizării pentru candidatură la acel improbabil pre-µ, cat despre castigare… mai indreptatit ar fi fiind poate (sau in tot cazul mai degrabă) unul dintre ultimii săi ciracii fideli, si nu, nu ne referim aici nici la flegmaticul Dezideriu Dudas (cum sa te cheme vere in acest mare fel?) si nici la cavalerul foarte tristei figuri, fără ar-mură-n-gură, Go-Gea Va-Sile-Panza, ci la simpaticul Calomfir/Escu, care de când s-a pensionat are propensiunea comentariilor literar-firoscoase si satirico-humoristice pă certocratie. Loc ar fi. Cât cu-prinde. Asadar sfat (in atentia candidatilor la Nobel): Nu faceti ca Dorin Tudoran. Ca n-aveti de ce. – Expla-na-ţie: Conul Dorin, slab de înger, si slab… asa în general, ca toată viata lui, marcată de foame si degrevată de greve grave, s-a extras spontan dintr-o stare divină de somnolenţă si beatitudine, în care se afla (nu se stie cum) de luni bune de zile, intre-rupând excelenta serie memorialistică minimalå, punc-tată (bă tată) cu fotografii de arhiva, ăle mai prima d-le, (compromiţându-le practic definitiv, seria si starea) ca să-i sară, pamfletareşte, in aparare lui Voiculescu Dan (via eine kleine klaus-trofobus) si la beregata lui Mihåies Mircea. Deh, pute/rea obisnuintei (sau sindromul consilierului tardiv), postand un post de post, pe post de pamflet, in care-si cauta hazul pierdut (in jurul omonimiei p(r)ostului cu sine insusi) precum Marcel (Proust) les temps perdu. Desigur însă că conul Dorin ar putea căpăta premilul Nobel pentru literartură, daca nu ca autor, atunci macar ca personaj (canalie si inocent din întamplare), cu condiţa sine qua non să-si gasească autorul potrivit (cum i-o fi norocul). El şi Iaru plus alţi câtiva ga-ga-ga (toţi foşti poeţi şi poe-zei în retragere, lăsaţi la vatră) ar trebui sa se facă măcar 6 la număr ca să poată spera să dea peste vreun Pirandello. Si apropo de italieni, con-comitent si celebrii si morti, m-a uimit să remarc că conul Dorin, altminteri autor profesionist, din oficiu, de necroloage, a ratat să zică si d-lui, doua vorbe acolo la catafalcul virtual al lui Umberto Eco (altă ligă). Si asta încă asa natural, fără sa se ab-ţină. In subsidiar si in trecere, am aminti candidatilor, ca sugestie literară, locurile in care nu se intampla nimic, după cum si consemnează, în scurte mesaje, lunaticii (alunecati accidental prin zonă) si ale cåror semnaturi sunt, in genere, mai lungi decat mesajele comentariilor. Locuri meta-forizabile si chiar hipe-bolizabile, in ro-mane si ni-vole. Am încheiat PARA-n-TEZA).

In atentia candidatilor seriosi: Daca deja ati pus in practica Sfatul al n + 1-lea si ati deschis lista ne-nobeliarilor congenitali (pentru a nu face ca ei) cred ca sarcina in aceasta privinta se usureaza de la sine, intrucat respectivii au tendinta de a se aduna in grupuri. Avem deosebita placere de a semnala o pleiada intreaga de „scriitori” „romani” (mai mult sau mai putin, si una si alta, dar nu conteaza cåci aici este vorba de universalitate) care se pun benevol si dezinteresat in slujba demnitatii scriitorului roman (in fericita varianta a valabilitatii acestei convergente, intre scris si demnitate, si a existentei a macar unui exemplar din aceasta specie, caci da, avem cazuri exemplare), formand un grup pret-a-trans-porter in lista noastra deschisa. Extragerea norocoasa (foarte consistenta) a contra-exemplelor de ne-urmat (pe drumul Stockholm-ului si/sau/poate si al Damascului) se poate face aici: Cronologia deloc ”ieroglifică” a adeziunii și retragerii mele din ”Grupul pentru reforma USR”. Un răspuns lui Florin Iaru, ”la cea mai joasă ficțiune”. – Premiile necastigate urmand a se reporta pentru ex-tragerile viitoare.

* * *

Despre Căluş şi despre Mărţisor da, s-ar putea vorbi, în romane cu pretentii Nobiliare, dar numai in limbi de circulatie cvasi-internatională. Altminteri nu. Un scriitor japonez (de exemplu) care ar scrie, de departe, de peste mari si tari, intr-o nivolă intitulată ori „Capcana de apa” ori „Crisalida de aer„, despre Dragobete, despre Căluş, despre Mărţisor si despre Baba Dochia, ar putea aspira, cu destulă încredere, la obtinerea premiului Nobel pentru literatură. Un astfel de samur/ai ar face astfel, involuntar si colateral, dar mult mai eficient decât orice român cu chichirez, o bună publicitate ideii de Mărţisor, care, cu putin noroc, si-ar putea căpăta asa, via arhipelagul nipon plus Stockholm City Hall, meritata universalitate, măcar la nivelui zilei de sfântul Patrick. Vorbim aici, desigur, despre un „must„, vraja reinventarii si reordonarii miturilor umanitatii… atât de necesară în aceste timpuri con-fuze. Recomandare valabilă, desigur, doar pentru candidatii avansati, avizaţi (despre care se poate anticipa c-ar fi fiind deja in posesia secretului tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte si a mitului corespunzator, universal, foarte uninersal, dar încă nerecunoscut ca atare).

martisor tovarasul andrei plesu

Paranteza a ţî-a: Desi (punctual) scrie (foarte) bine, cu verva, inteligentå (relativå) si umor (absolut), având a-des-ea drept-ate, nici dl.Plesu (Fiindcă veni vorba…) nu va castiga niciodata pre-µ-ul Nobel pentru literatură. Probabil ca nici pe cel pentru chimie. Totuşi orice candidat aspirant serios, multe ar avea de învăţat de la acest învăţat. Inclusiv lucruri utile intru atingerea patrioticului obiectiv: Câştigarea pre-µ-lui Nobel pentru literatură. Vom reveni asupra relatiei (gen) dintre „plesu” si „drumul către cucerirea Nobelului”, atunci cand vom relua  detalierea sfatului al-XVI-lea (see above), suspendată temporar din cauza necazului cu Umberto (de pe 19 februarie a.c.).

* * *

4. Fii in relatii cordiale cu clasicii si clasicismul. Fii (chiar) intim cu clasicii si clasicismul. Puncteaza aceasta relatie la nivelul detaliului. Incepe-ti romanul cu o scena petrecuta intr-un taxi in care soferul asculta „Sinfonietta” lui Janáček, piesa pe care, in mod bizar, clienta care calatoreste cu acel taxi o recunoaste si o identifica spontan si… inexplicabil. Arata-te (extrem)  de familiar cu lucråri mai putin cunoscute ale clasicilor (de ex. Insula Sahalin, de Cehov) si ofera-i cititorului (asa.. ca de la tine) chei de conectare a acestora la simfonia universala a lumii (om plus umanitate). Fii in relatii cordiale cu clasicii dar nu te pupa cu ei pe gura. Fii amical. Fii superior. Fii flexibil. Ajusteaza-ti in permanenta relatiile cu ei, distantele, atitudinea, perspectiva. Nu de sfii sa-i ironizezi, sa-i iei de sus, de pe palierul contemporanitatii, al modernismului (post-modernismului?) si al tuturor intelegerilor ulterioare. Mimeaza solemnitatea. Raporteaza-te la ei (cu piosenie) atunci cand  atingi, tangential, intricabile probleme legate de conditia umana, abordate prin prisma semioticii si a logicii simbolice, cand vorbesti (prin intermediul personajelor tale, „niste oameni acolo si ei”) despre dihotomia dintre durere si suferinta. Accentueaza tu insuti (prin intermediul personajelor tale, „niste oameni acolo si ei”) confuzia dintre notiunile respective (durere si suferinta), facand mult mai spectaculoasa clarificarea apoteotica din final, sau (daca nu) punctarea intristatoare a faptului ca din acea dilemma nu se poate iesi. Caci, la urma urmei ce-i durerea? Ce-i suferinta? Ce sunt aceste lucruri pentru omul muritor? Intreaba-te! Consulta-i pe clasici. Discuta cu ei. Disculpå-i. Vorbeste despre morfina care curma durerea dar nu si suferinta. Vorbeste despre rolul simptomatic al durerii, despre comunicare, meta-comunicare si instiintare si få-l pe cititorul profan (si chiar pe criticul rafinat) sa inteleaga (dimpreuna cu personajele tale, prin ele) ca durerea este un mod prin care ti se comunica ca anumite lucruri nu merg bine…, dar ca… nu ti se comunica depre toate cele care nu merg bine. Faptul ca despre celelalte nu primesti semnale (cå nu te dor; de exemplu pe Viorel Padina nu-l doare capul, pe cei din siaj nici atât) nu insemnå ca acelea merg bine (cum ar putea sa meargå bine cand, entropic, ele te ghideaza pas cu pas catre moarte, disolutie, uitare, anulare, desfiintare?). Explica-i cititorului (si criticului), astfel incat sa-i lasi impresia ca a descoperit singur (in sine, de la sine) ca viata este posibila, si ca traim, tocmai datorata faptul ca nu primim semnale dureroase de la toate lucrurile care merg prost, cå dacå reusim macar provizoriu sa nu fim coplesiti (ontologic) asta se intampla doar prin omisiune, ca viata este o mare minciuna prin omisiune, si ca (vai) durerile de care avem parte sunt (in acest fel) subversive, diversioniste, menite sa ne abata atentia de la toate celelalte lucruri,  precum si de la greatza sartriana a existentei, fåcând credibilå, incredibila minciuna. Aluziv, subliminal, sub-liniazå (apoi)  cå si ca si suferinta e la fel. Traim in ignoranta pentru ca (pur si simplu) n-am putea trai altfel. Ma doare capul. Ma doare inima. Ma doare ficatul. Ma doare piatra la rinichi. Pe mine (,) må. Sufår. Eu. Din cauza durerilor mele. Sau ale copilului meu. Ale sotiei. Ale mamei mele. Ale tatalui meu. Ale fratilor mei si ale surorilor mele. Ale prietenilor mei. Ale vecinilor. Ale cunoscutilor. Ale celor prezentati la televizor. Ale umanitatii (doar asa… un pic, in general)… In rest nu. Nimic. Deocamdata nicio durere. Nimic de la colon, nimic de la hipofiză. In afara (poate) de mici tensiuni oculare matinale. Nimic din Africa, Siria, sau din gâtul fetitei de 4 ani in momemntul decapitårii ei de catre bona „islamistå”, in numele unui Allah (ah, Akbar) (al carui nume este luat in desert, post factum). Nimic despre durerea inuman de disproiportionata simtita de o bona uzbeca din Rusia la aflarea vestii ca musulmanul de acasa si-ar fi luat a doua nevasta, in deplin acord cu morala, religia, legea, conventiile locului. Se facuse gaura-n cer. S-o fi facut! Si nimic dinspre nimic altceva… Slava Domnului. Ca si asa o ducem greu. Ne doare strict ceea ce trebuie sa ne doara si… astfel, viata e frumoasa. Viata e frumoasa oricum! Viata merita traita! Viata e o lupta! Traiasca lupta pentru pace. Regele e pe moarte. Traiasca regele. Etc, etc, etc. Ne dor doar lucrurile despre care aflam (cate ceva), ca pe Nichita atomul, marul si altele (pe atât de putini îi doare particula lui Dumnezeu). Aici, in acest puncrt al naratiunii, ar cam fi momentul ca unul dintre personajele tale (eventual adept al jainismului) sa-i råpeascå brusc cititorului senzatia (înălțătoare) c-ar fi descoperit el insusi, fix in timp ce-ti citea romanul (o insailare solenoidalå) secretele murdare si cvasi-perpetui ale existentei. Respectivul personaj (eventual adept al jainismului)  ar putea pomeni abrupt despre Nirvana, despre inexistentå, despre Nimic si despre imposibilitatea reprezentarii mentale a acestuia. In rest poti sa scrii la nivelul si in stilul lui Paul Feval sau Everac (mai ales daca esti japonez, adica defazat literar cu cam 150 de ani) despre campanii romantice de pedepsire (cu moartea) a barbatilor care-si bat/terorizeaza sotiile (aducandu-le cu cruzime extrema la apostazie si sinucidere). Personajul care coordoneaza si administreaza aceste executii trebuind sa fie (de ex) o batranica blajina, buna, blanda, omenoasa, bogata, dedicata si perseverenta, a carei fiica s-a sinucis, cu multa vreme in urma, din cauza tratamenelor la care o supunea un sot sadic, sodomist si masochist. Cam asta. Nu uita sa-i invoci evaziv pe clasici: Balzac, Hugo, Orwell, la gramada, intr-un amalgam bizar, dar lasandu-l pe cititor sa sub-inteleaga existenta unei relatii simple si evidente intre toti si intre toate, pe care, desigur, cå el, atent, competent, inteligent, educat, erudit chiar,  o poate intelege singur, dintr-o privire. Acuma daca esti intr-adevar un candiat serios la postura de castigator al premiului Nobel pentru literature (ceea ce-ti doresc din toata inima), vei avea desigur bunavointa, capacitatea si interesul sa sistematizezi si sa extragi esentialul din aceasta recomandare cu numarul 4: Fii in relatii cordiale cu clasicii si clasicismul. Ma rog, faci cum crezi. Intreaba-l insa si pe Alexandru Stefanescu. Asa intr-o doara. Sa vezi ce-o sa zica.

* * *

Sfătuleţ: Dacă ţii să „te exprimi” în (multe) cuvinte, adică să: gândeşti-vorbeşti-scrii, adresându-te (musai) unui „public”, care să se minuneze  şi să te aclame(ze) (sau invers),  şi dacă exprimarea şi reacţiile (care or fi) sunt mai importante decât mesajul, poti practica, desigur,  cu talent şi erudiţie discursul în care nu spui nimic. Dacă însă aspiri la premiul Nobel pentru literatură ar fi de preferat să nu te ţii de Discursuri sterile ci mai degrabă să vorbeşti despre nimic (cât mai substanţial cu putinţă). Dacă-ţi dă mâna.  Deci: Nu fii Farfuridi – Asa NU!

* * *

a-x-a Recomandare ex-presa: „Dacă pană la 28 de ani n-ai devenit celebru atunci renuntă la celebritate.” Asta nu este din mine (ci din cine stie cine, in tot cazul din cine trebuie) dar se potriveste (plenar) cu scopul (tutelar), cu rima si ritmul sfaturilor necronologice dar si confuze adresate ezotericeste celor auto-alesi drept candidati nobeliari voluntari. Aceasta reforulare a sfatului al op-tulea despre op-urile poetice, vrea sa spuna ca daca nu te-ai consacrat ca poet de talie universală, sau macar continentală ori, la limită, regională (depinde de regiune), in cazuri extreme admitandu-se o consacrare natională, cvasi-natională sau (eh) locală (comunală),  atunci, (virgulă de respiratie/inspiratie) trebuie sa te lasi brusc de poezie, sa te eliberezi abrupt de acest viciu (de procedura) si sa te apuci de proza. Este imperios necesar. Daca insa (cine stie cum) te-ai con-sacrat a-prioric, ca poet (si nici n-ai murit aiurea, calcat de tramvai), poti continua sa mai pierzi vremea  cu poezia până cel tarziu la implinirea varstei de 33 de ani. In acea clipăăăăă (pre-lungăăăă), dar in tot cazul inainte de implinirea varstei critice de 40 de ani, adica la 39 (de trei ori cate 13) trebuie (sa-ti invingi lenea) si, inebunind, sa te apuci serios de proza. Precum Eminescu sau alti apostoli ori mesii. Trece proza pe ordinea de zi! Distributia de probabilitate evaluată prin Metoda „Monte Carlo”, probeaza fără tăgadă ca poezia pura nu aduce premii Nobel  (…). Incheind acest interminabil pre-ambul propus special pentru a-ti pune la încercarea răbdarea si anduranta, as adauga (totusi) si sfatul necronologic al zilei: Di-stinge  cu dis-cernămâmt între sfaturi  si false sfaturi. Nu plânge. Esti scriitor, ce naiba.

* * *

(va urma) – probabil cu sfaturi (si) mai de dinainte, mai consistente si mai serioase (cu siguranta cå dacå l-am putea co-opta si pe universitarul Vintilååå Mihåilescu, ar iesi un „Ghid practic al candiatului la premiul Nobel” de toata frumusetea)… Ghidul, candidatul… Tot una… 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 54 Comments »

15 Ianuarie – Veni, vidi, vici contra vici? Sau ce?

Posted by arcaluigoe pe Ianuarie 15, 2016

Pata-pi-e-vici – versus – Emino-vici sau ce?

Afacerea Dreyfus de Dâmboviṭa – vicii de procedura – Un caz scoala de mistificare – de predat in academii.

Patapievici-GDS-1993In anul (hăt) 2002 numitul Horia-Roman Patapievici scrie in revista Flacăra (Flacăra ???) o elegie, subtil elogioasa, la adresa unui poet romantic din secolul al-XIX-lea, un oarecare Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici), intr-un articol intitulat „Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale”. Construcția articolul este una extrem de ingenioasa, autorul (versat in acest gen – (!)- ) redactând-l ca pe un rechizitoriu pe care un avocat al diavolului l-ar avea de citit in fata unei instanțe (supreme) ce ar urma să tranșeze (definitiv) disputa dintre (post-post-)modern si (arhi-)anacronic in cultura românească, in contextul universal (planetar) al noilor paradigme socio-culturale, de după Al treilea val. Fiecare dintre falsele elogii la adresa tendințelor vremii (in vremuri atât de tulburi precum acest debut de mileniu), conținute in „pseudo-rechizitorul” propus, ca argumente ce ar trebui luate in considerație ca probe irefutabile ale necesitații de a ne debarasa de Eminescu, constituie cate o discreta si mușcătoare ironie, o bășcălie fină, dar si încărcata de tristețe, la adresa superficialității actuale in zodia culturii pe internet. Rechizitoriul este conceput astfel încât citindu-l, orice cititor onest, cu o cultura si inteligenta medie si cu un simt al umorului normal, sa sesizeze intenția autorului, sa-si consolideze astfel atașamentul fata de Eminescu-poetul, si sa rămână alert la mistificările care consolidează anual fenomenul „cultural” omonim, „Eminescu”, ca bun (de consum) al întregului popor (si care are prea puțin de a face cu Eminescu-poetul, fiind mai degrabă o suma de ilustrări de lux ale prostiei umane.). Ei bine, provocatorul articol al lui Horia-Roman Patapievici (care nu apucase încă sa devin un jidan indezirabil de prima mână, ca dușman al poporului), trece absolut neobservat. Nimeni nu cade in extaz, nimeni nu se revolta. Un articolaș de-o zi, la gazetå, sortit pieirii si uitării nemiloase. Dar, ocolite sunt căile Domnului. După 10 ani de uitare, articolul își capătă notorietatea pe care ar fi meritat-o de la bun început, pe niște coordonate siderante. Sistemul ticăloșit reușește una dintre cele mai ample si mai spectaculoase mistificări, diseminând „in popor” uitatul articol cu sugestia c-ar trebui interpretat ad litteram. Succesul este total. Pe coordonatele politice ale anului 2012, „dușmănosul” Patapievici trebuia executat. Succesul operațiunii a fost total. Inteligenta celor care au plănuit-o si aplicat-o merita intreaga apreciere. Intuiția le-a dat cu ușurința de înțeles, dintr-o privire, ca mediul social este perfect „pregătit” operațiunii, dozajul de idioți si lichele (cu accente patriotarde) fiind perfect, la cote care nu lăsau nicio șansa „adversarului”, oricât de clar, răspicat si argumentat ar fi încercat sa pledeze. Oare daca Patapievici ar fi bănuit ca falsul sau rechizitoriu in contra lui Eminescu va deveni un extrem de eficient fals-rechizitoriu in contra lui însuși, ar fi încercat sa fie mai puțin subtil, mai puțin elitist, mai pe înțelesul pulimii? Poate, dar ar fi fost mare păcat. Fiecare dintre omuleții care si-au dat cu părerea cu patos si abnegație despre „abjecția” lui Patapievici (fie ca a fost vorba de idioți sută la sută, ori de ticăloși puri, ori de amestecuri subtile intre cele doua rase), a fost un spectacol in sine. Un spectacol de divertisment despre natura umana. Operațiunea „Afacerea Dreyfus de Dâmbovița” a fost un succes colosal. Victima colaterala (bietul Patapievici) ar trebui sa se simtă consolat de faptul ca prin „jertfa” sa, Caragiale a învins din nou, scoțându-se la lumina si ilustrându-se grandios existenta armatelor de mazete pe plai. Astăzi este 15 Ianuarie 2016, o ocazie potrivita de a co-memora evenimentele si de a „elogia” dexteritatea celor care au montat una dintre cele mai spectaculoase mistificări din ultimul sfert de secol. Prilej cu care ni-l vom aminti (poate) si pe conul Mihai de la Ipotești. Redam mai jos articolul lui Patapievici si alte detalii ale modului de „reutilizare” a acestuia.

***

mihai-eminescu-3 Patapievici mihai-eminescu

Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale

Cred că la acest început de an Caragiale (1852-2002), încă înainte de a cădea iar în euforia actualității ’lumii lui Caragiale’, ar fi momentul să facem bilanțul anului Eminescu (1850-2000). Dacă e sigur ca actualitatea lui Caragiale ca valoare națională va fi confirmată la o sută cincizeci de ani de la naștere (rezultat previzibil al profetismului zeflemelei, într-o țară a tuturor batjocurilor), ce s-a văzut în ‘anul Eminescu’ e că Eminescu a devenit stindardul academismului – estetic, cultural, instituțional, etnic. Ceva vetust, prost plasat, iremediabil înțepenit i-a caracterizat pe toți admiratorii săi care au produs texte, luări de poziție ori oratorii oficiale cu ocazia unei aniversări care, mă tem, s-a transformat într-o comemorare.

Hotărât lucru, la o suta cincizeci de ani de la naștere, Eminescu nu mai e la modă. Pentru că a devenit inactual? Să fie vorba de faptul că la noi eternitatea aparține numai zeflemelei, iar seriozitatea, metafizicul, tragedia stârnesc deopotrivă nerăbdarea și plictisul? Ar fi explicația ‘simpatică’. Cum ar veni, Caragiale rămâne mereu actual pentru că suntem un popor vesel, bârfitor, derizoriu și flecar, în timp ce steaua lui Eminescu e condamnată să pălească, deoarece, vorba lui Maiorescu, ‘celula nu rezistă’ – nici tensiunii metafizice, nici încordării ideii, nici sacrificiului tragic, nici martiriului religios și nici disciplinei instituționale. Mă tem însă că explicația veritabilă este alta.

Eminescu 2.Eminescu nu mai e la modă deoarece nu mai ‘dă bine’. Explicația nu e nici abisală, nici etnopsihologică, ci banal sociologică. Dacă ne gândim că doar cu 20 de ani în urmă Eminescu mai era încă “omul deplin al culturii române” – acum, noțiunile înseși de ‘deplin’ și de ‘cultură’ au devenit suspecte din punct de vedere politic –, înțelegem amploarea prăbușirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei. În timp ce Caragiale pare a nu avea nici un cusur, de Eminescu am început să ne jenăm. Răsturnarea față de perioada interbelică e completă. Pe atunci, Caragiale era suspect, Eminescu era recept; azi, Eminescu a devenit suspect, Caragiale este în mod eminent recept. Pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit ‘politic corect’, în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din ‘țările progresiste’ a arătat fără dubiu că fostul poet național al României clasice e ‘politic incorect’.

Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet național, Eminescu nu mai poate supraviețui, deoarece noi ieșim azi din zodia naționalului. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluția sociologică din învățământul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioși care fac alergie la auzul cuvântului canon și manifestă tendința să pună mâna pe revolver când aud cuvântul tradiție. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizată de intelectualii progresiști. Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxona, care e contrariul germanității. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil. Categoriile lui Eminescu? Azi, nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilității sale fără a trebui să pună totul între ghilimele, adică fără a face cu ochiul, fără a-și cere scuze ori fără a-l scuza, luându-l de fapt peste picior. Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber), Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se știe, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentința ‘ești învechit’. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu dorește decât să scape de tot ce este ‘învechit’ – adică sa fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-și faca un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca și ieri, se dovedește a nu fi decât o cultură de sincronizare. Ea încă nu își permite să nu fie în pas cu modele.

*Articol aparut în revista Flacăra nr. 1-2, 2002, p. 86 – Preluat de AICI

***

Horia-Roman Patapievici despre Mihai Eminescu

18 martie 2012  •  VLAD M.

Scriitorul Horia-Roman Patapievici a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest din Timișoara. La venire, a fost întâmpinat de un grup pestriț alcătuit din „profesori”, revoluționari, susținători PSD și PRM, care protesta împotriva sa.

“Primul rector ales al Universității de Vest s-a numit Eugen Todoran, care a fost un eminescolog de elită. Este inadmisibil ca urmașii lui să acorde titlul de Honoris Causa unui om care s-a pronunțat despre Eminescu că este un cadavru politic care trebuie înlăturat cât mai urgent din cadrul poporului român, pentru că îl împiedică să se integreze în Uniunea Europeană”, a spus revoluționarul Lorin Fortuna, președintele Asociației Victoria.

“Îi reproşăm lui Patapievici că a călcat în picioare istoria României. Nu există vreo persoană care să-i urască atât pe români şi valorile noastre ca Patapievici”, a declarat profesoara Viorica Bălteanu, inițiatoarea protestului.

Patapievici a încercat să explice că nu l-a atacat pe Mihai Eminescu și că totul este o făcătură, dar nu a avut cu cine. Dialogul a fost imposibil de realizat pentru că partea adversă nu era dispusă să asculte.

“Nu ați citit textul meu. Ați citit alți antisemiți, legionari sau naționaliști, care au complotat acest lucru. Am la mine textul pe care l-am scris în 2002. Am spus că . El joacă acest rol pentru tinerii care doresc să își facă un nume binevăzut în afară. Mi-am permis să vorbesc în numele tinerilor. Eminescu nu mai este de actualitate pentru progresiști. Dar sunt sigur că nu ați citit cărțile mele, iar dacă ați citit ceva, nu ați înțeles nimic.”

„Am vrut să intru în dialog cu ei. Am văzut un mesaj cu jos mafia, iar alături de Băsescu și Ceușescu se afla și numele meu. Singurul lucru reconfortant a fost că era și numele lui Mircea Mihăieș. Despre cei care au protestat aș spune că nu înțeleg nimic. Nu înțeleg nimic pentru că nu citesc. Am elucidat chestiunea Eminescu, am venit cu articolul în care eu spuneam tocmai contrariul a ce mi se atribuie. Nu am putut să conving pe nimeni. a fost interpretat ca un manifest împotriva lui Dumnezeu. Ea se încheie cu cuvântul …Nimic fără Dumnezeu. Prin urmare ce poți să spui unor oameni care duc răstălmăcirea până acolo încât îți pun în gură lucruri contrare cu ce ai spus tu?

Pentru cei care nu își aduc aminte, aceste acuzații au făcut carieră abia în momentul în care a fost preluate de mașinăria mediatică a lui Dan Voiculescu, trustul Intact, cu ocazia cruciadei „poneiului roz”, una de care îmi aduc prea bine aminte pentru că am urmărit-o cu atenție în momentul în care a fost inițiată. Horia-Roman Patapievici se făcea vinovat de susținerea lui Traian Băsescu și trebuia să plătească scump.

Aceeași instituție respectabilă a presei românești, supranumită astăzi „Școala de jurnalism Intact”, a reluat în stil peremist acuzațiile lui Victor Roncea, jurnalist care se preface că nu înțelege contextul în care au apărut cuvintele dure pe care Patapievici le-a scris, la începutul anilor ’90, despre națiunea română. În Duminica Orbului, națiunea român a ales în fruntea țării, după 45 de ani de comunism și un decembrie însângerat de diversioniștii Securității, un om al regimului, bănuit de legături cu serviciile secrete sovietice KGB – pe Ion Iliescu. Patapievici a scris acele cuvinte din postura unui om arestat în data de 21 decembrie 1989 pentru a fi bătut și poate chiar ucis de gealații regimului comunist pe care îl regretă astăzi atâția proști din iubita noastră țară. O relatare a acelei zile găsiți în arhiva site-ului nostru, în articolul În preajma ștreangului (istoria unei nopți), publicat de Horia-Roman Patapievici în volumul Politice.

Găsesc că este cel puțin curios că Roncea, altfel atât de vocal la adresa lui Ion Iliescu, dedică atâta efort crucificării unuia dintre puținii intelectuali români care își asumă deschis condiția de creștin, expunându-se atacurilor venite din partea stângii extremiste. Nu este însă singurul paradox care îl caracterizează pe acest domn. Vorbim, totuși, de un pretins naționalist român care promovează lucrările ideologului-șef al Kremlinului, Aleksandr Dughin. Cum se împacă naționalismul românesc cu propaganda moscovită? La această întrebare nu există alt răspuns decât Nu se împacă”.

Când a vorbit despre „cadavrul din debara”, domnul Patapievici s-a referit direct la progresiștii (traducere: stângiștii) corecți politic care astăzi își împrăștie ura și disprețul față de trecut și tradiție, respectiv la tinerii care, pentru a fi pe placul stângiștilor, sunt gata să renunțe la oricine și orice, chiar și la Mihai Eminescu. Cei care doresc să clarifice pe deplin poziția lui Horia-Roman Patapievici despre corectitudinea politică, pot consulta articolul Comunismul american din arhiva ILD.

Dar pentru a lămuri o dată pentru totdeauna această chestiune a „cadavrului din debara”Mihai Eminescu, se cuvine să reluăm un articol publicat de autorul cărții Omul recent în revista Idei în Dialog din august 2006. În acest sens, voi apela la arhiva digitală Idei în Dialog, una pe care am reușit să o formez descărcând în format .pdf toate numerele pe care le-am putut găsi pe site-ul revistei.

Pentru acuratețea istorică, menționez încă o dată că fragmentul despre Eminescu a apărut tot în 2006 într-o articol de pe blogul basarabean Curaj.net, autor Gheorghe Gavrilă Copil. Cum ura a fost încă o dată mai puternică decât corectitudinea, puțini s-au sinchisit să caute adevărul și au preferat să înghită, pe nemestecate, propaganda dușmanilor domnului Patapievici. Încercăm să îl restabilim azi, când scriitorul român împlinește 55 de ani. La mulți ani!

Prostia și reaua-credință transformate în delict de interpretare  de Horia-Roman Patapievici

În 2002 am publicat în revista Flacăra (nr. 1-2, 2002, p. 86) un text intitulat „Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale“. Fusesem întrebat de George Arion ce cred despre Anul Caragiale, care tocmai debutase: m-am gîndit să fac, în oglinda entuziasmului unanim pentru Caragiale, bilanțul anului Eminescu, care fusese deja, festivistic marcat și ratat, în 2000. Reluînd idei pe care le exprimasem într-un interviu din România liberă în ianuarie 2000 („Ce ar trebui făcut în anul Eminescu ca poetul să nu fie nici minimalizat, nici fals lăudat?“), mi-am conceput articolul ca pe o elegie. Elegia era inspirată de constatarea că în epoca noastră postmodernă, dispusă să încurajeze în special relativismul celor cu talent modest și aspirațiile înghesuite ale artiștilor care fac cu ochiul culturii de masă, geniul celor care s-au măsurat în trecut cu absolutul era condamnat să intre în inactualitate. Eminescu avusese un astfel de geniu, iar constatarea incapacității lumii noastre postmoderne de a-l mai cuprinde mă făcea melancolic. Cum demonstrează textul publicat atunci în Flacăra, pe care îl reproduc acum mai jos, deplîngeam căderea lui Eminescu în inactualitate – și o puneam pe seama lipsei noastre de curaj: curajul de a fiinactuali în raport cu módele culturale ale unei lumi față de care nu știm să avem decît o singură atitudine, de imitație. Cînd lumea e bună, imitația binelui e bună; dar cînd lumea pe care o imităm e în eroare?

La puțin timp după publicarea textului din Flacăra, am fost citat de o înaltă față academică, cu indignare, cu afirmația că Eminescu ar fi cadavrul din debaraua culturii române și că ar trebui să scăpăm cît mai repede de el. M-am gîndit că grotescul răstălmăcirii și evidenta ei rea-credință pot ține loc de replică. M-am înșelat: aberația s-a bucurat de credit și s-a răspîndit. Cine face azi căutare pe Google după „Patapievici Eminescu cadavrul nostru debara“găsește 151 de site-uri, probabil peste o sută de trimiteri distincte, care toate reiterează (și îmi impută vehement, uneori injurios, întotdeauna furios) răstălmăcirea. În ultima vreme, autoritate face Viorel Patrichi, cu articolul „Masca lui Ianus și mentalitatea «second hand»“ (Rost, nr. 24, februarie 2005), în care se poate citi următoarea atribuire falsă: «Iată ce scria domnul Patapievici în „Flacăra“ lui Arion în 2003 (sic): „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană“. Nu este de mirare că în manualele de gimnaziu au rămas doar poeziile „Lacul“ și „Freamăt de codru“. L-au ascultat autorii de manuale, așa cum asculta A. Toma de Silviu Brucan.» Oricine va citi textul meu va vedea că „citatul“ dat de Viorel Patrichi nu figurează în el. Falsul este evident, ca și procesul de intenție (potrivit căruia eu aș fi un fel de Silviu Brucan).

M-am hotărît să semnalez răstălmăcirea din patru motive. Întîi de toate, pentru că această răstălmăcire nu este doar o interpretare eronată (sunt atîtea!), este un fals care violează cu intenție adevărul și care poartă prin lume, cu numele meu, o inepție care transformă poziția mea față de Eminescu în contrariul ei. În al doilea rînd, pentru că falsul s-a impus (a fost preluat de GardianulCronica RomânăCulturaPro SaeculumEvenimentul (Cotidian regional de informații și publicitate)Oglinda LiterarăPagini RomâneștiRomâni în GermaniaRevista Media etc.) și nimănui nu-i mai trece prin minte să confrunte ceea ce mi se atribuie cu textul meu original (singura excepție este http://www.curaj.net/?p=493). În al treilea rînd, pentru că unii dintre cei care postează articole și comentarii pe Internet au atins cota de injurie și defăimare de la care începe răspunderea penală: sunt hotărît să îi acționez în justiție pe toți cei care de acum înainte vor continua să îmi atribuie fraza pe care Viorel Patrichi mi-o atribuie. În al patrulea rînd, pentru că răstălmăcirea aruncă o umbră asupra Institutului Cultural Român, unde, de cînd mă aflu la conducerea lui, am îmbrățișat principiul neutralității – potrivit căruia ideile, gusturile mele și filozofia pe care o îmbrățișez nu trebuie să se regăsească în programele acestei instituții.

***

Nota Redactiei Arca lui Goe: Am inventat, cu ceva vreme in urmå, un alt fel (de fel) de Arcå a lui Goe, intr-un alt spatiu, pe alte coordonate. Unde anume numai noi stim si nu avem niciun interes sa divulgam si altora locul cu pricina. Intreprinderea a inceput sa ia o oarecare amploare (cât de cât) asa ca merita mai multa atentie, dedicatie, timp… Prin urmare, in contextual in care actuala Arca si-a capatat autonomia, aflandu-se in perfect si armonic echilibru cu mediul, intr-un stadiu care nu mai necesita prea multe interventii, epuizandu-si cu succes publicul, colaboratorii, detractorii, amicii si inamicii,  vom actiona in consecinta, trecând ambarcatiunea aceasta (aflata momentan in regim de avarie), in regim de conservare. Practic nimic nu se va schimba in felul de a fi al Arcei lui Goe, in afara ritmului si periodicitatii cu care o vom alimenta cu „goeisme”, deviza noastra (preluata din Mobila si Durere) devenind „putin, rar si de buna calitate„. S-auzim de bine! Cu drag al dv. dl.Goe🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 36 Comments »

Bradul de Craciun

Posted by arcaluigoe pe Decembrie 15, 2015

beautiful_christmas_tree-wide

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 416 Comments »

Zer0,o(o)

Posted by arcaluigoe pe Noiembrie 4, 2015

Te-oi fi plictisit de atata nimic, te cred, dar de… ce putem face? Pierduti in imensitatea nimicului nu reusim sa-l epuizam. Sa-l strå-batem. Sa ne lamurim ce-i cu acest nimic misterios, infinit, din care atatea lucruri pare cå rasar. Sa ne (i)luminam. Ceva din nimic. Aparitia vietii pe Planeta de Pamanat. Aparitia vietii pe o insula vulcanica pierduta in imensitatea Pacificului. Evenimente prea complicate (se pare) pentru a ne putea apropia, cu mintea noastra, de „esenta” nimicului a toate generator. Sa simplificam asadar. Sa ne imaginam o intmplare simpla (la suprafata), usor de descris in cuvinte putine. Sa zicem ca vii acasa flamand si te duci direct la frigider. Deschizi frigiderul si… Nimic. Frigiderul este gol. Vid. In frigider nu se afla nimic. Sau mai bine zis se afla Nimic. Ramani perplex, consternat, uluit, nedumerit, apoi dai in dezamagire, deznadejde, furie, o invalmaseala teribila de sentimente. Iar asta este Ceva. Iata ce se poate naste din Nimic. Trantesti usa frigiderului si cazi pe ganduri, pret de cateva momente. Ce sa faci? Sa te duci la restaurant? Sa tai o gaina? Dar totusi nu se poate. Ceva trebuie sa mai fie prin frigider. Poate nu te-ai uitat bine. Din reflex il mai deschizi o data si… surpriza, iarasi surpriza, colosala: de data asta frigiderul e plin! Plin-plinutz, cu tot felul de bunatati. Cu aperitive luxuriante gata sa fie servite, cu mancare gatita (ca la mama acasa) de pus pe aragaz la incalzit, cu fructe de toate felurile, inclusiv exotice, cu savarine proaspete si tort, cu apa minerala (Bibortzeni), nectar de fructe, sucuri naturale, Coca-Cola si bere rece, vin, sampanie… O feerie. Ramani iarasi perplex, consternat, uluit, nedumerit. Cum a fost posibil? Ce s-a intamplat? Cum de au aparut toate acestea din Nimic? Cum si de unde? Cateva clipe mai inainte frigiderul era gol. Acolo (nu) se gasea nimic. Si acum, iata: e plin. Ca in transa iti iei o bere, te trantesti pe canapea si incerci sa dezlegi misterul, din minte, in mod logic, fara alte investigatii. Ce-ar fi putut sa se intaple? Care sa fie explicatiile „posibile”, „plauzibile”? Trebuie sa existe o explicatie. Trebuie neaparat sa faci o lista de ipoteze. Ca sa poti proceda apoi prin eliminare. Asadar care ar fi ipotezele posibile? (va urma).

Update: Lista deschisa a ipotezelor despre aparitia din nimic a mancarii din frigider:

a) Dumnezeu a facut un miracol. Asa cum a creat lumea intreaga din nimic in 7 zile, sau dupa cum a hranit o mare de oameni cu un peste si o pâine, asa a creat si acum din nimic mâncarea din frigider. Dorintele intense ale oamenilor il pot face pe Dumnezeu sa-i ajute sau sau sa-i incerce.

b) Mancarea nu a aparut „din nimic”. Nimic nu apare din nimic. Nu e stiintific. Si apoi ca in frigider nu se afla chiar nimic ci ceva. Nu era gol, vid. Era aer, lumina, chiar si un pic de caldura, materie (metal, plastic) si electricite. S-au produs niste descarcari electrice care au dus initial la formarea unor aminoacizi, apoi s-au formnat proteine in urma unor reactii chimice catalizate de niste enzime care se aflau in lacul cu care era vopsit frigiderul, hazardul facand apoi ca noi si noi recombinari sa produca accidental mancarea din frigider.

c) Explicatia este una cuantica. In acord cu teoria mecanicii cuantice, comportamentul particulelor elementare este guvernat de incertitudine fiind descries de legi probabilistice. In acord cu aceste legi o particula in miscare (ca in repaus nu are cum!!!) se poate afla, de la un moment la altul, practic oriunde in univers (azi aici, maine in Andromeda), cu o probabilitate variabila de la un punct la altul, dar calculabila matematic. Este mai probabil ca particula sa fie in anumite puncte si mai putin probabil sa fie in altele, dar niciun punct anume din univers nu este exclus ca posibilitate. Asadar in acord cu cuantica, desi putin probabil nu este (totusi) imposibil ca particulele elementare care compun mancarea din frigider, sa se fi materializat impreauna, intamplator, in acel frigider, in acelasi timp, venind cine stie de unde (care de unde, Focsani, Pascani sau de la alta margine a lumii). Cu sigranta ca pe undeva lipsesc ele particulele astea din inventar, dar nu are cine sa bage de seama (ne existand un Observator – nu fu lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază).

d) Eh, miracole! Cine mai crede in asa ceva. Explicatia poate fi una mult mai plauzibila. Daca de exemplu am fost victima unei farse, ceva gen camera ascunsa? Cine stie cati s-or hlizi acuma vazndu-ma asa de siderat. Poate ca au facut o usita in peretele din spatele frigiderului si in frigider si pe acolo cineva a introdus mancarea asa la repezeala. Asta pot verifica simplu. Dar sa nu ma grabesc. Sa nu le dau spectatorilor si alte motive de haz, repezindu-ma ca fraierul. Sa mai meditez. Oricum pentru asa ceva trebuie sa fie complice si nevasta-mea. Sa-si fi dat ea acordul sa sparga peretele si frigiderul pentru o asa gluma proasta? Sa fie ea in stare de asa ceva? Ei nu, ca daca ma apuc sa meditez (si) la asa ceva n-o sa mai am timp sa dezleg sarada asta in vecii vecilor. Gata. Am pus pe lista ipotezelor: Farsa. Si nici macar nu e 1 Aprilie.

* * *

Oricat as mai iscodi nu cred ca as mai putea nascoci vreo alta ipoteza, distincta de cele 4 deja formulate, care sa explice plauzibil intamplarea, considerand ca lucrurile chiar s-au intamplat asa cum le-am vazut si cum au fost descrise in po-veste. Alte ipoteze de acest gen n-ar fi decat nuante ale acelorasi, sau combinari ale unora dintre acestea (dupa cum vad ca apar otova din neant-uri pe aici; amuzanta varianta in care miracolul nu-l face Dumnezeu ci extraterestrii utilizand cunostinte avansate de cuantica pentru a practica teleportarea controlata). Deci: Daca intr-adevar asa s-au intamplat lucrurile (asa cum sunt re-date in relatare) atunci una dintre aceste 4 ipoteze (sau mai multe dintre ele impreuna) si nicio alta, ar putea explica “fenomenul”. Miracol supranatural, explicatie clasica, explicatie cuantica, sau truc (natural sau prin vointa cuiva n-are nicio relevanta in context caci pe noi, pe moment cel putin, ne intereseaza “cum” nu “cine”, si nici “de ce”). Grupul celor patru ipoteze circumscriu (cu destula precizie) locul in care se afla adevarul, explicatia. Pentru (si) mai multa precizie ar fi necesare mai multa investigatie, stiinta si/sau credinta. Astfel, si cu putin noroc, am putea pune degetul pe solutia problemei, dimensiunea buricului degetului aratator fiind maxima exactitate cu care s-ar putea preciza ce anume s-a intamplat in fond si la urma urmei. Totusi in majoritatea situatiilor ne multumim cu o precizie mult mai redusa, oprindu-ne cu mult inainte de a ajunge la esenta sau explicatia ultima. De exemplu, cand ne e foame si mancam o gustare, pe care o digeram si o asaimilam, care sa fie oare precizia cu care stim intr-adevar ce se intampla? Cat de exact stim cum se petrec lucrurile care duc la disparitia si dezintegrarea bietei gustari? Deh, mult mai putin precis decat stim (prin cele 4 ipoteze) cum Dumnezeu a aparut mancarea aia in frigider, dar totusi in acel caz (ca si majoritatea celorlalte) ne ajunge cat stim (naivitatea definindu-ne). Mancam ca sa ne putem misca pentru a ne putea procura mancare. Prin urmare ar fi momentul sa incep sa ma gandesc la al doilea grup de ipoteze (dintr-un total de trei) care sa incerce sa explice fenomenul misterios al aparitiei mancarii in frigider, acceptand ideea ca lucrurile poate nu s-au petrecut intocmai asa cum au fost percepute de mine (eroul intamplarii) si ca felul in care am perceput eu lucrurile este el insusi imprecis. Trebuie sa iau in calcul ipotezele care ar putea explica cum anume propria mea perceptie ar fi putut sa ma duca in eroare, si corectand mental posibilele erori de perceptie sa reconstitui mai exact ce si cum anume s-a intamplat de fapt, sau cum s-ar fi putut intampla, astfel incat intr-un final, sa putem avea certitudinea ca adevarul gol-golut, se afla acolo, inclus in lista finita a ipotezelelor enuntate (si nu in afara ei, intr-un exterior infinit). Sa vedem… (zise orbul).

e) Asadar dupa cum tocmai spuneam/gândeam adineauri, hai sa adåugam in lista cu ipoteze (care incearca sa explice aparentul miracol al aparitiei, asa… de la un moment la altul, al unui bogat sortiment culinar, intr-un frigider care initial era gol, golutz, dupa am putut constata privindu-l prin usa deschisa) si cateva ipoteze care vizeaza deficiente de perceptie ale asa zisei realitati. Prima ipoteza care imi vine in minte este aceea ca de fapt intre momentul in care l-am deschis prima oara (constatandu-l gol), si momentul in care l-am deschis a doua oara (constatandu-l plin cu bunatati), a trecut un timp mult mai indelungat decat l-am perceput eu in mod aparent. Poate am lesinat, poate am adormit (vreun soi de somn cataleptic sau apoplectic) sau poate chiar a trecut o zi intreaga intre un moment si altul si am fost de o tulburare de memorie care mi-a sters din minte intreaga zi, printr-un soi de scurtcircuit, in momentul in care am redeschis frigiderul. Poate ca a fost la mijloc timp destul pentru ca frigiderul sa fie umplut in mod normal, nemiraculos. Trebuie sa verific data, ora, sa reconstitui reperele temporale ale acestei intamplari. Sa chestionez discret familia, cunoscutii, in asa fel incat sa nu ma fac de ras si nici sa nu alarmez sau sa sperii pe cineva degeaba. Prima ipoteza legata de erori de percepere se refera asadar la o proasta percepere a duratei. Ceea ce pare miraculos cand se intampla in cateva secunde poate parea cat se poate de normal atunci cand se intampla in cateva ore sau mai mult. Nu?

f) Este posibil sa fi fost victima unor halucinatii perfide. Poate doar mi s-a parut ca frigiderul era gol, in realitate fiind de la bun inceput (t=0) plin cu acele bunatati. Imi pot imagina cateva motive care ar fi putut sa-mi creeze predispozitia de a-l vedea gol. Si cand cineva vrea (cu tot dinadinsul) sa vada ceva, ceva anume, vede… In pofida oricarei realitati (cica realitatea ar fi fiind si asa holografica, fractalica, probabilistica, incerta in tot cazul). Dar totusi parca prea era gol. Sau poate ca a doua oara am avut Fata Morgana. Poate ca frigiderul este gol si doar dorinta, foamea si spaima mea mi-au creat predispozitia de a-l vedea plin. Hm. Incurcata problema. Ma rog sa notez si aceasta ipoteza: proasta percepre a realitatii, prin alterarea acesteia de catre de mecanismele subiective care-l guverneaza pe observator.

g) In atingere cu ipotezele (d) si (f), ceva intre farsa si percepere defectuoasa a realitatii (a crudei realitati), mi-a venit in minte (nu stiu de unde, senzatia fiind ca am primit-o telepatic de la un amic) idea ca exista in vecinatate nu unul ci doua sau mai multe frigidere, identice pe dinafara, diferite pe dinauntru si ca printr-o proasta percepere a numerelor si/sau a spatiului, m-as fi uitat la inceput intr-un frigider (1) si la sfarsit in altul (2) aflate la o oarecare distanta spatiala unul de altul, caci in accord cu fizica elementara de-a-VI-a, doua lucruri nu pot ocupa simultan acelasi loc in spatiu. Sau pot? Acuma si in legatura cu aceste proaste perceptii ar trebui meditat pentru a intelege daca sunt ele de natura celor inerente oricarei cunoasteri intermediate prin simturi (…) sau este vorba de perturbari exagerate datorate unei situatii speciale. Oi fi beat. Sau indragostit. Sau sub alte influente din acestea care ma predispun la Fata Morgana. Cum-necum am epuizat si ipotezele din grupul al doilea. Ce mai urmeaza?

UPDATE: Ce mai urmeaza? Pai urmeaza grupul al treilea de ipoteze. Cel mai interesant. Ma gandeam cam ce fel de introducere sa fac inainte de a o enunta pe prima, cand mi-a trecut prin minte ca inainte de asta n-ar strica sa mai verific o data frigiderul. Sa vad cum stam. In realitate!!! Doar ca in loc sa deschid frigiderul, nu stiu cum si de ce,  am deschis… televizorul. Prin urmare grupul al treilea de ipoteze se amana un pic pe motiv de intermezzo. Trebuie sa-i dau prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe sansa, timpul si ragazul sa vada de-a fir a par ce s-a vazut in televizor.

UPDATE: Vorba ‘ceea, in drumul catre scop, scopurile se schimba. Sau se nuanteaza. In drumul catre frigider poti ajunge la televizor (intr-o maniera similara cu aparitia vietii pe planeta de pamant, care nu era pre-vazuta „initial” (ma rog, in functie de ceea ce binevoim sa consideram a fi fiind „initial”, pe baza liberului arbitru garantat noua de catre bunul Dumnezeu). Faptul ca s-a intamplat asa, taman inainte de ne focaliza asupra ipotezelor din grupul al treilea (al treilea val de ipoteze), nu-i cu totul intamplator, desi poate sa denote o „anumita” co-incidenta. Dar hai sa nu divagam dincolo de divagarea (si asa imensa) in care am cazut dupa deschiderea (accidentala) a televizorului, cand am dat peste un popå in forma de „dl.Goe”. Desi am presupus ca prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, va avea nevoie de ceva vreme pentru a digera continutul divagarii cu pricina, n-am reusit sa anticipam natura confuziilor care vor fi generate spontan de catre alti martori intamplatori ai pre/textelor propuse pe aici, care tin musai sa-si dea in petec si sa comenteze. Con-stat cu tristete ca putem foarte usor sa devenim victime ale efectului pervers al excesului de elocinta si sa esuam intr-o stare precara si hilara, precum Marea Britanie in caraghioasa-i monarhie (de care nu are cum sa se dezbare), ori precum China in stupida-i scriere derivata din hieroglife si bazata (dupa 4 milenii de stagnare) tot pe ideograme si pictograme. O sa ajungem si noi sa ne mandrim (fara scapare), preamarind traditia care ne si con-fera „identitate”, precum englezii cu regina si chinezii cu caligrafia, cu faptul ca a ajuns „lumea” sa ne ia drept „Dl.Goe” – întâilul, proptotipul, arhetipul… iar nu un simplu semnatar care sub-semneaza astfel, fiind o instantiere polimorfica a sablonului de/numit (a dracului fatalitate) tot asa „Dl.Goe”,  ingaduind-ne desigur aceasta „pseudonimie” prin corespondenta biunivoca (auto)identificata intre (unele) detalii ale sinelui si (unele) atribute ale calsei (omonime) referite, destule de multe si destul de asemanatoare, incat sa ne califice pentru acest rol. Am bagatara de seama in cateva imprejurari ca anumite entitati (nu doar una) lasa sa se inteleaga ca ar crede sau ca s-ar putea crede ca noi, dl.Goe, am fi fiind, nici mai mult nici mai putin decat „Dl.Goe”, adica un uzurpator al clasei arhetipale omonime. Victimele si promotorii acestei confuzii regretabile produc constant prejudicii claritatii discutiilor, perturbandu-le prosteste, amplificandu-le si diluându-le. Daca ii spui unuia (personaj) care joaca-n scena si pe dracu, ca-i un „veritabil” „Dl.Goe”, ei vor rastalmaci zisa si in loc sa accepte (sau sa conteste) analogia dintre acela si „sablonul arhetipal” vor provoca discutii egoice de-a surda-oarba despre analogia inchipuita dintre „tertz”, si personajul distribuit in rolul „Dl.Goe” aici, pe Arca lui Goe. Fiinte stricate (iremediabil) la minte, pagube la casa omului, care insista sa-si dea cu parerea (…). Preotul cel mai tare din parcare, in postura sa de „Domnul Goe”, strecurat ilustrativ pe Arca lui Goe (aparent prin fortare, prin inghesuire in frigider) ar fi putut fi (si ramane) un prilej de a medita la starea „natiunii”. (Se amana pentru alta zi cu soare). In fond domnia sa (aka Pr. Constantin Necula) este un caraghios care-si da in petic ca orice „d.Goe”, nerealizand ca este, prin felul in care se manifesta, 100% produsul erei mass-media cea pe care chipurile o contesta in favoarea unor dogme amestecate cu prejudecati si intoxicatii (o combinatie bizara si hazlie de mici adevaruri, minciunele, lucruri bune, lucruri rele, propaganda si alte cateva). In aceasta calitate omul are un talent remarcabil, pe care ne face o deosebita placere sa-l salutam. De parca nu era de ajuns ca-i produs al ceea ce incrimineaza, acest d.Goe, este si un beneficiar a ceea ce incrimineaza, folosindu-se de mass-media (si) pentru propria-i promovare, întocmai si la fel precum Mircea Badea sau Oana Zavoranu. Inca putin si se intoarce la „tripla calitate” (proprietar, producator, beneficiar). Stai sa-si faca biserica un ProTV si atunci sa vezi show-uri…

Privitor ca la teatru , Tu în lume sa te-nchipui:  Joace unul si pe patru,  Totusi tu ghici-vei chipu-i,  Si de plânge, de se cearta,  Tu în colt petreci în tine  Si-ntelegi din a lor arta Ce e rau si ce e bine.

Revenind la oile noastre (si la mancarea aparuta miraculous in frigider), ar fi de zis ca mentionarea intamplarii prin care, in drumul catre scop, adica deschiderea frigiderului pentru a constata starea de fapt (Stere Gulea), am ajuns la alt scop, adica la deschiderea televizorului (catre o cu totul alta realitate), nu este o simpla intamplare, ci un element ajutator care incearca sa anticipeze mult-pomenitul al treilea grup de ipoteze prin care incercam sa explicam si sa explicitam ceea ce (deocamdata) apare a fi un miracol, un mister si poate chiar un non-sens. Cum anume s-ar afla acest lucru in relatie cu discutia despre aparitia vietii pe planeta de pamant (abandonata intr-un alt topic) n-am putea preciza pentru moment, si tare ne e teama ca vectorul progres al discutiilor de acum pe arca lui Goe nu este orientat catre o zona care sa faca oprtuna evidentierea unor astfel de relatii. Daca cumva vremea concluziilor va veni prea devreme (din aceasta perspectiva) va fi posibil chiar sa constatam ca nu exista nicio legatura. Doar iluzii, holograme, fractali… Nimic. :)  va urma…

URMARE: In primele doua grupuri de ipoteze am presupus ca lucrurile s-au intamplat (exact ?!) asa cum au fost redate sau ca (macar) au fost percepute (exact ?!) asa cum au fost redate. Prin urmare (desi formula nu denota o tranzitie/implicatie logica imediata) acestea au fost orientate in directia aflarii (despre) „cum”, s-au intamplat lucrurile, nu de (si) „de ce”. Probabil ca grupul al treilea de ipoteze ar trebui sa sa fie formulate in asa maniera incat sa resolve (cumva) acest neajuns, punand eventual in discutie (si) „natura realitatii” (ce este realitatea?). Pregatindu-ma in acest sens as medita la urmatorul scenariu. Sa zicem ca la fiecare 24 de ore, in intregul Univers, timpul s-ar intoarce cu exact 12 ore in urma (o jumatate de zi). La ora 2:00 AM, dis-de-dimineata (in puterea noptii), ne-am trezi inapoi la ora 2:00 PM (14:00) a zilei anterioare. La fiecare 24 de ore de mers cursiv inainte, cate un salt de 12 ore in urma… Noi desigur stim ca, de fapt, timpul nu exista fiind doar o conventie convenabila (uneori confuza) care ne ajuta sa exprimam intr-o forma globala acumularea (cvasi-lenta) a unor schimbari (in fapt a unor stari pre-existente, intamlate deja), o acumulare relativa de evenimente percepute astfel, din perspectiva noastra existentiala, care este una foarte, foarte pariculara (negenerala)). Faptul ca trece timpul inseamna, de fapt, (printre altele) cå… ceasul merge (inclusiv cel biologic), vantul bate, câinii latra, ursul merge, oamenii scriu, celulele imbatranesc, pamamtul se invarteste, cadavrele putrezesc, copii cresc, etc, etc, etc… Acceptand cumva o corelatie universala a ritmului de acumulare a schimbarilor (a felului in care percepem noi, din perspectiva noastra, universul) am ajuns sa imaginam aceasta notiune inselatoare (care nu denota vreo existenta anume). A vorbi despre intoarcere in timp (de exemplu cu 12 ore in urma), este doar un fel de a spune. Ceea ce presupune acest enunt ar insemna ca toate (absolut toate) evenimentele si procesele petrecute in Univers (in tot Universul), in intervalul dat s-ar anula, si ca ne-am regasi („brusc”), in satrea de acum 12 ore. Ceea ce se si intampla.🙂 Oricum daca s-ar intampla noi nu am avea cum sa ne dam seama de acest lucru si niciun experiment nu ar putea pune in evidenta aceasta intamplare. Amnezia ar fi universala, intrucat absolut totul, toate „urmele”, inclusiv starea neuronilor (cu care percepem realitatea si cu care memoram date) ar fi golita de rezultatele proceselor din ultimele 12 ore. Daca lucrurile s-ar petrece asa in Univers (desi in context relativist si cuantic, modelarea lucrurilor ar deveni mai complexa nitzel) noi am continua imperturbabil sa percepem realitatea si „curgerea timpului”, la fel de uniform si de neteda. Continuitatea nu ar fi afectata. Am continua sa traim cu iluzia unui timp liniar (macar in vecinatatea noastra) si a unei acumulari uniforme de schimbari si evenimente (care dau sens scurgerii timpului). Nu am avea in niciun chip posibilitatea de a ne prinde de aceasta „mârsåvie” a Universului. Acuma na, n-or fi 12 ore si nu s-o intampla la fiecare 24 de ore, 12cu 24 ca la paznici, ci poate sa fie vorba de nano-secunde sau miliarde de ani, n-are importanta, sau cand de una cand de alta, atunci cand nu-s chiar 12 ore inapoi la fiecare 24. Cert este ca nu-i imposibil si ca puntem lua in considerare aceasta ipoteza, si anume ca fiecare secventa de evenimente pe care o traim este doar o repetitite a ceva ce s-a mai intamplat aidoma, sau o repeitie generala pentru ceva ce urmeaza sa se mai intample o data, si inca o data, fix la fel, in premiera, mereu in premiera. Poate de mai multe ori. Nimeni n-ar putea demonstra ca asta nu se si intampla. Tine de inobservabil. A accepta valabilitatea acestei ipoteze (ca postulat) sau dimpotriva, a continua sa operam mintal in contextual postulatului invers (care sugereaza ca traim intr-un Univers absolut ireversibil) sunt doar chestii de gust. Tehnic vorbind oricum am considera tot aia ar fi. Dar totusi… Daca o anumita stare ar (putea) fi regasita (ah, „dupa o vreme”), prin anularea tuturor schimbarilor care au alterat-o, putem påstra gandul optimist (sau diabolic) ca in reluare ceva s-ar putea schimba, si ca in anumite situatii (??! ?!!!. ), lucrurile nu s-ar mai repeta identic… Foarte rar, poate odata la cateva miliarde de ani, dar orisicat… In acord cu principilul incertitudinii din mecanica cuantica asta ar fi posibil. Un astfel de gand ne-ar putea oferi un plus de libertate de miscare, si curajul de a intreprinde mai multe lucruri, ca daca or iesi prost, n-o fi foc. Om mai putea incerca inca o data. Si inca o data. Doar avem infinitul la dispozitie si si predispozitia pentru infinit.🙂

Iar aceasta teorie are desigur legatura cu misterul pe care incercam sa-l dezlegam despre aparitia miraculoasa a mancarii in frigider. O legatura latenta dar/si profunda.

UPDATE: Usa unui frigider poate fi o poarta care o alta realitate. Ca si un televizor. Sau ca un blog. Atunci cand o deschizi accepti „riscul” de a te „trezi” in alta lume. Uneori intr-un frigider se poate afla un televizor, iar la telejurnal se poate vedea cascaval. Deschizand aceeasi usa a frigiderului poti ajunge, prin ecranul televizorului de dinauntru, cand intr-un frigider gol, cand in unul plin sau poti da bunaoara peste vreun popa firoscos. La fel ca prin suprafata unui blog. A aceluiasi blog care pe unul il duce in infern, iar pe altul in paradis. Alteori astfel de porti, catre alte lumi, catre alte realitati, nu necesita vreun suport material, precum o usa de frigider, un ecran de televizoar sau continutul unui blog, fiind suficienta imaginatia. Adesea, ca-ntr-un vis lucid pe care-l construim voluntar, si in realitate, pornind de la realitate, de la un detaliu al realitatii, precum usa inchisa a unui frigider in spatele careia nu stim ce se afla, putem continua deschizand usa imaginatiei, si, ramanand lucizi, sa construim realitatea in inchipuire, precum Alice in tara minunilor, o (alta) realitate. Realitatea imaginata este tot o realitate, extrem de consistenta, materiala. Diferita, dar la fel de materiala precum realitatea unui frigider oarecare din neimaginar. Observand realitatea o cream. Vei spune poate ca realitatea neimaginara este partajabila intre toti observatorii, in timp ce cea inchiputia este individuala si ca iluziile optice pe care si le produce dl.Goe ii apartin (doar lui), in inconsistenta lor. E un punct de vedere fragil. Am impresia ca martorii, atatia cati au fost (observatori creatori de realitate) au participant activ la consolidarea realitatii povestii cu frigiderul, observat a fi cand gol, cand plin. O poveste care este redata pe baza unei realitati imaginate, inchipuite, spre a fi observata de martori, capabili sa creeze ei insisi realitate, prin observare, sfarseste prin a-si castiga realitatea, dincolo de imaginatia aceluia de care s-a folosit initial pentru a intra in lume. In realitate. Iar realitatea este ceea ce este (vorba filozofului Vanghelie, si a lui nenea Plesu, care, intre noi fie vorba poate fi oricand un excelent avocat al diavolului). In realitate un frigider acum gol, poate fi in clipa urmatoare plin de bunatati, asa… pur si simplu, pentru ca asa se intampla in acea realitate, fie doar si pentru ca cineva asa si-o imagineaza, cu convingere. Realitate este doar ceea ce låsåm sa (ni) se intample. In realitate mancarea a aparut in frigider in mond natural, firesc, venind de AICI. Celor care ma cred le urez pofta buna. Si celorlalti la fel, caci pofta vine mancand, dar si vazand. Veti gasi in frigidere tot ce va pofteste inimia. La fel la televizor. Pe bloguri. Prin case. Pe acasa. Prin tara si prin strainatate. Asa… in general. Prin lume. Dorinta creaza Universul. Depinde numai si numai de ceea ce ne dorim.

P.S. Oricum toate explicatiile pentru „orice este din ceea ce este”, sunt toate imaginare, inchipuiri postfactum. Din pacate si mai ales din fericire, lista ipotezelor despre cum (si de ce) a aparut mancarea in frigider nu este una finite ci foarte infinita. Grupul al treilea al ipotezele care acrediteaza ideea ca explicatia ar consta in faptul ca povestea aceea este o fictiune (care odata redata nu mai este o simpla fictiune) nu este ultimul… Partea „buna” (he-he) ar fi ca astfel ne-am apropiat un pic de elucidarea misterului aparitiei vietii din nimic pe planeta de pamant, adica in Soare, in galaxie, ma rog, pe undeva pe aici… sau pe nicaieri. Cine mai stie?! Cand o vom relua vom avea care va sa zica un punct de plecare si o baza de de discutie solida. La urma urmei tot asa a aparut si viata pe Pamant. Prin (ne) bagare de sema, de la o clipa la alta. Asa ca daca vreodata, cand ti-o fi foame, deschizi usa frigiderului si constati ca e gol nu dispera. Inchide usa aceea, respire adanc si apoi mai deschide-o odata. Nu va mai fi aceeasi usa, ci o alta. 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 450 Comments »

Nimic nou, profund

Posted by arcaluigoe pe Septembrie 23, 2015

Arcaluigoe: Insistenta de a ponegri Nimicul, vorbind despre el ca despre Ceva, nu poate continua la nesfârsit. De la un punct incolo devine clar ca ne-am abatut de la subiect, cå am deviat, am derapat, înfundandu-ne adânc în mâzga concretului si în sinergia faptelor.

RALG: Impostura este pe cale sa devina blasfemie. Iluzia ca s-ar putea vorbi (cumva) despre Nimic, consolidatå prin existenta unor adepti inepti, indolenti,  aderenti, colectati prin acreție, nu poate råmâne prea multa vreme fara efecte secundare.

Dl.Goe: Aiurea! Despre ce tot indrugati voi aici sårmani trufasi amagiti ai ideii (subsidiare) ca gândirea (de din spatele vorbirii) ar fi fiind posibila? Puteti pålåvragi (in deplina libertate de exprimare) cât poftiti. Nimicul nu se supara. Nimicul nu este doar non-existentul ci… mult mai mult, adicå ååå, mult mai putin, mai profund, in nimicnicia lui, decat simpla multime vida a celor non-existente. Pretutindeni gasindu-se (câte) ceva, Nimicul isi vådeste natura iluzorie (ca sa zic asa, incalcindu-ma penibil in cuvinte, caci Nimicul nu are naturå). Nimicul nu exista. Nimic nu exista pentru ca Ceva exista. Fie pânå doar si numai existenta acestei false probleme (daca exista) face (in mod empiric, evident), imposibilå existenta Nimicului. Asa incat acesta poate fi „bârfit” in voie, „blasfemiat”, „ponegrit„, „terfelit”, „calomniat”, „desfiintat”, „ruinat”, „falimentat”, „compromis”, „dezonorat”, „repudiat”, „anulat”, „anihilat”, „neantizat”, „margi-nalizat”, „linguist”, „facut albie de porci”, in toata HUVACA. El nu se supara. N-are cum. Va imbatati cu apa calda, facandu-va de râs, insistand trufas pe iluzia cå pålåvrågind despre Nimic ati comite vreo fapta pasibilå de urmari. Nici vorbå. Va pierdeti timpul de pomanå. Singura problema (valida) ar fi ca nu cumva, tot prefacandu-va sau închipuindu-va (voi si adeptii inepti, indolenti si aderenti, colectati prin acreție, ai ideii de desfiintare a Nimicului prin vorbire) cum cå vorbiti despre Nimic, sa ajungeti astfel så calomniati Universul (Existentul). Bine, deocamdata riscurile unei asemenea perspective, aici, acum, sunt minore, cu totul si cu totul neglijabile, dar ele exista. Ca potential. Pe Arca lui Goe, ca-n toata HUVACA, desi Nimeni nu reuseste (ne având cum) sa vorbeasca (efectiv) despre Nimic, se reuseste (astfel, totusi) ilustrarea asimptoticå a Nimicului. Nimicul este ilustrat admirabil, indirect, in HUVACA, nu prin vorbele seci ale chibitilor, ci prin insusi felul lor de a fi (manifestandu-se), prin gest (dupa vorba, dupa port).

Arcaluigoe: D-le Goe, asta nu-i decat alta poliloghie isteatzå de-a dumitale, o goana nebuna in jurul cozii. Daca te-ai opri un pic din aceasta fuga verbala in cerc, cu cercul, si ai renunta la sofisme (desigur bune pentru gura-casca), ti-ai putea aminti ca Totul a fost Creat din Nimic si ca Totul continuå fie Creat din Nimic, pentru a se intoarce in Nimic. Nimicul este baza. Universul este Totul. Totul este Nimic. Restul este Dumnezeu. Sau nu?

RALG: Nu cred ca este cazul sa ne dam in stambå si sa ne certam noi intre noi in public. Poate ar fi mai bine sa ne retragem in cala si sa discutam discret, la discretie, pana cand ajungem la un con-sens re-zonabil.

Dl.Goe: Aiurea. Iarasi aiurea. Asta poate dura o eternitate.🙂  Poate chiar mai mult si fara rezultate. Pana atunci cine si cu ce are grija de animalele venite sa se salveze de la Potop pe Arca lui Goe?

Arcaluigoe: Care animale d-le Goe? Cele aflate in hibernare (autonoma)? Sunt bine merci in conservare. N-au nevoie de asistenta, iar cele câteva animalute dispensabile care mai misca – dând din coada – pe  punte (doi dolenti si-o indolenta), se pot intretine si singure (au metabolism), iar daca nu, asta e. Nu cred ca e cazul sa fim mai catolici decat Papa. Nici Noe n-a salvat chiar toate speciile (caci altminteri ce rost ar mai fi avut Potopul? Noian de ape risipit in van). Dar daca in locul unei discutii serioase purtata cu noi, in cala, in mediu privat, preferi mici dezmåtzuri verbale sterile si hârjoane egoice facile cu animalutele, in poblic, fii sincer si nu ne arunca cu praf in ochi. Nu te tine nimeni sa nu ab/uezi de liberul arbitru si sa alegi ce-ti convine mai bine.

RALG: Domnilor, chiar nu se face sa ne aprindem asa din Nimic. Zau asa. Eu zic sa apelam la un compromis. Am putea sa punem Ceva pe masa de pe punte, la vedere, pentru cine-o avea chef sa se infrupte, ceva cat de cat On Topic, iar noi sa ne vedem de ale noastre intru reconcilierea Nimicului cu sine insusi, daca om putea. In cate o pauza (de gândire) cate unul din noi mai då cate o fuga pe punte ca sa ude pestii, sa schimbe apa la flori si sa mai agite jarul prin cenusa imperiului din vatrå. Ce ziceti?

Dl.Goe: Aiurea. Iarasi aiurea. Nimic nou, da’ profund. Avem unicitate dar n-avem originalitate. Nimic nu mai e nou sub soare. Dar daca nu avem de ales, asta e. Eu zic sa supunem la vot.

Arcaluigoe:  Ok. Eu numar voturile. … Bun. Asadar cu o majoritate de 2 la 1 (doua quark-uri contra un quark) am decis, in interiorul triadei protonului, sa continuam discutia despre Nimic in mediu privat. Ce punem pe punte?

RALG: Cred ca ar merge, ca tema, starnirea unei de-zbateri despre aparitia vietii pe Pamant. Din Nimic.

Dl.Goe: Dar repede cå pentru luni pe 28 este anuntata disparita vietii pe Pamant. Tot din Nimic.🙂

Arcaluigoe: Ok. Punct de plecare: Ceva din Nimic – un film de doua ore care cu siguranta cå, odata vizionat, va face chef de vorba cuvantatoarelor din randul prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, iar daca nu, cu atat mai bine. Ilustrarea Nimicului va deveni si mai consistenta pe Arca lui Goe, consolidandu-i faima, firma… etc. Asadar:

Posted in Arcaluigoeologie | 415 Comments »

Arta si Timp

Posted by arcaluigoe pe August 21, 2015

Noi, in particular, pe Arca lui Goe, ne aflam in accord cvasi-armonic cu ideea ca timpul nu exista, notiunea respectiva desemnand in fact un artefact, un artificiu logic, matematic si filozofic, o carja utilizata de intelectul uman intru explicitarea si modelarea realitatii observabile. Facand abstractie de planul acestui accord cvasi-armonic, pastrand discutia in cadrul semnificatiei clasice (comune) a notiunii de timp, ne punem problema relatiei acestuia cu arta. Fireste ca dupa cum arta este mijlocita (neesential dar indispensabil) de prezenta unui suport material, o schela care sustine capodopera (panza, vopsea, marmura, sunetele, papirus, hartie, harddiscuri, lumina si cate altele), tot astfel, realizarea unei capodopere artistice presupune o anumita durata, un anumit consum de timp, si ca de asemenea, odata opera edificata, perisabilitatea materiei care compune capodopera, precum si fluiditatea timpurilor si modelor, impreuna cu alti factori mai greu de descries in putine cuvinte, limiteaza durata in care operea este disponibila publicului. Orice opera expira. Inspira apoi expira. Aceste aspecte descriu insa o relatie neesentiala a Artei cu Timpul, nu acestea fiind cele pe care le avem in vedere.

Ceea ce ne intereseaza pe noi ar fi sa stim daca incordarea artistica vizeaza strict clipa, atemporalul, sau dimpotriva, tinteste permanentul, perenul sau macar repetabilul, atat in ceea ce-l priveste pe creator cat si pe spectator. Gestul creatiei satisfice o necessitate de moment a creatorului, fiind eliberarea brusca a unei tensiuni interioare, o descarcare, sau dimpotriva este o poarta perena, deschisa principial la infinit (practic, urmare a imperfectiunilor lumii, mai putin dar totusi o durata oarecare finita, un continuum, nu o clipa) prin care artistul continua sa descarce energii/tensiuni intru balansarea echilibrului sau cu lumea? Dar spectatorul? Este opera artistica destinata sa-l emotioneze pe spectator o singura data, o singura clipa, clipa intalnirii, punandu-l prin scurt-circuit in atingere cu emotia primara a artistului, sau dimpotriva este o sursa durabila de emotie, satisfactie si extaz pentru spectator. Cat timp poate fi uluit, impresionat, emotionat un spectator privitor al strigatului lui Munch? Se reduce esenta gestului artistic la primul impact sau se intinde (in mod ideal) pana la infinit (practic mai putin, dar totusi o durata acolo). Cat timp pot sta in extaz artistic zgaindu-ma la „The scream” dupa ce-i voi fi prins chichirezul? De cate ori as putea revedea lucrarea pentru a resimti Emotia, sau ma rog o emotie acolo? O data? de doua ori? De n ori? Dar nu (n + 1)… Oricum daca n nu este egal cu infinit (si nici cu zero) atunci este egal cu 1. Sentimentul nostru este ca gestul artistic vizeaza clipa, momentul, atemporalul si aspatialul, miznad pe intensitate extrema, pe cuprindera infinitului in nimic, in clipå, in zero. Orice extaz este de-o clipa, unic si irepetabil. Revederile, reintalnirile, revizionarile, sunt bune doar pentru a ne consolida, eventual, amintirea acelui extaz, extazul clipei de odinioara (rememorarea fiind o bucurie in sine), si, vai, uneori (adesea) de a distruge mirajul fostului extaz prin constatatrea tarzie a unei grave neintelegeri fata cu opera (d)in momentul initial al primei intalniri (care moment initial, in limbajul current al vremii, poate fi, dupa ceas, o clipa, o ora, un an, o viata, nu conteaza… o clipa).

* * *

Reporter: De ce faci arta?

Regizoarea Andreea Bortun: Zice Charlie Kaufman la un moment dat ca ce face arta e ca te face sa fii mai putin singur. Si asta cred eu ca e misiunea ei, aceea de a arata onestitatea, autenticitatea si slabiciunea. Ma uit la un film si îmi dau seama ca nu sunt singura. Ca scenaristul n-a inventat treaba aia, din moment ce eu ma regasesc în ea. Mie mi-e foarte frica de avion si ma simt mult mai OK în momentul în care ma urc cu niste cunoscuti, pentru ca ma gândesc ca daca avionul se prabuseste, o sa mor alaturi de oameni la care tin. Când sunt singura, de la coada sau din sala de asteptare stau si vânez un om care-mi place – daca-s doi, cu atât mai bine – îi localizez în avion si stiu macar ca e cineva acolo cu care am senzatia ca am ceva în comun. Apropo de arta, clar o fac ca sa ma înteleg. Am nevoie sa dau afara niste lucruri ca sa pot sa înteleg niste lucruri. Ce-mi doresc foarte tare e ca pâna în momentul în care o sa mor sa fiu suficient de înteleapta încât sa nu-mi mai fie frica de moarte. Asta e scopul. Si ca sa devin un om mai întelept, trebuie sa înteleg mai multe lucruri despre mine si despre lumea în care traiesc.

UPDATE: Arta si timp – Bibliografie obligatorie: (1) Ada sau ardoarea. Blogul, o moda care se stinge, incet, incet, incet, cert. Privindu-i pe toti prietenii mei dusmanosi, din zei coboratori, coboratori, coborand, ma apuca asa o tristete iremediabila, vazand cum ii ingheta iarna mizerabila… Duios treceau prietenii mei dusmanosi: Ana Ayana, dl.Goe, AVPica, conul Dorin, Dan Ghenea (prosper inca, monarhic), Niku (electriku), Dl.Nimeni (de-a dreptul), Iepurele de Martie, Ioan T. Morar, Marginalia, Mitzaa Biciclista, Neamtu Tiganu, Porthos, tesoruccio49, Tiberiu Orasanu, Kibby (pe unde i-o rataci umbra), D’Artagnan… semen discrete al tendintei in „blogging”. Fuse, fuse si se duse.🙂

 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 389 Comments »

Artă AND, OR, XOR Adevăr

Posted by arcaluigoe pe Iulie 26, 2015

Despre relația (concubinajul ?!) dintre arta și adevăr, c-o exista, că n-o exista așa ceva, sigur există, au vorbit convingător mulți critici de arta (niciun critic de adevăr), oameni învățați, cu carte, care au studiat la facultăți despre așa ceva. Inclusiv facultăți de arte plastice. S-au născut chiar ideologii (mărețe) cu prilejul dezbaterilor despre inextricabila corelație a frumosului cu adevărul și și vice-versa. Savanți, filosofi, poeți, cărturari si chiar eseiști au încercat (fără să reușească pe deplin) să elucideze dacă între arta si adevăr există (sau nu) o relație de interdependenta sănătoasă, reciproc avantajoasă, în care cei doi poli ai binomului se slujesc cu credință unul pe altul, în sensul că arta-frumosul-emoția estetică denotă adevăr și invers, adevărul odată relevat emoționează, producând emoție estetică, artistică, fiecare adevăr notabil fiind în sine o capodoperă. Rezultatele abundente ale muncii lor perene pot fi folosite ca argumente pro și contra într-o eventuală polemică pe aceasta tema, rezervată marilor spirite, erudiților și geniilor, făcând inutilă o cercetare directă a problemei. Ce rost ar avea să fie reinventat accidental tomismul? Adevărul trebuie acceptat indiferent unde anume este găsit. Bibliografie exista din belșug, slava Domnului.

Fără nicio intenție anume, din greșeală, au ajuns să discute despre aceste taine doi calici novici, ale d-l Goe si d-l INTJ, care nu-s in stare nici măcar să-si cumpere și ei acolo (ca să aibă în casă) vreo mâzgăleală de Jackson Pollock cu care să impresioneze damele amatoare de expresionism abstract. Din vorba-n vorba, au ajuns sa constate că se plasează pe poziții antagonice rău de tot. D-l INTJ crede că, esențialmente, arta conține adevăr (sau măcar fragmente ori urme de adevăr) și că în absenta necesarului strop de adevăr gestul artistic este lipsit de orice valoare, lipsit de sens, non-artă. Pentru d-l INTJ, în procesul emoționării spectatorului, prezența acestui adevăr întrece cu mult în importanță componenta estetică (frumusețea) capodoperei. D-l Goe dimpotrivă. După câte am putut de-duce, în viziunea d-lui INTJ adevărul imbricat în opera de artă are valoarea unei informații, o informație utilă, neredundantă și originală, pe care artistul o transmite spectatorului avizat, pregătit (educat) sa perceapă acea informație. Din câte am înțeles d-l Goe, nu. Nu crede așa ceva. D-l Goe considera că arta și operele de artă nu conțin niciun pic de adevăr ci doar frumusețe, o frumusețe înaltă, artificială, simbolică, cu unicul scop de a emoționa. Arta încearcă să redea (deformând inevitabil, involuntar) și să amelioreze (voluntar) realitatea. Adică să o falsifice, înspre frumos (nu necesarmente spre bine sau adevăr). Un poem despre farmecul nopților cu luna nu conține nici un adevăr anume despre serile cu luna pe care le evocă. Poemul alterează dramatic realitatea redată, bazându-se pe faptul ca spectatorul deține (deja) informații despre serile cu lună, ceea ce-l va ajuta sa accepte, cu emoție, varianta alternativă, mai frumoasă, pe care poemul i-o oferă. Mai aproape de adevărul nopților cu lună, este el spectatorul, care, vrăjit de poezie, accepta sa renunțe la „adevărul” sau in favoarea frumosului fals, livrat de către artist.

Adevărata opera de arta este aceea care-l convinge pe spectator nu numai ca l-a ajutat să descopere și să înțeleagă chiar farmecul nopților cu lună, ci sa-l facă să creadă spontan, ca poemul nu face decât sa-i traducă – în cuvinte – ceea ce el însuși și vedea și simțea în nopțile cu lună (măgulindu-i-se astfel ființa), că poemul îl ajută (doar) să se exprime, să se înțeleagă pe sine, să-și înțeleagă sufletul, una cu al artistului (aceeași anvergură). In realitate nimic din toate acestea nu se întâmpla. Daca nu este un impostor, artistul nu-si creează capodopera in scopul de a face vreun serviciu vreunui posibil spectator, de genul celui descris mai sus, chiar daca nu exclude acest gen de efecte colaterale ale capodoperei sale. Exista desigur impostori talentați (geme lumea), psihologi rafinați, care știu să manipuleze emoțional publicul cu false capodopere, cu trucuri, cu „creații” care rămân consemnate, validate si acceptate ca opere de arta întrucât reușesc să creeze toate efectele colaterale așteptate, adiacente unei capodopere veritabile. Este si aceasta o „artă” (ca să zicem așa). Daca nu este un impostor, artistul se recreează exclusiv pe sine pentru sine, gestul artistic fiind unul profund individual si egoist, artistul creându-și sieși chip cioplit, o realitate alternativă mai potrivită, mai frumoasă, un fals emoționant pentru el însuși, întru concilierea lui însuși cu realitatea constrângătoare. Succesul la public, admirația martorilor, sunt doar drogul care-i conferă iluzia că bătăliile sale ar fi fiind încununate de succes si trebuie continuate. Orice capodopera artistica (ingenua) are, vai, nevoie sa fie validată de public, pentru a fi (o) creație artistica, indiferent cat de sincer va fi fost artistul in forul sau interior in actul creației. Catastrofica relație a sincerității cu adevărul. Ce altă mare minciuna zace aici, fiind izvor al multor pervertiri, in faptul ca un gest (artistic) individual, egoist, al insului, al lui pentru sine, are inexorabil nevoie de validarea capriciosului public…

Creația artistica, după cum foarte frumos spunea Emil Cioran în capodoperele sale artistice, este o calomnie la adresa Universului, o măsluire a acestuia, o răstălmăcire. Niciun adevăr. Numai minciuna si frumusețe. Din respect pentru frumusețe ar trebui sa nu ne mințim in plus spunând ca noi umblam după adevăr, ci să recunoaștem deschis, sincer, onest, bărbătește, ca asta este ceea ce dorim, ceea ce ne trebuie, frumusețe (si atât), emoționantă, mișcătoare… oricât de mincinoasa ar fi. Arta este abilitatea artistului de a construi structuri simbolice, necesare lui insusi, capabile, in mod colateral, sa-i mai emoționeze si pe altii, pe „noi” spectatorii (mințindu-ne daca trebuie), fără a ne oferi nici un adevăr, nicio informație in plus, ci doar iluzia ca acea construcție simbolică, sofisticata, are (a dracului fatalitate) o replica echivalenta perfect valabila, in sufletul nostru, al spectatorului, o potriveala uluitoare, tulburatoare, imposibil de asimilat vreunei coincidente accidentale, si ca prin urmare (da domnule) exprima adevărul.

O opera de arta este o minciuna care remodelează spontan sufletul spectatorului, (înainte ca acesta sa prinda de veste) astfel încât, la momentul adevărului, coincidenta simbolica dintre opera (sufletul artistului) si sufletul spectatorului sa apară ca proba indubitabilă a existentei unui adevăr anume (sau oarecare) pe acolo pe undeva. Arta se poate intalni numai conjunctural, accidental, cu adevarul, fiind de la bun inceput o revolta in contra adevarului, fiind opusa realitatii. Reziduurile de adevar si realitate sunt colaterale, neesentiale gestului artistic, sau cel mult mijloace la indemana de pervertire a realitatii (caci se stie ca o minciuna este cu atat mai periculoasa cu cat contine mai mult „adevar”).  Desigur ca arta nu are ca scop anume minciuna si nici sa fie periculoasa sau subversiva, dar cert este ca nu-si propune (n-ar avea cum, fara a iesi din definitie) anume sa nu fie mincinoasa, periculoasa, pervertitoare.  Arta este in slujba frumusetii emotionante, o frumusete simbolica, artificiala, alternativa a frumusetii si emotiilor naturale, un surogat de lux pentru sufletul omului, mereu in primejdie de a se plictisi si de a cadea in depresie. Rolul social al artei  fiind acele de anti-depresiv. Sa bem asadar! Sus paharul! Sus poemul!

* * *

Desigur ca pseudo-polemica d-lui INTJ cu d-l Goe este ea însăși fundamental falsă, întrucât niciunul dintre ei nu s-a deranjat sa definească noțiunea de „adevăr”, fiecare preferând discret sa opereze cu propria-i accepțiune, si aceea extrem de fluidă, acreditând implicit ideea ca interlocutorul trebuie sa fi operat in același context terminologic. In acesta noua lumina (!) problema s-ar putea transa destul de abrupt la un nivel superior. Daca am demonstra (cu martori, cu probe… dovezi) ca in fapt adevărul nu exista, atunci in mod implicit ar rezulta (pe cale de consecința) ca arta nu conține nici urma de adevăr, ci doar frumusețe in stare (im)pura. Enorm, oricum. Citându-l pe ignosticul Pilat te-as putea întreba: „Ce este adevărul?”. Inså nefiind persoana potrivita (in chestie) nu te (mai) intreb.

Dar arta? Ce este arta? (Stie nenea Iancu cel Mare, bogasierul)…

 * * *

INTJ said

@Dl.Goe – da’ nu cumva viata nu (va) bate niciodata filmul pentru ca filmul e „o minciuna” (cum am scris in alt comment „jumatate de adevar tot minciuna e”) … si nu pentru ca n-ar contine deloc? ok, stiu si eu ca-i mai safe definitia dvs.(si a multor altora) … da’ doar din acest motiv s-o luam de buna si sa riscam sa pierdem irecurperabil potentiale franturi de adevar? eram foarte tanar cand am vazut prima data strigatul lui munch … si retin doar ca m-am intrebat ceva in genul: „oare ce-a trait, fie chiar si numai in imaginatia sa, acest om? iar daca a trait acel ceva doar in imaginatie, oare chiar pot spune ca n-a trait, ca pentru el n-a fost la fel de real ca aceasta imagine la care ma uit?”. altfel spus: pictura, tusele si imaginea in sine m-au lasat rece … ce nu m-a lasat rece a fost acea frantura de adevar descrisa de munch.

ref. la simboluri si antrenamente … nu neg influenta lor dar cred ca nu la ele se rezuma totul deoarece, daca ar fi asa, n-am fi decat niste vietuitoare limitate strict la raspunsuri pavloviene. nu stiu cat de „speciali” suntem (ca fiinte vii), totusi (vreau sa) cred ca suntem mai mult de atat … si poate tocmai acest incapatanat „(vreau sa) cred” e o posibila dovada c-ar fi asa.

ps: nush, o fi un defect al tipului de personalitate … da’ nu ma pot opri din a-mi pune intrebari chiar si acolo unde ele par sa nu-si aibe rostul (de ex. cand exista deja definitii de larga acceptanta). dar cum aceste intrebari sunt ale mele, cred ca oricine altcineva le poate ignora fara prea mult effort.

_The_Scream_Edvard_Munch

INTJ

_The_Scream_Pastel

Stely

_The_Skrik_1893

Marginalia

_The_Scream_lithography

Dl.Goe

Este Strigatul lui Edvard Munch o opera de arta? Sau nu? Conține strigatul lui Edvard Munch vreun adevăr sau nu? Este Edvard Munch un impostor sau nu? Uite te întreb si eu pe d-ta, ca să văz ce-o sa zici. Poate scoți chiar o capodopera, sau măcar un gest artistic acolo. Aici. Desi nu crez… sa mai tie mult gerul acesta…


UPDATE
: Profitand de cateva absente notabile din teren (terenul minat din preajma arcei), as constata cu voce tare, ca ne-am impotmolit, ca tiganul la mal, nereusind sa ajungem la vreo concluzie acceptabila fata cu tema data. Drama (ratarii) este cu atat mai mare cu cat dincolo (sau dincoace) de abstractiuni savante, confuzii terminologice si incapatanari egoice avem la dispozitie (in patru variante) un caz concret, particular, finit, vizibil, palpabil, unic, accesibil, care ar fi trebuit sa ingaduie o interpretare simpla si neechivoca in legatura cu existenta sau inexistenta adevarului (sau a (vre)unui adevar)  care sa se afle musai sau deloc in arta, contribuind la validarea unei opere. Presupunand ca „Strigatul lui Munch” ar fi fiind un exemplu valid de opera de arta, ar fi trebuit (cred) sa fim capabili sa identificam adevarul pe care se bazeza si din care-si ex-trage valoarea, esenta, consistenta, popularitatea, notorietatea, pretul, sau dimpotriva sa constatam ca nu exista niciun adevar anume in toata aceasta poveste, care sa dea substanta si valoare artistica tabloului, ca frumusetea si emotia pe care acesta le degaja sunt dincolo de vreun adevar anume, exprimabil in cuvinte. Da, desigur, pe lume exista dureri, dureri insuportabile, inexplicabile, coplesitoare, amplificate paroxistic de ignoranta, indiferenta, nepasarea martorilor intamplatori, de intolerantå, indolentå si incomunicabilitate. Dar acesta este un adevar banal, prozaic, neartistic, despre care, de exemplu, prevazator ar putea vorbi, avertizandu-l, un tata, adresandu-se fiului sau (Teodosie) constatatnd ca acesta practica neingradit fericirea-in-exces,  copil fiind. Oricum opera lui Munch nu pare fundata pe durere ci pe o emotie abstracta, pe o spaima existentiala, un impuls, pe care vectorul teoriei adevarului in arta pe arca (dl.INTJ) a decis s-o numeasca adevar, fragment de adevar primordial. Numai intuind acel „adevar” dl. INTJ poate aprecia opera si se poate emotiona in fata ei, ceea ce ma duce cu gandul, ca vorbind de „adevar”, dl.INTJ se refera de fapt la sinceritate, la faptul ca emotia pe care artistul vrea s-o transpuna in arta sa fi fost sincera (ca o durere de masea),  arta artistului constand in abilitatea ca, prin creatia sa, sa-l faca pe spectator sa vada, sa inteleaga si sa accepte ca emotia artistului este sincera, ca acesta nu este un farsor, un impostor, care creaza doar o fåcåturå de forme si culori, bazata pe nimic, ca exista un mesaj, nu un simplu container gol, picat frumos. Si cine  ar putea sa nu fie de accord cu dl.INTJ in aceasta privinta? Nimeni. (Nici macar dl.Nimeni). Doar ca „sinceritatea neindoielnica” a artistului nu denota inca niciun adevar demn de a fi retinut ca atare. Adevarul este ca Munch era un alcoolic  care suferea de depresie. Un adevar care ar trebui uitat, ignorant… Si mai era si un artist capabil sa foloseasca nixisul existential al starilor sale patoplogice ca pretext pentru a crea niste picturi (simboluri) convingatoare in naivitatea lor.  Cel putin pe dl.INTJ au reusit sa-l convinga. Si, pare-se, si pe multi altii, capodopera respectiva stand, in subsidiar, pe un munte de bani, sute de milioane de dolari americani.🙂   Intrucat tot nu ne-am lamurit cu adevarul sau absenta adevarului din strigåt as propune (celor naivi, curajosi si curiosi) o excursie in imaginar, o divagare. Va avertizez insa ca nu este bazata pe adevar, nu este de valoare, si ca frizeaza (in mod subtil – mi-as ingadui sa consider) nimicul nostru cel de toate zilele, fiind mai degraba o invitatie la pierdere de timp,  pentru cei dispusi sa si-l piarda (chiar neavandu-l). In plus imaginile folosite pentru ilustrare sunt socante, astfel incat fiecare dintre cei care vor decide sa acceseze link-ul spre aceasta divagare o va face (in cunostinta de cauza) pe propria raspundere:

Atentie imagini socante:

Care-i kitsch și care-i artă? Când, cum, unde….

 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , | 337 Comments »

Goeville – Ceilalți și nemântuirea

Posted by arcaluigoe pe Iulie 5, 2015

Dragul meu prea-cinstit cititor, citit și unic (bă cititorule) află că ești prea cinstit, prea unic, prea firav (ontologic și deontologic) și prea ancorat în propria pseudo-realitate (în realitate în nimic – propria nimicnicie) pentru a putea avea pretenția că prin prezenta ta unicá s-ar înfăptui (aici sau aiurea) miracolul comunicării, căci fragilitatea ta ca cititor nu face decât să con-sfințească ratarea noastră ca blogger (adică ca scriitor). Toate cacofoniile fiind mereu ne/intamplatoare, intr-o masura mai mare sau mai mică. Că dacă dragoste nu e, nimic nu e, și deci și prin urmare nici literatură, artă în genere. In absenta acestui singur semn valid al unei potențialități de co-comunicare (literatura, de…) slujirea nimicului devine singura fapta de glorie, a ta și a mea la blog, la arcă, ca și în întregul univers virtual. Dacă aș avea cu cine sta de vorbă (dar n-am) te-aș întreba pe d-ta, noi… ce aclamam noi aici? Noi aclamăm literatura, poezia (beția de cuvinte), arta con-versației, care pe (b)arca noastră nu se face deloc.

Este adevărat însă că, între timp, am devenit profesioniști redutabili ai nimicului, incomparabil mai eficienți decât con-frații noștri amatorii, faṭă de care avem marele avantaj al conștiinței de sine. Ceilalți slujitori ai nimicului, câtă frunză și iarbă (vezi inclusiv blogroll-ul) sunt niște bieți trepăduși în slujba unor nimicuri superficiale, fără adâncime, fără conștiința, buimaci ai vorbirii pseudo-articulate, care nu realizează – nici măcar in momentele lor intime de maxima luciditate – ce și de ce fac, atunci când profită gratis (adică de pomană) de libertatea de expresie și impresie. Daca aceasta n-ar fi o curvă notorie aș zice că o abuzează. Dar, mă rog (inclusiv la bunul Dumnezeu) să lăsăm aluziile prea directe, fără perdea, la adresa amatori-ci-lor noștri semeni și frați. La Dracu cu ei. Si așa ne-au irosit o groaza de timp cu jocurile și serbările lor sterile, mulți dintre ei sfârșind deja în surdină (o surdină asurzitoare), prin oboseală, epuizare și plictis, mult înainte de a fi ajuns la vreun liman al înțelegerii rolului lor în tragi-comedia Nimicului Universal (ceea ce este de-a dreptul sfâșietor), în timp ce alții (ceilalți), aflați în plină hărmălaie semantică, se străduiesc indecent să nu audă (încă) tăcerea care i-a cuprins. Fiecare blog, proiectat sa fie un mic Macondo, spațiul legendelor personale ale fiecărui om mare (adică adult) sfârșește implacabil prin a se dovedi un mic Dogville.

Dragul meu prea-cinstit cititor, citit și unic (bă cititorule) nu te strădui prea tare să înțelegi ce (vreau să) spun, căci de fapt nu (vreau să) spun Nimic. Sunt un simplu spectator, apatic, integral contemplativ, care nu încearcă nici sa profite de realitate (asa cum este), nici să o schimbe (pe ici pe colea si anume prin punctele esentiale), și/dar care, în inter-time, se întrece – pe sine – (în) a fi isteț, vorbind singur, cu martori, firoscoșenii. Daca totuși, împins de cine știe ce frustrări și complexe, vrei musai sa dai/găsești vreun sens oarecare în acest articol despre Nimic, daca vrei înadins sa afli despre ce-ar putea fi vorba, daca ar fi vorba despre ceva, ar trebui să-ti pui la încercare răbdarea (și te avertizez că este vorba despre o încercare extremă de care mă îndoiesc c-ai fi capabil) și să vezi mai întâi filmul (rezistând cumva tentației irezistibile de a abandona vizionarea) si apoi sa citești cronica despre Dogville – Orașul lui Dumnezeu (căci, nu-i așa?, după cum dl.Goe nu-i decât masca obținuta prin anagramare a d-lui Ego, tot astfel câinele rău (dog) nu-i decât (bunul) Dumnezeu (God). Mai stăm de vorbă după ce vei fi trecut, onest, prin calvarul propus mai sus. Multe vom avea sa ne spunem. Fleacuri, caci multe n-ar mai fi de zis de-am fi lucizi si onesti. Până atunci, zorba ’ceea, este vorba despre greci. Ci mai bine du-te în parc cu copiii.

A. Filmul se gaseste aici: Dogville – Atentie, dupa ceas dureaza 3 ore dar in realitate dureaza dublu (daca nu chiar mult mai mult, dand senzatia unei mici eternitati, intr-un spatiu infinit-mic).
B. Cronica se gaseste aici:Dogville sau de ce cred eu că Iisus ar fi trebuit să fie femeie.

UPDATE: Ilustrarea sindromului „Dogville” continua. Martorilor de la Hanul Muschetarilor li s-a dat prilejul sa reconstituie ei insisi sindromul cu pricina via Valenii de munte (un Dogville ca oricare altul). Trimiterea la „Ochi si obraz este foarte oportuna. Ca potential. Daca ilustrii comentatori dogvillezi de la Han vor fructifica sau nu acel potential ramane de vazut. Dar si fara asta, avem con-vingerea ca ei/ele si vor face treaba foarte, foarte, si foarte profund on topic.

Posted in Arcaluigoeologie | 278 Comments »

Nea Goe si Neantizarea

Posted by arcaluigoe pe Mai 30, 2015

A fi sau a nu fi (?, !, …) Om, Supraom, Zeu, semi-Zeu, Dumnezeu… Ah! Aceasta n-ar fi intrebarea. Si Maestrul e nebun.

Trebuie så – marturisesc – recunosc – realizez – ca este multa vreme de cand n-am mai scris Nimic pe acest „b-log”. Sau mai bine zis am (TOT) scris NIMIC in acest loc. Important este ca mi-a (si) mers (figura). Ca sa dai prilej de vorba (pre-text – mai bine zis) nu trebuie musai sa oferi CEVA, sau sa traiesti cu CONSTIINTA c-ai da CEVA celor carora le oferi (din Nimic, pe Nimic) prilejul de a vorbi despre sine, adica Nimic. In-cerc-area de a oferi (chipurile) CEVA anume, mai mult incurca lucrurile, creaza confuzie, segregatii, inhibitii, complexe, gregarism, putoare, in special in cazul celor care n-au Nimic de oferit (o sa dam exemple – aceleasi). Renuntarea la aparente primeneste atmosfera facand-o respirabila. Sa respiram asadar. Iata un nou topic TOT despre NIMIC, care va produce multe comentarii (sau nu-råmane de vazut), discutii, dezbateri, emotii, rautati si mici scandale. De unde sa incep? Pai sa-ncepem cu sfarsitul. Dupa ce „ideea de Arca a lui Goe” s-a vådit a fi falimentara (venind prea tarziu pe lume, cand deja aproape fiecare sarac isi facuse lotca lui), Arca lui Goe a plutit o vreme (destul de lunga) in deriva, intr-o croaziera de lux si placere. Cand mergi fara tinta nu te poti rataci. Intrucat insa orice lucru are un capat pe lumea asta (mai putin cârnatul care are doua), deriva a luat si ea un bun sfarsit. Nimeni n-a bagat de seama. Nici macar dl.Nimeni (originalul ca si copia aka sa Tiberiu Orasanu, actulamente ambii doi pe cale de disparitie si neantizare). Pana la urma nu conteaza ce faci, ce spui, ce esti (daca esti). Tot ceea ce conteaza sunt aparențele. Imuabilele aparențe. Unii ajung sa ținå foarte mult la ele si sa lupte (si då-i) intru apararea lor, in contra celor care vor sa le schimbe, ajungandu-se adesea la masuri extreme, radicale, insotite de dorinte acerbe, precum dorinta de neantizare proprie, via neantizarea prin cenzurare a celorlalți, a ad-versarilor de aparențe (cazuri emblematice Ana Ayana, Abalaru, Tudoran, Mecu, Porthos, Tiberiu, Morar etc.). Apropo (apropo de ce?) iata ce mult se poate vorbi despre Nimic, dar mai ales fara rost. Mult mai eficient ar fi fost daca as fi scris doar Nimic pe pagina. In sfarsit sa nu deviem de la deviere. Prin urmare observand ca Nimeni (n-)a observant (cu excepțiile notabile ale celor invinsi deplin si definitiv pe Arca lui Goe, dis-pårutii, care paritir se mourir un peu, nu conteaza) ca atat ideea de baza  cat si deriva Arcei au luat un bun sfarsit, am cazut pe ganduri. Am avut mustrari de constiințå. M-am gandit ca ceva oi fi facut eu de s-a ajuns la intreținerea acestei confuzii regretabile. Prin urmare am luat o serie de decizii care sa clarifice lucrurile. E adevarat ca nu le-am publicat in Monitorul Oficial (al Arcei lui Goe),  dar m-am gandit ca odata puse in practica ele vor deveni evidente. Nici vorba. Lucrurile s-au degradat, mergand din rau in mai rau. Si atunci, cu ocazia aniversarii centenarului Arcei lui Goe, lovit de o inspiratie brusca am gasit soluția finala de a anula aparentele si de face, in sfarsit liniste, (fara cenzura) pe Arca lui Goe. Am gasit-o si am decis s-o pun in practica. Pana acum rezultate ZERO. Dupa ce cå fiecare topic este (TOT) despre NIMIC, mereu si mereu, am decis (suplimentar) sa nu mai dau alt prilej de vorba (pre-text, mai bine zis), adica sa nu mai scriu vreun articol nou (despre vechiul Nimic) câtå vreme articolul curent nu reuseste sa stranga mai multe comentarii decat cel anterior lui.  Pana acuma totul a fost fara succes. Poate de acum incolo, dupa ce am dat (cartile pe fatza) sa putem spera la vreun progres notabil.

Inspirandu-se dintr-un pseudo-dialog purtat pe Arca lui Goe, dl.D’Artagnan de la Hanul Muschetarilor, a creat si dansul, tot din Nimic, un articol ne(o)politic, pe blogul sau (si al altor doi muchetari pe cale de dis-paritie, si cu Porthos patru care, plictisit de carnea de vita (bizon) s-a prezentat nostalgic la apelul nominal de la han alaturi de muschiul țigånesc si salamul såsesc) cu tema „Ce este omul?” Un cåcat stimati telespectatori. Chiar daca tema respectiv a ramas in aer (aere) si sunt slabe sperante sa fie rezolvata pozitiv sau macar inchiså mulțumitor (rotund), si pentu ca tot era vorba despre nimic, as zice aci doua vorbe (goale) despre o alta para-digma: „A fi sau a nu fi (?, !, …)  Supraom”, pomenind o intamplare care a trecut cam ne comentata prin fata martorilor si care l-a avut ca protagonist pe un cåcat cu ochi de care dl.Adolf Hitler ar fi fost (mai mult ca sigur) tare mândru, este vorba, doamnelor, domnisoarelor si domnilor, despre Supraomul Roger Federer, un baiat (mare) din tenis. Va amititi poate de aparitia fugara prin presa a unui titlu ultra-super-inspirit si si adecvat de genul „Momente de groaza/soc la Roland Garros„. Gandul fugea catre un nou moment „Charlie Hebdo”, din nou la Paris. Cand colo nu. Profitand de „neatentia” celor din sistemul de securitate un pusti patrunde pe teren inarmat cu un telefon dotat cu camera foto si, violandu-i fara rusine intimitatea supraomului Federer, atingandu-l pe umar chiar, ii propune acestuia un „selfie”. Soc si groaza intr-adevar. Reactia spontana a lui Federer, ne comentata explicit de nimeni, este munumentalå. Suparomul se då de gol.  Ma rog poate invoca intru salvarea aparentelor faptul ca cel scapat de vigilenta securitatii ar fi putut fi rau intentionat (ca-n cazul cancan al indezirabilei Monica Seles)… dar ceea ce este evident, desi nimeni nu subliniaza explicit, ar fi ca cele doua emotii etalate in pripa de catre supraomul Federer sunt frica si scârba. By default. Inainte de a fi revoltat de neglijenta bodyguarzilor, Roger Federer a etalat pe rând, spontan, frica si scârba, fata cu prezenta in apropierea sa a unei fiinte umane, inarmate cu un aparat de fotografiat si cu idea prosteasca de a-si face un selfie cu supraomul. Frica aceea primara, implicita, rasarita pentru o clipa, inainte de orice altceva, pe fata lui Federer  (un baiat cu bani din Elvetia) sugereaza ca in mintea lui (a supraomului) coexista ideea ca ar meria sa i se faca rau, sau ca macar ar fi normal ca asta sa vrea by default vreun om oarecare (de rand) care-i ajunge in augusta vecinatate. Realizand rapid ca umanul aparut langa el nici macar de atat nu-i in stare, emotia lui Federer s-a transformat spontan in scarba, inainte de a ajunge sa-si controleze si ajusteze constient comportamentul. Scarba lui Federer pentru faptul ca umanul acela se afla prea aproape de el a fost cat se poate de sincera. Nu ideea ca dorinta cuiva de a face o poza cu Federer e detestabila in sine (chiar e), si neglijenta  (regretabilå) a serviciului de securitate l-au speriat, sâcrabit si revoltat pe Federer, ci faptul ca un uman poate sa-i faca asa ceva lui, supraomul, adica sa-l considere un om oarecare abordabil ca atare.

Fara vreo justificare anume, site-urile oficiale dedicate turnelui de la Roland Garros (ca mai toate toate) ii sunt dedicate lui Roger Federer. El personajul principal, este in mod mistic motivul pentru care site-urile acelea exista. Jumatate din titluri ii sunt dedicate, celelalte celorlati, cate o frimitura.  No 1 mondial nici nu exista pe acele site-uri. Se doreste si se fac presuni mediatice pentru ca supraomul sa castige. Este vârât in fata iar si iar. Dedicam si noi articolul acesta despre Nimic, tot lui, suparomului Roger Federer, fostului om (daca o fi fost vreodata).

Posted in Arcaluigoeologie | 253 Comments »

Progrese in terapeutica afectiunilor sociosomatice

Posted by arcaluigoe pe Mai 14, 2015

Intrucat abordarea temei cat si atragerea contributorilor in „terapeutica afectiunilor sociosomatice”, intru amorsarea complexului de reactie, par mai anevoioase decat de obicei (si reactiile din mediu o confirma), ar fi poate utila o scurta trecere in revista a istoricului problemei ca preambul sau in loc de. Intamplarea a facut sa dam peste versiunea completa a istoriei umanitatii, istorie care sta la baza fundamentului de la temelia temei pe care (in marinimia noastra) am propus-o publicului larg (in versiunea sa restreansa, adica selecta).  Istoria completa a umanitatii este redata mai jos. Observatorilor neatenti care la prima vedere vor avea senzatia ca ar putea identifica vreun aspect important al istoriei umanitatii care ar fi fost omis din exhaustiva prezentare le este desigur ingaduit sa faca adaugiri, precizarei, mentiuni. Cei atenti si competenti vor constata ca nu au ce sa mai zica:

h1 h2 h3 h4 h5 h6 h7 h8
 

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 211 Comments »

31 Aprilie – Zi de sărbatoare

Posted by arcaluigoe pe Mai 1, 2015

Pentru că astăzi celebram, pe Arca lui Goe, fără fast, ultimul întâi Aprilie pe luna trecută si primul pe luna aceasta, si pentru ca precedentul articol s-a umplut deja de ridicol adunând în van mai multe comentarii decât predecesorul său, cred că este cazul să propunem un articol nou, mic, minimal, format dintr-o maximă:

Nimic nu e perfect. Pentru cå… daca ar fi … nimic n-ar exista.

Nimic nu e perfect. Pentru cå... daca ar fi fost... atunci nimic n-ar mai fi existat.
(cât de mic e nimic?)

Posted in Arcaluigoeologie | 192 Comments »

Nesfârșitul drum al nopții către ziuă

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2015

…sau pre-lungul drum al noptii de 31 Martie catre ziua de 1 Aprilie🙂
sau sau/si niste mici (si naive) consideratiuni despre fericire si bogatie
de 1 Aprilie, om bogat, om sarac…

Nichita Stanescu (de ex) este un om bogat si fericit. El traieste (foooarte bine) fara sa (mai) munceasca. Nichita Stanescu este un om norocos. S-a nascut in 1933 in noaptea de 31 Martie (catre 1 Aprilie), asta inseamnand doua lucruri: mai intai inseamnå cå prima zi plina din viata lui Nichita Stanescu a fost o zi de 1 Aprilie (zi in care se nascuse, tot la Ploiesti, dl.Goe, care implinea (murind), in prima zi plina a d-lui Nichita Stanescu, 33 de primaveri, taman la pont pentru a-i preda concitadinului sau stafeta zilei de 1 Aprilie), iar mai apoi inseamna ca Nichita Stanescu a implinit (deja) venerabila varsta 82 de ani. Se cuvine asadar sa-i uram maestrului la multi ani:

Mă las în continuare de mine însumi plâns
ca-n vremea când puneam un ochi albastru
la idee,
şi pe deasupra o sprânceană ca să-l ţină strâns
şi-ntrors din ce e către ce e..*****0

Şi eu m-aş fi dorit un om frumos,
subţire şi pătrat la falcă,
peste stafii victorios
sau cel mai înţelept din arcă.
De coadă aş fi tras în sus
cometa adormind în patu-mi,
bătut în cuie m-aş fi pus
pe cruci de-a lungu-mi şi de-a latu-mi.

Dar mi-a fost dat pe lângă os
să am şi nervi şi chef de viaţă,
şi eu am vrut să fiu frumos
aşa cum legea ne învaţă.

Dar, o, am fost aşa cum sunt,
cum este osul repetat,
din cărămizi, un zid urcând,
haină de lucru şi purtat,pe care nu pot s-o sfâşiu,
mai neavând un braţ, o gură,
atâta timp cât am să fiu
cu însumi, însumi de-o măsură.

Întunecând întunericul, iată porţile luminii.

(Nichita Stanescu – Autoportret)

the-tree-of-lifeSi acum despre fericire si bogatie, cateva (cate ce? va) naive consideratiuni, dar numai si numai de 1 Aprilie si numai pe Arca lui Goe. Fericirea, fiind o stare interioara, pre/determinata, nu (ne) lasa prea mult loc de discutii. Fericit este cel care este… fericit. Este ceea ce este. La fel si cel nefericit. Fericirea si/sau nefericirea nu pot fi generate, negociate sau influentate din afara. Confortul poate fi oferit (cuiva) sau refuzat (cuiva). Disconfortul poate fi oferit (cuiva) sau refuzat (cuiva). Ambele pot fi acceptate sau refuzate de catre „persoana in chestie”. Fericirea insa si/sau nefericirea nu pot fi nici oferite nici refuzate. Daca ai avut stramosi (ne)fericiti este posibil sa ai tu insuti acces la (ne)fericire. Spontan. Ocazional. Din cand in cand. Daca nu, nu. Niciodata. Dramele (Parisului?), cate au iesit pana acuma, i-au avut intotdeauna ca protagonisti pe aceia care au avut si ascendenti fericiti dar si ascendenti nefericiti, de la care au mostenit ambele tipuri de gene, ceea ce a indus complicatii majore in destinele acestor ne/fericiti protagonisti, nascuti majoritar pe data de 1 Aprilie (sau in noaptea de 31 Martie spre 1 Aprilie). Cei cu abilitati artistice (precum Nichita) au stiut sa profite de situatie si sa pacaleasca destinul, maximizandu-si fericirile si minimzandu-si nefericirile, prin transfigurare artistica… Unii au ajuns, astfel, chiar sa fie bogati. Si fiindca veni vorba (vorba vine!) despre bogatie cred ca ca ar fi momentul sa definim aceasta notiune: bogatia. Ce este bogatia? Cand poate considera un om ca este bogat? Sub aspect calitativ, desigur ca bogatia rezida (fara doar si poate) in posesia unor averi (substantiale), a unor comori (inestimabile), dinte cele mai diverse, materiale, spirituale, sufletesti… etc., care rezoneaza armonic fix cu necesitatile celui aflat in posesia acelor averi (iar nu a altora). Banal de simplu. Din punct de vedere cantitativ lucrurile sunt si mai simple: Un om bogat este bogat dacå poate tråi fårå så munceascå. Un om este bogat daca are (deja) sau obtine (continuu) ceea ce-i trebuie ca sa traiascå fårå så munceascå, in accord cu necesarul såu si cu propria definitie a tråirii. Restul suntem saraci, foarte saraci (nu numai cu duhul).

copaculUmblatorCopiii si pensionarii (de ex.) sunt oameni bogati. Ei (si aproape numai ei) nu trebuie sa munceasca, avand sansa de a se indeletnici exclusiv cu lucruri pe care le fac, de placere, cu placere, jucandu-se. Un caz particular (banal) de oameni bogati sunt aceia carora nu le trebuie nimic, întrucat acestia, pentru a obtine ceea ce le trebuie, nu au nevoie sa munceasca. Munca inseamna saracie. De aceea Nichita Stanescu este si fi-va vesnic un om bogat, un nabab, care, pensionandu-se foarte devreme, a reusit totodata sa-si acopere pentru totdeauna feluritele nevoi (cand mai mari, cand mai mici) fara sa (mai) (trebuiascå så) munceasca. De altfel nici nu este sigur ca a muncit vreodata in viata lui, si slava Domnului, iata ca a implinit (abia ieri)  82 de primaveri, si are (încå) tot ce-i trebuie. Tot de aceea, altii (…), puzderie de pseudo/poe-zei sunt, si vor fi de-a pururi, såraci si ne mântuiti (niste såråntoci). Caci ce poate fi mai rusinos si mai umilitor decât sa fii un neica nimeni, fortat sa muncesti ca sa traiesti? Poate numai sa fii in puscarie, in spital sau in cimitir så fie lucruri inca si mai rusinoase decat a fi sclav liber, care accepta benevol, munca fortata (ca pedeapsa a infractiunii de a exista). Ca si Nichita Stanescu, Gigi Becali este un om ferice si bogat. Exemple sunt multe si ar fi interesant de com/pus o lista cu oamenii care au strans destul, devreme, pentru a se pensiona rapid si total, spre a se deda risipei, pe sine siesi redându-se. Plesu este de asemenea un exemplu potrivit. Si multe altele. Lista ramane deschisa. Ca si lista cu contr-exemple.

Fericire

* * *

Acestea fiind zise, va dorim tuturor (vorba d-soarei Goya) fericire si bogatie pe masura asteptarilor. Nesfârșitul drum al nopții către ziuă continuååå… înså foarte putin.

Cu drag, al d-voastra, dl.Goe – ♪♪♪
1 Aprilie 2015

 

P.S. Intrucat astazi, 1 Aprilie, este si ziua de nastere a institutiei Hanul Muschetarilor, profitam de ocazie pentru a formula cuvenitele urari cu ocazia aniversarii a doi anisori de existenta libera si infloritoare, urari pe care le adresam in egala masura hanului, muschetarilor si musteriilor. La multi ani, cu sanatate, verva si inspiratie virtuala. Chiar daca urarile noastre nu vor ajunge in mod explicit la destinatie in timp util, avem convingerea ca totusi, in varianta implicitå, gandurile aferente acestor urari isi vor atinge tintele intocmai si la timp.🙂

 UPDATE: Iti urez Paste fericit in familie si te felicit anticipat cu ocazia Invierii. 

Posted in Arcaluigoeologie | 137 Comments »

Un veac de s…crima si pedeapsa

Posted by arcaluigoe pe Martie 21, 2015

 

Astazi, de Echinocțiu, țiu, ca de obicei, un moment de reculegre aniversarå fata cu rotundul timpului trecut peste Arca lui Goe. Astazi, cand ziua este iarasi in deplin (dar fugar) balans cu noaptea, se intampla ca ambarcatiunea… ce (nu) ne men-ține… in (vreo) actualitate, sa implineasca venerabila varsta de un veac, atât – un singur veac – de s…crima si pedeapsa fara leac, un secol de plutire in deriva, pe creasta unui val de nisip, pe o duna, intr-un pustiu ne batut de niciun vant. La multi ani tuturor umbrelor care au dat (si dau) consistenta miscatoare acestei nemiscari numita Arca lui Goe. Vreun ins ne pus la punct cu teoria relativitatii ultra-generalizate, aflat, in trecere intamplatoare sau doar imaginarå, prin zona acestui articol aniversar, poate ramane mirat de-ntâmplare, ne iesindu-i la socotela, la prima impresie, toti anii necesari pentru consfiintirea unui veac intreg. Amintim acelora ca pe o astfel de Arca, amplasatå integral in mijlocul Teatrului Absolutului Fix, in chiar centrul de greutate al acestui Teatru Absurd, pe o duna de nisip din Ararat, un an terestru este echivalentul a douazeci de ani virtuali, ceea ce con-duce (dupa calcule aritmetice simpliste) la exact veacul virtual anuntat. Vivat. Acum… întrucat vorba „tåcere”, singurå nu poate produce „destul” zgomot (pentru nimic… in lume), atunci cand este rostitå în soaptå (iar a urla cu voce inalta o asemenea vorba ar fi o impietate impardonabila), as profita de ocaziune pentru a consemna colateral niste fapte coincidente accidental (iata) implinirii veacului de s…crima si pedeapsa, fapte carora le suntem, cu totii (unu, doi, trei… infinit) martori (mai mult sau mai putin) involuntari, (mai mult sau mai putin) inconstienti.

a) Cultura… o problema fascinanta care ne preocupa pe toti cei înzestrati cu valente intelectuale (si suntem, vai, atat de multi)….  Bunåoarå o culturå de microbi, crestuti în laborator, intr-un mediu biotic propice, exclusiv pentru a fi studiati si analizati, pentru a putea fi combatuti eficient (chiar si in cazul in care eventual s-ar dori folosirea lor in producerea unei arme biologice). N-as vrea sa deviez prea tare de la notiunea de baza a discutiei de la punctul (a) (aka cultura), amintind, de exemplu, analogii prea globale in care integralitatea formelor de viata bilogica din univers (viata insasi) ar putea fi cu usurinta identificata cu o forma parazitara de existenta a materiei, o boala periculoasa, profund daunatoare bunului mers al Universului, in genere, sanatatii si progresului acestuia (Pamantul un laborator) … dar as veni sa zic: Microbii din cultura de laborator, crescuta (din aproape nimic) intr-un mediu biotic propice,  pe durata a milioane de milisecunde (cateva zile din viata laborantilor) ar avea impresia (impresii la nivelul lor de microbi desigur) ca-si datoreaza siesi uluitorul progres, dezvoltarea, inmultirea (pana la miliarde de indivizi, in generatii succesive), cå li se cuvine si ca starea in care se afla este (ceva) inevitabil si ireprosabil. Asa si cu Uniunea Scriitorilor din Romania, o organizatie mai comunistoida chiar si decat FRF (caci parca pana si coruptele FRF & LFP s-au mai scuturat de jegul comunismului triumfator la orase si sate). Organizatia asta de „scriitori”, pe care ar vrea s-o re-formeze cei din esalonul doi (si-un sfert), ale Iaru si Antonesei, a ramas, pe coada, cea mai comunistoida din toate cele care se trag din epocile lui Ceasca si Dej (fara teama de burgheji). Daca pana si PCR-ul si-a schimbat de cateva ori pårul si numele (nu si naravurile si gandurile), USR-ul a ramas acelasi USR. Fi-va vesnic. Doar Eugen Barbu si Dorin Tudoran mai lipsesc de la intruniri. Era firesc ca o asemenea asociatie (comunistoida) sa ceara pomana, taxa de timbru (precum cele care se pun pe orice viciu). Nimic surprinzator. Nimic spectaculos. Ceea ce ramane surprinzator (intristator de surprinzator) este felul in care niste oameni inteligenti, valorosi, dotati cu „uzul ratiunii”, care s-au dovedit capabili sa produca discursuri rationale argumentate ireprosabil in alte situatii critice, reusesc de aceasta data sa cedeze lamentabil logicii sentimentelor in incercarea de a trage spusza pe aceasta turta de cacat a taxei de timbru literar curat cultural. Ma refer la domnii Niky Manolescu si Alex Ştefănescu. Domnul Alex Ştefănescu (in genere un boem bonom), dotat engros cu umor, reuseste de acesata data sa fie de-a dreptul comic in articolul sau „În legătură cu timbrul literar„. I-auzi compunere (nivelul clasei a-VI-a; a se citi cu intonatie):

În satul românesc de altădată, care funcţiona armonios după reglări succesive ale relaţiilor dintre oameni de-a lungul a sute de ani (😉 ), exista un simţ al ocrotirii artiştilor. Îmi aduc aminte că în Boroaia, un sat dintre Fălticeni şi Târgu Neamţ în care îmi petreceam vacanţele la bunica din partea mamei, am fost martor, în îndepărtata mea copilărie, la o reacţie care m-a impresionat.

În acel sat, ca şi în altele din nordul Moldovei, exista obiceiul ca atunci când cineva avea de făcut o muncă grea să vină toţi vecinii să-l ajute. Aşa s-a întâmplat şi într-o vară când bunica trebuia să prăşească porumbul (n.b. Aoleu ce intamplare! Era una dintre acele veri ciudate in care porumbii trebuiau prasiti). S-au prezentat cu sape în mâini mai mulţi ţărani (!!!, mai multi dar nu toti), iar printre ei şi unul care, în mod obişnuit, cânta la vioară la horă, la nunţi sau la alte petreceri.

Un ţăran bătrân, susţinut şi de alţii, i-a spus vioristului:

− Pe tine nu te lăsăm la prăşit! Îţi strici mâinile cu care cânţi aşa de frumos!

Compar această reacţie cu grosolănia celor care protestează împotriva timbrului literar. Ţăranii din satul românesc de altădată plăteau în mod spontan „timbru literar“, cu o graţie morală care s-a pierdut complet azi.

Marturisesc ca am râs cu lacrimi in fata acestei performante literare notabile a venerabilului critic literar. Oare vorbeste serios? Ramai consternat, siderat si ce se mai cuvine in aceeasi gama, fata cu acest gen de pledoarie (in favoarea timbrului literar) care ar trebui sa-i convinga pe cei nehotariati sa accepte inca o taxa stupida, ridicola, abuziva si daunatoare. Imi pare sincer rau ca excelenta sa, dl. Alex Ştefănescu (caruia ii port o sincera si inofensiva admiratie, nestirbita de aceasta prestatie hilara), n-a continuat compunerea pentru a putea afla deznodamantul intamplarii cu tâlc (tâlcul cerut). Oare l-au lasat pana la urma taranii pe scripcar sa dea cu sapa sau nu?  Nu l-au lasat?  L-au trimis acasa? Facand-l astfel sa rateze pranzul si tuica gratuite oferite de catre proprietarul pamantului? Sau l-au lasat sa stea la umbra si l-au invitat doar la masa? Sau l-au trimis acasa dupa vioara punadu-l sa le cante in schimbul scutirii de prasit? Dar ce se intampla cand trebuiau sa fie prasiti porumbii scripcarului? Il scuteau si atunci de prasit? Sau nici n-avea sarmanul porumbii lui? Cum venea treaba asta cu munca la colectiv de dinainte de colectiv (CAP)? Se duceau toti la toti? Deci erau favorizati bogatii (aia care aveau pamant mai mult)? Sau cum? Dar scripcarul canta la nunti pe gratis? In sfarsit treaba asta cu timbrul literar e o mare porcarie comunistoida. Salutam cu respect si admiratie reactiile d-lor Gabriel Liiceanu si Mircea Cartarescu.

(b) Dupa cum incepusem sa spun fara sa mai fi incheiat de spus…  – „Imi era cat se poate de clar ca primul nivel de eroare al justitiei umane este rezultatul incadrarii inadecvate, grosiere, pe baza unui nomenclator, extrem de limitat, de discontinuu, al faptelor penale, clasificate calitativ, de ex. omucidere cu premeditare, intr-o lume asimilabila, vai, cu un continuum sentimental si filosofic. Cred ca-mi lipseste Biblia din Biblioteca. Ceea ce probabil ii prisoseste câinelui Bingo cu parul rosu. In marsupiu.” – Justitia umana, datoare sa pedepsesca post-factum faptele rele comise de catre insii umani in contra unmanitatii (sau a unor parti din umanitate, la limita in contra altor insi umani sau chiar in contra unor animalelor), este imperfecta. Si este imperfecta nu doar pentru nu reuseste sa impuna formal dezideratul ca nimeni nu-i mai presus de lege ci mai ales prin aceea ca in nomenclatorul faptelor rele pedepsibile in justitie, definirea acestor fapte nu este facuta suficient de fin, de continuu, in acord armonic deplin cu natura (infinita) a faptelor considerate ca fiind rele.  Dar asta inca nu-i nimic fata de o alta scapare inca si mai grava pe linia care uneste crima cu pedeapsa. Asadar… Conform legii oamenii se impart in doua categorii: oamenii normali si infractorii (raufacatorii). Un om normal (neutru din punct de vedere penal, juridic, legal)  poate deveni raufacator daca se dovedeste ca a comis o fapta rea: o crima, un abuz (in serviciu), o talharie, un furt, un viol, o vatamare, un santaj, o evaziune, o mita, o omucidere din imprudenta etc. Legea (Justitia) incearca sa descurajeze asemenea fapte pedepsindu-i pe infractori, infricosandu-i astfel, pe ei si pe altii, in fata perspectivei de a mai comite acele fapte. Ca o paranteza ar fi de spus ca ceea ce se intampla in Romania contemporana denota un absurd desavarsit, neverosimil… Cu  cat justitia devine mai efectiva, reusind sa aplice pedeapsele cuvenite mai multor infractori, cu atat pare-se ca celor din aceasta tagma le scade frica de pedeapsa, crescandu-le predispozitia de a comite in continuare respectivele fapte. Probabil ca pedepsele sunt prea mici in raport cu starea natiunii… Incheiat paranteza… Asadar legea, anticipand predisposizia indivizilor pentru comiterea faptelor rele, a prevazut pedepsele aferente. In schimb nu exista reglementari echivalente, pentru a rasplati (eventualele) fapte bune ale unui muritor. Nimic care sa incurajeze acele fapte bune, sa le sporeasca. Ai luat viata unui om (bun, rau, tanar, batarn, sanatos, bolnav, valoros, de nimic, nu conteaza) bun, mergi la puscarie pentru 15 ani (…). Ai salvat viata unui om (…)… Nu exista o lege care sa te indreptateasca sa primesti o recompensa de la societate (materiala sau spirituala) care sa acopere vreuna din necesitatile tale. Din punct de vedere legal cei care nu sunt (deja) infractori sunt toti o apa si-un pamant. Cei neutri, normali, care fac ceea ce trebuie in acord cu normele si nimic in plus, sunt din acest punct de vedere perfect echivalabili cu cei care-si risca viata, sanatatea, averea, linistea (sufleteasca), armonia familiala, armonia interiora, pentru a comite, de buna voie si nesiliti de nimeni, fapte bune, extra-ordinare, dincolo de ceea ce face tot omul, normal, neutru, la locul lui. Faptele bune nu sunt normate. Asa si trebuie. Sau asa ne trebuie. Caci daca ar fi, primii care ar profita ar fi oamenii rai, care s-ar preface cel mai bine ca fac fapte bune (dovedite cu martori bine alesi). Asa se face ca toate animalele sunt egale. De exemplu animalul Traian Basescu, egal cu animalul Gabriela Vrânceanu-Firea. Si cu alte animale. Probabil ca din cand in cand ar trebui sa recitim romanul lui Dostoevsky si sa-l (re)luam in discutia colectivului pe cetateanul Rodion Romanovich Raskolnikov.  (Nici macar I.L.Caragial nu i-ar fi putut gasi un nume mai potrivit).

Pana la proxima ocazie, le urez inca o data un sincer La Multi Ani, tuturor celor care, de cinci ani incoace, au dat substanta veacului virtual implinit astazi de Arca lui Goe. Cu drag al dv. dl.Goe.

UPDATE: Aflam ca de Echinox, pe 21 Martie, de ziua Arcei lui Goe, se serbeaza, in mod independent, la scara mai mare, si alte lucruri importante: Ziua Internationala a Poeziei, Ziua Mondială a Păcii Interioare (wow)… si multe altele:

Chef de chef sa avem ca de celebrat s-ar gasi. La anul si la multi ani!🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 129 Comments »

Ce? Daca vine primavara…

Posted by arcaluigoe pe Martie 13, 2015

Pe baza perceptiei „personale” (aflată mereu in acord armonic fluctuant cu realitatea), orice entitate care a ajuns (…) sa ţină blog poate constata oricand că

ARE

TOTUL

de… în CONTEXT (in) ADECVAT

MULTE

de… în CONTEXT (in) ADECVAT
POTRIVIT(e) de…

(ne) SPUS

în CONTEXT (in) ADECVAT

PUTINE

de… în CONTEXT (in) ADECVAT

NIMIC

de… în CONTEXT (in) ADECVAT

…unde lucrurile scrise in (paranteze) pot varia lejer in intensitate, infinitezimal, intre 0 si 1. Prin urmare, chiar daca intre perceptie si realitate pot exista mici si (oricum neglijabile) discrepante (…),  re/activitatea oricarui blogger rezulta strict pe baza unei traiectorii (oarecare) intre „ARE” si „ADECVAT”, cuprinsa integral in matricea de mai sus, usor identificabila de catre (eventualii) observatori atenti ai blogului, care pot astfel sa sesizeze unde anume se afla, intre 0 si 1, intre lehamite si entuziasm, nu bloggerul (un personaj) ci insusi meta-bloggerul (un meta-personaj). Nu si de ce.🙂

Atat (n-)am avut de (ne)spus despre asta intr-un context total (in)adecvat.

Posted in Arcaluigoeologie | 46 Comments »

40 cu 44

Posted by arcaluigoe pe Martie 9, 2015

glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux
glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux
glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux
glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux glass_bordeaux wine glass

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 8 Comments »

Coropcarii absurdului, iarasi…

Posted by arcaluigoe pe Martie 1, 2015

„Suntem in Februarie 1946 (timp generos pentru idealuri, dar inca aspru pentru musuroaiele umane). E declinul iernii. In multe case suflarea abureste in asa masura, cu atita vizibilitate, incit ai spune ca oamenii acestui timp fumeaza aer. Hrana (cea stricta) devine din ce in ce mai paradoxala: in loc s-o mincam (noi pe ea ), ne maninca (ea pe noi).

Impozitele ne troienesc „cu drag”, cum spune Eminescu: despre aduceri-aminte.

De atita belsug (de probleme) fruntea omului e incordata. Trecatorul intilnit pe strazi (cu exceptia Caii Victoria care e vitrina pasilor pierduri), alearga dupa nevoi impins de griji, pirpiriu imbracat, fara galosi, prin gripele sfirsitului de iarna, acum cind aspirina (autentica) a devenit numele unui dor (farmaceutic).
Si totusi, odata cu apropierea lunii martie, iata ca pe toate strazile, oricit de marginase, rasar din loc in loc, cu miniaturi de hamuri matasos alb-rosii, ca pentru a caleasca trasa de carabusi, pieptarele de lemn sau de carton cu martisoare naiv zodiace, glumet zoologice, dind ochiului inviorat ca un acord de abtibilduri.
dar pe cine asteapta acesti coropcari ai absurdului? Cine oare sa mai cumpere astfel de fleacuri si nimicuri (scumpe) cind viata e atit de grea?

Uitati-va oameni!
Uitati-va Ingeri!

E un student care poarta inca iarna pe miinile fara manusi. Paltonul e un fel de ceata de palton, gata sa se destrame; pantofii abia isi mai aduc aminte ca au fost. Iata-l: vine. Linga un debit de tutun incetineste pasul. Adulmeca.Ofteaza. Trece mai departe. Face popas linga un cos cu covrigi. Prizeaza mirosul si ridica din umeri. Si iar porneste. Dar la taraba cu martisoare se opreste de-a binelea. Se uita, alege, intreaba, isi scotoceste buzunarele si cumpara. pentru aceea care… Aleluia! Aleluia! Aleluia!

Cel care vine acum e un fochist cu haina de negreata lucie si miinile ca lampile care fileaza. Vine greu, carbuniu, de la nesomn de locomotiva spre birlogul odihnei. Va trece oare? Ci iata-l ca vede intimpinarea cu martisoare. Se opreste, alege, si nu ia cu mina (neagra)delicata minune a vazului; cere sa i-o inveleasca in hirtie si sa i-o puie ca pe o nafura in buzunarul de la piept: din dreptul inimii. Pleaca zimbind, cu aur in carbune, caci duce acasa un martisor. Si portile raiului s-ar deschide singure in calea lui.

Apoi vin si altii…

Fluviul vietii se opreste o clipa, instelindu-si unda cenusie.

Cumparati martisoare toti cei care aveti femei si copii: adica absurd. Si cine n-are? Caci altminteri ati fi sinistri, o! fratii mei dragi.”

Coropcarii absurdului – Ionel Teodoreanu in volumul Masa Umbrelor.


Posted in Arcaluigoeologie | 22 Comments »

O Viziune Asupra Lumii

Posted by arcaluigoe pe Februarie 16, 2015

Model Static
Schită iluminată interior
1 0

VAL_09ad

? … 2, 4, 8, 10, 5, 11, 4, 10, 5, 7, 11, 8 … ?

____ Pro/porţii: ________________________________________________________
1. Dumnezeu –
          o,666… Uninversul –
                               0,333… Omul
________________________ = o,ooo…

0. Dracul

____ Pro/poziţii: ________________________________________________________
1. Din ecuaţia de mai sus s-ar putea deduce ca uniunea Omului cu Universul nu-l reconstituie integral pe Dumnezeu. Exista un plus de dumnezeire in Dumnezeu, la a infinita zecimala, dupa cum rezulta din ecuatia acestul balans energetic fundamental. Prin urmare (daca-i asa; daca si numai daca) resulta ca extragand Omul si Universul din Dumnezeu nu se poate obtine Dracul (Gol): Dumnezeu (1) – Universul (0,666…) – Omul (0,333…)  Dracul (0). Termenul din stanga este eGal cu 0,000… … … … 1, Unul acela aflandu-se la Infinit. Tot ceea ce exista, daca exista, exista din cauza (sau din vina) acelui 1 (Unu), care induce o abatere infinitezimala in ecuatia de conservare universala, stricand balansul energetic al Nimicului cu Totul.

0. Existenta este vibratie reziduala la limita dintre încercarea de a extinde Nimicul in Tot (energia întunecatå, anti-gravitatia) si încercarea de a concentra Totul in Nimic (materia întunecatå, gravitatia). Ne ducem mirabila si mizerabila existenta, plina de aspiratii sublime si ridicole, in interiorul deseurilor derizorii provenite din aceasta lupta dusă pentru impunerea metodei de rebalansare a in/ecuatiei Totul (1) ≠ Nimic (0). In mod normal (!) Totul = Nimic si viceversa. Existenta (asa cum o putem percepe noi cei goi, fii reziduurilor /ţărână) va continua „câtå vreme” va per/sista indecizia fata de metoda castigatoare intru rebalansarea ecuatiei 1 = 0. Poate fi pânå la 1/0 = ∞ !

Totul,
Bucuria
de
a fi
(…)
nebunie
si trista
si goală
caci ochiul te minte
(frumos)
urechea te inseală
(onest)
.
Decât un vis searbăd 
Mai bine Nimic. (God, Goe, Golul).

Posted in Arcaluigoeologie | 65 Comments »

Eu, Supremul

Posted by arcaluigoe pe Februarie 13, 2015

Am o problemă…

Dar înainte de a vorbi despre problema mea aș reaminti (prea-cinstitului… cui altcuiva?) că pentru a-și valorifica dreptul deplin (All You Can Eat & Drink) la liberă exprimare (pe Arca lui Goe, dar și pe alte arce analoage), nimeni nu are (n-ar trebui sa aiba) nevoie de TUpEU ci (doar) de un EU (vorbăreț și vorbitor… ca pe apă), de timp liber (căci cum și când altminteri să…?), de bună dispoziție și de predispoziție (nu de dis-poziții), in contextul, presupus subînțeles, în care „locul vorbirii” (arca, acesta sau oricare alta analoaga) oferă pre-textele și prilejurile potrivite pentru un adaos (exces) de vorbe, în acord cu firea și istoricul Eu-lui. Acelui EU. * Condiția unică fiind aceea ca EU-ul (vorbăreț și vorbitor… ca pe apă) sa fie moral/mente pregatit, în orice moment, să se confrunte cu contrazicerea (dusă eventual în extreme/is, până la des-ființarea sa virtuală, (pr)in cuvinte… și cu aducerea în situația de a fi necesar să se re/constituie singur, pe cheltuiala sa, fără suparare), nimic altceva n-ar mai lipsi pentru consumarea, cu deplină satisfacție, a acestui gen de drog. Nimic altceva. * 

Si acum să revin la problema mea. Se dă, astazi vineri 13, un șir infinit de numere, monoton, crescator și nemarginit, dintre care sunt redate mai jos primele 8:

SirDeNumere

Se cere să se stabilească regula după care se succed aceste numere. E simplu? E complicat? Nu știu. Rămâne de văzut. Nu voi mai scrie articole pe Arca lui Goe câtă vreme problema va rămâne nedezlegată. Voi verifica săptămânal comentariile pentru a vedea dacă nu cumva a apărut soluția acestei probleme. In cazul în care nu va fi apărut soluția corectă voi adăuga în fiecare săptămână câte un număr nou, care se potrivește consecutiv in listă…

ps. Vineri, 13 Februarie, Arca lui Goe serbeaza Ziua Nationala a Culturii Romane. La multi ani Ion Luca Caragiale (Kafcaragiale)! 163 de ani de la nastere. – Februarie 13, 1852 Haimanale, Wallachia.

Update: 0, 2, 6, 14, 21, 26, 36, 38, 42…

Numărul săptămânii:

42

0, 2, 6, 14, 21, 26, 36, 38, 42, 50, 57, 62, 72, 74, 78, 86, 93, 98, 108, 110, 114, 122, 129, 134, 144, 146, 150, 158, 165, 170…

Problema a fost rezolvata de catre aritmeticianul D’Artagnan care a observant o anumita regularitate cu care se repeata diferenta dintre fiecare doua numere consecutive din sir:

2 – 0 = 2
6 – 2 = 4
14 – 6 = 8
21-14 = 7
26-21 = 5
36-26 =10

si apoi iarasi:

38-36=2
42-38=4
50-42=8
57-50=7
62-57=5
72-62=10

asta insemnand ca dupa 72 trebuie sa vina 72+ 2 = 74, apoi 74+4 = 78, apoi 78+8 = 86, apoi 86+7=93, apoi 93+5=98, apoi 98+10= 108…

si tot asa… la INFINIT… Ceea ce se si intampla. ASADAR: Intrucat pe baza teoriei elaborate de catre aritmeticianul D’Artagnan se poate prezice cu precizie succesiunea elementelor din sir, se poate considera ca problema a fost (ca si) rezolvata… Totusi… ca-n orice teorie stiintifica de success care reuseste sa explice „realitatea”, si aici, apar, „in final”, intrebari noi, nedezlegate. De exemplu, un observator chitzibusar si carcotas ar putea sa se intrebe care este semnificatia sirului 2, 4, 8, 7, 5, 10 folosit ca patern in generarea sirului infinit? Oare sa fi „ales” Creatorul problemei aceasta secventa la intamplare? Sau are oare o semnificatie anume, mai adanca, mai profunda, care ascunde in ea insasi misterul reguluii originale utilizata pentru generarea sirului? Aceasta-i intrebarea. Iar raspunsul…

P.S. Culmea este ca tot asa se intampla si in stiinta unde se ajunge mai mereu la fundåturi, in incercarea de a gasi explicatia ultima a ceea ce observam,  confruntandu-ne cu problema formulata de Einstein: Nu stim ce-i in mintea Creatorului. Apoi, cu prea multa usurinta (dar si fara alternativa), punem potrivelile pe care le observam „in realitate” pe seama logicii acestuia, care (ne) apare apoi din ce in ce mai complicata… insurmontabil de complicata… In cazul de fata intrebarea: „care este semnificatia secventei 2, 4, 8, 7, 5, 10 ?” pare una valida, fireasca… când, de fapt, in „realitate”, este una foarte parsiva… care l-ar putea impinge pe un aritmetician pasionat intr-o directive (de studiu) gresita, facandu-l sa trateze problema in mod independent, completamente disjunsa de problema initiala.

 

Posted in Arcaluigoeologie | 22 Comments »

Add-notițe

Posted by arcaluigoe pe Februarie 9, 2015

Politica, geo-politica, lumea literara, societate, psihologie… O bogație! a, b, c, d, e… Numai pe Arca lui Goe🙂

add- notițe pentru mai târziu:

(a) Întrebând-se odată retoric, cu voce tare, daca Dumnezeu o consuma sau nu droguri, un actor tragic de comedie, sinucis in cele din urma la datorie, răspundea hâtru: “Eu as paria ca da. Uitați-va la ornitorinc…”Cam același lucru s-ar putea spune si despre celebra Elena Gabriela Udrea – un exemplar absolut admirabil dintr-o specie indiscutabil detestabila, total detestabila – dovada ca, daca vrea Dumnezeu, atunci da, se poate face din căcat bici care sa si plesnească. In vânt. Unii cred ca ar fi un bici bun si la plugușor (Ba se scu-lă mai an bădica Traian), ia mai mânați mai si sunați din zurgălăi. Unora mărirea si decăderea admirabilei creaturi din detestabila specie li se pare argumentul (dovada) ca deceniul Băsescu ar fi însemnat nu descătușarea justiției ci dimpotrivă, controlul și aservirea totala a acesteia. Acelorași li s-ar părea o dovadă încă si mai temeinica, zdrobitoare, în acest sens, o eventuală atingere între insul Băsescu și justiție. Albul e negru si negrul e alb, într-o lume gri(zoanată) ca asta a noastră. Ceea ce, pentru orice observator atent, care nu se lasă furat de (pre)judecați emoționale, ar trebui să fie de natura evidentei , este faptul că deceniul Băsescu, chiar dacă nu a reușit să consfințească deplin faptul că nimeni nu este mai presus de lege, a reușit totuși sa consfințească faptul că nimeni nu e imun in fața legii, iar asta înseamnă nu doar reforma in justiție, ci curat revoluție in raport cu starea anterioara a justiției. Rămâne de văzut cum se va descurca justiția in fata acestei Elena Gabriela Udr-rea, care este într-adevăr rea. N-ar tată, n-ar mamă, n-are soț, n-are copii, n-are ce pierde, așa ca se va lupta ca o tigresă ca să-și apere micuții ei pui de leu și să moara de gât cu cine s-o găsi. Iar dacă insul Traian Gabriel Băsescu, actuala entitate in care a decăzut exponentul de până mai ieri al inamicului public numărul unu (fenomenul „Băsescu”), inamic al uneia dintre multele Românii de pe meleagurile noastre, va ajunge să aibă „conflicte” personale cu „justiția”, pentru fapte colaterale (… categoric colaterale in raport cu semnificația principala a „obsedantului deceniu 2004-2014) de care s-o fi făcând vinovat (civil sau penal), asta n-ar fi decât o proba in plus a instaurării unui fapt important: Nimeni nu (mai) e imun in fata legii. Nu-i încă același lucru cu „Nimeni ne este mai presus de lege”, dar e un pas mare (enorm) in direcția cea bună.

(b)Vladimir Putin: Rusia NU vrea să fie în RĂZBOI cu nimeni. Este dispusă să coopereze, dar nu va accepta o ordine mondială. – Parol ca nu accepta o ordine mondiala. Ii convine de minune o dezordine planetara.

Timpul vieţii ni-i scurt
Hai sa-l facem curat
Trăiesc unii din furt
Alţii doar din ce au dat
Sunt săraci şi bogaţi
Laşii scuipă pe bravi.

Lumea-i plina de răni
Şi de doctori docenţi
Şi de măşti şi de vămi
Şi de mari inocenţi.

Între cei care trag
Şi acei ce sunt traşi,
Nu e loc de vreun steag,
E o groapa de paşi.
Între ei sunt sudaţi,
Cu un strâmb ideal
Cum sunt bine legaţi
Condamnatul de laţ
Şi biciuşca de cal.

Unii iau, alţii fac,
Unii dorm, alţii sunt
Între înger si drac,
Trage omul sărac
Înhămat la pământ..

Pe pământ avem de toate
Şi mai bune şi mai rele
bune – rele
Şi-nchisori şi libertate
Şi a putea şi nu se poate
Şi ruina şi cetate,
Genii mari şi frunţi tembele,
Vânt ce sta şi vânt ce bate,
Şi martiri dar şi lichele,
Nedreptate şi dreptate
Si a putea şi nu se poate
Şi noroi şï stele..

Pamantul deocamdata (!?)
(autor anonim/necunoscut)

(c) O poveste tristă, dar adevărată

6 februarie 2015 – Să vă spun o poveste din lumea literară. Una, cât se poate de adevărată. Şi totodată, foarte tristă. La capătul căreia, voi adăuga un scurt comentariu. A fost odată un juriu literar compus din şapte critici reputaţi, care a acordat un premiu unui poet foarte bun, fie şi judecând numai după numărul de articole care i-au apreciat acestuia valoarea. Premiul vine după altele multe acordate în decursul a două decenii, de către acelaşi juriu în componenţe uşor diferite de la an la an, premii a căror îndreptăţire n-a fost niciodată contestată. După cum n-au fost contestate nici nominalizările, nici regulamentul. Şi nici personalităţile, două la număr, care au asigurat în decursul timpului preşedinţia juriului. De altfel, nu existau motive. Fără a fi infailibile, premiile de care vorbim cuprind o largă plajă de poeţi din trei generaţii, unii dispăruţi astăzi. Cei mai mulţi s-au bucurat de antologii reprezentative. Totul bine şi frumos, până de curând, când, din pricini nu de la început evidente, câţiva poeţi, majoritatea din generaţia tânără, au semnat un protest. Să citeşti şi să nu crezi! E limpede că semnatarii au confundat o judecată literară cu un proiect de construire a unei autostrăzi, cum a remarcat un comentator doar pe jumătate amuzat, cu o licitaţie sau cu o numire într-o funcţie publică. Ei au introdus în viaţa literară un criteriu politico-administrativ. Ceea ce a urmat a fost şi mai ciudat. S-a cerut socoteală juriului, atât de felul în care a votat, cât şi pentru cum a cheltuit banii publici. Lucru nemaivăzut! Mai mult: pentru că preşedintele juriului era şi preşedintele uniunii de breaslă, s-a crezut de cuviinţă să i se ceară demisia din ambele „funcţii”. Faptul că premiatul, căruia i s-a contestat violent talentul de către colegi în ale scrisului care nici măcar nu-l citiseră, era vicepreşedintele aceleiaşi uniuni de breaslă, s-a vorbit de conflict de interese. Ba, chiar, un june imberb a ameninţat că va lua la refec respectiva uniune, în care lucrurile n-ar merge bine şi care s-ar cere, nici mai mult, nici mai puţin, re-struc-tu-ra-tă. Că uniunea nu avea nici o legătură cu premiul, ce mai conta? Sau că preşedintele juriului nu devenise şi al uniunii decât ani buni după ce fusese ales să prezideze juriul şi continuase să-şi facă treaba de critic literar, nicidecum de breslaş-şef? Prostia se rostogoleşte precum bulgărele de zăpadă care speră să devină avalanşă. Pe cât de incredibilă, povestea e pe atât de adevărată. Ea s-ar rezuma aşa: un juriu cu autoritate profesională indiscutabilă acordă un premiu unui poet indiscutabil valoros; treizeci şi ceva de scriitori lipsiţi de autoritate profesională semnează o petiţie de protest, considerând premiul nejustificat, fără altă probă decât muşchii lor; şi finalmente lasă să se înţeleagă ceea ce îi mâna în luptă, şi anume dorinţa fierbinte, nerăbdătoare, de a-şi acorda ei înşişi premii.

Nu mai nevoie să spun despre ce e vorba în realitate. Citiţi articolul extrem de judicios publicat în „Adevărul” din 29 ianuarie de Mircea Vasilescu şi vă veţi lămuri, dacă mai e nevoie. Polemica în jurul premiului „Mihai Eminescu” de la Botoşani, devenit tradiţional, este una din cele mai urîte manifestări din viaţa literară actuală. Nu poate fi găsit nici un motiv serios pentru pătimaşa contestare a unui poet, Gabriel Chifu, despre care nenumăraţi critici au scris, şi nu de azi, de ieri, pagini elogioase şi pe deplin meritate. Nu poate fi găsită nici o justificare pentru contestarea votului unui juriu competent. Cu atât mai puţin sunt de înţeles procesele de intenţie făcute membrilor şi preşedintelui juriului. Ca să nu mai vorbim de extinderea invectivelor şi a afirmaţiilor insidioase la Uniunea Scriitorilor din România, care nu are nici un rol în acordarea premiului. Câtă iraţionalitate intră în această mizerabilă campanie de presă se vede cu ochiul liber. Şi câtă patimă părtinitoare. Se acordă anual zeci de premii literare, destule contestabile, la care toată lumea închide ochii, spre a nu fi obligată să vadă netransparenţa votului şi lipsa de autoritate a juriului. Şi când un juriu posedă ambele calităţi (au fost făcute publice cele două tururi de scrutin, deşi nu era câtuşi de puţin obligatoriu, membrii juriului şi-au confirmat public votul, ceea ce nu era de asemenea obligatoriu şi nu s-a mai făcut niciodată!), e ţintuit la stâlpul infamiei de nişte juni abia trecuţi de faza promisiunilor sau care au rămas în această fază.

Ceea ce mă uimeşte nu e atât tupeul lor, cât încrâncenarea plină de ură contra generaţiilor care-i preced. Fiecare lucru la timpul lui. Când veţi scrie acele cărţi valoroase pe care le-am aşteptat de la unii dintre voi, sprijinindu-vă în fel şi chip, publicându-vă în reviste, acordându-vă rubrici permanente, premiindu-vă (vreţi să tipăresc lista semnatarilor ruşinosului protest care s-au bucurat, de la debut, de acest sprijin?), atunci vă veţi căpăta dreptul de a vă spune opinia. Atenţie: nu colectiv, ci individual. În literatură nu se practică referendumul.

Nicolae Manolescu

(d) Lumbersexualii şi declinul masculinităţii

7 februarie 2015 – Paul Bunyan, pregătit să administreze masculinităţii lovitura de graţie Un fapt de necontestat este acela că anii 2000 au însemnat un declin vizibil al masculinităţii. Pentru bărbaţii adevăraţi, acest articol este unul plin de testosteron – un manifest. Pentru restul, poate fi considerat un pamflet care trebuie tratat ca atare. Dacă sensibilitatea lor va fi lezată de ceea ce va urma, îi invit să plângă pe umărul lui Radu F. Constantinescu sau să se consoleze cu citatele siropoase ale lui Tony Poptămaş de pe Facebook. „Lumbersexualul” reprezintă o încercare lamentabilă de a recupera masculinitatea pierdută în ultimul deceniu, un fel de rebranding al bărbatului modern. Însă părul facial nu poate compensa lipsa altor atribute esenţiale ale masculinităţii- este doar un strigăt pentru ajutor cauzat de teama de respingere. Barba îi face pe bărbaţi mai seducători, după cum ne îndeamnă titlul unui articol. Pot deduce doar că scopurile iniţiale ale acesteia au fost date uitării: prin 2006, părul facial în exces nu era decât un protest la adresa imaginii corporatiste. Este menţionat în finalul articolului că „barba este o modalitate de a ascunde unele imperfecţiuni ale pielii, cum ar fi acneea, sau chiar de a modifica un oval nu foarte estetic al feţei”. Interesantă maniera de a deveni seducător prin ascunderea gunoiului sub preş. Ideea asta nu poate aparţine decât unei femei- barba îndeplineşte în acest caz aceeaşi funcţie ca fondul de ten. Spre amuzamentul femeilor, bărbatul din zilele noastre a devenit tot mai obsedat de imagine, chiar mai mult decât acestea.

Nu este deloc o coincidenţă că articolele care ne spun nouă cum să ne îmbrăcăm şi să ne purtăm sunt scrise în marea lor majoritate tot de către reprezentantele sexului slab sau frumos. Cineva pică de fraier în toată afacerea asta… Sociologul american Francis Fukuyama nu a greşit deloc când a prezis în cartea sa, un studiu cu rol prospectiv („Marea distrugere. Natura umană şi reconstrucţia ordinii sociale”) că reprezentativă pentru anii 2000 va fi tipologia bărbatului efeminat. Gluma a mers prea departe: în mediul online, tot mai mulţi reprezentanţi ai sexului tare fac jocul femeilor prin administrarea unor bloguri feministe şi prin distribuirea de citate siropoase pe reţelele de socializare. O consider o trădare de neiertat. Căci până la urmă, între bărbaţi şi femei nu se desfăşoară decât o luptă pentru putere, sexul fiind singura armă care nu se demodează niciodată. Se pare că femeile l-au citit şi l-au înţeles pe Sun Tzu mult mai bine decât noi, folosind cu succes strategia indirectă- mai exact înfrângerea inamicului din interior. „Nicio ţară nu poate fi cucerită fără o complicitate din interior”, afirma generalul chinez în tratatul militar „Arta războiului”.  Sexul are urmări, cea mai serioasă fiind reproducerea. În acest sens, o interesantă perspectivă despre homosexualitate o are George Friedman în cartea  „Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI”, aceasta fiind de fapt rezultatul modificărilor radicale ale tiparelor de viaţă: Homosexualitatea – plăcerea sexuală fără reproducere – devine o alternativă rezonabilă Se explică astfel amploarea pe care au luat-o în ultima vreme căsătoriile între persoanele de acelaşi sex. Nu voi insista pe subiectul expus în paragraful anterior. Revin la tema principală a articolului: lumbersexualul se vrea a fi varianta nouă şi îmbunătăţită a metrosexualului (desigur, aşa spun doamnele, conform site-ului stirileprotv.ro). Bărbatul este liber să facă orice schimbare de imagine pe care şi-o doreşte, atât timp cât decizia sa nu este influenţată de mass-media controlată de „tabăra adversă”. Metrosexualul, individul narcisist, preocupat de imagine, a reprezentat o fază normală în evoluţia bărbatului modern, o consecinţă directă a urbanizării şi a trecerii în era postindustrială. În acest context, lumbersexualul nu este decât romantism desuet şi futil. Am făcut războaie, iar apoi am construit sisteme sociale şi politice. Poate că era timpul ca bărbaţii să se îngrijească un pic mai mult de aspectul fizic: metrosexualul a reprezentat un răgaz binemeritat în istoria evoluţiei masculinităţii.  Totuşi, cine crede că trăim într-o lume condusă de bărbaţi, este idiot. Matriarhatul a fost ca masoneria: la început vizibil, ulterior ascuns publicului. Îmi permit să fiu un pic mitocan şi să-i găsesc o altă denumire: muierocraţie. Din păcate, în vârful ierarhiei nu ajung femeile evoluate, care au capacitatea de a-i depăşi pe barbaţi în multe privinţe. Este o greşeală să fim speriaţi de femeile puternice şi inteligente. Trecem cu vederea o tipologie feminină des întâlnită în zilele noastre: femeia rudimentară, arivistă, cu un dezvoltat instinct de supravieţuire şi care foloseşte sexul pentru a urca pe scara socială. De ea să ne fie frică. Bărbaţii din clasa politică românească au scăpat-o din ochi pe Elena Udrea, iar acum celebra femeie (de) politician a ajuns să dea de pământ cu directorul interimar al principalului serviciu secret din România. Este un semnal clar că masculinitatea se află într-un regres vizibil.

Adrian Costea

(e) Motivul pentru care marii corupţi trebuie graţiaţi neapărat

Autor: Gabriel Diaconu Mihnea-Petru Pârvu | duminică, 15 februarie 2015 | 20 Comentarii | 5288 Vizualizari

Niciodată, copil fiind, n-ai furat corcoduşe sau caise din grădina vecinului? N-ai mers niciodată cu “naşul”? N-ai trecut la semafor pe “galben”? Te-ai urcat în troleu fără bilet? Ai mâncat, pe furiş, din mâncarea colegei tale? Te-ai bucurat, vreodată, când chelnerul a uitat să-ţi treacă o bere pe nota de plată? Dacă nu, eşti un sfânt!

O poveste apocrifă spune că Jean-Paul Sartre ar fi exclamat, pe când Wehrmachtul bătea la porţile Parisului: “Niciodată nu m-am simţit atât de liber!”. Acces de nebunie sau brumă de adevăr? În momentul obliterării sociale, când individul e ameninţat cu propria-i anihilare, e posibil că găseşte resursa de-a fi, inefabil, cinstit şi deschis cu Sine şi cu ceilalţi? E o întrebare care străpunge multe minţi lunile acestea, în timp ce brazii Politicii româneşti se cutremură şi cad în zornăit de cătuşe. Majoritatea scot perle de cogitaţie, majoritatea fac apel la umanism, la conştiinţă, la un neo-existenţialism. Îl descoperă pe Dumnezeu la momentul când, vulgar, au dat de Dracul. Întrebarea rămâne însă în mintea tuturor, e o apoteoză autentică sau o continuare a teatrului, parte a psihopatiei de grup de care suferă un tâlhar, convins că de fapt toată lumea e hoaţă şi murdară? Răspunsul stă în psihologia infractorului atins de narcisism şi grandiozitate.

Nostalgia hoţului din noi

În primul rând trebuie înţeles că încălcarea legii e o sursă de fascinaţie pentru toţi, de la vlădică la opincă. Regulile sunt constrângeri sociale care obligă individul la supunere şi obedienţă, îi retează din individualitate şi îi cer să accepte, sine die, anumite canoane. Cum ar fi opritul la culoarea roşie a semaforului. Nu există şofer să nu fi forţat, măcar o dată în viaţă “galbenul”. Unde “galbenul” se înroşea vertiginos în timp ce accelerai. La fel cum mulţi tineri îşi aduc aminte cu nostalgie de vremea când mergeau la munte sau la mare cu naşul”. Încălcăm reguli cotidian şi ne simţim bine că facem asta. E un răspuns la expansiunea invariabilă a Statului, care prin propria-i existenţă tinde să dogmatizeze relaţia cu populaţia. În revanşă, membrii unei comunităţi, prin abatere de la regulă, provoacă regulile respective şi astfel stabilesc, cumva, un “echilibru” al drepturilor şi libertăţilor. Rămân, spre exemplu, frumoase în amintire, reminiscenţele purtătorilor de plete în anii comunismului când exista chiar o “miliţie” a frizerilor, sau discuţiile la un ceai cu scorţişoară ale dizidenţilor intelectuali despre “lecturi interzise.

Tristeţea infractorului de cursă lungă

S-ar putea să surprindă dar, pe fond, nu e nici o diferenţă între apostatul mafiot, evazionistul fiscal, hoţul de hectare de pădure, blonda purtătoare de decolteu şi tupeu şi apostatul din fizică, matematică sau literatură. Separarea apelor o face noţiunea morală de “bine” sau „rău” în relaţia individului cu comunitatea. Fiecare are un corp, un Ego, care la psihopat e hipertrofiat remarcabil, în vreme ce noi, comunitatea, investim într-un Sine abstract aceeaşi speranţă grandioasă. Doar că, la limită, un Hrebenciuc sau un Mitrea se substituie Comunităţii, cam la fel cum Ludovic al XIV-lea obişnuia să spună ”l’etat c’est moi!” – „Statul sunt Eu”. Ambiţia, la această categorie de oameni, vine din propria creştere, din psihodinamica propriei deveniri. Mulţi au avut de-a face cu o figură de autoritate tiranică în copilărie, un părinte autoritar excesiv, un micro-megalomaniac carismatic care, pe de-o parte, cerea fascinaţie şi adulare, pe de altă parte subjuga, îngenunchea şi umilea. Trebuie spus, fără tăgadă, că psihopaţii care ajung să facă prima pagină a ziarelor provin din istorii familiale de cele mai multe ori triste. Revolta lor, chiar dacă atinge proporţii metastatice, e parte a unui război intern dus cu “Figura de Ataşament”, acel „Tată” care nu s-a lăsat niciodată convins de calităţile Copilului, care a cerut nu doar norma şi ordinarul, ci extraordinarul. Or “binele” de cele mai multe ori e de domeniul ordinarului. Sfinţii sunt teribil de rari.

De fapt, corupţii vor să fie prinşi

Prin apoziţie, infractorii sunt mult mai frecvenţi. Evazionistul de renume a avut, pentru o perioadă, recunoaşterea proprie-i priceperi într-un grub select de oameni care au substituit, în psihismul lui, imaginea “familiei” disfuncţionale în care narcisistul se chinuie să se întoarcă. Unele fapte care chinuie analiştii în tenta acestora să descifreze iţe şi conspiraţii nu sunt motivate de altceva decât compulsia epatării, obligaţia de-a oferi o ofrandă “părintelui surogat” care e grupul infracţional. De la iniţiere până la transformarea malignă aspirantul, provenient dintr-un context social modest, caută să fie acceptat de “bătrânii” practicii, se pliază pe aşteptările lor şi dă un randament de 150%. Unde capra a sărit gardul, iada a sărit casa. Este un darwinism clasic, în care specia socială discutată, anume politicianul tâlhar, nu e altceva decât ultra-filtratul unei familii sociale în care, generaţie cu generaţie, mandat cu mandat, transferul de defensă toxică a cerut, de fapt, o pepinieră de “tineri lupi” care, în lupta pentru putere şi individualizare a numelui, au consimit la şpăgi mai mari, tunuri mai bombastice, din ce în ce mai vizibile a fi  fiind criminale. Pentru că, în cele din urmă, motivaţia psihologică a oricărui criminal e să fie prins. Să fie contenţionat. Să fie pedepsit şi, pe undeva, absolvit de responsabilitatea de-a fi consimţit la o dizidenţă socială extremă, fundamentalistă, de la “binele comunitar” pe care individul îl respinge, îl repugnă, îl urăşte cu onestitate.

Nişte Mecena ai infracţionalităţii

Prima comunitate, familia de provenienţă, a otrăvit conceptul pentru personajul colectiv care astăzi mişună pe treptele de la DNA. E remarcabil, când te uiţi, la cât de omogen e grupul, cât de previzibil e discursul, cât de dezorientaţi sunt, pe undeva, protagoniătii aduăi în faâa legii pentru fapte care nouă, vulgului, ne rămân inaccesibile. Dezinhibiţia lor morală e de fapt marca unei desensibilizări progresive, inţial cauză de mare suferinţă internă pentru făptuitor, dar mai apoi banalizată în rău şi externalizată. Majoritatea îşi vor fi spus nu e rău ce fac, pentru că şi X, Y, Z o fac, de fapt asta e norma”. Majoritatea n-au internalizat conceptul greşelii colective, ci doar pedeapsa individuală. Ce e de contemplat, la sfârşitul zilei, nu sunt vârfurile maligne ale aisberg-ului, cât realitatea că în spatele lor stă o întreagă pătură socială care au trăit, parazitic, la umbra acestor Mecena ai infracţionalităţii. Şi nu sunt nici sute, nici mii. Sunt câteva sute de mii de oameni în România care, în psihologia lor de grup, în identitatea lor culturală, văd furtul ca pe-o comoditate şi-l justifică drept compensaţie pentru frustrarea lor originară. Cumva că lumea le datorează ceva şi tot ce fac ei e să-şi ia înapoi “ceva-ul” de care au fost deposedaţi.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru

Posted in Arcaluigoeologie | 57 Comments »

Cui îi e frica de inteligenta artificiala?

Posted by arcaluigoe pe Februarie 1, 2015

Time is money!

Se afla cestiuni arzatoare la ordinea zilei:

  • Declaraiile d-nei Elena Ud-rea la DNA si in alte organe de presa despre SRI & Co (la intern)
  • Situatia post-electorala din republica Elenå si cea pre-nuptzialå din republica Ucraina (la extern)
  • si cate altele care au darul sa duca in derizoriu clipa cea repede si problemele (sic) culturale, precum gâlceava mofluzilor literari care se straduie sa-i dea la cap criticului literar Maior-escu Manolescu cu un poet necunoscut (unul Chifu)…

Aceste cestiuni arzatoare luate-n colimator de toata lumea virtuala (la cererea insistenta a presei reale) nu ne intereseaza catusi de putin, dar, daca am avea ceva mai multi bani pusi deoparte, am sta sa-i propunem prea cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, ca tema de meditatie si/sau dezbatere o intrebare: Cine se teme de inteligenta artificiala? Recent si-au exprimat teama/frica/spaima fata de riscurile existentiale majore cu care se confrunta omenirea (noastra draga), in perspectiva amenintarii venite dinspre inteligenta artificiala, niste domni cu trecere la public, monstri sacri ai notorietatii universale si nu numai. Printre altii Bill Gates si Stephen Hawking – dar si AICI. Deocamdata Papa de la Roma nu s-a pronuntat in aceasta privinta dar cu siguranta o reactie din partea sa este iminenta. Vom afla probabil ca ciborgii (alaturi de atei, homosexuali si prostituate) ar putea fi primiti in paradis daca se pocaiesc. La timp (Timpul inseamna bani). As vrea sa remarcati ca nu problema in general a inteligentei artificiale (in sine) face obiectul ipoteticei teme de meditatie, pe care am propune-o daca am avea bani destui in portofelul cu secunde, ci, mai degraba, ca obiect al acestei teme, sunt tematorii, cei care vad in progresul inteligentei artificiale o amenintare la adresa prostiei naturale a umanitatii (a speciei pe care cu onoare o reprezentam si perpetuam). S-ar parea ca cei cu astfel de spaime sunt oameni inteligenti, competenti, cu succese intelectuale notabile, recunoscute. Intrucat n-avem bani pentru a intra mai consistent in detalii ne multumim sa adnotam tema (ca si pe multe altele in trecut si din viitor), nu inainte de a preciza cå o privire mai atenta indica faptul ca, de fapt, cei care dau azi in stenahorie fata cu inteligenta artificiala sunt oameni spre apus, care si-au depasit cam de demultisor momentul de maxim al limitelor lor intelectuale, aflandu-se in plin regres. E normal sa aiba agnoase existentiale, inclusiv intelectuale si sa aiba tendinta de a le proiecta in afara lor, eventual inspre omenire in ansamblul ei. Intrucat in materie de frica, oferta (sociala) este extra-larga, si intrucat, vorba ‘ceea de ce ti-e frica nu scapi, cred ca ar fi normal sa ne orientam spre lucruri mai putin sofisticate decat ideea bizara ca dezvoltarea inteligentei (…) ar putea duce la eradicarea umanitatii. Cu siguranta ca atunci cand va fi sa fie sfarsitul omenirii acesta se va produce fie din cauza unui deficit de inteligenta, fie din cauza unei abundente de prostie, naturalå suta la suta.

Din pacate (si noi) suntem saraci (cu duhul). N-avem banii necesari pentru a ne putea desfata retoric fata cu o asemenea tema majora. Pe o asa criza, noi (dl.Goe) ne-am putea cel mult scotoci prin buzunare de niste maruntis pentru un cancan cu o dilema: A fi sau a nu fi dinastic. Aceasta-i intrebarea?

Plesu

 

Din care se vede ca Dilema Veche are un scriitor nou noutz pe nume Plesu. Matei Plesu. Un soi de Mateiu Caragiale dar mai modest. Om fi noi amarnici dar (totusi) prostioara junelui Plesu (o traducere dupa un articolas insipid din Der Spiegel) n-avea ce cauta in Dilema Veche. Serban Foarta a Huiduit redactia Dilemei pentru mult mai putin. Acuma ar fi de zis ca nici cu articolul din numele tatalui nu stam mai bine: o colectie de citate cam nerelevante in context, propusa de un autor care in trecut a ironizat, in nenumarate randuri, folosirea inadecvata (sau prea abundenta) a citatelor. Ramanem la impresia ca domnii Plesu scrie prea mult, abuzand de o librtate de exprimare contra-cost cam „prea absoluta”.

Esantion/ilustrare – caci se cuvine un:

Elogiu (de poetul Gabriel Chifu)

Mintea acestui om
(pe care l-am cunoscut, sunt un norocos!)
este mai mare decât mintea celorlalţi oameni.
Ea este atât de mare încât nu are loc în capul său
aşa cum nu are loc un râu
într-o sticlă de un litru
şi aşa cum nu are loc lumina unui astru
în flăcăruia unei lumânări.

Dar mintea nu are materialitate
şi nu are greutate. Ea nu se vede.
De aceea puţini dintre noi şi arareori
ne dăm seama cât de mare este
mintea acestui om.

Mintea acestui om ridică de la pământ
obositul trup al acestui om
şi-l face să plutească
aşa cum balonul cu aer cald, la anul 1785,
ridica nacela şi o făcea să plutească
peste Canalul Mânecii.

Culmea e că, oho,
chiar şi pe noi, cei din jurul său,
ca pe nişte săculeţe cu lest
ea ne ridică şi ne face să traversăm în zbor
Canalul Mânecii, ca atunci, la anul 1785.

Posted in Arcaluigoeologie | 100 Comments »

Restul e tăcere

Posted by arcaluigoe pe Ianuarie 24, 2015

„Nu te naşti djihadist, devii djihadist“: afirmaţia aparţine romancierului franco-algerian Kamel Daoud, într-un articol din hebdomadarul „Le Point“ de la jumătatea lui ianuarie

Cauza devenirii? „Războiul, cărţile saudite, şeicii, fatwe-le, imamii, teologienii care inundă lumea şi corup sufletele“. La originea fanatismelor, islamice sau de orice fel, ca şi a atentatelor din prima lună a lui 2015 din Franţa, se află, aşadar, o anumită educaţie. O şcoalăa intoleranţei. Un refuz dogmatic al Celuilalt: străinul de neam sau abătutul de la „dreapta credinţă“. O condamnare fără apel a disidentului, cu alte cuvinte, a celui care nu gândeşte ca tine. Uciderea cu sânge rece a celor care nu se convertesc. Dar şi transformarea în martiri a unor kamikaze care lasă în urma lor morţi nevinovaţi.

Nu s-a vorbit mai deloc aproape în săptămâna neagră a Franţei despre şcolile coranice şi despre imamii care le-au sucit capul unor tineri şi i-au împins la crimă în numele „dreptei credinţe“. Prea puţin s-a vorbit şi despre filierele care îi expediază pe aceştia în Yemen sau în Siria, unde sunt antrenaţi să ucidă şi de unde sunt retrimişi în ţările lor ca să se dovedească la înălţimea jurămintelor. Se ştie de ceva vreme, mai ales după cazul Merah de la Toulouse, în ce constă operaţiunea de spălare a creierului acestor tineri de către islamişti mai degrabă pricepuţi în manipulare decât fanatici ei înşişi. Internetul e plin de ghiduri călăuzitoare. Cărţi întregi au fost consacrate procesului de convertire.

Trag în tine cu un kalaşnikov

Spre deosebire de Orwell („1984“) sau de Nedelcovici („Al doilea mesager“), care n-au descris în utopiile lor negative tocmai faza spălării creierului de către comunişti, islamiştii pe ea pun accentul şi nu se ascund de ochii analiştilor occidentali. Măcar în această privinţă, islamismul este, pe cât de criminal, pe atât de transparent. Execuţiile cele mai barbare sunt filmate. Doar chipul asasinilor e mascat din raţiuni de securitate personală. Călăii medievali purtau şi ei cagulă. Dar capetele executaţilor cădeau la vedere, în faţa unui public avid de sânge şi de spectacol.

Fiind vorba de şcoli: tocmai acolo au apărut cele mai multe dificultăţi în săptămâna neagră. Dascălii şi elevii au ţinut momentul de reculegere împărtăşit de întreaga Franţă. Nu s-au produs incidente nicăieri. Doar, vai, în câteva zeci de şcoli. Unei învăţătoare, un elev de 13 ani i-a strigat în plină reculegere: „Je te bute avec un kalach“. „Trag în tine cu un kalaşnikov“.

Era chiar arma de care cei doi asasini de la „Charlie Hebdo“ şi tovarăşul lor de la Montrouge s-au folosit ca să ucidă 17 persoane. Copilul era bine informat. De părinţi, desigur. Alţi copii au refuzat să participe la scurta ceremonie sub cuvânt că vinovaţi sunt jurnaliştii de la „Charlie Hebdo“, nicidecum ucigaşii lor (părere împărtăşită şi de C.T. Popescu!). Tot de la părinţi citire! Vă închipuiţi munca de lămurire, cum se zicea cândva, pe care bieţii dascăli au trebuit s-o ducă? Nici nu vreau să mă gândesc! Fără o educaţie în amonte de asemenea atentate, precum cele recente de la Paris, nu avem nicio garanţie că astfel de lucruri nu se vor repeta. De aceea am spus de atâtea ori: nu religia se cade predată în şcoli, ea devenind uşor prilej de prozelitism intolerant, ci istoria religiei şi a bisericii, într-un spirit de toleranţă care să împiedice apariţia fanatismelor şi, pe cale de consecinţă, a crimelor în numele „dreptei credinţe“.

Să nu inversăm rolurile!

Dincolo de şcoală, mass-media. Cel puţin în Franţa, televiziunile şi presa scrisă au fost O.K. în aceste triste zile. Poate şi pentru că s-au simţit vizate şi au avut nevoie de solidaritate ca să se apere. Am citit mai multe foarte corecte luări de poziţie şi în restul presei occidentale. O curioasă excepţie, presa românească (nu toată, desigur, din fericire!). Preocupată (în cel mai bun caz!) de „limitarea înţeleaptă a libertăţii de expresie“ sau de prioritatea vieţii faţă de această libertate („când sunt cu pistolul la tâmplă“), cum scria Andrei Pleşu chiar în paginile ziarului „Adevărul“, sau de calitatea artistică, vezi Doamne!, a caricaturilor, o bună parte din presa noastră a părut să nu ţină seama de faptul că au fost (totuşi!) ucişi 17 oameni, nici măcar toţi pentru a fi recurs la dreptul cu pricina în vreun fel neînţelept. Ce laşitate, iartă-mă, dragă Andrei, să limitezi prin frică dreptul la liberă exprimare! Şi, în definitiv, nu, cum spui, caricaturiştii le-au pus viaţa în pericol unor oameni care îşi făceau cumpărăturile de shabat, ci asasinul instruit în Yemen de reţelele Al-Qaida să omoare evrei. Să nu inversăm rolurile! Sigur că asasinatele ţi se par, ca tuturor celor de bună credinţă, inacceptabile. Doar că nu cred că relativizarea contextului te slujeşte ca probă a bunei tale credinţe. Vorbim de crime odioase. Restul e tăcere. – Un articol de Nicolae Manolescu

Posted in Arcaluigoeologie | 114 Comments »

15 Ianuarie

Posted by arcaluigoe pe Ianuarie 15, 2015

Posted in Arcaluigoeologie | 37 Comments »

La multi ani!

Posted by arcaluigoe pe Ianuarie 1, 2015

Dl.Goe nu ştie mai mult decât celelalte animale; ştie mai puţin. Ele ştiu ce au nevoie să ştie. Noi nu.”

Posted in Arcaluigoeologie | 173 Comments »

La multi ani

Posted by arcaluigoe pe Decembrie 31, 2014

Posted in Arcaluigoeologie | 3 Comments »

2014 – Un an memorabil

Posted by arcaluigoe pe Decembrie 31, 2014

Posted in Arcaluigoeologie | 5 Comments »

2014 – Un an memorabil

Posted by arcaluigoe pe Decembrie 30, 2014

Posted in Arcaluigoeologie | 4 Comments »

2014 – Un an memorabil

Posted by arcaluigoe pe Decembrie 29, 2014

Posted in Arcaluigoeologie | 4 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: