(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

LCFCD(33) – Razboiul rece

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 24, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Razboiul rece? Foarte rece…

Bå acuma ti-ai gasit sa ne faci poze?

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Sezonul al-VII-lea | Leave a Comment »

LCFCD(32) – Mi-a zis Lenin să vă zic

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 22, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Mi-a zis Lenin să vă zic

Cå Moldova nu e a voastrå, si nici a copiilor, copiilor vostri… ci a lui Igor Dodon si a urmasilor, urmasilor såi. Så-i sarå ochii.

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Sezonul al-VII-lea | 12 Comments »

LCFCD(31) – Mă faci să râd

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 20, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Må faci så râd (à la guerre comme à la guerre ???)

Test. Sentimentul importantei de sine, cand alaturi, cand fata-n fata, cand spate-n spate cu sentimentul inutilitatii. Doua sentimente despre care s-ar putea crede ca-s in opzitie de faza, conectate prin complicate sisteme de vase „capilare”, „comunicante”, in asa fel incat atunci cand unul sporeste, celalat scade, si viceversa. Cel mai adesea insa lucrurile sunt mai… complicate, mai alambicate… cele doua putand co-exista (bine-merci) con-comitent la cote mai inalte sau mai joase, impunand efectele de rigoare. Sincer fiind, poti simti „in acelasi timp” ca ai o importanta colosalå, dar si ca esti complet inutil (intr-o lume funciarmente incapabila sa-ti sesizeze si aprecieze importanta he-he), sau viceversa, sa realizezi ca esti marunt si insignifiant (ca o piesa de puzzle) dar extrem de util, indispenzabil chiar, in peisaj, si ca lumea (un tot unitar) n-ar mai fi aceeasi fara tine. Ceea ce este foarte interesant (amuzant chiar) este ca ambele sentimente mai sus pomenite (cat si inveresele lor: sentimentul lipsei importantei de sine si sentimentul utilitatii) pot fi hranite cu foarte putin, cu lucruri de o consistenta extrem de fragila, cu iluzii sau chiar cu mai putin de atat, cu „inventii”, cu lucruri imaginare, ca-ntr-un joc derizoriu si rizibil. Hranite cu mai nimic (mai putin in cazul celor iluzoriu-rezistenti), combinatia si dozajul celor doua sentimente (4 daca luam in considerare si inversele lor), pot crea efecte spectaculoase si consistente. Pot modela comportamente, atitudini, si pot determina actiuni si rezultate, atat din partea celui care este „posedat” de acele sentimente, cat si din partea celor care au de-a face cu el/ea. Cu atat mai interesante pot deveni observarea si studiul dinamicii efectelor produse sub influenta acestor sentimente in cazul unor „binoame”, „cupluri”, in care cei doi membrii isi induc si-si moduleaza unul altuia intensitatea celor doua (patru) sentimente din care-si extrag justificarea existentiala, modelul de baza fiind, desigur, perechea Don Quijote – Sancho Panza, cu aplicare universala… Dar, despre cupluri (cu ilustrari) alta data. In poza alaturata un ins este pe cale de a fi executat. In padure. Iar el râde. Ca prostul. Si nu (chiar) de nebun. Reuseste cumva sa-si descopere, in contextul dat, sentimentul importantei de sine si sentimentul utilitatii. Desigur ca insul respectiv nu are, in genere, nicio importanta si nicio utilitate… Dar esentiala nu-i absenta asta evidenta, ci sentimentul care neaga evidenta. Cine nu-i in stare sa (mai) nege evidenta, gata, moare. Din fotografie se vede (treaba) ca nici negarea evidentei nu-i intotdeauna o garantie solida pentru spra-vietuire… dar orisicat… In tot cazul… zâmbiti va rog. Maine va fi mai rau. Sau nu va fi deloc. 🙂

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Sezonul al-VII-lea | 1 Comment »

LCFCD(30) – răz-boi, răzb-oaie, răz-biri

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 18, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

răz-boi, răzb-oaie, răz-biri  (à la guerre comme à la guerre???)

Prietenilor un foc mic.

Buna ziua. Numele meu este dl.Goe si simt, asa din senin, ca astazi as vrea sa spun, spre vazduh, cateva vorbe de duh, despre primavara, despre muguri, îmbumbiri, pasari calatoare, triluri, despre verdele crud, despre floricele, fluturi si albine, ma rog chestii din astea, dar, oricat de talentat as fi, daca as fi, in imbinarea vorbelor, genial chiar, si tot n-as putea fi mai elocvent decat este primavara ea insasi prin zavoaie. Asadar, daca (si tu) ai chef de primvara mars afara, in natura, sa te imbeti acolo, la sursa, de prospetimea si limpezimea care domneste pe coclaurile rurale si chiar prin parcurile urbanizate de edili. Iar daca pana sa dai tu (vreun cititor intarziat), peste acest indemn, consemnat intre malurile clipei actuale, aceasta primavara se va fi incheiat deja, nu dispera. Intotdeauna va mai exista o alta primvara, cu muguri, îmbumbiri, pasari calatoare, triluri, verde crud, floricele, fluturi si albine, ma rog chestii din astea, gratie celor 23 de grade si ceva, pe care le face axa planetei cu planul elipticii…

Si atunci, daca subiectul „primavara pe tarla” pică, despre ce altceva ar merita sa zic, spre vazduh, cateva vorbe de duh, care sa ramana consemnate pe Arca lui Goe, alaturi de poza asta obscena, in care, unui amic, i se ofera un foc mic, de catre alt amic, „in pauza dintre o epilepsie totala si un fum de tzigara”? Desigur ca in acord cu traditia arcagoeologica antica si cu genomul structural haploid al ambarcatiunii vii de aci (gen omul virtual, individual, dotat cu libertate deplina de exprimare), putem ataca un subiect (adica un obiect) individual, un semen vorbitor, un bloger, un troll, un ins oarecare care se auto-expune (la public), manifestandu-si cu inconstienta tendintele spre exhibitionism, si pe care l-am putea comenta, adica l-am putea spori, sau, dupa caz, nimici (in acord cu ritualul primaverii, repetabil ca o povara)… Desigur ca de invins nu putem invinge niciodata pe nimeni, caci dupa cum bine (si frumos) s-a (mai) spus , „omul n-a fost facut ca sa fie invins”. Ci ca sa fie nimicit.

Pana ne-om satura si de nimiciri, care ne sunt atat de facile, atat de la indemana, si, prin urmare, atat de plictisitoare. Cred ca mult mai interesanta ar fi o a-bordare la un nivel superior, o incordare care sa transcendă insul si problemele lui minore… Ceva catre o alta dimensiune mai vasta si mai cuprinzatoare, pe care n-o putem nici nimici, nici influenta, ci cel mult am putea-o observa si intelege cat de cat: mentalul colectiv, mai ales acum cand d-lui a luat-o razna pe aratura, vadindu-si grozavia si iminenta alunecare… abrupta, in absurd, prin simtome precum Trump, Erdogan, Putin, Le Pen, Teresa May, Kim Jong-un, Dodon si (multe) alte „le chestii” de acest gen. Nu stam bine deloc cu acest monstru bolnav de morb, mentalul colectiv. Ca indivizi nu putem decat sa-l observam si, cu o oarecare perspicacitate, sa anticipam spre ce (se) merge si ce efecte va induce. Tendintele sunt catastrofice. Nu-i a buna. Zåu! Supra-popularea planetei (cu umanoizi cam de cacat) pare sa precipite fenomenul si reactiile adverse. Ni s-a cam urat cu binele si plictiseala. Doza necesara de senzational a ajuns la cote ametitoare. Nu ne mai alina angoasele si plictiseala morbida decat evenimete tari, drame, crime, omoruri, sange, teroare, extremism… In mare secret, mentalul colectiv le asteapta, le antticipeza, le doreste si le premediteaza… Nu stiu. Nu-mi dau seama… N-am cum… dar poate ca lumea-i totusi destul de larga, asa incat toata aceasta stare de mass-turbare a mentalului colectiv (turbare nu provocta, dar intretinuta de mass-media) sa fie in realitate destul de rarefiatå (in raport cu spatiul disponibil), iar atunci cand va exploda sa nu faca decat un mare fâs.

Dar daca nu… Istoria omenirii nu-i decat un lung sir de razboaie din ce in ce mai sofisticate sub aspect tehnologic dar, mai ales, din ce in ce mai ineficiente din punct de vedere economic. Razboaiele primitive erau infinit mai eficiente. Invingatorii ii nimiceau pe invinsi (ii exterminau fizic) sau ii faceau sclavi si le luau toate resursele. Si acesta era un castig net. Incet, incet, razboaiele nu mai reusesc sa aduca niciun castig net ci dimpotriva doar pierderi. Masive. Cheltuieli enorme cu dotarea si intretinerea armatelor, plus distrugeri si risipiri enorme ale resurselor in timpul conflictelor armate. Dupa razboaiele moderne, inevitabil, si invinsii si invingatorii sunt mult mai saraci decat erau inainte de razboi. Totusi oamenii continua sa faca razboaie, sa le pregateasca, sa le doreasca si sa spere ca vor castiga ceva din asta. Per total, care sa fie castigul adus de razboaie? Trebuie sa fie niste castiguri. Nu? Macar niste castiguri relative. Pai ia sa socotim. Mai intai ar fi reducerea populatiei. Dupa razboie raman mai putin oameni, deci teoretic, mai multe resurse pe cap de locuitor. Cam subtire socoteala, intrucat consumul de resurse si distrugerea de resurse, ocazionate de razboaie, au o pondere mult mai mare decat efectele reducerii de efective ale populatiei care necesita resurse. De obicei in razboaie mor prea putini oameni (!, pardon de impresie) si in plus acestia au obiceiul ca dupa razboi sa se inmulteasca mai repede si mai abitir decat se refac resursele distruse de razboi.

Si atunci? Care este totusi rostul razboaielor in economia planetara? Unul dintre rosturi ar fi acela ca-i educa pe oameni, convingandu-i sa-si reduca pretentiile si sa se multumeasca (si sa fie fericiti) cu mult mai putin. Supravietuitorii razboaielor sunt foarte docili, muncitori, disciplinati si induratori. Acesta este castigul de baza al razboaielor. Gata cu pretentiile. La munca, bå enoriasilor. Pe urma, incet incet, oamenii isi iau iarasi nasul la purtate, muncesc din ce in ce mai mai putin (ocupandu-se, inclusiv la serviciu, mai ales cu prostii si inutilitati), majoritatea devin „bugetari”, dar au pretentii din ce in ce mai mari. Li se urca la cap democratia. Li se uraste cu binele. Se plictisesc teribil. Voteaza idioti si canalii (asa la misto). Ajung sa-si doreasca solutii extreme pentru traiul greu pe care-l duc (relativ greu, relativ la imaginea ideala care li s-a promovat sau inscaunat in cap te-ai mira cum). Si atunci pac, la razboiu. Distrugeri, moarte, nenorociri, suferinte (atroce), eroisme (penibile), si intr-un final re-setarea la zero a pretentiilor si fasoanelor din capul enoriasilor. Umili si resemnati oamenii se apuca sa refaca planeta, sa reconstruiasca orasele, tarile, artele etc. Elan si inflorire… si tot asa.

N-ar fi totusi mai simplu altfel? De exemplu prin incurajarea la maxim a casatoriilor homosexuale. Cand iubesti sexul nu conteaza. Dragostea e mare. Asta ar reduce dramatic natalitatea si suprapopularea. Fara razboiae, fara foamete, fara sterilizari in masa (mai pe fata sau mai pe ascuns). S-ar puntea calcula simplu care este procentajul necesar de casatorii homosexuale astfel incat la scara planetara se se conserve populatia planetei (nu sa creascå, nu sa scadå). Bine acuma, calculele pot fi inselatoare, pentru ca unele dintre cuplurile homosexuale pot apela la trucuri parsive precum inseminarea artificiala ceea ce poate strica rezultatele finale… In fine poate ca nici asta nu-i solutia finala. Ne mai ramane Melancholia.

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Sezonul al-VII-lea | 7 Comments »

LCFCD(29) – Condac si icos

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 16, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Condac si icos

O! Doamna cea harică fără cusur
Fecioara cu înariparea Marelui Vultur,
Semnul de-apocalipsă al neprihănitului pântec
Biserică născătoare a omului lăuntric!
Ajută-mă să mă zidesc în negrăita fire
din depănarea litaniei cu chemare subţire.
Şi dă-mi naşterea cea luminoasă, Duhovnica mea,
ca din măsura Învierii să strig şi eu: Aleluia!

***

Tu, Darnica Maică, Povăţuitoare de taină,
Doamna nădejdii, a înserării albastre,
Stăpână cu trei luceferi pe haină
şi Sfântă Arghiră a neputinţelor noastre!
Către Tine din nou, iată am silit!
Răpus sunt de lume, de gânduri zdrobit.
Că după sfatul cel sfânt şi binecuvântare
părtaş m-am făcut la izbăvirea mea.
Hotărâre am pus, îndreptată şi tare,
să nevoiesc, toată clipa, în a mă ruga.
Dar idolul de ţărână, cugetul meu
nu-mi lasă răgazul să mă cuceresc,
să fac din rugăciune cristelniţa lui Dumnezeu
întru zdrobirea inimii spre care râvnesc.
Ajută-mă, dar, Ajutătoarea mea
şi dă-mi darul de lacrimi, sarea pocăinţei
ca să-mi spăl cu ele duhul neputinţei
şi învrednicit iar să îţi pot cânta.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Sezonul al-VII-lea | 2 Comments »

LCFCD(28) – răz-boi

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 13, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

răz-boi (à la guerre comme à la guerre???)

Când ai o puscå în mânå, parcå ai mai putine emotii… Dar numai dupå multe repetitii si uz-urå.

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Sezonul al-VII-le | 11 Comments »

LCFCD(27) – Poate doriti sa revedeti

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 11, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Poate doriti sa revedeti

Repetitie generalå pentru judecata de apoi? Figuri, måsti, atitudini. Material de studiu.

Din motive de incorectitudine politica fotografia alaturatå, ilustrativå pentru some basic instint(s), contine numai barbati (aka personaje masculine)… Prin urmare, intrucat viata este complicata si are multe aspecte, propunem (celor interesati) o palida dar consistentå compensatie in raport cu complexitatea lumii: ELLE – o recomandare pentru barbati puternici. 🙂

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Sezonul al-VII-lea | 2 Comments »

LCFCD(26) – Urmasii lui Schrödinger

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 9, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Urmasii lui Schrödinger si pisica cu 9 vieti

Pisica mea este egoistå si autistå. Când må uit pe Animal Planet îi place så mi se tolåneascå în poalå, prefåcandu-se cå nu urmareste epopeea speciilor si aventura vietii pe Påmânt. Toarce încetisor, ignorându-må si nedeslusindu-må, din chiar clipa în care mi-a delegat sarcina de a-i veghea somnul, încrezându-mi-se naiva, convinså cå imponderabilitatea nu existå. N-am niciun motiv så-i tulbur nestiinta.

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Sezonul al-VII-lea | 4 Comments »

LCFCD(25) – Amintiri din viitor

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 7, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Amintiri din viitor

Geometria sosiei titanicului ciocnindu-se a moarte cu geometria lui Isaac Berg. Dar. Ceea ce se scufunda undeva, se înaltå în altå parte. Toti muntii au fost måri. Asa se-ntamplå logic în 1912, de-a pururi.

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Sezonul al-VII-lea | 4 Comments »

LCFCD(24) – The day after tomorrow

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 5, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Dez-ordine in ziua de apoi.

O mare dez-ordine, în hârtii… pleiade de gânduri ratate, cåderi de foarte sus, direct în derizoriu… un spectacol barbar, un destin, o fundåturå, o oroare… Decådere tu. De ce nu moare omul atunci cand „e” geniu, sau måcar fericit? De ce mai tråieste så ajungå mascotå? Dor de Albert si de altå lume. Dor.

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Sezonul al-VII-lea | 1 Comment »

LCFCD(23) – Priviri

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 3, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Priviri

 

Predilectia pentru bufoni naste ruine. Ieri si mâine. Trateaza-l pe bufon în joacå, då-i sansa sa se ia în serios, si vei regreta. Responsabilitatea, vina si asumarea consecintelor vor fi colective. Regretele individuale. Istoria se (tot) repetå, caci repetitia este mama învåtårii.  Cå nu ne mai învåtåm… minte.

Adolf Hitler, o caricaturå antropoidå, un cimpanzeu ratat, a murit, dar forta care l-a propulsat în postura de lider al oamenilor este bine merci si bântuie prin lume, fåcându-si jocurile. Omenire fii desteapta! Si noi dormim domnule.

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Sezonul al-VII-lea | 1 Comment »

1 Aprilie – Nu e păcăleală

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2017

Obisnuiti-va cu figura asta. O sa ni se tot arate. Plus Alexander Zverv, viitorul luminos al tenisului, de dupa Djokovic, Federer si Nadal. Si nu arata rau deloc.

***

Posted in Arcaluigoeologie | 9 Comments »

LCFCD(22) – De-a-fir-a-sfera

Posted by arcaluigoe pe Martie 31, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

De-a-fir-a-sfera (în ajunul zilei de sfântul 1 Aprilie)

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 4 Comments »

LCFCD(21) – Vede si Umani-șade

Posted by arcaluigoe pe Martie 29, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Vede si Umani-șade

Unde incepe si unde se sfârseste natura umană? Unde incepe si unde se sfarseste instinctul animalic, teritorialitatea, complexul reptilian? Unde anume se află Dumnezeu in acest peisaj? Cat de fragile sunt limitele dintre regnuri? Totul pare pana la urma atât de… mineral… Nimic stelar, plasmatic, uman, superior. Simple scurt-circuite care ne leaga direct cu materia si energia întunecate, desi se spune ca nici Dracul nu-i chiar asa de negru. Probabil însă că nici lumina nu-i chiar asa de albă. Spuneti ca-i omul o lumină?   Pe lumea asta…

Hm! Se poate spune. Libertatea de exprimare e gratis (de poamană?).

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-le | 4 Comments »

LCFCD(20) – Omul cu sireturi

Posted by arcaluigoe pe Martie 27, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Omul cu sireturi

British beauty – Biserica bolnavă, laureat al premiului No-Bell pentru litratură, ceea ce Scutură Lance n-a reusit.

Celor care, privind aceasta fotografie, vor fi recunoscut (din minte) personajul cat si acelora care l-au identificat dupa investigatii google-istice, le-as (mai) spune ca aceasta poza se vrea o ilustrare naiva a ceea ce poate insemna o schimbare la fata. Cu totii ne transformam din cate ceva in cate altceva. Ceea ce se vede la un moment dat si la fata. Celor care sunt amatori de observarea unor schimbari la fata mai putin ingenue  le-as recomanda sa-l studieze pe Traian Basescu. Dincolo de aspectele tragi-comice ale transformarilor lui Basescu, la fata, ramane nostima si situatia prin care o multime de trepadusi de rit „anti-båsesc-deci-exist” au fost lasati in offside, intrucat „dusmanul ireductibil” a ajuns sa sustina taman ceea ce sustin si ei insisi, care in cor, care pe cont propriu. Asa se face ca Mircea Badea (de ex) cat si multi altii din acest soi, au devenit basisti sadea, fiind sarmanii victime inocente ale unor schimbari la fata prin inductie si fenta. Normal ar fi sa se pupe. Piata independentii. Cine nu vrea cu Traian, poate vrea cu Elena.

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | 5 Comments »

LCFCD(19) – Vestă anti-clonț

Posted by arcaluigoe pe Martie 25, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Vestă anti-clonț

Încercarea de a face ordine în haosul arhivei proprii e un balans epuizant între surpriză, plictiseală, epuizare, vanitate și candoare. Regăsești inventarul uitat al naivităților juvenile, al tatonărilor fudule, al aspirațiilor care te-au modelat. Refaci traseul ambițiilor, al iluziilor și al nesiguranței formative, traseul accidentat la capătul căruia ai devenit ceea ce ești sau ceea ce crezi că ești. Uneori citești stingherit pagini pretențioase de jurnal, alteori descoperi note obscure, pe care nu le mai poți situa în timp, sau exerciții îndrăznețe de reflecție „originală“. Era o vreme cînd nu te temeai de ridicol… Dar și cînd, purtat de o nevoie abstractă de creativitate, de o difuză poftă de expresie sau de vreo împrejurare provocatoare, obțineai neașteptate eseuri duios aurorale, a căror prospețime pare să-ți fie, azi, străină…” –Note, stări, zile, Andrei PLEŞU

Spre ilustrare, propun un text scris, cred, în Septembrie 2011. Sa presupunem ca, prin jocul intamplarii, ati descoperi acasa, abandonat pe balconul d-voastra, un colet. Cu imensă uluiala aţi constata, desfacand coletul, că înauntru se afla un corp uman, inert, un cadavru recent, în mod aparent cel putin, care arata identic cu d-voastra înşivă, iar alaturi de acesta o nota prin care vi se aduce la cunoştiinţă că un laborator secret a produs o clona a d-voastra pe care o puteţi activa (aduce la viata) pe baza unui procedeu simplu (descris in nota) sau ca o puteti distruge, utilizand un dizolvant aflat intr-un recipient din acelasi colet. N-am de gand sa va intreb cum ati proceada. Sper doar ca ati acceptat acest scenariu în mod serios, fara a ceda in fata tentatiei de a cadea în derizoriu şi băşcălie. Sa zicem ca aţi decis activarea dublului d-voastra, si ca procedand conform indicaţiilor va aflati in fata unei fiinte vii care nu are niciun fel de informatie stocata in creier. Prin urmare pentru a o putea scoate in lume este necesar s-o pregatiti, s-o aduceti la zi cu cunostiintele despre lume si viata. Despre univers. Sa presupunem ca fiinta este foarte inteligenta şi că asimileaza repede limbajul, vorbirea şi că in scurt timp aceasata fiinta, total dependenta de d-voastra, vă intreabă: „Cum a fost creat UNIVERSUL?”. Ei bine intrebarea mea este, cu toata consideraţia, „Ce anume i-ati raspunde acelei fiinte la intrebarea pe care v-a adresat-o?”. Nu mie, nu publicului, nimanui altcuiva ci ei, clonei d-voastra neştiutoare. Pentru a vă inspira in formulare redau mai jos câteva raspunsuri acordate aceleiaşi întrebari.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 3 Comments »

7 ani de vesnicie

Posted by arcaluigoe pe Martie 21, 2017

…_-=-_…
Dupa cum afirma (si) pasionatii de numerologie, cifra 7 are semnificatii de o bogatie specială. Nefiind necesarmente pasionati de logia respectiva, ne multumim cu trimiterile semantice catre traditiile abordabile antropologic (alta logie, in alta traista).

a) Cei șapte ani de acasa (*)
b) Cei șapte ani mâncărime (**)
c) Cei șapte ani de pomenire (***)


7 x 7 = 49.

(*) Debutul dureaza 7 ani, nici mai mult, nici mai putin. E decisiv.

(**) Șapte ani mâncărime… mai pe la mijloc (mijlocul vietii). Șapte ani mancarime este un termen psihologic, care sugerează că fericirea într-o relație scade după aproximativ șapte ani de căsătorie. Sintagma a fost folosita pentru prima dată pentru a descrie înclinația de a deveni necredincios după șapte ani de căsătorie, în jocul Seven Year Itch de George Axelrod, și a câștigat popularitate în urma adaptării in 1955 in filmul in care joaca Marilyn Monroe si Tom Ewell. Sintagma s-a extins pentru a indica cicluri de nemulțumire nu numai în relațiile interpersonale, ci și în orice situație, cum ar fi de lucru un loc de muncă cu normă întreagă sau cumpărarea unei case, în cazul în care scăderea fericirii și satisfacția sunt observate pe perioade lungi de timp. Aici poate fi vorba si de „cei sapte ani de haiducie”, sau „sapte ani de blogherie”.

(***) Pe la tara, oamenilor li se fac, dupa moarte, pomeni, timp de 7 ani. Un alt fel de cei 7 ani de acasa.

Acum iata ca si Arca lui Goe a implinit venerabila varsta de 7 ani, cu toate semnificatiile de rigoare.

Posted in Arcaluigoeologie | 11 Comments »

LCFCD(18) – Tan-drețuri

Posted by arcaluigoe pe Martie 18, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Atentie, gaze

Cinemaul si Prostii, Frumoasa si Bestia, Doru Pop si profesor universitar

Induiosatoare implicarea emotionala si amploarea devotiunii la autorul acestui articol fluviu, in ton cu manifestarile de aversiune exacerbate ale contestatarilor. In fond si unii si alti fac jocul mizerabililor care au alterat basmul prin introducerea „diversiunii subversive” cu tenta de „political correctness”. Nu exista nicio justificare rationala sau de ordin artistic prin care sa poata fi motivata aceasta alterare stupida a povestii originale, in pretinsa tentativa de actualizare in acord cu contextual modern. Faptul ca autorul acestui articol ca si alti „indignati” de profesie incearca sa justifice „mizeria” facuta prin inserarea artificiala, fortata a respectivei sugestii, prin aceea ca varianta originala a basmului abunda de anomalii (trimiteri zoofile, lipsa de emancipare a femeii, etc) este in fond in pretext jalnic, o alta mizerie. Haide mai tovarasi, daca tot nu sunteti in stare sa scrieti alte povesti, noi-noute, care sa reflecte minunatul context actual, lasati totusi povestile vechi la locul lor, in forma originala, pana cand se vor epuiza de la sine, pana cand vor cadea in desuitudine si nu vor mai avea nimic cu care sa farmece noile generatii de copii si de adulti. Oricum mizerabilii care au vârat cu de-a sila tâmpenia aia in firul povestii, n-au urmarit nicio emancipare sau vreo reparare fata de discriminarea unora sau altora (ba dimpotriva) ci au urmarit in singur lucru: sa fie provocatori, sa stârneasca reactii in scop pur publicitar, pentru a incasa banul. Ceea ce le-a si reusit de minune cu ajutorul tuturor indignatilor de pe ambele versante ale problemei. Reactia normalå ar fi fost ignorarea totala, nebagarea in seama a respectivei mizerii. Eu unul voi alege sa ignor filmul in ansamblul lui in semn de protest in fata felului mizerabil in care autorii au gasit de cuviinta sa fie provocatori si sa-l promoveze. In plus e o poveste veche, fumata. Cunoscuta. Efectele speciale? Sunt peste tot, asa ca fara acest „scandal” premeditat si regizat de „artistii” de la „buftea” nu vad ce mare lucru ar mai ramane de vizionat in pastisa „Frumoasa si Bestia”.

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | 12 Comments »

LCFCD(17) – Micul print? Micul monstru?

Posted by arcaluigoe pe Martie 13, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Sah (si Mat)

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 10 Comments »

LCFCD (16) – Dragostea învinge (orice)

Posted by arcaluigoe pe Martie 10, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Dragostea învinge (oricum)

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 5 Comments »

LCFCD (15) – 8 Martie

Posted by arcaluigoe pe Martie 8, 2017

Femei, femei, femei…

i-imgur_-com_jfajkbn-1

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp056

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rare037-1

Posted in Arcaluigoeologie | 24 Comments »

LCFCD(14) – Teleguță rezistentă la cutremure

Posted by arcaluigoe pe Martie 4, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Teleguță rezistentă la cutremure de 10 grade Celsius pe scara Richter.

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp077

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 19 Comments »

LCFCD(12bis) Conditia femeii

Posted by arcaluigoe pe Martie 1, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Conditia femeii

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp078

ghiocei

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 14 Comments »

LCFCD(12) – Conditia (in)umana

Posted by arcaluigoe pe Februarie 25, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Conditia (in)umana

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp079

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 11 Comments »

LCFCD (11) Atentie la malarie!

Posted by arcaluigoe pe Februarie 23, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Acest anunt a fost postat la intrarea unui spital din Papua, Noua Guinee in timpul celui  de-al doilea Razboi Mondial

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp080

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 4 Comments »

LCFCD(10) Banane pentru capra

Posted by arcaluigoe pe Februarie 20, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Banane pentru capra

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp081

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | 16 Comments »

Lumea cum fu ?! Cam da ! (9)

Posted by arcaluigoe pe Februarie 17, 2017

Blondele de altå datå!

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp082

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 6 Comments »

Lumea cum fu ?! Cam da ! (8)

Posted by arcaluigoe pe Februarie 14, 2017

Masurarea decentei!

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp083

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | 14 Comments »

Lumea cum fu ?! Cam da! (7)

Posted by arcaluigoe pe Februarie 11, 2017

Ce se intampla?

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp085

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 6 Comments »

Lumea cum fu ?! Cam da! (6)

Posted by arcaluigoe pe Februarie 8, 2017

Copii de vanzare

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp086

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Sezonul al-VII-lea | 10 Comments »

Lumea cum fu ?! Cam da! (5)

Posted by arcaluigoe pe Februarie 5, 2017

Evelyn McHale: O moarte frumoasă pe strada 33
the most beautiful suicide

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp088

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 18 Comments »

Lumea cum fu ?! Cam da! (4)

Posted by arcaluigoe pe Ianuarie 31, 2017

Герой человечества

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | 29 Comments »

Lumea cum fu ?! Cam da! (3)

Posted by arcaluigoe pe Ianuarie 29, 2017

Betty White at home with her dog in 1952

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp089

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | 12 Comments »

Lumea cum fu ?! Cam da! (2)

Posted by arcaluigoe pe Ianuarie 26, 2017

Oamenii s-au mai si casatorit (cu nevestele lor):

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp091

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | 7 Comments »

Lumea cum fu ?! Cam da!

Posted by arcaluigoe pe Ianuarie 24, 2017

Iubiti con-patrioti,
Stimati con-cetateni,
Dragi con-temporani,
con-fratilor,

Perspectivele nu arata prea bine. Fiorul de streche se intinde, tot mai mare, si mai mare. Donald insusi mânå-n lupta… vijelia-ngrozitoare, care vine, vine, vine, calca totul in picioare. Totu-i praf. Lumea-i cum este si ca dânsa suntem noi. Nu insist cå n-am de ce. Nu vom fi noi aceia care, de aci, så schimbam cu doua vorbe (fara tâlc) si trei clarviziuni (larvare) cursul inevitabil la evenimentelor care stau sa se intâmple (caci are sa se întample lucru mare)… Ce a fost va fi… Si poate doriti sa revedeti, selectiuni din programele nostru de revelion. Si pentru ca, vorba ‘ceea, o fotografie face cat o mie de cuvinte, vå propun sa revedem, in poze, cateva dintre lucrurile (cheie) cu care s-a ocupat omenirea in ultimii o suta, doua de ani (cam de cand dateaza fotografia). Intentia ar fi ca in topul celor 1000 de cuvinte implicite, din fiecare episod al serialului cu amintiri din viitor, sa mai adaugam si noi acolo… doua-trei, de såmântå (såmântå de vorba), daca om avea rågazul, inspiratia si pofta, de asa ceva. Daca nu, nu. Mia sa traiasca.

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp0681

A drink first!

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | 50 Comments »

Eminescu n-a plagiat (des-mințire)

Posted by arcaluigoe pe Ianuarie 15, 2017

apollinaire-poet-of-mystification-m-d-magazine-march-1967-calligrammesEminescu n-a plagiat. Desi nu exista decat cel mult dovezi circumsatntiale, indirecte, ca Mihai Eminescu ar fi scris el insusi poemul „Oda (in metru antic)”, tot atat de adevarat este ca nu exista nici dovezi rezonabile cå altcineva ar fi fiind autorul acestei mici capodopere poetice, nimeni altcineva nerevendicandu-se realmente, de facto, ca autor al celebrului vers „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata” (chit ca pare extras de pe buzele lui Ghilgames, cum te vad si cum (nu) ma vezi), ceea ce desigur ca este, in genere, valabil pentru toate poeziile tuturor poetilor. Despre nicio poezie nu se poate afirma cu certitudine absoluta ca autorul ei de facto ar fi fiind chiar persoana care o publica sau in numele careia este publicata oficial. Faptul de a compune poeme este un gest privat, individual, petrecut in intimitatea  solitara a poetului, (de regula) fara martori (cu unele mici si nesemnificative exceptii de poeti exhibitionisti precum Adrian Paunescu, caruia i se mai intampla uneori (arar) sa compuna versuri cu voce tare, cu martori, la cenaclu). De regula se acorda credit primului venit, care se repede glont in lume, întâiul si unicul, cu o poezie de gata, pe care o re-då lumii, declarand-o ca fiind a sa, din sine. Poate fi privit cu suspiciune (de ce n-ar fi?, caci nu e deloc normal sa compui poezii) dar, cata vreme nimeni altcineva nu zice „ba-i a mea”, de regula i se acorda respectivului privilegiul de a fi considerat Autor (Creator), desi, in realitate, nimeni nu l-a vazut nåscand efectiv… poezia (sau poeziile respective). Poate ca in realitate a gasit-o pe undeva, pierduta (de cine stie cine) sau i-a dictat-o si lui (alt)cineva, in soaptå, bunaoara o muzå, un inger pazitor, stramosii, societatea, un prieten, o ruda, o amanta, vreun confident, vreun ins introvertit, rusinos, timid, care-i este cu ceva dator sau obligat lui, „poetului”, sau vreun ins care procedeaza astfel pentru ca detesta publicitatea, expunerea la public, faima, notorietatea (preferand sa ramana confortabil in umbra, in anonimat, o schita, o ipoteza, in mister), sau din cine stie ce alte motive personale, si care alege, sau este constrans (cam tot aceea), sa-si promoveze creatia prin intermediul altcuiva (un medium) sau chiar prin intermediul nimanui (ca in cazul creatiilor folclorice culese mai apoi de etnografi precum Vasile Alecsandri, mioriticul ). Teoretic orice este posibil. De obicei un poem este o creactie colectiva. Din comoditate, acceptam ca pe o certitudine, probabilitatea ca o poezie sau mai multe sa fi fost compuse integral chiar de cel ce pretinde ca le-ar fi scris (ultimul contributor, încheietor), publicandu-le sub numele såu (sau sub pseudonimul literar). Cu o probabilitate foarte mare poemul „Oda (in metru antic)” a fost scris chiar de Mihai Eminescu (poetul nostru national). Daca ne-am låsa purtati de val (dar ce e val ca valul trece) am putea sa sus-tinem (exagerand) ca „Oda (in metru antic)” a fost inventatå de Mihai Eminescu (fiind, asadar, o inventie de-a sa sau macar o inovatie). In afara unor (pseudo)suspiciuni „inchipuite”, (remarcabile si in atitudinile altora, unii chiar critici literari cu greutate), noi unul nu detinem dovezi concludente c-ar fi altminteri (bunaoara viceversa). Prin urmare Eminescu n-a plagiat. Da, adevar va zic voua. Desi „Oda” este, intr-un fel, in contrasens cu restul operei eminesciene, desi Eminescu el insusi n-a intentionat niciodata sa o publice (pårându-i-se, zice-se, ne-gata, imperfectå, nedemnå de expunerea la public, spre deosebire de toate celelalte), totusi, se pare ca de scris, el a scris-o. Probabil ca (deja) in mintea unora dintre martorii inocenti, care au asistat neputincioasi (si cu silentiozitate) la acest foileton, „avanCronica unei deMistificari neAnuntate” (o farsa ratatå) incepe sa se nasca revolta si/sau consternarea, zicandu-si: „Pai bine måi musiu Spiridoane, si atunci de ce te-ai mai apucat sa torni o asemenea gogoriță pestiță pe Arca lui Goe? Nu avea arca asta si asa destule bube (mucegaiuri si noroi)?, destule hibe?, destule belele pe punte si prin calå? Ce ti-a mai căsunat pe bietul cadavru din debaraua patriei?” (Desigur ca martorii neinocenti (…), caci avem si din acestia, îngânå în barbå: „Haide måi Goe n-o mai da cotitå, ca noi ne-am prins de la inceput ca nu-i decat o gluma nesåratå si nereusitå de-a dumitale. Nu mai da si mai råu cu mucii-n fasole!„). Si unora si altora trebuie sa le spun ca sunt (cumva) coautori (complici si inspiratori) ai acestei intamplari de sfarsit de sezon pe Arca lui Goe. Cum si de ce, se va lamuri mai la vale, iar de vom avea timp si inspiratie, vom insira si cateva comentarii despre efectele secundare, rezultatele colaterale, neasteptate (ale acestui demers care-l privea prea putin pe Mihai Eminescu, in epoca post-adevar), asa dupa cum s-au resimtit ele (cel putin) asupra noastra, unul. Majoritatea benefice am putea pentru ca sa zicem. (Concluziile le poti trage tu sau altii, Alex Stefanescu, de ex.)

(va urma – cu epilog)…

…(urmare – continuare din para-graful pe-trecut mai sus)

octavian-paler-aceeasi-varsta-14523…Prin urmare, odata cu golirea de con-tinut pe-trecuta pe puntea precedentei Arce a lui Goe (cu prilejul decernarii si sabotarii premiului Nobel pentru literatura pe anul 2016 – anul „trump”), am fost (noi, gospodarul de pe Arca, si edil) in postura de a evalua rămasițele, reziduurile remanente, care se tot transfera de la o editie la alta a Arcei lui Goe, denotand niste inamovibilități si niste imuabilității cam angoasante, per se. Am constatat (la vreamea respectiva) ca indiferent ce „intreprinderi” facem (sau nu facem) noi pe Arca lui Goe si indiferent de orice altceva se intampla (sau nu se intampla) prin zona, suntem insotiti constant, undeva in subteran, de o masa amorfa, inerta si silentioasa, de vizitatori unici (complici?) care nu interfereaza si nu interactioneaza in niciun fel cu Arca lui Goe. In tot cazul nu interactioneaza electro-magnetic (ci cel mult gravitational, ca sa zic asa). Avem materie intunecata. In tot cazul neluminoasă si iluminabilă. Aflandu-ne (ca si altadata) in trecere, intre doua instantieri diferite ale Arcei lui Goe, in plina munca de debarasare, golire, curatire, purificare (insotita de succese notabile, de altminteri observabile in spectrul vizibil, cu ochiul liber), a fost normal sa fim (si noi) mai intrigati decat de  obicei de prezenta si persistenta acestei materii intunecate din haloul Arcei lui Goe: vizitatorii muți (nu mulți dar orisicât). Asta a fost „intriga”. Si asa ne-a venit  ideea (utopică) sa incercam un experiment  prin care sa-i scoatem la lumina, sau macar sa le testam re-activitatea, limitele, consistenta, sau, inca si mai putin, så inducem vreo schimbare observabila (cat de cat) in acea masa amorfa, inerta, silentioasa, constanta. Astfel s-a nascut Cronica unei Mistificari Anuntate despre presupusul (si plauzibilul) plagiat al lui Eminescu. N-as vrea sa-si imagineze cumva, cineva (cine?) ca, propunand respectiva „farsa” ne-am fi inchipuit noi ca respectiva cronica ar putea fi altceva decât strict o afacere interna pe Arca lui Goe, un experiment precis localizat si delimitat (ceea ce de altminteri s-a si intamplat). Dar, ce sa mi lungim vorba… experimentul a esuat. N-am reusit sa-i scoatem la lumina decât pe Marius Mistrețu (de la epicentru) (care in niciun caz nu-i materie intunecata) si pe Carmen-Maria Mecu (de la odihna) (care in niciun caz nu-i luminoasa).

aa_DSC_0302Ulterior (recent) am constatat reducerea semnificativa a respectivei mase (fara sa avem certitudinea ca respectiva diminuare s-ar datora experimentului nostru), si, daca trendul se pastreaza, ne asteptam sa constatam in curand eliminarea de la sine a acesteia, si deci rezolvarea angoasantei probleme, constata mai ales in perioadele de transmutare de la o instantiere la alta a Arcei lui Goe. Epilog: Vom ramane fara materie intunecata si fara radiatie de fond, ceea ce nu are cum sa fie decat de bine, benefic… pentru viitoarele Arce ale lui Goe, de vor fi sa mai fie. Dar… sa nu zicem hop inainte de a såri.

Si daca experimentul numit Cronica unei Mistificari Anuntate – Eminescu plagiator a esuat, in raport cu scopurile sale initiale (asta e), nu-i mai putin important ca a produs (in subsidiar) anumite efecte colaterale neasteptate, in special in relatia dintre noi (care noi?) si sarbatoritul nostru de azi: Mihai Eminescu (de la Ipotesti), despre care ar merita sa pomenim intr-un eventual post-scriptum. Nu credeam sa-nvat a muri vreodata… etc, etc, etc…

(va urma – sau nu)

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , | 32 Comments »

Mersul lucrurilor (in continuare) – Rezolvarea lui Eminescu

Posted by arcaluigoe pe Noiembrie 6, 2016

Întrebare pentru Primărie: unde i-e capul?

6c9b3c28a6893521f63e64703fb3d48127cd18f9

Din motive nu tocmai simplu de explicat in cuvinte putine, acest articol se afla la a n+1 varianta si este foarte departe de forma prevazuta initial, iar in aceasta epopee de carier, hacker-ii cu hachite (care bantuie pe aici din ce in ce mai agresiv si mai fara scrupule) raman cel mai nesemnificativ impediment dinte cele care intarzie finalizarea sa. Pana una alta voi da acces publicului la aceasta varianta aflata in lucru (intrcat „expertii” au cam terminat de spus ce aveau de spus fara sa fi produs vreo clarificare semnificativa, ba dimpotriva, as zice). Asadar…

Dragå bizarule, cititor necuvântåtor al textelor scåpåtate pe Arca lui Goe, afla despre mine cå sunt bine-sånatos, ceea ce-ti doresc si tie. Desi nu am dovezi materialist-dialectice in aceasta privintzå, stiu totusi ca astepti cu mare nerabdare si cu sufletul la gura sa-ti livrez probele „plagiatului” eminescian, dimpreuna cu amanuntele picante ale acestui scandal mocnind de atat amar de vreme (intreaga era a istoriei moderne si contemporane).  Sper sa nu te impacientezi prea tare pentru amanarile intamplate din prea delasatoarea fire a d-lui Goe (investigatorul) si sa intelegi ca intreprinderea noastra nu-i o treaba usoara, ci una mare si grea, plina de riscuri imprevizibile si de piedici rasarite din neant, mai ales cand pe fir intra si masonii (dintre cei care nu sunt ocupati cu recuperarea tezaurului romanesc de la Moscova). In materie de „Eminescu” demascarea unor mici mismasuri poate conta cat o blasfemie abominabila, iar reactiile pot intrece cu mult asteptarile. Cat suntem noi de dl.Goe, de anonim, de insolent (per se) si de greu impresionabil, totusi, in speta de fata, avem temeri. Exista precedente destul de infricosatoare. Si l-as mentiona aici pe cel dintâi. „În anul 1883, Macedonski scrie o epigramă „inofensivă”,[45] fără a bănui urmările catastrofale, care-i vor schimba cariera și întreaga viață: Un X… pretins poet-acum  / S-a dus pe cel mai jalnic drum… / L-aș plânge dacă-n balamuc / Destinul lui n-ar fi mai bun, / Căci până ieri a fost năuc / Și nu e azi decât nebun. În urma acestei epigrame, Macedonski a fost sever sancționat de societate (?!). Opinia publică (?!), printr-o rară unanimitate, și-a dat mâna pentru a-l declara mort moralmente pe cel care a avut cruzimea să zvârle aceste sarcasme marelui poet când boala îl doborâse. Consecințele au fost extrem de drastice, încât Macedonski a ajuns să nu mai aibă nici pâinea cea de toate zilele în cel mai strict sens al cuvântului.[60] Poetul vrea să se disculpe, dar ziarele refuză să-i publice cuvântul, abonații Literatorului îi înapoiază foaia, societatea se destramă. Este arătat pe stradă devenind un obiect al oprobriului public, iar sfera aristocratică, foarte înrâurită de Maiorescu, încetează a-l mai ajuta.” Si asta se intampla, deloc intamplator, in chiar anul in care conspiratia oculta condusa de Titu Maiorescu punea la cale „farsa tragica” a inscenarii „plagiatului” Eminescian din care era prevazuta iesirea pe variante,  fie (a) prin „salvarea” si absolvirea lui Eminescu si satirizarea altora (victime colaterale ale farsei si in special a lui Mihail Nikitici Kass, scriitor și fruntaș socialist român de origine evreiască pe numele lui real Solomon Katz, care-l revendica pe Eminescu ca agent al cauzelor sale (…), fie (b) prin compromiterea si ingroparea poetului (in cazul in care nu se gaseau alte mijloace pentru a-l scoate de sub influența societatii secrete Carpati (…)  Presupun ca cel putin cativa dintre cititorii deloc intamplatori ai acestor randuri stiu despre ce anume se face vorbire aici (si nu ma indoiesc despre faptul ca ceilalti vor cerceta si singuri). Pana la urma destinul a impus o a treia varianta, mult mai tragica, care a curmat brutal farsa pusa la cale de Titu Maiorescu, prin prabusirea lui Mihai Eminescu in boala care-l va macina pana la sfarsitul vietii. Reactia scapata de sub control a „opiniei publice” starnita (…) pedepsitor impotriva lui Macedonsky, a facut inoportuna si riscanta dezvaluirea farsei, iar autorul acesteia si-a pierdut curajul de a o da pe fata. Sfatuit de Caragiale, Maiorescu a hotarât sa mai amane ridicarea voalului de pe farsa introducerii asa zisei Ode (in metru antic) in editia princeps a volumului de poezie Mihai Eminescu. Din (ne)fericire momentul prielnic n-a venit niciodata, si s-ar parea ca nici acum configuratia astrelor nu este prea favorabila acestei demistificari târzii. V-as propune in intertime o „poveste” adevarata (din zilele noastre) care ar trebui sa aiba darul de a-l pregati emotional (si nu numai) pe cititorul avid de aflarea ADEDVARULUI (taman acum, in era post-adevar pe care o traversam, inglodati in confuzie si prejudecati). Iata:

O poveste trista de Craciun vine din Statele Unite. Parintii unui copil de 5 ani, aflat pe moarte din pricina unei boli grave, l-au chemat pe Mos Craciun la spital, pentru a-i indeplini o ultima dorinta pustiului.

Copilul si-a dat ultima suflare in bratele båtrânelului, care povesteste experienta cu lacrimi in ochi.

El statea cu spatele la fereastra, tot ceea ce am putut face a fost sa incep sa vorbesc cu aplomb si bucurie, stiti: „Cum sa aud ca tu nu vei sarbatori Craciunul anul asta?” si el imi spune „Sunt pe moarte”, a povestit båtrânul. Abia a putut sa deschida cadoul. A vazut ce era acolo si a inceput sa zambeasca. Si-a culcat capul de perna si s-a uitat la mine, spunandu-mi „sunt pe moarte” si se uita la mine ca si cum nu intelegea de fapt ce inseamna asta.

– Poti sa-mi faci o favoare?
– Desigur!
– Cand ajungi la Portile Raiului, spune-le ca esti cel mai grozav spiridus al lui Mos Craciun.

Iar el zice:

– Chiar sunt ?
– Da, sigur ca esti. Sunt sigur ca te vor lasa sa intri imediat.
– Da?

Si s-a ridicat si m-a imbratisat cu putere. Apoi s-a uitat la mine si m-a intrebat :

– Mos Craciun, poti sa ma ajuti?

Si atunci si-a dat ultima suflare. Nu mi-am dat seama imediat, m-am uitat la el si apoi m-am uitat la fereastra. Mama lui a inceput sa tipe „Nu, nu inca!”.  Au venit inauntru, le-am pus fiul in brate si am fugit de acolo. Trei zile dupa aceea nu am mai fost om.

Caci in rest (in general) Mos Craciun este si el om. Ca mine si ca d-voastra. Un om caruia nimic din ce-i omenesc nu-i este strain (… vom reveni cu detalii). Acum sterge-ti lacrimile, caci agonia mortii pare sa fie la fel de sfasietoare la 5 ani, la 40 sau la 89, in realitate ca si in imaginatie, si incearca sa faci in salt cuantic intr-o alta perspectiva. Aceasta:

Rezolvarea lui Eminescu.

Sa zicem ca ai fi in pragul Big-Bang-ului tau personal, pe buza acestuia, in chiar momentul de dinainte marii explozii revelatoare, sau, mai prozaic spus, ca te-ai afla pe moarte, in acea clipa infinita de agonie si extaz… in care esti dus deja, fara sa fi ajuns încå… undeva.  Cand deodata, tu, (d)intr-o suferinta dureros de dulce, te trezesti ca  acea mica eternitate (o plutitre imponderabila, o cådere) ti-ar fi perturbata de o voce misterioasa si tulburatoare, venita de niciunde, care iti cere imperios så alegi liber „locul” in care te vei duce dupa Big-Bang: (a) in iad (infern), (b) in purgatoriu (transit), (c) in rai (paradis), sau (d) nicåieri (nowhere, in neant, non-existenta). Ce-ai alege? Sincer acuma. Fii sincer? Haide fii sincer cå nu te omoara nimeni. Cum ti-ai folosi, in clipa aceea (vezi mai sus) liberul arbitru? Mda, eziti…  Ce liber arbitru sa mai fie acela in care esti pus sa iei decizii majore, colosale, pe loc, intr-o clipa, si nu in orice clipa ci o clipa anume, bine aleasa. Adica tu arzi in focul tau (cand toti dorm), de-al tau propriu vis mistuit te vaieti, pe al tau propriu rug te topesti, arzand (normal), intr-un foc pe care nu-l poti stinge cu toate apele mårii (atentie nu se stinge cu apa) si (Alt)cuiva ii arde sa vina cu sondaje de opinie si sa-ti puna intrebari incuietoare despre destinatii turistice la preturi promotionale: gratis. Haide, få o alegere! Acum sau niciodata. Grabeste-te. Incet. Incet… Prea tarziu!

Se spune ca toti barbatii care au fost insurati ar trebui sa mearga in iad. Nu, nu pentru ca si-ar fi chinuit nevestele, dupa cu s-or fi gandit instantaneu „feministii”, ci dimpotriva, pentru ca daca un barbat a avut parte (pe Pamant) de o sotie buna atunci a avut deja parte de toate deliciile paradisului (asa incat in rai s-ar plictisi teribil), iar daca a avut parte de una rea atunci oricum iadul i-ar parea paradis. Eminescu n-a fost insurat. Motiv pentru care n-ar trebui musai trimis in iad. Nici macar in iadul plagiatorilor. Dar Maior-escu… ?

atentia, va urma… vor urma, mai intai comentarii, nade si trimiteri pline de subinteles (pentru cei atenti, competenti, interesati si rabdatori).

646x404

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 15 Comments »

O, da, O, nu – Eminescu plagiator?

Posted by arcaluigoe pe Octombrie 28, 2016

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei ‘nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Până-n fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri linişiti, pe mine
Mie redă-ma!

Acest text literar îi este atribuit d-lui Mihai Eminescu, sfarşit din viaţă de tânăr, pururi tânăr şi nemuritor. Totuşi acest poem nu-i aparţine d-lui Eminescu (nici n-ar avea cum) ci altor autori, dupa cum se va vădi mai la vale. Ideea de a-l face pe Mihai Eminescu sa accepte tacit înfierea acestui text, arogandu-şi paternitatea asupra sa, îi apartine lui Titu Maiorescu (mamă născătoare şi co-autor al acestei mistificări uluitoare). Faptul că o asemenea mistificare de proporţii a putut rezista netulburată un timp atât de îndelungat rămâne în sine un mister copleşitor. Se pare că simpla trecere a timpului a sporit rezistența legendei create în jurul acestui poem, descurajandu-se din ce în ce, orice tentativă de de-mitizare prin divulgarea unui adevar simplu dar inconvenabil. Dovezile incontestabile care probează acest „plagiat” există. Le vom face publice. Ele se gasesc în câteva documente de la Biblioteca Academiei, care refera (şi) alte documente aflate în biblioteca de la Vatican şi care, de-a lungul timpului (cel puţin cele autohtone), au fost văzute şi studiate de diverse persoane competente, critici literari, filologi, lingvişti, exegeţi, ziaristi, dar se pare ca acest lucru s-a întâmplat începând destul de târziu, atunci când legenda paternitaţii lui Mihai Eminescu asupra acestui text se consolidase îndeajuns încât să descurajeze orice intenţie de a face valuri în aceasta privinţă, făcându-i pe martori să nu-şi creadă ochilor, să-şi revizuiască interpretarea şi să se auto-cenzureze de teama ridicolului. De altfel acesta este un efect psihologic ultra-cunoscut si reproductibil. In pofida oricăror evidenţe, majoritatea martorilor pot să-şi pervertească total judecata, dacă anterior chestionării lor, mai multe persoane cu autoritate fac cu aplomb şi convingere declaraţii contrare evidenţei. Printre cei mai recenți observatori care au accesat documentele ce incriminează „plagiatul” se numară şi ziaristul Ion Cristoiu, un obişnuit scor-monitor al bibliotecilor. Faptul că însuşi domnia sa a ales în mod deliberat să păstreze tăcerea, deşi în alte situaţii la fel de delicate (precum cele legate de Corneliu Zelea Codreanu şi Garda de Fier) a preferat  să bată toba, ne poate pune serios pe gânduri, cu excepţia cazului în care d-lui n-o fi înţeles nimic din conţinutul documentelor pe care le-a studiat, fie din cauza grabei, a superficialităţii şi a lipsei de profesionalism, fie a faptului că la momentul respectiv se uita febril după altceva ce-l preocupa exclusiv. (Va fi foarte interesant de urmarit reacţia „maestrului” Ion Cristoiu asupra acestui subiect atunci când problema „plagiatului” eminescian va deveni o tema fierbinte de notorietate publică). Se pare că totul a început de la o glumă nevinovată pusă la cale de către Titu Maiorescu, cu acordul lui Mihai Eminescu, în contul zilei de 1 Aprilei 1983, mizându-se tocmai multitudinea de elemente evidente, copleşitoare, care vădeau „plagiatul” exonerandu-i pe autorii „glumei” de o reală responsabilitate în momentul în care „farsa” avea să fie revelată, spre ironizarea celor aleşi ca ţinte şi care vor fi căzut în capcana abil întinsă de către Titu Maiorescu. Ironia soartei avea să complice situaţia în aşa hal încât Maiorescu avea să se împotmolească definitiv în păienjenişul propriilor intrigi. Textul impropriu numit „Odă” (în metru antic), n-a fost făcut public prin vointa expresa a poetului ci doar cu consimțământul acestuia. A apărut mai întâi în ediția princeps (Poesii, 1883), întocmită, cum prea bine se știe, de Titu Maiorescu, într-un moment când mintea poetului intrase într-un con de umbră din care nu va mai ieși în întreaga ei stralucire niciodata, pe parcursul celor șase ani cât mai avea de trait. Conform mitologiei oficiale, în acord cu anumite surse, Eminescu ar fi lucrat asupra acestui poem, începand din 1872-1873, încă din epoca vieneză sau din cea berlineza, cand poetul avea 22-23 de ani, timp de noua ani. După alte variante ar fi oprit munca de ameliorarea a poemului dupa cinci ani, fara sa o fi incheiat si fara sa fi ajuns la vreun rezultat multumitor. In acord cu aceeasi mitologie biografica poetul nu adorit niciodata sa-l publice acest poem, întrucât il gasea departe de perfectiune, o improvizatie, un lucru neterminat, o schiță, la care ar mai fi avut mult de lucru daca inspiratia i-ar fi permis (ceea ce se pare ca nu s-a intamplat in urmatorii patru ani in care poemul a ramas intr-o suspecta asteptare). In realitate poetul nu a scris niciodata acest poem care nu se potriveste in nici un fel cu stilul operei eminesciene, cu conceptia sa despre poezie si cu niciuna dintre celelalte poezi compuse de el, lucruri cat se poate de evidente pentru orice cititor-admirator al celui mai mare poet al romanilor.

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, Tara mea de glorii, tara mea de dor? Bratele nervoase, arma de tarie, La trecutu-ti mare, mare viitor!

Mai am un singur dor:În liniştea serii, Să mă lăsaţi să mor, La marginea mării;

Somnoroase pasarele, pe la cuiburi se aduna, se ascund în ramurele – Noapte buna!

A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată, din rude mari împărăteşti, o prea frumoasă fată.

Trăind în cercul vostru strîmt, norocul vă petrece, ci eu în lumea mea mă simt nemuritor şi rece.

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, facem pe pământul nostru musunoaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, osteni si învătati, ne succedem generatii si ne credem minunati;

Musti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, în acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul

Cum că lume asta-ntreagă e o clipă suspendată, Că-ndărătu-i si-nainte întuneric se arată.

Toate, dar absolut toate poeziile lui Mihai Eminescu sunt poezii cu rimă, inconfundabile, muzicale, pe care oricine le poate recunoaste dintr-o privire. In toate poetul rămâne fidel crezului sau romantic. Total strain, rupt de stilul si de crezul sau artistic, apare acest text cu vers alb, in stil clasic, despre care cititorul este avertizat înca din titlu ca este „in metru antic„. Avertismentul respectiv a fost introdus de către Titu Maiorescu (ca parte esentiala a farsei literare pe care a dorit să o monteze), la fel ca si titlul, complet eronat, înadins în vadita contradictie cu continutul textului, care nu este odă, ci elegie. Este ca si cum Claude Monet si-ar fi intitulat unul dintre peiajele sale „Portret (in stil impresionist)”. In mod cert orice prim cititor al lui Eminescu remarcă instantaneu nepotrivirea dintre întreg si parte. Dar atunci al cui este poemul? Cine este autorul sau autorii? Lucrurile nu sunt tocmai clare. In perioada sa vieneza, inspirat de gestul compozitorului Ludwig van Beethoven care-i dedicase lui Napoleon Bonaparte o simfonie (Simfonia a-III-a, Eroica, dedicatie retrasă ulterior), tânărul Mihai Eminescu, începe scrierea une ode dedicata lui Bonaparte, pe care a intitulat-o provizoriu „Oda la Napoleon”. Lucrarea respectivă, care este considerata (apud mitologia biografică oficială) ca punct  de plecare a ceea ce avea sa devina „(ne)Oda (in metru antic)”, nu are absolut nimic în comun cu poemul inclus de catre Titu Maiorescu în ediția princeps (Poesii, 1883). „Oda la Napoleon” a ramas o insailare, o improvizatie poetică de tinerete, cu o valoare strict documentară. Miraculoasa transformare nu s-a produs niciodata. Aflat la Viena, Mihai Eminescu, a dat, in biblioteca Universitatii din Viena (Universität Wien, fondata de ducele Rudolph IV in 1365), peste o copie a unui jurnal de calatorie al lui Johann Wolfgang von Goethe. În septembrie 1786 Goethe pleacă, fără să-i spună doamnei von Stein, în Italia. În Weimar planurile lui de călătorie și destinația, în afara ducelui, erau cunoscute numai de angajatul și secretarul lui, Philipp Seidel. Călătorește la Regensburg, München, Mittenwald, Innsbruck, Pasul Brenner, lacul Garda și Verona la Veneția. Ajuns în Roma, pictorul Johann Heinrich Wilhelm Tischbein îl ajută să găsească o gazdă în Via del Corso 18, unde azi se află: „Casa di Goethe” (Muzeul Goehte). Pentru Goethe, următorii doi ani această viață nouă în Italia, numită „Călătoria Italiană”, este prosperă și reprezintă realizarea aspirațiilor lui culturale – liber și flexibil din punct de vedere financiar, pentru că salariul lui, i-a fost acordat în continuare. Copia jurnalului de calatorie al lui Goethe in Italia se gaseste si in prezent in biblioteca Universitatii din Viena (si poate fi vazut de oricine doreste, pe baza unei simple cereri la arhiva). In acest jurnal o buna parte este dedicata descrierii unor lucrari aflate in Biblioteca de la Vatican, la care Goethe a avut acces si de care se pare ca a fost foarte impresionat. O sectiune anume se referă la opera lui Francesco Petrarca. Dupa cum relevă o cronică din biblioteca din Vatican,  în 1343, în trecere prin Verona, Petrarca a descoperit primele 16 cărți ale Epistolelor lui Cicero, adresate lui Atticus și Brutus Albinus. În Florența, se întâlnește în 1350 cu scriitorul Giovanni Boccaccio, cu care era mai de mult în corespondență. Ambii poeți au contribuit printr-o activitate perseverentă la redescoperirea antichității clasice, respingând preceptele scolasticei medievale. Intr-o scrisoare adresata lui Boccacio, Francesco Petrarca, ii vorbeste acestuia despre durerea sfâsietoare pe care a resimtit-o atunci cand i-a parvenit vestea morții Laurei (pe cand se afla la Parma, în ziua de 19 mai 1348), în timpul marii epidemii de ciumă care bântuia în vestul Europei. In aceeasi epistola Petrarca mentioneaza cele 16 cărți ale Epistolelor lui Cicero si anexeaza un mic poem fără titlu, in limba italiană:

Non avrei creduto mai d’imparare a morire: eternamente giovine, awolto nel mio mantello, gli ocehi sognanti fiducioso alzavo alia srella della solitudine.

Quand ecco che tu apparisti sulla mia strada, tu, o Sofferenza, dolorasamente dolce e tutta io bewi la volutta della morte inesarata!

Miseramente ardo nei tormenti di Nesso o come Ercole, awelenato dalia camicia fatale, ne ii mio fuoco spegner posson futte l acque del mare.

Consumata dai mio stesso rogo avanisco tra le fiame porto da esse risorger lieto come i uccel Fenice?

Via dalia mia strada, voi, occhi ammaliatori! Tornami nel animo, triste indiferenza, fa di ridare, perch io muoia in pace me a me stesso!

Poemul este transcris de catre dl. Goethe in jurnalul sau de calatorie, împreuna cu traducerea în germana a primei strofe.

Se pare ca Mihai Eminescu a gasit în solemnitatea acestui poem, o sursa de inspiratie pentru munca sa la proiectul Odei închinată lui Napoleon. Intr-una dintre scrisorile adresate lui Titu Maiorescu (in 1875), scrisoare pastrata in Biblioteca Academiei Romane, Mihai Eminescu ii vorbeste acestuia despre jurnalul de călătorie al lui Goethe si despre poemul gasit acolo (pe care il transcrie integral), mentionand cu insufletire că mesajul poemului îl inspiră în munca de ameliorare a Odei adresată lui Napoleon. Traducerea in limba română se pare că i-ar apartine chiar lui Titu Maiorescu. Cu toate acestea Mihai Eminescu a abandonat în cele din urmă intentia de a ameliora sau de a rescrie Oda la Napoleon. De altfel Eminescu nici n-a existat (ne-o spune Sorescu, varul lui Shakespeare), dar Titu Maiorescu a existat (este un fapt atestat documentar).

Cum si de ce a decis Titu Maiorescu sa introducă în ediția princeps (Poesii, 1883) în locul Odei la Napoleon a lui Mihai Eminescu, propria sa traducere in limba română a poemului venit pe calea Goethe-Petrarca-Cicero, si inca sub un titlu atat de înselător: Oda (in metru antic), si cum de a nu mai deconspirat niciodata această farsă literară (dupa cum preconizase initial), dar si despre rolul altor „actori” importanti, care au contribuit la teserea acestei povesti  incredibile (dintre care docamdata ii pomenem pe Caragiale si Macedonsky), vom istorisi in partea a doua a acestui material.

Intre timp persoane importante (inclusiv poetii Nichita Stanescu si Adrian Paunescu) au declarat ca „Oda (in metru antic)” este cel mai frumos poem scris vreodata in limba romana, iar majoritatea criticilor (care contează) au declarat versul „Nu credeam să-nvăt a muri vreodată” drept cea mai profunda expresie a gandirii poetice manifestată în limba română. Cu atat mai complicată va fi restabilirea adevarului în acest uluitor caz.

UPDATE: Nota redactiei Arca lui Goe. Expunerea de mai sus este un text incomplet, prin urmarea intelesul acestuia poate fi accesibil numai impreuna cu continuarea, ca un intreg. Acest prim episod lasa loc de meditatii dar nu de concluzii. Multumim tuturor pentru intelegere.  

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , | 111 Comments »

Mobila si Durere (II) – avanCronica unei deMistificari neAnuntate

Posted by arcaluigoe pe Octombrie 21, 2016

Sa zicem ca am fi (noi, dl.Goe) in posesia unor informatii care sa ateste un plagiat comis de o persoana importanta, sus pusa, din cultura. Si sa zicem ca le-am divulga, postandu-le la vedere, in mod public, pe Arca lui Goe.  Ce s-ar (putea) intampla? Inainte de a verifica acest lucru pe viu, ar trebui neaparat sa facem un mic efort futuro-logic si sa anticipam cat de cat, ce, cum si in ce fel ar decurge mai apoi lucrurile si ostilitatile. Ce s-ar intmpla? Pai mai intai si intai ca ar fi posibil sa nu se intample nimic, absolut nimic, cel putin pentru o vreme, intrucat numarul celor (aveniti) capabili sa observe si sa inteleaga  „evenimentul”, ar fi prea mic, sub pragul critic (threshold) peste care sa se amorseze reactii in lant, spontane. Probabil ca lipsa de popularitate si/sau trista faima a acestui loc rau famat, precum si asocierea cu personajul (universal indezirabil, in ariile de observabilitate, in rest nu) intruchipat de catre dl.Goe, ar spori neincrederea chiar si in randurile celor instruiti si lucizi care ar da accidental peste dezvaluirile noastre, facandu-i pe acestia sa creada ca nu poate fi vorba de ceva serios, adevarat si grav. Sunt astfel de situatii in care imprejurarile ii forteaza pe oameni sa fie orbi, incapabili sa vada si sa discearna evidenta. Subtierea in acest mod a grupului de observatori valizi pe care am putea conta, ar putea indeparta decisiv momentul atingerii pragului critic (threshold) peste care sa se amorseze reactii in lant, spontane, lungind sine die pelteaua, asa incat, dupa o vreme, subiectul s-ar stinge de la sine, ingropat in liniste si nebagare de seama. Ceea ce n-ar fi mare lucru. O ratare in plus de contabilizat in colectia celor deja „experientziate” pe Arca lui Goe. Dar, ca sa punem raul in fata, ce s-ar intampla oare daca bomba ar exploda, facand „bum” si nu doar „plici”, atigandu-l cu schije pe autorul plagiatului, pe cei care au avut stire despre plagiat si l-au incurajat, precum si pe cei care le-au cântat acestora in struna atata amar de vreme? Care ar fi reactiile? Care ar fi beneficiile si care ar fi daunele (colaterale)? Oare n-ar gasi Ponta, Oprea si ceilalti mici-mari plagiatori, ocazia potriviata de a trece in (pen)umbra, devenind niste cazuri benigne (prin comparatie)? N-ar fi exploatat evenimentul drept un excelent catalizator si amplificator al strategiei sistemului ticalosit care si asa striga de zeci de ori mai tare si din mult mai multe guri „Ba voi plagiati”? Este oare pulimea capabila sa refuze oferta si sa nu accepte cå „plagiatul cel mai mare esti chiar tu (Codrutza) intrucat asta se mentioneaza mai consistent si mai omnipotent”? Repetitia este mama consfintirii si soacra statuarii adevarurilor false, ori macar a unui talmes-balmes generalizat din care nimeni nu mai intelege nimic, si din care toti se retrag scârbiti (lasandu-i sa-si faca treaba pe spalatorii de cadavre, precum cei care-l au ca idol pe Victor Viorel Ponta, mare om politic si personaj istoric in viziunea unor fanfaroni de talie pantagruelicå, sau pe cei care consuma rahat de placere, din plictiseala, precum Florin Iaru). Divulgarile noastre (in spiritul adevarului, oricat de crud ar fi acesta) ar putea fi puse cu usurinta in slujba minciunii. E un risc pe care trebuie sa ni-l asumam (cine „sa ni-l asumam”, deocamdata ramane de vazut) si sa incercam sa-l combatem preventiv. Dar cu noi (si cu arca) ce se va intampla? Ce fel de stihii am (putea)  atrage asupra noastra? Oare am putea scapa nevatamati? Nu vom fi si noi târâti in mocirla? Nu vom fi cautati prin texte si facuti ca la nufarul? Tu vorbesti ma despre plagiate? Tu care esti tu insuti un plagiat, folosind ca pseudonim literar numele furat al unui personaj al lui Ioan Luca Cargiale? Tu? Oare imi va acorda cineva prezumtia de „citat cultural”? Oare imi vor fi iertate multele „auto-citate”? Parafrazarile? Ingânårile? Ironiile? Nu vor sari cu totii (si cu toatele) pe la spate sa ateste cât de dubios si ce ticalos este „troll”ul Goe? Un las camunflat in anonimat ca sa improaste, cu noroi si tzâvne de mahala, in intelectuali, eroi, elite, figuri cu autoritate?  Oare vom putea evita sa patzim si noi (la scara redusa ce-i drept) påtzania d-lui Patapievici, de atunci de cand, punandu-li-se unora pata pe el, i-au dezgropat cadavrul din debara, acreditand apoi cu cinism colosal, in urma unei autopsii masluite, ideea ca el ar fi fiind asasinul, citându-i ad litterm ironiile la adresa adevaratilor criminali, in cheie directa, mizand pe slaba putere de intelegere a maselor abrutizate si insetate de sange de tocilar elitist, pentru a-l transforma pe bietul intr-un personaj odios pana la moarte, in ochii majoritatii populatiei (nevirtuale) si atarnandu-i definitiv si irevocabil de coada etichetele de jidan, tradator, jigodie, anti-roman, antichrist si etc. Nu conteaza. Ne vom asuma riscul. Intâmplå-se ce s-o intâmpla. Ne vom sacrifice, daca trebuie (linistea, tihna, anonimatul, totul), pe altarul adevarului. Vom purcede la demascare plagiatului care ne intriga. In curand. Dumnezeu cu mila.

Posted in Arcaluigoeologie | 23 Comments »

Pro-Gnoze

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

PRO-GNOZE pentru 2016 facute la sfarsitul lui 2015, propuse spre re-vizuire acum in 2017 pentru a se vedea ce s-a (mai) ales din ele. Asadar:

Financial Times continuă tradiția previziunilor pentru anul ce vine, iar o privire retrospectivă arată că estimările jurnaliștilor britanici s-au dovedit mai tot timpul cât se poate de corecte. Prăbușirea prețului petrolului, politica Băncii Centrale Europene și faptul că Putin nu va mai anexa teritorii au fost previziunile de la finalul anului 2014 confirmate în anul ce a trecut.

Iată cum văd anul 2016 jurnaliștii publicației economice britanice.

  • Va câștiga Hillary Clinton alegerile prezidențiale din SUA?

Da. Vor fi niște alegeri cu suișuri și coborâșuri iar cele mai urâte amintiri ce-i vor rămâne lui Hillary Clinton vor fi cele ale acuzelor ce-i vor fi aduse de republicanul Ted Cruz legate de caracterul ei și de slăbiciunea de care a dat dovadă în fața dușmanilor Americii. O mare parte din electorat va vedea în Clinton simbolul a tot ce este greșit și corupt în America de azi. Dar alegerile se câștigă la centru sau la ce a rămas din linia de centru în politica americană , iar Cruz va fi mult prea spre dreapta pentru alegătorul de la centru. În ciuda sondajelor care o dau la o distanță supărător de mică de Cruz, Clinton va câștiga categoric. Democrații vor redeveni majoritari în Senat. Însă Clinton își va începe mandatul într-o atmosferă foarte polarizata. Si nu va avea parte de o lună de miere.

  • Va părăsi Marea Britanie UE în urma referendumului din 2016?

Nu. Britanicii vor vota pentru a rămâne în UE. Nu vor fi entuziasmați, dar vor vota în spiritul unului simț care a prevalat în ultima vreme în Marea Britanie. Să lăsăm deoprate argumenele tehnice prin care premierul David Cameron încearcă să obțină o poziție mai bună pentru Marea Britanie în ce privește tratatele UE sau investitiile și schimburile comerciale mai mari. În cele din urmă, britanicii vor alege între logica calmă a fostului premier John Major si populismul UKIP, condus de Nigel Farage. Dacă nu câștigă logica lui John Major, atunci înseamnă că Marea Britanie va trăi vremuri tulburi.

  • Va rămâne Bashar al-Assad la putere în 2016?

Da. Assad va rămâne președintele de jure al Siriei în 2016, chiar dacă în realitate a fost redus la statutul unui lider războinic și nu mai este un șef de stat cu adevărat. A fost ridicat din punct de vedere militar de intervenția Rusiei care i-a lovit pe rebeli. Din punct de vedere politic, planul ruso-american din ultimele săptămâni prevede o tranziție de 18 luni. Chira daca procesul de pace va începe să câștige teren, Assad va face tot ce este posibil pentru a ramane la putere la Damasc.

  • Va ajunge cel puțin un stat membru G20 să ceară ajutorul FMI în 2016?

Da. Niciun stat dezvoltat membru al G20 nu va avea nevoie de un plan de salvare. Se poate doar ca Italia să ajungă în această situație, din cauza datoriei publice. Însă Banca Centrala Europeană o va sprijini și o va proteja. G20 are zece economii emergente. Unele se confruntă cu scăderea prețurilor la produsele de export ( Argentina , Rusia și Arabia Saudită sunt principalele exemple). Unele au deficite mari de cont curent (Arabia Saudită, alături de Brazilia și Africa de Sud). India și Africa de Sud au deficite fiscale mari. Altele, precum Brazilia, au deficite mai reduse, însă o datorie publică mare. Țările care sunt pe roșu la toate capitolele sunt Brazilia , Argentina și Africa de Sud. Supuse unor presiuni, aceste țări au schimbat recent miniștrii de Finanțe. Argentina are un nou guvern care promite o nouă abordare. FMI e pregătit. Va avea nevoie cel puțin unul dintre aceste state de un ajutor? Se pare că da.

  • Președinta Braziliei va fi demisă până la începerea Jocurilor Olimpice de la Rio?

Nu. Însă va fi pe muchie. Deocamdată, Dilma Rousseff are probabil suficient sprijin in Congres pentru a opri procesul de destituire. Însă cu cât trece timpul, cu atât recesiunea Braziliei se va accentua și sprijinul politic se va reduce. Procesul de destituire, chiar daca Camera Reprezentanților votează în favoarea sa, nu va începe decât pe 10 februarie. Procesul este complex și durează 180 de zile, iar Rousseff ar putea fi demisă abia în august. Aceasta ar fi după începerea Olimpiadei, pe 5 august.

  • Va mai fi Angela Merkel cancelar al Germaniei la finalul lui 2016?

Nu. Deși 2015 s-a terminat bine pentru Merkel, care a fost ovaționată la Conferința Uniunii Creștin Democrate, la finalul lui 2016 nu va mai fi cancelar. Aplauzele primite au parut o dovada că poziția sa este sigură – în ciuda presiunii cauzate de sosirea în Germania a peste un milion de refugiati. Însa doamna Merkel a promis să reducă fluxul de refugiați în 2016, iar acest lucru pare irealizabil, având în vedere că imigranții disperați continuă să vină, ajutați de traficanți.

  • Cine va câștiga Campionatul European de Fotbal din 2016?

Belgia. Este cea mai bună echipa din lume, potrivit clasamentului FIFA. Coeficientul este oate peste valoarea reală a echipei Belgiei, dar nu cu mult. Printr-un sistem bun de antrenament și scouting și printr-o politică foarte liberală de naturalizare a imigranților, această mică țară a produs un val de jucători de elită. Belgia poate alinia un trident ofensiv Eden Hazard, Kevin de Bruyne și Romelu Lukaku, staruri din Premier League a căror valoare ar ajunge la 150 de milioane de lire sterline. Echipa Germaniei este mai călită, cea a spaniei este mai unită, dar Belgia are de partea sa tehnica de calitate. Cu Franța în calitate de gazda, mai există și avantaju afinității.

  • Va diminua China valoarea yuanului?

Da. China are motive să mențină yuanul stabil în raport cu dolarul in 2016 – are excedent comercial mare și rezerve mari de valută, precum și dorința de a arăta lumii că yuanul cel roșu este o valută de încredere. Yuanul se poate deprecia până la 7 yuani pentru un dolar, față 6,48 în acest moment. Economia chineză se pare că va avea nevoie de două reduceri succesive ale dobânzii in 2016. Aceasta ar trebui să oprească scurgerea de capital din China , fapt care ar pune presiune pe monedă. Traiectoria yuanului nu va fi una lină. S-ar putea să fie cel mai volatil an pentru moneda chineză.

  • Vor concura atleții ruși la Olimpiada din 2016?

Da. Nu există voința politica pentru a pedepsi Rusia pentru că ar fi reînviat politica sovietica a dopajului. În urmă cu o lună, Rusia a devenit prima țară din istorie pasibilă să fie exclusa sine die din competițiile atletice, până când va dovedi că sportivii săi sunt curați. Dar Moscova și Vestul doresc să minimalizeze dezvăluirile unui raport independent despre cele mai rele lucruri pe care le-a văzut lumea sportivă. Pentru a participa la Rio, Moscova va trebui să demită toți oficialii implicați în programul de dopaj, să rezolve toate cazurile, să înceapă o investigație pe tema culturii dopajului și să demonstreze că s-a schimbat. Rușii spun că toate astea le vor lua trei luni.

  • Se va prăbuși vânzarea mașinilor diesel în Europa?

Da. Clienții din Europa nu mai erau oricum într-atât de îndrăgostiți de motoarele Diesel, iar ezvăluirile din toamna despre cum a instalat VW un program care să păcăleasca testele de emisii la 11 milioane de mașini nu va face decât să accentueze declinul vânzarilor. Apogeul vânzarilor de motoare diesel a fost de 55% din total în Europa și a fost atins în 2010. Însă în Franța au scăzut repede după încetarea politicii de subvenționare și odată cu îngrijorările legate de impactul asupra mediului. VW este un jucător mare pe piata mașinilor Diesel, iar vânzările sale au scăzut cu 20% în noiembrie pe piețele relevante, după scandal. În 2016, cota vânzărilor de masini diesel va scădea într-atât de mult încât va afecta întreaga piață auto.

  • Petrolul va depăși 50 de dolari barilul la finalul lui 2016?

Da. În 2015 piața petrolului a fost foarte dură cu cei care credeau într-o revenire a prețului după prăbușirea din 2014. Tenacitatea industriei americane a gazelor și petrolului de șist și sporirea producției în Irak și Arabia Saudită au dus la înecarea lumii în petrol. În 2016, ridicarea sancțiunilor impuse Iranului va aduce și mai mult petrol pe piață. Însă problemele financiare ale producătorilor de petrol îi vor face să renunțe la o serie de proiecte de exploatare, iar aceasta va reduce din producție și impactul va fi vizibil. Petrolul Brent sub 50 de dolari este prea ieftin pentru a permite investiții în noi foraje necesare pentru a satisface o cerere ce va deveni mai mare. Dacă economia globală nu intră din nou în recesiune, este foarte probabil ca prețul petrolului să se îndrepte către niveluri mai sustenabile.

* * *

Aceste pro-gnoze au fost postate si de Mita Baston (in data de 7 martie 2016) • a day ago – ca comentariu: Pe certocratia conului Dorin, un DT (Dorin Tudoran) care nu-i fan DT (Donald Tramp) in ciuda coincidentei de initiale si a altor coincidente initiale. Ca republican (de-al nostru, din popor) conul Dorin este fan al lui John Richard Kasich. Nu se stie insa cui ii este conul Dorin fan ca democrat (cå (si) de democrat e democrat. Sadea).

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , | 19 Comments »

2017 – La multi ani!

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Posted in Arcaluigoeologie | 7 Comments »

2016 – anul vechi

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

2016, anul aproa-pe-trecut. Pamantul a mai facut o tura pe elipsa (curba inchisa), straduindu-se sa ne a/duca, pe noi pamantenii, in acelasi loc de anul trecut. (ne)Noroc cu Soarele care ne-a dus un pic inainte, prin Galaxie, nelasandu-ne, pe noi solarii, sa ne invartim in „cerc” si sa batem pasul pe loc. Påmântul repetabil incearca deocamdatå (se spetește din greu) sa ne faca zilele la fel, anii la fel – redundanṭe, sa ne abureasca, sa ne men-ṭinå, dar Soarele nu si nu. El, Soarele ne scoate nitel din ritm, târându-ne (cu Forṭa) printre constelatii. La scara mica, terestra, suntem ameṭiṭi de atat invarteala zilnica si anuala. Nu mai stim unde ne e capul (est-vest, afeliu-periheliu). Abia pe orbita galactica daca ne mai limpezim si noi un pic. Desi… tot ignoranti ramanem. Pai de exemplu habar nu avem in ce an galactic ne aflam. Traim in Soare, in interiorul acestui astru ciudat, de care depindem total, si nu stim ca ne aflam in anul galactic Zero (in care ne vom duce cu brio intreaga existenta, o nimica toata, in anul zero), si nici cati ani galactici au fost (existand) inaintea erei noastre, inainte de Christos. Pai e frumos, Firicele? Pai nu, nu prea e. Anul 2016, anul aproa-pe-trecut, e un mic si biet pas prin Galaxie, din consumarea caruia noi, solarii-pamanteni, facem ocazie de petrecere. Suntem tot intr-o pe-trecere. Mai facem un pas, mai punem de-o petrecere, si tot asa. Progres nu gluma. Pasul acesta (cosmic), anul acesta, 2016, n-a fost unul obisnuit. A fost mai nåvalnic decat altii de mai inainte, mai impetuos, mai plin de evenimente (dezechilibre, debalansari)… un pas mare pentru om (esti om?) si mic pentru o-menire. Dar ce zic eu mic?! Retrograd chiar. Aduce foarte bine cu o poticnire. O precipitare. Abia anii care vin ne vor lamuri ce anume a fost si ce a insemnat in istorie. Doamne fereste. Bine ar fi ca anii ce vin sa-i poata neutraliza „importanta”, semnificatiile extra-ordinare, si sa-l aseze in trecut, ca pe un an oarecare, obisnuit, cu bune si cu rele, un pas mic pentru omenire si atât. Prin Cosmos. Este ceea ce-mi si doresc de anul nou: pasul de maine sa nu depinda mai mult decat de obicei de pasul de ieri. Ceea ce va doresc si d-voastra tuturor, la scara Arcei, la scara planetei.

La anul si la multi ani!

galacticyear

Anul galactic dureaza aproximativ 250 de milioane de ani terestri. Big-Bancul fu acum 61 de ani. Galaxia are vreo 54 de ani. Soarele abia ce implini 18 anisori (un adolescent). Acu mai putin de un an au aparut dinozaurii care intre timp disparurå (vai mama lor, dupa nici jumatate de an galactic). Ceea ce inca nu ne poate impiedica sa petrecem cu fast revelionul 2017.  Abia cand o fi revelion 250 000 000 o sa intram in Anul Unu. Anul galactic Unu. Pana atunci Zero.

Posted in Arcaluigoeologie | 27 Comments »

Craciun fericit

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

__forsee1-31

Posted in Arcaluigoeologie | 11 Comments »

Cei mici se ingradira cu lenea si spoiala in cercul lor pe net

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Cei mici se ingradira cu lenea si spoiala in cercul lor pe net

Comentariul zilei (de 1 Aprilie): In aceste zile (de 1 Aprilie) in tara noastra, Romania (de 1 Aprilie), la 1983 de ani de la asasinarea lui Christos, la 127 de ani de la asasinarea lui Eminescu si la 27 de ani de la asasinarea lui Ceausescu (iaca niste numere), pe plaiurile mioritice (populate engross cu baci vranceni, moldoveni, ungureni si de alte nationalitati conlocuitoare) au avut loc alegeri parlamentare. Da? Nu? Daaaa… Rezultatele? Dezastru…!!! Serios? Hai, pe bune acuma! Fara vrajeala! Poporul roman, mereu egal cu sine insusi, de 2050 de ani incoace, consecvent, impertinent (cu istoria si cotropitorii), face tot ce stie: isi vede de ale sale. Cainii latra, ursul merge. Danseaza ursul romanesc. De doua mii de ani danseaza. Elitele se mira. Se indigneaza. Se rascoala pe dinauntru. Se dau surprinse, vexate, resemnate, ironice, platonice, vinovate. Vedetele se plang, ca poporenii le-au asasinat viitorul copiilor si si pe-al copiilor nevinovati (?!) ai lor, ai poporenilor… Si ii injura ba mai spilcuit si mai erudit, ba mai neaos si mai ortoman pe junii corupti (de lene) care n-au votat elene. Daca n-or fi avut ce. Caci doamnelor, domnisoarelor si domnilor, intrebam si noi retoric (si categoric), ce pula mea sa fi votat? Ca n-aveai ce. Noi nici macar trump n-am avut. Dar, va rog sa nu ma intelegeti gresit si sa va apucati sa deslusiti cumva aci (printre randuri) in text, (vre)un pretext (al nostru) pentru lamentatii (gen), precum cele infierate mai sus, la elite. Nu, nici vorba. Noi, in surprinzatoarea noastra intelepciune, nu vom veni sa zicem ca parlamentul nu-i reprezentativ din cauza ca doar 38% din electorat (lume de nelume) a votat. Nici vorba. Parlamentul ales este fara nicio indoiala 100% reprezentativ pentru natie. Poporul nu putea alege mai bine. Poporul nu se putea cu niciun chip identifica mai exact cu altcineva decat cu Liviu Dragnea. Nu-i democratie? Nu-i libertate? Si daca e (si cam e), atunci, in mod normal, nu cei mai buni, mai inteligenti, mai pregatiti, trebuie sa conduca, ci cei mai reprezentativi. Haide sa fim rezonabili si sa admitem ca mai reprezentativ pentru romani decat este Dragnea, nimeni nu poate fi, in aceste zile si nopti, la 1983 de ani de la asasinarea lui Christos, la 127 de ani de la asasinarea lui Eminescu si la 27 de ani de la asasinarea lui Ceausescu (iaca niste numere). Vox populi, vox dei, ce pula calului. Nu-i mai blamati pe cei care au votat cum au votat! Nu-i mai blamati pe cei care n-au votat! Toti au procedat exact asa cum trebuiau sa procedeze, in acord intim cu ei insisi si cu starea natiunii. S-a instaurat o stare de optim, de maxim, un echilibru natural. Si la urma urmei, daca-i democratie, nici n-ar trebui sa conteze prea tare cine castiga alegerile, cine urmeaza sa administreze tara, adica treburile oamenilor care compun tara. Cata vreme nu e dictatra (si nu prea e), asa merge treaba. Asa trebuie sa mearga treaba, iar poporul trebuie sa fie multumit si impacat cu sine si de alegerea sa. A ales in mod natural si liber, cea mai buna dintre variantele pe care le avea. Spre binele sau imediat si de perspectiva. Asa cum bine zicea si tovarusul Iliescu, poporul l-a comparat pe Ciolos cu Ponta, folosid ca instrument de masura ocaua sa si a ales in consecinta. E multa sinergie (pe bune) si putine meandre. Nu mai considerati ca poprul e prost si ca nu are cultura politica, viziune strategica, si ca, in orbirea lui, rateaza astfel intalnirea cu viitorul, cu integrarea europeana, cu modernismul, cu post-modernismul, cu progresul, emanciparea, etc, etc, etc. Poporul asa cum e el (ca rezultanta vectoriala a insilor care-l compun bimilenar) este totalmente incompatibil cu viziunile si aspiratiile strategice ale elitelor (gen Plesu and co, vezi si articolul recomandat mai sus). Numai un popor tampit, bolnav, smintit, ar putea sa voteze in contra propriului instinct de conservare. Populatia este retrograda pentru ca n-are cum altfel sa fie, si fiind cum e, reuseste fara gres sa-i identifice pe cei care se potrivesc cel mai bine aspiratiilor sale de stagnare, de neschimbare, de conservare. Oamenii isi dau seama mai bine decat oricine altcineva de resurele pe care le au ei insisi pentru a acepta schimbari, provocari, adaptare, progres sau (mai bine zis) de lipsa acestor resurse, si voteaza in consecinta. Nu voteaza asa de prosti, de tampiti, de needucati ci voteaza asa de smecheri, de vicleni, cu buna stiinta. Orice alta varianta ar fi pentru ei o aventura riscanta, prosteasca, daca nu o nenorocire pur si simplu. Intuitia le spune ca nu exista lideri plauzibili in care sa se increada orbeste si pe care sa-i urmeze in aventura schimbarii si a intalnirii cu viitorul. Ideea ca ar trebui sa aiba eventual spirit de sacrificiu si sa voteze altfel decat le dicteaza instinctul, de dragul copiilor lor este absurda. Ei vad si stiu ca si copiii lor sunt la fel ca ei. Voteaza cum voteaza tocmai gandindu-se la viitorul copiilor lor, care sunt asemenea lor. Si acestia vor avea nevoie de asistenta sociala, de pensii pe caz de boala, de alocatii, de ajutoare sociale, de pomeni electorale, de toate care le sunt realmente indispensabile pentru a supravietui, in vietile lor de mizerie, fara alternativa. Asta nu inseamna musai ca ceilalti (care ceilalti?), cei putini, sau cei care se prefac a fi fiind asa, diferiti, ar trebui sa se resemneze sau sa emigreze. Ar trebui sa fie mai rezonabili, mai realisti, si sa lase naiba poporul in pace si sa se focalizeze pe reprezentatii acestuia. Sa-i hartuiasca. Sa-i prezeze (presing om la om) si sa le forteze schimbarea. Pentru a ajunge Romania pe drumul progresului (de tip occidental) ar trebui ori sa se schimbe poporul, primesc (ceea ce, pentru moment cel putin, e putin probabil) ori macar ar trebui ca poporul sa nu mai aiba de ales (in politica) decat intre oameni moderni. Adica cå pana si cei mai pe potriva poporului dintre candidatii disponibili pe piata, sa fie (totusi) compatibili cu progresul si civilizatia. Adica ca reforma clasei politice. Nici asta nu-i chiar floare la ureche caci poporul este un izvor nesecat de lepre politice care sunt dipuse sa reprezinte reprezentativ poporul fix asa cu este el in istorica sa inapoiere. Din pacate ceea ce nu prea poate poporul mioritic (in fond un supravituitor) este sa nasca o sama de lideri de elita care sa-i inspire lui insusi, poporului, incredere nebuneasca in progres si schimbare, care sa-i faca pe majoritatea sa si-o doresca si sa nu-i mai inspaimante asa de tare. Din aceasta dilema nu puteti iesi. Am zis?

Posted in Arcaluigoeologie | 3 Comments »

Ueni, Uidi, Uiki

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Inaugurăm sectiunea „Mărunṭișuri Fundamentale” pe Arca lui Goe cu un „to-pic” avand vagi valente antropologice si antropomorfice (…).

Intrucat noi cu totii de la Râm ne tragem, iar in nostre patrie multe silvae sunt, presupun ca ar fi superfluu sa va intreb cum se pronunṭă maxima „Veni, vidi, vici”. Păi se pronunṭă așa cum se scrie, nu?

Simplu. Si suna bine. Totusi cum anume au sunat vorbele astea rostite de catre Caesar, el insusi in persoanå? Ei bine, de va vine, de nu va vine sa credeti, Caesar, care nu vorbea latina vulgară decât cu soldaṭii, iar pe cea ecleziastică deloc, preferand (din motive neelucidate pe deplin) latina clasicå, si-ar fi rostit celebrul aforism  asa cum am mentionat in titlu: Ueni, Uidi, Uiki. Asa se vorbea (pe atunci) in latina clasica, pronuntându-se „u” acolo unde in scris aparea „v”, si „ki” unde era scris „ci”. Caesar avea o pronuntie hollywood-ianå 100%. Cå asa stau lucrurile (si nu altminteri) poate cerceta oricine-i curios sau are dubii, (inclusiv) pe net, intrand in subiect,  de exemplu, AICI sau Aici: Latin – Historical Presentation and Pronunciation Tutorial. De unde stiu savantii cum anume pronunta Caesar „veni, vedi, vici”, vorbind intr-o limba (azi) moartå, aka latina clasicå, desi nu s-au pastrat inregistrari originale ale discursurilor sale, nu face obiectul disertatiei noastre de azi. Cert este ca marea asemanare dintre latina clasica si engleza americana (ca si intre cele doua imperii) a nascut o multime de adepti ai vorbirii in limba latina clasica, in dauna limbii latine ecleziastice/medievale, pastratå si promovatå de/la Vatican si care ar fi fiind italienizata nitzel si pe care cu totii am invatat-o (si) la scoala. Ei bine ceea ce devine a fi „antropologic” in problemå, este cå disputa dintre neo-vorbitorii de paleo-latinå clasicå si vorbitorii de latinå-latinå, are accente dramatice si o anvergura pe care n-ati putea-o banui. E plin net-ul cu contre hilare, cand nu sunt de-a dretpul grotesti, intre adeptii lui „ueni, uedi, uiki” si cei ai lui „veni, vidi, vici”, mai ceva decat disputele basisti-anti-basisti de odinioara. Fiecare tabara apara din rasputeri singura versiune corecta, si anume pe aceea pe care au invatat-o la scoala. In SUA si in Marea Britanie se se studiaza latina americana, ca-i mai cool. Incolo nu. (Apropo, d-voastra cititorule cum pronuntati? Cum ati prefera?). Sa revedem cateva din comentarile iscate de videoclipul postat mai sus:


reactiilatine reactiilatine2Dimensiunea antropologica a problemei poate fi detectata usor de catre navigatorii interesati, care pot descoperi cu usurinta multimea de ciocniri antagonice intre „u”(„w”) si „v”. Cred ca ar merita studiate si siturile/blogurile unguresti (eu personal ma astept ca maghiarii sa pronunte veni, vidi, vici). Ceea ce ar fi de remarcat in subsidiar ar fi trendul atitudii pe net, care a trecut usor, pe nesimtite, de la acceptarea (epuizata deja) a libertatii de exprimare, la acceptarea pe fata a libertatii de a cenzura, a exclude, a elimina, a restrange. Oameni (de bine) cer eliminarea de pe internet a videoclipului nefericitei creaturi care pronunta „veni, vidi, vici”,  de parca ar fi postat pornografie infantilå. Se pare ca precursorii acestui trend (precum Viorel Padina, Dorin Tudoran si altii) au motive sa se impauneze cu spiritiul lor de anticipare si cu calitatile profetice din tarile lor.

P.S. Am incercat sa aflam cum anume au procedat expertii lingvisti pentru a stabili (fara martori) ca insusi Caesar ar fi pronuntat „ueni, uedi, uiki”, si mare lucru n-am reusit sa descoparim. Se pare ca totul ar fi pornit de la niste analogii intre unele cuvinte englezesti cu origine latinå, precum „wine” care isi are corespondent in latinescul „vino/vinum” si care ar atesta (astfel ?!) acesta versiune de pronuntie. Daca afla cineva mai mult il rugam sa ne dea de stire. Ca ne intereza. Pe un fir ramas momentan in suspensie, una dintre probele „plagiatului” eminescian se bazeaza pe acest gen de analize pe text.

Posted in Maruntisuri fundamentale | Etichetat: , , , , , , , | 4 Comments »

1 Decembrie fata cu Eminescu

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

… Sau despre lungul drum de la dorinta pana la satisfacerea ei:

Odă (da-da) în metru medieval
de (sigur) Mihai Eminescu

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

In măsura in care am putea zice c-am inteles, cât de cât, cam ce anume ii doreste poetul patriei sale (dar poate n-am inteles noi mare lucru), am putea deduce ca dorinta a ramas intactă, cå n-a prea fost satisfacută, asa ca n-ar fi câtusi de putin redundant s-o reiterăm. S-o reiterăm asadar. Sa fie! Sa se implineasca! Dodoloaţă. Asa dupa cum visează poetul…  (gen(i)ul oniric). Profitam de ocazie pentru a-i felicita pe toti cei care, români fiind, se nimeresc a fi in trecere prin zona Arcei lui Goe, de 1 Decembrie (1 Aprilie pe stil vechi) si de a le ura noroc, sanatate, prosperitate, si succese, alaturi de toti cei dragi, la nivel de indivizi si ca natie. Si daca ni s-or implini urårile, cine stie?, poate ca se vor implini si dorintele (cam absconse am zice) ale poetului pentru tara sa. Luandu-le pe rand, prima ar fi sa fiarba vinu-n cupe. Sus paharul si la multi ani, romanilor de pretutindeni, indiferent cat de sofisticati ori de (mai mult sau mai putin) onesti om fi fiind. Vivat!

 

Posted in Arcaluigoeologie | 7 Comments »

Mobila si Durere (I)

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Daca seful tau iti va spune in seara asta ca iti ofera cu 500 de lei in plus la salariu vei fi un om fericit, banuiesc. Poate chiar iti vei chema prietenii in oras la o bere, ca sa marchezi evenimentul. Dar daca te suna sa iti spuna (fereasca Dimnezeu sa se intample asta!) ca incepand de luna viitoare iti va taia 500 de lei din leafa, crede-ma, vei fi de doua ori mai nefericit.”

Raportul intensitatii cu care resimtim tristetea unei pierderi, spun studiile, este de 2.5 ori mai mare decat intensitatea bucuriei generate de un castig.” Mai pe larg AICI: Banii nu aduc fericirea, dar pierderea lor te face clar nefericit.

Cam asa lucreaza natura umana si perceptia aferenta. Totul este pana la urma o problema de perceptie si de atitudine… Prin urmare, daca seful vrea sa nu-ti afecteze moralul atunci cand te anunta ca vrea sa-ti taie 500 de lei din salariu, va proceda in consecinta. Mai intai te anunta ca-ti creste salariul cu 500 x 2.5 = 1250 de lei. Te lasa sa te bucuri in mod corespunzator, apoi te cheama si-ti spune ca de fapt era o greseala in sistem si ca in realitate salariul iti scade cu 500 de lei. In acest fel bucuria si necazul se vor anihila reciproc si vei putea sa te intorci acasa ca si cand nu s-a intamplat nimic. Oare? In fapt este posibil ca necazul sa se amplifice si sa te intorci acasa cu senzatia ca salariul ti-a scazut cu 1750 de lei. Cand ii vei spune sotiei e ca si cum ai fi fost dat afara. Se cunoaste cazul unuia care n-a pierdut si n-a castigat nimic, dar care s-a sinucis constatatnd ca la loterie au iesit castigatoare numerele pe care le tot juca el si pe care dintr-un motiv pueril oarecare tocmai atunci nu le jucase, ratatnd astfel un castig fabulos (pierzand asadar ceea ce n-a avut). Pana la urma fiecare decide cum sa reactioneze.

Ceea ce ne intrebam noi (aka dl.Goe), in mod absolut retoric, este daca studiile care atesta ca resimtim tristetea unei pierderi de 2.5 ori mai mare decat intensitatea bucuriei generate de un castig echivalent se refera exclusiv la bani. Nu cumva se aplica (cum sa nu?) si la (castigurile/pierderile (d)in) vorbe? Ba bine ca nu! Se aplica inca si mai abitir. Lauda-l pe unul si-i vei face o bucurie (mai ales in cazul celor meteo-sensibili), apoi injura-l sau critica-l nitel si se va supara de 10 ori mai tare deact s-a bucurat mai devreme. Din calcul ii va iesi ca-i esti dator rau de tot si ca este indreptatit sa se comporte ca atare.

Atitudine, atitudine si iar atitudine. Realitatea nu inseamna nimic. Perceptia este totul. Doi indivizi sunt acuzati pe nedrept de crima si risca pedeapsa cu moartea intrucat probele circumstantiale sunt in defavoarea lor. Dupa cate zile se dovedeste ca acuzatia este nefondata si cei doi sunt eliberati din puscarie. Unul dintre ei se intoarce fara probleme la viata de dinainte si traieste ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat (caci in fapt nimic nu s-a intamplat) in timp ce celalat nu-si mai revine si ramane cu sechele pe toata viata (care-i devine un cosmar) ca si cum o tragedie i s-ar fi intamplat (si chiar i s-a intamplat)… Care-i realitatea? Care-i perceptia? Tu ce-ai alege?

Un castigator al unei sume colosale de bani la loteria din Canada a asteptat o luna intreaga pana sa reclame castigul pe care apoi l-a donat integral de teama ca acel castig ii va schimba in rau stilul de viata de care (parea ca) era foarte nemultumit pana cand a avut ocazia sa-l analizeze mai cu luare aminte, timp de o luna de zile. Iata un om pe care castigul la loterie l-a facut fericit. Ma rog, l-a facut sa realizeze ca (de fapt) este fericit, ceea ce pana la urma este tot una intrucat perceptia primeaza intotdeauna in dauna realitatii.

Bob Dylan, proaspat castigator al premiului Nobel pentru literatura traverseaza probabil o asemenea perioada confuza. Pe moment refuza sa le raspunda celor de la Comitetul Nobeliar, preferand sa se comporte ca si cum nimic nu s-a intamplat. Este posibil ca peste o luna sa le spuna celor de la Stockholm ca refuza premiul. Au mai fost cazuri. Unul Jean-Paul Sartre a mai procedat asa.

Prin urmare imi vine sa cred ca de fapt atitudinile tuturor celor care s-au perindat pe Arca lui Goe n-au avut absolut nimic de a face cu Arca lui Goe sau cu felul in care au fost tratati de catre dl.Goe ori de alti navigatori (prin neant). Pur si simplu asa au decis ei sa re-actioneze fata cu propria perceptie, o decizie care le apartine integral. Fiecare (a ales) in limita posibilitatilor (a propriilor posibilitati) cum, ce si cat sa vada. Noi am fost si ramanem un martor inocent si detasat al specacolelor care ni se ofera benevol de catre cei care venind, vad, si se manifesta (nutrind iluzia ca noi i-am fi determinat sau macar incurajat sa se comporte exact asa cum s-au comportat). Nimic mai fals. Doar ca e in logica sentimentelor sa dam mereu vina pe altii si sa ne absolvim pe noi insine. (Cu unele exceptii, desigur, precum amicul nostru D’Artagnan care a preferat sa ia integral asupra sa responsabilitatea pentru faptul ca scriitorii såi, care-l aveau pe dânsul ca muza la han, au ales sa nu se mai manifeste in scris. Ceea ce in fond insa ar putea fi o imensa argonta. Noi de exemplu, mai modesti din fire, consideram ca nu avem niciun merit in reducerea la tacere a scriitorilor nostri (arcadieni) care, de-a lungul timpului Arcei lui Goe, au publicat miriade de mici capodopere  literare, nesolicitate).

P.S. Celor cateva zeci de pesti – muţi – ce formeaza un banc… de nisip in jurul Arcei lui Goe, halo, si care savureaza noua capodopera colectiva a contributorilor voluntari pe Arca lui Goe (ne referim desigur, la Simfonia Tacerii in re minor, Opus noua, Silentzum Stampa ma non Lugubru) le facem un anunt in avan-premiera. Se afla in pregatire prima audiţie a unui Scherzo pentru vioara si trombon, dar numai pe Arca lui Goe. Premiera va avea loc peste cateva zile pe scena teatrului de vara de pe puntea Arcei si are ca obiect dezvaluirea unui plagiat inedit (si trecut cu vedrea pentru atata amar de vreme). Plagiatorul nu este nici Mircea, nici Codrutza ci Mihai. Pagubit, tot in premiera, noi insine: dl.Goe. Invitat de onoare Bob Dylan. Ramaneti pe receptie. 🙂 Daca n-aveti altceva mai bun de facut. Iar daca da atunci nu. 🙂

Update: Apropo de titlul topicului curent (dar nu si de avanpremiera anuntatå cu surle si trambite in final, va veni ea si aceea), ne face o deosebita placere sa va aducem la cunostinta aparitia unui nou articol de presa al junelui nostru amic si prieten, dl.Dorin Tudoran (intelectual, publicist si activist profesionist in ale democratiei fara frontiere) pe care va rugam sa nu-l ratati: Țuțeri și protagoniști – un deocamdată de cel puțin 8 ani. Vivat. (De unde se poate deduce ca si peste patru ani republicanii si republicancele de pe Potomac vor propune tot un tolomac (nu un Tolontan), poate pe acelasi, si in acelasi scop: îngerizarea dracului democrat. Daca-i ordin cu placere. Dl. Make Trump Telemah poate sa nici nu-si faca abonament la candidatura caci va fi ras (tot) a-la-cart (sau ca la carte). Na acuma, nici nu-i greu. In acelasi fel Miss Hillary Diane Rodham Clinton ar putea fi aleasa Miss Univers. No problem. Daca am fi fost si noi in stare sa-l aducem in finala la campania prezidentiala pe George Becali (si sa-i fi blocat pe toti ceilalti) acum am fi avut-o si noi ca presedinta pe Elena Gabriela Udrea, care ar fi putut fara probleme s-o „inerpersoneze” chiar si pe Hillary Clinton sau pe altii mai de soi. Mai putin pe pampalaul sas (de aici, de acum). Cu tristete infinita n-ar fi explicat conul Dorin ce-a gresit Gigi de n-a ajuns presedinte.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , | 21 Comments »

Bidiviii

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Priveste cu atentie cele doua imagini de mai jos,
mai presus de orice suspiciune,
si spune care „tzantzar” ti se pare mai armasar si de ce?
Dar mai periculos?

tzantarreal x

Posted in Arcaluigoeologie | 1 Comment »

1 Aprilie – Sindromul Stockholm

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Despre orice lucru, odata intamplat, se poate demonstra riguros ca era inevitabil (sa se intâmple), (adica ca era) pre-vizibil si pre-dictibil (dupa cum tot normal este ca dupa razboi multi viteji sa se arate, iar babele sa deplânaga faptul ca n-au (avut) si ele macar (câte) un coi, dar asta e alta poveste). Asa si cu Nobelul literar de anul acesta. S-a intamplat ceva foarte, foarte previzibil prin acordarea surprinzatoare a premiului pentru literatura unui cantaretz. Nu, nu pentru ca era firesc ca un asemenea aed sa castige premiul (ca nu era) ci pentru ca era previzibil ca comintetul Nobeliar, acuzat atata amar de vreme c-ar fi fiind prea previzibil (si ca ar acorda premiile selectand castigatorul mai degraba dupa cum bate vantul politic al momentului, decat dupa criterii strict literare), sa fie receptiv la critica si sa vrea sa demonstreze cå nu domne, nici vorba de previzibilitate. Era deci previzibl ca ei vor vrea musai sa arate ca nu sunt previzibili ci viceversa, adica cå imprevizibili. Si mai imprevizibili de atat nici c-ar fi putut fi. Au dat premiul pentru literatutra unuia care nu e scriitor. Asa ceva nu se poate intampla dacat in sectiunea pentru pace (unde premile sunt acordate adesea unora care nu sunt prea pacifisti din fire, scriitori nici atat), dar in niciun caz nu in alta parte. Va puteti imagina premiul Nobel pentru medicina acordat unui filozof? Ori premiul Nobel pentru chimie acordat unui antoppolog? (E si pacat ca antopologii n-au si ei Nobelul lor). Ori premiul Nobel pentru fizica (cel mai Nobel, singurul…) acordat vreunui medic ori cantaret? Peste poate. La literatura merge, caci „românul” s-a nascut poet, codru-i frate cu romanul, si (astfel) romanul e universal. Ca nu e om sa nu fi scris o poezie, macar o data in viata lui. Acuma ar trebui remarcat ca comitetul cu pricina a avut grija sa-si ia masuri de precautie extreme, aratand ca da, nu trebuie sa fii scriitor ca sa ei premiul Nobel pentru literatura, dar macar trebuie sa fii Bob Dylan (sau… Winston Churchill ??!? 😦 ). Adica ca sa fii faimos, notoriu, nu anonim. Deci premiul nu l-a luat fitecine ci cineva, bunaoara Bob Dylon care este cam la fel de popular, la scara planetara, pe cat este si Isus Christos (sau pe aproape). Cine sa indrazneasca sa se lege (la cap) si sa zica ceva (de rau ??!) de ditamai Bob Dylan? Ca n-are cine. Poate vrun poet provincial (de prin Corabia) ofuscat si el ca Cartarescu de-ntâmplare, adica cå nimeni. Si asta daca nu cumva, in fapt, poetii Nimeni n-or jubila de bucurie ca scriitorii de pe liste (D-zeii mamii lor) si-au luat-o in freza de la un textier de folk. Comitetul a fost destept la maximum, zicand, iprevizibilitate sa fie, daca trebuie, dar cu acoperire. Banuiala mea (ca suntem si cam suspicios din fire) este câ comitetul acela face si el ce poate (din rahat bici) in materie de jurizare, fiind totalmente incompetent sub aspect literar si traind (bine) din alt gen de competente (alea care se cer… si pe Pamant). Cunoscandu-li-se competentele, spectatorii fenomenului Nobel ar trebui sa nu se mai (tot) mire (si nici mireaså) si sa nu mai (tot) ramana cu gura cascata vazand cu cine-si marita comitetul fata. Indubitabil ca Iv cel Naiv ar fi fost mult mai idreptatit sa primeasca premiul Nobel pentru literatura decat era Bob Dylan, dar acest lucru nu se putea neicusorule, pentru ca adrisantul era necunoscut si comitetul s-ar fi facut de bacanie cu o asemenea prostie (incorecta politic in contra scriitorilor profesionisti si a opiniei publice la toate nivelurule inclusiv la cele mai inalte). In plus ca pe Iv cel Naiv nu l-a propus nimeni ca candidat. Cine sa-l fi propus? (Oare pe Bob cine l-o fi propus frate? Dar la casele de pariuri cum o fi stat? O fi dat cineva lovitura cu cântaretzu?). In fine, in concluzie, ce s-o mai lungim, era normal ca Bob Dylan sa castige acest premiu, in ciuda faptului ca candidatul nostru (abonat pe viata la candidatura, recte dl. Mircea C.) zice (la a doua vedere) ca Dylan n-ar fi avut nevoie de acest premiu ceea ce, in subsidiar, este extrem de interesant intrucat denota ca Mircea cel (mereu) Tânar (Mircea cel Mijlociu), considera ca premiile Nobel ar trebui acordate dupa necesitati, fiecaruia dupa nevoi. Formula mi se pare cunoscuta de undeva dar nu-mi aduc aminte de unde. Daca ar fi fiind asa, atunci desigur ca cel mai indreptatit sa castige Nobelul pentru literatura ar fi fost poetul … blah, nu merita sa-l mai pomenim… caci prea este sårman si are necesitati mari.

P.S. Oferim recompensa 100 de Eurov celui care poate sa aduca aici (copy-paste) textul postat si apoi degraba retras de catre scriitorul Mircea Cartarescu pe contul sau de Facebook, ca prima reactie la cald (febrila) fata cu pre-vizibila trimitere a premiului Nobel pentru literatura catre textierul Bob Dylon. A doua reactie (amara) a d-lui romancier (fost poet) fata cu intamplarea cu pricina imi aminteste de o butada de demult care zicea ca (citez): Mai toti barbatii alearga dupa pizda ca pana la urma sa-si bage pula-n ea. Asa si cu aspirantii la premiul Nobel pentru literatura. Frumos ar fi ca Mircea Cartarescu sa se apuce de cântat si sa aspire la obtinerea premiului No(b)el pentru Pace. Pace, pace… Cred ca i-ar sta grozav la harpă sau… har-, cum i-o zice. Aezi din toate tarile uniti-va.

Nota: Excesul de cacofonii din textul de mai sus este cu totul si cu totul intamplator. Orice asemanare cu realitatea este neavenitå si va fi facuta de catre spectatorii anonimi pe propria raspundere. Rugam seriozitate. Si masura in toate.

***1

Mircea Cartarescu s-a razgandit dar New York Times nu, dimpotriva

Mircea Cartarescu s-a razgandit: E minunat ca a castigat Bob Dylan Nobelul pentru Literatura! – New York Times: De ce Bob Dylan nu merita sa castige Nobelul pentru Literatura

Scriitorul Mircea Cartarescu si-a schimbat peste noapte opinia despre faptul ca Bob Dylan a castigat premiul Nobel pentru Literatura.

Scrisoarea III – de Mircea Cartarescu (Sindromul Stockholm)

„Iata pozitia mea definitiva, dupa ce peste noapte (un sfetnic bun) am cantarit toate argumentele pro si contra: este minunat ca Bob Dylan a primit premiul Nobel pentru literatura!

Literatura nu este o cetate cu ziduri rigide, ci un loc deschis, supus tuturor influentelor si schimbarilor, o oglinda a lumii asa cum e ea in fiecare moment.

Deschiderea literaturii spre zonele marginale, spre cultura pop, spre strada, spre altceva si altfel nu poate fi decat fericita.

In personalitatea lui Bob Dylan avem, iconic, acest melanj de traditie populara si traditie a modernitatii poetice, imbinare de Woody Guthrie si Dylan Thomas, posibila numai prin mijlocirea unui urias talent”, a scris pe Facebook Mircea Cartarescu.

Aceasta este a treia postare a scriitorului legata de acest subiect. In primele doua pe care le-a sters, Cartarescu a criticat acordarea premiului lui Bob Dylan, precizand inclusiv ca ii este mila de „scriitorii adevarati”.

* * *

Editorialistul de la New York Times, Anna North sustine, intr-un text publicat dupa anuntul Comitetului Nobel, ca decizia este una complet gresita. (n.b. O fi gresita (nimic de zis) dar asta nu exclude ce a spus Mircea si anume ca castigarea premiului Nobel pentru literatura de catre Bob Dylan este (citam) un lucru este minunat).

Bob Dylan nu merita sa castige Premiul Nobel pentru Literatura. Merita toate Grammy-urile pe care le-a primit, inclusiv cel pentru intreaga cariera castigat in 1991. Fara niciun dubiu isi are locul in Rock & Roll Hall of Fame, unde a fost inclus in 1988, alaturi de The Supremes, The Beatles si The Beach Boys.

Este un muzician extraordinar, un compozitor de talie mondiala si o figura marcanta a culturii americane. Dar acordandu-i lui o astfel de distinctie, Comitetul Nobel a decis practic sa nu premieze un scriitor si acesta este lucrul care dezamageste”, isi incepe North editorialul.

Aceasta recunoaste ca Dylan este un textier desavarsit si ca a scris o carte de poezie prozaica si una autobiografica, ba chiar si ca versurile sale pot fi analizate drept poezie, insa considera ca textul nu poate fi privit separat de muzica.

„Bob Dylan este mare ca muzician si, cand Comitetul Nobel a decis sa acorde premiul pentru literatura unui muzician, a ales sa nu onoreze cu aceasta distinctie un scriitor”, spune editorialistul.

Ea arata ca Nobelul pentru Literatura are o importanta cruciala in zilele noastre, cand tot mai putini oameni citesc, iar mesajul transmis astfel de oficialii norvegieni nu ajuta cauza.

„Acordarea unui astfel de premiu unui poet sau romancier este un mod de a arata ca literatura inca are un rol crucial in dezvoltarea omenirii si e demna de recunoastere internationala. Si muzica are acelasi rol, dar are premiile ei. Plus ca nimeni nu s-ar astepta vreodata ca o distinctie muzicala sa ii fie acordata unui scriitor. Nu-i vom vedea pe Zadie Smith sau Mary Gaitskill in Rock & Roll Hall of Fame”, isi continua North argumentatia.

„Comitetul probabil ca nu a vrut sa diminueze importanta literaturii si alegand sa premieze o personalitate a muzicii a incercat sa isi apropie tinerele generatii. Dar exista cu siguranta multe alte modalitati de a face asta premiind un scriitor. Puteau alege un scriitor ca Jennifer Egan, Teju Cole sau Anne Carson. Puteau alege un scriitor din tarile in curs de dezvoltare. Sau unul care s-a lansat in special in mediul online, ca poetul Warsan Shire.

n.b. Sfatul final este si el unul minunat, mai ales prin aceea ca (desi acest lucru nu se vede chiar cu ochiul liber) practic Anna North si New York Times il indica pe Iv cel Naiv ca fiind cel mai potrivit candidat, asupra caruia comitetul ar merita sa-si atinteasca privirea, intrucat indeplineste cu brio cam toate conditiile cerute. Mai ramane de vazut cine sa-l propuna si cine sa-l traduca cat mai repede in engleza, franceza, germana, italiana, spaniola, rusa, chineza, bulgara si in alte limbi de circulatie internationala. Dar, oare, o fi Iv cel Naiv traductibil? Aceasta-i intrebarea.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , | 24 Comments »

1 Aprilie de 13 Octombrie. Cu ochii pe Stocholm, via Tokio si Alep.

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Pre-aviz martorilor inocenti (aka neavizati) si/sau neatenti in caz ca s-or afla pe/aci in (pe)trecere ca pietoni:

Dupa cum poate bine (nu) stiti, Arca lui Goe s-a reprofilat de circa o jumatate de an. Dupa ce a ratat toate celelalte obiective majore pe care si le prousese anterior, precum (a) salvarea „animalelor” de la Potop (intrucat Potopul nici n-a mai venit), (b) acordarea dreptului la replica celor abuziv cenzurati de catre zbirii virtuali (intrucat, intre timp, si-au facut cu totii bloguri sau conturi pe facebook, mai putin Radu Humor pe care l-am si salvat si alti vreo cativa (doi) pe care i-am gratiat) si (c) liberalizarea scrisului ca forma de defulare in masa pentru mase (in sfarsit, nu insist), ori (d) promovarea dreptului la anonimat si anonimitate ca garantie a libertatii de expresie si impresie (o ratare aproape totala) si (e) interpretarea melodica ritmata a temei ratarii (o simfonie, alta ratare monumentala dar si momentala, caci aici inca mai nutrim unele sperante de succes, chestie de timp si de context), dar si a altora mai putin ample precum (f) dezbaterea substantiala despre nimic (esuata in „ceva”, un cacat stimati telespectatori) sau (g) Concilierea profanului cu mecanica cuantica via sf-Era lui Goe (un fiasco de zile mici), in fine, actualmente prestam servicii de consiliere gratuita a „tinerilor” „scriitori”, de limba romana, care aspirå, in secret, la nominalizare (nominalizarea pentru castigarea premiului Nobel pentru literatura). Intrucat singura nota perena in curgerea (pe loc) a Arcei ramane atributul non-profit (si non-profet), servicile noastre de consiliere, mai sus mentionate, sunt acordate (sub forma de sfaturi, poveţe, recomandari, indemnuri si incurajari) liber de orice obligatii de ambele parti, fara bani, fara pretentii. Le oferim din prea-plinul nostru, fara sa cerem nimica (nici de la aspiranti, nici de la martori) dar si fara sa garantam vreun succes. Vorba ‘ceea, Dumnezeu iti dă, dar nu-ti bagă in traista. As mai mentiona ca pe Arca lui Goe este perpetuu 1 Aprilie (daca n-ati bagat inca de seama) si ca tot ceea ce se (pe)trece, s-a (pe)trecut sau se va (pe)trece pe aici incape fara probleme intr-o singura zi, si anume in ziua de 1 Aprilie, o zi fara sfârsit… ca oricare alta. Acestea fiind zise intru lamurirea martorilor inocenti (aka neavizati) si/sau neatenti in caz ca s-or afla pe/aci in (pe)trecere ca pietoni (in caz ca nu, nu), sa purcedem la ceea ce-l framanta pe tanarul aspirant.
* * *
In atentia aspirantului. Continuare dintr-un numar trecut. Sa revenim un pic la sfat si anume la sfatul acesta : „Nu fi pudic. Nu fi obscen…”(acor-dat in pripa AICI – sfatul al-XVI-lea, in perspectiva zilei de 13 Octombrie a.c. dar nu numai, aviz profesionistilor dar si amatorilor de profesionalism). Desigur ca acesta recomandare poate aparea (unora) foarte…. vagå (?!) in special atunci cand la receptie se afla oameni lipsiti de imaginatie si/sau de experienta erotica consistenta. Desigur ca un aspirant la consacrarea litearara (daca e veritabil) nu poate face parte din categoria oamenilor mentionati mai sus, n-are cum, dar se poate plasa, asa la misto, intr-o asemenea postura de cititor si interpret nedumerit, care citeste un enunt incercand sa fie neutru, neimplicat emotional, luand-o, cum s-ar zice, ad litteram. Daca mai amintim ca in genere enunturile negative care ne indeamne ce sau cum sa NU facem, referindu-se pe deasupra si la lucruri aparent opuse (nici asa, nici altminteri) au darul de a ne lasa pierduti in suspensie, undeva la mijloc, in tara nimanui, se poate spune ca sfatul nostru este unul pervers prin inutilitatea lui. Nici pudic, nici obscen. Dar cum anum sa fim? Echilinrati? Adica? Nicicum. Plati. Anosti. Plictisitori. In fine ce s-o mai lungim, indemnul nostru inseamna ca (daca ai aspiratii literare inalte) trebuie musai sa vorbesti despre sex, cu asupra de masura, sa dai erotismului ce este al erotismului si sa tratezi aspectele vietii amoroase substantial, cu anvergura ampla, adica in exces, din exact mijlocul problemei, dar fara sa dai de inteles sau sa lasi sa se vada c-ai fi obsedat sexual. Daca vrei sa ajungi la sufletul cititorului (si/sau al cititoarei), al lectorului patimas devorator de literatura, fie el amator sau profesionist (critic literar, membru in jurii, etc) este imperativ necesar sa o faci prin intermediul sexului, al amorului carnal si al energiilor specifice acestuia, nu sa ignori subiectul precum alde Plesu, Tudoran, Abalaru, Liiceanu, Lis, Gh.Iova si altii, caci dupa cum spunea un vechi proverb latin: Futere, non-futere, laba necesarum est, ceea ce in traducerea libera a lui Woody Allen, sunå in genul „Sunt un amant asa de bun pentru ca nu neglijez deloc antrenamentul individual”. Presupun ca aspirantul valid stie despre ce vorbim noi aici si intelege ca ne referim (exclusiv) la masturbarea intelectuala, inerenta in contextul introducerii sexului in opera literara (poezie sau proza). Scenele cu incarcatura erotica descrise in operele literare presupun, inevitabil, o doza de masturbare intelectuala si din partea autorului cat si din partea cititorului avizat (in masura in care artistul reuseste sa-l stimuleze corespunzator pe acesta). Adevarata arta a scrierii si de-scrierii unei scene erotice consata, in postura de creator al acesteia, in a etala in egala masura implicare cat si detasare, fata de intamplarea povestita. Daca tot l-am mentionat pe dl. Allen (si insistam sa aflati de la dansul tot ce vreti sa stiti despre sex dar nu aveti curajul sa intrebati) ar fi cazul mai adaugam si alte repere bibliografice. Pentru incalzire ti-as recomanda romanul „11 Minute” (he-he) al d-lui Paulo Coelho. Dupa ce te-ai incalzit cat de cat (dar fara excese) s-ar cuveni sa acorzi atentie scenelor cu incarcatura erotica dintre un baiat minor si matusa Julia, propuse de catre laureatul Mario Vargas Llosa, ceea ce in final iti va ingadui sa abordezi cu o mai mare deschidere pasajul din Demonii lui Dostoievsky in care Nikolai Vsevolodovich Stavrogin ii destainuieste lui Stepan Trofimovich Verkhovensky cum o seduce si o violeaza pe fetita de 11 ani care apoi se sinucide… El descrie in detaliu profunda placere launtrica pe care o resimte atunci cand devine constient de sine insusi in situatii rusinoase, in particular in momentele in care comite lucruri interzise. Abia dupa ce vei reusi sa consumi emotia unor astflel de lecturi si sa te reapropii apoi cu detasare de continutul lor, vei putea descrie tu insuti, in cuvinte insufletitoare, scene (altminteri) banale pe care le-ai trait tu personal, brodand in jurul lor fascinatia erotica dupa care tânjeste cititororul (si cititoarele), lectorul patimas, devorator de literatura, fie el amator sau profesionist (critic literar, membru in jurii, etc).

Esti un tanar celibatar, cu aspiratii intelectuale, captiv obligatiilor profesionale, absorbit de destinul distant si strain care te traieste. Ai o amanta, mai batarna decat tine, maritata, cu copii, care te viziteaza ritual(ic) in fiecare vineri dupa amiaza (cu exceptia zilelor in care sufera de „idispozitie” pasagera). Este dominanta si posesiva, dar mijloacele ei de a te extrage din destin si de a te supune (erotic) sunt desigur limitate, aflandu-se in postura celor care se consacra mai degraba dorintei de a avea decat efortului de a obtine. Esti (ne-fiind) intr-una dintre aceste dupa-amiezi de vineri, hartuit interior de intamplarile saptamanii, si de amintirea unei adolescente autiste de 16 ani, cu care ai avut, in preziua vizitei saptamanale a amantei tale, o intalnire bizara pentru recenzia romanului fantastic pe care starania fiinta l-a produs prin dictare, numindu-l „Crisalida de aer”. Incerci sa fi prezent cat de cat sau macar sa simulezi prezenta alaturi de cea careia ii datorezi faptul ca ai (si tu acolo ) o viata sexuala, regulata, minimala, dar orsicat (e important nu?), dar nu prea reusesti mare lucru, desi ea tocmai iti acorda cu multa indemnare o felatie la care altii nici nu viseaza. Gandul iti zboara aiurea, nalucindu-ti-se ca esti iarasi in prezenta adolescentei autiste si ca privirea iti aluneca fara scapare pe bluza ei alba prin care se contureaza clar sanii mici si rotunzi ai acesteia, moment in care, fara sine, ejaculezi violent, de doua ori la rand, si te crispezi infiorator, avand pentru o clipa convingerea ca ti-ai demascat gandurile si ca amata ta a putut vedea cu claritate unde erai cu mintea. Cauti febril o explicatie, o scapare, un pretext, in timp ce o vezi (ca prin vis) pe amata ta goalå ducandu-se catre baie, auzi cum isi clateste gura, cum scuipa in chiuveta, cum se spala pe dinti. Esti inca blocat mental, crispat, timorat, incurcat, cand ea se apropie si, sarutandu-te, te intreaba prefacandu-se sfioasa: Chiar asa de mult ti-a placut? (**)

Ei, cam asta inseamna in literatura „Nu fi pudic. Nu fi obscen…”… Ar trebui sa procedezi in consecinta cand mai compui opere literare… nu te sfii sa te masturbezi intelectual in public (fata cu cititorii, de…). Publicul, cititorii, adora asta, iar autorii seriosi stiu sa profite. A incercat si Mircea Cartarescu (al nostru) acest gen de abordare literara, in cateva dintre capodoperele sale, invingandu-si cu curaj retinerile sale de baiat timid (a scris chiar o carte intitulata „De ce iubim femeile”), dar fara sa reuseasca sa fie pe deplin convingator, intrucat a facut exces de luciditate, ceea ce la un artist denota mai mult masochism decat exhibitionism. De unde si esecul, caci publicul normal, marele public, este, in marea sa majoritate, dominat de voyerism nu de sadism.

Eliberat brusc de acea spaima fara sens, o saruti si tu cu o mare multumire in privire, apoi recunoscator, faci o cafea, iar ea iti povesteste cuminte, cu duiosie, ce-au mai facut copiii ei la scoala saptamana asta. Despre ce-a facut sotul la serviciu, desigur, nicio vorba.  Asta-i viata!
* * *
Extraneu: Desigur ca una dintre cele mai sâcâitoare constrangeri provine din nevoia de a te raporta mereu, constant, la normele sociale (simtindu-te pierdut atunci cand n-o poti face). Cu adevarat pierdut esti insa atunci cand te identifici total cu societatea, considerandu-te o parte (particica) a acesteia si nimic mai mult, cand nu reusesti sa te regasesti in tine insuti, aparte de societate si de toti ceilalti insi, de oricare dintre ei. Cand se intampala asa, de obicei incerci sa rezolvi problema, fugind din „pustiu” si mai adanc in societate, cautand si mai multa socializare, interactiune, reactivitate… Uitand ca (nu-i asa?) infernul sunt ceilalti, cauti sensul (vietii?) si-l limitezi la relatiile in care te afli cu unii si cu altii (familie, rude, prieteni, colegi, sefi, subalterni, politicieni, doctori, pacienti, politisti, ziaristi, actori… sau chiar fantome eterice (precum cele din (i)realitatea virtuala). Ca acest gen de amanare (eficienta exclusiv in cazul celor care mor la timp) nu poate fi o garantie a succesului (in tentativa de a da sens vietii) este un bun prilej de creatie artistica (precum este ilustrat in capodopera cinematografica About Schmidt). Nefericiti cei bogati cu duhul. ?!!? 😦 

 (**) Re-povestire originala dupa un fragment din romanul 1Q84 de Haruki Murakami.

Posted in Arcaluigoeologie | 14 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: