(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Atenție amnezie

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 14, 2021

Continuare din (toate) numerele trecute (si viitoare).

Nu-mi amintesc prea exact, dar am vaga impresie că am mai utilizat sau că voi mai utiliza acest titlu (Atenție amnezie) pentru vreuna dintre prozele de pe Arca lui Goe. A nu se confunda după golire. Imi cer cu anticipare scuze celor care se vor fi confruntând retroactiv cu sâcâitoare senzații de deja vu, rugându-i totodată să le ignore, pe cât posibil.

Mi-am invitat o dată prietenii si cunoscuții să mergem împreuna în piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00 de odă bucuriei, cu ocazia flashmob-ului. Eram așa de entuziasmat de idee încât ii făceam reclamă pretutindeni si oricui, la Cercul de Istorie si de Cultură a Civilizațiilor, la Cenaclu, la scoală, la serviciu. Se pare că elanul meu retoric si oratoric si-a făcut efectul într-o măsură mult peste așteptări, pentru că m-am trezit dintr-o dată colectând răspunsuri favorabile invitației mele care, la origine, mai mult decât a fi invitație sadea, era mai degrabă un fel de a mă lăuda anticipat cu excursia plănuită (de fapt) in compania unui grup restrâns de amici. Oferisem cei drept cu mare generozitate, cui a vrut si cu n-a vrut detalii, fotografii, filme (a se vedea si videoclipul de mai jos), despre destinația de vacanță propusă, dar sincer să fiu nu mă așteptam ca cineva să fie atent si receptiv la vorbăria mea. Si așa a început drama. In total, își exprimaseră intenția să vină vreo 40-50 de indivizi, care de pe unde si cum, care nu se prea cunoșteau ei intre ei, si unii, nici cu mine cine stie ce, iar asta anunța un efort organizatoric copleșitor. Nu doar ca trebuia sa ne ducem împreună in același loc si in același timp, dar majoritatea celor care voiau să facă aceasta excursie, aveau pretenția să si plecam împreună, din același loc si in același timp, si să mă ocup eu te toate detaliile călătoriei: stabilirea orarului, a traseelor, bilete pentru mijloace de transport (aiurea noi făceam blatul), acomodarea tuturor doleanțelor vizavi de data si locul de plecare… plus anunțarea tuturor despre aceste detalii. Amicii apropiați cu care plănuisem respectiva excursie nu numai că n-aveau nici cea mai mica intenție de a mă ajuta cu organizarea, dar s-au arătat de-a dreptul agasați de ideea că excursia devenise una mamut si că trebuie să meargă cu turma, așa ca unii a zis pas: „Bine măi ghidule, promotorule, du-te tu cu adunătura si lasă că noi mergem altcândva, altundeva. Te anunțăm noi. Din vreme. Unde si când„. Doar doi dintre membrii grupului original initial (si inițiatic) au decis să meargă totuși (chiar si așa), rugându-mă să-i tin la curent cu detaliile. Coșmar nu alta, toți împricinații vrând câte altceva. Realizând că nu am cum să împac pe toată lumea, am decis să ignor toate doleanțele si să stabilesc de unul singur datele excursiei si cine merge, merge, cine nu, nu. Am decis plecarea la „data de” din „locul x”, pe peron, la ora 1:00 dimineața (noaptea)… La început nimeni nu s-a plâns de nimic, dar după cum mă așteptam, au început abandonurile. Unii m-au anunțat că nu mai merg, din tot felul de motive cusute cu ață albă. Luam la cunoștința in fiecare caz in parte cu regret si nesfârșită tristețe despre decizia respectivă, angajându-ne solemn si reciproc despre faptul că rămâne musai pe data viitoare. Tot mai rămăseseră vreo 20 care nu s-au retras… dar care, in mod bizar, pe măsură ce se apropia momentul X si ziua Z, erau din ce in ce mai greu de găsit pentru confirmare si pentru a fi puși la curent cu detaliile plecării. Cu câțiva zile înainte de termenul stabilit, doar Livache, Mirela si Manitou mai erau de găsit. Livache s-a oferit să se ocupe el de înștiințarea Mirelei si a lui Manitou, care veneau de la Giurgiu… dar, cu două zile înainte de termenul fatidic, când l-am sunat să aflu dacă si ce le comunicase acestora, surpriză, la telefon a răspuns tatăl lui Livache, după câte am presupus, care, părând ușor abțiguit mi-a zis ca „Liviu a plecat la mare”. 😦 … Si uite așa marele, imensul grup, care urma să lase o amprentă adâncă într-un anumit spațiu timp s-a evaporat ca si cand n-ar fi fost. Mă pregăteam să-i contactez pe cei doi membri ai grupului initial (si inițiatic) si să-i înștiințez umil despre eșuarea lamentabilă de care mă făceam responsabil si să le spun si lor solemn că rămâne musai pe altă dată, când, cu câteva zile înainte de plănuita plecare în „expediția inițiatică„, surpriză, m-am trezit cu ei la ușă. (va urma)

(paranteza in paranteza): (In acord cu spiritul de anticipare care m-a consacrat (literar) încă de prin liceu, când scriam mici piese de teatru (pe unde ori fi oare?), apreciate ca atare de către redactorul literar al teatrului (care m-a îndrumat, însă 🙂 către regie si actorie, pe căi niciodată urmate), as vrea să spun că, desi în opinia mea tribulațiile si trepidațiile – la care ne dedăm cu entuziasm exagerat numindu-le pompos „călătorii” (Domne am fost in Tailanda de Craciun), în fapt acestea fiind niște mici oscilații tranzitive, infinitezimal mici, in jurul marelui traseu cosmic pe care ne deplasăm, purtați inexorabil pe orbite de către materia captivă si ea capriciilor spațio-temporale, – nu sunt câtuși de puțin călătorii (ne având cum fi), totuși aceste pseudo-calatorii pot apărea (in cazul celor talentați literar-artistic) ca bune prilejuri (catalizatori de imaginație), întru amorsarea singurelor calatorii inițiatice pe care ne este dat să le facem: cele interioare, imaginare. Nu-i musai să te muți în scală un micron mai la dreapta ca să „mergi/ajungi” la Paris, spre întreprinderea unei călătorii inițiatice (imaginare), dar in cazul celor mai multora dintre noi, a fi fiind „în persoană” pe malurile Senei pare a stimula disponibilitatea pentru deplasări interioare ale spiritului, în fabuloase calatorii imaginare, interioare. De aceea vin si zic: Parisul, Roma, Barcelona sunt „destinații” pe care nu trebuie să le ratezi si pentru care merită să te faci luntre si punte si pe dracu în patru pentru a le atinge si a le lăsa să te atingă (cu ființa, cu spiritul, cu atenția, si dacă se poate, cu sufletul). Trebuie să ai (si tu) un Paris al tau (în Paris), o Romă a ta (la Roma) si o Barcelonă personală (la Barcelona). E musai… Ca multi alții am (si eu) unele povesti personale (care în proză, care cu rimă, ne scrise încă dar oricum inenubilable) despre Parisul meu, Roma mea si Barcelona, încrustate în legenda personală, gata oricând pentru a se transforma (eventual) în proze scurte sau evocări la un pahar de vorbă (cu alții ca mine ori cu mine însumi). Dacă plănuiești așa ceva (în premieră sau în reluare, nu contează), e bine să te documentezi, să te pregătești, din vreme, altminteri e posibil să ratezi întâlnirea cu punctul de inflexiune de la fata locului responsabil cu amorsarea călătoriei interioare. E posibil să ajungi la Paris si (vai) să nu fii în Paris, să nu(-l) înțelegi, să nu(-l) vezi, să nu(-l) simți, să nu știi la ce sa te uiți si cu câtă atenție, să fi iremediabil pierdut si absent si cu banii luați. Ca să ajungi pentru prima oară, de-adevăratelea, la Paris trebuie musai să fi fost deja. Poti începe aceste excursii vizionând filmele lui Woody Allen pe care le-am pomenit deja: „Midnight in Paris” si „To Rome With Love”… iar pentru că acum ești invitat la Sabadell (fie ca vei fi acceptând invitația fie că nu) n-ar strica să mergi pe mâna lui Woody Allan si sa vezi (desigur, „Trandafirul Rosu de Cairo” dar mai ales) „Vicky Cristina Barcelona„.

Cele 4 filme mai sus pomenite, pot constitui o buna inițiere distractivă, vag pregătitoare (semantic) pentru expediția la Sabadell, dar, in acord cu spiritul de anticipare care m-a consacrat (literar) încă de prin liceu când scriam mici piese de teatru (pe unde ori fi oare?) apreciate ca atare de către redactorul literar al teatrului (care m-a îndrumat, însă 🙂 către regie si actorie, pe căi niciodată urmate), trebuie să spun că pentru a te pregăti serios spre a înțelege diferența dintre călătoriile imposibile (din realitate) si cele inițiatice (imaginare), n-ar strica să vezi (insist) „Marea interioară” („MAR ADENTRO” / „The Sea Inside„, al lui Alejahdro Amenabar), din care-ti propun (de gust) … o scenă: And I came flying (scene from „MAR ADENTRO”). Fără o minimă pregătire n-ai cum ajunge la Sabadell in 2012 si nici nu vei putea înțelege de ce, de ce, de ce…)

(vai urmare) – Oamenii afișau în mimică un amestec bogat de micro-stări emoționale, ușor de observat din prima: un pic de nedumerire, nițică dezamăgire, oleacă de revoltă, parând totodată a fi în expectativă, ne deciși în legătură cu cum ar trebui să mă ia (la rost), cu furie, cu milă sau cu scârbă, pentru că (ocupat fiind până peste cap cu organizarea marelui grup), îi lăsasem de izbeliște, tocmai pe ei doi (singurii care nu dăduseră bir cu fugiții, precum ceilalți amici „de nădejde”), si nu-i ținusem la curent cu mersul organizării. „Ce faci meștere? Ce se aude? Gata pregătirile? Cum a rămas cu plecarea? Câți s-au strâns în grup până la urmă? Câte gagici sunt?”… Nu știu exact câte dintre aceste întrebări or fi fost rostite cu voce tare, pe loc, în secunda aia de suspans, si câte oi fi citit eu în privirile lor atât de expresive. „Măi (am zis eu spășit), să știți că până la urmă nu n-am făcut un grup prea mare”. „Mai bine”, au zis ei. „Câți suntem în total?” „Păi… am cam fi… voi doi si… cu mine !!!”. N-am destul talent literar pentru a putea descrie în cuvinte stările care s-au petrecut spontan pe fețele lor în doar câteva clipe. „Păi… si grupul?”. „S-au căcat pe ei unul câte unul”, am izbucnit eu cu obidă (Si nu știu gândirea-mi in ce să o sting. Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng? La ce? Oare totul nu e nebunie?). „M-au făcut ca la Nufărul, de caterincă”. „Cum bă toți 40?” „Da bă. O lună n-am făcut altceva decât să organizez un grup care s-a subțiat de la o zi la alta până s-a evaporat cu totul. Alaltăieri l-am sunat pe Livache (nu-l știți voi) că el mai rămăsese, si mi-a zis tac-so c-a plecat la mare, așa hodoronc-tronc. El trebuia să vorbească cu Mirela si cu Manitou (ăia de la Giurgiu). Asa că am rămas în pielea goală. Mă pregăteam să vă sun si să vă spun si vouă cum stă treaba. Am tot amânat pentru cu nu știam ce rahat să vă spun, totul schimbându-se dramatic de la o zi la alta”. „Păi si acuma ce facem? Mai mergem?”. „Păi eu știu? Doar noi trei? In fiecare an eram măcar 7-8. Voi ce ziceți?” „Bă, dacă am zis că mergem, mergem. Nu contează câți suntem. Mergem si gata”. „Poate să-i sun si pe ceilalți amici, să vedem dacă mai vine vreunul, că gata, nu mai e nicio turmă”. „Nu mai vine bă nimeni, c-au plecat deja, care pe unde.” „Treaba lor. Nicăieri nu e ca la Sabadell”. Odată ce ne-am hotărât ni s-a luat o piatră de pe inimă, ne-am înseninat si ne-am apucat serios de pregătiri pentru marea deplasare spațio-temporală. Acuma că nu mai trebuia sa așteptam după nimeni am decis să ajustăm un pic ora de plecare (prin portalul din gară), si in loc de 1:00 să ne înființam acolo la miezul nopții, precum Harry Potter, pentru trenul de la 12:00. Oricum, pentru noi, ca blatiști, toate trenurile erau la fel. Planul era să ne teleportăm la Polinyà (într-un loc cunoscut nouă, ferit de priviri) si de acolo să luăm o ocazie până la destinație, la piața San Rock din Sabadell, întocmai la timp pentru eclipsă. Ceea ce am si făcut. Despre noianul de sentimente si despre stările si modalitățile de exprimare verbală aferente, avute de cei din grupul Livache-Mirela-Manitou, înființați cuminte si disciplinat, in acord cu cele stabilite, in portalul de la gară, la ora unu din noapte, aflându-se singuri singurei pe peron, în fata constatării că li s-a tras o țeapă de zile mari si că marele organizator-combinator si promotor al excursiei la Sabadell lipsește cu desăvârșire de prin zonă, dimpreună cu oricine altcineva din așa zisul grup, vom avea poate ocazia să mai vorbim ulterior. Putem presupune așadar si de data asta că… va urma. Vorba ceea, lung e drumul Gorjului dar mai lung al Sabadell-ului.

alternativa: Celor care găsesc a fi fiind prea costisitoare si/sau prea infernal de dificilă (din cale afara) deplasarea propusă în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, orele 18, li se poate oferi oricând o varianta mai lesne, cu costuri rezonabile, accesibile absolut oricui, de ex. o deplasare pe Arca lui Goe, pe 30 mai 2012

(vai urmare) – Misterul a rămas (până în zilele noastre) de ne pătruns, iar enigma ne elucidată. Nu s-a putut stabili cu precizie dacă am sunat la Livache sau n-am sunat (ci doar am pretins), iar dacă da, dacă am sunat chiar la Livache sau am greșit numărul, rămânând ne clar dacă persoana cu care am vorbit era sau nu era tatăl lui Livache (eterna problemă a stabilirii paternității fiind complexă si cu multe aspecte), si bizar a rămas dacă (si dacă da, de ce) persoana perfidă (cine o fi fost aceea) m-a indus în eroare spunându-mi că „Liviu a plecat la mare”… A fost vorba de farsă, de o coincidentă de nume, de universuri paralele… sau de cine mai stie ce. Nu se stie. Cert este că Livache, care era amorezat de Mitza (Mirela), chiar dacă o fi avut el alte planuri, nu plecase la nicio mare si aparent si-a văzut cuminte de planul stabilit în comun, considerând că totul rămăsese cum era prevăzut, în vederea aventurii de neuitat de la Sabadell. Primul episod al războiului a avut loc pe peronul gării portal la ora unu din noapte când „s-a dovedit” că marele combinator-organizator e absent din peisaj. E nebun? E țepar? E încurcă lume? E farsor? E ticălos? Ce fel de… s-au întrebat cu voce tare cei trei „muschetari” contrariați, debusolați, nedumeriți, aflați în mare încurcătură, confuzie si dilemă. Livache, singurul care păstrase legătură cu mine era si el suspect. Dacă n-a înțeles el bine ora si locul? Dacă nu cumva a provocat în mod intenționat (cu cine stie ce intenții) confuzia? Si acum? Ce e de făcut? Am venit de la Giurgiu degeaba? Eu știu? Putem să mergem la mare (nu știu cine a zis). Nu mergem la nicio mare, a zis războinică Mirela. Am plecat la Sabadell, la Sabadell mergem. Bine, bine, au zis ceilalți, dar cum? Noi habar nu avem cum se ajunge acolo. Nu face nimic, știu eu, a punctat Mirela. Pai de unde știi? Uite așa, știu si gata pentru că am ascultat cu atenție de cinspe mii de ori explicațiile „combinatorului”. Ce-i drept e drept, Mirela cam fusese prin preajma mea (!!!) de fiecare dată când explicam cuiva cum e cu teleportarea spațio-temporală pe blat si cum se ajunge la Sabadell întocmai si la timp. Cei doi nu s-au pus cu nebuna, si au zis, bine mă dacă zici tu că știi cum se ajunge la Sabadell, la Sabadell mergem. Numai să nu fie si povestea asta vreo balivernă gogonată a individului. Lasă ca ne lămurim noi si cu d-lui, a mai zis Mirela. Nu mă lasă el pe mine așa cu ochii-n soare la miezul nopții. Si uite așa, fără să stie ce s-a întâmplat cu restul marelui grup organizat si dacă la Sabadell o să mai găsească pe cineva cunoscut sau dacă o să fie o aventură pe cont propriu, au decis să urmeze orbește indicațiile în varianta pe care si-o amintea Mirela din poveștile mele… Avea să se dovedească faptul că Mirela are o memorie foarte bună.

***

update: Azi (azi?) m-am trezit la 7, dar pentru că mă simțeam încă obosit, m-am teleportat înapoi la 6 si am mai dormit o oră. M-am trezit la 7. M-am simțit mult mai bine, revigorat. In realitate eram (sunt) cu o oră mai bătrân. Normal ar fi fost ca, după ce m-am trezit revigorat, să mă fi teleportat ieri, în mirabila zi de miercuri cea fără cuvinte, pentru a scrie continuarea întâmplărilor de la precedenta teleportare spațio-temporală la Sabadell, în frumoasa lună mai a anului de gratie 2012 (apropo, mai stie cineva ca in 2012 a fost sfârșitul lumii? Nimeni, nimic, amnezie totală!). Din păcate n-am avut… timp, așa că… rămâne pe altă dată. Poate voi scrie continuarea la timp, fără să fie nevoie să îmbătrânesc o zi, două, în plus pentru atât de puțin lucru. Până atunci as adresa publicului (același) o întrebare ajutătoare care, desi pare să fie numai bună pentru fizicianul minune al copiilor (Cristian… Prigorie… sau cum l-o mai fi chemând…), este bună, ca antrenament mental, pentru orice cutreierător al timpului debutant. Întrebare: Dacă faci, să zicem, un salt spațio-temporal, călătorind în urmă cu o săptămână la Ploiesti (de exemplu, miercuri, Ploiesti…) si îți iei cu tine si telefonul mobil, îl vei putea folosi? Vei putea suna pe cineva? Iti va răspunde cineva? Din ce timp? Va fi celularul tău recunoscut în rețea? Vei apărea în baza de date a companiei de telefonie mobilă ca fiind prezent cu două telefoane (localizate unul la Ploiesti si unul la… aiurea, în alta parte, azi aici, azi în Focsani)? Mă rog, par a fi mai multe întrebări, dar în fond este una singură. A doua întrebare ar fi: Oare ce ar răspunde fizicianul minune al copiilor (Cristian… Prescură… sau cum l-o chema) dacă i-ai adresa această întrebare la Oradea? Sau la Carei…  (apropos, azi e joi. Jeudi je danse. Je dis je danse).

Daca vrei să călătorești în 2012 cel mai bine este să pornești din 2011. Asa e logic. De exemplu de aici, să revezi sentimentele si materia din urma si pe urmă să pornești mai cu curaj spre viitor in zbor… La urma urmei cu cifrele lui 2012 se poate caligrafia la fel de bine si 2021. 2011 rămâne altceva. Nu uita să revezi si comentariile… Sunt formate din cuvinte, majoritatea atemporale…

sau/sau/si lecția inutilă de logică a altuia (unul Octavian Paler, un prieten de-al meu, nu-l știi tu)

Asa se întâmplă logic,
plecăm și sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viață,
poate nu trebuia să plecam, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, poate nu sosim unde trebuie,
poate nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva și câtă vreme sosim undeva
totul e… logic
chiar dacă logica și fericirea sunt lucruri total diferite,
totuși am plecat și am sosit undeva,
am greșit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?

(vai urmare) – Dupa atâta amar de vreme pe/trecută înainte si înapoi, în felurite călătorii spațio-temp-orale, si mai puțin in scris, unele detalii s-au pierdut iremediabil, în absenta unor artefacte credibile care să redea impresii potrivite despre cum a fost. Alte detalii sunt pe lista celor care nu s-au pre-scris încă, fiind prohibite publicului neavizat, așa că vor fi fiind omise (neintenționat) din proza dată sau… poate… vor fi așa… ușor ajustate (doar un pic) a aluzie ambiguă, pe ici pe colea (…) dându-li-se conotații mai mult sau mai puțin ezoterice, pentru cunoscători. Cert este că în redarea din memorie a faptelor, exact așa cum vor fi fost (fiind), contribuția prozatorului rămâne una marginală. Acestea fiind zise as menționă că nu se mai stie cu precizie dacă expediția în discuție, întreprinsă in piața San Rock din Sabadell pe 19 mai la ora 18:00, a pornit cronologic, pe axa convențională a timpului, de dinaintea sau de dinapoia momentului cu flasmob-ul filmat de către bancherii din Sabadell, adică dacă o fi fost o teleportare făcută în trecut sau în viitor. In acord cu legenda, fiind vorba si de o eclipsă la mijloc, punctul de plecare trebuie să fi fost pe undeva prin vara lui 1999, așadar cândva într-un mileniu trecut, ceea ce desigur n-ar putea fi un impediment major pentru niște cutreierători ai timpului care se respectă (așa ca noi). După o teleportare fără peripeții am ajuns conform planului la Polinyà, în portalul local, împreună cu ceilalți doi membri ai grupului inițial si inițiatic. Ca de obicei am utilizat tunelul timpului si n-am materializat noaptea, într-o cantină părăsită (David Vincent nu ne-a văzut si nici nu ne-am pierdut în spatiu). Ne aflam întocmai si la timp. In zori am ieșit la șosea plănuind să ajungem la Sabadell pe lumină. Aveam cam o oră de mers pe jos, dar puteam foarte bine să avem norocul să ne ia cineva la ocazie, mai ales că unul dintre noi o rupea binișor în catalană. Urma să ne petrecem ziua hoinărind prin oraș, mâncând hrană rece adusă la pachet de acasă, taman din 1999, pentru ca mai apoi spre seară, pe la 6, să ne prezentam în piața San Rock pentru flashmob si odă bucuriei. Iti dai seama ce incomensurabilă surpriză am avut când am auzit strigăte în urma noastră si, întorcându-ne, am zărit trei siluete care grăbeau spre noi, gesticulând nărăvaș, sub povara unor rucsaci uriași de care agățau tigăi si cratițe, având perne legate deasupra. Ii priveam siderat si nu-mi venea să-mi cred ochilor. „Cine sunt băi paparudele astea? Ii cunoști?”, m-a întrebat careva. „Băi pe cât de neverosimil pare, este nenorocitul de Livache, cu cei din Giurgiu” am mai reușit să îngaim, pregătindu-mă de prăpăd. Iti dai seama că abia cu mare greutate a fost evitată încăierarea. Mirela voia să mă bată pentru că-i făcusem figuri trăgându-i clapa ca un mizerabil, eu voiam să-l bat pe Livache pentru că „plecase” la mare si mă lăsase baltă. Livache se tinea la Mirela, ăștilalți doi mă țineau pe mine, iar Manitou privea nedumerit la unii si la alții si repeta ca flașneta: „Stați băi să ne lămurim!”. De lămurit nu știu dacă ne-am lămurit, dar măcar si-a prezentat fiecare varianta, unul mai sincer decât altul, si chiar dacă în mod evident adevărul n-a ieșit la lumină, am ajuns cu toții la concluzia că la mijloc a fost doar o încurcătură nefericită si neintenționată si că totul e bine când se termină cu bine, așa că pupat toți piața San Rock, fără ură si fără răzbunare. In fine, ca să nu-ti mai pun răbdarea la încercare, din restul detaliilor care compun povestea de încurajare în vederea unei noi expediții de 10 minute in piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012 la ora 18:00, o să încerc să fac un rezumat condensat. Ne-am dus cu toții la Sabadell, mai puțin Manitou care a rămas la Polinyà, în mod oficial ca să păzească bagajele si să prospecteze locul, dar in realitate pentru că avea faimă proastă ca fiind omul care aduce ploaia, si că prin urmare ar fi de preferat să nu strice prin prezenta sa, pe motiv de vreme nefavorabilă, nici planurile ălora cu flashmob-ul, nici nouă bucuria de a asculta prin surprindere oda respectivă. Am convenit ca în piața San Rock, pentru a nu atrage atenția asupra noastră să nu stăm grămadă, ci să ne separam, răspândindu-ne care încotro, fiecare pe cont propriu, să trecem cât mai neobservați cu putință, ca observatori independenți, singularități in peisaj, ceea ce în mare s-a si întâmplat, cu excepția unui moment anume în care cineva m-a luat de mână, fără să mă privească, si m-a ținut așa preț de vreo zece secunde, după care s-a îndepărtat pierzându-se în mulțime, lăsând in urmă o dâră de parfum si o ne/dumerire. Ne-am dispersat odată cu flashmob-ul si ne-am regrupat, după cum convenisem din timp, pe o stradă alăturată, în fața unei vitrine cu rochii de mireasă. Ne-am întors pe jos la Polinyà, unde ne aștepta Manitou cu masa pusă, pe terasa cantinei părăsite: sardine în ulei de măsline, șuncă si o sticlă de vin roșu aduse de la Giurgiu. Pâinea de casă era proaspătă încă, din cate-mi amintesc. La miezul nopții am re-intrat în portal si am dispărut fără urmă din peisaj, ajungând în no time pe peronul unei gări care găzduia un muzeu cu locomotive de epocă, din acelea cu aburi si cărbuni, în care nu ne-a împiedicat nimeni să ne urcăm si chiar să ne fotografiem. Am pus corturile pe malul lacului, am mutat câteva mese, de la terasa Splendid, pe ponton, am stat acolo jucând Wist si Rentz ascultând simfonii la radio ♪ pe Romania Cultural, în timp ce pontonul era legănat agale de valuri, retrăgându-ne în mare graba în corturi la fiecare repriză de ploaie care se pornea subit de fiecare dată când Manitou câștiga la cărți. Am fost la peșteră, la păstrăvărie, pe culme, prin zmeuriș, si câte alte amănunte nu s-au întâmplat (…Livache a trecut granița…), în cele două săptămâni cât am stat acolo, rupți de lume, total, cu scopul de a distrage atenția tuturor, oricui, universului si mai ales noua înșine, de la existenta escapadei de zece minute (sau zece secunde, cine mai stie), de la Sabadell, despre care nu trebuia să afle nimeni si nici măcar să bănuiască. Imi îngădui acum să-ti povestesc tocmai ție despre asta, în proză, știind bine că n-o să crezi o iotă si că deci nu contează, secretul continuând să rămână în siguranță. Teleportări spațio-temporale? Ei as, mofturi. Nu se poate așa ceva. Aici si acum s-ar potrivi deci foarte bine să fie consemnat punctul de încheiere al prozei scurte ce s-a lungit si așa cam mult peste limitele genului… totuși cvasi-continuarea conține unele amănunte captivante care pot cântări decisiv in decizia (a ta, a mea, a oricui), de a accepta o nouă expediție in vechiul Sabadell, ceva ce relevă posibilitatea entanglement-ului cuantic nu doar intre entități aflate la distanță în spațiu, ci si la distanță în timp, asincrone, si nu doar intre entități materiale, ci chiar si intre idei si/sau evenimente ori chiar între sentimente. Întors acasă (acasă, nu-i așa că e un cuvânt foarte frumos?), unde nu mă așteptam să găsesc pe nimeni, am dat peste fratele meu si el venit tot așa de nu se stie unde, si cam cu aceleași pretexte. „Cum a fost la munte?” m-a întrebat el. „La munte?”, am replicat eu mirat, „Adică aaa, la munte. Da, a fost misto, super.”… „Dar tu pe unde ai fost?” „Am fost la mare, cu restul lumii.” „Păi si de ce te-ai întors”, „Trebuie să mă apuc de învățat ca am restanță la fizică”, „Bă ești prost?”… „Eee, si nici nu mai aveam bani de stat la mare”. „Auzi ia lasă mofturile si hai să merge la mare. Mergi cu mine?”, „Ba ești nebun, doar ce m-am întors”. „Haide băi că nu stăm mult. O săptămâna”. N-am mai așteptat să se facă ziuă. In tren ne-am întins fiecare pe câte trei scaune la clasa întâi într-un compartiment care era liber, iar nasul n-a avut îndrăzneala să ne trezească, ne imaginându-si că pot exista asemenea tupeiști care să facă blatul la clasa întâi. La 4 dimineața eram pe faleza, în Eforie Sud, un foarte mic bar improvizat era încă deschis, la un microfon Mugur Mihăiescu recita „Luceafărul” (in varianta Vacanta Mare), iar soarele se pregătea să răsară direct din mare… Pe la 8, cand oamenii normali începeau să vină la plajă, noi ne târam agale spre interiorul uscatului ca să dormim si noi câteva ore, omenește, somnul de înfrumusețare. „Hai să le dăm deșteptarea ălora din grupul vesel (trădătorii), să-i dăm afara si să ne culcăm in locul lor.” „O să facă gură, pentru că de obicei nu se scoală nimeni înainte de ora 10”. „Ei as, mofturi. Azi se scoală la 8, ca să prindă ultra-violetele. Unde suntem cazați?”, „La vila Săbărel.”, „Undeeee?”, „La vila Săbărel. O să-ti placă.” Băi ca să vezi potriveală. Cei care renunțaseră să mă însoțească la Sabadell veniseră la mare, la Eforie Sud taman la vila Săbărel. Am intrat în vilă fredonând odă bucuriei cuprins de o euforie si de o eufonie fără margini. De culcat nu ne-am mai culcat pentru că, în entuziasmul iscat de sosirea noastră neașteptată, ne-a sărit somnul si ne-a apuca foamea. Ne-am dus cu toții la Cuptorul de aur si ne-am luat fiecare câte o jumătatea de cozonac cald, abia ieșit din cuptor, si câte un borcan de smântână. O combinație uluitoare, habar n-ai tu. Toata săptămâna am stat la Săbărel având zilnic la micul dejun cozonac cald cu smântână. O nebunie. Se pare că si Elena a rămas cu amintiri de neuitat de la Săbărel pentru că peste ceva vreme a luat vila si s-a apucat s-o renoveze, dar era să i se înfunde. Mă rog, aceleași încăperi, alte voci. (…) Prin urmare rămânem înțeleși. Ne vedem, ante-portas, așa cum am stabilit, în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, ora 18:00, iar cine nu vine în piața San Rock pentru expediția de 10 minute, poate veni bine merci la Eforie Sud, musai la vila Săbărel (așa se zice Sabadell in limba română). Trebuie însă verificat în ce an, în care vară, ca să fim siguri că-i încă deschis Cuptorul de aur. Sincer să fiu nici eu nu sunt încă decis suta la suta. Mă încearcă așa un fel de emoții inefabile la gândul că m-as putea întâlni eu cu mine cel de odinioară, si/sau cu ceilalți, cei de atunci… Desi, pe film, se pare că nu apărem nici unul dintre noi, cu toate că m-am tot străduit să identific pe careva. Culmea, singurul care pare a fi prezent în filmare este Maintou, dar sigur-sigur nu pot fi pentru că taman pe d-lui nu l-am mai văzut nici înainte si nici după scurta escapada de la Sabadell, si nu-mi mai amintesc prea exact cum arata. Ar trebui să caut fotografiile de pe locomotivele cu aburi. Poate apare în vreuna si uite așa s-ar brodi să demonstrez QED.

Posted in Arcaluigoeologie | 117 Comments »

Atenție amnezie

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 6, 2021

Absolut tot ceea ce vezi în locuri publice atunci când ieși din casă este flashmob. Nu știai? Uite afli.

Conform WikipediaFlashmob (pronunțat flæʃ mob, termen provenit din engleză flash mob, unde flash—flash, clipă; mob — mulțime) este o adunare foarte scurtă într-un loc public, participanții efectuând o anumită acțiune neobișnuită pentru o durată scurtă de timp, după care grupul se împrăștie.

Flashmob e o prezentare pentru spectatori accidentali, cu scopul de a trezi sentimente de neînțelegere, interes și chiar senzații ca ceva nu este în regulă cu spectatorii înșiși.

  • Acțiunea trebuie sa fie spontană și concomitentă. Este interzisă atragerea atenției de către participanți înainte de acțiune.
  • Trebuie să se formeze impresia că participanții nu se cunosc și înainte de acțiune să nu afișeze că se pregătesc să facă ceva neobișnuit.
  • După Flashmob nu trebuie să rămână urme.
  • Toate acțiunile trebuie să fie efectuate cu toată seriozitatea.
  • După finalizare toți participanții trebuie să părăsească imediat locul acțiunii fără a mai arăta că s-a întâmplat ceva deosebit.
  • Flashmobul trebuie să fie în afara Mass-Mediei.

Participarea la acțiuni neautorizate în masă, de obicei, sunt pedepsite prin lege.

Scenariul ideal trebuie să fie absurd, misterios, nu foarte vizibil și în niciun caz să nu provoace râsul. Mobbery nu trebuie să încalce dispozițiile legale și normele morale. Doar trebuie să faci ceva lipsit de sens, dar în așa fel, de parcă această acțiune conține un sens obișnuit. Ca urmare, spectatorii ocazionali văd această situație ca pe ceva serios, o situație care poată un sens și ei încearcă să-l găsească. Ei încearcă un sentiment de interes, neînțelegere sau chiar sentimentul că își pierd mințile.

Exemple: 1. Într-un loc și timp anumit participanți „îngheață” de parcă timpul s-a oprit. În așa poziție ei stau timp de câteva minute, după care toți concomitent pleacă în diferite direcții.

2. Într-un loc și timp anumit participanții încep să înceteze mișcările de parcă sunt roboți la care se termină energie. Mișcările lente continuă câteva secunde după care fiecare se oprește pentru a se „încărca”, peste câteva minute flashmobul sfârșește și ca și în orice scenariu participanții pleacă în diferite direcții de pe locul acțiunii. În acest mob poate fi activizată toată fantezia moberilor, cineva se oprește încet cineva brusc, cineva în mers și altul doar apleacă capul. Acest scenariu se joacă în așa fel de parcă se termină energia interioară. Cazi pe loc, te pui în genunchi sau rămâi în picioare alegi singur. Principal e să surprinzi lumea din jur.

Participanți Flashmob acțiunii nu oferă și nu primesc bani pentru participare. Este ocupație voluntară. Participanți aceleași acțiuni pot urmări diferite scopuri. Scopuri posibile pot fi:

  • distracția
  • a se simți independent de stereotipuri de comportament
  • de a impresiona pe ceilalți
  • pentru a testa capacitățile proprii în efectuarea acțiunilor spontane în locuri publice
  • încercare de a obține noi senzații
  • senzație de aparținere la o acțiune comună
  • noi senzații emoționale
  • participare pentru a găsi noi prieteni

Participanți în astfel de acțiuni în viața cotidiană pot fi oameni de succes și persoane serioase. Unii psihologi explică acest lucru prin aceea că aceste persoane se plictisesc de viața rațională. Astfel ei caută să participe în ceva deosebit ce o să aducă noi senzații în viața lor.

Dacă mai aveai dubii, acum după ce ai revăzut materia, sper că te-ai lămurit si ai înțeles cum stă (în secret) treaba cu absolut tot ceea ce se întâmplă spontan când ieși pe stradă, prin piețe, prin public: verdict flashmob.

Desigur ca scopul/intenția acestei proze scurte nu este aceea de a te lamuri pe tine ce vezi prin locurile publice (only flashmobs) sau de a te edifica in legătură cu semnificațiile flashmob. Scopul este desigur altul si acesta se va releva pe cale maieutică, sau nu, încet, încet. Până atunci însă am să-ti fac o propunere. Propun (doritorilor) ca punct de intrare în discuție (si daca nu va fi nicio discuție, atunci ca punct de start într-o meditație interioară) un film de circa 5 minute, care redă o secvență de mici întâmplări petrecute in piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00. Pentru început rugămintea mea ar fi să urmărești cu atenție filmul în care apar mai multe persoane, anonimi din lumea larga, si să încerci să vezi dacă recunoști pe cineva, una sau mai multe dintre persoanele care apar in film, o figură, o siluetă, pe cineva. Chiar exista șanse sa ai o surpriză, si să (te) remarci, re-cunoscând pe cineva. Atenție, amnezie!

Update (la ceva zile distanță): Ca să nu se consolideze cumva ideea unor așteptări nerealiste, ce-or fi putut fi induse accidental prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, as vrea să menționez (mai bine mai devreme decât mai târziu) că (nici) eu unul nu cunosc si nu recunosc niciuna dintre persoanele care apar in videoclipul cu flashmob-ul de la Sabadell. Cel puțin deocamdată. 🙂 Trebuie de asemenea să mărturisesc sincer că nu am mari așteptări ca cineva dintre participanții (observatori) la „Atenție amnezie” pe Arca lui Goe să cunoască si/sau să recunoască (deocamdată) pe cineva dintre cei prezenți la Sabadell pe 19 mai 2012 pe la orele 18 si prinși in filmul realizat „spontan” de vreun martor „întâmplător” al evenimentului (evenimentelor). La urma urmei, in acord cu statistica matematică (si cu matematica nu te pui), șansele ca intersecția dintre mulțimea vizitatorilor Arcei lui Goe si mulțimea oamenilor care cunosc direct măcar o persoana dintre cele care apar in film, să fie diferită de mulțimea vidă sunt aproape zero, în tot cazul neglijabile. Desigur că odată ajunși aici cu discuția am putea să o luăm într-o direcție foarte interesantă si să ne întrebăm daca vreunul dintre noi cunoaște pe cineva care cunoaște direct vreuna dintre persoanele ce apar in film. Sau pe cineva care cunoaște pe cineva care cunoaște direct vreuna dintre persoanele ce apar in film, sau si așa mai departe. Există niște teorii interesante care afirmă că pentru oricare două persoane din lume, luate la întâmplare, A si B, există un sir finit de persoane P1, P2… Pn astfel încât persoana A cunoaște direct si personal persoana P1, persoana P1 cunoaște persoana P2… persoana P(n-1) cunoaște persoana Pn, iar persoana Pn cunoaște direct si personal persoana B. Lanțul slăbiciunilor. Lungimea acestui lanț fiind corelata cumva cu notorietatea sau lipsa de notorietate a persoanelor A si B. Din câte-mi amintesc, se zice că desi populația planetei a trecut binișor de șapte miliarde, numărul „n” n-ar avea valori prea mari, fiind întotdeauna mai mic de o sută. Oare câte persoane s-or găsi în șirul de la dl. Goe până la tine? In fine, desi aceasta ar fi fiind o foarte interesantă direcție în care să promovam șueta noastră, totuși, nici în asta nu se ascunde intenția cu care a fost propusă proza „Atenție amnezie”. Desigur că dacă n-oi uita între timp am să-ti dezvălui în cele din urmă acea intenție. Până atunci însă toată lumea are dezlegare la auto-promovare si vorbit off-topic. In orb.

Întrebări ajutătoare: (a) Ai idee cine a făcut filmarea flashmob-ului de la Sabadell din 19 mai 2012? (b) Dar tu (da, da, tu, tu) nu cumva ai fost prezent acolo (si faci pe niznaiul?) fiind în același timp si o persoană care recunoaște o persoană din film si o persoană din film care este recunoscută de o persoană de pe Arca lui Goe. As zice să nu te grăbești nici cu răspunsurile nici cu expedierea în neant a ajutătoarelor întrebări (ca fiind invalide sau fanteziste). 🙂

Iar dacă întrebările (a) si (b) ti se par prea grele, se poate găsi oricând o întrebare mai simplă. De exemplu (c): Ti-ar plăcea ca printr-o incredibilă coincidență să fi fost si tu acolo si să si apari în acest film postat printr-o neverosimilă întâmplare pe Arca lui Goe? N-ar fi… fabulos?

Laniakea (paradisul incomensurabil în hawaiiană

Desigur că prin aducerea acestui fulg de pasare măiastră (numit paradisul incomensurabil, în havaiană) în ecuația, până acum monomială, și și așa confuză a flashmob-ului din Sabadell, prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe ar avea toate motivele să fie intrigat si/sau să-l bănuiască pe dl. Goe de farsă, cacealma, teribilisme gratuite, sau (în cel mai bun-rău caz) de vreun derapaj involuntar în încercarea de a finaliză încă nenăscuta proză scurtă dar botezată cu anticipare: „Atenție amnezie”. Am speranța că totuși la final, când va fi fiind dezlegat micul „mister” al intențiilor acestui topic, să se afle măcar un observator care să considere că a meritat să-si „piardă timpul„, apreciind că raportul între efortul de a parcurge drumul de la zero la unu si valoarea lui unu, este unul favorabil, sub-unitar. Ceilalți, care, constatând că valoarea lui unu este aproape zero, vor aprecia că de fapt si-au pierdut timpul degeaba, fără niciun sens, vor fi considerați daune colaterale, risc asumat, un sacrificiu pe care, vorba lordului Maximus Farquaad, mi-l asum. 🙂

* * *

9 octombrie, a.c., contiNUare: Se spune că o imagine face (pe puțin) cât o mie de cuvinte, dar pentru că, indiferent din câți pixeli ar fi fiind compuse, imaginile nu-s musai egale între ele (deh, viața e nedreaptă) unele valorează în cuvinte (prin conversie la cursul zilei) mult mai mult decât o simplă mie de cuvinte. Să zicem Gioconda de exemplu, valorează cât biblioteci întregi de volume pline de cuvinte. Asa si obiectele grafice (două la număr) incluse (cam cu de-a sila) în pre-textul de vorbă afișat aci pe Arca lui Goe, luate la bani mărunți denotă mai multe mii de cuvinte, majoritatea (vai) off-topic. Imi cer așadar iertare prea-cinstitului cititor citit si un-ic al Arcei lui Goe, că n-am găsit (la îndemână) foarfeca potrivită pentru a decupa esențialul, strictul necesar, din imaginile incluse (cam cu de-a sila) în colajul sugestiv intitulat „Atenție amnezie”. Desigur că această poliloghie, care mimează, în van, sens si scop, ar putea avea darul să-l plictisească, să-l enerveze, să-l indispună, să-l descurajeze si, în cele din urmă, să-l izgonească pe vizitatorul naiv, superficial, egoist si șarlatan, atras aici (la vad… în vid, în van) de mirajul îmbuibării pe gratis sau al îmbogățirii peste noapte a sinelui. Trebuie să recunoști însă că, atâta vreme cât scopul scuză mijloacele, e dreptul meu suveran de a încerca liber fel de fel de metode. Important este să răzbim noi cumva (ca Iona) si să o scoatem la capăt până la urmă. Cică urma scapă turma si cine râde la urmă, râdem mai bine 🙂 Desigur că vizitatorul numit naiv, superficial, egoist si șarlatan este așa cel mult în context local, relativ la nepotrivitele sale așteptări, încolo nu. Cu siguranță că la el acasă este, dimpotrivă, înțelept, isteț, profund, altruist, generos si onest. Altminteri ne având încotro. Dar să-l lăsăm în plata Domnului pe respectivul si să revenim la oile noastre grafice. Ti-as atrage atenția că, de fapt, filmul care încearcă să te ducă cu gândul (si poate si cu sufletul) către o mică serie de întâmplări petrecute undeva, cândva, într-un spațiu-timp iluzoriu, etichetat simplu dar/si plin de ambiguitate „piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00„, este de fapt o colecție de biți conservată provizoriu (de la… până la…) pe un server YouTube, pe care, un program prezent pe calculatorul tău, o transformă într-o serie de cadre (un număr finit), formate dintr-un număr oarecare (vai tot) finit de pixeli de diferite culori, pe care le redă secvențial pe ecranul calculatorului tău. Si la fel face si cu sunetul. Ca si imaginea si sunetul originale, de la fața locului, aceste sunete si imagini artificiale, substanțial diferite, sub aspectul fizicalității si suportului, de sunetele si imaginile originale, sunt trimise ochilor si urechilor tale, iar acestea le transforma în niște semnale electrice neverosimil de asemănătoare cu semnalele produse de ochii si urechile unui martor ocular al evenimentelor, trimițându-le uimitorului tău creier care le interpretează, dându-ti iluzia mișcării prin spațiu si a trecerii timpului în film, si un pic iluzia transportului la localitate (spațiu-timp), si asta desi fiecare cadru este o simplă imagine statică, nemișcată, încremenită în timp, formată din multe puncte colorate. Si dacă am ajuns cu vorba la „imagine”, înainte de a pomeni vreo două si despre imaginea etichetată „Laniakea, paradisul incomensurabil) este musai-musai, să intrăm în detalii legate de acest subiect: AICI – Relația dintre spațiu-timp și semnificația imaginilor. După ce revezi „Relația dintre spațiu-timp și semnificația imaginilor”, poate mai vorbim. Mi se pare ca Atila Gombos reușește să puncteze destul de plastic felul în care imaginile intermediază si limitează accesul nostru la realitate (indiferent ce va fi fiind aceea) reușind să ne seducă si sa ne amăgească, de ajungem să considerăm că singura realitate este imaginea. Totuși, din cand în când, suntem, pentru scurtă vreme, conștienți si preocupați că imaginile redau doar suprafața lucrurilor si chiar si pe aceea extrem de partial, de incomplet si de… ah, superficial… încât pentru a avea un model cât de cât coerent al realității care ne hartuiește ontologic, nu avem încotro si trebuie să ne folosim încontinuu imaginația pentru a ne completa si a ne încropi modelul lumii (fiecare pe al său, propriu, unic, individual) trecând dincolo de coaja subțire, infinitezimală si totuși opacă a lucrurilor. De fiecare dată rezultă o poveste, țesută cu grijă, cu migală, cu atenție si precauție, o poveste care transcende imaginea. Pentru a putea lua ființă si pentru a putea exista, povestea trebuie musai să respecte niște canoane si niște constrângeri foarte dure, care-i impun consistența simultană cu două universuri: (a) cu imaginea care a generat-o, si (b) cu toate poveștile pre-existente în mintea noastră care constituie (de bine de rău) modelul nostru de lume. Acceptam si asimilam ceea ce vedem (si când zic vedem mă refer la toate simțurile senzoriale si extra-senzoriale, inclusiv la intuiții), numai in măsura in care ceea ce putem adăuga in completare cu ajutorul imaginației (a) nu intra in contradicție si nu strică imaginea si (b) nu intra in contradicție si nu strică modelul (poveștile) pe care le avem deja in minte. Nu contează cât de frumoasă, de fabuloasă si de plină de adevăruri fundamentale si/sau de utilități lucrative este o poveste nouă, dacă nu dă sens si nu se potrivește (interpretativ) cu ceea ce vedem si/sau dacă nu se potrivește armonic cu ceea ce stim deja, atunci povestea este respinsă, repudiată, ignorată, refuzată, încetând brusc să existe. Esti poate tentat să crezi că astfel de provocări sunt rare si că de obicei, în mod normal, firesc, natural suntem în stare să acceptam si să asimilam (sau măcar să tolerăm) lucrurile cu care intram in atingere (senzorială, extra-senzorială, intelectuală, emoțională sau prin intuiție). In realitate este invers, reușim să acceptam si să asimilam foarte puține din poveștile cu care intram in vreun contact, din ce in ce mai puține, pe măsură ce trece timpul, fiindu-ne din ce in ce mai suficienți nouă înșine. La limită, cand ne-am pierdut complet abilitatea de a asculta, accepta si asimila povesti, orice poveste, sătui (si) de noi înșine, murim. Dar mă rog, nu despre asta este vorba acum-aici, ci despre faptul că există o mulțime de povesti (majoritatea), care trec pe lângă noi ca si cand n-ar exista… povesti care n-au reușit să capete un trup, desi am fost acolo, la față locului, si am pipăit suprafețele, cu vederea, cu auzul, si cu toate simțurile. Sunt povesti care ignorate ne pot ucide, strivindu-ne si tot degeaba, nu le vom lua in seamă si gata. Avem o capacitate limitată de a „cunoaște”, dar avem capacitatea nelimitată de a ignora (orice) si de a supraviețui (provizoriu), coexistând (pașnic), cu inconștientă, cu o mulțime de povesti neștiute. Iar aici este loc pentru povestitori-seducători capabili să inventeze basme intermediare care sa alcătuiască un traseu potrivit (presărat cu mici pseudo-povesti) prin care spectatorul să fie dus cu zăhărelul din punctul (imaginar) A (in care se află) până in punctul (imaginar) B (pe care-l refuză). Cam așa funcționează umanitatea. Schimbând abrupt subiectul, as menționa că in spatele imaginii „Laniakea, paradisul incomensurabil” se află o poveste fabuloasă încropită de către con-frații noștri științificii. Poate voi încerca să fac, dintr-un basm mic în proză, o punte către Laniakea, pentru cei compatibili cu ideea de a include paradisul incomensurabil in modelul lor despre lume.

După includerea oarecum insolită a imaginii Laniakea in ecuația cu doar câteva sute de necunoscuți si necunoscute din piața San Roc din Sabadell de pe 19 mai 2012, orele 18, un vizitator-observator (creator de realitate), s-a interesat la forurile superioare în legătură cu esențialul, formulând cu șăgălnicie o întrebare capcană extrem de captivantă: „Un super roi de galaxii, legate temporar, precum Laniakea, este cumva un flashmob?” Nu știu câți dintre vizitatorii de-acum sau de-a pururi ai Arcei lui Goe auziseră despre acest cuvânt bizar „Laniakea” si/sau mai văzuseră imaginea botezată astfel: paradisul incomensurabil. Presupun că niciunul. Ne aflam desigur in fata unei mici si inofensive șarlatanii cu aromă de metaforă oferită de confrații cosmologi, întrucât Laniakea nu-i nici paradis, nici incomensurabil. După cum ne lămurește succint colegul Bau-Bau, Laniakea nu-i mare brânză, ci (doar) un super roi de galaxii, (atenție mare vă rog) legate temporar. Fiind o formațiune provizorie ai cărei constituenți sunt gata s-o ia care-încotro, până la analogia cu flash-mob-ul n-a fost decât un pas mic pentru om, mare pentru o-menire, imposibil de evitat. Până la a pomeni alte detalii ale acestei povesti cosmice, as vrea să te anunț în mod solemn că Laniakea este casa noastră, locul în care te afli, si că ești îndreptățit să te gândești cu emoție si cu mândrie la ea, si să ti se umezească un pic ochii când o pomenești cu duioșie, exact ca atunci cand zici: țara noastră, planeta noastră, sistemul nostru solar, galaxia noastră. Acesta este pasul următor în extinderea simțului teritorialității si a sentimentului proprietății la homo sapiens: super roiul nostru de galaxii. După cum poate bine ai observat deja in imaginea paradisului incomensurabil exista un mic cerculeț roșu. In centrul acelui cerc, cât un vârf de ac, se afla Galaxia noastră (asociata adesea, impropriu cu denumirea Calea Lactee, sau, după cum i se spunea in vechime, Drumul Robilor). Presupun că pentru tine nu este un secret ca Galaxia este casa Soarelui, care este de circa 1000 de miliarde de ori mai mare decât sistemul solar. Ca un detaliu as aminti ca Laniakea conține cam 100 de mii de galaxii precum galaxia noastră. Vom reveni cu amănunte.

Cum-ne-cum, am ajuns la mijlocul distantei dintre zero si unu, în „centrul imaginar” al Qubit-ului, în plină confuzie si indeterminism cuantic, ceea ce denotă însă o superpoziție promițătoare… pentru continuarea tărășeniei cu persistența flashmob-ului din Sabadell, conectat în mod enigmatic si cuminte, cu super-roiul galactic Laniakea, aflat în dispersie acută (apud unii spectatori ne observatori). Dacă n-ai înțeles nimic, nu te îngrijora. Exact asta am vrut… să spun. 🙂

Doar cu un mare efort de imaginație, artefactul grafic etichetat „Laniakea – paradisul incomensurabil” ar putea fi considerat „o fotografie„. După cum probabil că îți poți închipui, imaginea este obținută (cu ajutorul matematicii si a unor programe de calculator) prin agregarea datelor privind poziția in spațiu si luminozitatea celor o sută de mii de galaxii care comun această structură care se întinde pe circa o jumătate de miliard de ani lumină. Lumina, gravitația, informația si in genere cauzalitatea responsabilă cu producerea unor efecte, circulând cu cei 300.000 de km/s, are nevoie, pentru a se propaga de la o margine la alta a acestei formațiuni, de cinci sute de milioane de ani. Pentru a putea-o vedea si eventual fotografia in toata splendoarea ei, așa cum apare in „poză”, ar trebui să te afli undeva in spațiu la circa unul-doua miliarde de ani lumină, cu fața spre ea. Imaginea pe care ai putea-o observa din acea poziție ti-ar oferi informație vizuală, veche de unul-două miliarde de ani, in medie… unele dintre părțile observate fiind cu câțiva sute de milioane de ani mai vechi decât altele… din cauza diferenței de distanță avută de parcurs de lumină, de la sursă până la tine. Este uluitor că în aceste condiții poate exista o coerență care să asigure structura acestei formațiuni, dându-i o identitate crono-geometrică, ce o face să aducă întâmplător (?!) cu un fulg de pasăre. O coerență structurală dinamică asigurată în principal de către gravitație. La fel de uluitor este si faptul că niște ființe minuscule si insignifiante aflate in adâncul insondabil al acestui fulg au fost in stare să colecteze informațiile si să redea o imagine fotografică similară cu cea care s-ar putea obține de undeva din afară, de la unul-două miliarde de ani-lumină. Intr-un fel e ca si cum am fi călătorit până acolo… instantaneu… După cum bine știi (?!) în genere, ceea ce conferă provizoriu coerență structurală si complexitate unei entități oarecare (oricare, chiar si ție), este totodată ceea ce determină perisabilitatea acelei entități. Gravitația care a construit aceste mirobolante filamente de lumină, compuse din galaxii conținând (fiecare) sute de miliarde de stele, întreține si amplifică mișcările parților ducând la transformarea lentă si inexorabilă a entității până la completa ei destructurare. Undeva in direcția constelației Centaurului, galaxiile dinspre centrul axial al „fulgului”, sunt foarte aglomerate, formând împreună ceea ce se numește „Marele Magnet” (The Great Atractor), a cărui gravitație imprima o viteza radială galaxiilor, încercând să-si înghită cu totul conținutul, pentru a se transforma într-o imensă gaură neagră. Din cauza acestui „magnet” galaxia noastră (precum si galaxiile vecine) se mișca in direcția constelației centaurului cu 600 de km/s. Poate părea mult, o viteza mare, enormă, dar în realitate, la scara formațiunii nu înseamnă (aproape) nimic… Persistența formațiunii fiind asigurată pentru numeroase miliarde de ani. Totuși în această poveste mai exista un personaj: expansiunea universului, dilatarea spațiului, pusă pe seama misterioasei energii întunecate. Fiecare „celulă” de spațiu se dilată, se extinde, accelerat. In medie fiecare an lumină se mărește cu 20 de km/s. La scara formațiunii, care are circa cinci sute de milioane de ani lumina, creșterea este de zece miliarde de km/s. O creștere făcuta în contra gravitației… Calculele arată că, la scara acestei formațiunii, într-un final expansiunea universului va fi copleșitoare, iar gravitația, care tine momentan (pentru câteva zeci de miliarde de ani) galaxiile împreună, va pierde bătălia, iar fulgul se va dispersa în spațiu. De aceea formula condensată care definește concis „Laniakea” este formulată așa „un super roi de galaxii, legate temporar„, unde temporarul devine de la dilatarea spațiului. In realitate însă formațiunea este destul de stabilă in raport cu durata de existență a perpetuei umanități… Peste vreo o sută de milioane de ani Laniakea va arata aproape la fel, in timp ce omenirea…probabil ca nu va mai arată nicicum. In sfârșit, să trăim noi până atunci. Povestea paradisului incomensurabil si a Marelui Magnet, ascuns (momentan) vederii in spatele zonei de opacitate a discului Galaxiei noastre, ar merita proze separate, rolul lor în proza curentă (Atenție Amnezie), fiind ascuns într-un detaliu unul cât se poate de modest: galaxia se mișcă relativ la referențialul Laniakea cu circa 600 de km/s. Soarele se mișcă prin galaxie cu circa 200 de km pe sec. Alte influențe cosmice si dilatarea spațiului determina global o mișcare relativă a sistemului solar prin cosmos de aproximativ 1000 de km/s. Este mai mult decât probabil că în viitor când vom putea lua in considerare referențiale mai vaste decât Laniakea vom afla că viteza sistemului solar prin cosmos este de fapt mult mai mare, în direcția curgerii spațiului si/sau a creșterii entropiei despre care se zice c-ar da direcție săgeții timpului. Fugit inreparabile tempus. Cu asta putem considera temporar încheiată epopeea extra galactică prin Laniakea pentru a ne întoarce cuminți la Sabadell, la momentul oportun, efectuând o călătorie în timp alături de amicul nostru D’Artagnan si de cine altcineva o mai dori dintre amici să ne însoțească într-un asemenea voiaj de plăcerea, în vederea audierii acordurilor odei bucuriei in primordialitate, in piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00 si a includerii noastre in filmul deja postat pe Arca lui Goe.

Posted in Arcaluigoeologie | 202 Comments »

Țiganul Djokovic (III)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 4, 2021

In termeni tehnici, la startul turneului de mare slam de la US Open, obiectivul țiganului Djokovic era acela de a câștiga trofeul. De ce? De ce atâta muncă, atâta efort, atâta chin si zbatere, consum, durere, sacrificiu si dramă (habar n-ai tu), pentru un simplu turneu de mare slam, la fel ca alte 20 pe care le ai deja pe-acasă. De ce, de ce, oameni în toată firea si nu înțelegem de ce. Iată de ce: Păi simplu, pentru a demonstra lumii că este cel mai bun din lume, din toate timpurile, el Nole, recte, mai bun decât cei mai iubiți tenismeni din toate timpurile, recte țiganii Federer & Nadal, si in subsidiar pentru a demonstra că ar merita si el să fie iubit si adulat de lume si eventual chiar să si fie iubit de către ingrata lume. Avem așadar o poveste de amor (propriu), în care este vorba despre frumusețe, despre iubire si despre salvare prin frumusețe si iubire. Că nătă-răi mai suntem. Tânărul Nole este amorezat de Zița (aka Lumea întreagă), știți din seara aceea de la Iunion. Dar Zița umblă cu mofturi. Iubește pe altul. Omul, care vorba ceea poate fi nimicit dar nu învins, pentru că omul n-a venit pe lume ca să fi învins, stie că pentru a dovedi lumii întregi că este cel mai bun, cel mai tare, cel mai talentat, cel mai frumos din Universul acesta, trebuie de fapt să-si demonstreze lui însuși că este cel mai bun. Mai bun decât rivalii săi de-o viață, si ei tot țigani din aceiași mahala, Roger si Rafael. Că si la US Open Nole al nostru (cuscră) tot cu Roger si Rafael se luptă, că doar nu s-o lupta cu ceilalți puțoi de prin cartier care n-au, toți la un loc, nici măcar un turneu de mare slam câștigat (na beleaua că acuma au). Doar că Roger si Rafael au spus pas, si n-au venit la turneu, lăsându-l pe Nole în offside, să se bată singur cu ei, în absența lor. Cam nasol. Nole a trecut (ca mai mereu) peste tertipurile celor doi titani si a ajuns până în finală, adică în singurul loc si timp în care putea să le dovedească în contumacie, celor doi absenți, cine e șeful șefilor, ocazie cu care ar fi putut si să-i dea papucii Ziți, care nu-l merită ea pe Rică, si s-o trimită fără regrete înapoi la Ghiţă Ţircădău. Dar, in finală, lucrurile s-au complicat teribil monșer. Pe Rică l-a abandonat curajul de a intra singur pe o stradă neluminată de lampe gazoase, si de a câștiga mai multe grand slam-uri decât tovarășii săi de generație. Copleșit de oboseală si cuprins de îndoieli, Nole a pășit in arena, unde, colac peste pupăză, Zița, Zița până ieri, până-n ultima clipă rece si distantă, sarcastică si zeflemitoare, schimbase foaia fără preaviz (Zițo, Zițo numai tu ni le faci toate), fiind deodată ambetată, numai iubire pentru Nole, iubire nebună, trimițând în disperare bezele, ocheade si urale către junele tânăr si nefericit, care parcă nu mai pricepea nimic. Nimic. Si numai la joc si la bătălie nu-i stătea mintea. Parcă-si atinsese deja scopul. Scopul cel mare, nu vreun moft. N-ole, N-ole, ole, ole, ole. Nu mă înțelegeți greșit. La ora finalei, chiar si fără complicațiile înșirate mai la deal, probabil că Novak Djokovic n-ar fi reușit să-l învingă pe arlechinul Daniil Medvedev, venit cu lecția învățată (de la Australia Open), si cu legenda personală în tolbă, hotărât să-i ofere, fie ce-o fi, un cadou potrivit soției sale cu ocazia aniversarii căsătoriei, indiferent de ce planuri o fi având în destin domnul Tenis pentru rivalitatea lui Djokovic cu Federer, cu Nadal ori cu lumea întreagă, dar probabil că am fi avut o finală ceva mai dramatică si mai memorabilă în 5 seturi. Medvedev este una dintre moralele US Open 2021. Alta ar fi că destinul nu-i încă pregătit să discearnă între aleșii săi si să decidă un singur împărat. Tot morală este faptul că iubirea mulțimii e falsă si deșartă, si că în genere gloata e o târfă ordinară cu care nu merită să te încurci (prea tare). Dar asta nu-i totul. Mai sunt si alte morale ale acestui fabulos US Open. Una dintre ele, cel puțin, este foarte frumoasă: Emma Raducanu. Dar despre această admirabilă morală a US Open 2021, oferită în dar cu mărinimie de către zeul Tenis, în schimbul apoteozei ratate a lui Nole, rămâne pe altă dată, cu o ocazie mai potrivită. De exemplu pentru după masterul ce stă să vină la Indian Wells. Timpul poate dovedi că schimbul propus de domnul tenis la US Open, care a înlocuit la punctul culminat sfârșitul unei legende cu începutul altei legende, a fost unul echitabil. La urma urmei fata de numai 18 ani, a venit din calificări, de pe locul 150, a câștigat 20 de seturi consecutive, adjudecându-si fără set pierdut un turneu de mare slam. Ăsta da debut de legendă!

Posted in Arcaluigoeologie | 16 Comments »

Țiganul Djokovic (II)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 30, 2021

La cei 34 de ani ai săi, veteranul Novak Djokovic, destul de departe fiind de legendarul sau maxim valoric si de nivelul spectaculozității cu care-i obișnuise pe spectatorii profesioniști de tenis, a reușit totuși si anul acesta câteva performanțe remarcabile, printre care si aceea că a ajuns in 4 finale consecutive de grand slam, câștigând 3 dintre ele, ceea ce nimeni altcineva n-a mai reușit. Nole este singurul care a reușit, în trecut, să depășească aceasta performantă, ajungând în 4 finale consecutive de mare slam si câștigându-le pe toate 4. De fapt a ajuns in 5 finale consecutive câștigând 4 consecutive. O altă performanța remarcabilă de anul acesta a lui Novak Djokovic este aceea că a jucat, în compania lui Rafael Nadal, unul dintre cele mai frumoase seturi de tenis din istorie, set pe care l-a câștigat, împreună cu partida (semifinala de la Roland Garros)… Tot în anul acesta, bătrânul Nole a reușit recordul de a câștiga al-IX-lea titlu de grand slam la Australia Open si de a deveni singurul tenismen din istorie care reușește să câștige fiecare turneu de mare slam de cel puțin două ori. Acestea sunt performanțe la care cei mai mulți nici cu gândul nu gândesc, nici cu visul nu visează pentru întreaga lor carieră. Si totuși, acum pe final de an, senzația este de eșec, de ratare, Novak Djokovic având în ochii multora alura de învins. Deh, e greu să fii legendă. Așteptări mari. Pretenții mari. Si dacă Novak Djokovic (cu asemenea reușite) este învinsul, firesc ar fi să ne întrebăm cine sunt învingătorii… Desigur că ei există si merită menționați si ovaționați. Satisfacția de a fi martori ai unui moment istoric colosal (precum ar fi fost cel consemnat prin succesul lui Nole în a patra finală de grand slam de anul acesta) nu ne-a fost refuzată chiar pe gratis, fără compensații. Si când spun compensații, nu ma refer numai la lecțiile de morală, filozofie si meditație, incluse în refuzul respectiv, ci si la noii învingători. Despre acele lecții, dar si despre învingătorii care si-au câștigat victoriile în timp ce atenția era îndreptată în special care Nole si eșecul său, as vrea să mai zic(em) vreo două, trei vorbe, înainte de a trimite tenisul la odihnă si Arca în altă direcție. Așadar… (va urma, vin imediat)

Mi-as îngădui (cu permisiunea dumitale) să introduc aici o divagație. Aveam pe vremuri un prieten extrem de selectiv în privința lecturilor, etalând niște gusturi literare destul de bizare as zice. De exemplu îi plăceau la nebunie „Visul crestelor albe” a lui Viktor Astafiev si „Limba salvată” a lui Elias Canetti, cărți foarte bune nimic de zis, dar în același timp refuza si dezavua tot ceea ce nu se încadra strict (tematic si stilistic) în gusturile sale foarte înguste. Cu toții aveam preferințe literare si autori preferați, dar ne îngăduiam cu lejeritate să citim, să descoperim, si să apreciem cărți din afara acestei arii. Nu si amicul nostru. In grupul nostru de prieteni ne acceptam unii altora recomandările de lectură, citind câte o carte propusa de altcineva, încercând involuntar să deslușim ce si cum anume i-o fi plăcut prietenului in cartea pe care o recomandase ori, adesea, fiind de-a dreptul captivați de ea, să o includem spontan la favorite. Amicul nostru participa la conversațiile noastre despre cărți, purtate pe terase sau prin cârciumi, si se străduia să afle din discuții dacă vreo posibilă ofertă se încadrează suficient de precis în „stil” așa încât să merite să încerce lectura respectivă. In principal două erau criteriile prin care, cu o revoltătoare lejeritate (ni se părea nouă, celorlalți) o mulțime de cărți bune erau încadrate scurt la „maculatură”, cu care nu merită să-ti pierzi timpul. Primul se referea la proporția de ficțiune-non-ficțiune pe care se baza cartea. Un roman care se referea la niște evenimente sau personaje istorice era din start suspect că încearcă să plagieze si să-si bazeze gloria pe niște glorii preexistente. O hoție. Ce sfârâială e aia să impresionezi cititorul descriind atrocitățile vreunui război mondial, sau să povestești despre vreo revoluție, vreun rege, tzar, imperator, președinte, sau vreo celebritate, si să profiți literar de pe urma popularității acestora? „Război si pace”? „Nimic nou pe frontul de vest”? „Pe aripile Vântului”? Maculatură produsă de viteji care se arată după război. De apreciat sunt operele literare create din nimic, de la zero, care anticipează (sufletul omului) nu (doar) interpretează post-factum (faptele si/sau întâmplările). Daca nu era cumva victima vreunei neînțelegeri, omul nu se apuca să citească așa ceva. A citit „Ciuma” lui Albert Camus si s-a declarat încântat, până când, cu stupoare, a aflat, de la fratele lui (vitreg si mai în vârstă), că ciuma nu era ciumă ci nazism, si că orașul fictiv care îndura molima era de fapt Parisul sub ocupație. Chiar ne explica si nouă (cu o oarecare admirație) cât de parșiv si viclean a fost Camus încât să-l ducă cu preșul cu asemenea tertipuri si să-l facă să citească romanul. Dacă vreo carte pusă în discuție la un pahar de vin, trecea de primul criteriu, urma întrebarea cheie: „Asa, si ce ne învață pe noi cartea asta?” Ca să fie bună o carte trebuia să aibă musai o morală, un tâlc, o învățătură, ceva cu nume, care să contribuie la transformarea cititorului întru devenirea sa, să-l pregătească pentru a-l face să stie cum să reacționeze în viitor în fata unor provocări. O carte care livrează „doar” emoții e fără rost, fără sens, de parcă transformarea cuiva prin emoționare nu s-ar pune. Să zicem c-ar fi așa. Si atunci e normal să ne întrebăm: Povestea înecării la mal a țiganului Djokovic ce ne învăță pe noi? Care să-i fie morala? Are vreuna? Tu ce zici?

Update: Poate că… morala ratării apoteozei la mal a micului om mare Novak Djokovic, este atât de complicată si/sau de transcendentală încât putem considera că nu-i domne nicio morală în toată povestea asta, extrasă din futila lume a competițiilor sportive. Ce morală să fie? Ce morală ar putea fi? „Nu faceți ca ei”?! Prin urmare, în acord cu logica vechiului meu prieten, de demult si de departe, povestea asta nu merită nicio atenție, în sine. Morala acestei lipse de morală ar fi că eventuala frumusețe a tenisului se termină la tenis, pe teren, în joc si în joacă. Cui ii place tenisul să urmărească partidele, să admire măiestria jucătorilor, să extragă spontan din acest spectacol emoțiile potrivite si să le consume instant la fata locului, si să lase metafizicele pernicioase în plata filozofilor de meserie (zugravi si tinichigii) si sa nu mai facă comparații exagerate între vreun jucătoraș de tenis si Ghilgameș sau Isus (ca să nu se facă de râs si să nu-si atragă ei oprobiul maselor si batjocora semenilor). Asa să fie? O fi! Mă rog, cine are talent artistic, poate încropi povești în care să propună câte o morală cu tentă antropologică, transcendentă tenisului, ca să distreze, să impresioneze si eventual să emoționeze publicul si să-l provoace la horă. Cu condiția să nu se ia prea tare în serios si să rămână conștient că morala propusă este inventată, nu descoperită. Nu știu de ce acum îmi vine în minte povestea păstorului care fiind singur si uitat de lume, pe lume, si-a sculptat singur o „nevastă” din lemn, si care i-a ieșit atât de neverosimil de frumoasă, încât aceasta a prins spontan viață. Poate prind vreun dobitoc care să vină si să declame ritos si isteț că așa ceva nu-i posibil, că nu știu ce fac cu el. Este foarte posibil. Doar sunt atâtea femei neverosimil de frumoase pe lumea asta. Care au prins viață. Chiar si din cele urâte sunt unele destul de însuflețite. (desigur că va urma)

in recreație un intermezzo: pseudo-bibliografie cvasi-facultativa: Despre autoamăgire

Alt update: Oricine poate fi victima auto-amăgirii, inclusiv spectatorii competițiilor de tenis si/sau jucătorii de tenis, ceea ce se întâmplă de obicei din cauza unor așteptări nepotrivite, exagerate. E drept că adesea jucătorii sunt cei care înșală așteptările, relativ realiste si îndreptățite, ale spectatorilor, dar de si mai multe ori spectatorii se amăgesc singuri, imaginându-si idolii (sau favoriții) mai puternici decât sunt în realitate. In privința jucătorilor s-ar putea crede că, in cazul vreunei dez/amăgiri, este exclusiv vina lor, individuală, ei fiind cei care si-au stabilit niște obiective, țeluri, si tot ei cei care nu le-au dus la îndeplinire (supra-evaluându-si potențialul). Totuși lucrurile sunt mai subtile de atâta. Sunt o mulțime de factori exteriori care au o contribuție colosală atât in ceea ce privește obiectivele pe care si le propune un jucător cât si in ceea ce privește așteptările sale in legătură cu atingerea acelor obiective. Probabil ca Novak Djokovic nu si-ar fi propus să câștige peste 20 de turnee de mare slam si nu s-ar fi aventurat in asemenea provocare (…) dacă rivalii săi, Federer si Nadal n-ar fi câștigat deja câte 20 de turnee, si nici aceștia n-ar mai fi fost motivați să câștige atâtea turnee dacă n-ar fi simțit în ceafă răsuflarea urmăritorului. Federer mărturisea că obiectivul lui era să câștige 15 turnee de mare slam (adică cu unul mai mult decât Pete Sampras, precedentul recordman), gândindu-se probabil că niciun alt jucător nu va reuși neverosimila performanță. Cei trei mari corifei ai tenisului își datorează unul altuia faptul ca au câștigat atâtea trofee. Desi si-au disputat multe finale ei intre ei, câștigându-le unul în dauna altuia, impresia mea este că (oricât de paradoxal ar părea), în absență celorlalți doi, oricare dintre ei, ar fi câștigat nu mai multe, ci semnificativ mai puține trofee. In tenis abilitatea construirii si re-construirii cvasi-perpetue a motivației de a câștiga, are in întreaga strategie de management al succeselor si al succesului in cariera, o pondere mult mai mare decât in orice alt sport, fie doar si pentru simplul fapt ca in niciun alt sport nu exista patru campionate mondiale in fiecare an. Este extrem de ușor să te de-motivezi după ce-ai câștigat unul-două turnee de mare slam (exemple cat cuprinde)… De la un punct încolo este mult mai greu să-ti găsești sau să construiești sau să-ti inventezi (pur si simplu) motivația pentru noi obiective, decât de a te antrena si pregăti pentru acel obiectiv (după ce ti-ai găsit sau inventat o motivație suficient de solidă si de persistentă). Probabil că una dintre multiplele moralele ale finalei de la US Open de anul acesta are legătură cu dinamica găsirii unor motivații solide în batalii purtate mereu pe viață si pe moarte.

Posted in Arcaluigoeologie | 54 Comments »

Țiganul Djokovic

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 25, 2021

Prezentul discontinuu – Nimicnicia lui Nole

Cronica ratării unei apoteoze anunțate.

Când s-o-împărțit dragostea publicului, fost-a el Nole dus la lucru si la unii o dat cu caru’, numa’ lui/a cu pa-harul… Omul le-a zis pa si a luat harul, devenind cel mai mare tenismen din istorie, fără a fi însă nici cel mai iubit, nici cel mai adulat, nici cel mai apreciat, nici de public, nici de presă, nici de sponsori, în afara câtorva (mai ciudați) de pe lume, excepții neglijabile. Totuși, ca să nu mai lase loc de prea multe comentarii gen c-o fi, c-o păți, omul nostru din Belgrad, nu mai avea decât de pus o cireașă pe tort. Atât.  Însă Novak Djokovic s-a înecat ca țiganul la mal. Drama, de proporții colosale, comparabilă ca anvergură cu dramele combinate al lui Don Quijote si Don Juan, mușamalizată discret si trecută, între timp, cu vederea, sub tăcere, s-a întâmplat totuși aievea… (am fost acolo si am văzut cu ochii mei) de parcă ar fi desprinsă dintr-un film de-al lu Emir Kusturica pe muzica lui Goran Bregovic. Despre natura acestei drame ar fi, cred, câte ceva de zis.

Se poate presupune că în continuare urmează a fi spuse lucruri importante sau emoționate sau măcar fistichii. În tot cazul lucruri extra-ordinare, ieșite cumva din comun. Sau că cel puțin aceasta este intenția sinceră a autorului auto-motivat. Altminteri de ce s-ar deranja (si ne-ar deranja). Nu? Se poate presupune că în continuare cititorul este pregătit să recepționeze lucruri importante sau emoționate sau măcar fistichii. În tot cazul lucruri extra-ordinare, ieșite cumva din comun. Sau că cel puțin aceasta este intenția sinceră a cititorului (auto-selectat). Altminteri de ce s-ar deranja (si ne-ar deranja). Nu?

Ei bine nu. Azi nu. Nu urmează nimic important, emoționat, fistichiu sau ieșit cumva din comun, nici măcar la nivel de intenție. Este aceasta o simplă reglare contabilă a excesului de vorbe reziduale rămase neutilizate la timpul potrivit, palavre găsite în surplus la inventar, care încarcă inutil gestiunea si care trebuie date la casat. Cam ca atunci când, în timp ce dormim ni se radiază unele amintiri si ni se rearanjează, în subconștient (?!), amintirile rămase si prioritățile, rezultând colateral visurile, ca povești absurde, fantasmagorice, lipsite de logică si coerență.

Așadar si prin urmare, numai si numai cine chiar n-are nicio treabă pe-acasă sau prin altă parte, ori care prin absurd este momentan totalmente lipsit de inspirație si refuzat de muze în a-si găsi orice altceva util si/sau plăcut de făcut, poate să rămână. Ceilalți nu. Aveți două minute să părăsiți incinta.

Cine pleacă acum nu trebuie să plece mai târziu, iar cei care pleacă mai târziu sunt rugați să o facă discret, în liniște, fără suspin, fără adio si fără la revedere.  … … Foaie verde cucuruz, fruntea sus măi frate, fruntea sus… 

Așa, acum c-am rămas noi între noi, alde nimeni, sau (ideal) chiar nimeni, să revenim la chestiune: drama înecării la mal a țiganului Djokovic. Probabil că ar fi nimerit să încep cu un „se făcea că…”  Pentru că altminteri, dacă aș fi avut de spus lucruri importante, emoționante sau măcar fistichii, ar fi trebuit sa încep cu „a fost odată ca niciodată…” fiindcă toate lucrurile realmente importante s-au întâmplat cândva demult, în timpuri imemoriale, lucruri care și-au dovedit importanta prin „simplul” fapt că au rezistat uzurii, reușind să răzbată până la noi, scăpând uitării, rostogolindu-se perpetuu în mentalul colectiv si fiind astfel validate de trecerea inexorabila a timpului, si de abundenta acestuia, precum povestea lui Ghilgameș, a lui Alexandru Macedon/ski or a lui Isus din Nazaret. Oricât de importante, legendare si mitologice mi s-or părea mie niște întâmplări de ieri sau de săptămâna trecută (ca de exemplu finala de la US Open), probabil că n-oi putea relata despre ele începând cu „a fost odată ca niciodată”, căci ar fi un abuz ridicol… Si totuși ! Ce m-ar putea costa să forțez un pic nota? Ia să vedem… A fost odată ca niciodată ieri, o dimineață ca oricare alta. Am ieșit la alergat și am alergat eu la pas, ca vântul doar cu gândul, până la cafeneaua din colț, unde mi-am comandat o cafea. În așteptare, am remarcat pe pereții cafenelei mai multe tăblițe decorative cu mesaje motivaționale. Una dintre ele menționa ”Love is never wrong !” Am zâmbit, zicându-mi, „normal”, pentru că „Love is blind”. Apoi chiar m-am întristat nițel pentru că, recitind tăblița cuneiformă, mi-a iești la a două lectură „Love is never love !” Eroii legendari mitici și semizei (mai exact două treimi zeu și o treime om) au reușit cumva să devină nemuritori, la un moment dat. Ghilgameș la 31 de ani, Alexandru Macedon la 32, Isus din Nazaret la 33, iar Novak Djokovic era cât pe aci să devină si el tot așa la 34. Păcat că, deh, nu fu să fie. O nemuri el altădată, mai târziu, poate, dar nu știu dacă s-o mai pune. ☹

 „Novak Djokovic” nu-i o singură poveste, ci o culegere de basme fantastice care s-au spus în același timp: Djokovic tenismenul, Nole gladiatorul, Djoko performerul, Novak legenda, cuvântul … Ca atlet a avut de jucat si de inventat tenisul si sensurile acestuia, în disputele sale cu rivalii din arenă, lucruri care i-au ieșit si îi ies fabulos, tenisul, ca spectacol, câștigând colosal, prin prestația lui Novak: frumusețe, sens, semnificație si destin. Înțelesurile tenisului au sporit în profunzime adăugându-și dimensiuni pe care nu le-a avut până la el. Spectacolul a sporit în complexitate, multiplicând unghiurile, perspectivele si satisfacțiile aferente oferite spectatorului de tenis (fie că acesta privește siderat un simplu schimb de mingi sau un game, un set, o partidă, un turneu ori tenisul, așa in curgerea sa fluidă). Este, împreună cu Rafael Nadal si Roger Federer, un artizan genial al unei epoci de aur în tenis, care probabil că nu se va repeta prea curând. Despre tenismenul Djokovic s-au spus si se vor mai spune multe… vorbe. Loc cât cuprinde.

Nole gladiatorul este o altă poveste. Iar povestea aceasta ne spune despre un băiat venit în tenisul mare dintr-o țară mică, atunci când apele se separaseră deja. Vechile generații de gladiatori se pensionaseră, iar la putere se instalaseră noii zei Roger Federer si Rafael Nadal… care stăpâneau deja, deplin, peste arene, competiții, trofee, bani, atenția publicului, a mass-media si a sponsorilor, formând împreună noua ordine mondială a tenisului, făcându-i (ca și) uitați pe predecesori, iar pe spectatorii făcându-i să nu aștepte invitații speciale pentru a-si alege favoritul si a-l transforma in idol. Roger si Rafael si-au împărțit în mod echitabil publicul, Federer luând partea leului, iar Nadal partea… tigrului. Si când se păreau ca rivalitatea dintre Fedex si Rafa va fi motorul de bază care va întreține animația si emoțiile publicului pentru o durată nedeterminată, hop că mai apăru din senin, ca o floare, încă un flăcău, al nimănui, cu tupeu si declarații belicoase, insolite si insolente, cum că are de gând sa devină No.1, lider mondial, si alte bazaconii de acest gen. Fanii celor doi „idoli” l-au privit ca pe ciudățenie care trebuie ignorată, până când gluma a început să se îngroașe si să prindă contur si culoare. Trebuie amintit că în genere „un fan” este o ființă care se supra-identifică cu idolul său, implicându-se emoțional în susținerea acestuia ca si când ar fi mai mult decât el însuși. Pentru fan, de îndată ce si-l adoptă, idolul este fanul însuși, este Dumnezeul fanului, si, mai presus de asta, este (ca si când ar fi) fiul fan-ului, adică cineva pe care să-l susții până în pânzele albe, să-i ierți multe (totul la o adică), s­ă-i iei partea si să-i combați dușmanii, pe termen nelimitat. Când a ajuns Nole in arene, cam toți fanii erau deja luați, si luați fiind aceștia l-au luat in colimator pe Nole ca posibil dușman al zeilor. O astfel de realitate nu prea se schimbă cu una cu două, atașamentul, inerția si rezistenta la schimbare, refuzul de a-ti nega alegerile, menținându-te sine die in plasa idolului. Așa se face că doar o mică parte din spectatorii de tenis au ajuns la concluzia că este nimerit să schimbe tabăra din mers, devenind fanii lui Novak Djokovic, printre aceștia aflându-mă si eu unul, de vreo 10-12 ani, după ce am evadat din „mrejele” lui Roger Federer. Despre explicația acestei metamorfoze i-am povestit cândva cu lux de amănunte unui fan de-al lui Federer, care obișnuia să facă vizite si fandări pe Arca lui Goe. Știu si vreo câțiva veniți aici din zona Nadal. Totuși, suntem o minoritate, așa încât noul nostru idol a trebuit sa se descurce într-un mediu eminamente potrivnic dacă nu chiar de-a dreptul ostil si, slavă Domnului, s-a descurcat foarte bine, ținându-se de cuvânt punct cu punct. A devenit no.1, lider, i-a învins sistematic pe rivali luând-le caimacul, s-a impus cu autoritate, depășind recorduri si bariere. Nimic suficient încât să capete adulația necondiționată a publicului. Este probabil unicul campion din tenis care a reușit să-si câștige faima, gloria si prestigiul în ciuda publicului, împotriva acestuia, în bătălii epice si epopeice, duse în paralel cu bătăliile avute împotriva marilor săi rivali. Bătălii care s-au transformat încet, încet, într-un război de uz-ură. Chiar dacă din ostilitatea publicului Nole a reușit în mod constant, admirabil si exemplar să extragă motivații si energie în a-si purta bătăliile cu ceilalți zei, totuși cu gândul că nu-i si el iubit si adorat (ca ăialalți), omul nu s-a împăcat niciodată. Si câte n-a făcut pentru marea împăcare cu zeul popor, cu regele public, cu gloata! S-a țigănit! Si-a scos inima din piept după fiecare bătălie câștigată în arenă si a zbârlit-o publicului în cele patru zări. A învățat modestia, calmul, karma, zen-ul si feng-shui-ul, dar în zadar. Neclintite si neîndurătoare au rămas ne-învingătoarele armate vrășmașe… până mai adineauri. Când… Dar, să nu anticipăm. 

Pentru a-si oficializa supremația si pentru a mai tempera elanurile cârcotașilor cu orice preț, s-a închegat cumva ideea că Novak Djokovic trebuie să facă anul acesta 2021, ceva ne mai văzut, o misiune imposibilă (gen Harap Alb la cererea Spânului) ca de exemplu să câștige consecutiv toate cele patru mari turniruri într-un an, adăugându-și astfel si cel de-al 21-lea mare șlem în colecție, întrecându-i astfel pe monstruoșii săi rivali. Ce zici Nole? Te bagi? Ce mare lucru pentru un geniu ca tine? Ai doar de câștigat 28 de meciuri la rând in turneele de mare șlam, unul singur de pierzi, si totul s-a năruit… Ce șanse să fie pentru un așa ceva, pe hard, pe zgură, pe iarbă, pe hard… e ne mai întâmplat. Provocarea ne rostită cu voce tare umplea totuși aerul cu vibrații, în lumea tenisului, unii așteptând triumful lui Djokovic, alții așteptând să-l vadă rupându-și gâtul, si unii si alții cu sufletul la gură. Misiune imposibilă? Nu pentru Nole. Că doar mai câștigase, el Novak Djokovic, 28 de meciuri la rând si 4 turnee de mare șlem consecutive în decurs de un an, chit că acuma nu-si prea mai amintea nimeni de întâmplare (Novak Djokovic, singurul în era open a tenisului, a câștigat totuși cele 4 turnee consecutiv, în decurs de un an, în ordinea Wimbledon, US Open, Australia Open, Roland Garros, 28 de meciuri la rând, în cap, doar că performanță nu s-a prea mai pus la socoteală, așa că fiindcă cică turneele au fost în calendare în doi ani diferiți)… Si aventura s-a declanșat și, ceea ce părea imposibil… a început încet-încet si greu-greu, să prindă contur, un meci, doua, trei, șapte, un turneu, doua, trei… pe hard, pe zgură, pe iarbă… Si iată că s-a ajuns la ultimul turneu de mare șlem al anului, mai sunt de jucat si de câștigat șapte meciuri, șase, cinci, patru, trei, două… victorie după victorie, unu, mai e de jucat si de câștigat un meci, un singur meci… un munte. Maine-i marea finală, apoteoza, istoria, legenda, limanul, destinul, inevitabil, inexorabil, implacabil, ineluctabil… Cine sau ce să-l mai oprească?

Epilog: Încurajat si ovaționat neverosimil, nebunește, o data, ca niciodată, de către un public vulcanic si amnezic, Novak Djokovic, de nerecunoscut, cu un joc confuz si nesigur, a pierdut în mod categoric finala, ultimul meci, cu 3-0 la seturi, în fata unui Daniil Medvedev imbatabil si imperturbabil. De e sens într-asta. N-ole – N-ole-ole-ole…    

Update 1. After all No Country for Old Men

Update 2. Câteva considerații târzii. Împotriva multor aparențe, compunerea de mai sus nu este despre tenis. Este despre iubire si amăgire, despre destin si hazard si despre alte câteva asemenea mărunțișuri vorbite în limba tenis. Ne fiind însă un vorbitor fluent în limba respectivă, n-am reușit să ating nici concizia necesara evidențierii esențialului (rătăcit pe undeva printre rânduri), nici elocința de a-i atrage si stimula pe alții să o facă ei în comentarii potrivite. Mă rog, nici nu prea aveam pe cine să stimulez, căci nimeni din siaj nu prea vorbește limba respectivă, nici măcar la nivelul amatoricesc si cu multe dezacorduri la care mă învrednicesc s-o vorbesc eu, câteodată, singur dar cu voce tare, ca nebunii. Si zic așa „ca nebunii”, păstrând convenția contextului clasic în timpul vorbirii, pentru că pe partea cuantică nu-i nicio nebunie, iar singurătate nici atât, ci doar hazard, probabilități, posibilități, incertitudini si funcții de undă (ah, metaforă). După cum bine știu că știi, în context cuantic orice nebunie denotă normalitate. Dar în fine, să nu deviem si mai tare de la subiect. Ce voiam să adaug în deznodământul si așa dezlânatei balade a înecării lui Djokovic precum țiganul la mal, în apele învolburate ale fluviului 2021, ar fi că… desi nota tragică asociată catastrofei respective reflectă o realitate cât se poate de dramatică (pentru ca evenimentul neatingerii acelui liman este, cel puțin din câteva perspective, o reală catastrofă), totuși în stilul său caracteristic, multiversul are bunul obicei de a se oferi pe sine, cu generozitate, într-o multitudine de straturi si dimensiuni care denotă universuri paralele, în care numai rareori o tragedie este capabilă să afecteze mai mult de un singur univers. Ca de obicei, ceea ce e dramă si agonie într-un univers, în altele este un simplu fapt divers de o absolută neutralitate, în caz că nu-i chiar vreun extaz sau vreo comedie. Novak Djokovic a ratat o performantă simbolică (încărcată de câteva semnificații remarcabile), așteptată îndelung si cu mari emoții de către o mulțime (ne vidă) de oameni, multi din afara tenisului. Procesul în care s-a coagulat aceasta așteptare în mintea si/sau sufletul unor oameni (în particular si în mintea si/sau sufletul lui Novak Djokovic, si el un om ca toți oamenii) este departe de a fi unul trivial, iar felul in care s-a finalizat (trist si pesimist pentru unii, vesel si optimist pentru alții), are toate atributele unei tragedii antice, pârând post factum a fi fiind una planificată în detaliu cu geniu sofoclean. Se relevă de-a dreptul diabolic felul in care cel îndreptățit (prin prestigiu, prestanță si încrederea spectatorilor, fani, anti-fani si gură-cască deopotrivă) să obțină acea performanță, este adus pas cu pas către punctul culminat al încercării, astfel încât să ajungă acolo, la limită, epuizat, vlăguit, marcat de pesimism si neputință, deposedat de energie si de încrederea că poate si merită să atingă acea performanță. Gladiatorul Djokovic, acceptat si aclamat de public, ajuns în arenă pentru ultima bătălie, copleșit dintr-o dată, nu se mai simte îndreptățit nici să-i fure (iarăși) visul lui Medvedev, și nici să-i depășească în glorie si trofee pe vechii săi rivali, Federer si Nadal, plângându-și singur de milă, în hohote, învins, sub prosop. Djokovic cel învins. (Un anti-fan a postat pe un zid media că acesta a fost cel mai dulce moment al anului, în tenis, Djokovic plângând în hohote)… Dacă nici asta nu-i tragedie atunci nu știu care alta ar putea fi. Poate vărul Shakespeare să mai stie… Dar vorba lui nenea Iancu (Kafcaragiale), nu trebuie să disperam, pentru că nu s-au terminat ministerele si nici universurile… paralele, iar triumful talentului este întotdeauna inevitabil. Va urma. 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 71 Comments »

Contrapunct(e)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 15, 2021

In general veștile sunt triste, de-a dreptul îngrijorătoare. In particular vestea bună este că veștile sunt atât de triste si de înfricoșătoare, încât asta chiar nu prea mai contează si că prin urmare putem să le ignorăm cu desăvârșire si să ne vedem liniștiți de treburile noastre (imaginare), pe care le avem, savurând, in egală măsură, rezultatele obținute în sine, cât si satisfacțiile aferente care ne cuprind de fiecare dată când reușim să ducem onorabil la bun sfârșit câte o astfel de treabă (imaginară), după tipic, in acord „cu” si relativ „la” etapele vieților noastre, cu vremurile (tempora si mores), cu ceilalți si restul lumii, cu conjunctura, cu… adică să ai parte de note bune, jocuri frumoase, examene luate, succese in viată, casă, masă, mașină, sex de calitate, prieteni, petreceri, meserii bănoase, respect, recunoaștere, faimă, dragoste, iubire, dorințe, satisfacții, împlinire, apreciere, filme bune (Melancolia), copii reușiți, să plantezi un copac, să scrii o carte, o poezie, să te bucuri de anonimat, să ai parte de sănătate si de însănătoșiri grabnice, să călătorești, să cunoști lumea, oamenii, femeile, să te cunoști pe tine însuti, să te recunoști, să fii deosebit, să fii ca toți ceilalți, să pictezi, să compui, să meditezi, să faci yoga, să te reconciliezi cu universul, cu dumnezeu, cu restul oamenilor, cu mecanica cuantică, mă rog, chestii din astea, să-ti faci treaba, să-ti joci rolul, poate chiar să-ti scrii partitura, să  te plimbi cu bicicleta, să te lași cuprins prostește de bucuria de a fi si de liberul arbitru, de noutăți si de abilitatea de a (tot) învață… si de a fi curios. Să te menții ocupat, într-o notă pozitivă, cu filozofii bucolice  (nu de greață, ca Sartre) si să lași naibii, in plata Domnului, veștile triste si înfricoșătoare. Iar dacă simți si simți că ispita e mare si că te paște primejdia de a lua in serios veștile cele triste, si de-a dreptul îngrijorătoare, ne fiind tu totodată nici iluminat de duhul indiferenței eliberatoare, nici sub tutela zeului inversiunilor optimiste, atunci mai bine sinucide-te liniștit (cu o armă cu lunetă), sau, dacă nu, si nu, atunci apucă-te de rezolvat probleme de aritmetică simple, precum problema 3n+1 sau problema numerelor prime pereche.   

(atenție) Va urma…

P.S. Daca ești in categoria naturilor fericite, adică a acelora care habar nu au despre veștile triste, de-a dreptul îngrijorătoare, ar fi poate de preferat să te îndepărtezi în mare grabă, și să nu te mai întorci prea curând prin zonă, pentru că există riscul ca acestea să fie menționate, așa…  aluziv, și, accidental, să și înțelegi despre ce ar fi fiind vorba, și să-ti complici astfel în mod gratuit existenta. Desigur că șansele unei asemenea secvențe de evenimente sunt extrem de mici, dar totuși, de ce să riști?

…multe, multe contrapuncte…

(prin) Urmare: Lumea se întinde mai departe de Ploiesti, mai departe de Câmpina si de Câmpia Turzii, de Paris si de Honolulu. Mai departe de Centura Kuiper si de Norii lui Magellan, mult mai departe. Se tot întinde… Oricât ne-am strădui să rămânem în cercul nostru strâmt, (po)veștile (bune, rele) (ne) vin de departe.

The most merciful thing in the world, I think, is the inability of the human mind to correlate all its contents. We live on a placid island of ignorance in the midst of black seas of infinity, and it was not meant that we should voyage far.” (Cred ca asta i-ar fi plăcut si lui INTJ)

Cu mintea sa „diabolică” sau măcar îmbârligată, Admin-ul a oferit câteva piste false, făcând trimiteri discrete către posibile vesti profund triste si de-a dreptul înfricoșătoare, cu care i-a amenințat (in derâdere si devălmășie) pe martorii preconizați, mai mult sau mai puțin întâmplători, ai prozei sale. Spre posibila dezamăgire (!?) a admin-ului pistele respective au rămas complet neexplorate (neatinse), pasagerii de pe arcă, ce joacă simultan si rolul spectatorilor co-mediei, găsindu-si cu ingeniozitate propriile piste „false” pe care să joace leapșa până la deplina epuizare. Ceea ce s-a si întâmplat… fiecare cu pista lui… disjuncte, Iosif cu a lui (pseudo-predici mistico-morale), Humor cu a lui (conspirația ocultei), Bau-Bau cu a ei (sacrificarea talentului ei literar pentru alinarea suferinței existențiale a Admin-ului), Stely cu a ei (promovarea Bua-Bau-lelei ca contributor de bază si de vază pe Arcă), Aila cu a ei (gogoșării si arlechino-isme), fiecare convins de frumusețea si importanta gesturilor lor făcute exclusiv in ajutorul, in favoarea si spre binele Arcei si al Admin-ului, sau măcar a comunității si/sau cui s-o găsi, nimeri… Mai puțin dl. Neamtu Tiganu, care nu are niciodată asemenea pretenții, luându-se in seamă pe față, sincer si onest. Cum să nu-l iubești? Vine omul, se laudă cu vreo ispravă, își dă singur un like si… pleacă, fără să mai aștepte si să pretindă alte aprecieri, mulțumiri, recunoștință, aplauze sau recunoaștere. Ar mai fi d-na Fotosinteza, dar d-ei este din alt peisaj si din alt film, așa ca deocamdată nu se pune la socoteală. Dar uite că m-am luat cu vorba si era sa uit de unde am plecat si de ce-am venit: falsele vești profund triste si vag înfricoșătoare scăpate din atenție si din discuție. Le-as mai da o șansă. Mică dar orișicât. Șansa de a auzi ce păreri, impresii, sentimente or avea vajnicii spectatori ai propriilor spectacole de pe Arca lui Goe, despre veridicitatea acestora si mai ales despre abisalitatea si înfricoșător-ismul acestora. Prima ar fi cea din atingerea Melancoliei, despre faptul ca viață n-ar fi decât un accident nefericit, unic, că există doar pe Pământ si că este esențialmente ceva profund rău, malefic, o tentativă de re-ciclare a răului, care trebuie să înceteze, să dispară, înainte de a deveni un perpetuu ciclu al răului in lume. E aceasta o veste plauzibilă? Dar tristă si înfricoșătoare este? A doua pistă falsă pe lista lui Goe este faptul ca matematica nu este in stare si (in schimb, sic) nici nu va fi capabilă să rezolve niște probleme simple (precum cele menționate). Matematica instrumentul divin ca mijloc de înțelegere si interpretare a Universului si a lui Dumnezeu, este de fapt un moft, o jucărie neputincioasă. E aceasta o veste plauzibilă? Dar tristă si înfricoșătoare este? Tu ce părere ai? Da, da, tu…

Muncă de lămurire (nu glumă), dar iată că am reușit, în cele din urmă, să biruim haosul si entropia in zona comentariilor si să aducem putină ordine in complexitate, făcându-i pe toți vizitatorii (fără excepție) să fie cu toții (într-un glas) on topic si să livreze exclusiv răspunsuri la obiect (si la subiect), cu maxima elocvență posibilă. Eterogenul public a fost in cele din urmă omogenizat. Așa da! Deci se poate!

Fiecare animal vine pe planetă (de unde vine? din ou, din pizda mă-si, din neant, dracu știe de unde, nu contează), și-și vede neabătut de treaba lui, întocmai și la timp, în arealul lui. Papă iarbă, gazele, furnici, crustacee, sau ce-o păpa, își elimină ritualic concurența si/sau se-împerechează în ciuda acesteia, repetă identic de vreo câteva ori treburile astea si apoi plecă de pe planetă (unde pleacă? fix de unde a venit, cui îi pasă?) si animalul pare fericit si împlinit, absolut nimic ne perturbându-i ordinea firească si bucuria cu care-si joacă rolul. Bucuria de a fi (ființă). Cu excepția animalului-om. Care…

Posted in Arcaluigoeologie | 212 Comments »

EMMA-nciparea tenisului…

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 9, 2021

Am intenționat să intitulez acest „eseu” „schEmma Răducanu”, o găselniță simplă care s-ar fi potrivit minunat conținutului de redat publicului, doar că, făcând un tur de onoare pe la vecini, am constatat că e luată, si că altora le-a trecut deja prin tărtăcuță respectiva micuță alcătuire, de altfel simplă și, și la mintea cocosului, așa că, forțat de niște împrejurări ca acestea, a trebuit să caut și să găsesc alt titlu, care să se potrivească unei cronici sportive ce-ar descrie plastic esența întâmplărilor de la US Open-ul de anul acesta, pe latura feminină a existentei sale: EMMA-nciparea tenisului… Sunt curios să văd dacă s-or sfii sau nu con-frații mei mai mari de la „Cronici. Satire. Șarje.” să o folosească în vreo titulatură după meciurile de astă seară. Vezi acuma… depinde si de cum o considera Emma (CREMMA DE LA CRÈME) ea însăși în personaj, să le dea apă la moară în acest sens. Sau nu. Dar să lăsăm vorba lungă si să revenim la proza scurtă cu subiect si mai ales cu predicat. Iată despre ce este vorba. In plină epopee de scriere, în contemporanitate, a unei pagini de istorie glorioasă a tenisului, ori, din contră, de dramatică ratare a acestei scrieri, o dilemă din care n-om putea ieși… decât hăt… peste măcar încă vreo câteva zile (o mică eternitate), în aceste momente de înălțător sublim, în care cei pro si cei contra (lui Nole, acest Ghilgameș al post-modernismului glorios la orașe si state) sunt în apoteotica tensiune de dinaintea deznodământului, față cu măreția întâmplării, vine schEmma Emma cu crEmma, ca o floare, si zice „da’ bine bobocule ce mare pricopseală o fi șlamul asta de se lupta ale garibaldi ca leii pentru el?”, „ca uite, dacă mă forțez un pic pot si eu sa-l iau acasă, si să-l arat babacilor, ca să mă creadă c-am fost la Flushing Meadows în turneu si nu cine știe pe unde aiurea. Nu că le-ar păsa… dar orișicât„. O mai ridicolă banalizare a întregului tam-tam mediatic referitor la grandoarea publicitară a celui de-al patrulea turneu de mare șlam al anului (devenit așa deodată întâiul, prin dramatism si prin abilitatea de a oferi publicului, încă din sferturi, meciuri care pe la alții sunt finale), decât un triumf al Emmei Răducanu (vere pe asta o cheamă ca pe Tamango) într-o finală în contra lui Leylah Fernandez, nici că s-ar putea sau că s-ar visa. Presupun totuși că finala fetelor se va consuma, cuminte, între Maria Sakkari si Aryna Sabalenka si chiar că Elada va triumfa un pic… dar, dacă printr-un miracolul oarecare, cele doua fetițe din Canada, Anglia, Romania, Ecuador, China si Philipine vor ajunge să-si dispute finala de la marele Open american, asta va fi un semn de supremă globalizare și emancipare a tenisului feminin (si nu numai) și o pălmuță dată generației de tenismene modeste, rămase ani de zile in umbra lăbărțată a Serenei Williams, așteptând cuminte să le vină si lor rândul la plăcintă, doar pentru a asista acuma (tot cuminte) la nașterea unor legende adolescentine pe scurtătură. Nu că n-ar merita. Merită. C-așa-i in tenis.

P.S. Deși jocul lui Leylah Fernandez pare mai consistent si mai aproape de rigorile profesionalismului, lejeritatea cu care joacă Emma Răducanu, denotă o genialitate precoce… ceva de speriat. si P.P.S. Indiferent de câte alte meciuri fără set pierdut va avea Emma pe drumul emancipării tenisului de sub oprimarea Serenei Williams si a amintirii acesteia, sper ca Nole să rămână băiat salon, serios, concentrat pe problemă, ignorând cu detașare suverană perturbațiile, inclusiv diversiunile si banalizarea succesului în grand șlam-uri, cel puțin până duminică noaptea. Măcar atâta reper solid să mai avem si noi spectatorii profesioniști de tenis pe lumea asta.  

UPDATE: Normal ar fi să inventez niște cuvinte si să încropesc ceva (un soi de avan-cronică) despre finala fetelor de la US Open de anul acesta, dar vuiește deja planeta. Aproape sigur că orice as spune va fi fost spus deja, undeva, în vreun nod mai central al năvodului. Se preconizase scrierea unei pagini de istorie la US Open… pe ramura bărbaților, unde seniorul Djokovic era așteptat cu docența in tenis, pentru a confirma de jure ceea ce este cunoscut de facto… eveniment aflat încă în plină desfășurare… Dar pentru ca nu cumva să rămâie US Open-ul de anul acesta repetent (ca cel de anul trecut), fără eveniment notabil de mare anvergură, conul destin s-a gândit să ofere, pentru orice eventualitate, o variantă de rezervă, așa, just in case, reușind însă să se întreacă (cu mult) pe sine, cu ditamai pleașca de eveniment istoric unicat, planetar: la US Open finala fetelor de anul acesta este finala fetițelor… cosmice… Ceva ce nu se întâmplă decât o dată la o mie si ceva de ani… Așadar, US Openul este acoperit in privința asta, încă de joi. In mod clar întâmplarea de sâmbătă o eclipsează binișor pe cea de duminică (printr-o anvergură ce poate părea cu ușurința ca fiind anormal de gogonată), si asta in-di-fe-rent de cum s-or întâmpla lucrurile… azi, mâine, si poimâine… (trei zile, că atâta ține de regulă o minune)… viitorului ulterior (sic) revenindu-i sarcina ingrată de a stabili dacă aceasta finală a fetițelor este o simplă comedie apocaliptică, propusă ca bășcălie la adresa tenisului eminamente feminin, sau dimpotrivă, punctul de start al aceluiași tenis (spre glorie si normalitate), după mult așteptatul si necesarul reset. Până la anul pe vremea asta ne-om lămuri noi cumva. Deocamdată nu trebuie să ne facem astfel de probleme de con-știință, fiind mai mult decât suficient să ne lăsăm in voia minunii si să savurăm spectacolul in arena de circ, mulțumiți că ni se dă apă la moară (să moară dușmanii mei)… alegându-ne favoritele si favoriții (care nu si-i au deja), pentru a lăsa emoțiile gratis să ne hărțuiască cum or vrea. Aviz amatorilor (mă refer exclusiv la spectatorii profesioniști de tenis… desi sunt sigur că si dintre ceilalți muritori se vor găsi destui sa-si extragă „satisfacții” colaterale, că așa e in tenis, loc si pentru gură cască). Pentru finală, eu unul țin cu EMMA (Crypto si lapona Enigel), aceasta fată diabolică, de o ingenuă genialitate, ce pare ajunsă aici ca urmare a unui pact cu diavolul ori cu bunul Bill Gates (cel cu cip-urile, iată prototipul). Leylah e minunată, dar totuși am mai văzut așa ceva (parca tot de prin Canada, ale Bibi), dar Emme din acestea nu. Merg pe mâna ei, presupunând că va câștiga, în două seturi, ca de obicei, deja).

Update 2: Emmancipare nu glumă. Dupa finală feminină de la US Open, am plăcuta senzație că de data asta nu mai e țeapă, gen Ostapenko, Kenin, Krejcikova si alte paparude, si că de data asta e pe bune, asistăm la un început de istorie glorioasă, si că mândruțele astea două o să facă spectacol din rivalitatea lor si în următoarele decade.

Si pentru că o istorie merge bine cu alta, azi-mâine o să-l vedem si pe Nole Maximus, adăugând sclipirea necesară glorioasei si inegalabilei sale cariere. Cred că mâine se va găsi cineva din tribune, care va striga la momentul potrivit: Nole-Maximus, Nole-Maximus, Nole-Maximus… 🙂

Emmanciparea tenisului. Epilog.

Lecția despre cub

poezie
de Nichita Stănescu

Se ia o bucată de piatră
se cioplește cu o daltă de sânge,
se lustruiește cu ochiul lui Homer,
se răzuiește cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toți zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!

din vol „Opere imperfecte” (1979)

Posted in Arcaluigoeologie | 88 Comments »

Profa de franceză

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 8, 2021

Motto: Hasta la vista nome naine bennti franc !

În neuitații mei ani de liceu am avut, ca profesoară de franceză, o doamnă ieșită binișor din comun, cel puțin în acord cu standardele vremii, cu percepția noastră adolescentină asupra vieții și a morții și cu ce va să însemne o persoană adultă, dar mai ales prin comparație cu celelalte „cadre didactice”, majoritatea persoane comune, cuminți și la locul lor (deși, dacă stau să mă gândesc, au mai existat și alte câteva excepții notabile, care or merita și ele cândva o compunere în proză pe Arca lui Goe). Profa noastră de franceză, Maria E. (nu dăm nume, ci doar prenume, din motive de discreție și confidențialitate, mai știi cine o citi compunerea?) era de o jovialitate și de o exuberanță aparte, care se puteau manifesta în cele mai neașteptate moduri cu putință, de exemplu printr-un pantof cu un toc foarte înalt, care zbura prin clasă, zvârlit energic de la catedră de către profesoară spre vreun elev căzut în apatie sau visare, insuficient de atent și de vigilent la întâmplările din clasă, ce o aveau mereu în centrul atenției pe zburdalnica doamnă de franceză. In perioada minunaților mei ani de liceu, doamna Maria E. trebuie să fi fost pe undeva prin jurul vârstei de 50 de ani, dar comportamentul ei nu o califica câtuși de puțin pentru aceasta vârstă. Fiind mereu zâmbitoare, glumeață, pusă pe șotii, gata oricând se ne trateze nu ca pe elevii d-ei, ci ca pe niște frații mai mici lăsați ei în grijă de către părinții plecați la muncă sau la piață, d-ei părea perpetuu în vârstă de cel mult 20 de ani. Franceza după programa școlară nu prea făceam pentru că, zicea d-ei, programa e o prostie și oricum cu doar o oră de franceză pe săptămână ar fi o glumă proastă să se creadă c-ar ajunge vreunul dintre noi să știe franceză la sfârșitul liceului urmând programa școlară. Prin urmare la ora de franceza stăteam de taină, la povesti și la bârfe si/sau la alte activități extra-curriculare, precum cântatul în cor pe mai multe voci, având în repertoriu „Les crocrocro, les crocrocro, les crocodiles qui se jouent, qui se jouent, aux bords du Nil”, și (mai ales) „Auprès de ma blonde, qu’i fait bon, fait bon, fait bon”. Altădată profa ne spunea ce s-a mai întâmplat prin cancelarie, iar noi povesteam ce se mai întâmplă pe la alte ore, ori ce porecle le dăm celorlalți profesori, totul exclusiv în franceză, care cum putea. O rugam pe doamna să nu ne pârască celorlalți profesori pentru bârfe și porecle, iar d-ei ne liniștea zâmbind ironic: „Stați măi cuminți că nu mă conversez eu cu alde Mărculescu”. Ei, atâta lucru mai știam și noi, din poveștile pasate în liceu din generație în generație, cam cine ar fi în genul de persoane cu care s-ar conversa profa de franceză, de exemplu Mihai D., un prof de mate, cu care, conform legendelor orale ale liceului, profa noastră ar fi avut o aventură într-o excursie făcută cu clasele la care erau diriginți, într-una din vacantele de primăvară (din anul, he-he, 1900 toamna)…  Alte dăți vorbeam despre ce filme am văzut sau despre ce cărți am mai citit, așa se face că odată, spre un sfârșit de oră am ajuns să vorbim despre Roșu și Negru (romanul lui Stendhal) și despre tânărul Julien Sorel și „încercările lui de a-și depăși condiția socială de țăran, printr-o combinație de talent, muncă, înșelătorie și ipocrizie, doar pentru a se găsi în cele din urmă trădat de propria pasiune”. Cu cruzimea specifică adolescentei, majoritatea dintre noi eram de părere că Julien Sorel este mai degrabă un personaj detestabil decât unul admirabil, dar profa de franceză, cu un aer șăgalnic și amuzat, se decisese să fie avocatul diavolului, declarând-și admirația necondiționată pentru eroul romanului, contestând cu zâmbet, detașare și zeflemea toate argumentația încrâncenată a contestatarilor juvenili, dintre care mă remarcam în mod special. Încet, încet, disputa a rămas între mine și profă, ceilalți preferând să se retragă strategic, mai ales că cei din masa poporului făceau semne disperate să terminăm cu dezbaterea și cu prostiile ca să nu mâncam aiurea minutele de pauză…  Profa tocmai se căra, dar uite mă că s-au găsit criticii literari al lui pește s-o rețină cu comentarii pe text. Văzându-mă înfierbânt în pledoarie, doamna Maria E. s-a așezat la loc pe scaunul de la catedră, continuând, cu ochii plini de zâmbet, ghidușie și îngăduință suverană, să-mi desființeze alegațiile punct cu punct, provocându-mă să caut argumente mai solide dacă vreau s-o conving. Păi, am zis eu, în română, reanunțând să mă mai chinui în limba lui Voltaire, demersurile lui disperate de a a-si depăși condiția și de a parveni erau ab initio aberante întrucât erau menite să-l ducă în lumea unora pe care și așa ii detesta. Deci la ce bun? Surâzând profa mi-a replicat tot în română, „Poate că drumul lui spre devenire doar trecea pe acolo, prin societatea respectivă, aspirațiile lui încercând să-l ducă de fapt mai departe, dincolo de mizeria acelei lumi”.  Am zâmbit și eu și am zis: „Asta este doar o simplă presupunere, mai degrabă falsă, pentru că oricum demersurile lui n-au ajuns la nicio lume superioară, ci l-au condus la moarte”.  „Dar…” a zis profa, închizând catalogul și ridicându-se agale în picioare, „Știi tu pe cineva care n-a murit?” „Da”, am răspuns prompt. „Pe cine?„ a făcut profa, cu nedisimulata mirare. „Pe d-voastră”, am zis eu, împrumutându-i tonul zeflemitor. Ei bine în clipa aceea s-a întâmplat ceva cu totul și cu totul neașteptat și imprevizibil. În clasă s-a făcut brusc liniște, iar profa, după un lung și inexplicabil moment de descumpănire, a izbucnit brusc în plâns, și-a luat catalogul și a ieșit din clasă, exact când soneria suna de recreație, lăsându-mă totalmente perplex si nedumerit de-întâmplare. „Ce-ai făcut tâmpitule?”, mi-a zis colegul de bancă. „Du-te imediat după ea și cere-ti scuze!”. „Lasă  măi, că madam și-a căutat-o. N-are de ce să-și ceara scuze.”, a zis un altul. În sfârșit, privirea plină de reproș a unui colege anume, m-a făcut să mă ridic în grabă și să mă duc pe hol după profă, doar că era prea târziu. Am apucat s-o văd intrând cu pas grăbit în cancelarie… N-am reușit s-o ajung din urmă și să-i cer iertare pentru insolență. Nici măcar până în ziua cea de azi…

        

Posted in Arcaluigoeologie | 37 Comments »

1 Septembrie

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 1, 2021

Prima zi de toamnă !

si a doua zi … de septembrie

Cu pastramă și cu vin, uite așa ne chinuim !

Posted in Arcaluigoeologie | 60 Comments »

Rușinea și păcatul (I)

Posted by Arca lui Goe pe august 28, 2021

Rușinea și păcatul muririi.

Îmi asum umilința de a vă spune ceea ce știți deja, din viată, din (alte) proze, din cultura genială, din Biblie, din filme, de undeva, de nicăieri… un adevar dureros, aproape fals.

Cea mai mare rușine care ti se poate întâmpla în viață este să mori. Poți păți în viată multe rușini copleșitoare, în confruntările tale cu restul lumii, cu ceilalți oameni, cu vietățile, cu lucrurile neînsuflețite, ba chiar și cu ideile metafizice… dar niciuna dintre multele rușini de pe panoplia cu rușini, nu este așa de teribilă, de umilitoare și de ireparabilă precum aceea de a muri, așa deodată, dizolvându-te în neant, evaporându-te din existentă (a ta și a altora)… Bineînțeles că rușinea, în general, nu este un sentiment individual, pe care să-l poți avea de unul singur, ci exclusiv în raport cu martori capabili să observe și să înțeleagă situația și natura jenantă, umilitoare, a acesteia. Mai mult decât în alte genuri de situații delicate, generate de condiția umană, în contextul inexorabil al imperfecțiunii universului (…), infernul rușinii sunt ceilalți.

Ne naștem imuni la rușine (că de, fiecare se naște singur), dar în scurtă vreme devenim (forțat-obligat) ființe sociale și ne îmbolnăvim incurabil de rușine, devenind vulnerabili de îndată ce realizam că există martori ai bâjbâielilor noastre existențiale (martori gata mereu să ne judece si/sau să ne umilească, oferindu-se să ajute, sprijinindu-ne, batjocorindu-ne sau ignorându-ne, creându-ne realitatea, așa după cu îi stă bine oricărui observator, creator de realitate).  La început sensibilitatea noastră și inabilitatea de a tolera, ignora si/sau de înfrunta rușinea sunt uriașe, și numai pe măsură ce experimentăm existenta, învățăm să ne imunizăm, devenind din ce în ce mai nesimțiți (si mai nerușinați)… în genere avem norocul că situațiile rușinoase cu care ne confruntam să fie mici la început, în copilărie, când le și amplificam, exagerându-le pentru a putea resimți cât de cât și rușinea aferentă. Abia pe urmă potențialul de a fi rușinoase, jenante, umilitoare, aferent situațiilor cu care ne confruntam, crește spre cote alarmante…

Rușinea de a fi forțat să te duci la școală, la serviciu, la armată, la spital, la pușcărie, întrecute doar de umilința de a te afla la școală, la serviciu, la armată, la spital, la pușcărie, sunt rușini grave, creând frustrări majore și sarcina de bază în viată, aceea de a te acomoda cu ele, de a te confrunta cu ele când nu poți și nu poți să le eviți (de-ti vine să te sinucizi). Și câte altele nu sunt situații rușinoase, jenante, penibile, umilitoare, să fi respins sau să fi acceptat de cineva, de ceva, de o altă persoană, de un grup, de o instituție, și mai ales postura de a fi forțat să  accepți aceste situații (aceste refuzuri sau acceptări), fără revolta, fără rușine, fără frică, ca pe ceva firesc, natural… Toate sunt nasoale, și totodată captivante (cu potențial literar-artistic ceva de speriat). Unii scriitori s-au consacrat, „devenind” genii, sau măcar mari scriitor prin simplul fapt de a scrie fără rușine, fără scrupule, despre umilințele pe care le-au avut de îndurat, de suportat, de trecut, umilindu-se și-n public larg, exorcizându-se și exonerându-se. Și încă unii la persoana întâi. Dar în fine, să nu divagam. Multe rușini pe lumea asta (iar pe cealaltă Dumnezeu. Cu mila) . Dar numai și numai când exista martori. Încolo deloc. Dacă tragi o baștină zgomotoasa când nu-i nimeni prin preajma nu-i nici o rușine (cu condiția să nu fie umedă).

Absolut nimic rău nu ni se poate întâmpla când suntem singuri, fără martori. Dar, despre paradisul singurătății altă dată, în prezenta altor martori, mai de soi. Acum să revenim la rușine fără rușine. Trebuie spus și trebuie insistat asupra faptului că aproape orice rușine este un păcat (o rușine = un păcat, detaliile si pledoaria în favoarea diavolului se vor releva, sunt sigur, în comentarii). Ei bine toate rușinile astea colosale sunt un nimic, o bagatelă, un mărunțiș, un fleac, comparativ cu rușinea cea mare, aceea de a muri, când nu ești singur pe lume. Dacă ai, dacă ai, dacă ai… pe cineva, prieteni, dușmani, familie, amante/amanți, colegi, copii mici, foste soții/soți, foste amante/amanți, părinți, frați, sau simpli muritori care te cunosc (cât de cât), cea mai teribilă, mai umilitoare și mai ireparabilă rușine este aceea de a muri, așa deodată, dizolvându-te în neant, evaporându-te din existentă (a ta și a altora). Si mai ales, mare păcat (a se aprofunda). Numai cei singuri pe lume au dreptul să moară fără rușine. Incolo nu. Prin urmare sfatul meu este unul singur: Să nu mori Darie, să nu mori! 🙂

Viața ca o pradă”,

mortea ca o rușine
(nu-ca-o-dramă…)

Posted in Arcaluigoeologie | 140 Comments »

Inapoi în prezent

Posted by Arca lui Goe pe august 23, 2021

Uneori, venindu-se parca in întâmpinarea dorințelor noastre secrete de a experimenta călătoria in timp, sau dimpotrivă, pentru a face in ciuda dorinței noastre declarate de a ne vedea de timpul prezent si de carpe diem-ul nostru de toate zilele, in viețile noastre, sau in lume, se întâmplă „lucruri ciudate” care ne fac sa credem ca suntem brusc invadați de vremuri străine, secvențele evenimentelor dând fie impresia unor reluări bizare ale unor întâmplări vechi, din trecut, fie senzația ca viitorul nu mai are răbdare si ne oferă cu anticipare un „preview” a ceea ce va să vină. Nimic para-normal aici, doar o simpla (?!) rezonanță emoțională, cu arome temporale (o tempora…), ce ne cuprinde când suntem prinși pe picior greșit, in contrepied (ca-n tenis) de ajustările, actualizările si sincronizările vremurilor cu lumea, operate in contra inerției acesteia, intru aducerea la zi a realității (care este). Bunăoară acum, in zilele din urmă, in lumea tenisului s-au desfășurat doua turnee master, Rogers Toronto/Montreal si WESTERN & SOUTHERN OPEN la Cincinnati, pogorând asupra noastră parcă direct din viitor, pentru a ne oferi un „glimpse”, lăsându-ne să întrezărim cum va arata lumea tenisului în era de după Djokovic-Federer-Nadal. In absenta celor trei corifei vechi, cei noi si-au dat măsura viitorului, lăsându-ne să înțelegem cam cum va arata acesta, avându-i in prim plan pe Daniil Medvedev, Alexander Zverev si Stephanos Tsitsipas ca nouă tripletă de aur, cu Andrey Rublev in postura de veșnic Andy Murray, cu valul italian condus de Matteo Berrettini acompaniat de Jannik Sinner si cei doi Lorenzo (Musetti si Sonego), plus nițel Karen Khachanov, un pic de Denis Shapovalov si Félix Auger-Aliassime, plus oleacă de Reilly Opelka pe hard si de Casper Ruud pe zgură si din când in când, ici si colo, cam peste tot de Hubert Hurkacz. Acesta este viitorul tenisului si nu arată rău după cum s-a văzut cu anticipare in preview-urile de la Toronto si Cincinatti. Cei din noul val al spectatorilor profesioniști de tenis vor avea la ce se uita si din ce să-si aleagă idolii, dar si cei vechi, învingându-si nostalgiile, vor avea la ce căsca gura, pentru a se bucura de tenis, de spectacol, de emoții si desigur pentru a avea ocazia să susțină că da domnule, sunt buni ăștia de acuma dar nu-s nici pe departe cum erau ale Nole-Rafa-Fedex… la vremea lor. Totuși mai e până atunci, mai e, pentru ca, urmează US Open, ultimul turneu de mare șlam al anului de gratie 2021, la care va lua startul liderul mondial al zilei si al tuturor timpurilor, doamnelor si domnilor Novak Djokovic, prezentul. Am zburdat un pic in viitor, dar prezentul se mai prăvale odată in vâltoare. Să ne bucuram asadar cum se cuvine. Începând din 30 August ne întoarcem in prezent, pentru a fi iarăși contemporani cu Novak Djokovic, si martori risipitori ai istoriei de lux a tenisului.

P.S. In mica incursiune pe care am făcut-o (prin vis?!) in viitor (dacă n-oi fi încurcat eu universurile in somn) am aflat cu anticipare, dintr-o poveste, că finala de anul acesta ii va avea ca protagoniști pe Nole si Sasha, cel vechi si cel nou… Mai multe nu vă spun ca să nu stric tot suspansul… Faceți si voi tot ce puteți in acest sens, ca observatori si creatori de realitate. Eu partea mea, mi-am făcut-o !  🙂 In imagine, Fratele Grimm, autorul povestii: A fost odată ca niciodată, un băiețel în Belgrad…

Unul dintre aspectele majore ale ideii de teleportatre temorala se refera la accesibilitatea si uzabilitatea informatiei din „timpul tinta”. Cu alte cuvinte un experiment se poate considera a fi fiind/fost „o calatorie in timp”, nu atat prin abilitatea de a „transporta” o „masa” dintr-un timp in altul si (eventual) inapoi, ci mai degraba prin abilitatea de a accesa informatii din timpul tinta si de a le face disponibile in timpul sursa (cel in care a fost initiata calatoria). Transportarea unei mase oarecare oricat de mica ar fi fiind, va crea perturbatii si va altera (poate dramatic), spatiu-timpul vizitat si pe cale de consecinta si pe cel original, oferind acestei mase sansa de a se implica activ in cursul evenimentelor, alterandu-le, scimband trecutul si pervertind viitorul. Calatoriile in timp, in interiorul unui aceluiasi univers, presupun o pasivitate totala pe durata calatoriei si o absenta desavarsita a oricarei interactiuni intre vizitator si locul-timpul vizitat. Vizitatorul trebuie sa fie o cvasi-prezenta insesizabila, capabila sa observe fara a produce niciun (d)efect in tzesatura continuumului spatio-temporal local, în masura in care acest lucru este posibil (in context clasic si/sau mai ales cuantic)… Vizitatatorul ar trebui sa fie doar un (soi de) ochi ce vede fara sa vada fizic, fara sa absoarba lumina, sunet, vibatii, materie, ci doar, direct, informatie. Nu pot calatori in trecut pentru a-l corecta, de ex. pentru a o omorî „accidental” pe mama lui Hitler in copilaria acesteia, inainte de a-l fi nascut pe Hitler, ci, cel mult, as putea „vedea” eventual mai in detaliu cum s-au petrecut lucrurile (pardon de perversiune). In mod oarecum analog, vizitand, in acest mod total discret viitorul, as putea eventual sa interactionez direct acolo, dar nu as putea culege informatie care sa poate perturba retroactiv viitorul prin transferul acestei informatii in trecutul emergent al calatoriei. As putea verifica daca voi fi castigat cumva la loterie, dar n-as putea obtine cu anticipare numerele castigatoare la loterie pentru a le juca la intoarcere fortandu-mi astfel norocul… in ciuda viitorului din care mi-am extras informatia Sau as putea? Pare prea coplicat. Nu? Probabil ca ar merita sa simplificam putin si sa ne focalizam pe un caz mai la indemana… revenind cu aceasta ocazie on topic. Bunaoara in tenis. De fapt aici voiam sa va aduc. Stiti cu totii foarte bine ca una dintre cele mai recente tehnologii introduse in tenis este Hawk-Eye (ochi de șoim), care inlocuieste cu succes arbitrii de line sporind semnificativ acuretetea arbitrajului, reusindu-se cu precizie milimetrica (de fapt mult mai precis), sa se stabileasca unde a cazut mingea (inauntru sau afara sau daca a atins linia)… Ceea ce poate nu toata lume stie este ca de fapt tehnologia ochi de șoim nu determina unde a cazut mingea (dupa ce aceasta a cazut, prin simpla inregistrare si vizualizare a momentului caderii mingii), ci, de fapt, determina cu anticipare unde va cadea minge, inainte un pic ca aceasta sa cada. Tehnologia Hawk-Eye nu are doar ochi ci si un creier imens capabil sa calculeze foarte repede traiectoria mingii si sa determine prin extrapolare si calcul, in avans unde va cadea mingea pornita din racheta jucatorului. Cu un interval de timp foarte mic ce-i drept , Hawk-Eye este capabila sa smulga informatie din viitor si s-o aiba disponibila. O micuta calatorie in viitor, bazata pe calcul si probilitati, calcule facute inaintea timpului, pe baza vitezei initile a mingii, a turatiei cu care se roteste in aer, stiindu-se vascozitatea aerului in functie de temperatura si umiditate, de vant si de gravitatie, masurate in timp real sau cunoscute in avans de catre sistem cu mare acuratete. Ne putem imagina ca perfectionarea tehnologiei va spori abilitatea de predictie, anticipandu-se inca si mai din vreme unde se va duce mingea, poate din analiza posturii corpului jucatorului, a vitezei cu care se misca, cunoscandu-i-se abilitatile fizice si satrea psihica… Si in multe alte feluri in care tinand cond de din ce in ce mai multa informatie disponibila (in prezent dinspre trecut), systemul poate calcula inca si mai din avans rezultatele de prevazut in viitor. La limita ar fi posibil ca la inceputul meciului algoritmul IA sa-i scaneze pe jucatori si sa furnizeze direct rezultatul final, ba chiar pentru chalange sa reconstituie pe calculator cum ar fi fiind artand jocul daca s-ar mai fi jucat de-adevaratele, cu o acuratete remarcabila, dincolo de orice indoiala. Vi se pare chiar imposibil? Ei as. Ati vazut meciurile de fotbal de pe youtube masluite pe calculator? Foarte inselatoare…Nu te prinzi chiar din prima ca nu sunt reale…Nu mai e mult pana departe. Problema este ca atunci cand cunosc din vreme viitorul oamenii cu greu se pot abtine sa nu-l influenteze. Pe un teren de tenis dotat cu Hawk-Eye si cu sisteme de aer conditionat, este posibil ca in urma calcului traiectoriei mingii sa se rezulte ca mingea va iesi afara cu o zecime de milimetru, iar calculatorul ar putea decide in timp util sa sufle un mic vant din fata, asa… pentru ca tine cu „Federer” si mingea sa prinda tusa. Nici asta n-ar fi chiar imposibil… Viitorul suna infiorator. De bine.

Desigur că US Open 2021 nu este doar despre Djokovic si despre ce va face sau nu va face d-lui in cel mai greu mare slam din viața sa. Sunt si alte centre de interes. De exemplu banii. Desi, din cauza capriciilor pandemice nu se vor înregistra recorduri de spectatori plătitori (doritori să asiste on place la scrierea in timp real a istoriei), totuși organizatorii (niște belferi) vor oferi cele mai mari premii din istoria turneului, in total 57.5 milioane de dolari. Am putea să ne minunam de dărnicie dar la fel de bine am putea zice ca Caragiale: inflație mare, domnule. Abia după miezul nopții mai poate omul respira. Sa respirăm așadar. Un alt punct major de interes este Naomi Osaka, in sensul că ne așteptam de la acest US Open la clarificări: Iși bagă sau nu mințile-n cap? Iși bagă sau nu picioarele-n el de tenis și de sistem (ticăloșit)? Care pe care? Pronosticuri? Cineva? Ceva? (… … …) 

… poate fi un semn prevestitor pentru cariera O-sakăi. Incă o tik-tik-man pe traseul ni-ponei ar putea-o face pe aceasta sa se dedice preponderent vânzărilor de păpuși Barbi-Naomi si parteneriatelor psihiatrice cu Greta Thunberg. Cuanticamente însă este, în egală masură, posibilă revenirea glorioasă în actualitatea prezentului pentru capri-ci-oasa prota-gonista: O’Saka. Revenind la centrele de interes ale US Open-ului din acest an, as menționa absența notabilă a campionului de anul trecut Dominic Thiem, intrat chiar de atunci într-un con de umbră foarte întunecat. Oficial d-lui lipsește de la apelul nominal din motiv că-l doare nu știu ce încheietură, aproape ca o încheiere de carieră. In realitate însă se pare că explicația dispariției sale din peisaj are la baza combustia internă fabuloasă prilejuită de efortul supra-omenesc de a câștiga primul turneu de mare slam din viața sa. Cam cum a pățit Nole dupa câștigarea primului Roland Garros, sau Andi Murray după ce-a ajuns numărul 1 mondial. Mi-as dori ca Dominic Phoenix Thiem să se poată reinventa, să reinvie din propria-i cenusă și să revină în arenă. Spectacolul Tenis ar merita să-l aibă macar pentu alti câtiva ani în colectia sa de magicieni si prestidigitatori. Ar mai fi si amănuntul Halep… Aviz amatoarelor. Plus ce-o mai scoate US Open-ul din mânecă. Sper că nu vreun gât fraged de arbitră. Mă rog, lac să fie că broaște se adună.

Dupa cum bine ați observat (iar cei care n-au observat nici nu contează in con-text, vădindu-se ireductibil ignoranți), la startul US Open de anul acesta există (in afara deja pomenitului Dominic) niște absente notabile, pe alocuri dureroase: Serena Williams, Rafael Nadal si, cu voia d-voastră ultimul pe lista, Roger Federer. Absenta Serenei nu mi se pare că ar pune vreo problema de estetică in logica secreta a fenomenului tenis si a observatorilor profesioniști ai acestuia, lipsa acesteia din inventar fiind resimțită cel mult de către „poporul american”, care face ce face si-n tenis, ca-n Afganistan, ramând pe dinafara, fără coledzi, care va să zică că ma inteledzi, in rest nu prea cred sa existe suspin in contumacie. Dar, doamnelor si domnilor, faptul ca Rafa si Fedex lipsesc la apelul nominal este o gravă si complexă problemă… de estetică, de… logică, logistica, de echilibru… Probabil că le-a fost într-adevat peste poate să vină, fără vină si fără să vină, pentru a face un simplu act de prezentă… pentru a-si susține (i)moral colegul de generație in lupta cu entropia si cu haita cea tânără. Pot găsi (că nu mă doare… mintea), semnificații duium in decizia lor de a absenta de la acest mare slam, la care vine până si Andi Murray… Ar fi fost frumos ca trecutul să mai facă încă o data aceasta călătorie in timp pentru a ne oferi iluzia prezentului continuu. Dar frumusețea (in pofida a ce se tot spune) n-a salvat niciodată lumea (după cum nici urâțenia n-a omorât-o). Probabil că cea mai importanta semnificație pe care o denotă gestul comis de Federer si Nadal (de a sabota US Openul) este optimismul. Optimiști, cei doi titani, speră că, dacă nu acum, atunci sigur altcândva… Dreptul fiecăruia la speranță este sfânt. Ei spera, dar spera cuantic, fără nicio certitudine, pentru ca daca ar fi avut vreo certitudine clară ori că da, ori că nu, că va exista sau nu, nu va mai exista in viitor vreun moment propice pentru glorie si apoteoza, atunci, in oricare varianta a certitudinii, ei (probabil) ar fi decis (cred) să vină (totuși) si să fie prezenți la fața locului, la slam, in actualitate, cuantificabil, numărabil si adăugabil in bilanțul carierelor lor, in care orice contează, se numără si se adună, inclusiv prezenta, si nu oriunde, ci la turnee de mare slam. O alta incertitudine care este posibil sa fi contribuit la decizia ne-prezentei este legată de ce va face rivalul si colegul lor (de generație si de suferință), la acest turneu final: va reuși să atingă extazul sau il va rata, va fi zeu sau va fi om, va face spectacol sa se va face de rușine? Ei vezi, cei doi nu știu (nici măcar ce sa spere in aceasta privință) care varianta a acestei super-poziții se va condensa cuantic in realitatea observabila la încheierea US Open de anul acesta, iar aceasta incertitudine ii macină si pe ei fiind un factor de stres, care favorizează indecizia, pasivitatea… Când ești vedeta vrei musai să știi cărui gen de eveniment i te oferi ca fundal. Dacă ar știi dinainte, ori că una, ori că alta, atunci da, altceva ar fi. De exemplu știind ca Djokovic va intra in secolul 21 al turneelor sale de mare slam, Federer ar fi putut profita, in pre-momentul acestei apoteoze, pentru a-si anunța, după ultimul meci al sau disputat la US Open ca se retrage din tenis, ceea ce ar fi devenit automat principalul eveniment si centrul atenției si al emoțiilor lumii. Poate ca Federer n-a vrut, pur si simplu să-i fure sau să-i umbrească astfel lui Djokovic euforia eventualei apoteoze. Presupun ca Roger este in stare de un astfel de gest. Presupun de asemenea că Roger n-ar putea să mai facă vreun mare turneu prost, neconvingător, fără a-si anunța (si) retragerea. Despre Nadal… altă dată

Oricum, una peste alta, dincolo de (in)estetica problemei, cred că absența celor doi este un dezavantaj important pentru Novak Djokovic, sub măcar câteva aspecte. Mai întâi ca Novak se mobilizează mai bine in prezenta „fraților” săi rivalii (ne reușind încă să-i ia totalmente in serios pe ceilalți). Apoi că, in absenta celorlalți doi, prea o sa stea toată lumea si fiecare tenismen, cu ochii pe el ca pe inamicul public numărul unu, acordându-i-se astfel…”toata atenția”… Ceea ce, pentru cineva care a ratat ternele pregătitoarea Toronto/Cincinatti, nu-i chair bine… In fine, ar mai fi si alte lucruri de punctat in legătură cu posibilele semnificații ale absentei lui Federer si Nadal de la startul competiției ce stă să înceapă, dar, pentru moment, prefer sa le trec sub tăcere…

Nu strică însă revederea in 10 minute a unui episod de acum 10 ani, o semifinala de mare slam, Melbourne 2011. Vă mai amintiți? Frumusetea tenisului…

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 85 Comments »

Inapoi la timp…

Posted by Arca lui Goe pe august 21, 2021

sau înainte

Un drum pe care-l stră-băți mult mai încet (sau mult mai repede) decât de obicei nu-i deloc același drum… și te duce mereu altundeva și altcândva decât ai plănuit…

Intelegerea sensului teleportării în timp poate trece prin lumea schimbărilor de ritmmmmm… in felul in care percepem „trecerea” timpului… Merită încercat.

UPDATE: Acest inceput de articol se presupunea a fi continuat cu relativă convergentă, într-o dierctie adecvată, în acord logic cu mersul discutiilor din zona comentariilor si cu ideile propuse de către participanti. Rămâne de reluat cu alta ocazie mai potrivită.

Posted in Arcaluigoeologie | 57 Comments »

Gazel

Posted by Arca lui Goe pe august 19, 2021

Motto: „Gazel cântam, harem aveam!

Pentru că, după mai multe naufragii irelevante (pe arhipelaguri și insule pustii), goeleta L’Esperance eșuase (pe o dună de nisip), adusă acolo pe un val uriaș de speranță (speranța că Potopului nu-i nălucire), echipajul fusese lăsat (pe șest) la vatră. Deși în mod oficial goeleta figura ca fiind în regim de conservare, în realitate era în părăginire în nemărginire, în timp ce Anton Lupan și Adnana trăiau o perpetuă poveste de dragoste cu năbădăi, la bordul unui vas de croazieră în jurul lumii. Ne priindu-le statul la vatră membrii echipajului, în frunte cu cârmaciul Gherasim, se auto-exilaseră la o cherhana (de pe celălalt mal al universului inobservabil, la Palicarul Vesel), făcându-si mai plăcut veacul de singurătate, în preajma unor carafe de vin, unde purtau niște nesfârșite discuții filozofice de beție, fără capăt și fără sens, dar pline de farmec, toți în păr, mai puțin Ismail, pe care-l izgoniseră (în cele din urmă) printr-un tertip pus la cale de Haralamb, și dus la îndeplinire cu ajutorul lui Mihu. Dezbărarea de Ismail s-a făcut din cauza nepotrivirilor de caracter și a deosebirilor culturale pentru că, turcul, fiind musulman, nu bea deloc, nici măcar bere, ceea ce, chiar dacă nu-l făcea să fie mai lucid sau mai treaz, îl făcea să fie beat altfel, într-un fel incompatibil, total diferit de al celorlalți, stându-le acestora ca o sulă în coaste:  „Bre, bre, bre, beam și chefuiam, și corabia putrezeam. Rușine obrazului nu estem? Poim când venim căpitan și întrebam „Gata estem? Puteam plecam?” ce răspundeam? Bre ghiauri pezevenchi...”. „Bă Ismaile, vezi mă că te așteaptă nevestele pe acasă. Nu ne mai fute la cap cu prostiile tale. Mai bine vezi pe la bucătărie să nu ardă ăia calcanul și lasă tu chemarea datoriei”. Când auzea de neveste Ismail se mai domolea. Dădea o tură pe la bucătărie, apoi revenea la vechile sale refrene, parcă întors la cheie: „Bre, bre, bre, beam și chefuiam, bairam făceam și corabia putrezeam”. Enervat la culme, într-o zi de 1 Aprilie, Haralamb a compus o telegramă ca din partea căpitanului: „Sosesc în curând. Stop. Păstrați goeleta gata de drum. Stop-otop” și l-a rugat pe Mihu să i-o arate lui Ismail ca să fie mai credibilă. Ismaile, mă băiatule, a zis Gherasim, până ne revenim noi din mahmureală, tu care ești singurul treaz, du-te înainte și deretică nițel pe punte că venim și noi acuși-acuși. Ismail n-a așteptat să-i zică de două ori și dus a fost. A măturat, a dereticat, a vopsit, a reparat, a pictat, a pus gaz în felinare, și s-a instalat frumușel pe goeleta eșuată. Ca să nu se mire proștii că ce corabie e aia pe uscat, departe de țărm, Ismail a botezat-o Arcă… și a inventat niște povești imanente despre sosirea iminentă a Potopului. Unii s-au prefăcut că-l cred, alții că nu. Ca să fie și mai credibil chiar a renunțat la șalvari și turban și s-a îmbrăcat cu un costum de-al căpitanului, fâțâindu-se ca un burjui pe punte toată ziua de colo-colo. Totul fain și frumos până când au prins de veste nevestele lui Ismail că acesta ar fi ajuns căpitan de corabie, și-au dat știre una alteia, și uite așa, una câte una și-au luat lumea-n cap pornind-o pe calea Damascului și s-a trezit sărmanul Ismail cu ele pe goeletă, câteșipatru: Mufide, Valide, Laleli și Ghiulsum (care cum, ghici!). Ismail n-a mai putut de bucurie când le-a văzut, primindu-le cu brațele deschise, luându-le în spațiu pe goeletă, pe barba sa. Mai departe nu e nimic de povestit totul fiind la vedere.     

Notă-Avertisment: Orice asemanare între faptele, personajele sau întâmplările din această proză pur imaginară și romanul „Toate pânzele sus” (al dizidentului Dorin Tudoran, poet la bază, ca si fratele sau Goe Bogza) sunt pur întamplatoare, orice asociere între una si alta fiind făcute de cititor pe propria-i răspundere. Să nu ziceti că nu v-am spus. 🙂                                   

Photo by Anand Dandekar on Pexels.com

Posted in Arcaluigoeologie | 60 Comments »

Anecdotele teleportarii temporale

Posted by Arca lui Goe pe august 16, 2021

Propunerea făcută publicului pe Arca lui Goe de a „teoretiza” si/sau fabula pe tema călătoriilor in timp, așa ca să vedem unde ajungem (fără să-i copiem integral pe alții care s-au jucat deja, altădată, altundeva, de-a teleportarea imaginară in timp), n-a decurs deloc liniar, cuminte si previzibil, neînregistrându-se în fapt vreun succes notabil în a-i aduce pe potențialii participanți într-o zonă mulțumitoare de confort emoțional si intelectual in care aceștia să găsească motivațiile potrivite pentru a primi o asemenea provocare ludică si de a accepta joaca, din cuvinte, de-a călătoria în timp. Se vede treaba că, în contextul dat (…) (da, da), nu-i deloc ușor de amorsat o astfel de dezbatere colocvială, dar cu oarecări pretenții maieutice, științifice, filozofice, mistice sau „măcar” literar-artistice, la nivel amatoricesc desigur, în joacă, fără urmă de pretenții academice. Ceva nu s-a potrivit în context, așa încât în afara unor rudimente de discuții, mare-epistemologie-mare nu s-a închegat (cel puțin comparativ cu ceea ce au reușit trolii să realizeze în subsidiar, ca volum si anvergură în siajul acestor ratate „de-zbateri”). Si câte lucruri interesante ar fi putut fi atinse (teoretic) cu vorba în serbările călătoriilor in timp pe Arca lui Goe, doar așa pentru a vedea si la alții ce sentimente, ce percepție, ce fantezii, ce limitări au, in legătură cu fascinanta temă a călătorilor în timp, ce cred ei despre asta sau (mai ales) ce ar crede dacă ar sta să se gândească. Se pare că, în condițiile date, anturajul Arcei lui Goe nu este pregătit „moral” pentru a-i plăcea să discute ce-i trece prin cap despre complicata, dacă nu chiar imposibila teleportare în timp (fie si numai măcar prin hipnoză, dacă altfel chiar nu s-o putea)… In fine ce s-o mai lungesc, cred că ar merita să încercăm o altfel de apropiere de subiectul cu pricina, un alt fel de abordare, prin intermediul unor anecdote care, cine știe, poate or avea darul de a mai atenua inhibiții si de a stimula imaginația, pofta de vorba si îndrăzneala necesară vorbitului (ha) „în public” în condițiile în care întotdeauna ideea vine vorbind. Așadar primele anecdote. Vă urăm vizionare plăcută si asteptam să aflam care variantă v-a placut mai mult, cea a calatoriilor in timp 10 minute sau un minut.

Posted in Arcaluigoeologie | 51 Comments »

Închis

Posted by Arca lui Goe pe august 12, 2021

iResponsabilul plecat după marfă.

(vin imediat)

update: Faptul că momental avem „închis”, la magazinul nostru universal non-stop, n-a trecut neobservat, stârnind satisfacții în rândul altor apropritari de magazine virtuale (si nu numai) care s-au grăbit să-si manifeste bucuria acordând like-uri întâmplării, semnalând totodată mușteriilor că la dumnealor este (încă) „deschis”. Profit de bunăvoința acestora pentru a menționa că pe durata infinitezimal mică în care iResponsabilul este plecat după marfă (prin teleportare în viitor), eventualii vizitatori întâmplători ai Arcei lui Goe nu trebuie să stea cu ochii în soare până după miezul nopții, ci mai bine să-i viziteze pe oricare dintre cei care au acordat like pe acest topic de inventar. Serios. Au bloguri foarte bune, plăcute, captivante, pe care se poate petrece timp de calitate. Recomand în special bârlogul d-lui Florin, fiind acesta un blog cu savoare aparte, ce poate fi citit pe nerăsuflate, inclusiv secțiunea de comentarii. Are si d-lui o babirusă monumentală (mai dihai decât a noastră, pesedistă si antenistă), cu care dl. Florin întreține o șuetă foarte drăguță (de exemplu aici: Re-fe-ren-dum).

Posted in Arcaluigoeologie | 51 Comments »

Timpul imperfect trecea…

Posted by Arca lui Goe pe august 2, 2021

Moto: „Trece timpul ca nebunul, si cu el mă trec si eu” (cântec popular)

După cum se spune despre limbajul de programare C++ că poate fi învățat doar dacă îl știi deja, tot așa de bine,  ba încă si mai abitir, putem spune că nu poți întreprinde o călătorie temporală în trecut, decât dacă ai efectuat-o deja. Iar dacă ai fost deja in acea călătorie nu mai ai cum să o eviți nici dacă ai (mai) vrea. Ai vrea?

Nu mă refer desigur la acele calatorii temporale făcute  împreună cu tot universul, când a da timpul înapoi echivalează cu întoarcerea întregului Univers într-o stare oarecare din „trecut”, acest gen de călătorie temporală foarte simplu si la îndemână oricui, fiind practicat de către fiecare din noi, oricând, oricum, si-n culcare si-n sculare după cum ni se „năzare” (când ni se  năzărește). Nu insist căci este banal si de natura evidentei. Bunăoară acum, când suntem cu toții iarăși in acest același punct din spațiu-timp, care denota o stare, cea de acum, din nou, iarăși, după cum a mai denotat-o de infinitate nenumărabilă de ori pana acum,  in acord cu dorințele infinite care au (tot) întors universul (pe dos) in acest punct (si pe noi odată cu el, nu)… prin care trecem iarăși, nepăsători, făcând pe niznaiul, ca si când nici usturoi n-am mâncat si nici gura nu ne miroase. Așadar să lăsăm pustiei acest gen de întoarcere in timp (înainte, înapoi si in orice alta direcție), pentru a ne referi cu un pic mai multa luare aminte la adevăratele calatorii temporale, si anume la cele făcute individual, in contra naturii si in ciuda universului (iar nu dimpreună cu acesta), de către o bucățică de materie din univers (tu de ex), extrasă din clipa si locul ei de  acum si aici pentru a fi transferată abrupt, prin salt, hăt, aiurea, departe, altcând si-n alta parte, in dis-continuumul spațio-temporal. De exemplu de azi pe ieri (ceea ce de altminteri ar fi minunat mai ales ca ieri a fost duminică, iar azi, e luni). Ziceam că nu te poți întoarce de azi pe ieri decât dacă te-ai întors deja. Altminteri nu si nu. Să zicem ca folosind mașina timpului, un aparat de teleportare, puterea gândului, sau orice altceva, si te extragi pe tine (te) din clipa prezentă, de pe scaunul tău de la serviciu, sau de unde naiba te-oi afla, într-un loc care oricum nu-ti priește sau nu te satisface total (in tot cazul nu destul incat sa zici „clipă opreste-ti zborul”), si te-ai trezi, bine merci, ieri dimineață, pe strada ta, in fata casei tale. Ai intra frumos pe ușă si ai merge la bucătărie. Acolo ai avea surpriza sa te vezi pe tine pregătind micul dejun duminical… Te-ai uita la tine (cu drag?) si nu ti-ar veni să crezi, iar el, celălalt tu (cel de ieri, de acum) s-ar holba la tine nevenindu-i să-si creadă ochilor, văzând o dublură a sa în carne si oase, in casa lui, in bucătăria lui… zgâindu-se la soția lui… Dar stai nițel… chiar ești tu acolo? Parcă nu așa-ti amintești. Ieri pe când pregăteai micul tău dejun nu te-a vizitat nicio dublură, pentru că dacă te-ar fi vizitat ai fi ținut minte, ne având cum uita așa ceva. Dacă nu ai o astfel de amintire înseamnă că de fapt nu ești in vizită in trecutul tău (acolo unde ai intenționat să mergi prin teleportare spațio-temporală), ci Dumnezeu știe unde, la dracu-n praznic, într-un Univers paralel… Iar dacă-ti aduci aminte… e si mai grav… e posibil să fi nimerit într-o buclă spațio-temporala, in care o sa te învârtești indefinit pana la sfârșitul timpului. Sau nu? Sau cum? Rămâne de discutat… Mâine ne întoarcem tot aici si o luam de la capăt cu maieutica.  Răzbim noi cumva. Si ne-om lămuri. Până una alta (câtă vreme Bau-Bau si Iosif stau izolați in viitor, unde au fost teleportați special pentru a reduce zgomotul de fond pe punte si în cală, până la limita liniștii  de peșteră vastă), am putea să ne imaginam (în cate o compunere) cum anume ar putea decurge dimineața unei familii, care primește vizita (in)opinată  a unuia dintre ei, din viitor, sau chiar a întregii familii. Ar trebui să mănânce înca de azi, (si) omleta de maine… Sau cum?…

Posted in Arcaluigoeologie | 250 Comments »

Nole. Medalia de plumb

Posted by Arca lui Goe pe august 1, 2021

Novak Djokovic, cel mai mare jucător de tenis din istorie (si din geografie), a semnat la începutul anului un contract foarte avantajos cu destinul, în urma căruia urma să se consemneze public, oficial si indubitabil, ceea ce unii spectatori profesioniști de tenis știau deja de ceva vreme, si anume că numitul Djoko este cel mai mare jucător de tenis al tuturor timpurilor. Din Univers. Totul a mers admirabil, ceas, după plan, în acord cu prevederile contractuale, si așa ar fi mers până la încheierea acordului de un an, atât, un an, un singur an, iubire bibelou de porțelan, dacă n-ar fi existat si niște misterioase clauze contractuale, scrise cu litere foarte mici, pe care, altminteri atent la detalii, dl. Djokovic nu le-a citit, furat (până si el) de splendoarea contractului in sine. Așa se face că în momentul cheie, în punctul culminat de dinaintea alunecării inexorabile pe versantul catastrofei succesului (cunoscătorii Teoriei Catastrofelor știu despre ce este vorba), a fost activată una (poate chiar două) dintre clauzele secrete ale contractului semnat în noaptea cumpenei dintre ani de către Nole cu destinul, si de care clauze d-lui ori habar nu avea, ori de care uitase cu desăvârșire… Nu zice hop înainte de a sări, nu-l considera învins pe cel care nu s-a predat deja, nu te culca pe laurii victoriei si nici pe o ureche, mizând exagerat pe aura invincibilității si pe faptul că toți adversarii de dinainte, ajunși în acest punct de inflexiune, se considerau deja învinși… Si mai ales nu face toate acestea când ești pe sponci cu depozitul de energie fizică si psihică… dacă poți. Când totul părea clar si inevitabil, Sasha Zverev a reușit să anuleze, cât ai clipi din ochi, contractul lui Nole cu destinul, doar amânând cu încă o clipă momentul capitularii sale, suficient se pare pentru a nărui visul unui golden slam pentru Djokovic. Djoko-Nole în rolul Cidului, rămas fără benzină după multele batalii de peste an, a continuat să înainteze în virtutea inerției, aura de învingător descurajând orice încercare de a opri carul de luptă aflat încă în mișcare… Puțin a lipsit ca maratonistul singuratic să ajungă totuși la limanul de aur la Tokyo, atât de puțin si totuși atât de mult. Enorm. Fanii lui Nadal si ai lui Federer s-au bucurat, incantați de victoria lui Paris împotriva lui Ahile, si mulți alții au răsuflați ușurați… Deocamdată nu se oficializează nimic. Zeii rămân egali. Totuși spectatorii profesioniști de tenis (si cei pro si cei contra) știu deja că Novak Djokovic este regele tenisului, fiind cel mai mare din istorie, din geografie si din toate celelalte discipline școlare la un loc (muzică, desen, sport, fizică, chimie, al-chimie, astronomie, astrologie si antropologie, toate se regăsesc în tenisul lui Djokovic)… Este posibil ca oficializarea să se amâne, să se perturbe… o vreme… căci în afara de pierderea aurului olimpic, Novak pierde si altceva mult mai de preț în economia bătăliei ce stă să vina (la US Open în câmpii) si anume aura de invincibilitate, care conta enorm în momentele cheie ale încleștărilor cu admirabilii săi adversari. Dacă după Wimbledon șansele lui de a câștiga trofeul de la US Open erau de peste 50%, acum abia dacă sunt în jur de 20%, locul 4 la olimpiadă cântărind cât o medalie de plumb agățată la gâtul campionului. Probabil că niciunul dintre ceilalți competitori, luați fiecare individual, nu are acum mai mult de 10-15% șanse pentru un triumf la ultimul mare șlam al anului (poate cu excepția lui Zverev), dar asta este oricum irelevant întrucât acum, ca întotdeauna, Novak Djokovic este singur în contra restului lumii, iar restul lumii are 80% șanse să câștige la Flushing Meadows. Dacă va reuși Djokovic să răstoarne iarăși șansele si să sfideze probabilitățile, vom vedea. Până la urmă, așa rege al tenisului cum se află, nu este si d-lui nimic altceva decât un om. Atât. Un simplu om. Haidemo Djoko! Volim te, Nole!

Ocolite sunt căile tenisului… Scenariul unul golden slam, anul acesta, pentru liderul mondial, părea la un moment dat atât de inevitabil încât până și detractorii lui Djokovic se resemnaseră cu ideea că, deh, asta e, conform tiparului turnat în stele, ce e al Cezarului trebuie să i se dea până la urmă Cezarului. Ceva de genul, bine mă ia-le tu pe toate, ia și medalia olimpică de aur, ia și al patrulea slam în același an, fă-ți damblaua, dar după aia, hai valea, lasă-ne și să nu te mai vedem că ne-am saturat de tine și de invincibilitatea ta. Mai lasă-i și pe alții că și așa nu ai ce altceva să mai pretinzi de la tenis. Cumva lucrurile se articulaseră în așa hal în aceasta direcție, încât se părea că toți (cei cu ochi pentru tenis) doreau să se întâmple odată asta, ca un extaz sau ca o izbăvire, inclusiv cei care multa vreme cam fuseseră contra (unii sponsori, sistemul, mass-media, opinia publică)… pe principiul că, dacă tot se scrie istorie, apoi e musai sa fim și noi părtași și să ne bucuram (împreuna cu zeii), nu să rămânem pe alături ca CTP-peii. Nu cred să fi avut Novak Djokovic vreodată o presă mai favorabilă și mai „încurajatoare” decât a avut anul acesta, mai ales după Roland Garros… Iar asta a creat o presiune în plus pentru el, diferită de ceea cu care era obișnuit. În mod normal, în acord cu calendarul competițional, cu obiectivele sale, cu vârstă și resursele din dotare, Djokovic, ar fi trebuit să sară peste Olimpiadă, așa cum au făcut Nadal, Federer, Thiem…  Novak si-a evaluat destul de exact resursele și a realizat că este cam la limită cu ele în cazul participării la Olimpiada din Extremul Orient, fiind în cumpănă cu decizia de a participa, înclinând, după cum era firesc, cu realism, pragmatism și profesionalism, spre renunțarea la această aventură ademenitoare dar mai ales riscantă. Tam-tamul făcut de presă în legătură cu ideea de golden slam nu putea să fie pur și simplu ignorat și așa se face că, până la urmă, nolens volens, Nole a trebuit să intre în horă, ne prea având încotro. Şi n-a jucat rău… în horă… Doar că, na acuma, destinul, în mod asemănător cu comitetul de decernarea a premiilor Nobel pentru literatură, are întotdeauna și o variantă alternativă surpriză, pe care o scoate din mânecă, aparent doar așa la plezneală, ca să facă mișto de fraieri. Dincolo de asta cine știe ce alte planuri și șabloane are d-lui, Domnul Destin în vedere. Poate că o vrea să-l mai țină pe Nole pe aci prin tenis, și, ne având cu ce alta să-l ademenească, îl ține fără medalie de aur olimpică, sperând să-l ambiționeze pe băiat până data viitoare, peste numai 3 ani, atunci când tânărul Djoko va avea frageda vârstă de 37 de ani, numai bună pentru o ultimă participare la olimpiadă, înainte de o bine meritată retragere în istorie. Că-i va acorda sau nu medalia, destinului nici că-i pasă. Ceea ce-i contează este ca „show must go on”. Ceea ce de altfel se și întâmplă… Oricum dacă, prin „absurd” Nole ar fi câștigat medalia olimpică de aur la Tokyo, s-ar fi găsit cine să-i amintească că nu se pune la golden slam, că fiindcă olimpiada e de anul trecut, nu de anul astă… De exemplu Mircea Meșter… 🙂 

Cât privește șabloanele, să mă ierte dl. Destin… dar se vede treaba că le are numărate… La olimpiadă s-a întâmplat cam ca la Roland Garros, cu Sasha în rolul lui Nole și cu Nole în rolul lui Rafa. Iar în finală, Nolezverevul a jucat, ca la Wimbledon, tot cu Matteo Berrettini (de data aceasta în varianta sovietică)… ce nu știm noi? Normal ar fi ca la US Open (unde vor participa și Nadal și Federer, chiar pe rolurile lor), în finală să se întâlnească Novak Djokovic cu Alexander Zverev… E o finală care se cam cere (d-le Destin), una la mână pentru că ar cam fi trebuit să fost deja finala de anul trecut (când cu mingea-n mărul lui Adam al Evei din arbitraj), și mai ales, doi la mână (si ce mână!), pentru că, acum la ceremonia de schimbarea a gărzii și generațiilor, așa s-ar cuveni întrucât, dl. Nole (reprezentatul demn al generației de aur) a jucat deja câte o finală de mare slam cu toți noii corifei, și cu Dominic Thiem, și cu Dniil Medvedev, și cu Stefanos Tsitsipas, și și cu Matteo Berrettini. Normal ar fi sa joace una și cu Alexander Zverev… pentru a se închide un cerc și pentru a se vedea clar, dacă se predă ștafeta sau nu… nu neclar. Dar, nu mai e mult până departe. Suntem deja în august, așa că o să vedem, cum te văd și cum mă vezi, dacă destinul o să-si respecte calapoadele sau se va ține iarăși de șotii. Că așa-i în tenis! Nu?

Posted in Arcaluigoeologie | 12 Comments »

Călătorie iniţiatică

Posted by Arca lui Goe pe iulie 27, 2021

Eu trăiesc doar prezentul și asta îmi ocupă tot timpul” – Aila din Chitila Manila.

Un copac milenar,

scăldat în lumina diafană a dimineții,

se întrebă cu mintea lui de copac

dacă or fi posibile călătoriile în spațiu.

Lectura alternativa: Călătoria iniţiatică – Tribuna Magazine (tribuna-magazine.com)

Posted in Arcaluigoeologie | 103 Comments »

Mi nu ni

Posted by Dl.Goe pe iulie 19, 2021

Fiecare dintre noi speră câteodată să aibă parte săracul de câte un miracol. O minune, o pleașcă, un chilipir, de ceva bun si nemeritat picat din cer. De un câștig inexplicabil, neașteptat, surprinzător. Material sau… spiritual, fizic sau metafizic, moral sau imoral… un dar dumnezeiesc, o vrajă, ceva care să mai rupă din plictisitoarea rutină. Mă rog, majoritatea lucrurilor care ni se întâmplă sunt chiar așa, dacă stai să te gândești, doar că „minunile” astea s-au tot repetat până când si-au cam ieșit din definiție, devenind banalități, lucruri cu care ne-am obișnuit, care ni se cuvin de drept, normale, în acord deplin cu toată știința lumii. De aceea vrem altceva, un miracol, o minune, o pleașcă, un chilipir,  ceva bun si nemeritat picat din cer, un câștig inexplicabil, neașteptat, surprinzător, material sau… spiritual, fizic sau metafizic, moral sau imoral… un dar dumnezeiesc, o vrajă, ceva care să mai rupă din plictisitoarea rutină. Sau pe care măcar sa-l percepem așa, miraculos, sacru, enigmatic. O definite profană a miracolului fiind chiar aceasta: un lucru singular perceput a fi extraordinar, o întâmplare unică ce scapă determinismului cauzal, in acord cu abilitățile noastre de a percepe realitatea. Orice întâmplare petrecută aievea ce ne (a)pare nouă a fi miraculoasă este, așadar, minune. Eh, minunile astea pot fi foarte abstracte, străine de orice fel de așteptare si închipuire a sinelui, sau dimpotrivă, pot fi minuni dintr-o listă de așteptare, prezentă în mintea noastră, cum ar fi bunăoară călătoria în timp. Toți visam uneori calatorii in timp, in trecut sau in viitor, să retrăim anumite momente, sa reîntâlnim locuri si/sau persoane care ne-au creat o stare specială la un moment dat (de care ne amintim acum, in prezent, c-ar fi fiind fost asa, minunate), pentru a retrăi momentul sau pentru a face unele schimbări, corecții, in trecut, ori pentru a afla din vreme despre ceva ce ne paște în viitor, de a afla din timp numerele câștigătoare la loterie, sau ce si cum ni se pregătește in viitor… Desigur că dacă tot visam la calatorii in timp nu ne oprim aici, ci mergem mai departe dorind acces la arii mai exotice, mai îndepărtate în trecut sau in viitor, te-ai mira fiecare ce era ar fi vrând să viziteze. Tu? Uneori am impresia că mi-ar plăcea să merg la Paris in 1957, sau la Woodstock în august 1969. Pentru că a vorbi despre minuni așa in general, ar fi foarte neproductiv, pierdere de timp, în această zonă dedicată prin excelență prozei scurte, ar fi mai potrivit să ne focalizăm pe gen anume de miracole, bunăoară pe călătoria in timp. Miraculos ar fi să găsim nu doar interlocutori interesați, ci chiar inși care au fost martori sau actori ai unor astfel de întâmplări, dispuși să împartă cu noi  amintirile fată cu întâmplarea percepută de ei a fi fiind miraculoasă. Percepția fiind, nu-i așa?, totul. Declaram aici deschise serbările călătoriilor in timp (de) pe Arca lui Goe. Vom alterna oferta de proze scurte pe tema dată, cu mici exerciții de maieutică pe aceeași temă, în scopul de a ajunge (cât de cât) la un con-sens cat mai consistent despre semnificația unei asemenea calatorii miraculoase.

a) As începe cu o discuție-întrebare. Să presupunem (ce ne costă?) că ar exista posibilitatea de a fi smuls din spațiu-timpul prezentului local, de exemplu de la tine din curte pe la 10:00 dimineață, si ai fii teleportat în alt spațiu-timp (in trecut, sau in viitor, mai aproape sau mai departe, nu importă), pentru un demo de 10 minute,  in care ai fi pentru 10 minute martor al întâmplărilor acelui spațiu-timp (de exemplu la Woodstock in august 1969). Să ignoram pentru moment felul in care s-ar putea face asta, precum si absolut toate detaliile legate de impactul global al acestei mici excursii, pentru a ne concentra pe un singur amănunt: întoarcere in prezent. Unde credeți ca s-ar produce întoarcerea? In exact aceeași curte, la exact același timp: 10:00 dimineața? Sau in același loc dar la 10:10 dimineața, la un interval de timp egal cu cel petrecut in respectiva excursie? Care varianta ar avea mai mult sens (si de ce)? Tu cum ti-ai dori?

Update:

reca-Pitularea comentariilor

versus

re-Capitularea comentatorilor.

Mirajul miracolelor s-a dovedit a fi o simplă nălucire, motorul principal al activităților literare in proze scurte prin zonă, rămânând același ca de obicei si de din totdeauna, in HUVACA noastră cea de toate zilele (…) Totuși chiar si așa am reușit performanța remarcabilă de a-i stimula in direcția potrivită pe câțiva dintre contributori, in paralel cu performanța modestă de a inhiba pornirile scriboreice  ale altora, dornici de a o lua vitejește pe arătură. Trăgând linie putem face totalul contributiilor la punctul (a):

  1. Un contributor (Aila) a votat pentru varianta întoarcerii dintr-o călătorie in timp,  in exact același moment cu cel al plecării. Avantajul acestei variante este că simplifică radical problemele de continuitate si de conservare a masei si energiei, nepunând in niciun fel de încurcătură un terț observator, care ar asista întâmplător la plecarea-sosirea cutreierătorului in timp. Acest observator (terțul cvasi-inclus) n-ar (putea) remarca nimic neobișnuit si nicio contradicție majoră n-ar afecta sub aspect fizic, metafizic, științific, mistic, filozofic sau artistic, realitatea in zona evenimentului. Dezavantajul acestei variante ar fi acela că însuși cutreierătorul în timp ar uita instantaneu toate detaliile călătoriei sale, întorcând-se la exact aceeași stare fizică de dinaintea plecării in călătorie, pentru a-si continua nestingherit existenta pe firul principal al timpului, ne fiind nici mai bătrân, nici mai bogat in experiențe, si ne-având amintiri ori sechele din iluzoria sa călătorie.
       
  2. Un contributor (Stely) a votat pentru întoarcerea dintr-o călătorie in timp, nu in același moment al plecării, ci la o distantă echivalentă cu durata petrecută de către cutreierător in respectiva călătorie. Un astfel de călator, odată întors ar fi fiind mai bătrân cu exact timpul respectiv, purtând in trup, minte si suflet, întreaga experiență petrecută acolo. Pentru terțul observator al evenimentului aceasta ar echivala cu o dispariție misterioasă a cutreierătorului (o evadare din realitatea imediata) si o re-apariție a acestuia, după o vreme, timp in care si unul si altul vor fi devenit mai bătrâni si mai plini de experiențe (diferite), amintiri si de semnele trecerii timpului (!). O înstrăinare (intre cei doi) ar fi plauzibilă, ba chiar va fi posibil ca ei să nu se mai recunoască. Sub aspect fizic, metafizic, științific, mistic, filozofic sau artistic un astfel de gen de întoarcere dintr-o călătorie in timp ar fi foarte problematică, întrucât s-ar genera contradicții majore si violări abrupte ale legilor de conservare a masei si energiei, ale bunului simt, obiceiurilor, tradițiilor si esteticii. Intrucat un corp este interconectat profund cu restul universului, smulgerea lui pentru mai mult de o clipă infinitezimal mică, din zona sa de cursivitate in univers, ar produce o rană majoră a continuumului  spațio-temporal local. Pentru a rezolva această problemă ar trebui să se presupună existenta unei capsule izolată de exterior, care să-i asigure cutreierătorului o zonă de discreție si inobservabilitate si in care cutreierătorul intră, este teleportat la destinația temporală dorită, iar dispozitivul (conectat la o sursă de energie)  generează un spațiu de așteptare conectat armonic cu restul universului. La întoarcere, tot dispozitivul se ocupă de reconectarea călătorului in zona de univers conservată in așteptarea sa, redându-l acesteia, moment in care el poate ieși din capsulă fără probleme si fără a se mai afla in vreo contradicție cu lumea, sub aspect fizic, metafizic, științific, mistic, filozofic sau artistic.
  3. Un contributor (Fotosinteza12) a propus o variantă ușor diferită in care eventualul dispozitiv ar trebui să se ocupe de anumite ajustări si modificări. Întoarcerea s-ar face nu chiar in același moment cu momentul plecării, ci la un moment viitor foarte apropiat, cât o clipire din ochi. In această clipire din ochi ar fi fiind condensată întreaga călătorie a cutreierătorului. Acesta ar fi mai bătrân doar cu durata clipirii din ochi, dispozitivul având sarcina să opereze minimal structura fizică a acestuia, încât el să fie beneficiarul esențialului (setul de amintiri si experiența călătoririei, încriptate direct, in mintea si sufletul sau, pe scurtătură).
  4. Un contribuitor (D’Artagnan), a ilustrat posibilitatea călătoriilor virtuale in timp prin teleportarea sa instantanee (inexplicabilă si surprinzătoare), înainte si înapoi, azi aici, mâine-n Focșani, in care a oferit, ca marcă identitară, un comentariu legat de relativitate si paradoxul gemenilor, ca surogat (acceptabil) de călătorie (salt) in timp. Merci neică, mi-a plăcut. Mai poftiți pe la noi.      
  5. Un contributor (Neamțu Tiganu), s-a teleportat pentru a relata ceva despre călătoria sa intr-un soi de trecut spațio-temporal. Revenirea sa, după o îndelungată si suspectă tăcere, taman la pont, frizând (astfel) miracolul.
  6. Un contributor totalmente atemporal (Bau-Bau) a livrat, prin tentativă de proză scurtă, niște miracole, in care noțiunea de timp joaca un rol colateral si subtil (departe chiar de înțelegerea naratorului): levitația si premoniția onirică alaturi de fenomenul convergenței meandrelor concretului si sinergiei faptelor cu energia mistică a unor dorințe sincere (materializată prin apariția spontană a unei surse de opiu, sub forma unui mac minune, in ograda contributoarei). Ocazie cu care ii mulțumim pentru bunăvoința de a partajarea cu lumea aceste miracole, prin intermediul Arcei lui Goe (vorba ‘ceea, te faci frate cu dracul până treci puntea).
  7. Doi „contributori” (Iosif si Nostrastella) n-au contribuit cu nimic on topic (zero-contributorii), si nici n-au încercat (din motive diametral opuse, anihilându-se reciproc cu mare eficiență). Din motive enigmatice au tinut să producă zumzete apodictice, probabil in scopul unor consolidări ontologice.  Dracu știe!       

va urma (?)   

In vederea unor clarificari semantice se re-comnada o biblio-grafie oblio-derogatorie cu doua re-pe-re:

  1. Călătorului îi şade bine cu drumul (in special comentariile)
    …si
    2.Călătorului îi şade bine cu drumul (II) impreuna cu eventualele comentarii colecate AICI

Posted in Arcaluigoeologie | 150 Comments »

nu Mi ne

Posted by Arca lui Goe pe iulie 10, 2021

Super-NOVAk

în lumea tenisului, cu excepţia câtorva, puţini (cantitate neglijabilă), care îşi doresc, pentru finala de mâine de la Wimbledon 2021, să câstige Novak, şi a altora (şi mai puţini) care-si doresc să castige Matteo, cei mai mulţi îşi doresc (cu ardoare sau mai mocnit) să nu castige Djokovic. Deznodamantul va depinde de rezultanta vectorială a vointelor ce vor intra în colizune şi în special de ce va reuşi să dorească Nole. Vreun întelept ar putea sugera că totul depinde de ce va vrea Dumnezeu. Cred că de data aceasta Dumnezeu nu va avea chef să se bage, să traga sfori, sa influenţeze rezultatul. Si-a rezervat probabil loc în loja cea mai buna şi vă urmari partida, ca toţi ceilalti din lumea tenisului, lăsând dorinta să decidă şi miracolul să se înfatuiască. De la sine. In acest context, indiferent ce se va întâmpla, mâine va fi o nu-mi-ne.

All hail Novak Djokovic, king of anti-tennis (msn.com)

Poza asta sugestiva este surprinsa dupa finala de la Wimbedon, in timp ce Novak Djokovic se uita spre loja in care se afla cel mai mare comentator de tenis din toate timpurile, si anume Mircea Mester. Mesajul este destul de clar, Nole parand a spune: Iarta-ma Mestere, n-am vrut!

Re-COMANDARE de lectura: DJOKOZAURUS REX

Înapoi in prezent. Săptămâna trecuta a fost una foarte agitata in care omul n-a put sta locului in prezent, fiind împins spre viitor de forte irepresibile. Am călătorit un pic in timp si am aflat din vreme rezultatele celor 6 finale pe care le-am postat anticipat pe Arca lui Goe, punându-mi favoriții pe prima poziție. A se (re)vedea comentariul de AICI. Un mic salt spațio-temporal, înainte – înapoi, pentru care nu am niciun merit, meritul fiind exclusiv al Ailei care a comentat de pe loc.

In fine, campania spectaculoaselor aventuri cu ilustrarea călătorie in timp, pe baza de fotbal si de tenis s-a încheiat cu succes, Este timpul sa ne întoarcem si să ne refugiem in prezent, pentru a savura clipa…clipă de clipă.

Posted in Arcaluigoeologie | 123 Comments »

Mi nu ne

Posted by Arca lui Goe pe iunie 30, 2021

E vara, cuptor. Pana si fata morgana a ramas in costum de baie sau chiar mai putin. E timpul cel mai potrivit pentru miracole, pentru minuni, pentru naluciri. Si, (de ce nu?) un timp potrivit pentru marurisirea acestora. Printre meciuri de fotbal si de tenis, printre stiri lesinate si apatie estivala, s-ar potrivi niste povesti cu intamplari aflate la limita (para)normalui. Si cine nu are asa ceva? Fiecaruia trebuie sa i se fi intamplat vreodata ceva misterios si inexplicabil… Sa deschidem balul enigmelor pe Arca lui Goe, cu intampari bizare, atinse de mreajele misterelor mari sau mici, vagi sau categorice… Eu unul, de exemplu, o sa povestesc cum am luat odata in masina un baietan de vreo 13-14 care s-a dovedit a fi bunicul meu, extras cumva din spatiu-timpul sau, dintr-o vara, si teleportat peste timp, tot in mijloc de vara, si pe care l-am dus inapoi acasa, la Gâlmeia, tocmai la timp pentru a fi absorbit inapoi in timpul sau, pentru a face posibila istoria (familiei) asa cum fuse. Pana sa-mi gasesc eu ragazul potrivit pentru a-mi insira povesetea, ca sa nu stam pe sec, invit pe orcine-si are enigma sa, expunerea sa la lumea miracolelor, sa incerce o relatare pe scurt a intamplarii, pentru a fi savurata, interpretata si (poate) dezbatuta de ceilalti participanti la traficul cu minuni. Sunt sigur ca si tu ai un miracol in tolba.

Posted in Arcaluigoeologie | 185 Comments »

Arca lui Nole (3 si 19)

Posted by Arca lui Goe pe iunie 13, 2021

Arca lui Nole este inca in lucru, dar santierul merge bine… S-a turnat asfaltul, s-a vanturat zgura, se pregateste gazonul… Animalele fioroase dau tarcoale… pana una alta as improspata memoria celor predispusi la uitare si anestezie, cu niste premonitii, consemnate la precedenta escala, pe un peron de cronica (impanata cu stiri, sarje si susanele) aici :

Novak Djokovic – Daniil Medvedev: 7-5, 6-2, 6-2 – Cronici. Satire. Șarje. (mirceamester.ro)

8 Comentarii

  1. REPLY ARCA LUI GOE – Poate ca o parte din resursele energetice care-l ajuta pe Novak Djokovic sa-si castige timpul si gloria provin din reverberatiile care i se intorc din marea de emotii pe care le genereaza in univers. Tot felul de emotii, in care pana si indiferenta are partea ei de rol in colectia de ecouri care-i incarca bateriile acestui Don Quijote cu fata umana, continund sa-i invarta morile de vant. Il si vezi pe Don Novak, intorcandu-se acasa cu cupa in brate, intampinat de Dulcineea sa, care, aflata si ea in cautarea sensului vietii, il si ia la intrebari: In sfarsit mai ajungi si tu pe-acasa. Pe unde-mi umbli crai batrân? Iar adusesi o vază? Unde s-o mai pun si pe-asta. Arunc-o pe sifonier si du-te si du gunoiul. Dar, de departe, soiul cel mai pretios de “indiferenta”, in colectia emotiilor cu care Nole alimenteaza universul pe cheltuiala sa, rezida in felul in care le tot inchide gura unor comentatori care au haz cand nu sunt hilari, alde Mircea Mester and Co, redusi la tacere. Iarasi. Noroc cu Radu Hângănuț care strica momentul de reculegere al acestei gasti de spectatori amatori de tenis (mari amatori), specializati in cronici, satire, sarje, altminteri elogiul perfect adus acestui genial campion al tuturor felurilor de emotii omenesti. Pentru aducerea colectiei de bombaneli ale mesterului Mircea la cote apoteotice parca s-ar merita sa repete Novak isprava si a Roland Garros. Cred ca i-ar sta la indemana. Atunci sa vezi silentium lugubru si ignorare. Ar fi atat de liniste incat ai auzi cum se izbesc de geamuri razele de luna.
    • MIRCEA MEȘTER – Argumentum ex Silentio, cum ar zice bunică-su lui Fognini. Dacă-l bate la Roland-Garros încă o dată pe Nadal (că de bătut l-a bătut, deci nu e nevoie de argumente suplimentare), scriu aici că Djokovic e cel mai mare din istorie, nea Goe. Și amintesc de comentariul ăsta al matale.
  2. REPLY ARCA LUI GOE Numai sa ajunga si Nadal pana in finala si numai sa nu uiti Darie.P.S. Mi-a placut la nebunie perspectiva din care se vede ca Djokovic n-are cum sa fie cel mai mare din istorie decât numai pâna nu consemneaza musai si Mircea Mester intamplarea (consemnat astfel ca veritabil domn Goe. Mircea nu Novak) 🙂
    • MIRCEA MEȘTER – Păi până una-alta, matale subliniezi perspectiva asta din moment ce ești pe pagina asta și îți folosești timpul de duminică pentru a scrie aici. Pana atunci, găsești pe site multe texte din finalele lui Djokovic scrise de domnul Goe, ajută la structurarea cerebrală 🙂
  3. REPLY ARCA LUI GOE – Am inteles aluzia, dar nu insist pentru ca va inteleg supararea. Nu si furia. Daca este nevoie sunt gata sa va declar cel mai mare comentator de tenis din istorie. Am argumente, pentru ca v-am citit toate textele, inclusiv cele adjuvante pentru structurarea celebrala. Va multumesc pentru favoarea pe care mi-o faceti de a-mi ingadui sa va fiu pentru cateva momente coleg de petrecere a timpului duminical pe pagina asta. Sper sa am ocazia sa repet isprava si dupa Roland Garros. 🙂
    • MIRCEA MEȘTER – Cu mare drag, suntem pe metereze. Și noi, și ei, și voi. Aceleași poziții în care noi încercăm să râdem, ei încearcă să-i bată pe ăia trei. N-o să reușească. Ca de obicei.
  4. REPLY OPRI – Mult prea impopotonat articolul cu figuri de stil. Ma rog, fiecaruia ce-i place, dar parca la un moment dat nu mai curg natural si autorul o face doar de dragul sa o faca. Cateva au haz, majoritatea nu. Intr-un final, textul a fost 30% despre tenis si 70% ce a mai iesit din tastatura autorului si nu stia in ce text sa mai integreze. Meh..
    • ARCA LUI GOE @OPRI – Asa mi s-a parut si mie. Adica, na acuma, mergea daca ar fi fost vorba despre Federer dar nu despre Djokovic. Cred ca sunteti dur cu critica si nici cu statistica cu stati rau… Caci autorii cam asta fac din ceea ce si-au si propus sa faca: 33% cronici, 33% satire, 33% sarje si 1% loc de dat cu capul pentru alde d-ni Goe si OPRI. 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 151 Comments »

Stiați că… Stiați cum…

Posted by Arca lui Goe pe mai 25, 2021

…istorie uitată, istorie ne/știută… numai bună de a fi… re-văzută si de re-vizuită, în context, si mai ales în meta-context… tonul face muzica. Cu cântec înainte marș. Sunt sigur că istoria (aceasta) are potențial de a genera vorbe si atitudini… si chiar muzică, pe Arca lui Goe (rock ’n roll)…

Câteva întrebări capcană ajutătoare?

  1. Există 2 miliarde de creștini… si 5 miliarde de păgâni. Cum procedam?
  2. Există 2 miliarde de creștini? Cum se numără creștinii?
  3. Pentru ororile comise în numele creștinătății cine își asuma răspunderea? Cine suportă penitența? Cine prezintă scuze?
  4. Cum ar putea evolua creștinismul în era Inteligentei Artificiale? Va veni următorul mântuitor sub formă de algoritm?
  1. De fapt exista un număr foarte mic de creștini veritabili in comparație cu restul oamenilor care constituie azi populația planetei, iar asta este o problema. O mare problema, ontologica, epistemologica si existențială. Esența creștinismului nu consta nici in unicitatea lui Dumnezeu, nici in Nașterea lui Isus intermediata de sfântul Duh si nici măcar in Învierea fiului Omului, ci in faptul ca se refera la toata lumea, la toți oamenii, la ideea mântuirii tuturor oamenilor, fiind, in concepție, un soi de comunism al religiilor. Creștinismul nu a reușit, cu toate eforturile depuse, sa se generalizeze si sa devina global, religia unica a planetei, sau preponderenta ori măcar realmente relevanta. Ba a mai reușit si performanta sa se spargă si sa se separe in intre ortodoxie si catolicism, plus zeci de alte secte, biserici si variante… Iar asta este o mare problema de credibilitate si de validare a ideii de creștinism. Creștinismul nici nu poate îngloba, asimila, atrage si converti ceilalți oameni (mare majoritatea a umanității), dar nici nu-i poate ignora, repudia sau tolera. Greu de susținut ideea ca religia creștină ar fi fiind adevărul si calea câtă vreme majoritatea oamenilor sunt pe dinafara. Ideea asta ca exista sau ca ar putea exista pace, înțelegere, armonie si toleranta intre diferite credințe precum creștinismul, islamismul, iudaismul, budismul, hinduismul, șintoismului si multor altora este utopica, absurda, ilogica, daca ar fi sa luam in considerare conținutul doctrinar al acestora. (…) In realitate toleranta, co-existenta pașnică si/sau pseudo armonia intre comunități religioase diferite, sunt posibile numai in măsura in care relevanta religiei scade substantial in raport cu celelalte aspecte care compun spiritualitatea umana. Corectitudine politica, multi-culturalism, supa mondiala a religiilor, este doar un fel de a vorbi despre irelevanta. Oricum in toata aceasta jonglerie ideologica, creștinismul este mai păgubit decât alte religii, iar in locurile in care sunt minoritari, creștinii suferă de discriminare, intoleranta, fiind adesea victime ale persecuțiilor. Uneori li se întâmplă chiar si in locuri unde nu sunt minoritari.
  2. Ideea existentei a 2 miliarde de creștini este un basm frumos. Exista circa 2 miliarde de oameni care cu sunt afiliați altor religii, si care sunt trăitori in zone considerate traditional creștine. De ex. cei care apar in reportajul in care sunt chestionați despre semnificația celebrării Paștelui. Ori alții, precum amicul nostru Iosif, care, atunci cand i se spune „Christos a inviat”, nu stie sa răspundă cu „Adevărat a înviat”. In fapt creștinii veritabili sunt foarte, foarte rari, foarte greu de găsit. Teoretic cel puțin, creștinismul ar avea la fel de mult de lucru in a-si recupera proprii enoriași pe cât ar avea in atragerea nehotărâților si convertirea păgâniilor. Practic, nicio șansă.
  3. Creștinii de la început au fost persecutați, terorizați, uciși, martirizați, dar pe urma lucrurile s-au schimbat un pic, pe ici pe colea, si anume in punctele esențiale. Cartea evocata in film explica destul de bine cum anume a eliminat creștinismul celelalte religii, si cum anume a înțeles toleranta si iubirea aproapelui, propovăduită de Isus Christos. Si asta nu a fost decât începutul. Isi imaginează cineva ca Africa, Americile si Australia au devenit creștine așa, iluminate de lumina divina? A fost mai rău ca la colectivizare, creștinarea făcându-se cu sabia, cu forța, cu teroarea. Creștinarea ultimului împărat incas Atahualpa, este o poveste palpitanta si terifianta. Atahualpa a fost capturat de către conchistadorul spaniol Francisco Pizarro, cerându-i-se pentru răscumpărare sa umple o camera uriașă cu aur si doua cu argint, ceea ce supușii lui Atahualpa au reușit sa facă. Totuși Francisco Pizarro a decis ca Atahualpa trebuie executat pentru a nu rămâne, ca simbol imperial, o amenințare pentru conchistadori. Pizarro a înscenat un proces prin care Atahualpa a fost judecat si găsit vinovat de revolta împotriva Spaniei si de practicare idolatriei si a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug. Atahualpa a fost îngrozit, deoarece incașii credeau că sufletul nu va mai putea merge în viața de apoi dacă corpul ar fi fost ars, așa ca a acceptat sa se convertească la creștinism in schimbul favorii de a fi executat prin strangulare. Asa ca a fost botezat devenind catolic si primind numele de Francisco Atahualpa si cinstea lui Francisco Pizarro, apoi a fost strangulat, si înmormântat creștinește. Acesta a fost modul de creștinarea al ultimului împărat incas. Creștinarea supușilor a mers apoi la fel de bine. Pe urma au urmat Inchiziția (care a suprimat un pic libertatea de exprimare arzându-i pe rug pe alde Giordano Bruno), cruciadele, si alte cuceriri ale creștinării planetei. Cineva ar trebui sa-si asume in numele Creștinismului aceste orori. De exemplu Papa si mitropoliții bisericilor autocefale, ar putea rosti niște scuze, fiind aduși in piețe publice, in pielea goala si biciuiți, de forma.
  4. Religiile care nu se vor ajusta încât sa devine compatibile cu inteligenta artificială vor dispărea. Ideea de Dumnezeu este cat se poate de compatibila cu algoritmii inteligentei artificiale. La urma urmei, una dintre condițiile unității umanității ca sistem coerent, este existenta unei religii unice, ceea ce inevitabil se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul.

Posted in Arcaluigoeologie | 246 Comments »

Cea mai bună Românie

Posted by Arca lui Goe pe mai 17, 2021

In atentia celor care mai serbeaza 10 Mai, 23 August sau 30 Decembrie:

În 1899, 78% dintre români erau analfabeți (două treimi dintre bărbați și aproape 90% dintre femei). În 1938, rata analfabetismului ajunge la 54,3%.

În 1938, consumul mediu anual de carne (inclusiv derivate) pe cap de locuitor era, în România, de 18 kg. (Pentru comparație, în același an consumul era de 75 de kg în Danemarca, 60 kg în UK, 52 kg în Franța și 51 kg în Germania.)

Tot în 1938, speranța medie de viață la naștere era, în România, de 40,20 ani la bărbați și 41,40 ani la femei. Rata mortalității infantile era de 182,5 la mia de nou-născuți.

La 1860, rata urbanizării era, în România (fiindcă deja vorbim de Principatele Unite), de 17,5%. În 1912 ajunge la 18,3%, în 1930 la 20%, iar în 1948 la 23,4%. În 1989, rata urbanizării ajunge la 53,2%.

La 1866, peste 80% din populația aptă de muncă era ocupată în agricultură. Procentul rămâne relativ neschimbat până spre sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950 (în 1950 procentul era de 74,3%). În 1989, doar 27,9% din populația activă mai era ocupată în agricultură.

(Sursa datelor de până aici: Bogdan Murgescu, „România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)”, Polirom, 2010.)

Codul civil adoptat de Regat și în vigoare până la venirea comuniștilor a fost cel napoleonian, care nu recunoștea femeilor drepturi civile și politice.

Din punct de vedere politic, de la 1866 și până în 1989 România nu a fost niciodată o democrație. Alegerile nu au fost niciodată libere (guvernul numit de rege le câștiga întotdeauna; alegerile din perioada antebelică și interbelică au fost simple butaforii). Iar dreptul de vot a fost sever limitat (vot cenzitar masculin în perioada antebelică, vot universal masculin cu excluderea femeilor în perioada interbelică, vot formal, fără nicio valoare reală, în perioadele de dictatură).

Primele alegeri propriu-zis libere au fost organizate în România abia în 1996 – la 130 de ani de la 1866.

Din punct de vedere economic, România antebelică și cea interbelică a fost o țară subdezvoltată (de „lumea a treia”, cum se spunea odată, sau low-income economy, în limbajul de azi al Băncii Mondiale).

Comuniștii au preluat o țară de lumea a treia și au dus-o la nivel de lower-middle-income economy în 40 și ceva de ani. România își păstrează statutul de lower-middle-income economy până în 2005, când devine upper-middle-income economy. În 2019, România devine, pentru prima oară în istoria ei, high-income economy (sau, în limbajul ONU, „țară dezvoltată”).

(sursa: https://datahelpdesk.worldbank.org

Tot din punct de vedere economic, postcomunismul românesc se împarte în două perioade: deceniul pierdut (1990-1999) și perioada dezvoltării (2000-prezent).

Deceniul pierdut se cheamă așa fiindcă timp de 10 ani nu se întâmplă practic nimic. În 1990, PIB-ul României era de aproape 40 de miliarde de dolari. În 2000, de 37,2 miliarde dolari (iar în 2019, de 250 miliarde dolari). Salariul mediu lunar net a fost de aproximativ 100 de dolari în toată perioada asta. În 1990, exporturile totale ale României au fost de 6,5 miliarde de dolari. În 2000, de 8 miliarde dolari (iar în 2019, de aproape 101 miliarde dolari). (Sursa datelor: Banca Mondială)

Și acum, concluziile.

În cea mai mare parte a istoriei ei, România a fost o țară subdezvoltată și nedemocratică. O barbarie pe care merită s-o privim cu dezgust. Orice formă de nostalgie față de vreuna dintre perioadele ei istorice trebuie privită ca o otravă.

Singurul lucru pe care îl putem concede antebelicilor e că au creat statul român.

Singurul lucru pe care îl putem concede interbelicilor e că au încheiat cu succes procesul de nation building. Sigur, strategia de nation building a fost toxică de la bun început, findcă centrată pe etnie, nu pe cetățenie. Dar, chiar și așa, a reușit. În Spania, de exemplu, procesul de nation building n-a reușit: catalanii și bascii nu se consideră spanioli – în timp ce, la noi, toți cetățenii români se consideră români (fie dpdv etnic, fie dpdv civic).

Singurul lucru pe care îl putem concede comuniștilor e capacitatea lor de a urbaniza România. Niciun alt regim de dinainte și de după ei n-a fost interesat de urbanizare.

Unii conced comuniștilor și dezvoltarea economică – trecerea de la low-income economy la lower-middle-income economy – în principal prin industrializare accelerată. Eu n-o fac – fiindcă tranziția de la low-income la lower-middle-income a fost foarte lentă, mai lentă decât în condiții de libertate și foarte costisitoare în termeni umani.

Singurul lucru pe care îl putem concede deceniului pierdut e începutul democrației românești (repet: de la 1866 și până în 1996, România nu a fost niciun moment o democrație) – și astfel începutul europenizării țării.

În ciuda tuturor nostalgicilor, cea mai bună perioadă din istoria României e cea care începe din 2000. E perioada în care democrația românească s-a consolidat (în condițiile în care alte țări din jur nu mai sunt democrații), în care România s-a dezvoltat accelerat (a sărit două trepte de dezvoltare în doar 20 de ani – de la lower-middle-income economy la high-income economy), și în care nivelul de trai a crescut dincolo de orice așteptări (de-asta nu dau doi bani pe dezvoltarea/industrializarea comunistă: dezvoltarea din ultimii 20 de ani, în condiții de libertate și de democrație a fost mult mai puternică decât cea produsă de comuniști).

România globală și europeană de azi, pe care o detestă din rărunchi toți nostalgicii, conspiraționiștii, elitiștii, tradiționaliștii, ultra-conservatorii și stângiștii noștri radicali, e de departe cea mai bună Românie de până acum.

Nu e perfectă, evident. Mai sunt enorm de multe de făcut, evident. Dar e România pe care am construit-o noi, cei în viață azi. Cu guvernele pe care le-am avut, cum au fost ele, cu politicienii pe care i-am avut, cum au fost ei – și cu noi, așa cum am fost, cu limitele noastre.

Împreună, am pus pe picioare cea mai bună Românie de până acum. De departe cea mai bună Românie de până acum – cu mult, cu foarte mult deasupra celei a antebelicilor, a interbelicilor, a comuniștilor și a postcomuniștilor imediați. Dacă privim în urmă, toți ăștia sunt niște pitici prin comparație, în ciuda ifoselor și a pretențiilor lor.

Să-i ignorăm, așadar. Fiindcă miracolul românesc a fost produs de noi, nu de ei – și adesea l-am produs distrugând deliberat moștenirea lor, care ne trăgea în jos și ne condamna la subdezvoltare și la o formă sau alta de autoritarism (fiindcă, în ultimă instanță, asta e tot ce ne-au lăsat predecesorii noștri).

Și să sperăm că urmașii noștri vor duce lucrurile încă și mai departe decât noi – și că, privind în urmă, se vor privi așa cum ne privim noi pe noi astăzi: cu mândria că lăsăm în urmă ceva important.

Așadar, să lăsăm nostalgiile și să deschidem ochii și să privim realitatea…

Articol scris de Sorin Cucerai  https://republica.ro/in-ciuda-tuturor-nostalgicilor-cea-mai-buna-perioada-din-istoria-romaniei-e-cea-care-incepe-din-2000

Uite cam despre asta vorbeste Cucerai, despre Romania in care astfel de gesturi sunt posibile cu aerul celei mai firesti adecvari, despre spiritul colectiv care poate fi sesizat intr-un astfel de micro-eveniment… In oricare dintre Romaniile antrioare (pomenite de Cucerai) gesturi de acest fel, desi tehnic posiblie, s-ar fi putut intampla extrem de greu sau deloc si ar fi fost ceva totalmente ne natural, iesit din comun, o extravaganta sau o fronda periculoasa. Naturaletea intamplarii din 2012 este o buna ilustrare a lucrurilor despre care vorbeste amicul Cucerai.

Posted in Aliorum Textuum, Arcaluigoeologie | Etichetat: | 118 Comments »

Bill all right

Posted by Arca lui Goe pe mai 14, 2021

Pariul pe divorțului lui Bill Gates, ca subiect cu greutate si priză la public, n-a fost o alegere prea inspirată. Vâlva nici n-a existat, iar firicelul de fum, deși promițător in debut, a cam dispărut, stins de prima pală de vânt. După câte se pare cetățeanul Bill Gates nu prea are potențial pentru a fi vedeta unui astfel de scandal, care să țină paginile tabloidelor si să stârnească imaginația publicul aferent. Dar de ce oare? Să nu existe ingredientele necesare pentru o bârfă planetară de succes? O fi încă prea devreme, dar parcă totuși chiar si încălzirea merge greu, practic stagnând. In afara câtorva supoziții vagi, despre indignarea Melindei in legătură ba cu existenta unei vechi prietene cu care Bill ar fi continuat sa se vadă, ba in legătură cu relația (presupus dubioasă) cu Jeffrey Epstein, ori zvonurile referitoare la existenta unei tinere chinezoaice, angajată a fundației soților Gates, pe post de Monica Lewinsky (deh, fiecare Bill de succes cu monica sa)… nimic cât de cât consistent si serios care sa justifice un divorț in valoare de 150 de miliarde de dolari. E de mirare ca nu s-a găsit încă nicio „fetiță” de pe lista lui Epstein să pretindă un #metoo, ceva, acolo. Se pare ca Bill al nostru este prea molâu pentru așa ceva, nu doar in realitate ci chiar si in „mentalul colectiv”. E mai ușor să crezi că cetățeanul Bill Gates (miliardar) este reptilian, că e Anticrist, ca vrea sa controleze umanitatea, specia, să implanteze cip-uri oamenilor, că vrea să reducă populația planetei, că este capabil de conspirații diabolice si colosale, dar nimeni nu pare dispus să presupună si să creadă serios că Bill Gates si-ar fi înșelat consoarta ori că ar fi bătut-o, desconsiderat-o, sau că n-o fi mai (mal)tratat-o măcar cu o vorbă bună. In fine, singura ipoteză care rămâne in picioare ar fi aceea că a… dezamăgit-o (in amor?) in așa hal încât d-ei, făcându-si suma si evaluările a ajuns la concluzia că-i va fi mult mai bine pe cont propriu (acum la spartul târgului) decât in tandem cu mult hulitul Bill cel moale (dar instrument al răului in tabăra ocultei mondiale)… Si de ce nu i-ar fi? Acum ii e vremea. Jună e, frumoasă e si de nimeni nu depandă (si dac-o vrea…) așa că, viitor de aur Melinda Ann French are. Iar cât despre Bill nicio grija, se descurcă d-lui si singur, singur, singur într-un lan departe. La banii lui… In fine. Asta sa fie? Bill si Melinda, victime colaterale ale noii ordini mondiale in materie de căsătorie si relații matrimoniale, care-i afectează pe toți, nu chiar in egală măsură (cei cu bani fiind primi pre/dispuși), dar orișicât, indiferent de generație, educație, orientare sexuală, religioasă… Ce se va alege oare de Bill Gates? De proiectele sale de binefacere (sau invers)…? De imaginea sa? De moștenirea sa? De legenda omonimă? Dar la urma urmei de ce este Bill Gates acesta așa de celebru? Ei bine, dacă stai să întrebi omul de rând, cetățeanul statistic, talpa țarii (adică a planetei)…  o să constați ca Bill are de fapt o tristă faimă, fiind un fel de Patapievici la scara mare. Foarte mare. Omul e celebru pentru că este foarte bogat (a avut cândva o idee si  s-a scos, un speculant, nu?), e de fațadă filantrop si promotor al unor proiecte umanitare, in fapt având o agendă suspectă si interese oculte, corupt până în măduvă, mânat de mania grandorii si ahtiat de putere si control asupra umanității… etc, bla, bla, bla… Dar totuși mai știe cineva cine e si de ce e Bill Gates legendă? Câți știu oare că Bill Gates este pentru IT ceea ce e Albert Einstein pentru fizică, Novak Djokovic pentru tenis, Johan Cruyff pentru fotbal, Nadia Comăneci pentru gimnastică, William Shakespeare pentru teatru, Ludwig van Beethoven pentru muzica, Leonardo Da Vinci pentru Renaștere, Robert De Niro pentru actorie, Martin Scorsese pentru regie, Charlie Chaplin pentru cinematografie si Mihai Eminescu pentru literatura română. Serios… Ba sa vezi posteritatea fi-va încă si mai dreaptă… Până una alta este si d-lui un simplu omuleț pe care nevasta (o nevastă) l-a lăsat baltă. Mă întreb ce-o să facă adepții minunatelor teorii ale conspirațiilor cu ce-a mai rămas din Bill Gates? Are cineva propuneri?         

Mic reper de biblio-grafie latină Adevărul despre demonul Bill Gates… 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 35 Comments »

Porti si ferestre

Posted by Arca lui Goe pe mai 5, 2021

Gates & Windows

O stire cancan a venit sa tulbure apatia care se instalase peste palaneta odata cu prelungita pandemie: Bill si Melinda Gates divorteaza. La orice ne-am fi putut astepta dar la asa ceva ba. Bezos da, normal, dar Gates? Bill Gates? Se pare ca l-au ajuns blestemele adeptilor teoriei conspiratiilor sau ale virusului Corona ca razbunare pentru sustinerea producerii si administrarii vaccinului. Anyway este foarte posibil ca pandemia in sine sa fi avut un rol decisiv in surprinzatoarea decizie luata de cei doi. Multi au fost afectati la psihic din cauza izolarii in spatii mici, iar bogatii nu fac exceptie. Care anume au fost faptele sau picatura care a umplut paharul unuia dintre cei doi (sau ambilor) soti, dupa o casnicie de 27 de ani, facandu-i sa iasa prin Ferestre si sa tranteasca Poartile, noi nu vom sti-o poate niciodata, dar o putem specula in fel si chip. De altfel ipotezele n-au intarziat sa apara. Cert este ca Bill Geates va iesi din top 10 al celor mai bogati ai planetei, saracind. Ma rog nu va deveni intr-atat de sarac precum Ion Tiriac (de ex) dar oricum nu va mai fi ce-a fost. In tot cazul intamplarea este o noua dovada a faptului ca oamenii sunt ciudati.

Pentru Gates & Windows ar merge niste Doors:

Misu St. Popescu vrea sa divorteze.
Lung prilej de vorbe si de ipoteze!
Unii spun ca Misu singur e de vina,
Ca la ei in casa n-a fost zi senina.
Ca nu poate nimeni sa-i mai intre-n voie
Si-a avut norocul de-a gasit pe Zoe,
Care-i rabda toate de cand l-a luat.
Ca desigur alta nu l-ar fi rabdat
Nici macar o luna, insa biata fata
Este bunatatea personificata
Ca-nainte Zoe pana nu-l luase
A respins partide mult mai serioase:
Jorj Athanasiu, cand era flacau…
Goldman de la Credit… Guta Popandau,
Angrosist de vinuri, — o partida rara
Si cu care Misu nici nu se compara —
Toti cu situatii si destul de “bine”,
Refuzati de dansa, ca sa ia… pe cine!
Ca saraca Zoe cand l-a cunoscut
Era fara slujba si dator vandut.
Ca de-atunci incoace ea zadarnic spera,
Ca el n-are-n casa nici o maniera,
Nu respecta seara orele de masa,
Rareori cu leafa nimereste-acasa,
Frecventeaza cele mai de jos localuri
Si se tine noaptea numai de scandaluri…
Dar mai e un lucru mai fenomenal:
Misu St. Popescu este imoral!
Parca ea nu stie ca, de-acum un an,
Dumnealui se tine cu madam Varlan?
O caricatura… un chibrit… o aia
Cu piciorul mare si c-un par cat claia,
O mahalagioaica… Afectata… rea, —
De se mira lumea: ce-a gasit la ea?
Altii spun ca totusi nu-i de vina el,
Ca din contra, Misu e un sot model,
Insa ea, Popeasca, este o ingrata.
C-ar fi stat si-acuma tot nemaritata,
Daca din pacate nu s-ar fi gasit
Un neghiob ca Misu, un imbrobodit…
C-a luat-o tocmai de pe la Vaslui
Unde se dusese la un var de-al lui
Care-avea la dansii casa cu chirie.
Ca vorbeau adesea la bucatarie,
Mai cu seama ziua cand trecea la masa.
Ca duduca Zoe scutura prin casa
Si — nu zice nimeni ca era bigota
— Insa frantuzeste nu stia o iota !
Ca gasind odata niste carti franceze,
A rugat pe Misu “s-o initieze”…
(Promitea fetita !)
Tot asa mereu,
Azi o sarutare, maine… mai stiu eu?
Ba cu frantuzeasca, ba cu scuturatul,
Pana cand la urma a-ncurcat baiatul!…
Toate astea insa la un loc denota
C-a luat-o goala, fara nici o dota.
Trei perechi de case?
Stie Dumnezeu…
Trei perechi de mofturi!
— N-o spun numai eu.
Intrebati pe Lambru, pe madam Palade
(O persoana-n varsta, foarte cumsecade)
Si pe toata lumea care-o cunostea,
C-a luat-o numai cu ce-a fost pe ea…
El putea desigur altfel sa se-nsoare,
— Dar in loc sa-i fie recunoscatoare,
Sa-l respecte-n casa si sa-l menajeze,
Dumneaei, din contra, tine sa dicteze!
Misu nu e liber nici macar un pas,
Toata lumea vede ca l-a dus de nas.
Dar in schimb, fireste, ea, de la-nceput
Fara nici o jena a facut ce-a vrut.
Seara, cand o cauti, pleaca la cucoane,
Ziua se ocupa numai cu romane,
Iar bucatareasa (c-au schimbat femeia)
Are tot pe mana, pana cand si cheia
De la magazie si de la dulap,
— Care va sa zica si-a facut de cap.
Altii spun ca Zoe, la madam Lipan,
A-ntalnit pe unu, Iorgu Damian,
— Flutur de saloane, mare puslama.
Ca-ntre ei desigur exista ceva,
Fiindca ea-ntr-o clipa de sinceritate
A scapat o vorba la madam Stamate:
“Ah, ma chere, ce nobil si distins baiet!…”
Iar madam Stamate n-a tinut secret,
Si-i destul sa afle cateva persoane…
Tot atunci, se vede, una din cocoane
I-a facut pesemne lui o anonima
Unde iscalise doar atat: „Cu stima…”
Si-i scria acolo — spun din auzite —
Ca „madam Popescu prea se compromite…”
Dar el n-a citit-o, nefiind francata.
Si-a trecut si asta.
In sfarsit, odata
Trebuind sa plece Misu la Vaslui
Pentru niste case,
— un amic de-al lui,
Unul de la Banca, l-a pornit cu sila
Sa ia trenul numai pana la Chitila
Si sa stea acolo tocmai timpul strict,
Ca sa-i poata prinde in flagrant delict…
Ca venind Popescu si vazand lumina,
A intrat in curte tocmai prin gradina
Si batand la usa care da-n salon,
Cineva din casa i-a strigat: “Pardon!”
Zoe sta de vorba, nici nu s-astepta
(Ca era devreme… zece si ceva)
Si crezand ca-i mâta sau vrun alt ecou,
Cand vazu ca-i Misu, a ramas tablou,
El paru deodata foarte incantat.
— Ma iertati — le zise — ca v-am deranjat!…
Puse-apoi paltonul peste geamantan
Si venind cu-ncetul catre Damian
Care sta sa plece, zise:
— “Buna seara.
(Damian atuncea s-a facut ca ceara.)
Nu mai stati de vorba? Poate ca ti-e somn…
Te grabesti prea tare, mult stimate domn!”
Si zicand acestea cu o voce calma,
Vru sa-l ia de guler si sa-i dea o palma.
— “Domnule Popescu… nene! stai un pic…
Pe parola noastra ca n-a fost nimic!…
Damian, saracul, nu stia ce zice,
— Dar gasind la urma un moment propice,
Cand vazu ca treaba tot mai rau se-ncurca,
A fugit…
Iar sotii se certara furca.
Ea-l lua cu bine, nu-l scotea din “draga”,
Socotind ca astfel va putea s-o dreaga,
Dar la urma urmei, ca sa-l deie gata,
A-nceput sa faca ea pe suparata.
Ca odinioara l-a iubit un pic,
Dar nu-l cunoscuse chiar asa mojic…
Si-ntorcand o clipa capul indarat,
I-a strigat din usa:
— “Te-ai prostit di tat!…”
Toate astea insa n-au nici un temei,
Ca nu stie nimeni ce-a fost intre ei.
Vineri toata lumea a putut sa-i vada
Amandoi alaturi, brat la brat, pe strada…
Ei, si stiti, aseara, dupa ce-a stat ploaia,
Ce-a aflat Tantica de la Procopoaia
Cand s-a dus sa-i ceara un model de sort?…
Ca madam Popescu nu mai da divort.

Posted in Arcaluigoeologie | 146 Comments »

Extremism și antivaccinism

Posted by Arca lui Goe pe mai 3, 2021

Epopeea pandemiei pe planeta de Pamant, in era internetului in mase, dureaza de un an si mai bine. Redam in continuare un text nou si de actualitate al d-lui Andrei CORNEA preluat de aici: Extremism și antivaccinism – Dilema veche

Sînt tot mai multe indicii despre asocieri dintre grupurile și partidele extremiste din Europa și din alte locuri și grupurile antivacciniste sau/și contestatare ale măsurilor anti-COVID-19. De la AUR de la noi și pînă la AfD din Germania și la „vestele galbene” din Franța, acești oameni „antisistem” tind să îmbrățișeze teoriile conspiraționiste privitoare la vaccinurile anti-COVID-19. Scopul lor e limpede: profită de ignoranța multor oameni, de nivelul foarte scăzut al informației științifice, pe de altă parte de temerile multora privitoare la un virus nou și la vaccinuri foarte noi și realizate într-un timp foarte scurt în raport cu posibilitățile mai vechi. Dar relația se manifestă și invers: mulți antivacciniști, obsedați din diferite motive de convingerea că vaccinurile sînt malefice sau că noul coronavirus poate fi tratat cu leacuri naturiste, ajung să considere partidele mainstream drept contrare intereselor lor, ba chiar drept „trădătoare”. Cei care cred în teoriile QAnon sau ale Alianței Transumaniste etc., cei care „știu” că Bill Gates a inventat coronavirusul cel nou numai pentru ca apoi să servească umanității un vaccin prin care vom fi, eventual, modificați genetic, și așa mai departe – toți aceștia și încă mulți alții vor tinde să susțină partide extremiste și populist-radicale. Considerînd că politicienii mainstream nu-i ascultă și practică politici pe care le resping, ei se vor îndrepta spre cei care și-ar dori prăbușirea sistemelor politice democratice și liberale.

Apoi, desigur, sînt și dezinformările deja binecunoscute ale unor țări precum Rusia și China, prima cel puțin fiind în spatele unor campanii mai vechi de discreditare a unor vaccinuri occidentale, precum cel de la AstraZeneca. Sînt țări și lideri autoritari care tare și-ar dori sfîrșitul civilizației, așa cum o cunoaștem, iar COVID-19 a părut un moment că le furnizează ocazia mult așteptată. A bloca sau a încetini, în aceste condiții, acțiunea de vaccinare în masă a țărilor democratice ar putea constitui o ultimă șansă din acest punct de vedere.

Asocierea dintre antivacciniști și extremism politic e periculoasă și poate aduce daune însemnate. Pe de altă parte, ea furnizează și șansa de a lovi eficient în partizanii ei. Devenind și un crez politic, antivaccinismul s-ar putea discredita mai repede înaintea unora, cel puțin, dintre partizanii săi.

După părerea mea, succesul campaniilor de vaccinare din Europa și America, cu reducerea corespunzătoare a ratei infectărilor, va contribui mult la întărirea convingerii majorității că, de fapt: 1) știința este de mare folos omenirii; 2) cu oricîte deficiențe inițiale, guvernările democratice pot închide mai bine o pandemie decît cele autoritare (Statele Unite, Marea Britanie, Israelul conduc fie la numărul absolut de vaccinări, fie la cel relativ la numărul populației); 3) antivaccinismul e o manifestare de stupiditate socială, care aduce mari daune umanității, nu mai puțin decît extremismul politic.

Cred că extremismul politic va pierde astfel un argument important, pe moment, cel puțin. Oricum, succesul Occidentului în campania de vaccinare împotriva COVID-19 începe să se profileze deja: pînă acum, Statele Unite au administrat peste 228 de milioane de doze (adică tot atîția oameni au fost injectați cu măcar o doză); iar primele trei vaccinuri cele mai folosite în întreaga lume sînt britanico-suedezul AstraZeneca și americanele și foarte inovatoarele Pfizer și Moderna. În cursa vaccinării, America e înaintea Chinei în cifre absolute și relative și mult înaintea Rusiei – și nu doar științific și tehnologic, dar… CONTINUAREA AICI Extremism și antivaccinism – Dilema veche

***

Si un text vechi de un an si cateva zile, preluat de aici: Mascarade « (b)Arca lui goE (wordpress.com)

Feseniști versus anti-feseniști… Băsiști versus anti-băsiști…  Pe urmă nimic de soi care să hrănească nevoia noastră de polarizare și distanțare socială. Dar iată că a sosit Corona Time. Vor exista iarăși motive serioase de ceartă, de dispute, de răfuiala, de dihonie, de gâlceavă, între prieteni, între rude, vecini,  intre oameni, așa in general, si in virtual in particular. E pandemie sau nu e pandemie? E conspirație sau nu e conspirație? E timpul să se formeze taberele, să se ridice baricadele, să se ia poziții și să se mențină până în pânzele albe. Toate pânzele sus. Tu de ce parte ești agnosticule? Tu cu cine votezi? E pandemie sau nu e pandemie? E conspirație sau nu e conspirație? Haide, pronunță-te. Nu e vreme de beție. Nu e timpul să fii evaziv. Nu (mai) e vremea să fii imparțial ca tot românul, că acuma problema e planetară. Trebuie să ai si tu o părere, o opinie, o poziție, o opoziție, ceva acolo, care va să zică mă înțelegi. Ori la bal ori la spital. D-voastră cum con-siderați?

Faptele: Cred ca ar fi buna o re-Capitulare in fata faptelor implinite. Ce facea omenirea inainte de pandemie? Cu ce se ocupa d-ei? Ce hobby-uri majore avea? Cu ce-si umplea timpul si cu ce-si omora plictiseala? Mai stie cineva? Isi mai aminteste cineva? In ordinea analfabetica si necronologica a importantei, am putea zice ca se indeletnicea cu Brexit, cu #metoo, cu incalizirea globala (Greta), cu refugiatii din Siria, cu razboiul din Siria, cu corectitudinea politica (si pronumele personale care sa desemneze la persoana  a treia, sexul al treilea, al patrulea si transsexualii si/sau gender fluizii), cu pretentiile Turciei, ale Chinei si ale tuturor, cu America first, Rusia first, America great again, URSS great again, si cu amestecul trolilor Rusiei in alegerile si referendumurile altora, ma rog, cu tot felul de astfel  prostii (si cu altele pe care le-am omis in mod ne/intentinat; mai spune si tu), pe care acum nu mai da nimeni nici doi bani si de care nu se mai vorbeste. Acum subiectul unic pe ordinea de zi la scara planetara este pandemia de Corona virus.  Dar ce este aceasta pandemie? Cum reuseste sa capteze intreaga atentie, a mass-mediei, a guvernelor, a opiniei publice si chiar si a individului, a bietului ins, fortat mereu sa caste gura la o ordine de zi care nu-i a lui si nu-i de-a buna. Bun. A venit pandemia. Dar totusi, ce este aceasta pandemie? si in ce consta fenomenul omonim, nu, nu in realitate, ci asa dupa cum este explicata de toata lumea. N-ar strica o re-Capitulare in fata listei de variante a semnificatiilor directe si colaterale pe care le-ar avea pandemia  si a explicatiilor oferite (eventual prin deconspirare) de catre diverse grupuri de omuleti (prexistente pandemiei), care  au gasit in sfarsit un mijloc proaspat de a-si exprima conceptiile. Cu putina rabdare vom face aceasta re-Capitulare. Daca are cineva idei pentru introducere in problema si dorinta de participare, il invitam cu toata caldura sa o faca si sa-si exprime „opinia”, cat mai degraba, inainte de a i-o exprima altii pe a lor.

Variante interpretative – re-Capitulare:

  1. Pandemia cu Corona Virus este o pandemie ordinara, in contextul global al biosferei, dintre cele care se intampla inevitabil din cand in cand, in urma mutatiilor genetice accidentale ale unor virusuri care migreaza de la o specie (obisnuita cu virusul) la alta (neobisnuita inca cu virusul). Aparitia ei nu are legatura directa cu societatea umana dar generalizarea ei la scara planetara este, evident, determinata de nivelul de interconectare la care au ajuns comunitatile umane pe planeta.
  2. Pandemia cu Corona Virus este o pandemie speciala, cauzata de specificul functionarii societatii umane, care eludeaza selectia naturala, conservand o perioada mai mare de timp, in interiorul comunitatilor, indivizi care in cadrul altor specii ar fi fost eliminate mai rapid pe cale naturala, batrani, bolnavi, dependenti de medicatie (in special medicatie care nu vindeca ci intretine boala si pacientul impreuna), inadaptati, etc. pandemia fiind practic un soi de feedback inevitabil prin care natura face corectii in acest sens. Necesarul suplimentar pentru a acoperi asistenta sociala (mereu sporita), impinge omenirea sa caute in afara limitelor sale normale (la lilieci, de exemplu), resurse suplimentare, mereu si mereu mai variate, care in mod inevitabil produc si efecte imprevizible (eventual efecte de auto-reglare).
  3. Pandemia cu Corona Virus este o pedeapsa de la Dumnezeu impotriva celor care s-au pierdut de El. O lectie de morala in scopul aducerii omului aproape de (idea de) Dumnezeu si a intelegerii indispensabilitatii Sale.
  4. Pandemia cu Corona Virus este rezulatatul sacaprii accidentale de sub control a unui virus creat sau modificat in laborator de catre oameni.
  5. Pandemia cu Corona Virus este rezulatatul infectarii intentionate cu un virus creat sau manipulat in laboratoare, de indivizi care incearca sa-l foloseasca pentru atingerae unor scopuri personale (controlul umanitatii, instaurarea unei noi ordini mondiale, etc)
  6. Pandemia cu Corona Virus este rezultatul actiunii lui Anthicrist si a uneltelor sale oculte in scopul propagarii raului in lume.
  7. Pandemia cu Corona Virus nu exista, este pur si simplu o iluzie, rezultatul unei psihoze colective, intretinuta (prosteste sau din interes) de mass-media.

Tu pentru care varianta votezi? Ai alta?

Constat(ăm) cu „regret” ca din lista „exhaustivă„, a „teoriilor” care „explică” pandemia cu Corona Virus, emise pana acum, au fost omise accidental unele dintre ipotezele care au circulat in spatiul public.  Departe de noi intentia de a dezavantaja vreuna dintre „ipoteze” in favoarea altora. Asadar revenim cu adăugari, mentionand ca lista ramane deschisa.

8. Pandemia cu Corona Virus este rezultatul direct (accidental sau intentionat) al actiunii câmpurilor electromagnetice associate cu tehnologia 5G. Practic prezenta virusului in corp nu este cauzata de contaminare cu virus din exterior, virusul fiind produs (ca reziduu genetic) de catre celulele umane afectate de radiatia electro-magnetica. (sub-varinta – radiatii solare, galactice, cosmice)

9. Pandemia cu Corona Virus este provocată de extraterestri. Aceasta este o ipoteza nouă, pe care abia am introdus-o pe piată, asa ca detalii vom adauga ulterior, in cazul in care vom constata ca este apta sa atraga adepti. (N-am mai auzit-o încå pe nicaieri, dar ne-am gandit ca nu strica sa anticipam putin si sa nu fim luati pe nepregatite atunci când va fi lansată oficial in circuit).

Posted in Arcaluigoeologie | 42 Comments »

Christos a înviat

Posted by Arca lui Goe pe mai 2, 2021

„Învierea Domnului”, Lorenzo Veneziano, sec. al XIII-lea, Milano„Învierea Domnului”, frescă bizantină, Biserica Chora, sec. al XIV-lea, Constantinopol„Învierea Domnului”, Isus din Nazaret și Maria Magdalena, ilustrație dintr-o Biblie din anii 1900

De sărbătoarea Păștilor vă urez cu bucurie și speranță, tuturor membrilor echipajului, călătorilor clandestini și vizitatorilor pasageri, de pe Arca lui Goe, să aveți parte de sănătate, tihnă, bunăstare, fericire și lumină din belșug, în ambianța casei dragi și-n mijlocul sfintei familii, în deplină armonie si înțelegere cu toți cei iubiți din realitate!

Christos a înviat!

Hristos anésti! Alithós anésti! Christus resurrexit! Resurrexit vere! Uscrâsnit-å Isus Crist! Zaista uscrâsnit–å! Hristolu anyie! De-alihea anyie! Hristos anghii! Istana anghii! Cristo è risorto! È veramente risorto! Le Christ est ressuscité ! En vérité Il est ressuscité ! Cristo ressuscitou! Verdadeiramente ressuscitou! Cristo ha resucitado! Verdaderamente, ha resucitado! Crist ha ressuscitat! Veritablement ha ressuscitat! Hristos voskrese! Voistinu voskrese! Hristos voskrese! Voistinu voskrese! Hrystos uvaskros! Saprawdy wvaskros! Hrystos voskres! Voistynu voskres! Hristos voskres! Voistynu voskres! Hristos vozkrese! Voistina vozkrese! Hristos vaskrse! Vaistinu vaskrse! Krist uskrsnu! Uistinu uskrsnu! Kristus vstal z mrtvých! Vpravdě vstal z mrtvých! Kristus vstal z mŕtvych! Skutočne vstal! Chrystus zmartwychwstał! Prawdziwie zmartwychwstał! Christ is risen! Indeed, He is risen! Crist aras! Crist sodhlice aras! Crist is arisen! Arisen he sothe! Christus ist auferstanden! Er ist wahrhaftig auferstanden! Christus is opgestaan! Hij is waarlijk opgestaan! Kristus het opgestaan! Hom het waarlik opgestaan! Kristus is opstien! Wis is er opstien! Der Meschiache undzer iz geshtanen! Avade er iz ufgeshtanen! Kristus er opstanden! Sandelig Han er Opstanden! Kristur er upprisinn! Hann er vissulega upprisinn! Kristus er oppstanden! Han er sannelig oppstanden! Kristus är uppstånden! Ja, Han är verkligen uppstånden! Krishti u ngjall! Vërtet u ngjall! Hristos haryav i merelotz! Orhnyal e Harouthyoune Hristosi! Kristus (ir) augšāmcēlies! Patiesi viņš ir augšāmcēlies! Kristus prisikėlė! Tikrai prisikėlė! Tá Críost éirithe! Go deimhin, tá sé éirithe! Asréracht Críst! Asréracht Hé-som co dearb! Taw Creest Ereen! Taw Shay Ereen Guhdyne! Tha Crìosd air èiridh! Gu dearbh, tha e air èiridh! Dassoret eo Krist! E wirionez dassoret eo! Thew Creest dassorez! En weer thewa dassorez! Atgyfododd Crist! Yn wir atgyfododd! Krista uttitaha! Satvam uttitaha! Masih barkhaste ast! Be rasti barkhaste ast! Yesu Masih zinda ho gaya hai! Haan yaqeenan, woh zinda ho gaya hai! Yesu Masih zinda ho gaya hai! Haan yaqeenan, woh zinda ho gaya hai! Yeshu Khrist uthla ahe! Kharokhar uthla ahe! al-Masīḥ qām! Bi-l-ḥaqīqati qām! Mshiḥa qām! Sharīrāīth qām! sau Mshiḥo Qom! Shariroith Qom! Mshikha qimlih! Bhāqota qimlih! Mshiḥo qāyem! Shariroith qāyem! Christos a înviat! Adevărat a înviat! Christos tensiou! Bahake tensiou! Kristos Tenestwal! Bergit Tenestwal! HaMashiach qam! Be’emet qam! Kristu qam! Huwa qam tassew! Pikhristos aftonf! Khen oumethmi aftonf! Kriste agsdga! Cheshmaritad agsdga! Kirsek getand’! Ghorontume! Kyrsa Dybzaheit! Itzzabyrgny Dybzaheit! ക്രിസ്തു ഉയിര്‍ത്തെഴുന്നേറ്റു! തീര്‍ച്ചയായും ഉയിര്‍ത്തെഴുന്നേറ്റു! Christu uyirthezhunnettu! Theerchayayum uyirthezhunnettu! Kristus aq ungwektaq! Pichinuq ungwektaq! Xris-tusaq Ung-uixtuq! Iluumun Ung-uixtuq! Icha’kuxi Kajvaltik Kristo! Ta melel icha’kuxi! Cha’kuxaj Kajwaltik Kristo! Ta melel cha’kuxaj! Si Kristo ay nabuhay! Totoo! Siya nga ay nabuhay! Kristus telah bangkit! Dia benar-benar telah bangkit! Y Cristo sinubli yang mebie! Sinubli ya pin mebie! Si Kristo nabanhaw! Matuod Siya nga nabanhaw! La’la’i i Kristo! Magahet na luma’la’ i Kristo! Lios a melau sefal! Meipung, a mahan sefal! Ua ala aʻe nei ʻo Kristo! Ua ala ʻiʻo nō ʻo Ia! Na Karisito tucake tale! Io sa tucake tale! Nitsangana tamin’ny maty i Kristy! Nitsangana marina tokoa izy! Christ daaztsą́ą́dę́ę́ʼ náádiidzáá! Tʼáá aaníí daaztsą́ą́dę́ę́ʼ náádiidzáá! Xristos Kuxwoo-digoot! Xegaa-kux Kuxwoo-digoot! Kristo ni muriuku! Ni muriuku nema! Jésu Krísti Ébilíwõ! Ézia õ´ Bilíwõ! Kristo Azukkide! Kweli Azukkide! Kristo Amefufukka! Kweli Amefufukka! Hristós diril–Dí! Hakíkatén diril–Dí! Məsih dirildi! Həqiqətən dirildi! Khristós chərəlnə! Chæn chərəlnə! Əysa tirildi! Ⱨəⱪiⱪətinla tirildi! Krisztus feltámadt! Valóban feltámadt! Kristus nousi kuolleista! Totisesti nousi! Kristus on üles tõusnud! Tõesti, Ta on üles tõusnud! Христос ылыж кынелын! Чынак ылыж кынелын! Cristo Berbistua! Benatan Berbistua! Jīdū fùhuó le! Tā quèshí fùhuó le! 그리스도께서 부활하셨습니다! 참으로 부활하셨습니다! Kristo Gesso Buhwal ha sho sumnida! Chamuro Buhwal ha sho sumnida! ハリストス復活!実に復活! Harisutosu fukkatsu! Jitsu ni fukkatsu! Cristo causarimpunña! Ciertopuni causarimpunña! Kristo leviĝis! Vere Li leviĝis! Kristo riviveskabas! Ya Il rivivesakabas! Christo ha resurgite! Vermente ille ha resurgite! Christo ha resurrecte! Vermente ille ha resurrecte!

Posted in Arcaluigoeologie | 21 Comments »

Prozele lui Isus

Posted by Dl.Goe pe aprilie 26, 2021

Spre luare a-minte și întru aducere a-minte,

prilej de meditație cu înțeleptul statului

despre poveștile înțeleptului lumii.

Sper că se vor găsi enoriași, evangheliști sau alte soiuri de exegeți (măcar unul, un exe-get-beget), care vor avea răbdarea să asculte cele 49 de minute (câte 7 minute in fiecare din cele 7 zile ale acestei săptămâni), ale acestei foarte ilustre si ilustrative prelegeri, aflată in directă legătură cu perpetua liberă exprimare, manifestată mai întâi la Isus, iar apoi, după circa 1948 de ani, la pleiada de îngeri, Andrei, Gabriel si Pleșu, in conținuturile si formele sale, aparent diferite de la un practicant la altul, dar totuși manifestări ale aceleași esențe împărtășită si cu alții (precum Ilinca si Neamțu), dintre care as mai menționa in mod special pe unul anume, extras din evul mediu, oarecum echidistant in raport cu Pleșu si Isus, si anume, Giordano Bruno. Am pomenit (deocamdată) cinci vorbitori, care au avut de suportat consecințele asumării exprimării libere, plătind prețuri ușor diferite  pentru îndrăzneala de a da glas, unor conținuturi (anume), in niște forme (anume), adresându-se unui public (anume), într-un context (anume).  Căci niciodată instantaneea polimorfică a exprimării libere (bietul vorbitor) nu apare singur in peisaj, ci întotdeauna însoțit de ceilalți patru cavaleri ai apocalipsei conținut-formă-public-context, cvintetul de aur al liberei exprimări… (plus chibiții extrasi din public)

O săptămâna mare tuturor !

Posted in Arcaluigoeologie | 37 Comments »

Singur fără mine

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 24, 2021

Virusul Corona m-a obligat să stau mai mult cu mine. Mi s-a întâmplat foarte rar să fiu însoțit de mine. Chiar și atunci când eram singur nu eram cu mine. În tinerețe mă gândeam la multe lucruri, la gagici, la petreceri, fotbal, mai târziu, când eram singur mă gândeam la munca, la soluții, la problemele casei. Nu mai spun că eram relativ rar singur, foarte des eram cu familia, cu prieteni, colegi, cunoștințe. Acum distanțarea socială mă obligă să fiu singur. Și când spun singur, păi atunci e clar că sunt singur, singur. Problema e că nu mai am preocupările vechi, pensionar, fără mari probleme personale, fără mari planuri de viitor, ajung să fiu singur cu mine. Ajung chiar să stau de vorbă cu mine.

Trebuie din start să spun că mă găsesc extrem de plictisitor. De abia acum îmi dau seama. Trăiam cu iluzia că aș fi un personaj interesant, plin de umor, spumos, da de unde!? Sunt absolut plictisitor. De exemplu, de când stau de vorbă cu mine, nu am reușit niciodată să mă surprind prin vreo idee strălucita, printr-o vorbă de duh, să zic, ia uite domne ce haios e băiatul ăsta. De unde, numai platitudini, sofisme, toate gândurile care-mi trec prin cap sunt absolut previzibile.

Nici caracterul nu e prea caracter. Sunt chiar gelos și invidios, îmi căzuseră în mână niște poze și niște filmulețe din perioada în care nu eram împreuna cu mine. Tare mă oftică șmecherul. Nu pot să-l sufăr când îl văd că râde, chipurile glumește, se vede de la o postă că se credea fericit. Că mai e și prostănac, își imaginează empatii, era să spun entropii, crede despre el că e bun. Da de unde? Un arogant!

Nici fizic nu mă plac, evit să mă uit în oglindă, dar atunci când o fac văd un tip acru, cu o privire rea, se uită la mine cu dispreț. Nu văd, zău, ce motive are personajul din oglinda să se poarte așa urât cu mine? Nu i-am greșit cu nimic, cum spuneam, rar m-a interesat persoana lui, în definitiv suntem niște străini, chiar daca am trăit amar de ani în apropiere. Chestia nasoală e că nici nu mai îmi pasă de părerea celui din oglinda, că imaginea oricum e răsturnată.
De abia acum îmi dau seama ce coșmar e să fii împreună, o viată întreagă, cu un asemenea specimen. Să-i suporți ticurile, mirosurile, obiceiurile, numeroasele defecte, să fii obligat să-l speli, să-l ștergi, să-l hrănești, să-l aperi, să-l îmbraci, să-l distrezi.

Măcar dacă l-as iubi! Dar parcă totuși nu m-as desparți de el, nu am altul și rău cu rău, dar mai rău, fără rău. Mai am și eu cu cine schimba o vorbă. Dacă m-aș desparți atunci aș fi cu adevărat extrem de singur. Singur fără mine.

Singur, singur, singur, într-un lan, departe! Un text de Neamtu Tiganu, repostare de aici: neamtu tiganu: Singur (la-neamtu-tiganu.blogspot.com)

 

Lan de grâu cu corbi – Vincent van Gogh

A trecut mai bine de un an. Un an de Corona. La inceput mi-a fost frica de virus, acum mi-e si mai frica deoarece incep sa nu ma mai tem. Caut cu disperare filme si articole cu bolnavi in stare grava, ca sa mi se faca din nou frica. Mi-ar place ca guvernul sa ne faca mai multa frica. Ca asa e omul, se obisnuieste cu frica si nu ii mai e frica. Eu de mic eram fricos si de fricos ce eram saream la trambuline, ma cataram in copaci cu consecintele de rigoare, miini si picioare rupte, zgirieturi etc. Prima fractura m-a speriat, dar mai apoi am vazut ca nu e chiar asa greu si nu mi-a mai fost frica. Dar e bine sa-ti fie frica. Inainte mi-e era un pic frica de moarte, mai apoi imi era frica doar de Corona, imi ziceam orice, dar nu Corona si uite ca nu-mi mai e frica de moarte, daca ma vaccinez chiar voi deveni nemuritor, cred.
Mi-e frica si de viata mea de dinainte, cit de inconstient eram si umblam ala-n dala printre virusi si microbi. Nici pe miini nu ma prea spalam si avem mizerie sub unghii. Acum ma spal f des, incep sa am pielea f fina, chiar stravezie.
Ma gindesc si cit de obositor era sa mergi cu avioane, peste mari si tari, sa faci bagaje, sa te chinui sa te intelegi cu tot felul de bastinasi. Ma ardea soarele, ma muscau tintarii, mi se infecta urechea. Sau cu masina, mii de km, in Spania, Italia, Romania. Sau la schi, in frig, in viscol. La ce bun? Nu-i mai bine acum cind stau linistit pe canapea si beau bere!
Sau, imi amintesc cind ma intilneam cu oameni, in aglomeratie, cine ar mai crede asa ceva, unii erau transpirati, vedeam chiar fete cumva despuiate, unele nu aveau nici sutien. Extrem de stressant, la ce bun? Nu-i mai bine acum, ma uit la cer, la stele, cind e senin.

Sau cind mergeam la Uzina de la Craiova cu autobuzul fabricii, dimineata ziceai ca te sui in fabrica de usturoi. Acum, in casa miroase numai a sapun si dezinfectat.

Vreau sa sterg trecutul, sa sterg amintirile, m-am hotarit sa-mi ard cele citeva carti ramase. Mi-e rusine de trecutul meu, ma intilneam cu multi oameni, chefuiam, dansam, ce rusine, cum puteam sa fac asa ceva? Nu stiu daca ma crede cineva, dar nici distanta nu o tineam, si nu aveam nici masca.

Daca vreti sa traiti fericiti stati in casa, cititi carti multe, dar nu carti de amintiri, cititi despre Fram ursul polar, cum transpira el. Sau cititi despre Dracula, sa vi se faca frica, sa va temeti de oameni, oamenii sunt rai, f rai. Sau cititi despre virusi si microbi, unii devin chiar simpatici. Nu se poate sa nu-l admiri pe Corona, cum se transforma el, ce schmeker e, ti se face si mila sa-l ucizi, e atit de perfect! In definitiv ar avea si el dreptul la existenta, e si el natura, chiar daca e natura moarta.

Incetati sa va mai uitati la albume de familie, copiii, nepotii, unchii, surorile, parintii toti urmaresc un singur lucru, sa va contamineze cu virus. Feriti-va de ei! Feriti-va de vecini, de postas.

Virusul se inmulteste prin oameni, daca oamenii ar dispare, ar dispare si virusul. Si ar fi salvata si planeta. Ar trebui interzis si contactul intre barbat si femeie, chiar daca sunt casatoriti, savantii ne invata ca cel mai mare pericol de contaminare e in familie. Deci familia trebuie desfintata.

Nu inteleg de ce nu se inchid toate magazinele, incl cele alimentare, mincarea e oricum contaminata, are oricum Euri. Mincarea ne ingrase, ne ridica tensiunea, ne ingreuneaza ficatul.

Trebuie o mare resetare, nu numai green deal, ci si viata insasi trebuie redefinita. How dare you!

Un an de Corona, un an de Heineken – Un text de Neamtu Tiganu preluat de aici: ORIGINILE PERVERSITĂȚII « (b)Arca lui goE (wordpress.com)

Pluteste in aer, asa… un abur subtire de depresie si anxietate planetara, de la Nistru pân la Tisa. Ia uitati-va si aici: Și-așa-mi vine câteodată, dorule – SUNT UN ADOLESCENT REBEL

Posted in Arcaluigoeologie | 44 Comments »

ORIGINILE PERVERSITĂȚII

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 19, 2021

Am văzut un film documentar care m-a tulburat. O femeie din Afganistan, promisă de tată unui bărbat care îi era nesuferit, se aruncă la picioarele unui bărbat frumos dintr-un sat vecin, implorându-l să o defloreze pentru ca apoi să fie ucisă sau să o omoare chiar el. Dar el se îndrăgostește și o ia de nevastă. Consecința e că sunt aruncați amândoi în pușcărie pentru că în acest fel au împiedicat împlinirea promisiunii făcute de tatăl fetei.  Închisorile, în Afganistan, nu sunt chiar ca în lumea occidentală. Tatăl fetei îi deplânge soarta, dar o găsește vinovată. Se vede pe chipul lui că suferă sincer.

Există țări în care sinuciderea e singura soluție, în cazul în care nu ai nici o libertate să te sustragi unei relații intime impuse cu forța. Lipsa libertății în spațiul vital și a aceleia de a alege cu cine îți împarți trupul și sufletul e o tortură insuportabilă.

Argumentul lui Ravi Zacharias că homosexualitatea trebuie sancționată religios pentru că nu are fundamente sacre nu ține, pentru că nici heterosexualitatea fără dragoste, promiscuitatea și așa mai departe nu au fundamente sacre și 90% poate chiar mai bine dintre contemporani așa trăiesc. Este cel puțin patetic să ne apucăm să sancționăm discreționar un tip de practică sexuală pe motiv de perversitate și să fim orbi la perversitarea practicilor heterosexuale. Bine că iubirea homosexuală (și lesbiană) e nelegiuită, în schimb orgiile hetero sunt bune, hook-up-ul e bun, tratatea femeilor care aspiră la relații de suflet în regim de bordel e nevinovată, sexul-experimental practicat de profitori și hahalere e o minune de la Dumnezeu, sexul- social și de clubbing sunt binevenite.

Ce-or avea sacru, Doamne iartă-mă, orgiile occidentalilor? Și dacă nu sunt sacre, să le sancționăm moral și pe ele. Nu? Să interzicem căsătoria între perverși.  Practicile BDSM, dacă sunt heterosexuale – sunt sacre? Și cu ce sunt mai ”pe placul Domnului” decât cele homosexuale? Unde trasăm granița? Sexul anal pretins de mulți bărbați femeilor nu e tot perversitate?  Întreb și eu ca la Radio Erevan.

Mi-e silă de ipocrizie și de minciunile sub care-și tot ascund puritanii închipuiți.

Dacă erosul e sacru, domnilor predicatori, atunci să o terminăm zic și cu căsătoriile religioase aranjate, să lăsăm oamenii să se iubească, onest… să o terminăm și cu condamnarea fetelor la a-și petrece viața în brațele unor bătrâni fără milă cărora le sunt promise din fașă, să o lăsăm mai moale și cu interzicerea divorțurilor pe cale religioasă și cu condamnarea adulterului, căci de multe ori dragostea dintre amanți e mai pură și mai profundă decât cea conjugală.

Perversitatea nu începe cu brambureala genurilor, care e de dată recentă, nici cu susținerea drepturilor minorităților sexuale, cum pretind apologii ”normalității”, nici măcar cu încurajarea stilurilor de viață și amoroase alternative. Perversitatea începe cu căsătoriile obligatorii sau aranjate care sunt valabile din Antichitate, cu stigmatizarea celor care se îndrăgostesc și vor să divorțeze în comunitățile și  culturile tradiționale, cu ostracizarea și blamarea iubirii romantice în general, cu hulirea și demonizarea îndrăgostirii, cu  batjocura la adresa puritanilor adevărați care mai bine s-ar lăsa uciși cu pietre decât să fie atinși de un străin indezirabil în ceea ce au mai sensibil și mai profund, deci pângăriți.

Expansiunea perversității care duce până la efervescența cu care încep să își ceară drepturile pedofilii  își are originile la începuturile umanității, în turbarea cu care erau lapidați cei care se iubeau în afara normelor sociale.

O societate care pretinde ca văduva să devină automat nevasta fratelui decedatului (așa cum se întâmpla în antichitate și chiar și acum, în comunități izolate) sau ca doi copii să fie logodiți sau ca o fetiță să fie donată unui bărbat de vârsta a doua sau în care este practicată mutilarea genitală este una care tratează sexualitatea într-un mod inuman. În niciun caz ca pe ceva ”sacru”. O tratează ca și cum ar ea nu ar fi totuna cu sufletul omului, ci o simplă anexă psiho-somatică sau instinct barbar, compulsie fiziologică.

Dacă există ceva cert este că sexualitatea numai asta NU este.

Există o osmoză între particularitățile sensibilității erotice ale fiecăruia și elemente de ordin psihologic, fiecare erotizează alte senzații și situații, alte tipuri de atingere, alte zone are corpului. Caracterul pulsional și fantasmatic al dorinței asupra căruia ne-au avertizat psihanaliștii este o realitate incontestabilă. Partea cea mai sensibilă a existenței individuale, cea mai delicată și cea mai aducătoare de suferință sau de împlinire este sexualitatatea. Un viol se resimte mai dur decât o bătaie, iar împlinirea erotică e mai puternică și mai consistentă decât cea oferită de bucuria de a face fapte nobile sau decât orice omagiu social.

Întregul nostru univers psihic se leagă de felul în care trăim erotismul, tensiunile interioare, propensiunea spre dramatism sau lirism, spre exaltare sau melancolie, se regăsesc în stilul amoros al fiecăruia, fetișurile se leagă de elemente cheie de natură emoțională, aspirația spre control sau pierdere a lui, în actul sexual, de asemeni.  E un teren propice oricărui tip de catharsis. Omul își primenește sufletul în erotism, își încarcă aura, cum se zice, își găsește un echilibru de adâncime. Acel împreună arde toate acumulările nefaste, eliberează tensiunile, vindecă, transfigurează și purifică.

O cultură sau o societate care încearcă să impună norme morale actului erotic este o tiranie nemernică. Limitele libertății trebuiesc trasate în termenii obișnuiți: nu trebuie nimeni să fie rănit, abuzat, maltratat; de aceea pedofilia, necrofilia sau violențele extreme, precum și alte perversiuni, pe care nu le mai enumăr, trebuiesc prohibite.

Până la urmă se poate face orice, dar nu sex în silă. Un om cu o sensibilitate normală (neatrofiată) preferă să stea în pușcărie, să fie bătut, nemâncat, insultat, umilit, orice numai să nu se atingă de el sexual un partener nedorit.

De aceea, mi se rupe sufletul mai tare când aud de ființe oropsite nevoite să se înstrăineze față de propriul corp în acest fel decât de sărăcie extremă, boli și alte violențe. Nici nu îmi pot imagina tortură mai mare. Principalul obiectiv al oricărei torturi, în fond, este siluirea sufletului prin schingiuirea trupului și, inerent, provocarea unei rupturi dureroase între… Continuarea AICI: Originile perversității | Bel-Esprit (bel-esprit.ro)„> – Re-postare a unui articol by Ilinca Bernea 65 views Niciun comentariu (oct.31 2019).

Motivele pentru care am propus prea-cinstitului cititor citit și unic al Arcei lui Goe lectura acestui eseu scris de către Ilinca Bernea ar fi următoarele: (a) Autoarea scrie foarte bine. Are un stil elevat și elegant, care denota inteligenta, talent și o educație intelectuala de înalt nivel. Prinde bine oricui sa intre în atingere cu astfel de „proze”. (b) Abilitățile intelectuale ale autoarei, puse în slujba construirii unor edificii lexicale relativ sofisticate, nu sunt folosite pentru realizarea unor construcții rigide, ermetice, incontestabile, ci dimpotrivă, scrierile sale cu o mare încărcătura emoționala sunt marcate de o vădita subiectivitate, care lasă loc din belșug comentariilor și dezbaterilor. (c) Cu toate acestea în mod bizar (si inexplicabil), interesantele articole nu au comentarii deloc, acolo la origine. Re-postarea aici este și un experiment-test în încercarea de a afla ce le face (totuși)  atât de lipsite de comentarii. (d) Alegerea acestui articol anume (dintre multele eligibile, în acord cu criteriile a,b,c) se justifica prin aceea că oferă șansa unei paralele între două soiuri de libertăți problematice: (1) Libertatea de exprimare (verbală) și constrângerile artificiale impuse acesteia în spatiile virtuale ale anonimatului clandestin și amator (pe de o parte) și (2) Libertatea de exprimare (sexuală) și constrângerile morale impuse acesteia în societate. Ar fi interesant dacă s-ar putea descoperi, prin mijloacele maieuticii, asemănările și deosebirile între cele două „spatii ale libertății și constrângerilor aferente”. Nu?

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: | 155 Comments »

Mica re-Capitulare (publicitate)

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 15, 2021

RK. Pitulare din numere trecute. Cele mai recente nouă proze publicate pe Arca lui Goe, si cu aceasta zece, au rămas sub aspect formal, într-o ceață epistemologica de nepătruns, nereușind nici pe departe să servească intențiile obscure cu care au fost investite ab initio (de către „creator”), epuizându-și substanța exclusiv in producerea unor efectelor secundare (colaterale), de altfel anticipate, in siajul cărora s-au adunat, ca de obicei, (unele) comentarii, replici, opinii, vorbe, discuții, dispute, palavre, miorlăituri, si multe, multe zgomote amorfe, pe alocuri pestrițe. Departe de noi unul gândul de a sugera in asta vreo stare greșită, sau vreo avarie, vreo ratare nenaturală, nemeritată sau nedreaptă, imputabilă cuiva anume, sau tuturor de-a valma, si deci cu atât mai puțin prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, in tripla sa calitate de vizitator, observator, comentator. In condițiile date, martorii din dotare, nu aveau cum să facă mai mult la recepție, si nici la reacție, in raport cu ceea ce putea transpare la vedere din textele celor noua proze si cu aceasta zece. Cu riscul de a exagera cu pedanteriile si grija pentru detalii, aș preciza explicit, ca nici ideea (ce-ar putea răsari in mintea vreunui cititor neavizat), că de fapt in aceasta maniera aluzivă am reproșa providenței calitatea martorilor prezenți, si/sau absenta altora mai de soi, mai potriviți la vorbă, la port si la anvergură cu cea a prozelor, având abilitați la alt nivel (superior) in privința receptivității si/sau reactivității in raport cu mărețele intenții care au fost investite ab initio de către „creator” in cele mai recente noua proze scurte pro-puse pe Arca lui Goe. Nici vorba de așa ceva. Si dacă Umberto Eco ar fi fost printre comentatorii anonimi de pe Arca lui Goe, si tot n-ar fi reușit să contribuie decisiv la evitarea naufragiului epistemologic al celor noua proze si cu aceasta zece, care le si întrece, si/sau să contracareze cronica unui eșec anunțat (…). Mă rog ar fi reușit poate o deturnare a atenției către un alt show (cel al său) care ar fi făcut uitată si ar fi scos din discuție (prin banalizare) ratarea pseudo-obiectivelor cvasi-propuse in cele nouă proze. Mă rog ceva asemănător au reușit fără probleme si alți comentatori cu o notorietatea incomparabil mai mica decât Umberto Eco. Ceea ce se cheamă eficiență si economie de resurse. Noi unul (spre deosebire de mulți alții) știm foarte bine ca fiecare blog, fiecare text, fiecare comentariu, in proza scurtă sau in proza cu rime, își are întotdeauna martorii potriviți (meritați), nimic in plus, nimic in minus. Valoarea oricărui blog este egală cu valoarea comentatorilor pe care reușește să-i atragă si să-i mențină, determinându-i să contribuie cu „impresii si zgomote”. Unii apropritari de bloguri își imaginează că eliminându-i cu forța (prin cenzurare, banare, interzicere) pe cei care ilustrează „inadecvat” (in opinia lor) aceasta relație de congruență dintre blog si martori, ar reuși prin aceasta abjectă operațiune totalitară să cosmetizeze realitatea si să ofere lumii o imagine mai bună, să-i păstreze astfel pe comentatorii agreați si să atragă in zona alți martori încă si mai grozavi. Deșartă iluzie. Cei căzuți in aceasta patimă a banării, cenzurării, interzicerii, sunt eminamente pierduți, fără speranță. Vom trece cândva in revistă câteva astfel de eșecuri răsunătoare (a gol).

Revenind la ideea ratării intențiilor in prozele menționate, s-ar putea zice (tardiv) că într-un fel, eșecul acestor proze, pe axa logică principală a fost planificat sau măcar acceptat aprioric, sperându-se pe un conținut bogat de efecte secundare (colaterale), utile totuși aceleași cauze: pledoaria in favoarea libertății de exprimare. `(Iata un succes de proporții, mai ales pe latura ilustrativă 🙂 )

Un blog se aseamănă cumva cu o carte (tot texte, tot cuvinte…) dar mai ales se deosebește de cele in varianta clasică, in multe privințe printre care si aceea că, spre deosebire de (orice) carte normală, un blog se citește invers, de la sfârșit către început, iar de scris ar trebui sa fie scris (ceea ce nu prea se întâmplă) contând pe faptul că, de fapt, odată ce cititorul a citit sfârșitul, numai arareori acesta va mai continua să citească înainte spre înapoi, către începutul blogului. Carpe diem nu s-a născut la blog dar la blog si-a găsit consacrarea. Prin urmare cu ce drept vin eu acum să invoc cele noua texte petrecute in trecut, constatându-le relativul in/succes, incompletitudinea, eșecul, si ratarea (toate aceste „atribute”, fiind de altminteri foarte in ton cu esența, specificul, titulatura si intențiile structurale imbricate, prin concepție, Arcei lui Goe, ca manifestare in HUVACA)? In ce scop așadar? O sa va răspund imediat: habar nu am ce urmăresc prin aceasta re-capitulare, așa încât, dacă prin absurd vreunul dintre cititori sesizează vreo posibilă explicație sau vreun sens in acest… de-mers, îl voi ruga să nu ezite si să le divulge, dându-și de gol perspicacitatea. Așadar re-capitulare pe puncte:

Punctul 1. (doua puncte): Există spațiul instituțiilor. In acest spațiu nu este practicabilă democrația comunicării. Acolo sunt îndreptățiți să vorbească doar cei abilitați si remunerați, cei aleși, cei cu autoritatea recunoscută (instituțional), specialiștii, profesioniștii, experții. Nu si ceilalți. Nu amatorii. Nu anonimii. Nu chibiții. Nu. Eventuala contestare a unor imperfecțiuni instituționalizate nu se va face in niciun caz prin interferenta anonimilor in discuțiile instituționalizate (ci prin alte modalități care nu fac obiectul prezentei proze). In afara spațiului instituțiilor există HUVACA – Hiperspațiul Universului Virtual al Anonimatului Clandestin si Amator, social media, o zona dezinstituționalizată, si  in același timp un spațiu al ratării, in care oricine este îndreptățit să se exprime liber si in care se poate exersa (pana la exasperare) si practica (pana la perfecțiune) democrația comunicării. Discuțiile volatile purtate in acest spațiu virtual nu presupun ajungerea la vreo concluzie, obținerea imediata a unor rezultate palpabile in planul realității, luarea unor decizii care sa afecteze in mod direct instituții, persoane, societatea. Aceste discuții si/sau monologurile purtate in HUVACA sunt si trebuie sa rămână o joacă, o distracție, un divertisment, un hobby, un fel prin care se manifesta Homo Ludens in lume. Un loc in care ratații se prefac a-si rata ratarea, jucându-se in compania altora așijderea, de-a literatura, de-a arta, de-a filozofia, de-a critica, de-a retorica si oratorica si de-a orice altceva s-ar putea simula in aceste spatii. Nu-i loc de sobrietate excesiva, si nici spațiul pe care dictatorii ratați, si alți certați cu gluma, să-l confunde abuziv cu un soi de spațiu al consacrării lor, pe care sa-l considere după plac când public, când privat. Chiar si autorii (cândva) consacrați, notorii, ori profesioniști in alte spatii, odată veniți aici cu pretenția de a se manifesta, trebuie sa accepte statutul de cvasi-anonimitate, in care pot conta pe ceea ce vorbesc, acum, aici, in alternanță cu oricare dintre ceilalți candidați la exprimare liberă (si sa nu revendice privilegii in contul realizărilor lor din viața „civilă”) . Întreținerea unor confuzii in legătură cu derogări de la democrația comunicării ori cu privilegiile care li s-ar cuveni unora in hârjoanele ludice cu alții, pe coclaurile spațiului virtual, este nu doar stânjenitoare si contraproductivă, ci abuziva si generatoare de conflicte inutile.

Punctul 2. (doua puncte) – Luarea la modul personal a faptelor si vorbelor din spațiu virtual – o aberație a minților sărace, in lumea condiționată deja să se ofenseze la comandă si să purceadă la abuzuri care excedează virtualitatea si spațiul vorbelor către fapte reprobabile precum reprimarea dreptului la replică (cenzurare, banare). (va urma)

Punctul 3. (doua puncte): Exista deja constrângeri de neevitat, de natură semantică, terminologică, logică, de vorbire, limite constrângătoare in limbaj, in matematica, in știința, in viața, limite inerente ale abilitaților intelectuale si sau ale abilitaților de exprimare. Care sa fie rostul impunerii suplimentare a altor limitări artificiale, false, in interacțiunile verbale, in spațiul anonimatului clandestin si amator? Si mai ales, cine ar fi îndreptățit sa judece justificarea, să stabilească si sa aplice constrângerile? Cine sa fie Dumnezeii spațiului virtual al anonimatului? Dumnezeul acestui spațiu trebuie sa fie unul singur, rezultatul interacțiunii libere dintre participanți, rezultanta vectorială a eforturilor tuturor de a participa, de a se exprima, de a avea opinie, replică si chiar de a produce zgomot, zumzet, zâzanie.         

Punctul 4. (doua puncte): Care este miza (sau care sunt mizele)? (va urma)

Punctul 5. (doua puncte): Calea furnicilor in materie de democrația comunicării (va urma)

Update: In afara de ratarea de firul logic principal (ce se va consacra mai mult ca sigur cu ocazia celei de-a zecea proze), au rămas si pe părțile secundare niște restante. Mai întâi ca in afara de Hyperion, Adriana, Mihai, Marin si un pic Iosif, nimeni altcineva nu a cerut nimic de Doamne ajuta peștișorului de aur, duhului din lampa sau Demiurgului. Se va lua ca tema pentru acasă la semiotică. La româna, tot ca tema pentru acasă, la secțiunea re-lectura obligatorie „Momente si schițe” de Ion Luca Caragiale, precum si Revizorul de Gogol, in original, iar la aritmetică de rezolvat o problema simplă: „Să se demon-streze că orice număr par, mai mare decât 3, se poate scrie ca suma a două numere prime”. Imi pare rău că amicul D’Artagnan nu mai frecventează cursurile de primăvară-vară pe arca lui Goe. D-lui sigur ar fi găsit o soluție simplă si elegantă acestei mici probleme. Acum, întrucât majoritatea actuală a audientei este formată din personaje din spectrul „umanist”, singura speranță rămâne la dl. ing. Neamțu Tiganu (cu politehnica la baza) intru rezolvarea acestei banale probleme de aritmetica. Eventual ar putea fi contactat Bârsescu, carele este tare la matematici, întrucât dl. Neamtu Țiganu pare un pic absent, blazat, sau cu mintea la post-pandemie. In fine, vivat.

Posted in Arcaluigoeologie | 18 Comments »

Cuvântul Gödel

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 9, 2021

In nostris linguis multe verba sunt.

La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și pământul era ne tocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu se purta plutind pe deasupra apelor. Și a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” și a fost lumină. Și a văzut Dumnezeu că lumina este bună, și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Și tot așa a făcut Dumnezeu „cerul și pământul și toată oștirea Lui”. Prin cuvânt. La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.

Ni se dă de înțeles primordialitatea cuvântului, și cum altminteri să ni se dea de înțeles acest înțeles, altfel decât (tot) prin cuvânt. Cum altfel? N-are cum. Cuvântul a fost la început, și prin urmare va și la sfârșit, vădindu-se așadar primordial și final, alfa și omega. Și de-ai vrea să susții altceva, tot cu cuvinte ai putea încerca, împotmolindu-te în încercarea de a le trăda în favoarea mai știu eu ce ti-ar putea trece prin minte, deși n-ar prea avea ce, întrucât și gândurile tot din cuvinte sunt făcute). Câtă vreme cunoașterea și comunicarea sunt făcute din cuvinte și din nimic altceva, nu avem cum scapă din acest cerc vicios, din care nici măcar bunul Dumnezeu n-a putut scăpa, trebuind să fie el însuși cuvântul și nimic altceva, și prin cuvânt să facă altele, una alta, la nimereală, cum i-or fi venit la gură (văzând și făcând) evaluându-le apoi, pentru a le păstra pe cele pe care le-a văzut a fi fiind bune (lumina, de exemplu), și distrugându-le (spontan) pe cele constatate a fi fiind rele (sau nu suficient de bune), trecându-le practic sub tăcere (motiv pentru care nici nu sunt pomenite în compunere, ne (mai) existând cuvinte potrivite pentru ele, ne ființele). Desigur că exprimarea în cuvinte este inconsistentă și denotă non-sens (dacă stai să te gândești, stai?), dicționarele fiind o întreprindere în van, care se învârte în cerc, încercând sa explice cuvintele prin cuvinte, și tot așa la nesfârșit, mizându-se pe răbdarea, pe prostia, pe toleranța și pe orbirea noastră, a celor săraci cu duhul. Niciun sistem nu se poate explica și nici conține pe sine însuși, absolutul însuși rămânând contradictoriu și inconsistent. Nu exista nicio mulțime concreta (colecție de elemente) care sa conțină toate mulțimile (toate colecțiile), dar totuși există o clasă abstractă a tuturor mulțimilor (derivate din această, prin instanțiere)

Gândirea nu se poate gândi pe sine fiindcă deja gânditul este livrat permanent conștientului, simplul spectator auto erijat în producător ex nihilo. Logica materialista impune aceasta concluzie fatalistă, deși se speculează pe seama salturilor cuantice„.

Prin urmare, lasciate ogni speranza, voi ch’entrate, în infernul cuvintelor. Veți merge mult dar nu veți ajunge nicăieri. Singura speranță ar fi să nu aveți nicio speranță în a ajunge undeva, prin cuvinte, aceasta fiind probabil singura cale de a transforma infernul în paradis, prin nepăsare și acceptare.

Presupunând că am de-a face, preponderent cu entități care, pe lângă arcă stând demult gustară jocul (les jeux sont faits, rien ne va plus), cred că putem ieși din aceasta dilemă, depășind cu ingenuă inconștientă momentul și blocajul fatalității de a nu putea ajunge nicăieri prin cuvinte și totodată de a nu avea nimic altceva la dispoziție, ca vehicul, decât cuvintele, pentru a continua deci joaca cu cuvinte, în interiorul lumii cuvintelor în care suntem (vai) captivi fără scăpare (dar, vom muri și vom fi liberi), pentru a intra (cu grație) în alte dileme care să ne facă s-o uitam pe aceasta. Cine vrea dileme? Avem dileme. Gratis. Bun. Cum procedam?

La început a fost cuvântul. Fie. Ce cuvânt? Cuvântul „cuvânt”? Cuvântul „început”? Cuvântul „DumnezEu”? Cuvântul „Ou”? Cuvântul „Nimic”? Care să fi fost primul cuvânt? Grifon, gozef, gödel… în fine, am mai avut dilema asta despre cine a fost mai întâi, oul sau găina, omul sau cuvântul… așa că „eU” cred că ar fi bine să lăsăm afacerea cu steagurile (curat s-o lăsăm coane Fănică) și să încercăm să gândim un pic out of the box. Oare pe lumea asta avem numai cuvintele? Numai infern, impur, incomplet, inconsistent…? N-ar trebui să existe și altceva (un paradis acolo, ceva pur, perfect, consistent, pe care să poată conta bampirul (omul) ca pe el însuși)? Ba da! Ba da! Când am intrat pe poarta cunoașterii (a binelui și a răului), în prima zi de școală, am găsit pe bancă, alături de o garoafă, două cărți. Două, nu una. Abecedarul și Aritmetica. Alături de frumusețe (unică), știința împărțită în doua: cuvintele și NUMERELE. Iată sfânta treime. Iată promisiunea paradisului și a perfecțiunii. Rigoarea, precizia, exactitatea, consistența, perfecțiunea, într-un cuvânt (ah), matematica, cea folosita de însuși Dumnezeu în facerea lumii (apud Dirac, un drac de fizician genial). Chiar și zarurile pe care le aruncă sau nu le aruncă Dumnezeu, sunt tot matematică (geometrie pură și aritmetică divină), teoria numerelor. Alea iacta est. Vivat academia! Vivant professores! Vita nostra brevis est. Gaudeamus igitur. Juvenes dum sumus. Matematica, iată o invenție genială a omului. Nu, o invenție a lui Dumnezeu. O descoperire genială a omului. Salvarea lui de la incertitudine, neant, abis, necunoaștere, mărginire, poarta către infinit, către divin. Matricea lui Dumnezeu în facerea lumii și (prin urmare) cheia cunoașterii acestei lumi. Oricât de infinit si necuprinzător ar fi universul, matematica ne garantează că nici cunoașterea umana nu are limite, și că utilizând matematica, oriunde om fi ajungând, acela nu este capătul și că oricând putem merge mai departe, mereu mai departe:

Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haina roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate
Si de frig la piept si-ncheie tremurând halatul vechi,
Își înfunda gâtu-n guler și bumbacul în urechi;
Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub frunte-i viitorul și trecutul se încheagă,
Noapte-adânc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Așa sprijină el lumea și vecia într-un număr.  
   

Aceasta-i matematica! O cheie. O cheie a Omului către infinit. Nu? Omul și materia sa, Omul și spiritul său. Plus matematica. Deosebită de toate celelalte. Regina. Spiritul omului „materializat”, în artă, știință, filozofie și religie, este încununat de matematică. Matematica este artă, poezie, știință, filozofie și religie, toate la un loc și încă ceva pe deasupra. Trupul și emblema perfecțiunii, în mâna omului, în mintea omului, în slujba omului. Ne-am scos. Ne-am luminat. Suntem, noi Omul, un neam luminat și puternic și mândru. Dar ce naiba înseamnă „gödel”? Acest cuvânt. Sună bizar. Sună rău. Ca o cobe, ca o con-damnare. Ca un „god” dar mai mic, schimonosit, iar când ceva nu sună bine, nu-i a bună, nu-i a bună, pentru că sonoritățile (cuvintelor) nu sunt niciodată întâmplătoare. La început toate cuvintele au fost interjecții. Ananghie nu poate însemna ceva de bine (de la Gogol citire), iar „gödel” prea aduce a „jigodie” ca să fie providențial. Se pare ca ne-am născut fără noroc, noi specia, niște pârliți, fără șanse în viață, o spiță în care dl. Gödel nu este decât mesagerul zeilor (sau al dracilor), anti-îngerul Gabriel, care ne aduce sentința și vestea con-damnării prin ale sale „Incompleteness theorems”, două teoreme mortale, într-una și aceeași a dracului fatalitate:

  1. Niciun sistem axiomatic consistent (precum aritmetica, teoria numerelor, și matematica în general) nu este complet. Adică întotdeauna va exista un enunț (si pe cale de consecință o infinitate de astfel de enunțuri) care va fi adevărat dar nu va putea fi demonstrat (pe baza setului de axiome, indiferent cum ar fi construit acel set de axiome). Un (posibil) exemplu al unui astfel de enunț ar fi acela că „Orice număr întreg par mai mare decât 3 poate fi scris ca sumă de două numere prime” – o conjectură cu un conținut elementar de simplu, nedemonstrată (matematica umană este nepregătită pentru demonstrarea acestui enunț banal, total neputincioasă), si care enunț nu numai ca este posibil sa nu poată fi demonstrat vreodată, dar nici măcar să-i demonstram imposibilitatea nu ne va fi la îndemână).    
     
  2. Consistența unui set de axiome pe care se bazează o teorie (un sistem, precum teoria numerelor, aritmetica și matematica în general) nu poate fi demonstrată în cadrul teoriei/sistemului respectiv. Nu putem demonstra ultimativ ca sistemele matematice pe care le construim sunt consistente, dar știm ca oricum ar fi, sunt incomplete.

Si? Ce-i cu asta?, vor zice cu neîncredere scepticii sau cu speranță sărăcii cu duhul. Cu ce ne atinge asta pe noi? Care-i drama? Tragedia cea mare este demitizarea infailibilității matematicii ca instrument al cunoașterii unui univers infinit. Cunoașterea accesabilă omului nu este nelimitată. Iar limitarea nu ține doar de limitele inteligenței umane (care, de bine de rău, ar putea fi extinsă cu ajutorul inteligentei artificiale), ci este limita matematicii ca instrument de modelare si cunoaștere. Teoremele d-lui Gödel sugerează că la un moment dat, previzibil si inevitabil, complexitatea matematicii va ajunge la o limita finită, finală, peste care aparatul respectiv nu se va mai putea dezvolta si extinde, oprindu-se si odată cu el si cunoașterea si cognoscibilitatea pe care o intermediază. Unii se vor bucura in fața acestei perspective, găsind în asta dovada incontestabilă a existentei lui Dumnezeu. Alții se vor îngrozi mirosind aici absenta lui Dumnezeu sau a accesibilității acestuia, ori chiar existenta malefică a unui zeu rău si dușmănos.  

P.S. Kurt Friedrich Gödel a fost un om de toata isprava, chinuit mai toată viața lui de demonii teoremelor sale, obsedat de ideea că va fi otrăvit, până într-atât încât la un moment dat a refuzat cu stoicism să mai înghită ceva, murind, în cele din urmă, de foame. Oare se poate considera că s-a sinucis? Unde o fi acum? In rai sau în iad? Tu prea-cinstite cititor, citit si unic al Arcei lui Goe, ce crezi? Dar dumnealor cum or considera?

Posted in Arcaluigoeologie | 107 Comments »

Cuvântul Dumnezeu

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 4, 2021

Câte bordee, atâtea obicee. Astăzi în bordeiul sau din Vatican, Papa de la Roma celebrează învierea lui Isus Christos, și, împreună cu el o mare de creștini serbează Învierea întru slava lui Dumnezeu. Alții celebrează aceeași înviere, a aceluiași Isus Christos, întru slava aceluiași Dumnezeu, altădată. Nu azi. Să fie oare aceeași înviere? Același Isus? Același Dumnezeu? Dacă da, atunci ceva e greșit cu oamenii. Iara dacă nu… Cel mai probabil că fiecare om are învierea si înălțarea sa, Isusul său si, mai ales, fiecare om are Dumnezeul său pe care tot încearcă să-l imună tuturor celorlalți. Dumnezeu este un cuvânt. Ceea ce desigur nimeni n-ar putea nega. Dumnezeu este un cuvânt cu o infinitate de înțelesuri. Fiecare om care utilizează cuvântul Dumnezeu (cu vorba sau cu gândul) îi acordă propriile sale înțelesuri…  în mintea fiecăruia, cuvântul Dumnezeu are multe înțelesuri, duium, sensuri, rosturi, semnificații, în care omul poate rămâne pe veci nedumerit, rătăcit,  pierdut. Acuma însă, întrucât omul e doar un om, cel mai adesea lucrurile care par a fi, în limitata sa minte, înțelesuri, duium, sensuri, rosturi, semnificații sunt de fapt cvasi-înțelesuri, pseudo-rosturi, semi-semnificații și mai ales non-sensuri, iar uneori nici atât, doar cuvântul gol și fără noimă, un zgomot, nimic. Omul se mulțumește cu puțin. Daca are cuvântul nu-i mai trebuie și sensul. Un cuvânt care-si ajunge sie însuși, un chip cioplit, salvându-l pe om de la complexitatea infinită a lumii (lui Dumnezeu)… Credeți în Dumnezeu și credeți în mine, a zis Isus, oferind oamenilor abstractul și concretul, spiritul și materia, cuvântul și sensul. Omenirea nu este nimic altceva decât o colecție de povești fascinante create, asimilate și perpetuate de către om.  Fără ele omenirea nu ar exista. Fără ele omenirea ar fi o turmă de furnici, un roi de vaci, o haită de fluturi, un mușuroi de oi, o colonie de hiene. Nimic altceva. Suntem ce suntem, nu prin inteligentă, tehnologie,  bunătate ori altceva de acest gen, ci exclusiv prin abilitatea de a visa, de a face incursiuni în imaginar și de a-i smulge acestuia povești (in)credibile pe care le vindem cu succes unii altora, fascinante și nenumărate povesti, din care fiecare și le alege pe cele în care sa CREADĂ cu toata ființa sa sau mai puțin, cât de cât. Credința mișcă lumea și o menține. Suntem singurele ființe de pe planetă care avem idee despre neant, abis, nimicnicie, zeroitate și infinitate, și singurele care reușim sa ne opunem acestora cu povesti. Poveștile noastre care țin neantul departe, sub control. Și dintre toate poveștile, povestea lui Isus Christos este poate cea mai frumoasă, cea mai captivantă, cea mai cea, poveste poveștilor scrisă în cartea cărților. Poate doar povestea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, să fie mai frumoasă și mai captivantă. Ei bine, faptul că sărbătoarea Învierii Domnului este celebrată de către creștini la date diferite este o palmă nemiloasă dată poveștii și povestitorului.      

contra-punct.

Posted in Arcaluigoeologie | 127 Comments »

Revizie tehnică

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 1, 2021

Blog închis pe termen nelimitat.

Timp de peste 11 ani am activat în social media sub emblema Arca lui Goe din care aproape am făcut un brand cu recunoaștere internațională, având vizitatori și comentatori din mai toate țările lumii. Și după atâta vreme, cu bune și cu rele, umăr la umăr, alături de cititori și prieteni (inclusiv alături de prietenii dușmănoși), ori fata-n fata cu ei (și adesea spate-n spate), am ajuns acum forțați de împrejurări să trebuiască să închidem acest for. Am primit înștiințare scrisă că un nou magazin online www.arcaluigoe.com a obținut de la Uniunea Europeana dreptul exclusiv pentru de a folosi sintagma Arca lui Goe, și că prin urmare avem la dispoziție 24 de ore pentru a închide blogul sau pentru a-l muta la altă adresă. De la Word Press am obținut încurajare și vorbe frumoase dar niciun suport sau sprijin real. În cele 24 de ore ramase la dispoziție mă voi strădui să salvez ce se mai poate salva și să meditez dacă mai există vreun sens să încerc un nou început, într-o noua întreprindere de tip Arca lui Goe. Celor cu magazinul virtual a cărui adresă on line am precizat-o mai sus, cu toate că și-au început activitatea cu un furt, totuși pentru moment nu vreau decât să le urez vânzare bună și succese financiare consistente, de care poate vor avea nevoie mai mult decât își imaginează acum. Acestea fiind zise, mulțumesc tuturor colaboratorilor, vizitatorilor, comentatorilor și trolilor care au activat aici pe Arca lui Goe cea Veche, urându-vă toate cele bune în lume, și în cea reală și în cea virtuală. S-auzim de bine. Cu drag, al d-voastră, Dl. Goe, 1 Aprilie 2021 !

***

Update provizoriu (4 aprilie):

Intrucat astazi (duminică) este Pastele la ne-ortodocsi, cred că am putea sa intrerupem pentru un bob zăbavă celebrarea sărbatorii de 1 Aprilie, ai să:

1) Salutăm meteorica prezentă in randurile noastre, ale celor vremelnic ancorati in actualitatea Arcei (era sa zic „in realitate”) , a unei vechi relicve a vremurilor ante-diluviene, doamnelor si domnilor, Niku Elektriku, inviat din morti (mortiii virtuali), taman azi in ziua de Paste Catolic (si nu numai), si iesit din adormire (precum frumoasa din padure) special pentru a oferi un like pe articolul de adio al Arcei lui Goe. Merci nene Nikule, laudat fie-ti pseudonumele, binecuvântată debaraua, si dulce somnul de veci in chilia in care astepti, tăcut, judecta de apoi a blogarilor, care au luat in desert numele domnilor. Salve si slavă tie, măreată umbră. (Sanatate si virtute autorului de personaj).

2) Precizam ca prezenta Arcă a lui Goe, b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog (despre NIMIC), cea mai veche si cea aflată formal la originea tuturor insailarilor ulterioare care au împrumtat (pe gratis) formula respectiva, nu are nicio legatura cu niciuna dintre celelalte ipostaze, sau cu autorii acestora. Din cate stim mai exista niste tentative:

a) Arca lui Goe, pe blogspot (infiintata si desfiintata prin 2015), o arca cu un singur articol.
b) Arca lui Goe, Cotidianul.ro, propusa ca S.F. Politic de catre ziaristul Ovidiu Bufnila care intre timp a murit (Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihnească). Comentariile sunt închise
c) 44 Arca lui Goe – Un interesant video-clip pe Youtube (Oct 30, 2017), cu recitarea unui domn Goe destul de simpatic… (interesant ar fi de stiut cine e autorul poemului recitat si ce alte productii mai are la bază)
d) Arca lui Goe – Necesitati si rasfat pentru copii si bebelusi – aparut anul asta (2021) – un site (pseudo)comercial improvizat, in paragina sau in curs de dezvoltare, nu se stie (autori anonimi cu intentii ne/cunoscute).
e) Arca lui Goe – o emisiune de radio…
f) Pe ici pe colea articole sau proze scurte intitulate asa „Arca lui Goe”…
g) Or mai fi si altele de care nu stiu…

Prin 2009 cand mi-a incoltit in cap ideea ca asa nu mai merge si ca trebuie sa-mi fac blog (repede pana nu trece moda) m-am chinuit si perpelit multa vreme sa gasesc titulatura potrivita (Ah ! atuncea ti se pare / Ca pe cap iti cade cerul: Unde vei gasi cuvantul / Ce exprima adevarul ?), reusind dupa luni de incercari sa gasesc formula potrivita care sa redea intentiile (arca, salvare, goe, ego, ratare, libertate, anonimitate, exprimare, replică, clandestinitate, ludic si amatorism)… Cred ca de fapt tot gandindu-ma la titulatura, am visat-o pana la urma, in somn. In dimineata in care m-am trezit cu ea in minte m-am grabit sa verific cu ajutorul d-lui Google daca nu cumva e luata, si daca n-o fi gasit-o altul mai devreme. Nu, nu era. Google nu gasea la vremea aceea nicio Arca a lui Goe, si atunci am zis, Arca lui Goe sa fie si asa a fost. In prima zi. Si asa este si acum in a saptea zi, de Duminica, de la facerea arcei.

***

Si bineinteles că acestea fiind zise si paranteza inchisă, ne putem intoarce la sarbatorirea perpetuă, cu voiosie, a zilei de 1 Aprilie, de-a pururi ziua cea de azi. Muzica! 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 65 Comments »

A se fi

Posted by Arca lui Goe pe martie 31, 2021

N-am reusit să ne dumirim ce, cât, cum, când sau unde ar trebui să luăm sau să nu luăm in nume personal (zicerile si gesturile altora, infernul fiind ceilalti noi, risipiti in lumea largă), si nici măcar ce, cât, cum, când sau unde ar trebui să ne prefacem că luăm sau să nu luăm in nume personal (aceleasi ziceri sau gesturi ale infernului din ceilalti, nu din noi, raiul), si uite că s-a facut deja 31 Martie (…), in alergare alergând, aproape 1 Aprilie… ce să mai. Propun un gest in amintirea Rebeliunii Minerale: a se fi

Mie mi se poate da numai
ceea ce pot uita.

Sunt chinuit de zei
pentru că ei nu-mi încredinţează
propria-mi suferinţă, – ci
lipsa ei, cunoscând că am avut-o,
adică.

Uitarea ei, neaducerea chiriaşă
de aminte
a locurilor
şi a timpurilor frumoase
din mine şi de pe mine…
Sunt apăsat de amintirea
faptului că am uitat!

Mâine mi se va spune:
ieri ai omorât un zeu!
Voi fi, da, ghilotinat
pentru o crimă de care
nu-mi aduc aminte.

Ah, moarte, eşti gluma cinică
a zeilor
care dau să mănânce ambrozie
de-aldelor mine
care sunt de la inimă în jos
chiar ambrozie.

… Sare din mine, liniştindu-mă,
lipsa mea de martori de rău şi de bine,
înţelegerea scurtă,
a razei, a piramidei, a ierbii
sau a crimei
pe care am desigur făcut-o
şi am uitat-o.

-Eşti?
-Mă sunt!

A se fi, sufletul,
îmi apare se fiind.
A fi e fără de suflet.

Posted in Arcaluigoeologie | 6 Comments »

Planeta sperlingilor (I.V)

Posted by Arca lui Goe pe martie 30, 2021

Bonus:

Update: Trei stiri care completeaza ideea…

1) Un român din Germania şi-a înecat în sânge iubita şi a ucis-o în bătaie, dar nu va face nici măcar o zi de închisoare. „Nu trebuie să te învinovăţim”

Sângerosul incident a avut loc în noaptea de 7 spre 8 ianuarie 2020, când bărbatul s-a înfuriat pe partenera sa, Florentina P. după ce aceasta l-a contrazis într-o discuţie. Într-un acces de furie, Nicolae I. s-a năpustit asupra femeii şi a doborât-o cu o ploaie de lovituri. A continuat să o izbească violent şi chiar şi atunci când ea îl implora să se oprească, ba chiar şi atunci când femeia sa a renunţat să mai încerce să se apere, iar oasele ei trozneau sub pumnii şi picioarele sale. A murit înecată cu propriul sânge

Se pare ca exista si feluri mai drastice de a interzice dreptul la opinie (decat simpla cenzurare, banare, interzicere a vorbitorului).


2) A rămas cu soţul ei după ce acesta a devenit femeie. Cum arată viața lor amoroasă acum. De ce a luat această decizie

„Un mariaj perfect este despre doi oameni imperfecţi care refuză să renunţe unul la celălalt” – asta cred cei doi protagonişti ai acestei poveşti de iubire diferite. (n.b. Cand iubesti dragostea e mare. Sexul nu conteaza).


3) Cristian Tudor Popescu are doi copii . Se ştie că celebrul gazetar are doi copii: Tudor Popescu, fiul cel mare, şi Cristian Popescu, fiul cel mic. Se pare ca s-a multiplicat singur rezultand un extra-Popescu (Daca-i pui la un loc pe cei doi pui al lui Cristian Tudor Popoescu rezulta Cristian Tudor Popescu Popescu…)

Ce spune Cristian Tudor Popescu despre relaţia părinţi-copii? „Copiii se fac pentru părinţi. Dacă îmi spuneţi mie că cei care fac copii au în cap perpetuarea speciei sau demografia României… O să vă spun ceva greu de înghiţit. Oamenii fac copii când au un grad ridicat de insatisfacţie în legătură cu propria lor existenţă în această viaţă”.

Asadar copiii se fac explicit ori pentru a perpetua specia, pentru a spori populatia Romanie ori (daca nu) pentru a atenua frustrarile insilor legate de insecuritatea personala, insatisfactia fata cu conditia umana… etc. Alta cale nu vad, alta cale nu e.

Un film musai de (re)vazut pentru a regasi multe dintre „detaliile” prezente si in lumea virtuala a blogurilor si comentariilor:

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 51 Comments »

Ritualul primăverii

Posted by Arca lui Goe pe martie 26, 2021

Cred că înainte de a continua marșul triumfal al furnicilor pe planeta sperlingilor, (încă) un mic intermezzo de primăvară ar putea fi benefic pentru a mai atenua un pic asperitățile rămase în aer, la finalul bătăliilor crâncene duse în subsolul planetei  (care, per se, a fost cred destul de pașnică, în primul ei episod, suspansul fiind salvat de spiritul de anticipare al unora dintre actorii-observatori, care au ținut să ilustreze în avans anumite aspecte ale problemei limitelor artificiale ale libertății de exprimare). Mă întreb dacă ar merge, în acest sens, să-ți povestesc o mică și nevinovată întâmplare căreia i-am fost martor, ieri spre amurg. Poate că da, poate că nu, dar întrucât momentan nu am la îndemână nimic altceva mai potrivit ca interludiu, o să te rog să mă însoțești în mica mea plimbare, la drum de seară, pe o stradă, aproape pustie. Mergeam în pas vioi pe trotuar, având drept în față un soare blajin ce-și arunca pieziș peste asfalt, lumina diafană a apusului iminent 😊. Am văzut de departe două siluete, aflate de o parte și de alta a străzii, fiecare pe trotuarul său, stând față în față și făcând niște gesturi pe care la început nu le-am înțeles. În timp ce mă apropiam, mijindu-mi ochii în contra soarelui, am băgat de seama că cei doi se chinuiau să întindă o coardă de la unul la altul peste stradă. Când unuia îi scăpa din mână, celălalt îi azvârlea înapoi capătul coardei, iar apoi, când se apropia câte o mașină, se opinteau să întindă coarda, încercând parcă să blocheze drumul. Când am ajuns destul de aproape am băgat de seama că era un simplu număr de pantomimă, și că cei doi puștani, neavând de fapt nicio coardă, încercau doar să-i păcălească pe șoferi cu gesturile lor, și chiar reușeau aș zice, întrucât majoritatea mașinilor încetineau, iar unele chiar frânau destul de brusc. Mă pregăteam să le zic vreo două, din postura mea de cetățean responsabil (și vigilent), pornit pe fapte bune în favoarea cetății, mai ales că cei doi adolescenți, deși remarcaseră că mă apropii, nu păreau să se simtă incomodați de prezenta mea, râzând și chicotind cu poftă în timp ce-și continuau prestația. Când aproape că ajunsesem la fața locului și mă pregăteam să le spun că-și cam depășesc limitele libertății de exprimare, am băgat de seamă că mai exista un martor, și anume o foarte tânără duduie, blondă și copilăroasă, care privea printre gene, chicotind și ea la fiecare dintre reușitele protagoniștilor, care se pare că voiau musai s-o impresioneze pe tânăra domniță. Am realizat dintr-odată că asistam la un ritual al primăverii, pe care chiar n-ar fi avut niciun rost să-l perturb cu prostii civice. Mai ales că și fețele nedumerite ale șoferiilor care încetineau, încercând să înțeleagă ce se întâmplă, chiar făceau toți banii. Si asta e tot. Merge?   

Posted in Arcaluigoeologie | 53 Comments »

Basarab

Posted by Arca lui Goe pe martie 25, 2021

Contributor: Stely

TOTEM and DØ collaborations announce odderon discovery

Arca lui Goe ,


Întrucât, astăzi, 25 martie, este ziua de naştere a Domnului Basarab Nicolescu -om de ştiinţa, filozof si scriitor romano-francez – zi (luna) care coincide cu aniversarea celor 11 ani de la „naşterea” Arcei lui Goe , care ,de asemenea , coincide cu o altă confirmare (16 martie 2021) prin experiment la CERN a existentei unei „entitati” (sub-particule ) cuantice cu denumirea de odderon, denumire data de dumnealui inca din 1973, dati-mi voie va rog , să-l consider Oaspetele de Onoare al „arhipelagului Arca lui Goe ” . Dumnealui este cel mai indreptatit sa fie si pentru faptul ca a existat ,aici ,prin „teoremele poetice” intr-un permanent” entanglement cuantic „cu „entitatille”(vizitatori, cititori, comentatori) de pe Arca lui Goe.

Totodată îi urez din tot sufletul pe această cale – „La mulţi Ani ! Sănătate şi încă multe alte realizări notabile . 

Aici o scurta trecere in revista a lungului drum al validarii unei teorii (concept) prin experiment :

Odderon, conceptul care a revoluționat fizica cuantică

În colaborare cu fizicianul polonez Leszek Łukaszuk (1938-2007), Basarab Nicolescu a dezvoltat o teorie concepută pe teoreme asimptotice, revoluționară pentru anul 1973. Denumit Odderon, conceptul cu consecințe experimentale impresionante era considerat eretic de către mediul academic. Acesta demonta numeroase lucrări ale unor fizicieni importanți ai vremii.

Într-un interviu pentru Cotidianul, Basarab Nicolescu explică cum Odderon este un concept de fizică fundamental ce ajută în înțelegerea mecanismului detaliat al interacțiunilor tari. Cu toate că nu are aplicații în aspectul tehnologic, datorită lui pot fi create numeroase modele pentru studiul datelor experimentale.

În 1983, la 10 ani după apariția teoriei cercetătorului român, Cromodinamica Cuantică redescoperea acest concept, validând teoria interacțiunilor tari. Odderon este un termen creat de Basarab Nicolescu ce are la bază ambiguitatea cuvântului ”odd“ din limba engleză – impar şi straniu.

Dacă Odderon-ul nu există înseamnă că teoria Cromodinamicii Cuantice este falsă.

Conceptul Odderon, confirmat la CERN după 45 de ani de la creare

Cu toate acestea, teoria Odderon-ului a fost confirmată oficial abia după 45 de ani, în septembrie 2017, la Centrul European de Cercetări Nucleare (CERN) de la Geneva. Veridicitatea teoriei cercetătorului român s-a descoperit în cadrul experimentului TOTEM realizat la acceleratorul Large Hadron Collider (LHC).

Basarab Nicolescu a fost invitat să susțină un seminar la CERN despre Odderon. Aici se află cel mai mare accelerator de particule din lume și cel care atinge cele mai mari energii.

Următorul pas a fost publicarea în martie 2018 a studiului „Did TOTEM experiment discover the Odderon?“, în prestigioasa revistă internațională Physics Letters B. Acest material a fost conceput în colaborare cu fizicianul ucrainean Evgenij Martynov, director al laboratorului de calcul în rețele în fizică de la Institutul Bogolyubov de Fizică Teoretică din Kiev al Academiei de Științe a Ucrainei.”

Iar aici confirmarea de „ultima ora”:

TOTEM and DØ collaborations announce odderon discovery

Iata , tradus in limba romana (cred , binisor) confirmarea de „ultima ora” , facuta de cei in masura prin urmatoarea notificare-„Această actualizare este o versiune modificată a stirii publicată inițial în” CERN Courier ” :

„Totuși, în 2018, TOTEM a raportat măsurători la energii mari care nu ar putea fi ușor explicate prin această idee tradițională. În schimb, un alt obiect QCD părea să fie în joc, susținând modele în care se schimbă un compus cu trei gluoni sau unul care conține un număr impar mai mare de gluoni. Rezultatele au fost suficiente pentru a pretinde dovezi pentru odderon, deși nu au fost încă observația sa definitivă.”

P.S. Am, totusi, o nedumerire . De fapt doua . Una ca ,desi au trecut aproape doua saptamani de la publicarea stirii, nu exista nici o reactie a domnului Basarab Nicolescu. A doua , fiind si o eventuala cauza a lipsei de reactie , faptul ca desi se spune in articol ca „dovezile pentru odderon ” au fost „suficiente” ele inca nu au fost „observate definitiv „. Asadar, astept cu nerabdare reactia dumnealui. 

Posted in Aliorum Textuum, Arcaluigoeologie | Etichetat: , , | 9 Comments »

11

Posted by Arca lui Goe pe martie 21, 2021

echinocțiu… iarasi echinocțiu pe arca lui goe… si iar a venit primavara… si iar ne mintim că-i frumos… si frunzele iar urcă scara… si-i verde. Pămânul. Pe jos.

…si DespreDisclaimerDREPTUL LA REPLICA

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , | 62 Comments »

Planeta sperlingilor (I)

Posted by Arca lui Goe pe martie 18, 2021

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, a fost (dragii și dragele moșului) o eră curioasă în care numai scriitorii scriau. Cărți. Ziare. Reviste. Și almanahe.  Cei care nu puteau să scrie erau critici. Literari. Cei care nu puteau nici asta erau cititori. Ordinari. Dar cu aer. Intelectual. La cap. E-he-he, ce vremuri! O tempora, o mores!  Era asta era demult de tot, pe vremea dictaturii, pe când se potcovea puricele cu 89 de ocale de fier. Pe vremea aceea cititorii nu aveau voie sa comenteze. Nici scriitorii. Era cenzură. Dictatură. Totalitarism. Oamenii de rând erau muți (și puteau face cel mult bancuri), ca peștii. Dar a venit și revoluția și am sfârșit o dată cu trecutul negru. Între timp s-a instaurat democrația și libertatea scriiturii pentru toate categoriile de intelectuali și literați. S-au inventat blogurile și „forumurile” (desigur impropriu denumite astfel) pe internet, în hiperspații virtuale. În aceste hiperspații orice cititor (ordinar) se poate transforma peste noapte (sau chiar mai repede, în timpul nopții, noaptea minții, somnul rațiunii) în scriitor, ziarist, formator de (o) opinie, propagandist, activist, filosof, poet, eseist, fabulist, pamfletar și orice altceva și-ar putea dori, dacă știe alfabetul și dacă e în stare să-și găsească câțiva cititori, comentatori, critici (ori măcar acoliți-mucaliți). Dumnezeu a zis: Să fie toți cititorii, scriitori. Și așa a fost. Libertate. Si nici Dracul n-a avut nimic împotrivă. Ba dimpotrivă. A început astfel (dragii și dragele moșului) era libertății depline de exprimare pe internet. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Un zumzet si o bucurie fără margini i-a cuprins pe toți ne-vorbiții planetei. Ei, dar credeți că fericirea a ținut mult? Ei aș, ți-ai găsit! Nu, nici vorbă, pentru că omul, o ființă profund nefericită prin natură și nu numai, n-a putut îndura prea multă vreme o atare fericire, băgându-și repede picioarele-n ea de libertate. Cum? Stați să vedeți.     

Înainte de a vedea (ce să mai vedeți?) s-ar cuveni o mică paranteză. Ideea de a lăsa pe oricine sa vorbească despre orice, indiferent de nivelul intelectual, de educație, de competențe, de poziție în societate, de interese, de stare socială, civilă, medicală, si de orice altă stare, în sensul că, na acuma, să vorbească și nea Ioan, că e și el om, poate părea unora (se știu ei care, elitiști sau nu) o aberație, o prostie fără margini și (mai ales) o babilonie fără seamăn. Cei care se considera (auto)afiliații acestui punct de vedere (greșit), pot să se oprească aici cu lectura, pentru a nu-si irosi timpul si nervii în van, în zadar si degeaba, întrucât a-i convinge de contrariul nu face obiectul acestei proze (ci a alteia, plănuită pentru altă dată, la o dată ce va fi ulterior anunțată, fiind aceasta o temă mult prea amplă si importantă per se pentru a fi tratată superficial, în subsidiar, în tema curentă). Presupunând așadar ca suntem, din acest punct al prozei, exclusiv in compania cititorilor care se păstrează in asentimentul nostru că, într-un (hiper)spațiu, precum acesta, liber de constrângeri, fără decizii de luat si implementat, si fără materializări imediate ale vorbelor vorbite, oricine este îndreptățit să vorbească despre orice, indiferent de nivelul intelectual, de educație, de competențe, de poziție în societate, de interese, de stare socială, civilă, medicală, si de orice altă stare, în sensul că, na acuma, poate să vorbească și nea Ioan, că e și el om, si sa aibă fiecare o opinie, o părere, un clișeu sau măcar să facă zgomot acolo în ton (sau nu) cu vreo tema data (orice tema), ei bine, abia acum aș aminti despre furnici. Ca si in cazul oamenilor, succesul furnicilor, ca specie, se datorează covârșitor organizării sociale practicată cu o rigoare si cu o eficiență ieșite din comun, la o scară foarte mare, ce poate include (sute de) milioane de membrii. Grație trufiei specifică speciei noastre, suntem tentați să considerăm că societatea umană ar fi mai bine plasată decât societatea furnicilor, în competiția pentru supremație pe planetă, ceea ce nu este tocmai exact. Nu vreau să intru in detalii in aceasta privință (fiind off topic) dar as aminti faptul ca furnicile si-au demonstrat viabilitatea, adaptabilitatea si tenacitatea, menținându-se de sute de milioane de ani in categoria celor mai prospere si mai durabile specii, prin comparație cu hominizii care au apărut cu doar circa două milioane de ani în urmă, iar de contat, contează pe planetă, ca specie dominantă, abia de vreo câteva mii de ani). Chiar si astăzi, nu doar ca exista mult mai multe furnici decât oameni, dar masa însumată a tuturor furnicilor de pe Pământ întrece cu mult masa tuturor oamenilor luați la un loc. Biologic vorbind e mai multa „furnică” pe pământ decât „om”. Asta ca sa nu mai vorbim de imensa diferența de anduranță si capacitate de a rezistență la cataclisme, favorabilă cu multe ordine de mărime furnicii, in raport cu omul. In caz de evenimente catastrofice majore, în mod categoric, furnicile, care au supraviețuit si cataclismului care e încheiat era dinozaurilor, au de mii de ori mai multe șanse decât oamenii de a continua sa-si duca imperturbabil mai departe existența pe planetă.     

va urma…

Ilustrare grafica nostrstellara

Posted in Arcaluigoeologie | 114 Comments »

8 Martie (adaugare)

Posted by Arca lui Goe pe martie 12, 2021

De 8 Martie cavalerul Gabriel Liiceanu a sarit in apararea Anei Blandiana.

Scandalagiul, vedeta, mitocanul, poftangiul, un claun isteric locuit de patima căpătuielii”, scrie filosoful Gabriel Liceanu pe platforma Contributors.ro, într-un text-replică la atacul lui Mircea Dinescu la adresa poetei Ana Blandiana. Ana Blandiana, acuzaţii grave la adresa lui Mircea Dinescu. „Judecând după nivelul nostru de civilizaţie la capătul celor treizeci de ani istorici de „tranziţie” pe care i-am împlinit, înclin să cred că cel mai mare pedagog valah al României a fost un poet care în tinereţe scria versuri involte.  Când spun „pedagog valah”, am în minte un ins care, în ultimele decenii, a marcat populaţia românească din Câmpia Dunării (ceea ce ardelenii numesc generic „Sudul”) printr-un model de comportament iradiant, caracterizat prin cultivarea vulgarităţii, a ţopeniei obraznice şi infatuate, a cabotinismului lucrativ, a închinării vieţii profitului făcut cu preţul unei neruşinări fără margini. Faptul că un asemenea individ a aspirat la rangul de „simbol al revoluţiei” dă măsura felului în care ceea ce a început în iarna lui ʼ89 ca act de demnitate şi sacrificiu a sfârşit, prin contribuţia lui, ca prostituare a istoriei. Rar îţi e dat să vezi categoriile vieţii mai crunt caricaturizate de un singur ins, rar se întâmplă ca „jumătatea funestă” a lumii să scape mai voioasă de sub control. Puţini oameni, în deceniile din urmă, au debilitat atât de mult, prin isprăvile lor, fiinţa morală a românilor, sădind în ei credinţa că sunt condamnaţi să trăiască într-un univers pocit şi populat cu oameni scălâmbi.   În preajma lui ʼ90, poetul intră în rolul de disident oficial, dar tot ce face (şi mai ales cum…” continuarea aici: https://adevarul.ro/entertainment/celebritati/gabriel-liiceanu-atac-dur-adresa-mircea-dinescu-scandalagiul-vedeta-mitocanul-poftangiul-claun-isteric-1_604b39155163ec4271d0d61d/index.html

Si doua recomandari complementare (ingrediente in aceeasi reteta):

Limitele Exprimarii Pe Internet Si Despre Etica Social Media cu Cristina Voinea | Nervi de Sezon (wordpress.com)

Homo Deus – YUVAL NOAH HARARI | Nervi de Sezon (wordpress.com)

A aparut si replica „pastramagiului”:

Cum am decis eu să-mi deschid un barber shop   Numai dracul şi-ar fi închipuit prin anii ’90, când în România Mare eram acuzat că împreună cu Andrei Pleşu am ciordit la revoluţie sculele de bărbierit şi capacele de aur ale closetelor lui Nea Nicu din Primăverii, că Gabriel Liiceanu nutrindu-se pe ascuns din hoitul lui Vadim, va regurgita la bătrâneţe perlele urît mirositoare pe care sconcsul peremist le cultiva în colonia de scoici din haznaua partidului. Adevărat îi că domnul Liiceanu nu are talentul grobianisim al Tribunului, fiind mai degrabă un conţopist al abjecţiei, un filosof cu mînecuţe de contabil care-şi scoate creionul de după ureche spre a face, meticulos, inventarul obiceiurilor bicisnice şi al deşertăciunilor cu care m-a pedepsit Dumnezeu.   O singură dată în viaţă l-am făcut pe Gabriel Liiceanu să plîngă şi văd că nu m-a iertat nici pînă în ziua de astăzi pentru acel afront. În 18 martie 1989, la o zi după ce interviul meu din Libération fusese citit la Europa Liberă, pe holul întunecat al Casei Scriitorilor, am dat nas în nas cu umbra filosofului care, tumefiat şi cu figura uşor răvăşită, mi-a şoptit la ureche: „Dragul meu, aseară am ascultat vorbele tale cutremurătoare şi am plîns în hohote. Suntem nişte laşi, suntem nişte laşi…”, după care, năluca suferindă s-a topit ca fumul, ca să o reîntîlnesc după un an, purtînd cu dezinvoltură în cîrcă, Editura Partidului Comunist. În Cartea albă a Securităţii există înregistrarea unei gărgăriţe plantate în casa socrilor mei, ce redă scena în care subsemnatul încerca să adune sub un text vitriolant semnăturile cîtorva scriitori de seamă. Vorbeam acolo despre dictatura cuplului prezidenţial, despre dărîmarea satelor, despre cenzură, despre foamea şi frigul din România. Împreună cu Andrei Pleşu eram gata să plasăm bomba… ” Continuarea AICI: Replica lui Dinescu la atacul lui Liiceanu: O singură dată în viaţă l-am făcut să plîngă şi văd că nu m-a iertat nici pînă în ziua de astăzi pentru acel afront | adevarul.ro

Prin bunavinta unui coleg de blogosfera, cunoscut publicului ca Neamtu Tiganu, am avut bucuria si surpriza sa aflam de reactia d-lui Dorin Tudoran – fost poet si dizident roman, la galceava Liiceanu-Dinescu-Blandiana, pe care, cu o vinovata placere, o redam mai la vale:

Kilometrul Zero

Timp de zece ani, motto-ul pe care l-am folosit pentru blogul Certocrația a fost: “În România se întâmplă mereu lucruri foarte interesante, pentru că nu se întâmplă niciodată ce trebuie.“ Unele întâmplări polemice, sângeros-interesante, ale zile îmi dau dreptate.

Se lipesc – cu talent după puteri – etichete. Se spun vorbe de toate felurile. Se înoată în mări de cuvinte spumoase, dar nu se spune nimic despre kilometrul zero. În cazul zilei, iată-l:

“Sosise la Bucureşti, pentru mai puţin de 24 de ore, ministrul de externe francez Roland Dumas şi prima întâlnire programată a fost cu câţiva opozanţi cunoscuţi ai vechiului regim. Au fost invitaţi Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ion Caramitru şi eu.” (Ana Blandiana, Soră lume, Editura Humanitas, 2020)

Doar doi dintre invitați erau “opozanți cunoscuți ai vechiului regim”. Și Ana Blandiana nu era unul dintre ei. Scriitoare remarcabilă, Ana Blandiana a devenit opozantă a vechiului regim abia după ce acesta se prăbușise.

Contribuția postcomunistă a poetei întru neuitarea victimelor comunismului și a rezistenței – Muzeul de la Sighet, administrat de Fundația Academia Civică și altele – este demnă de tot respectul și nu are nevoie de a fi echivalată fraudulos cu opoziția față de vechiul regim.

Cine a făcut-o “cunoscută” pe “opozanta” Ana Blandiana, după căderea vechiului regim?

Noile regimuri ale mistificărilor naționale cu extinderi internaționale. Numai că în cartea publicată la Humanitas, Ana Blandiana face un pas periculos alăturându-se mistificatorilor: își atribuie de una singură o ipostază pe care nu a cunoscut-o – cunoscută opozantă a vechiului regim.

Rezistența prin cultură a mai fost cum a mai fost – pentru mulți, rezistență numai prin cultură – dar rezistența prin motanul Arpagic a devenit în postcomunism de un eroism ridicol-epopeic. Despre celelalte câteva poezii, cu adevărat remarcabile, care au stârnit o temporară încruntare a fostului regim la adresa Anei Blandiana, se pare că poeta a vorbit cândva cu sinceritate.

Înțeleg că într-un episod din Dreptul la adevăr, ciclu realizat de TVR, Ana Blandiana mărturisea că poeziile respective apăruseră dintr-o întâmplare și nu din cine știe ce dorință de protest sau conspirație anticeaușistă. De altfel, supărarea oficială a trecut repede și s-a încheiat cu un masiv volum al poetei publicat în colecția Biblioteca pentru toți.

Deși nu a găsit puterea să devină opozantă a vechiului regim, Ana Blandiana a fost un om demn de respect în acea perioadă. Poeta și-ar fi făcut un mare bine dacă în anii postcomunismului ar fi refuzat public merite ce i s-au atribuit fără motiv. Și pentru asta nu ar fi avut nevoie de puterea pe care nu a găsit-o spre a fi opozantă a vechiului regim.

Într-o expoziție organizată la Cotroceni în 2019 – Rezistenții. Amintire și recunoștință – despre Ana Blandiana se puteau citi lucruri cutremurătoare, dar care nu s-au întâmplat niciodată: “Ana Blandiana decidea să protesteze public față de nerespectarea drepturilor omului de către regimul comunist.”/…/ “Ana Blandiana a continuat să dea interviuri unor publicații străine și postului de radio Europa liberă unde a vorbit despre situația extrem de grea din România.” Aiuritor.

În 2018, Ana Blandiana era invitata Târgului de Carte de la Bogotá, Columbia. O prezentare a poetei vorbea despre Ana Blandiana ca despre un Havel al României. La un festival de literatură desfășurat la Copenhaga se vorbea despre Simbolul disidenței în România – Ana Blandiana. În Spania, mistificării Blandiana – un Havel al României i se adăuga încă una: Blandiana – o Ana Ahmatova a României. Ș.a.m.d.

Un caz asemănător este cel al redutabilei prozatoare Gabriela Adameșteanu. În aprilie 2013, André Clavel semnează în L’Express un portret al autoarei intitulat, márquezian, L’Amour au temps de la Securitate. Din recomandarea revistei aflată deasupra textului lui Clavel, cititorul află că prozatoarea a fost “portdrapelul disidenței românești”!?!

Disidență, opoziție și rezistență au devenit cuvinte-umbrelă atât de încăpătoare, încât sub protecția lor își găsesc loc și asemenea mistificări.

Când excelenta editoare Georgeta Dimisianu era dată afară de poliția de partid de la Editura Cartea Românească pentru felul în care apăra cărțile ”cu probleme” și pentru legăturile pe față cu oameni intrați în opoziție/disidență, printr-o surprinzătoare, pentru mine, solidaritate câțiva potențiali înlocuitori au evitat să accepte postul rămas liber prin înlăturarea Georgetei Dimisianu, unul sau doi dintre ei nevând în acel moment un loc de muncă.

Cea care a acceptat cu entuziasm postul, deși avea unul echivalent la o altă editură, a fost ”portdrapelul disidenței românești”. Nicio mirare, căci ”portdrapelul” refuza să semneze până și unele din cele mai plăpânde scrisori de nemulțumire/protest semnate de alți scriitori.

Până când nu vom avea tăria să ne întoarcem la kilometrul zero, efectul tuturor dezbaterilor sau polemicilor va fi, în cel mai bun caz, zero. În cazul de față, kilometrul zero trebuie căutat pornind de la niște întrebări.

Cine a băgat sub nasul lui Roland Dumas o listă de patru invitați dintre care doar doi erau ”cunoscuți opozanți ai vechiului regim”, în vreme ce ceilalți doi erau o poetă remarcabilă și un actor minunat? Cine continuă să intoxice mijloacele de informare în masă – străine și autohtone – cu mistificări de proporții?

Resetarea kilometrului zero, dacă mai e cumva posibilă, este un efort care ar trebui inițiat tocmai de beneficiarii și beneficiarele unor mitologii frauduloase. Altfel, vom continua să citim, din când în când, pamflete – unele excepționale, altele foarte bune, cele mai multe între mediocre și slăbuțe. Toate inutile după zece minute de la citirea lor. Războaie de futilitate publică.

=-=-=-=-

O-ho-ho…

Nu-se-poate !!! Incredibil. Conul Dorin a fost atras afara din vizuina si facut sa iasa din adormire, din hibernare, din ce Dumnezeu o fi facand d-lui pe-acasa dupa retragerea ne-aureliana din blogosfera d’antan. S-au rostit cuvinte magice, galceava Ana-Mircea-Gabriel a functionat ca un des/cântec fermecat de inviat morti. Si iata, s-a produs invierea d-lui Tudoran. E lucru mare. Partea cea mai nostima este ca, tocmai despre aceasta unica intamplare, singura care a fost in stare sa-i invie glanda scriboreica, pofta de scris si de polemica fostului ultim mare certocrat, d-lui zice ca-i futila. Aiurea. Chiar si numai pentru acest efect colateral al activarii conului Dorin si tot merita sa consideram disputa casnica din menage-ul-a-trois Liiceanu-Blandiana-Dinescu un eveniment monden de anvergura. E posibil ca, odata initiat procesul de chibitare, sa asistam la o explozie de luari de pozitie si sa ne trezim ca vor reactiona (printre alti) si ceilalti pe care i-am ami amintit pe aici, Plesu Andrei Gabriel, Popescu Tudor Cristian, Antonesei Liviu, Abalaru Viorel, si altii asemenea sau alminterea… Sa curga sange retoric… sa sara musatrul, sa moara pandemia (de necaz).

Inca un reper bibliografic de referinta AICI Dinu Adam: Gîlceava înțeleptului cu meandrele concretului | @ntonesei’s blog (wordpress.com)

Posted in Arcaluigoeologie | 70 Comments »

Proză de ajun(s) la ele…

Posted by Arca lui Goe pe martie 8, 2021

Fiecare (a)zi este ajunul unui mâne al sau, asa ca nici acest 8 martie (sau Martie) nu face exceptie, fiind ajunul zilei de 9 Martie a anului de gratie (si ce gratie) 2021, in care ar trebui sa bem, iarasi, alte 44 de pahare in cinstea acelorasi 40 de mucenici, si a celor 9 babe dochii, si si asa in general, de bucurie ca vine primavara si ca am pe-trecut cu bine de vestitori, la 14 Februarie de Valentin, la 24 Februarie de Dragobete, la 1 Martie de Martisor, la 4 Martie de Cutremur si re-Nastere, si la 8 Martie de Ziua internationala a Mamei, a Sotiei, a Fiicei, a Soacrei, a Bunicii, a Amantei, a Colegei, a Vecinei, si asa in general a Femeii in univers, inclusiv a celei feministe (si egala barbatului pana la identitate cu acesta). Dupa efortul de a intampina cum se cuvine atatia vestitori ai primaverii, ce alta ar putea fi mai nimerit decat cinstirea cu 44 a celor 40, intru uitare si re-innoire. Maine (si numai azi nu e maine) vom fi cu totii Ali-Baba-Novak-Dochia, si ne vom stradui sa sorbim licori bahice din 44 de pahare, caci vorba ‘ceea, incercarea moarte n-are, impreuna cu ceilalti muceniti ai genului re-prezentat de sexul tare, mai ales in prezenta celui frumos. Dar, pana atunci insa… este ziua lor, a celor aproape 4 miliarde de unicate de pe planeta, si oricat de desueta si de anacronica ar fi aceasta sarbatoare care continua sa sfideze corectitudinea politica, si in ciuda pandemiei care ne tine captivi, si in ciuda faptului ca cele mai multe dintre femeile planetei habar nu au ca e ziua lor, precum si in ciuda acelora dintre ele care prefera sa nu se (mai) lase discriminate cu buchete de flori, cadouri, atentii si dulcegarii demodate, acordate discretionar de te-ai mira cine, totusi este de datoria fiecarui barbat din lume sa faca in asa fel incat sa le ademeneasca pe femeile care-i compun existenta, in capcana acestei sarbatori de 8 Martie cum o stii el mai bine. Cu flori, cu ciocolata, cu bijuterii, cu parfumuri, cu sampanie, cu tandrete, care cum s-o pricepe, si sa celebreze miracolul feminitatii, aducandu-si obolul personal la consolidarea echilibrului armonic al micii noastre umanitati. Bineinteles ca totul (si poate chiar mai mult decat atat !!!) depinde de starea de gratie in care se vor trezi azi, dis de dimineata, ele, sarbatoritele planetei, dând cu ochii, in calendare, de 8 Martie, de ce, cum si cat vor dori sa celebreze in aceasta eterna nouå zi. La urma umei e ziua lor, iar noi (cunoscandu-ne bine interesele) le dorim din suflet sa aiba chef de viata, de petrecere si de celebare, azi si in fiecare zi…

…iar pe domanele si domnisoarele care insufletesc Arca prin prezentele lor (de spirit), cu atat mai abitir le felicitam, urandu-le de bine, primavara cu noroc, fericire, dragoste, implinire, visuri noi si surprize placute cat cuprinde, iar mai presus de orice sa fie…

Posted in Arcaluigoeologie | 48 Comments »

Unu martie!

Posted by Dl.Goe pe martie 1, 2021

Americanii (şi chinezii) se străduiesc să ajungă pe Marte, iar noi pe Martie. Eee, uite că noi am ajuns. E iarăşi 1 Martie, cu mărţişoare pentru fete şi femei, de la băieti şi de la zmei (n-am găsit altă rimă la feţi frumoşi)… Conform unei tradiţii vechi de când arca, de unu Martie, ne luam şi noi libertatea de a oferi ghiocei şi mărţişoare vizitatoarelor noastre, fidele sau infidele, fără deosebire, împreună cu primăvăratice urari de dragoste şi senin. Să fiţi sănatoase, iubite, dorite şi împlinite (inclusiv cu mărţişoare):

P.S. Alţii au reuşit mai cu succes să-şi internaţionalizeze tradiţiile (culinare), sărbătorile şi băuturile, convingandu-i şi pe alţii să mănânce pizza si hamburger de Halloween, curcan de ziua Recunoştinţei, să bea champagne de sf. Valentin ori bere de sf.Patrick. Noi am păstrat în exclusivitate pentru noi (între noi) sarmalele, micii, ţuica, busuioaca de Bohotin, sânzienele, căluşul, esenta de rom, piftia, ciorba de burtă, leuşteanul, capra, sorcova şi altele pe care, na acuma, n-o sa le împarţim cu alţii. Dintre toate însă parcă Mărtisorul este cel mai specific şi mai ancorat în pre-istoria acestei zone de uni-vers şi totodată cel care ar merita cel mai mult să capete sens şi notorietate planetară. Asta însă nu depinde de Mărţişor, ci doar de români şi de România. Eee, când o fi Mărţişorul re/cunoscut, înteles, simtit şi iubit pretutindeni, e-hei, atunci România va fi (foarte) bine şi tot românul va prospera.

Deocamdată însă Mărţişorul este secretul nostru bine păstrat şi foarte greu de explicat altora.

Posted in Arcaluigoeologie | 36 Comments »

Nume inter-zise!

Posted by Arca lui Goe pe februarie 26, 2021

Un tânăr si mândru adolescent al tribului Cherokee l-a întrebat într-o zi pe Marele Vraci al tribului cine alege numele copiilor Aniyvwiya care se nasc în mărețul trib Cherokee, iar vraciul i-a răspuns că el însuși a fost desemnat de către Marele Spirt să dea fiecărui nou venit pe lume un nume. Si – a continuat tânărul si mândrul adolescent al tribului Cherokee – cum alegi tu aceste nume? Foarte simplu – i-a răspuns Marele Vraci – prima imagine care-mi apare atunci când aud țipatul copilului la venirea pe lume este întotdeauna trimisă de Marele Spirit și mă inspiră în alegerea numelui. Bunăoară dacă noul venit se naște în mijlocul unei zile de vară, în timp ce eu privesc cerul, atunci numele lui va fi „Soare Arzător”, dacă afară viscolește, se va numi „Viforul Iernii” sau la o adică „Racoarea Noptii”, dacă privirea mea zărește pe cer o pasare, atuci copilul se va chema „Vulturul Câmpiei”, sau „Bufnita cu ochiul sferic” sau „Zbor de Rândunea” – a zis calm Marele Vraci adăugând apoi: Dar de ce întrebi toate acestea Doi-Câini-care-se-fut?

Va urma:

Posted in Arcaluigoeologie | 38 Comments »

Arca lui Nole (update)

Posted by Arca lui Goe pe februarie 21, 2021

Update (de aici): Novak Djokovic a învins în finala Australia Open de anul acesta (2021) reusind astfel sa-si adjudece in palmaresul turneelor de grand slam trofeul cu numarul 18 si sa-si consolidesze, iarasi, (a n-a oara) pozitia de numar 1 mondial. Din cateva motive anume acest enunt nu poate fi considerat pe de-a-ntregul o stire. Mai intai pentru ca nu s-a întamplat nimic deosebit sau neasteptat. Temerea multora s-a adeverit. Iarasi acelasi perpetuu si enervant Djokovic. Veni, vidi, vici. Atat de previzibil si de plictisitor. Apoi pentru ca 18 turnee de mare slam nu e o premiera, nu e un record, nu e mare brânzå. E un numar oarecare. Altii au catigat mai multe, 20 de ex… Mai apoi, dar nu chiar in cele din urma, pentru ca „tânårul” Medvedev ar fi meritat si el (aproape sau cel putin la fel de mult, daca nu cumva chiar mai mult) sa castige acest trofeu, avand toate datele, incusiv varsta si caracterul potrivite cu un astfel de succes, pentru el si pentru generatia pe care o reprezinta. Intr-un fel ar fi meritat (pana la un punct) si dupa cum au evoluat ostilitatile pe intreaga durata a turneului si dupa frumustea si eleganta jocului prestat. Djokovic a avut si noroc în cateva momente cheie pe parcursul turneului, plus apelul la fel de fel de viclenii psihologice si derutari ale adversarului. Si totusi cum, ne-cum Djokovic a invins si a castigat (a noua oara la Melbourne, si garda nationala s-a desfiintat), ramanand firesc si natural în pozitia de lider suprem (c-asa-i în tenis). S-a clåtinat pe traseu dar nu a cazut. Nu este deloc limpede ce anume a învins Novak Djokovic, si nici care este semnificatia acestei victorii anticipata de multi, nedorita de si mai multi. O victorie care lasa loc liber pentru discutii filozofice despre sensul traiectoriei lui Novak pânå aici si de aici încolo. De e sens intr-asta. Tenisul este Arca lui Nole, ambarcatiunea cu care Djokovic infrunta Potopul, zi de zi. Potopul universal. Restul e…

Posted in Arcaluigoeologie | 38 Comments »

Di

Posted by Arca lui Goe pe februarie 5, 2021

Intr-o manieră similară cu prefixul „bi”, prefixul „di” denotă dualitate, ca de exemplu bi-oxid de carbon sau di-oxid de carbon, ori bifurcație și dialog ori dilemă. In mod normal un articol de blog este unitar si monolitic pe o singura tema. Dată. Vizitatorul este si el unic, așa ca lucrurile sunt de obicei clare, existând în mod ideal si teoretic o unitate armonioasă in peisaj. In practică însă de obicei unitatea este știrbită, căci trăim într-o lume imperfectă, ajungându-se în mod firesc la situații sub-unitare, adică la articole cu un conținut valoric destul de variabil intre 0 si 1, de obicei mai aproape de 0 decât de 1. Pe Arca lui Goe mai di-hai decât la alții întrucât, după cate poate se mai știe in ecosistem, b-arca este b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fără de blog. Despre NIMIC, lucrurile presupunându-se a fi întregite prin contribuția plenara a prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, din postura acestuia de chibiț-comentator. In ultima vreme s-a constatat însă că unicitatea si „unitarismul” (in sens biblic), al prea-cinstitului s-a di-minuat si acela dramatic, prin di-spersie si di-luare (s-a (di)luat cu altele si-a uitat), așa încât Nimicul a început să se vădească din ce in ce mai pregnant pe Arca lui Goe (ca si pe multe alte arce, ceea ce însă nu ne privește). Prin urmare ne-am gândit (precum Baltazar) la o soluție de compromis, o soluție dublă, o disoluție de toata frumusețea, prezentând in premieră la blog, două articole deodată, prin care să-l punem în di-lemă pe prea-cinstitul cititor citit si unic (sau cât o mai fi rămas din el). Așadar doamnelor, domnișoarelor si domnilor, astăzi avem in meniu divagație, disoluție, dihonie si dihotomie, in care admirabilul public are la dispoziție, nu o singura variantă ca-n alte părți, ci patru variante in calitate de cititor si tot atâtea in calitate de comentator, total 8. Numai si numai pe Arca lui Goe:  

Hygge – Varianta 1Hygge – Varianta 2
Unii dintre oamenii de succes, deveniti foarte bogati, au ajuns la satruratie si au decis sa se se retraga in culmea gloriei, dedicandu-si pe mai departe resursele (fizice, financiare, intelectuale si de timp) altor hobby-uri decat cele care le adusesera succesul, celebriatea si bogatia. Bill Gates a renuntat la software si la conducerea giganticului Microsoft, preferand sa se dedice cauzelor umanitare (vaccinuri, veceuri ecologice sofisticate si eficiente, si altele de acest gen). Ba chiar a reusit sa-l coopteze si pe Warren Buffett in business-ul actelor de caritate. Elon Musk s-a apucat de construit rachete si de facut planuri pentru colonizarea planetei Marte. Regele Arbiei Saudite a inceput construrea unui megalopolis (Neom) auto-sustenabil in desert. Steve Jobs nu. Nu si-a schimbat hobby-ul, iar explicatiile (pentru ca sigur sunt mai mult de una) in aceasta privinta nu fac obiectul temei noastre de azi, si nici de la Mark Zuckerberg nu avem mari sperante că după ce se va retrage din hobby-ul care l-a con-sacrat va mai face vreo mare brânză. Tema propusa azi, aici are in atentie o singura persoana si (ca scop) o singura intrebare: Oare ce va face Jeff Bezos, de acum înainte, dupa ce a decis sa renunte la conducerea gigantului Amazon. Ei, bine aceasta este intrebarea. Intrebarea zilei. Dar numai si numai pentru chibiti, invitati sa-si dea cu parerea despre ce cred ei ca va face amicul Jeff Bezos sau ce cred d-lor că ar trebui sa facă Omul din vârful muntelui său de bani. Sugestiile pot fi propuse mai jos in condica cu comentarii.   Tarile nordice, mai mult sau mai putin scandinave, focare de fericire individuala si colectiva, precum si surse de inspiratie pentru miscari socio-antropologice revolutionare (precum hygge) sunt totusi mult prea avansate in materie de relationare sociala, incat unele dintre simptomele asociate, denota o stare patologica grava. Spre exemplificare un caz (departe de a fi unic): Nesfârşitul coşmar al doctoriţei căreia statul finlandez i-a luat copiii.

Un binevoitor i-a recomandat Cameliei Smicală să se repatrize de îndată ce-si recuperează copiii. Usor de zis. Si unde sa vină? Aici?

Cum s-a răzbunat o angajată dintr-o clinică medicală, concediată după ce a refuzat să lucreze pe salariul minim.

Intrebarea zilei este: Ar trebui sa se repatrieze Camelia Smicală sau nu? Sugestiile pot fi propuse mai jos in condica cu comentarii.


UPDATE: Se pare ca in zilele noastre nu mai exista buni samariteni ori persoane altruiste care sa ofere benevol si/sau fara sa se astepte la recompense, un ajutor, un sfat, o vorba buna cuiva aflat la nevoie, la ananghie sau in dilema. Asa se face ca aproape nimeni dintre nimenii de pe Arca lui Goe nu s-a solidarizat cu Jeff si/sau Camelia, iar acestia au ramas in solitudine, fara consiliere, nimeni ne macar maltratandu-i cu o vorba buna. Singura care a schitat un gest (cu destula sfiala) a fost domana Stely (tot doamna Stely), care a sugerat cate ceva intru iesirea din dilema existentiala a celor doi insi ajunsi fara voia si fara stirea lor pe Arca lui Goe (a se revedea propunerile d-nei Stely), in timp ce noi, dl.Goe (pe care l-am laudat fotosintezei degeaba) n-am oferit nicio solutie celor doua probleme. Ne-am luat cu una, cu alta, si le-am uitat, daca om fi avut vreodata vreo astfel de solutie. Intrucat nu se mai uita nimeni la acest topic profitam de ocazie si improvizam spontan si gratuit doua solutii, cate una fiecareia dintre cele doua probleme:
Solutie pentru Bezos: D-lui Jeff Bezos i-am recomanda sa renunte la ideea de a deveni primul trilonar al planetei prin investirea banilor in companii cu profil economic de mare viitor (precum cele care promoveaza sursele de energie alternativa) si sa se ocupe de o idee mult mai revolutionara, care-l va face realmente de neuitat in galeria cu personalitatilor remarcabile ale umanitatii. Si anume ar putea sa se ocupe cu resursle sale de sponzorizarea unor prgrame de inteligenta artificiala care sa creeze limba Terestra, o limba umana, noua, simpla, eleganta, coeerenta, eficienta, fonetica, nealterata de reziduuri istorice si imperfectiuni, un Esperanto modern, precum si de programele de implementare ale acesteia la scara planetara. Rezultatele economice, financiare, sociale si umane ale implementarii limbii terestre ar fi realmente incalculabile.

Sau ar putea sa organizeze al-V-lea grand slam de tenis in Brazilia , la Rio in aprilie.
Solutie pentru Smicală: Mi se pare cat se poate de evident ca ramanerea familiei Smicala in Finlanda nu este o idee buna. La fel de evident mi se pare insa ca si incercarea de re-adaptare a Cameliei in spatiul mioritic precum si transplantul celor doi adolescenti in zona balcanica ar fi o catastrofa inca si mai mare. Cred ca solutia perfecta nu exista dar, varianta optimala mi s-ar parea emigrarea in Canada. O tara nordica suficient de asemanatoare si suficient de deosebita de Finlanda, ticsita cu emigranti, ar putea da o sansa de confort sufletesc si mental dar si de evolutie pozitiva celor trei indivizi ai acestei familii.

Posted in Arcaluigoeologie | 112 Comments »

Hygge vs? Neom

Posted by Arca lui Goe pe februarie 1, 2021

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 23 Comments »

Nu zaieţ pagadi

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 29, 2021

Când era mai tânăr lupul era fioros, spaima pădurii, nu alta. Acum însă, de când s-a pensionat, parca nu mai e ce-a fost. Sta singur intr-un apartament dintr-un cartier marginal, si nu prea mai înspăimânta pe nimeni. Ba dimpotrivă. Pana si iepurii puberi îl sfidează când au ocazia sa-l întâlnească, nu prea des pentru lupul ca iese rar. Când n-au ocazia si-o inventează, in special un iepure anume, teribilist nevoie mare care vrea sa le impresioneze pe gagici. La început trecea pe palier si-i suna lupului la ușa apoi fugea. Lupul venea repede sa deschidă (mă rog cat putea de repede, după ce-si găsea papucii), sperând sa fie vreo vulpița venita in vizita sau măcar vreun amic de pahar si se mira foarte tare când nu vedea pe nimeni la ușă. Începuse să creadă ca are “vedenii” auditive, si ca i se pare doar ca sună soneria. Curând însă iepurelui aceasta forma de distracție nu-i mai aducea destula adrenalină, așa că a ales alta variantă. In loc sa fuga, după ce suna la ușă, nu mai fugea ci aștepta frumos până când lupul ajungea agale la ușă, iar când acesta deschidea ușa, iepurele, zbang, in dădea lupului un pumn in gură si numai apoi o zbughea, de ziceai ca nici n-a fost acolo. Lupul se dezmeticea cu greu si nu prea înțelegea ce mama dracului se întâmplă. Intra buimac in casă, închidea ușa si uita pe loc de întâmplare. Ca era si uituc.  A doua zi, iar suna cineva la ușă, iar sarea in papuci si se ducea la ușă plin de speranțe, iar ii trăgea iepurele un pumn  in gură,  iar rămânea consternat, iar uita si tot așa. Totuși intr-o zi, când a auzit soneria, si-a amintit de iepure așa ca de cum a deschis ușa l-a si înfășat pe iepure de gat, trăgându-l in holul apartamentului său. Ei acum sa te văd d-le iepure, i-a zis lupul, pentru că o să te sfâșii si o să te mănânc. Vai d-le Lulu (că așa-i ziceau prin cartier, Lulu), i-a zis iepurele fâstâcit, vă rog din suflet să mă iertați, ca nu mai fac. Nicio iertare mizerabile, nicio iertare, i-a șuierat lupul. Bine d-le Lulu, i-a zis iepurele resemnat, dar măcar vă rog să-mi îndepliniți o ultima dorință. Așa, si care e acea dorință, l-a întrebat lupul. As vrea sa mă lăsați sa fac pentru ultima data in viată un balet, ca eu sunt si balerin. Înduioșat lupul, eliberându-l din strânsoare, i-a zis: In fine, fie, hai fă un balet. Iepurele a făcut o piruetă, apoi zbang, i-a dat lupului un pumn in gură si a fugit pe ușă afară si pe scări in jos. Lupul a rămas descumpănit pentru câteva secunde bune apoi a murmurat ca pentru sine:

Bă ce balet tâmpit!  

Ah, uitasem sa spun ca si fabula asta tot in travaiul 16 am auzit-o, de la un crocodil. I-o spunea unei pupeze din Tei.

Update: Si puţină binişte:

Nu Pogodi 16 ну, погоди – YouTube

Posted in Arcaluigoeologie | 30 Comments »

Un mic spirit de anticipare

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 25, 2021

Cică într-o zi cu noroc, un iepuraș (nu de ciocolată) găsise prin stufăriș, într-un tufiș, un cuib de rață  în care erau vreo zece ouă proaspete (nu de ciocolată, căci aceasta nu este o poveste de Paști). Bucurie mare pe capul iepurașului căci demult poftea și d-lui la o omletă. Cu spanac și ciuperci. Spanac și ciuperci avea, ba chiar și lăptuci avea, căci era harnic. Ce n-avea d-lui era o tigaie mare în care să-si facă omleta la care jinduia, ceea ce l-a deprimat nițel, dar nu pentru multă vreme întrucât si-a amintit așa deodată că avea ursul o tigaie mare și solidă în care se putea face foarte bine o omletă din zece ouă. S-a gândit așadar ca în drum spre casa sa de la imaș, să treacă pe la blogul ursului și să-i ceară tigaia cu împrumut. A pornit-o voios către sălașul ursului, mulțumit de o așa idee salvatoare și de iuțeala cu care i-a venit în minte. În timp ce mergea prin pădure a început să gândească cu mintea lui de iepuraș: „Bine, bine îi ceri tu ursului să-ti împrumute tigaia, dar dacă n-o să vrea să ti-o dea, ce-o să faci?” „Dacă o să te întrebe pentru ce-ti trebuie, ce-o să-i spui?” „Păi o să-i spun că am găsit 10 oua de rață și vreau să-mi fac o omletă.” „10 ouă de rata!!!” , o sa zică ursul. „Si nu-mi dai și mie câteva?” „Bine măi, o să-i zic, îți dau și ție două.” „Două? Doar două?” – o să zică ursul. „Păi nu vezi mai prichindelule cât ești tu de mic și cât sunt eu de mare? Cum să mănânci tu opt și eu doar două, ia dă-mi tu mie nouă și păstrează-ti ție numai unul, că-ti ajunge la cât de pricăjit ești, și nici n-ai nevoie de tigaie pentru un singur ou. Îl poți fierbe în ibric. Ai ibric?” „N-am.” „Atunci dă-mi-l și pe ăla tot mie”, o sa zică ursul. Și tot vorbindu-și așa singur în gând, iepurașul a ajuns la bârlog. A bătut la ușă și când a ieșit ursul, iepurașul i-a zis-o de la obraz:

Băi ursule, ia mai du-te băi în pizda mă-ti cu tigaia ta cu tot.

(poveste auzită de la o vulpiță în tramvaiul 16)

(va urma?)

Posted in Arcaluigoeologie | 60 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: