(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Nicio vorba (No comments ?)

Posted by Arca lui Goe pe iunie 11, 2019

Posted in Arcaluigoeologie | 36 Comments »

pro-Ze

Posted by Arca lui Goe pe mai 22, 2019

1. pro-Zei (îi lipsește poezia) – invers – Oferă oricărui lucru destul „timp” și el se va transforma în opusul său. Inevitabil… inconturnabil… inexorabil… indubitabil. Și pentru că, (după) cum (bine) se știe, timpul nu există (lumea desfășurându-se de la sine într-o atemporalitate deplină și înfricoșătoare, da, da, nu te mai tot mira ca prostul în bâlci), înseamnă că, de fapt, fiecare „lucru” este (de la bun început şi până la tragicu-i sfârşit) inversul a ceea ce este. Viceversa. Iubita frumoasă este urâta urâtă. Dragostea este dispreţ. Iubirea e ură şi tot asa. Fii deştept, vei fi prost. Fii tânăr, vei fi bătrân. Există, vei fi ex-terminat. Andrei Pleşu este Gigi Becali. Singurul imuabil, ce rămane perpetuu el însuşi, mereu egal sieşi cu zero, este dl.Nimeni, de altminteri singurul care (deşi absent, absint şi neantic) întelege perfect ce spunem noi aici (nimic). Nimicul este sigurul „lucru” (?!!!?) care îşi este sieşi opusul. Inversul lui „nimic” este (tot) „nimic”. In niciun caz inversul nimicului nu este ceva (ceva este, fiind, inversul lui altceva)… Cei dintâi vor fi cei din urmă. Adună-te (de pe drumuri), te vei risipi. Răspândeşte-te (în lume), vei disparea. Fii deschis la minte, vei fi încuiat, fi luminat, vei fi obtuz… Inspiră(-te), vei fi expirat. Fii dumnezeu, vei fi (ca) dracul. Şi viceversa. Cei din urmă vor fi cei dintâi. Viceversa. Mă ai înţeles? Ai înţeles ceva? Ai înţeles pe dracu. Şi nu că n-ai înteles nimica (ce Dumnezeu să fi înţeles), ci ai înţeles altceva. Ai înţeles invers. Pe dos. Aiurea. Anapoda. Indiferent ce eşti, ce ai, ce crezi, ce speri, ce faci (apropo ce mai faci?)… fi pregatit pentru invers. Vei fi nepregatit. Dumnezeu cu mila. Dracul cu sila. Şi tu cu poanoasele. Orbule, în tranzitie (petrecere) către nimicul absolut, picat ca musca-n lapte, „în epica săracă… (un om pe moş jucând, devine ce se joacă)„… Te-ai „trezit” fără de voie într-o realitate incertă, confuză, ambiguă, scăpătată, consumată, (ca şi) inexistentă, o realitate în care tot ceea ce există, există pentru că nu există, şi tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă pentru că nu se întâmplă. Nu se întâmplă nimic. Nicio surpriza. Nicio sperantă. Fiecare efect se opune (total) cauzei care l-a produs, anuland-o. Vei „adormi” fără de voie într-o realitate incertă, confuză, ambiguă, scăpătată, consumată, (ca şi) inexistentă, o realitate în care tot ceea ce există, există pentru că nu există, şi tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă pentru că nu se întâmplă. Nu se întâmplă nimic. Nicio surpriza. Nicio sperantă. Fiecare efect se opune cauzei care l-a produs, anulând-o. Dar… Dacă „azi” eşti prost, urât, sărac, bolnav, bătrân, nefericit, bucură-te. Vei fi viceversa. Cândva. Cât ai clipi. Vei fi ceea ce eşti: opusul tău, în acest univers invers si inexistent. Oferă oricărui lucru destul „timp” şi el se va transforma în opusul său. Inevitabil… inconturnabil… inexorabil… indubitabil.

2. pro-Zel (triunghiul Bermudelor): – Dupa cum bine se stie (?!), numerele 1, 2, 3 sunt magice. Nu sunt singurele numere magice dar sunt numerele magice de baza… din care deriva (aproape) toate celelalte magii. Despre magia lui unu si lui doi (care impreuna fac trei), ca si despre magia altor numere (e, i, pi y comprise), am mai pomenit si vom mai pomeni poate alta data.  Acum insa este vorba despre trei. Magia simbolica a numarului 3 se poate identifica cu usurinta intr-o mare de situatii, pretutindeni in spatiul complex si multi-dimensional al universului uman si inuman: „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh este treimea către care îşi îndreaptă toţi credincioşii speranţele şi rugăciunile. Datorită acestei noţiuni, numărul trei’ a căpătat valenţe noi. El semnifică unitatea şi întregul, o entitate completă. Multe din evenimentele majore din Biblie se întâmplă în trei zile sau în a treia zi. Învierea Domnului are loc a treia zi, după ce fusese răstignit şi înmormântat. Numărul trei are adesea semnificaţia de mântuire, de izbăvire din necaz. Moise îi cere Faraonului să îi lase pe israeliţi să meargă trei zile în pustiu şi să aducă închinare lui Dumnezeu. Tatăl Sfânt se arată poporului său pe muntele Sinai, după ce acesta s-a rugat şi s-a sfinţit trei zile. Dărâmaţi acest Templu şi Eu îl voi ridica în trei zile’, le spunea Iisus evreilor, referindu-se la Templul trupului Său’„. Dupa cum spunea (precum altii) si Sergiu (un sergiu oarecare, erou secundar al unei pvestiri de nimic, intitulata „O betie, doua betii”) ce n-a fost inca scrisa – ceea ce n-o face insa sa fie mai putin existenta), Sfanta treime este si unime… la fel precum cele trei quarkuri care alcatuiesc protonul ii confera acestuia sarcina electrica elementara egala cu „unu” (2/3 + 2/3 – 1/3 = 1). Mult trei in acest Univers. Eu unul trebuie sa am grija de trei cate trei… De trupul, de sufletul si de mintea mea. De trupul, de sufletul si de mintea sotiei, de trupurile, sufletele si mintile copiilor mei… Intrucat nu sunt Dumnezeu (cel putin dupa stiinta mea de acum) felul in care port de grija sfintelor treimi mai sus pomenite (dar si multor altora pe care le trec sub tacere), este departe de a fi unul total… Ajut si eu cum pot (cand mai mult, cand mai putin), lasand (de voie, de nevoie) libertatea fiecarui „quark” de a se ajuta si singur cu resursele sale interioare… pe care trebuie sa contez ca pe mine insumi (unul)… In fine, m-am luat cu vorba, si am deviat de la subiect, in interiorul subiectului (vast, loc cat cuprinde pentru rataciri, regasiri, recreatii)… Sfanta treime pe care voiam s-o aduc nitzel in actualitatea cuvintelor este o alta, formata din: entitatea care vorbeste (bunaoara eu, palavragiul), entitatea despre care se vorbeste (bunoara magia numarului trei, sau alte baliverne) si entitatea careia i se vorbeste (bunaoara tu, martorul, spectatorul, observatorul mut ca lebada murindă)… (O „tri-lemă” din care nu se poate iesi, am zis?)               

3. pro-z-Elitism (dl.Plesu, un leu si 71 de ani): – în curs de articulare.

4. pro-Zeu (Eros): In tinereţe dl. pre-pre-Liiceanu a trăit foarte mult şi şi-a construit o carieră solidă, pentru ca îşi săruta soţia în fiecare dimineata (ceea ce îi aducea noroc, spor şi încredere neţărmurită)… Fiecare zi era pe atunci o auroră spectaculoasă. Pe acum lucrurile s-au schimbat. In fiecare dimineata dl. Prepeliceanu trăieşte cu 5 ani mai puţin, întrucât nu-şi mai sărută soţia. Nu are cum, căci soţia sa doarme în camere separate, iar d-lui nu-şi permite să intre în acele camere separate şi s-o deranjeze din somn, cu asemenea superstiţii puerile. Nu e de mirare că nici cariera d-lui pre-pre-Liiceanu nu mai e aşa de aureolată ca pe vremuri. Deh, ale bătrâneţii valuri.

5. pro_zErou (LC): – în curs de articulare.

 

 

 

Posted in Arcaluigoeologie, Maruntisuri fundamentale, Parerea lui Goe, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 63 Comments »

Adevarat sau fals?

Posted by Arca lui Goe pe mai 17, 2019

Se spune (si nu o spunem noi, că cine suntem noi s-o spunem si s-o generalizăm?, nobody, ci stiintificii) că bărbatii care isi sărută sotiile dimineata au mai mult succes in carieră ba chiar că bărbatii care isi sărută sotiile dimineata traiesc cu cinci ani mai mult… Este concluzia la care au ajuns cercetatorii britanici si psihologii germani…  Ce efecte are sărutul matinal sau absenta acestuia asupra nevestelor se pare ca nu se stie. Din doua una, ori pe cercetatorii britanici si pe psihologii germani nu i-a interesat acest aspect, ori problema aceasta a fost mult prea complicata pentru ei… Aviz amatorilor, dar contam si pe opiniile profesionistilor… in timp ce asteptam provincia…

După ce le-a mâncat tone de ruj,
Femeile,
Înşelate în aşteptările lor cele mai sfinte,
Au găsit mijlocul să se răzbune
Pe Don Juan.

În fiecare dimineaţă,
În faţa oglinzii,
După ce îşi creionează sprâncenele,
Îşi fac buzele
Cu şoricioaică,
Pun şoricioaică în păr,
Pe umerii albi, în ochi, pe gânduri,
Pe sâni,
Şi aşteaptă.

Ies albe în balcoane,
Îl caută prin parcuri,
Dar Don Juan, cuprins parcă de-o presimţire,
S-a făcut şoarece de bibliotecă.

Nu mai mângâie decât ediţii rare,
Cel mult broşate
Nici una legată în piele,
Decât parfumul budoarelor,
Praful de pe antici
I se pare mult mai rafinat.

Iar ele îl aşteaptă.
Otrăvite-n cele cinci simţuri aşteaptă,
Şi dacă Don Juan şi-ar ridica ochii
De pe noua lui pasiune,
Ar vedea-n fereastra bibliotecii
Cum zilnic este înmormântat câte un soţ iubitor,
Mort la datorie,
În timp ce-şi sărută soţia
Din greşeală.

Posted in Arcaluigoeologie | 28 Comments »

FYI

Posted by Arca lui Goe pe mai 9, 2019

Informatia inseamna putere. Pentru a putea face ce vrei, pentru a-ti urma dorintele si pentru a le premedita satisfacerea trebuie sa stii, sa cunosti, sa intelegi, una, alta, sa ai acces la informatii, dincolo de coaja subtire a lucrurilor, dincolo de suprafata vizibila a realitatii. Altminteri risti sa fii ridicol (ridicolă), inadecvat, in contratimp si in răspar cu realitatea. Bunăoară acum ar trebui sa stii ce-i in mintea lui (a ei), a colegului tau (a colegeii tale). E dragut (e nostimă), e sexy (ah), e binevoitoar (e receptivă), ii sclipesc ochii, flirtează cu tine fără rusine, dar… cat de departe o fi dispus (dispusă) sa meargă? N-o fi din partea lui (a ei) doar o joacă nevinovată sau nici atat? Nu cumva ti se pare? Pentru ca vrei sa ti se para (caci deh ai motive, Dumnezeule si cate motive, dai pe dinafara de atatea motive si motivatii). Dar (vai) e insurat (e maritată). O conta? Ah, daca ai stii, daca ai stii! Ai putea sa-ti calculezi miscarile, sa faci pasul urmator, nu sa stai asa ca prostul (ca proasta) cu ochii in soare. Informatia inseamnă putere. Si iata că stii. Universul te ajuta, iti vine in intampinare si iti livreaza informatia. Da, acum stii ca el (ea) te place, te vrea si e dispus (dispusă) să meargă mai departe, daca si tu vrei. Ce să faci? Cum să faci? Altora le e simplu, le e usor. N-au complexe. Tu ai. Iti faci. Dacă individul (individa) o fi vreun dubios (dubioasă) si ramane agătat (agătată), obsedat (obsedată), si iti face probleme, complicatii, de nu mai scapi de el (de ea)? Ah de-ai stii. Informatia inseamnă putere. Si iată că stii. Nici vorba de complicatii, si el (ea), colegul tau (colega ta) nu vrea decât o aventură, scurtă, intensă, un bonus (pe care il meriti din plin), o compensatie pentru viata asta anosta, de rahat, mizerabilă. Universul iti ofera generos si aceasta informatie. Acum stii. Poti actiona. Poti sa faci pasul tău. Iata te-a invitat la o cafea in pauza de pranz. Ti-ai aranjat sa lucrezi de acasă pentru dupa-amiază. Poti sa-l inviti (s-o inviti) la tine. Stai aproape. Sotul (sotia) nu e acasa. Ah, esti însurat (esti maritată). Ei si? Mai dă-l dracului de bou (mai dă-o dracului de vacă). Si asa ti-a mancat zilele, ti-a facut viata mizerabilă. Nu contează. Nu mai contează. Si nici nu e treaba lui (nu e treaba ei). E ceva intim, doar al tau, e secret. Nu trebuie să stie. Nu trebuie sa afle. Oricum asta nu schimba nimic intre voi. Ce atatea complexe? Ce atatea fasoane? Ia să-l suni (să o suni) ca sa vezi dacă e acolo unde stii tu că e. Să nu-ti facă naiba vreo surpriză. Sa te trezesti cu el (cu ea) pe cap. Să-ti strice distractia, cu complicatii inutile. „Bună iubi, ce faci? … Voiam să te sun mai devreme dar m-am luat cu treaba si nu mi-am dat seama cum a trecut timpul, iar acuma, în doua minute, trebuie sa intru intr-un meeting on line. … Bine, hai ca nu te retin. … Da dragul meu (draga mea)… Si eu te iubesc…  Ne vedem diseara. Pa!” inchizi telefonul si adaugi ca pentru tine „Fuck you. Hai siktir să mă pupi in cur.” Te intorci la masa unde el (ea), colegul tău (colega ta), complicele (complicea) te asteptă zambindu-ti săgalnic. Acum stii. Universul si-a facut datoria, te-a informat. E randul tau sa actionezi. Mingea e in terenul tau. Dar dacă n-o s-o poti face? Daca o sa te blochezi? Simti deja mii de fluturi in stomac, ca pe vremuri. El (ea) e mai tânăr (tânără) decât tine. N-o sa te faci de râs? N-o sa te coplesească emotiile? Daca faci infarct? S-au mai văzut cazuri. Ah, dacă ai stii. Informatia inseamna putere. Dar astazi universul este generos cu tine si te lasa sa stii că n-ai de ce să-ti faci grij. Că o să te desurci admirabil. Că vei fi în extaz. Il inviti (o inviti) la tine acasă si el (ea) acceptă. In sfarsit vei avea parte de sex ca în filme. Si atunci de ce mai exista senzatia asta de gheara in piept, aceasta retinere stupidă? Ce mai lipseste? Ce informaitie mai e necesară? Ce nu stii încă? Si universul (stapanul informatiilor) caută si-ti mai oferă încă o informatie, poate ultima, decisivă: mâine vei muri. In mai putin de 24 de ore vei muri. Ceva mai precis în 17 ore, douazeci si ceva de minute, vei muri. Intr-un accident. O masină te va spulbera pe trecerea de pietoni. Brusc memoria ta incepe sa functioneze înainte si-ti amintesti cu claritate această întamplare din viitor. Abia dacă ai o fractiune de secundă să-ti întorci priverea si să vezi masina venind… drept spre tine, în plină viteză. N-ai vreme să remarci niciun detaliu, nu apuci să vezi chipul celui aflat la volan, doar culoarea masinii. Atât. Apoi esti proiectat (proiectă) prin aer si vezi totul printr-o peliculă difuză de sânge care-ti acoperă ochii. Nicio durere. Creierii ti se împrastie pe asfalt, rosu-alb-gri, creierii aceia cu care colectai si prelucrai informatii. Ficatul ti se sparge ca o băsica, amestecand-se cu sânge, cu limfă, cu fiere. Organele genitale care ti-au intermediat accesul la extaz si paradis, sunt amestecate cu maţele si cu fecalele din fostul tău trup. Doar inima rămâne intactă, printr-un miracol, gata de a fi prelevată pentru un transplant. Si medicii o vor preleva de îndată ce ţi se va constata decesul, la spital. Moartea clinică. Poftim, acum ai toata informaţia. Acum, doar acum. Peste o ora totul ti se va sterge automat din minte. Vei uita toate amintirile din viitor. Ti se vor reseta prin orgasm. Si tu stii asta. Informatia înseamna putere. Acum, că ai toată informatia din lume, mai poti să te bucuri de mică ta aventură în desfasurare? Ce să faci? Să ii spui lui (ei) că ai glumit, că a fost doar o joacă, un capriciu, că te-ai răzgândit, că nu poti s-o faci? Si să alergi apoi să-ti re-aranjezi ploile, să-ti re-ajustezi programul anume, pentru un altfel de mâine, născut dintr-un altfel de azi, asa încat să nu fi acolo, pe blestemata trecere de pietoni, la întalnirea cu moartea. S-o eviti, s-o păcalesti, s-o amâni, asa cum ai făcut si până acum în fiecare mizerabilă zi a pretioasei tale vietii. Acum, repede, până când nu vei uita, până când nu ti se va sterge din minte amintirea trupului tău de mâine, însirat pe asfalt. Si dacă va fi în zadar? Dacă oricum nu vei putea să înseli destinul si să-ti salvezi viata? Cum rămâne cu dorinta ta de a intra în atingere cu extazul acesta iminent? Ce se va alege din latura hedonista a fiintei tale? Tremuri. Cum să mai ai chef pentru o amărâtă de partidă de sex ambulant? Cum? Si totusi. După câte se stie proximitatea mortii este cel mai puternic afrodisiac. Dacă o catastofă iminentă si inevitabilă ar ameninta Pământul, în cele mai multe dintre scenariile cu putintă, ultimele zile ale omenirii ar fi o orgie planetară, în care gemetele extazului se vor amesteca cu cele ale agoniei. So, yes. Fuck me baby! Now!

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 17 Comments »

Tragere de timp (I) – Du-ma acasa mai tramvai

Posted by Arca lui Goe pe mai 5, 2019

Pre-ambul: Pentru ca intamplator si momental nu avem nicio tragere de inima pentru a compune in cuvinte scrise povestile de nimic pe care le avem in cap (nimicul germinativ, dativ si asa mai departe, (in)vocativ chiar, Nimicule, Bibicule!…), ne-am gandit sa executam niste trageri de timp.  Cu ceva vreme in urma, publicul (nostru) larg (cum se spune in limbaj microbistic), format, ex-clusiv, din prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe (care se poate confunda liber, dar nuuumai din greseala, cu dl.Goe) a fost cândva informat aluziv despre iminenta producerii unor proze scurte, dar grele, la rubrica povestilor de nimic. Nu le-am uitat. Dospesc inca. Dar intrucat, intre timp, iminenta cu pricina si-a mai pierdut din actualitate (din motive partial independente de vointa noastra sau mai bine zis a lipsei noastre de vointa), si (pre)simtind o stare de dezertare a-larmanta (Vasile Roaita se pregateste sa traga sirena, pe malul Siretului, unde Venea omoara pe Siret), vin (vorba vine ca vin, ca nu vin de nicaieri fiind deja aici) sa va adresez o intrebare (doua) si sa va propun o tema de meditatie, inevitabila, de altminteri. Am incheiat pre-ambulul.

Ist-ambul. Ce ati zice sa nu se (mai) plateasca amenzi si sa nu se (mai) aplice nicio pedeapsa pentru incalcarea regulilor de circulatie rutiera? Adica sa existe regulile respective, dar sa fie facultative. Daca ai chef sa treci pe rosu, sa treci pe rosu, daca ai chef sa mergi cu viteza (cu orcice viteza), sa mergi cu viteza, sa nu semnalizezi, sa nu dai prioritate, ma rog, libertate aproape absoluta. Haide, ia-ma in serios (nu-ti imagina ca glumesc propunand teribilisme desarte) si nici nu te panica (in caz ca ma iei in serios). Serios. Ce-ar fi? Singura constarangere ar trebui sa fie ca, in cazul in care se produce un accident din cauza ca un sofer a preferat sa nu respecte o regula de circulatie, asigurarea sa nu plateasca nimic, si intreaga responsabilitate (financiara) sa cada in seama soferului cu pricina (reparatii auto, cheltuieli medicale, inmormantari, pensie alimentara, daune, etc)… Si in cazul in care soferul nu poate plati atunci sa fie condamnat la munca fortata sau inchisoare pe viata. Cred ca ar fi mai putin haos in trafic. Oricum si in conditiile legale actuale sunt o multime de „soferi” care procedeaza exact asa cum am propus mai sus si care (tot asa) nu suporta niciun fel de consecinte. Noi n-am propus decat „legalizarea” a ceea ce in mare masura se si intampla. Ceva similar cu legalizarea prostitutiei (care si aceea se amana tot aiurea)… Amenzile si punctele care pica doar pe capul unora (pentru ca, de exemplu, nu poarta centura de siguranta si/sau de castitate) sunt in mod evident un abuz. In fine, nu insist, pentru ca sunt constient ca propunerea noastra este prea revolutionara pentru a putea fi inteleasa si acceptata (macar formal) in toata splendoarea ei, dar mai ales nu insist pentru ca oricum, in curand, regulile si regulamentele de circulatie rutiera precum si amenzile aferente vor deveni obsolete. Masinile se vor conduce singure, unele se conduc deja (si poate chiar vor respecta regulile), soferii vor disparea, iar legislatia rutiera se va schimba din temelii. Juristii vor avea mult de lucru pentru a propune legile care vor fi folosite in rezolvarea litigiilor si problemelor rezultate din accidentele rutiere in care sunt implicate vehiculele care se conduc singure.  Tu, prea-cinstite ce zici? Cum consideri? Te-ai lasa (se)dus de o masina care se conduce singura? Te urci si zici: „Du-ma acasa mai masina, du-ma la casuta mea, da’ repede ca ma asteapta nevasta cu masa pusa (aiurea-n tramvai)”. Si ea draguta (Mercedes) te duce. Cine ar trebui sa plateasca amenda daca masina ta depaseste viteza legala sau daca clacsoneaza, de nebuna, in zona in care clac-sonatul este interzis?

Post-ambul. Si am-bulantele se vor conduce singure si vor avea voie sa incalce toate regulile de circulatie, pentru a ajunge degrab la locul accidentului. Si sa vezi dis-tractie.

Posted in Serban Huidu, Tramvaiul 16 | 23 Comments »

Piesa de teatru

Posted by Arca lui Goe pe mai 5, 2019

  • * * *

La Teatrul de Stat din Târgu Mureș vine un cetățean (numit, să zicem, Ferry Pușkaș, ăla din bancul cu „Așe Ferry, dă foc„) și cere o audiență directorului pentru a-i propune acestuia să includă în reperoriul teatrului de stat (unitar și indivizibi) o piesă de teatru in 8 acte și mai multe tablouri, pe care ar vrea să o scrie chiar el însuși în persoană, dramaturgul Ferry Pușkaș. „Si cum e piesa?” îl întreabă directorul, iar „dramaturgul” se apucă să descrie decorurile, scenografia și acțiunea piesei, după cum urmează. A se citi ad litteram, fără diacritice, („in” nu „în”) și cu intonație etnică, în care cuvântul „cṑpaci” are accentul pe prima silabă):

Actul I. In stânga cṑpaci, in dreapta cṑpaci, in spate cṑpaci, in fața cṑpaci. In mijloc luminiș. In luminiș cṑpaci. In cṑpaci Pișta. Vine Loți și spune: „Pișta dă-te jos din cṑpaci”. „Nu, nu me dau”. Cortina.

Actul II. In stânga cṑpaci, in dreapta cṑpaci, in spate cṑpaci, in fața cṑpaci. In mijloc luminiș. In luminiș cṑpaci. In cṑpaci Pișta. Vine Loți și spune: „Pișta dă-te jos din cṑpaci”. „Nu, nu me dau”. Cortina.

Actul III. In stânga cṑpaci, in dreapta cṑpaci, in spate cṑpaci, in fața cṑpaci. In mijloc luminiș. In luminiș cṑpaci. In cṑpaci Pișta. Vine Loți și spune: „Pișta dă-te jos din cṑpaci”. „Nu, nu me dau”. Cortina.

Actul IV. …

Directorul, care până aici l-a ascultat cu atenție pe cetațean, îl intrerupe și îl întreabă:
– Bine domnule, dar când se dă Pișta ăsta al dumitale jos din „cṑpaci”?
– In pauză.

Posted in Aliorum Textuum, Tramvaiul 16 | 2 Comments »

Frumuseţile nevăzute ale lumii

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 24, 2019

Seninul cerului, o ramură in floare, o dimineată insorită, zambetul inocent al unei persoane necunoscute, o stare de bine inexplicabilă, o omletă gustoasă si melodioasă, un cântec, un gest, o carte, o pajiste cu narcise, păsarile, un cer înstelat, o ploaie, un bondar, o atingere, un vis, o sperantă, si alte miriade de asemenea frumuseti nevăzute ale lumii, ratate din neatentie, pierdute in imensitatea oceanului de întamplari anoste, neutre, surogate, înlocuitori, pe fundalul vâscos al cotidianului, al rutinei, al necesarului constrangator…  Din aceasta stare de absentă nu ne mai scot decat uraţeniile lumii, hidoseniile, doar ele ne mai pot capta atentia, reusind să ne extragă din apatie, să ne irite, să ne enerveze, să ne strezeze… să ne tina înca si mai ocupati, mai închisi, mai suspiciosi, mai ignoranti, mai antipatici. Si vai, hidoseniile lumii au prostul obicei de a nu tine seama de spatiul nostru intim si personal, de frontierele noastra de sigurantă cu lumea, consacrandu-si impertinet existenta pretutindeni, inclusiv in jalnica noastra proximitate. Inteleptii ne spun că pentru a ne regăsi linistea, bucuria, abilitatea de a ne bucura de frumusetile nevazute ale lumii, de abundenta acestora, ar trebui să meditătm, sa ne detasam, sa intram intr-o stare de zen prin care sa putem ignora hidoseniile, urateniile lumii (si pe purtatorii si promotorii lor), anesteziindu-ne simturile prin care le observam, sa le facem uitate, nevazute… Ce să spun? Mi se pare o solutie ridicolă. Lasate la voia lor urateniile se vor aplifica, perpetua, diversifica, vor inflori obscen si ne vor sufoca, in timp ce noi ne chinuim sa le ignoram. Ne trebuie altceva.

 

Posted in Arcaluigoeologie | 21 Comments »

Soarele negru al nopţii

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 19, 2019

„Zilele vietii mele”, o formula intâlnitå, romane, nuvele, poeme, cantece… caci zilele includ si noptile… (nu-i asa?) in cercul celor 24 de ceasuri buimace. Dar totusi ar merita sa existe aevea niste proze (scurte, lungi, nu conteaza) intitulate asa „Noptile vietii mele”… Oooo , tu, prea-cinstite cititor citit si (atat de) unic al Arcei lui Goe cum stai cu noptile? Ce intamplari de noapte din viata ta ar merita sa ramana in jurnalul imaginar al vietii tale? Cum arata in medie noptile vietii tale? Ce mai stii despre ele? Ce-ti mai amintesti din noptile copilariei? Ale adolescentei? Ale tineretii si maturitatii? Noptile coplesitoarelor intimitati si ale abisalelor singuratati? Daca ar fi sa alegi trei noptii (numai trei) din viata ta, pentru a fi expuse la muzeul universal al noptilor, pe care le-ai alege?

Posted in Arcaluigoeologie | 9 Comments »

Se în-tâmplă iarăşi… focule

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 15, 2019


Dupa cum bine stie ipoteticul prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe, există, pe falia povestirilor de nimic (in proza scurta), o dimensiune ezoterica accesibilă partial respectvului cititor. Chiar dacă (d)in penumbra respectivă nu se poate distinge cu claritate deplină semnificatia cererii adresată focului de a merge impreuna cu noi (Focule, vino cu mine -III) si nici nu poate fi intuit continutul povestii lipsa la inventar (promisa cu ocazia respectiva), totusi ipoteticul prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe (ai putea fi si tu, dar deocamdata nu esti), poate avea o imagine oarecare „blur”, despre esenta starii de fapt… Acelasi ipotetic cititor (si asa mai departe) isi aminteste poate si de niste puncte de inflexiune muzicale, cu semnificatie adanca in destin (a caror interpretare profana este ramasa indefinit in asteptare, despre ce-or fi insemnand, sau o fi vrut sa insemne), aici – Slipknot si aici – O întâmplare care a durat 20 de ani şi mai bine şi care durează încă. In mod surprinzator, impotriva oricaror asteptari, apa si focul se intalnesc iarasi, iata, intr-un punct de inflexiune recursiv (o uniune de puncte)…

De dimineata tarziu, am avut o semi-atingere cu o gaura neagra aflta in plina implozie, un spectacol oribil, cu o gura enorma cascandu-se in univers (cu „u” mic) in care (mi) se prabusea totul din jur – mai putin eu insumi, martor, observator co-creator de realitate si spectator oripilat al spectacolului de mahala oferit de d-ei)… Din orificiul buco-anal al gaurii negre (in cerul gurii) ieseau niste sunete disgratioase si miasme greu de suportat… Am reusit (cumva) sa ma smulg (fizic si meta-fizic) din vecinatatea orizontului evenimentelor si sa incropesc o plimbare pe malul raului, pe carari de munte… Mergeam la pas, in tacere, alaturi de fiul meu de 10 ani (o figura de omulet, intelept cum n-am mai vazut pe altcineva, acum si ingragostit sarmanul), savurand in tacere soaptele padurii, amestecandu-ne cu ele… Apropiindu-ne de o cascada ce-si sporea decibelic prezenta, am sesizat si perturbatiile produse de vocile unor oameni aflati prin preajma. I-am gasit acolo, un grup de vreo zece persoane, bucurandu-se zgomotos de spectacolul cascadei. Unii se descaltasera si-si suflecasera pantalonii, urcand in amonte si bagandus-si voios picioarele in ea de cascada, tipand strident la contactul cu apa rece, altii radeau pe seama lor, faceau poze si comentarii desucheate… Aproape ca nu se vedea si nu se auzea cascada din cauza lor… Am trecut mai departe… am mers pret de vreo ora apoi ne-am intors. Se lasase iarasi linistea in padure. Apropindu-ne de cascada i-am auzit de departe vuietul (in vaduri ape repezi curg si vuiet dau in cale, nu?), dar usor, usor, am sesizat ca armonia sonora a apelor era insotita de un sunet muzical abia perceptibil… dar atat de nimerit in completare… Ajunsi acolo am bagat de seama un personaj realmente ciudat, un tanar cu o barba enorma, costumat cam fistichiu, care statea intors spre cascada si canta la un soi de fluier-flaut-caval, un instrunent de lemn care aducea la forma cu o cobra… O muzica suava, delicata, intr-o armonie deplina, neverosimila, cu vuietul cascadei. Am pasit pe langa el, usor, pe varfuri, incercand sa nu-i tulburam apele, momentul de intimitate cu cascada curgândå, in care cu cateva ceasuri in urma, unii isi bågaserå picioarele si zgomotul… Am simtit iarasi ca si in trecut ca aceasta intalnire neplauzibila dar totusi intâmplata aevea, este un soi de semn, un simbol exterior care marcheaza spre afara, la vedere, noul meu punct de inflexiune. Punct si de la capat.

„Through the darkness of future’s past,
The magician longs to see.
One chants out between two worlds…
„Fire… walk with me.”
We lived among the people.
I think you say, convenience store.
We lived above it.
I mean it like it is… like it sounds.
I too have been touched by the devilish one.
Tattoo on the left shoulder…
Oh, but when I saw the face of God, I was changed.
I took the entire arm off.
My name is MIKE.
His name is BOB.”

Posted in Arcaluigoeologie | 27 Comments »

O minciună

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 8, 2019


Terminasem clasa a-VIII-a si fusesem admis la un liceu de mare prestigiu, dupa un examen cu peripetii si concurenta acerba. Am intrat (vai mie) la limita caci, cu o frivola inconstienta, m-am prezentat la examen fara nicio pregatire, bazandu-ma exclusiv pe „talent”. Nu numai ca nu facusem „meditatii” (pe care parintii mei oricum nu si le-ar fi permis) dar n-am facut nicio pregatire speciala pentru examen, in afara de ce învatasem la scoala in timpul anului, ceea ce mie mi se parea ca trebuie sa fie absolut suficient. Câtă vreme ceilalti stateau in casa si toceau la mate si la romana eu profitam de vremea buna si jucam toata ziua fotbal afara. In clasa a-VIII-a eram deja independent cu lectiile si cu examenele asa ca parintii mei nu interferau aici. Mama ma mai intreba din cand in cand daca n-am nevoie sa revad materia, sa memorez comentarii, iar eu ii raspundeam ca nu, ca am invatat in timpul anului si stiu, iar mama imi spunea, „Bine, am incredere in tine”. In prima zi am avut examenul la mate si ne-au anuntat (asa hodoronc-tronc) ca cine are chef poate opta sa dea al doilea exemen la fizica in loc de romana, caci doară era vorba de un mare-liceu-mare de mate-fizica, nu de filologie. Fara sa clipesc am hotarat sa dau la fizica. Din cei aproape 1000 de candidadti pe cele 180 de locuri, am fost 6 (sase) care am acceptat spontan propunerea de a evita examenul la limba romana. Pentru mine nu conta caci oricum nu facusem, nici pentru română, nici pentru fizică, vreo pregatire speciala, era asadar tot una din acest punct de vedere. Probabil ca daca n-as fi avut posibilitatea sa fac aceasta alegere ad-hoc (de care pe moment toata lumea s-a ingrozit cand a auzit ce-am fost in stare sa fac, familie, rude, prieteni, cunostinte, profesori) n-as (mai) fi intrat la acel liceu atat de prestigios. Eram asadar in vacanta de vara, inainte de a merge la liceu. Eram cu mama prin centru si ne-am oprit la un stand cu carti, caci deh, încă de pe atunci eram mare „cărturar”, iar acolo am vazut un volum cartonat care se intitula „Astrofizica generala”. M-am uitat prin el si am ramas cu gura căscată. Eu, mare pasionat de astonomie, stiam câte ceva despre cum functioneaza uinversul din niste povesti spuse de tata si (mai ales) dintr-un manual de Astronomie pentru liceu, scris prin anii 50-60 (da, da, pe vremea aia se facea astronomie in liceele cu profil real), asa ca ceea ce vedeam in cartea cea noua m-a lasat siderat. Astrofizica facuse progrese remarcabile de care eu habar nu aveam si care se insirau, capitol dupa capitol, in cartea aceea. Am inceput sa ma milogesc de mama sa mi-o cumpere. Costa 13 lei. Enorm. Eram oameni saraci, intr-o tara saraca, intr-o eră săracă. 13 lei pe o carte (inutilă) de Astrofizică era mult. Si la modul absolut (căci era pretul pâinii pe doua zile), si la modul relativ (căci putea părea o cheltuială absolut inutilă in ochii oricui altcuiva in afara de ai mei). I-am spus mamei că e carte care o să-mi trebuiască, întrucat eu asta vreau să mă fac, astonom, iar librarul mi-a cântat în strună, „Da doamna, stiinta e viitorul. E o carte care o sa-i trebuiasca la liceu”. Mama „s-a lasat pacalită” si zicand (iarasi) că are încredere în mine mi-a cumparat cartea. Deh, eram baiatul mamei si doar ce intrasem la cel mai prestigios liceu… Am citit cartea din scorta in scoarta, si am invatat lucruri uimitoare de acolo. De cateva ori am avut ocazia sa impresionez pe cate cineva (unul, alta) cu cunostintele mele de astonomie, dar astronom nu m-am facut (si slabe sperante sa mai ajung vreodata) si altminteri cartea nu mi-a trebuit (intrucat n-am făcut niciun ban cu astofizica, nici cât să recuperez cei 13 lei platiti de mama). Acuma când am câte odata ocazia să constat că iarasi am rămas în urmă cu progresele astofizicii, mă incearca asa o senzatie de disconfort pentru că am mintit-o pe mama, după cum se va fi dovedit pana la urma.

Posted in Arcaluigoeologie, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 15 Comments »

re-Proza folclorica

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 3, 2019


Haide să vă spun şi eu o snoavă, da’ rămâne între noi. Promiteţi? Am auzit-o în Tramvaiul 16. Cică trei preoţi din trei parohii diferite (eventual de confesiuni diferite, dacă vreţi) fiind amici şi locuind în sate limitrofe se gândesc să petreacă o duminică împreună, la râu. Acolo le vine ideea de a face o baie în pielea goală. In timp ce tocmai ieseau din apă (apă receeee), se opreşte în apropiere un autobuz şi lumea se înghesuie buluc la ferestre să se holbeze la cei trei nefericiti nudişti. Doi dintre cei trei (Luca şi Matei) işi acopera instinctiv, cu mâna, lucuşoarele ruşinoase dintre picioare, în timp ce al treilea dintre ei (Marcu) işi acoperă, cu amandouă mâinile faţa. După ce autobuzul pleacă, cei trei, vădit marcaţi de întamplare, se îmbracă în tăcere. Apoi, Luca îl întreabă (în asentimentul lui Matei) pe Marcu: Auzi mă, dar tu de ce ţi-ai acoperit faţa în loc să-ţi acoperi, vorba ‘ceea, odoarele ruşinoase? Iar Marcu le raspunde: Nu ştiu cum este la voi în parohii dar vă pot spune cu certitudine că în Parohia mea oamenii sunt recunoscuţi dupa faţă, nu după odoare.

  • P.S. Oare povestea asta cu tâlc vă învaţă ceva?
  • P.P.S. Gurile rele afirmă că, de fapt, Luca şi Matei şi-ar fi ascuns odoarele (şi nu faţa) pentru că nu erau aşa de dotaţi în materie de odoare ruşinase precum Marcu, şi prin urmare, ruşinâdu-se au preferat să se prefacă… ruşinaţi şi să-şi arate faţa (spre public). Ceea ce de altfel i-a şi împiedicat să-l desconspire ulterior pe Marcu, preferand să pozeze în postura de buni creştini discreţi, care nu-şi toarnă aproapele din nimica, pentu a-l arunca în gura lupului şi pentru a lăsa toată gloata să afle Who’s Who. Căci uitasem să vă zic, numele de familie al lui Marcu era Lupulescu căci era din familia Lupulescu, aşa după cum bunaoara d-voastra, dragă cititor întamplator şi statistic, sunteţi din familia lu Popescu.

 

Posted in Arcaluigoeologie, Tramvaiul 16 | 8 Comments »

Mintea de pe urmă a românului palnetar

Posted by Arca lui Goe pe martie 24, 2019

De-a Dănilă Prepeleac, ca Irimia cu oiștea-n gard, vin să-ti zvârl, hodoronc-tronc, tam-nisam şi

o nucă-n perete, încuiată rău de tot, într-o între | bare | foarte tare (off topic și retorică pe deasupra, sic, sic) la care e musai săţi răspunzi. Cei bravi pot răspunde cu voce tare:

 

Tu ce vrei? Să fi deștept sau fericit?  Serios acuma, ori, ori…

 

 (dacă ești prost sau nefericit răspunde „și una și alta”, dacă nu, nu, iar dacă ești (Dumnezeule mare) și deștept si fericit treci la nivelul următor … )

P.S. on-Topicul acestui articol se va pre-stabili ulterior pe baza „aportului” – adus de, he-he – contribuabilul comentator pe acest fir. Inșiră-te mărgărite… în po-veste că-nainte mult mai este, înapoi nici nu mai vorbesc, căci da, se stie că tot înainte era mai bine. Nu?

Update: On topic un articol AICI – Nu este nevoie de o explicație.

Posted in Bancul zilei | 31 Comments »

Arca Nouă… Veche de nouă ani terestri…

Posted by Arca lui Goe pe martie 21, 2019

De AICI – Hello World a inceput Arca lui Goe…

 

E echinocțiu, iarasi echinocțiu.


Si primavara. Iarasi primavara.


Arca lui Goe îsi serbeaza a noua oară aniversarea.


Prilej de a constata ca pe Arca noastra multe vorbe sunt.


Si multe taceri. Si ca toate vor dura la multi ani!


Ceea ce le dorim si vizitatorilor nostri unici!

Celor intamplati deja dar si celor inca neintamplati: La multi ani!

 Lista celebrarilor de pana acum cu comentarii originale: 
2018. Arca, arca… a opta oara! Si Garda Nationala nici n-a existat.
2017. 7 ani de vesnicie
2016. Nu s-a celebrat, nu s-a tinut. S-a suspendat.
2015. Un veac de s-crima si pedeapsa
2014. Carte aiurea uitata in tramvai
2013. 3 ani de santier, moloz, schele si sechele
2012. Basmul de la echinoctiu
2011. Idei intepenite
2010. Hello world

 

Posted in Arcaluigoeologie | 25 Comments »

Zeul Crizelor sau Anatema Crizantemelor de Aur

Posted by Arca lui Goe pe martie 4, 2019

Daca v-o fi zapacit un pic titlul acestui s-topic, lucrurile se vor clarifica de la sine imediat (in permanenta) nitzel mai la vale. Este vorba despre crize. Si anume de criza crizelor decretate in continuu. Se pare ca ne place cuvantul criza pentru ca ne baga-n priza, si atunci il folosim si cand nu este cazul despre necazuri care nu au carater acut, descriind situatii foarte stabile, impamantenite, devenite „normale”, continui, de facto… cronice… Fel de fel de crize, criza economica, criza existentiala, criza emotionala, criza de identitate, de autenticitate…  Criza este ceva ce vine brusc si trece repede… altminteri nu e criza ci craziness… In contextul unei crize (pasagere sic) de autenticite vom sluji aceasta perorație cu o ilustrare extrasa dintr-o gazeta unde a fost propusa (AICIde catre jurnalista Bogdana Maria:

„E o criză de identitate pretutindeni! E o criză de identitate în paturi, în cupluri, în business-uri, în branding, în muzica de la radio, în pozele de pe Facebook şi Instagram, în vitrinele magazinelor, în anunţul de angajare din vitrina frizeriei, în cuvintele Andreei, centralista Vodafone, în promisiunile blondei mişto pe care ai cunoscut-o aseară, în cea mai recentă carte a Mihaelei Rădulescu. E o criză de identitate în momentele de singurătate, în amintiri de vara trecută, în scuzele pentru care nu ai mai fost la sală şi pentru care n-ai ţinut dieta, în gânduri proiectate despre viaţa personală şi alegerea unui partener, în promisiunile unui angajator. E o criză de identitate dusă la nivel de boală cronică pentru care nici măcar un cercetător britanic nu încearcă să găsească leac. Trăim o criză de identitate care duce oamenii în faliment emoţional şi face din ei forme futuriste bolnave, fără poveşti, fără experienţe ale sufletului. Îi afectează până devin forme de viaţă necunoscute până şi celor în cauză, care, mai încolo, trec pe funcţia de pilot automat pentru că sufletul nu mai suportă atâta batjocură şi răutate. Sufletul îi părăseşte. Mergi pe stradă şi dintr-o privire recunoşti omul aflat în „convalescenţă identitară“. Îi recunoşti ochii obosiţi, mintea absentă în rutina paşilor spre birou sau înapoi acasă, hainele în tendinţe aruncate pe corpuri fluide şi conturate fără sens. Privirea pe care ţi-o aruncă trecător e goală, încerci să-l vezi dar nu te lasă. Aşa că te uiţi prin el şi te gândeşti cu teamă şi groază la întrebarea „Cu ce gând răzbate prin ziua de azi?“. Confruntarea cu un suferind de „criză identitară“ se manifestă visceral, o simţi în stomac pentru că ştii că stai de vorbă cu un reproducător de principii şi valori neasumate, care trăieşte din poveşti citite şi netrăite. El ţine pe etajeră, ca într-un palmares, o serie de emoţii şi trăiri peste care încearcă să proiecteze o fericire: vacanţele în Thailanda se plătesc greu, banii cu care se plătesc se muncesc din greu, munca pe care o depune vine la pachet cu o vină grea pe care o are faţă de familie şi prieteni pe care nu i-a mai văzut demult la faţă. Şi tot ce îşi doreşte este doar să poată spune „Da, am fost fericit!“. Îi auzi povestea şi mintea îţi zburdă deja spre alte meleaguri pentru că nu poţi să te regăseşti într-o conversaţie obosită. Uneori te regăseşti într-un déjà vu puternic şi nu ştii de unde să îi iei vorbele, le cauţi obsedat autorul. Cine a spus-o primul? Care e găina căreia îi aparţine acest ou? Şi chiar şi aşa, cine a fost primul, găina sau oul? La cum se prezintă manifestările, ai putea crede că aceste „crize identitare“ sunt induse parţial şi de toată împachetarea sclipicioasă a oraşului, compusă din reclamele ultimelor modele de maşini, din vitrinele împopoţonate care te atrag ca un magnet prin idealuri de imagine personală, din ultimul model de smartphone şi din ranguri şi poziţii de management scrise cu ştaif pe cărţi de vizită. Căutând validare în părerile unor oameni aflaţi în crize identitare propagăm o boală socială cronică. Prin birouri, librării şi taverne, intelectualii încă încearcă să găseasăa titluri pentru ceea ce speră ei să fie leacul bolii identitare. Cred că l-am văzut, la un moment dat, pe senzaţionalul Jordan Peterson ţinând în mână un manuscris cu titlul „5 paşi pentru combaterea crizei identitare“. Să fim serioşi, mai parcurge o dată acest pseudo titlu. Este greu, atârnă ca o bilă, ca o sentinţă de vreo 25 de ani. O să avem în librării încă un bestseller obscur. Acesta a fost doar un scurt moment de imaginaţie.”

Intru-totul de acord cu jurnalista, mai putin cu termenul „criza”. „Lipsa cronica de identitate” ar merge mai bine… Valabil si in spatiul de notorietate publica precum si in spatiul anonimatului clandestin si eventual virtual…  Tu, prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe, anonim si clandestin, dar (in fond) absolut autentic si cu o identitate atat de clara, ce parere ai?

 

 

 

 

Posted in Aliorum Textuum | 141 Comments »

Mărţişoare pe alese

Posted by Arca lui Goe pe martie 1, 2019

A se revedea: Coropcarii absurdului, iarasi…

Posted in Arcaluigoeologie | 8 Comments »

Rezumate-n proza scurta

Posted by Arca lui Goe pe februarie 25, 2019

Se pare ca nevoia de proza scurta este mai imperioasa decat anticipam noi. In lipsa de idei noi sunt bune si cele vechi. Am descopeit pe net niste proze scurte confectionate din unele lungi.

Asadar:

„Viaţa modernă nu ne permite să investim timp pentru citirea de cărţi bune. De aceea vă trimit un scurt rezumat al câtorva cărţi clasice, ceea ce vă va permite sa fiţi considerat un intelectual.

  • Madame Bovary/ Gustave Flaubert (778 pagini)
    O femeie care isi inseala sotul cu cofetarul, laptarul, postasul, farmacistul, proprietarul unei pravalii de obiecte de croitorie, un vecin bogat, intra in depresie, inghite otrava si moare.
  • Razboi si Pace / Tolstoi (1200 pagini)
    Un tanar nu vrea sa mearga la razboiul unde Napoleon cucereste Moscova pentru ca e indragostit. Prietena tanarului se casatoreste cu altul.
  • In cautarea timpului pierdut / Marcel Proust (1600 pagini)
    Un tanar astmatic sufera de insomnii pt. ca maica-sa nu-l saruta inainte de culcare. A doua zi (pag. 486, vol 1) el mananca o prajitura si scrie o carte. In aceeasi seara (pag. 1344, vol 4) are un atac de astma pt. ca prietena lui refuza sa-I sarute. Totul se termina cu un mare bal (vol. 7) cand deja cu totii sunt batrani.
  • Romeo si Julieta / William Shakespeare (268 pagini)
    Un tanar si o tanara se indragostesc ca nebunii dar familiile lor declara ca asta e o dragoste interzisa. Cele 2 familii se lupta unii cu altii cu cruzime si sunt multe victime. Un preot are o idee tampita si tanara pereche de indragostiti moare cand beau otrava in loc de somnifer.
  • Oedip rege / Sofocles (620 pagini)
    Un nebun nu asculta de spusele unui orb, isi omoara tatal, si o mananca pe maica-sa dupa ce i-a scos ochii. Din aceasta cauza, dupa cateva sute de ani au aparut psichoanalistii care-ti dovedesc ca tu mergi pe aceeasi cale si iti scot ochii la fiecare intalnire.
  • Othello /William Shakespeare (440 pagini)
    Un rege tampit are un bastard de prieten care se supara pe el pentru ca nu-i da un job de functionar public si, ca sa se razbune, il convinge ca nevasta-sa il inseala. Regele il crede si o omoara pe regina. Imediat dupa accea descopera ca ea nu l-a inselat, il aresteaza pe ticalos si se sinucide.

Buuun!!! Acum ca ai economisit cel putin 500 de lei si citirea a peste 5000 de pagini, poti sa citesti linistit ziarul sau sa continui sa misti maus-ul fara mustrari de constiinta.”

Posted in Aliorum Textuum, Povestiri de nimic | Etichetat: | 44 Comments »

Graţiela

Posted by Arca lui Goe pe februarie 19, 2019

Cand vorbesti (in scris) despre (mai) nimic, apoi atunci trebuie sa o faci cat de cat frumos si ingrijit, captivant (daca se poate, ah de-as putea). Iluziile se vând bine numai si numai in ambalaje sofisticate, atractive, inselatoare, asa incat curiozitatea, efortul si placerea despachetarii (a micii calatorii de la ceva-ul imaginar asteptat, pana la nimicul oferit) sa fie o placere in sine, o minciuna incitanta si distractiva, care sa-l zapaceasca intr-atat pe „spectaor” incat sa-l faca sa uite si sa ierte ca de fapt n-a primit nimic, dupa cum dealtfel fusese anuntat ex-plicit, a-prioric (chit ca i se livrase la pachet si speranta vaga a unei surprize in contra acestui anunt frust si categoric: ni-mic)… Drumul catre nimic trebuie sa fie emotionant… Iar emotia este ceva… nu-i asa? Ceva important, esential, indispensabil, nimicul si/sau alte ceva-uri (pi-pernicite) ramanand doar (simple) pretexte si prilejuri pentru starnirea emotiilor care sunt totul, totul, totul. Putem trai fara orice, fara mancare, fara apa, fara aer, fara haine, fara masina, fara telefon, fara internet, fara sex, fara bani, fara alcool, fara cascaval, fara apreciere, fara respect, fara incredere, fara dragoste, chiar si fara iubire si fara speranta, dar nu fara emotii. Fara emotii nu. Nu. Emotiile sunt totul. In viata. Sunt viaţa. Sunt insasi viaţa. Poate exagerez, dar (pentru cunoscatori) viata insasi este o exagerare. Imnensa. Si trebuie sa exagerezi in pas cu ea pentru a ramane viu, Si atunci probabil ca nimicul este cel mai bun, mai eficient, mai pur si mai lejer vehicul al emotiilor autorului (de preferat autentice) catre sarmanul spectator. De aceea noi unul (dl. Goe) promovam cu atata obstinatie povestirile de nimic in proza scurta… chiar cu riscul de a-l inhiba pe spectaor (prea-cinstitul cititor citit si unic la Arcei universale a lui Goe)… ingrozindu-l, speriindu-l in fata teribilului adevar (intuit sau revelat pana la urma) ca frumusetea (nu) se bazeaza pe nimic, reducandu-l astfel pe acel sarman la tacere, in plina si deplina libertate gratuita de exprimare. Ofera totul pentru a fi convertit la nimic. Ia de aici, neamule (semen al meu, nu intru ratiune, ci intru emotio-n-are)… Stiu, stiu, pana acuma n-am zis nimica, ti-am irosit timpul aiurea (timpul pierdut cu lectutra de pana in acest punct), cu palavre. Abia de aici incolo incepe povestea de nimic in proza scurta a zilei. Te-am fiert un pic in oala seaca dar iata in sfrasit si proza:

In scoala generala era o gagica din calsa a-IV-a A (apoi a-V-a A si tot asa pana intr-a-VIII-a A), pe care toata lumea, in mod unanim, o considera cea mai tare, cea mai frumoasa, cea mai plina de sexapel, cea mai râvnita, cea mai dorita, cea mai intangibila… Sa te apropii de ea si sa-i captezi prietenia, atentia sau (macar) bunavointa, fie si pentru o clipa doar, era o provocare, o incercare riscanta si pentru baieti si pentru fete. Partea ciudata era ca, in realitate, creatura nu era chiar asa de frumoasa si seducatoare, ci dimpotriva era chiar un pic sleampata. O fetita rosacata si pistruiata (cam ca Becky din Tom Sawyer), cu un oarecare chic dar nu cine stie ce, un pic bondoaca si grasuta, chiar urâticå in comparatie cu alte cateva reale frumuseti de prin scoala. Si atunci de unde pana unde acea aura magica, persistenta si generalizata? De unde aceasta orbire? Ei bine n-o sa-ti vina sa crezi dar toata aceasta popularitate i se datora numelui unic pe care-l purta. Pe creatura o chema Graţiela. Un nume unic in scoala. Auzi tu, Graţiela. Graţiela. Aveam o multime de daniele, mariane, marinele, mirele, gabriele, adriane, sabine, mihaiele, simone, sidonii, otilii, violete, cristine, camelii, ane, ance, biance, chiar si cecilii si venere aveam mai multe, dar Gratziela era una si numai una si era suficient sa-i pronunti numele pentru a-ti starni imagiantia… pe-a ta si pe a altora. Ah, Graţiela, Graţiela…

In mod normal povestea de nimic in proza scurta a zilei ar fi putut sa se termine aici, dar na acuma, unde s-a dus mia, duca-se si suta. Supliment:

Gratziela era singura la parinti si locuia intr-un bloc vecin cu cel in care locuiam eu, doar ca spre deosebire de noi toti ceilalti copii care ne faceam veacul pe afara, Gratziela era scumpa la vedere. Iesea foarte rar la joaca si atunci cand venea era intotdeauna insotita de tatal ei care o supraveghea indeaproape. De jucat se juca numai cu o fata vecina de palier, una Aura care era din acest motiv destul de populara ca fiind singura care putea povesti ce-a mai zis sau ce-a mai facut Gratziela. Eram prieten bun cu Aura, care credea ca sunt indragostit de ea. Nu-mi dau seama, nu-mi mai amintesc, dar poate oi fi si fost un pic indragostit de acea Aura, caci daca stau sa ma gandesc, chiar era frumusica, agreabila si binevoitoare… Dar deh, mintea mea, ca a tuturora (mentalul colectiv) statea la Gratziela, Gratziela… si numai Gratziela. Cateodata Gratiziela iesea afara cu bicicleta (celebrul Pegas cu roti mici si sa lunga), facea cateva ture in jurul blocului, urmarita de pe balconul din fata blocului de mamica sau de taticul ei, si apoi intra urgent in casa. In spatele blocului era o banca. Daca apucai loc pe acea banca puteai s-o vezi pe Gratziela de foarte aproape in timp ce-si facea turele pe bicicleta. Eu nu aveam bicicleta, dar altii aveau asa ca erau in stare i se alture, de fapt s-o urmeze cu cativa metri in urma, formand un cârd in care participantii se intreceau in a fi pe locul doi, imediat in spatele Gratizelei . Nimeni nu indraznea sa o intreaca pe Gratziela, pana intr-o zi in care unul Cristi, disperat ca nu poate sa intre pe locul doi, a depasit-o pe Gratziela. Surpriza a fost totala. Gratzielei nu i-a venit sa creada. A inceput sa pedaleze disperata ca s-si recupereze pozitia in fruntea grupului. Speriat de intamplare Cristi a gonit si mai tare… Gratziela la fel… A inceput o cursa… pentru care Gratziela nu era pregatita in niciun fel. A derapat pe nisipul de pe alee si a cazut la cativa pasi de banca de pe care urmaream intrecerea. A dat mai intai un tipa scurt, ascutit, apoi a inceput sa urle de durere. Avea coatele, palmele si fruntea julite… Ceilalti biciclisti s-au speriat si au fugit care incotro ca potarnichile. M-am dus si am ajut-o sa se ridice si sa se aseze pe banca. I-am sters palmele insangerate cu batista mea (aveam batista in buzunar)… M-a privit printre lacrimi a multumire. Apoi a venit taica-sau si a luat-o in casa. Am ramas siderat pe banca. Nu mai fusesem niciodata atat de aproape de Gratziela.

Am intalnit-o odata dupa multi ani. Arata ca un căpcăun care o inghitise pe Gratziela.

***

Acum si aici o dedicatie speciala facauta (din senin) celor doi comentatori-contributori ai Arcei lui Goe, care momentan traverseaza o perioada silentzioasa, ambii cunoscatori si iubitori ai limbii franceze (in con-text), Stely si Neamtzu Tziganu, doamnelor si domnilor:

 

 

Si o recomndare de lectura, tot proza scurta in genul povestirilor de nimic Aici – Herr Muller

Si apropo de nimic, iata inca o recomandare de lectura: Scandalul gândirii. Perspective filosofice asupra nimicului, ca mica dovada a faptului ca nu suntem singurii care-si bat capul cu nimic. Nimicul este facut astfel sa para a fi mare lucru. Din nimic.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 33 Comments »

Punct de inflexiune (si dilema)

Posted by Arca lui Goe pe februarie 12, 2019

Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile asa ca atunci cand aveai randes-vous trebuia sa fii la locul si la timpul dinainte stabilite, pe care nu le mai puteai ajustata din mers. Singura marjă de tolerantă era „sfertul academic”, de lungime variabilă, in functie de temperamentul fiecăruia. De obicei el ajungea cu 5-10 minute mai devreme, nu neapărat din exces de punctualitate si/sau de nerăbdare, ci asa ca să-si dea timp să se acomodeze cu locul (răgazul pentru a fi de-al locului) încat să-si poată dedica mai apoi integral atentia asupra persoanei pe care o întalnea. In schimb considera că „sfertul academic” durează cinci minute, asa că dacă persoana în chestie întarzia mai mult de atât (cinci minute) întalnirea era compromisă, căci mai mult de atâta nu astepta. O dată o prietenă a insistat să afle de ce nu durează si la el sfertul academic măcar 15 minute ca la toata lumea. I-a raspuns simplu spunandu-i că in 5 minute el se gândeste cât se gândesc altii în 15 asa că, prin urmare, si la el sfertul acela tot atâta durează. Cunoscându-l bine (bine, bine), prietena a înteles că nu bagă în carti si că întocmai asa stau lucrurile asa că de atunci n-a mai întarziat niciodată mai mult de cinci minute la întalnirile cu el.

După ceva vreme fără puncte de inflexiune care să-i (mai) fi marcat legenda personală, iată-l sosit într-o frumoasă zi de azi. A ajuns ca de obicei cu câteva minute mai devreme, în fata cinematografului unde urma să o întalnească pe ea. Se înnorase si părea că o să înceapă să plouă asa că s-a adapostit după coloane, la zece secunde distantă de locul stabilit, de unde putea vedea foarte bine si intrarea în cinematograf, dar si piatzeta din fată. La fix ora stabilită a aparut si ea pe alee, pusă la punct, dichisita, îmbracată cu o rochie albă scurtă, simplă dar de mare efect, de neuitat. Pe fată i se putea sesiza deopotriva un soi de nerabdare dar si aer preocupat al cuiva care se ia foarte in serios în legatura cu ceea ce face, iar aceasta era o expresie liberă, necenzurată, o reflectare neprelucrată a starii interioare, lăsată la voia întâmplarii, pe care si-o îngaduie oricine atunci când nu stie că este observat. De după coloane si-a permis luxul de a mai fi pentru cateva secunde bune un observator atent si discret al acestui spectacol, apoi i-a iesit în întampinare. Privirile li s-au întalnit, iar expresiile fetelor s-au ajustat în mod adecvat pentru comunicare si contact. Si-au zâmbit, s-au îmbratisat, s-au sărutat… I-au rămas în minte (si în suflet) si aerul ei preocupat cu care venea la întalnire, nestudiat si necontrolat, de dinainte de a sti că el o vede, dar si trecerea spontană de la acea stare la o alta, radiantă si zâmbitoare. Când au iesit de la film se înnoptase, si începuse să plouă. Au pornit in grabă spre statia de taxiuri, dar când au ajuns în piata Prefecturii norii s-au rupt aruncând asupra orasului o ploaie torentială. Abia au apucat sa se adăpostească în fata librariei, sub terasa care-i proteja pe toti trecatorii prinsi acolo de aceasta întamplare. Piata era luminata al giorno de reflectoare si în aceasta lumina ploaia torentială de vara oferea un spectacol grandios martorilor inocenti. Nimeni nu îndraznea să iasă de la adapost, nici măcar posesorii de umbrele, căci ploaia aceea chiar era teribilă si nu dădea semne că s-ar opri prea curând. „Ce-ar fi sa alergam prin ploaie pana la statia de taxiuri”, i-a soptit el, fără să se astepte să primească un raspuns favorabil. Plimbatul prin ploaie, alergatul prin ploaie, mersul pe bicicletă prin ploaie erau specialitatea sa, o bucurie pe care nu si-o refuza niciodata cand avea ocazia (bucurie pe care avea sa o mosteneasca deplin si fiica sa)… Acum mai era si lumina reflectoarelor si spectatorii a caror atentie ar fi cazut integral asupra unor astfel de curajosi, iar ea, in general, era o fire mai discreta care evita sa fie in centrul atentiei unui public necunoscut… asa incat el a fost luat total prin surprindere cand a auzit-o raspunzandu-i: „Ok, hai sa alergam”. Au pornit-o in fuga prin ploiae si prin apa care mustea pe asfalt , traversand in goana piata pustie, improscand cu apa ce le tasnea de sub pasi, asa ca in zece – cinsprezece secunde erau deja uzi pana la piele, ceea ce facea alergarea inutila. S-au oprit rasufland din greu in mijlocul pietei, in lumina reflectoarelor, sub asediul nemilos al apei ce cadea din cer. S-au imbratisat si s-au sarutat. Martorii i-au aplaudat si i-au aclamat dand stralucire acelui punct de inflexiune, acelei clipe de pastrat in suflet pentru totdeauna. Au pornit-o apoi la pas, tianandu-se de mana, impacati cu ploaia si poate si cu destinul. Cand au urcat in taxi ea tremura ca frunza, buzele i se invinetisera, dar inca mai avea puterea sa zambeasca, iar el a inteles ca ea trebuie sa fie aceea, the one.

O seară calmă în familie, o cina tacută, apatică, după rutina obositoare a zilei, aceeasi, aceeasi, aceeasi… Ploua. Stopii lovesc fereastra verandei, iar pisica face acrobatii pe geam incercand sa-i prinda… Iti amintesti, zice el, de ploaia aceea care ne-a prins în centru când am iesit de la cinematograf când aveam noi rande-vous-uri? Imi amintesc că am făcut tâmpenia să alergăm prin ploaie si că aproape am facut o criză de spasmofilie si că am si răcit dupa aceea, asta-mi amintesc, zice ea. Surdină, tăcere, contrapuncte de inflexiune…

Foarte on topic se dovedeste a fi un citat postat de Tony: „Life is what happens to you while you’re busy making other plans.”
Ca o continuare fireasca un indem preluat de la CRONICA [R]: If you’re walking through hell, keep walking.

CRONICI. ȘARJE. SATIRE. AUSTRALIAN OPEN, FAZA PE REVER. AȘII LUI CRĂCIUN: VICTORIA LUI FEDERER
 

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic | Etichetat: , | 18 Comments »

Ce? Mai este realitatea?

Posted by Arca lui Goe pe februarie 4, 2019

Pentru ca, pentru ca, pentru ca iarasi muzele, inspiratia, cheful, se incapataneaza sa nu ne (mai) deranjeze… nici pe acasa, nici pe la serviciu, nici la carciuma, nici pe strada, prin parcuri, mall-uri, saloane, pe nicaieri, preferand sa-si consume pe ascuns, in solitudine, prin cine stie ce cotloane, gelozia ce le macina cand ne privesc pre noi unul com-placandu-ne in compania unor curve usoare (precum re-semnarea, blazarea, letargia, lenea si a altor astfel de putori facile), si pentru ca in asa anturaj degradant nu se pot com-pune nici macar proze foarte scurte si povesti de nimmic, amanandu-se astfel sine die trecerea prin al doilea punct de inflexiune promis (aluziv) prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe (mars båi de aicia cu pretentiile tale ab-surde), ca sa umplem cumva timpul si spatiul acestei irealitati virtuale irelvante preluam un text de gata (cu care compatimim in litera si spirit ceva de speriat), asa ca sa aiba si ochii virtuali al locului in ce se bålåcii la o adica, iacå un text despre o fictiune cu fitze: realitatea (ptiu, drace, må cå care realitate):

Ce mai e realitatea? – Cătălin ŞTEFĂNESCU

În cel mai bun caz, o ficțiune destul de obosită. Astăzi, o asemenea afirmație nu mai produce, nimănui, nici o tresărire. Nu doar pentru că orice discurs se pierde în vacarmul general. Ci pentru că, pur și simplu, nu mai contează. Definirea separării, a delimitării, a hotarului dintre noțiuni nu mai are nici o noimă. La ce bun să stabilești o graniță între realitate și ficțiune? La ce să te ajute? Orice-ai încerca să scrii pe plaja pustie a vechilor feluri de a vedea lumea, orice tentativă de fixare a unei idei e sortită dispariției imediate. Valul modernității lichide spală fără încetare nisipul pe care te-ai încăpățîna să scrii un mesaj adresat Lumii. Deși ți s ar putea spune imediat că valul acesta nu spală, nu șterge mesajul. Ci, dimpotrivă, îl preia, îl înghite, pentru a-l duce mai departe, a-l pune la locul lui, în oceanul de texte ale acestui colț de univers. Toate miliardele de fotografii și filmări făcute cu telefonul, toate mesajele scrise, vocale, filmate, trimise de pe toate aplicațiile cu putință, totul se așază în straturi de dimensiuni colosale, în depozite gigantice, unde nu mai pătrunde nimeni.

Ce mai e realitatea? O permanentă tensiune a absenței unei definiții mulțumitoare. Cui i-ar conveni să accepte că realitatea e doar un soi de materie primă din care se plămădește, la nesfîrșit, ficțiunea? Întotdeauna am vrea ca realitatea să fie „mult mai mult“. Să depășească triumfătoare limitele cuvintelor, atunci cînd încercăm să i formulăm existența dincolo de orice dubiu. Am vrea să fie atît de evidentă încît să nu mai aibă nevoie de nici o definiție. Cînd e s-o formulăm, primul instinct îți dictează să te-arunci, cu toată încrederea, în marea de cuvinte. În mod normal, realitatea e atît de concretă încît poți înota în toate stilurile prin apele sale. Însă, la un moment dat, îți dispare aerul. Începi să te bîlbîi. Apele cuvintelor pornesc să te înghită. Realitatea devine, brusc, dintr-un spațiu familiar, prietenos, un mediu ostil, din care ți-ai dori să ieși cît mai repede. Pentru că, dacă ești pus s-o formulezi în cuvinte, concretețea aceea absolută, pe care credeai că te poți baza la început, se topește imediat. Dispare în neant. Te lasă cu pantalonii-n vine, cînd ți-e lumea mai dragă. Pare cel mai loial aliat, dar cînd e să te bazezi pe ea, ia-o de unde nu-i.

Ce mai e realitatea? O nostalgie a unui gînd de cînd lumea. Acela că tot ceea ce e perceptibil prin simțurile noastre devine fundamentul pe care construim chipul în care vedem și înțelegem lumea. Dar adevăratul combustibil care pune în mișcare energia interioară a ființei, la ora asta, e demitizarea. Dacă pînă acum o vreme combustibilul fosil al ființei umane era credința, acum lucrurile s-au schimbat enorm. Demitizarea e energia neconvențională, resursa revoluționară care ne poartă spre viitor. E ceva care s-a declarat nonpoluant, dar care, totuși, contaminează tot ce-i iese-n cale. E drept, produce o forță intelectuală enormă. Dar ce scapă pe la garnituri tot fuge în „atmosferă“. Iar atunci cînd întîlnește ceva, îl deconstruiește instantaneu. Așa și cu simțurile noastre, în care credeam din vechime. Energia demitizării ne aduce în atenție faptul că simțurile sînt doar succesiuni comportamentale, ghidate de lanțuri biochimice, programe augmentabile în virtutea cărora funcționăm. Sînt caracteristici de construcție cu care am fost aruncați pe piață. Dar ne-am prins și că ființa umană se poate dezasambla în absolut toate piesele ei alcătuitoare, de la cele mari pînă la cele infinitezimale, și că putem s-o demontăm și s-o remontăm din ce în ce mai repede. Apariția oricărui lucru imaginabil e simultană cu propria lui deconstrucție. Vezi refrenul: „Bineee… Dumnezeu ne-a făcut pe noi. Dar pe Dumnezeu cine l-a făcut?“

Ce mai e realitatea? Un scenariu de serial „super-bine făcut“. Deci o ficțiune? Mmm… Nu. Pentru că nici ficțiunea nu mai e cum o defineam odinioară. Nimic nu mai e ca atunci. După cum nu mai ține, de multă vreme, nici povestea cu oglindirea, cu reflectarea realității. Azi se rîde de tine dacă vii cu asemenea teorii. Iar realitatea se scrie, la propriu, exact așa cum se scrie un scenariu al unui serial așteptat cu sufletul la gură. Cuvintele „scenariu“, „program“, „rețetă“, „formulă“, „matrice“, „paradigmă“, „dihotomie“, „alternanță“, „contrast“, „emoție“, „intensitate“, „impact“, „consecință“, „algoritm“, „artificial“, „inteligență“, „viteză“, „procesare“, „sintetic“ și altele cîteva deschid veritabile universuri de semnificații, nu doar pe cele din limitele definiției de dicționar. Realitatea devine un soi de ficțiune pentru lumea reală, perfect construită, a scenariului cinematografic. Serialul „super-bine făcut“ rămîne, într-o anumită măsură, o zonă de refugiu, un loc în care te poți ascunde din calea lumii „reale“ în care trăiești. Dar, în cea mai mare parte a consumului adictiv de episoade, uităm orice convenție, înlocuind pactul oricărui tip de lectură cu jocul gradelor de veridicitate. Am depășit de multă vreme nivelul credibilității. Acum reglăm fin, la nivelul diluțiilor din homeopatie, cele mai delicate detalii ale veridicității. Iar dacă serialul încă mai e, pentru unii, ficțiune, realitatea devine o postficțiune în toată regula.

Ce mai e realitatea? O cursă de viteză amețitoare, în demontarea propriilor fundamente. O dorință de schimbare a propriei naturi. O dinamitare a propriilor baze de identitate și manifestare. O presiune a amestecului tuturor genurilor, indiferent de teritoriul de înțelegere a acestora. O noțiune care capătă atîta fluiditate încît depășește și definiția formelor vaselor. E un construct nou, care se oprește, pentru foarte puțin timp, în anumite experimente. Dar numai cît să-și ia avînt. Cît să sară mai departe, în acceleratorul de particule. Și de-acolo, mai departe.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Dincolo de aceasta realitate (in meta-realitate si post-adevar) se afla povestea de nimic a unui alt punct de inflexiune prin care am trecut candva, ca vantul si gandul, pentru a ajunge azi, aci. Acea poveste va urma… Pana atunci asteptam (vorba vine) comentarii insolente sau insolite pe marginea a ceea ce crezi tu ca ar (mai) fi fiind realitatea, ca oi avea si tu o realitatea primara prin preajma la care sa te raportezi, cand ai chef de raportare.  Ai må?

Si tot in contextul intrebarii/mirarii din titlu, adica foarte on topic, Adolescenta Rebele se intreaba (retoric?!) daca este Omul, ființă rațională?. – Aiurea ființă rațională, n-are cum.

Posted in Arcaluigoeologie | 33 Comments »

Contrapunct de inflexiune (in lucru)

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 25, 2019

N-avea telefon instalat acasa, asa ca atunci cand voia sa-si sune iubita trebuia sa gaseasca un telefon public interurban, dintre cele care se gaseau la gara, la posta si la universitate. Norocul lui ca era student, iar astazi de-abia astepta sa-i telefoneze iubitei sale pentru a aranja detaliile intalnirii lor iminente. Maine, dis de dimineata, avea sa plece la Constanta, la santierul naval, unde, impreuna cu cativa colegi si profesori, avea sa ramana pentru trei zile (si trei nopti) la o sesiune de studiu si colectare de date pentru lucrarea de diploma, iar la intoarcere urma sa se opreasca in Bucuresti si sa petreaca alte trei zile (si trei nopti) cu iubita lui. Abia aflase ca trenul la care aveau rezervate bilete trecea prin gara Baneasa, unde stationa 30 de minute, o jumatate de ora intreaga, asa ca voia sa-si sune iubita si sa-i spuna ca nu poate avea rabdare trei zile incheiate inainte sa o vada si ca o asteapta pe peron in gara Baneasa ca sa petreaca impreuna, in avanpremiera, o jumatate de ora de amor. Furat de perspectiva de a-si putea imbratisa si saruta iubita cu trei zile mai devreme dectat planuise, omul, ne avand habar de distante si trasee prin Bucuresti (ca orice provincial nemantuit), nu s-a gandit niciun moment la dificultatile logistice ale unui asemenea randez-vous pe un peron vechi de gara si a ramas profund dezamagit cand a constatat, la telefon, ca iubita lui nu-i impartasea entuziasmul. Trenul sau urma sa ajunga in gara Baneasa la 6:00 dimineata pentru a o porni apoi spre Constanta la 6:30. Iubita i-a spus ca o asemenea intalnire este total nepractica intrucat ea ar trebui sa se trezeasca cel tarziu la 4 daca nu chiar la 3 si jumatate pentru a putea ajunge la Baneasa la 6. Prin urmare ea i-a spus ca ar fi mai bine sa-si conserve dorul care-l macina pentru cand s-o intoarce de la Constanta, sa nu fie suparat pentru asta, pentru ca uite, nici ea nu se supara pe el pentru ca se duce la mare fara ea. Ce sa poti sa mai zici? Omul a aceptat resemnat solutia „de copromis” propusa de iubita lui, dar tonul vocii i-a scazut cu vreo trei octave, semn de adanca nemultumire pentru naruirea instantanee a planurilor pe care si le facuse spontan, fara sa cugete prea adanc. Se si vazuse in preajma ei, privindu-i ochii adanci si minunati, simtindu-i prin toti porii trupul si fiinta, iar acuma, na, nu era destul aceasta pierdere dureroasa (n.b. da frate da, dureroasa, ce te miri, iti spun eu ca autor de fictiuni), dar il mai intepa si gandul amar ca iubitei lui, trezirea din somn la o ora nebuna din noapte si o calatorie pana la Baneasa i se pareau un sacrificiu prea mare pentru un simplu randez-vous de o jumatate de ora pe un peron de gara. Eh, c’est la vie.

In tren, omul s-a prins in jocuri de carti cu colegii, straduindu-se sa uite de planurile sale evaporate in neant. Totusi pe masura ce se apropia de Bucuresti se simtea cuprins de o neliniste crescatoare la gandul ca va privi la Baneasa un peron pustiu de gara, ca semn al ratarii unei atingeri cosmice, presupusa, hăt demult, a se intampala aevea, fix acolo, in acel nod de cale ferata al Universului, in acea bizara zi de mai, dimineata la ora 6. Si-a propus sa refuze discret acea priveliste dezolanta, ramanand concetrat la jocul de wist. Trenul a ajuns in timp la Baneasa. Afara incepuse sa ploua (n.b. pe bune, chiar ploaua, nu spun asta pentru sporirea efectului dramatic – autorul). Jocul de wist s-a sfarsit taman cand trenul se pusese in miscare spre Constanta. Omul s-a ridicat in picioare sa se dezmorteasca si, atras parca de o forta magnetica, s-a intors spre geam. Acolo pe peron, dichisita ca de bal, sub o umbrela cu dantela, se afla chiar ea, iubita lui, vie, in marime naturala, imobila, nemiscata. Doar ochii ii zvacneau sacadat de la vagon la altul. Un zâmbet amar si o speranta descrescatoare i se scurgeau pe fata, pe masura ce trenul isi sporea viteza, etalandu-se astfel o intreaga istorie de emotii si expresii, condensate intens in acea clipa imobila. Mai spera poate ca macar sa fie vazuta, sau ca cineva sa-i strige din tren un „te iubeeeesc” alungit de goana trenului si de efectul Dopler-Fizeau. Blocat in intesiatea momentului omul n-a apucat sa deschida fereasta decat foarte tarziu. Si-a fluturat bratul si i-a strigat numele, spre nedumerirea colegilor. Dezamagire si furie, ultima halta. Le-a explicat apoi intamplarea colegilor si profesorilor care l-au ascultat amuzati. O profesoara batrana, trecuta prin multe la viata ei, l-a privit zambind si i-a zis: „Fata asta nu trebuie ratata. Ea e aceea. The one!”

Si totusi, n-a fost ea aceea, si atunci inseamna ca acesasta intamplare nu-i un punct de inflexiune ci doar o simpla si banala intamplare. Sau poate ca totusi este, prin ceea ce nu s-a intamplat, prin ceea ce a fost ratat infinitezimal. Daca omul ar fi coborat totusi pe peron, chiar stiind ca nu-l asteapta nimeni, asa… ca sa faca sigur cativa pasi prin ploaie (si ca sa verifice in secret o mica speranta) poate ca, cine stie, aceasta intamplare ar fi fost un alt fel de punct de inflexiune. Ma rog, n-avem de unde stii cu siguranta despre asta (n.b. nici macar eu Autorul, creator al acestei povesti imaginare de nimic in proza scurta).

Posted in Imperiul Cuvintelor, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 54 Comments »

Punctul, cel mai de Nimic semn (sau simbol?) dintre toate

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 22, 2019

Punct. Puncte. Doua puncte: Trei puncte… de suspensie. Puncte de inflexiune, puncte critice, puncte, puncte… Punct gramatical (tatal tuturor semnelor de punctuatie). Punct geometric (nimicul matematic, zero dimensional). Punct de topire. Punct de fierbere. Punct singular. Punct si de la capat. Viata noastra este formanta din puncte. Cateva puncte, adimenisonale, unite prin cateva linii imaginare. Esenta vietii fiecaruia dintre noi consista in aceste noduri prin care suntem fortati sa trecem cu viteza ametitoare, prabusindu-ne in ele ca-ntr-o gaura neagra, plonjand in adancul lor infinit (agonie si/sau extaz) revenind apoi in „no time” inapoi, la suprafata, la aer, si la viata superficiala care se consuma si ne consuma in asteptarea urmatorului nod, urmatorului punct de inflexiune. Alt punct, alt salt mortal.

In 1990, sonda spatiala Voyager 1 a trecut de orbita lui Saturn, ajungand la 6 miliarde de km distanta de punctul (emergent) de origine. De dincolo de Saturn sonda a facut o multime de fotografii celebrelor inele ale planetei, iar pe una dintre acestea se vede, in background, abia perceptibil, un mic si insignificat punct luminos: planeta Pamant. Atat, un simplu punct pe cer. In rest universul infinit si inutil. 99,(9)%, adica 99,999999999999999999… % din ceea ce conteaza pentru trupul, mintea si sufletul fiecaruia dintre noi se afla acolo, in acel punct si nicaieri altundeva. Durere, fericire, viata, succes, esecuri, prieteni, ratari, iubire, ura, disperare, familie, dusmani, trecut, prezent, viitor, frica, speranta, dragoste, resemnare, dorinta, atasament, tradare, agonie, extaz, totul (ni) se intampla acolo, intr-un punct, intr-o clipa.

Pale Blue Dot – A Great Speech By Carl Sagan

In viata fiecaruia dintre punctele care suntem, locuind intr-un punct, se remarca puncte de inflexiune, (caci intr-in punct incap o infinitate de puncte), intamplari banale, nesemnificative in aparenta, care au darul de ne schimba fundamental drumul, destinul, puncte cheie in care ceva esential este fortat sa se intample sau sa NU se intample, rasucindu-ne traiectoria si fiinta pe suprafata acelui palid punct albastru evocat de Carl Sagan. Fiecare astfel de punct de inflexiune poarta in sine såmânatza din care poate incoltii oricand o mica poveste de nimic (despre nimic) in proza scurta. Merita explorate… In viata fiecaruia. Multe dintre ele sunt luminoase, vizibile inca in constelatia cu amintiri. Altele insa sunt obscure, intunecate, ca niste gauri negre (in suflet). Acestea nu sunt vizibile cu ochiul liber. Nici cu telescopul, nici cu microscopul. Existenta lor poate fi probata numai indirect, prin efectele pe care le produc (si necesita inteligenta, rabdare si talent, geniu, poate, pentru cine o avea). Ne propunem pentru o clipa sa ne oprim atentia asupra unora dintre punctele de inflexiune vizibile, luminoase si sa stoarcem din ele mici proze scurte si povesti de nimic. Vor urma pe Arca lui Goe, cateva astfel de povesti cu si despre puncte de fuga, invitandu-i si pe altii sa si le observe si eventual sa le trans-puna in proze scurte, pe ale lor, reale sau imaginare. Punct si de la capat.

Niste exemple minunate de proza scurta-scurta (scurte ca o minijupa care te umple instantaneu de emotii) se gasesc pe la prietena noastra si rebela si adolescenta, de exemplu acestea: Noblesse oblige si aceasta Inspirație. Nu vizeza ele spre puntcte de inflexiune (precum cele pe care le avem noi, orbii, momentatn in vedere) dar deseneaza un balet de cuvinte placut vederii, pe suprafata de cristal (impenetrabil ?!) a cotidianului, rezultand niste proze scurte si niste admirabile povesti de nimic, de parca ar fi fost scrise pentru publicare pe Arca lui Goe in sectiunea cu pricina.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic | Etichetat: , | 20 Comments »

In sfarsit o veste „buna” pe 2019

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 16, 2019

Domnul Goe la putere, de Ziua Culturii Naţionale

Azi (15 ianuarie) marcăm Ziua Culturii Naţionale. Legiutorul a vrut să facă din Mihai Eminescu efigie culturală naţională, patron al spiritului românesc. Ce n-a luat acesta în calcul, el însuşi mai degrabă din lumea lui Nenea Iancu, este faptul că spiritul lui Eminescu face pereche – şi ce pereche! – cu spiritul lui Caragiale, că unul fără altul nu se poate! Spuneam mai acum un an că trăim tot mai mult într-o lume a lui Caragiale, nu a lui Eminescu. În lumea trăncănelii, nu a bibliotecii, a flecărelii mărunte de cafenea, nu a interesului naţional, a „lanţului slăbiciunilor“, nu a categoriilor kantiene. Dl. Goe, se vede treaba, s-a emancipat de mam’mare, mamiţa şi Tanti Miţa şi a ajuns el însuşi om mare. Conduce, face şi desface, controlează. Deşi tot fără bilet călătoreşte, în fond, căci studiile şi le-a făcut pe sponci sau pe la vreo „privată“ şi nu se pricepe cu adevărat la nimic. Pretenţiile, ifosele, tupeul, obrăznicia, îi ţin loc de competenţă, de ideologie, de reper moral. Dl. Goe este şi mai la putere acum, ştie asta, şi e decis să facă viaţa grea oricui, cu ferma convingere că ne face, în acest fel, un bine! Ştie că face rău şi îl face cu plăcere sadică, fără remuşcări sau crize de conştiinţă. Este omul epocii sale, o lume care nu mai are nimic din ingenuitatea unora dintre personajele lui Caragiale. Râsul pe care l-a stârnit, decenii de-a rândul, literatura lui Caragiale nu a reuşit să îi înalţe pe unii la demnitatea modelului eminescian. Ne vom emoţiona, mai mereu, la suprafaţă, citindu-i poezia, după care ne vom întoarce să trăim în comèdia umană a lumii lui Caragiale. Fatalitate? Mai degrabă premeditare, pentru că dl. Goe nu este un accident, este un produs al (in)culturii care domină societatea. Şi nu cu momente „festive“, lipsite de substanţa culturii, vom vindeca societatea de impostură şi oportunism, de promovarea non-valorilor. Poate că leacul vine tot de la Eminescu, şi e dintr-un articol al poetului publicat în 1880: „Oricât de deosebiţi ar fi oamenii după clime şi rase, demagogia îi face să semene ca două picături de apă întreolaltă. Îndealtminterea lesne de înţeles. Numai popoarele care au o organizaţie naturală pot să se deosebească unul de altul. Organizaţia bazată pe legăturile fireşti dintre deosebitele clase, pe muncă, pe compensare şi, asupra tuturora, pe iubire şi respect reciproc, favorizează înaintarea lină, dar sigură a meritului. Meritul fiind însă întotdeauna ceva individual, cu atât mai deosebit cu cât caracterul şi mintea omului sunt mai deosebite, rezultă de aici că spiritul naţional însuşi se va impregna de bogăţia distinselor spirite individuale ce se ivesc… Unde domneşte demagogia orice carne cu ochi poate deveni om mare, pentru că nu se cere nimic de la el. O mărire cam trecătoare, nu-i vorbă, căci, lipsind orice măsurătoare, fiecine se crede a avea destulă talie şi destulă barbă ca să ocupe locul celuilalt, însă, oricât s-ar duşmăni nulităţile şi cumularzii între sine, în contra unui pericol sunt totdeauna uniţi în contra învingerii meritului(…)“. Poate că acum meritocraţia nu mai e la modă. Doar că meritele personale sunt întotdeauna un criteriu de judecată. Pentru că ele nu vin de la sine: au în spate muncă şi cultură, spirit de sacrificiu, slujirea celorlalţi şi a binelui public. Şi atunci când meritul contează, dl. Goe pleacă de la putere. Dar chiar ne pasă de merite, sau dl. Goe ne domină pe toţi?

* * *

Noi am mai spus-o, n-ati vrut sa ne credeti: 13 Februarie – Ziua Nationala a Culturii Romane

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: , , | 31 Comments »

Efectul placebo spiritual

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 12, 2019

Dupa cum poate se stie (si putem presupune ca, de ex, d-na CMM, un savant, „stie” foarte bine, in calitatea sa de participant ilustru de mare adancime la toate fazele „experimentului” – mai ales ca ilustrare a efectelor respective) si pe Arca lui Goe a fost promovat un experiment asemanator, la o scara mult mai mica desigur, dar nu de o anvergura mai mica in adancime si intensitate). Celor care sunt la current cu istoria experimentului similar, improvizat pe cateva dintre straturile care compun structura perena a Arcei lui Goe, le propunem articolul de mai jos (preluat din Dilema Veche) spre a le da sansa de a intocmi, eventual, in minte, un studiu comparativ intre una si alta, intre Arca lui Goe si Arca lui Vikram, prin care sa fie sesizate asemanarile si deosebirile. Celorlalti, celor „picati din luna”, popositi din intmplare aici (se-ntampla) li se ofera sansa de a medita asupra experimentului propus de Vikram si de a face studii comparative intre acela si alte experimente similare care sunt in plina desfasurare de multa vreme (sute sau mii de ani, intinse peste generatii de participanti practicanti) avand milione sau zeci de milioane, poate sute de milioane de adepti. Toti cei care vor avea disponibilitatea si abilitatea de a intreprinde acest efort mental vor constata ca „face sens”. Dar chiar si lectorul superficial (care nu va intelege mai nimic din ex-punere) va putea avea totusi anumite satisfacii intelectuale, izvorate din muzicalitatea poetica inclusa in naratiunea de mai jos. Premise favorabile pentru toti vizitatorii nostri unici de la mama lor. Asadar:

Efectul placebo spiritual

Este oare posibil ca o falsă religie să aibă un efect de proporții asupra oamenilor? Dacă o anumită narațiune e inventată de la cap la coadă, înseamnă aceasta neapărat că experiența credincioșilor care se învestesc în ea e mai puțin reală? Ideea poate părea jignitoare pentru oamenii religioși, însă istoria recentă ne sugerează că întrebarea inițială nu e tocmai lipsită de temei.
Un provocator experiment social, transformat într-un documentar intitulat The True Story of a False Prophet (2011), urmărește metamorfozarea cineastului newyorkez Vikram Ghandi în Kumaré, un înțelept guru indian, în ideea de a demonstra absurditatea credinței oarbe. Experimentul capătă însă o turnură neașteptată atunci cînd Kumaré realizează impactul imens pe care îl are în viața adepților săi.

Ceea ce a reușit el să demonstreze, pînă la urmă, este că purtăm cu toții în noi puterea de a ne schimba radical viața, dar că avem nevoie de un simbol exterior pentru a putea mobiliza această putere. Proaspăt absolvent al facultății, Vikram începe să lucreze la un documentar despre yoga. Călătorește mult în acest scop, ia legătura cu numeroși guru din Statele Unite, dar după fiecare întîlnire pleacă cu o idee sîcîitoare în minte: „Omul acesta e un impostor“, își spune el fără încetare. Decide apoi să călătorească în India, în speranța că acolo va găsi liderii spirituali pe care îi căutase în van în America, dar se loveşte de aceeași problemă: aceiaşi falși guru care inventează doctrine și iluminări și care se sabotează unul pe altul.
Acesta e momentul în care Vikram decide să devină el însuși un „lider spiritual“, pentru a dovedi semenilor săi că e suficient să arăți și să vorbești ca un guru pentru a și deveni unul și pentru a cîștiga adepți.

În acest scop, a început să-și orchestreze cu grijă metamorfoza. Lucru cît se poate de simplu. Avînd o bogată experiență în publicitate, știa exact ce anume îi trebuie pentru a-și construi un brand. Și pentru că orice religie are nevoie de o formă de incantație, a ales pentru aceasta formula „UAE“. Apoi, pentru că avea nevoie de un simbol, a ales litera U așa cum se scrie ea în sanscrită și a combinat-o cu imaginea stilizată a unui falus, care simbolizează fertilitatea și, în egală măsură, opinia lui Vikram despre virtuțile religiilor. Și-a făcut un trident din acest simbol. Au urmat la rînd sutrele. A ales, printre altele, „Sarvan Bhaav“, traducerea în sanscrită a mesajului de recrutare al armatei americane care înseamnă „Fii tot ceea ce poți să fii“ și „Karam yaivak dikaarastha“, „just do it“ – știu că nu mai e nevoie să specific cărui brand îi aparține acest motto.

Apoi a inventat cîteva mișcări false de yoga și a enunțat principiul din spatele noii religii: metafora oglinzii, și anume enunțarea ideii că ceea ce vedem în celălalt e, de fapt, propria noastră proiecție.
A urmat crearea unei pagini pe Internet, pe care sînt postate ideile de bază, o scurtă biografie fictivă a liderului Kumaré și imagini cu el în compania a nenumărați alți „lideri spirituali“. Printre poze se află și una cu un cunoscut și apreciat guru. Vikram povestește cum a fost făcută poza: acesta din urmă participa la o anume festivitate, iar Kumaré s-a strecurat în apropierea lui, stînd exact atît cît i-a fost necesar fotografului să-l imortalizeze. Și, în sfîrșit, deghizarea finală: și-a lăsat barbă și plete, a îmbrăcat un costum tradițional indian și a împrumutat accentul și greșelile de exprimare ale bunicii.

Și-a stabilit sediul în Phoenix, Arizona, și a început imediat să recruteze adepți. Lucrurile au mers cît se poate de bine, oamenii au începul să vină, iar liderul le-a turnat cu o voce convingătoare acele truisme mistice cu iz de New Age de care sînt suprasaturate rețelele sociale. Mai mult, încercînd limitele naivității adepților, a mers pînă într-acolo încît și-a ornat studioul cu portretele lui Obama și Osama Bin Laden, susținînd că toți oamenii sînt identici, fiind despărțiți doar de un anumit set de circumstanțe. În ciuda tuturor acestor camuflaje, adepții lui afișează o credință de nezdruncinat în înțelepciunea și calitățile lui. Începînd din acest punct lucrurile se complică, documentarul devenind o explorare a identității și a puterii autosugestiei. Meditația, sutrele și mișcările yoga, oricît de false ar fi ele, încep să transforme viețile adepților. Oamenii își recapătă motivația, liniștea sufletească, își redescoperă călăuza interioară și cîștigă un sentiment de control asupra propriilor lor vieți. Unul dintre adepți, o femeie obeză, suferind de depresie, mărturisește printre lacrimi, în fața camerei de filmat: „Acest om a intrat în viața mea și mi-a schimbat o pentru totdeauna“.

Ceea ce este cel mai interesant însă este faptul că falsul nostru erou, Kumaré, nu face nimic deosebit. Subliniază ori de cîte ori i se ivește ocazia că discipolii săi sînt cei care își schimbă viața, el nefiind decît o oglindă. Cînd e întrebat cîte ceva, replica lui e mereu aceeași: „Răspunsul se află în tine“.
În sfîrșit, sosește și momentul adevărului: Kumaré se prezintă în fața adepților săi așa cum este el în realitate: tînărul newyorkez de origine indiană, care vorbește o engleză perfectă și se îmbracă cu un impecabil bun gust.

Patru dintre adepți părăsesc în acel moment supărați încăperea și refuză să mai comunice cu el, însă ceilalți zece rămîn și îi fac o primire călduroasă. Căci, în ciuda farsei ai cărei subiecți au fost, viețile lor luaseră o turnură pozitivă. Tînăra obeză pierde cîteva zeci de kilograme și își schimbă complet viața, avocatul bîntuit al cărui rol era să apere condamnații la moarte își regăsește liniștea sufletească, dependentul de droguri realizează că există și un alt fel de viață, care merită trăită, și așa mai departe. Sînt schimbări concrete, măsurabile, iar faptul că ele se datorează unei farse pare a nu schimba cu nimic lucrurile.Pentru Vikram, toate acestea au constituit o experiență paradoxală: și anume, faptul că cel mai important adevăr pe care l-a realizat în viață a avut la bază cea mai impetuoasă minciună. Iar această concluzie ne conduce, inevitabil, la revizuirea gradului de validitate al propriilor noastre convertiri spirituale, la ideea neliniștitoare că eficacitatea nu e neapărat garanția autenticității. Nu există așadar lider spiritual care să îți poată schimba viața. Există însă o mare dorință de coerență, de care poate oricînd profita un fals profet.

Adrian Benea este sociolog.

Posted in Aliorum Textuum | 33 Comments »

The show must go on

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 10, 2019

Un surd cânta oda bucuriei (la mandolina)
Un orb o picteaza pe Gioconda (in ulei)
Un sociopat vorbeste despre iubire (la televizor)
Un mut recita o poezie de dragoste (unei autiste)

Spectacolul este fascinant.
Spectatorii sunt in delir.
Sau se prefac. Nu conteaza.
The show must go on.

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 14 Comments »

Angajamentul civilizației noastre de a se sinucide

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 8, 2019

Din cauza unor furtuni persistente (…life is life…), epopeea povestilor (noastre) de nimic in proza (ultra)scurta nu-si gaseste ritmul, ragazul, potriveala… refugiindu-se in oaza distanta a amânarilor, la cale de drum lung prin desert… Cand (daca) vom recupera ritmul, ragazul, potriveala, vom relua de indata epopeea acestor povesti de nimic, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, livrandu-le oricui si nimanui deopotriva, aici pe Arca lui Goe (o definitie a naufragiului). Pana atunci insa ne ispiteste ideea e a face o recomandare imposibila vizitatorilor nostri (majoritatea sidefii, invizibili precum materia intunecata): lectura unui eseu (cam plictisitor si deprimant, cutremurator chiar), musai pe un fond muzical anume (Furtuna, in acest desert). Sansele ca aceasta recomandare (duala, simultana) literar-muzicala sa i se potriveasca intr-atat vreunuia dintre vizitatori incat s-o accepte sunt, momental, extrem de mici, aproape nule, dar acesta nu este un motiv serios sa refuzam aceasta ispita. Si cum nici alt motiv nu reusim sa intrevedem iata ca o facem. Draga vizitatorule, porneste sunetul furtunii (in desert, adica in zadar) si apoi, in timp ce asculti, citeste eseul de mai jos:

Cum și-a pierdut o generație cultura comună

Patrick J. Deenen este un profesor de științe politice care a predat la diverse universități americane de prim rang. Eseul care urmează a fost publicat în 2016 și sintetizează drama umană și civilizațională observată de acest dascăl la elevii săi. Cea mai afluentă generație tânără din istorie, cea care va forma elitele și conducerea Americii viitoare, este și cea mai oarbă generație. Această orbire tragică nu este o scăpare sau o alegere conștientă, provine din amnezia inculcată intenționat de sistemul educațional pe parcursul deceniilor recente. Cum se spune în cercurile programatorilor de software: it’s not a bug, it’s a feature.

Cum și-a pierdut o generație cultura comună

Patrick J. Deneen

Studenții mei nu știu nimic. Ei sunt extrem de drăguți, agreabili, demni de încredere, în general onești, bine intenționați și cât se poate de cuviincioși. Dar creierul lor este în mare parte gol, lipsit de cunoștințe substanțiale care ar putea fi rodul unei educații moștenite sau un dar al generației anterioare. Ei sunt culminarea civilizației occidentale, o civilizație care a uitat aproape totul despre sine și care, în consecință, a ajuns la o indiferență aproape perfectă față de propria sa cultură.

Este greu să fii admis la universitățile unde am predat – Princeton, Georgetown și acum Notre Dame. Studenții de la aceste instituții au făcut ceea ce li s-a cerut: se pricep foarte bine să treacă un examen, știu exact ce este necesar pentru a obține nota maximă la fiecare materie (ceea ce înseamnă că rar devin pasionați de un subiect anume) și își construiesc CV-uri superbe. Ei sunt respectuoși și cordiali față de cei mai în vârstă, deși ușor indolenți și uneori chiar bădărani față de colegii lor. Ei respectă diversitatea (fără a avea nici cea mai mică idee despre ce este diversitatea) și sunt experți în arta de a nu judeca pe nimeni (cel puțin în public). Ei sunt crema generației lor, stăpânii universului, generația în așteptare care va conduce America și lumea.

Dar puneți-le câteva întrebări elementare despre civilizația pe care o vor moșteni și fiți pregătiți pentru priviri evazive sau chiar cuprinse de panică. Cine a luptat în războiul peloponesiac? Cine l-a învățat pe Platon și pe cine l-a școlit Platon? Cum a murit Socrate? Ridicați mâna dacă ați citit atât Iliada, cât și Odiseea. Povestirile din Canterbury? Paradisul pierdut? Infernul?

Cine a fost Saul din Tarsus? Care au fost cele 95 de teze, cine le-a scris și care a fost efectul lor? De ce contează Magna Carta? Cum și unde a murit Thomas Becket? Cine a fost Guy Fawkes și de ce este o zi numită după el? Ce a spus Lincoln în al doilea discurs inaugural? În primul? Dar în al treilea discurs inaugural? Care sunt documentele federaliste?

Unii studenți, cel mai des datorită unei alegeri norocoase a materiilor pe care le-au studiat sau datorită unui profesor excentric de modă veche, ar putea cunoaște câteva dintre răspunsuri. Dar majoritatea studenților nu au fost educați să le cunoască. În cel mai bun caz au cunoștințe accidentale, dar în rest sunt stăpâni pe o ignoranță sistematică. Nu este „vina” lor faptul că posedă o ignoranță generalizată a istoriei, civilizației, politicii, artei și literaturii occidentale și americane. Ei au învățat exact ceea ce le-am cerut noi – să fie ca niște musculițe efemere, vii din întâmplare într-un prezent trecător.

Ignoranța studenților noștri nu este un eșec al sistemului educațional – este încununarea sa. Eforturile mai multor generații de filozofi, reformatori și experți în politici publice – despre care studenții noștri (și cei mai mulți dintre noi) nu știu nimic – s-au combinat pentru a produce o generație de ignoranți. Ignoranța generalizată a studenților noștri nu este un simplu accident sau un rezultat nefericit, dar remediabil dacă angajăm profesori mai buni sau ameliorăm listele de lectură din liceu. Este consecința unui angajament al civilizației noastre de a se sinucide. Sfârșitul istoriei pentru studenții noștri semnalează sfârșitul istoriei pentru Occident.

Lamentații cauzate de ignoranța studenților au fost pronunțate pe parcursul vieții mele, printre mulți alții, de oameni ca E. D. Hirsch, Allan Bloom, Mark Bauerlein și Jay Leno. Dar aceste lamentații au fost împletite cu speranța că un apel la partea noastră angelică (și a lor) ar putea întoarce din drum această tendință (apropos, aceasta este o aluzie la primul discurs inaugural al lui Lincoln). E. D. Hirsch chiar a elaborat un curriculum de autoajutorare, un ghid despre cum să devii educat din punct de vedere cultural insuflat, în tradiția spiritului american pragmatic, cu convingerea conform căreia pierderea facultăților culturale poate fi împiedicată de o listă bună de lectură menționată într-o anexă la materiile de studiu. Ceea ce lipsește în general este recunoașterea faptului că această ignoranță este consecința intenționată a sistemului nostru educațional, un semn al succesului și sănătății sale robuste.

Am căzut în obiceiul nociv și necontestat de a gândi că sistemul nostru educațional este defect, dar de fapt el funcționează perfect. Sistemul nostru educațional urmărește să producă amnezie culturală, lipsă de curiozitate generalizată, agenți liberi situați în afara realităților concret-istorice și obiective educaționale compuse din procese fără conținut și expresii preluate pe nemestecate, cum ar fi „gândirea critică”, „diversitatea”, „modalități de cunoaștere”, „dreptate socială „și „competență culturală”.

Studenții noștri sunt întruparea unui angajament sistemic de a produce indivizi fără trecut pentru care viitorul este o țară străină, nulități lipsite de cultură care pot trăi oriunde și pot efectua orice fel de muncă fără a se interesa despre scopurile sale, instrumente perfecționate pentru un sistem economic care pune preț pe „flexibilitate” (geografică, interpersonală, etică).

A poseda o cultură într-o astfel de lume, o istorie, o moștenire, un angajament față de un anumit loc și anumite persoane, forme specifice de recunoștință și îndatorare (în loc de un angajament generalizat și dezrădăcinat față de „justiția socială”) și un set solid de norme etice și morale care stabilesc limite clare la ceea ce ar trebui și nu ar trebui să facem (în afară de a fi „excesiv de critic”) reprezintă un obstacol și un handicap.

Indiferent de specialitate sau cursurile generale de studiu, obiectivul principal al educației moderne este de a șterge resturile oricărei specificități și identități culturale sau istorice care ar putea să se lipească de studenții noștri, de a-i transforma în angajați perfecți pentru economia și organizarea statală modernă, care penalizează atașamentele profunde. Eforturile de promovare a prețuirii „multiculturalismului” au semnalat devotamentul față de eviscerarea oricărei moșteniri culturale, în timp ce actuala poveste a „diversității” semnalează angajamentul ferm pentru omogenizare prin des-culturalizare.

Trebuie să cunoaștem… Ce?

Mai presus de toate lecția principală primită de studenți reprezintă scopul adevărat al educației: singura cunoaștere esențială este aceea că ne știm a fi radical autonomi în cadrul unui sistem global atotcuprinzător, legați de un angajament comun de indiferență reciprocă. Angajamentul nostru față de indiferența reciprocă este ceea ce ne leagă împreună ca popor global. Orice rămășiță a unei culturi comune ar interfera cu această primă directivă: o cultură comună ar implica faptul că împărtășim ceva mai dens, o moștenire pe care nu am creat-o noi și un set de angajamente care implică limite și un anumit devotament.

Filozofia și practica antică au lăudat, ca o formă excelentă de guvernare, acea res publica – devotamentul față de lucrurile publice, față de lucrurile pe care le împărtășim împreună. Noi în schimb am creat prima Res Idiotica din lume – din cuvântul grecesc idiotes, adică „individ privat”. Sistemul nostru educațional produce unități solipsiste, autonome, al căror unic angajament public este lipsa de angajament față de public, lipsa unei culturi sau istorii comune. Acestea sunt creaturi perfect vidate, receptive și ascultătoare, fără obligații reale sau devotament.

Ei nu vor lupta împotriva nimănui, pentru că așa ceva nu se face, dar ei nu vor lupta în general pentru ceva sau cineva. Ei trăiesc într-un Truman Show permanent, o lume construită ieri care nu este altceva decât un decor pentru solipsismul lor, fără vreo istorie sau traiectorie anume.

Îmi iubesc studenții – fiecare dintre ei, ca orice ființă umană, are un potențial enorm și daruri minunate de oferit lumii. Însă îi deplâng pentru ceea ce le aparține de drept, dar nu le-a fost oferit. În zilele faste le disting setea de cunoaștere și suferința și știu că dorința lor naturală de a afla cine sunt, de unde au venit, încotro ar trebui să meargă și cum ar trebui să trăiască se vor afirma mereu. Dar chiar și în acele zile mai bune nutresc speranța că lumea pe care ei au moștenit-o – o lume fără patrimoniu dobândit prin succesiune, fără trecut, viitor sau afecțiuni profunde – se va nărui și că acest colaps ar putea fi adevăratul început al unei educații reale.

* * *

Sursa originala se gaseste AICI -How a Generation Lost Its Common Culture,
iar traducerea in limba romana provine de AICI – Cum și-a pierdut o generație cultura comună

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: | 16 Comments »

Compania TR sub clar de lună

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 2, 2019


Speranţele că vom pleca acasă în permisie s-au spulberat definitiv atunci când comandantul companiei ne-a anunţat că ne vom deplasa la şcoala de miliţie din localitate pentru a asigura paza obiectivului pentru 3 zile, întrucat elevii scolii, viitorii miliţieni, vor fi acasă în permisie de 1 Mai. Ne-am întristat (nevoie mare) dar apoi ne-am consolat (un pic) gândindu-ne că măcar mai schimbam decorul cazonei noastre unitaţi cu alt peisaj şi mai ales pentru că auzisem că la şcoala de miliţie se mănâncă mai bine decât în unitatea noastră. De ex. la micul dejun aveam să primim cafea (cicoare) cu lapte in loc de ceai de zahar ars… Ceai de fentă cu unt pe mâine, sau ce-ai de acasă şi gemi pe pâine. In sfârşit ne-am deplasat în incinta obiectivului cu pricina pentru a presta gardă în perimetru. Nu că ar fi fost necesara, că cine dracu să sară gardul în curtea şcolii de miliţie şi de ce, dar, în fine, ni se găsise o ocupaţie. In afara timpului de gardă (4 plus 4 ore) şi al celui de somn (8 ore) în rest era program de voie. Jucam volei şi fotbal pe terenurile miliţienilor sau stăteam la palavre. La intrarea în unitate era un telefon public care mergea interurban cu monede de un leu şi de trei lei, aşa că fericiţii posesori ai unor astfel de bani puteau suna acasă sau unde aveau chef, ceea ce (poate nu vă daţi seama) era o treabă foarte mare. Avem  şi eu câteva fise aşa că am putut  să vorbesc,  fix un minut şi jumătate, printre paraziţi si distorsiuni, timp în care am reuşit performanţa de a crea panică şi confuzie acasă, cu un astfel apel neaşteptat în care îi anunţam pe ai mei ca sunt la… miliţie… Ultimele cuvinte auzite în receptor, printre păcănituri, erau de la mama care mă întreba cu o voce disperata:  „La miliţie? Dar de ce?… „ M-am apucat apoi să cer în stânga şi-n drepata alte fise, că sa pot suna pentru a drege situaţia, dar în zadar, căci era mare penurie de monede de un leu şi trei lei prin buzunarele camarazilor mei de arme. Am ramas în zonă sperând să-i rămană cuiva vreo fisa pe care să mi-o dea mie din mila, şi astfel am ascultat conversaţiile tuturor celor care stăteau la coadă pentru minutul lor de vorbit acasă. Dar, colac peste pupază, o fisa a unuia s-a blocat în aparat şi aşa distracţia s-a încheiat, telefonul devenind inutilizabil, cu toate încercarile făcute de ghinioniştii care nu apucaseră rând la vorbit. Bravos naţiune, halal să-ţi fie. La un moment dat a aparut şi Ciprian, un tip de vreo doi pe doi, care zice „Bă ce pizda mă-si  se întampla aici? Ca io n-am apucat să vorbesc  acasă”. „Păi iete că s-a blocat o fisă în telefon şi nu mai merge”. „Ai, ai, ai, futu-te-n cur mamare în ce gaşcă m-ai băgat. Bă, ia daţi-vă la o parte să încerc şi io”. A încercat ce a încercat, tot in zadar, aşa că de nervi Ciprian al nostru i-a tras un picior (nu prea uşor şi o botină nici ea prea fină, bocanci numarul  44), de i-au sunat telefonului fisele-n cap…  Si, minune, fraţilor, minune, telefonul a început să meargă… fără fise. Fără fise. Ce s-o mai lungesc, două zile s-a vorbit în continuu la acel telefon. Gratis. Moca. Toată compania stătea la rând, sub clar de lună, fiecare vorbind câte 15-20 de minute, şi apoi se reaşeza la coadă, iaraşi şi iaraşi… Ce garadă? Nu mai era nimeni în post. Toată lumea stătea la coadă la telefonul fără fise…  purtând, până târziu în noapte conversaţii aproape publice… despre cele mai fabuloase nimicuri sau despre cele mai savante farafastâcuri, conversatii purtate de ostaşii companiei noastre cu fel de fel de civili şi de civile de la capătul firului. Unii au avut timp să se certe cu gagicile şi să se despartă, unii să se şi împace, alţii şi-au sunat neamuri sau cunoştinte cu care în mod normal nu vorbeau, iar alţii au format chiar numere la întamplare din oraşele şi municipiile patriei sperând să lege conversaţii cu dame necunoscute, dornice de taclale cu nişte băieţi de băieţi… aflati momentan în armată. In noaptea aceea am aflat că ai mei primiseră în sfârşit aprobabre pentru un apartament mai mare, în alt cartier şi că la întoarcerea din armată urma să vin în casă nouă, ceea ce mă şi bucura dar mă şi făcea să mi se sfâşie inima, gândindu-mă că părăseam cartierul în care-mi petrecusem copilaria şi adolescenţa…

Am încheiat cele trei zile de gardă şi ne-am întors înapoi la unitate. După vreo câteva zile ne-am trezit cu miliţia pe cap şi cu investigaţii. Incercau să afle cine folosise telefonul în mod fraudulos, ca să recupereze cei peste 4000 de lei pe care-i raportase poşta română ca pagubă. N-au aflat nimic. Până la urmă a plătit miliţia. Au vrut să-i păzească armata, acuma de, era musai să achite nota de plată.

UPDATE: Si o re-comandare de lectura a unei proze inguste dar foarte adanca Aici – Noul an să vă aducă…

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 83 Comments »

1 Ianuarie – Sf. Vasile

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 1, 2019


Posted in Arcaluigoeologie | 7 Comments »

La multi ani !

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 31, 2018

Petrecere frumoasa!

Posted in Arcaluigoeologie | 2 Comments »

Moment şi schiţ (proză)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 27, 2018

Intr-un magazin cu clisee de vanzare am citit urmatorul anunt: „Daca tintesti luna nu-ti fie teama ca o vei rata caci, daca acest lucru se va intampla, atunci vei ateriza printre stele„.  Cel putin asa vei putea fi vazut de catre eventualii spectatori pamanteni care te-or urmari prin lunete si binocluri… Un punct luminous ratacind printre stele, pe bolta cerească. In realitate insa, aici pe pamant suntem la fel de „printre stele” ca atunci cand am naviga (aiurea) pe orbita lunii. In tot cazul suntem cu totii niste eroi. Serios. Oameni fiind, acceptam compromisuri si destine mult sub conditia noastra… Clipa de clipa dar si asa in general, dincolo de timpul rezervat fiecaruia, ne multumim cu putin, cu foarte putin, ratand eroic destine marete si gloria aferenta care ni s-ar cuveni in societate, in accord cu resursele si posibilitatile noastre individuale, ramase mereu nevalorificate… pe care le sacrificam, blazati, de dragul potrivirii in context, in ţesatură, in peisaj, in morală, in societate…

Posted in Povestiri de nimic, Proză scurtă | 30 Comments »

Indemn

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 22, 2018

Indemn celor cărora le este la îndemână !


Tuturor Sărbători fericite !

Cu drag, al dv, dl.Goe

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 8 Comments »

Nu mă săruta pe gură!

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 19, 2018

Din cauza conditiilor nefavorabile din cabina de lucru (…) cele 4-5 povestiri de nimic aflat in intentie si pregarire, raman la dospit sine die sau pana nu va mai fi nevoie… Totusi ca sa ramana (si) loc vorbe pe Arca (inainte ca samanta de liniste sa faca buruieni prea mari) am adus un text (de imprumut) si mai multe link-uri care credem noi ca sunt foarte legate unele de altele si care, in plus, ofera un potential foarte generos pentru alte vorbe si de-zbateri… (chiar daca acestea vor avea loc in mare tarcere, exclusiv in mintea celor care vor fi acceptat aceste propuneri de lectura (alternativa)… Ca punct de plecare este similitudinea vadita intre munca si prostitutie. Restul sunt infloriri.

Nu mă săruta pe gură!

„Este ultima şi prima „pretenţie“ a oricărei prostituate. Ultima – căci survine după ce toate celelalte aranjamente, financiare şi „prestatorii“, au fost stabilite. Prima – căci este întâia replică din scenariul erotic, când ea se află deja într-o apropiere intimă faţă de clientul său – stăpân pentru o oră sau pentru o noapte peste tot trupul ei. Mai puţin peste această zonă propriu zis imaterială, eterică, epifenomenală – a sărutului. Corpul ei va putea fi îmbăloşat, supt, penetrat de clientul ei, gura ei îl va suge şi-l va linge, va rosti ceea ce el va voi să audă. Corpul prostituatei se oferă într-o totală disponibilitate, întrecută doar de leşin sau de moarte. O singură barieră, o singură cenzură, un singur tabu: nu mă săruta pe gură! O ultimă rugăciune, o ultimă invocaţie, o ultimă mărturisire înaintea scufundării în mocirlă: nu mă săruta pe gură! Ce este acest „sărut“ adus în discuţie de prostituată? Este ceva la fel de invizibil ca sacrul, la fel de impalpabil ca demnitatea, la fel de „inexistent“ ca Dumnezeu. De fapt o asemenea formulă nu este nici prima nici ultima din „dialogul“ dintre prostituată şi client, este însăşi condiţia lui de posibilitate, este metalingvistică şi metaerotică, este „legea“ care o leagă de un insesizabil punct de sprijin în tot timpul scufundării în mocirla vinderii de sine. Este ca sigur că fără această ancoră, nu ar mai putea reveni niciodată la suprafaţă.

Zicala ultra-cunoscută despre prostituţie: „cea mai veche meserie din lume“ ne spune, în subtext, şi că orice meserie, orice activitate remunerată, plătită, este o formă de prostituţie. Trecerea de la economia „darului“, de la economia vânătorii şi a prăzii de război la economia întemeiată pe „remuneraţie“, pe bani – a fost un eveniment catastrofic al omenirii, o ruptură de nivel ontologic deosebită de Cădere numai prin durata enormă care i-a fost necesară până să se instaleze la dimensiunile întregului univers uman. O Cădere la fel de fatală, dar extrem de lentă, filmată cu încetinitorul, întinsă pe parcursul unor milenii… Modificarea „genetică“ a minţilor noastre este atât de profundă încât nici măcar nu mai putem concepe existenţa unei alte paradigme în afară de aceea a activităţii contra banilor. Mai mult, deşi încă mai credem că există zone ale gratuităţii, ale inestimabilului şi ale nevandabilului – de fapt în subteranele acestora stau registre cu cifre şi „calculatoare“ atât de performante încât ne traduc „profitul“ rezultat în urma unei „investiţii“ sau pierderile în străfulgerarea spontană a unei emoţii – pozitive ori negative. Atât de profundă este această schimbare încât orice economist poate face convertirea oricărui sentiment la cursul zilei, ne poate spune cât valorează orice afect al nostru… Cu toate astea, o bună bucată de vreme omul muncii şi-a păstrat demnitatea ultimă şi primă, demnitatea metafizică a prostituatei. O întreagă eră a rostit celui care-i cumpăra timpul, munca, înzestrările sale, într-un cuvânt, libertatea lui: nu mă săruta pe gură! Înţelegerea dintre prostituată şi clientul său a fost respectată şi în cadrul relaţiei dintre muncitor şi patron, dintre sclav şi stăpân.

Cel care cumpăra marfa numită om şi care o folosea după pofta inimii avea decenţa să nu-i ceară acestuia şi „sentimentul“ şi „sărutul“ său! Ultima graniţă de demnitate a muncitorului, a prostituatei era respectată. Pe nebăgare de seamă s-a trecut la un alt nivel, la o altă paradigmă – de o gravitate înspăimântătoare. „Muncitorii“ din zilele noastre au fost făcuţi să-şi sărute patronii, să le declare – ba chiar să o simtă – dragostea faţă de ei. Generaţia corporatistă dovedeşte în această privinţă un exces de zel care depăşeşte cele mai negre previziuni. Corporatistul de astăzi vorbeşte cu o plăcere aproape libidinoasă – şi în vârful muntelui şi în largul mării, în fundul prăpastiei şi probabil că şi în drum spre ceea lume – despre „proiecte“ şi „taskuri“, despre managerul de proiect, despre „dezvoltarea“ unei noi direcţii… Ce mecanism de apărare se ascunde aici? Se simte muncitorul din zilele noastre mai respectabil dacă simulează în faţa propriilor ochi – plăcerea de a munci, de a se vinde? Îşi imaginează oare că este mai puţin cumpărat dacă îşi cultivă credinţa că „o face pentru că vrea şi pentru că-i place“?! Patronii de ieri se răsucesc în morminte de invidie faţă de patronii de astăzi: angajaţii lor, forţa de muncă, „curvele“ lor nu doar că nu le dau nicio bătaie de cap, nu doar că nu ripostează niciodată faţă de exploatarea la care sunt supuşi, dar prestează cu zâmbetul pe buze, gemând de plăcere… adevărată, sărutându-i pe gură! Sunt sigur că lumea noastră li s-ar părea un veritabil rai terestru al patronilor în care urmaşii lor au avut binecuvântarea să trăiască.

Într-un fel sau altul desfiinţarea claselor sociale s-a şi produs prin abolirea sentimentului de revoltă, a luptei de clasă! Tot mai mult dinspre tânăra generaţie corporatistă se înteţeşte acest vânt al schimbării. Noile modele sunt preluate şi de alte instituţii – prin forţa lucrurilor mai conservatoare, mai inerţiale – este vorba despre instituţiile de stat. Limbajul corporatist începe să fie importat şi de ele, laolaltă cu pretenţiile nefireşti ale „stăpânilor“ de a ne dovedi dragostea faţă de ananghia care ne împinge la a ne vinde libertatea noastră. Le mai rămâne doar „curvelor bătrâne“ – demnitatea anacronică şi complet inutilă –  de a mai rosti aceste sublime vorbe: „Nu mă săruta pe gură!“

Textul de mai sus provine de aici: 1. Nu mă săruta pe gură!

Link-uri conexe, care necesita un pic de broderie pentru a releva legatura cu subiectul mama:

2. Carnea viitorului. Prima friptură de vită artificială a fost produsă în Israel

3. Fost model, dezvăluiri despre relaţia cu Woody Allen începută pe când ea avea 16 ani: întreţineau relaţii sexuale cu soţia lui, Mia Farrow

4. Studentă șantajată de profesor. A amenințat-o că o pică dacă nu întreține relații sexuale cu el – din motive dubioase aceasta mica stire rurala a capatat o (aparent inexplicabila) audienta mondiala. Vezi AICI.

5. Despre prostitutia cu curve!

6. Despre Prostitutia cu Curve (II)

Posted in Aliorum Textuum | 24 Comments »

La peșteră

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 12, 2018

O „nebună” care era ghid-practicant la peșteră, vrând să ne impresioneze, ne-a propus să ne abatem de la traseul destinat turiștilor „ordinari” și să mergem pe cel rezervat speologilor, care era mult mai spectaculos. Ocazie rară pe care n-o puteam rata. Am pornit-o prin niște galerii foarte înguste și accidentate, făcându-ne mii de cucuie, și am pătruns spre locuri pe care nu le mai văzusem în peșteră. La un moment dat a trebuit să ne strecuram, mergând de-a latul, printr-o crăpătură verticală în burta muntelui (o crevasă?), care nu era mai lata de 25-30 de cm, ba pe alocuri se îngusta dramatic încât aveai senzația că ești prins în munte fără scăpare. Acuma na, să fi fost de mers prin chestia asta un metru, doi, ca și cum ai trece de o poartă ar fi fost ok, numai că nu era așa. Ne-am luat după nebună, care era destul de supla, in tot cazul mai supla decât noi (și mă refer aici exclusiv la abdomen) și am tot înaintat (așa de-a latul), prin crevasa aia vreo 20-30 de metri, cam cu forța, frecându-ne și cu pieptul și cu spatele de colturile stâncoase, având adesea senzația că nu se mai poate respira, așteptând să ieșim odată in „partea cealaltă”, convinși fiind că partea cealaltă există. Până la urmă am ajuns într-adevăr în partea cealaltă, într-un culoar transversal, ceva mai larg prin care se putea înainta ceva mai ușor, când în picioare, când mersul piticului, când de-a bușilea. Si am mers și pe acolo până am dat de o sală mai mare în care curgea un pârâu subteran. Când l-a văzut Cuanita (așa o chema pe ghida noastră) a exclamat cu sincera mirare: „Ia uite, un pârâu!” Cum adică „Ia uite un pârâu?” am întrebat-o eu. „Ce? Nu l-ai mai văzut pana acum?”. „Aaa, nu” zice ea, „că e prima oară când vin in aripa asta a peșterii că ghidul nu ne lasă să ieșim de pe traseul turistic”. Am înmărmurit. Noi eram convinși că ne-am lăsat pe mâna uneia care cunoaște peștera și când colo ne luasem după o nebună care avea chef de aventuri cu băieții în fundul pământului. Ne-a apucat brusc dorința să ne întoarcem și să ieșim de acolo cu grăbire, doar că n-a fost deloc simplu să găsim crăpătura din stâncă prin care ajunsesem noi în galeria aceea. Prima oară am trecut pe lângă ea fără s-o vedem și pentru că mersesem deja cam mult am realizat că o depășisem. Ne-am întors și cu chiu cu vai am găsit crăpătura. Am intrat în ea cu mare grabă, doar că acuma ni se părea mult mai îngusta și mult mai lungă decât la venire, făcându-ne să ne gândim că poate nu-i aceeași crăpătură, ci alta care ori se înfundă ori cine știe unde ne scoate. Pana la urmă ne-a scos unde trebuia și am ieșit cu bine la lumină, lecuiți de pasiunea pentru descoperiri speologice.

Afară era cald și bine și un grup mare de turiști (majoritatea nemții, sași sau șvabi, sau cam așa ceva) își aștepta rândul sa intre in peșteră. Unul dintre ei a întrebat-o pe Cuanita cât costă vizitarea peșterii. Cuanita i-a numărat din ochi și le-a spus prețul total: 120 de lei. Nefericiții însă au înțeles că este 120 de lei de persoana, și deși chiar și lor li s-o fi părut scump, acuma na, dacă tot făcuseră drumul până aici (pe traseu, de munte, cel puțin 4 ore) ce alta puteau să facă, au strâns banii și i-au dat Cuanitei. Cuanita a căscat ochii, a luat banii, a venit la noi și ni i-a dat sa-i număram… Erau 2400 de lei. Ne-a lăsat banii in păstrare (era clar nebună) și i-a băgat pe nemți in peșteră. După ce-a ieșit ne-a întrebat pe noi ce sa facă? Să le dea banii înapoi și să le explice încurcătura sau nu. Unii ziceau așa, alții altminteri, așa că până să ne lămurim noi, nemții n-au stat in stand by ci si-au luat tălpășița, plecând care înapoi, care mai departe pe cheiuri… Așa că mai prinde neamțu, marca-i banu dacă mai poți. Am lăsat-o așa. Cuanita a rupt bilete de peșteră de 1200 de lei, stabilind astfel un record, căci nu cred că peștera aia să mai fi fost vizitată într-o singură zi de „atâția turiști”, și a pus cei 1200 de lei in fișetul din cabana ghidului, iar restul de 1200 i-a băgat in buzunar și ne-a zis: Diseară mergem la restaurant și la discoteca. Va fac cinste la toți, de toți banii. Si așa a și făcut. Fata bună da’ nebună. Ne-a compensat pentru spaima pe care am tras-o când ne-a zis cu copilăreasca mirare: „Ia te uita, un pârâu”.

 

Update: Link spre un text bun sau important sau interesant sau comentabil si recomandabil AICI – Oameni și Dumnezei

Posted in Imperiul Cuvintelor, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 80 Comments »

Vrem vacanţă de Craciun (Stely)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 10, 2018

Poveste de Craciun (varianta Stely)

„Vrem vacanţă de Craciun! ”

Nu stiu cati dintre vizitatorii Arcei isi amintesc data (momentul) cand aceasta lozinca revendicativa a fost rostita pentru prima data , cu ocazia manifestatiei studentesti a anului de gratie 1968.
Eu mi-o amintesc cu lux de amanunte . Am fost acolo mai intai ca simplu privitor(martor) apoi ca participant activ la aprinderea valvataei …

Totul a inceput in zorii zilei de Ajun . In vremea aceea traditiile de Craciun erau sistate printr-un ordin de partid . Studentii mergeau la cursuri , oamenii muncii cumintei la slujbele lor , bisericile erau aproape pustii, ulitele (strazile) la fel si ele . In aer nu se simteau mirosurile acelea imbietoare de cozonaci , sarmale si carnati, arhicunoscute inca din vremea copilariei , cand asteptam cu nerabdare( numai acasa, in famile) sa vina Mos Craciun cu ce avea si el in sac …saracu’.
Orasul era incremenit in bezna . Nimeni nu-si inchipuia ca peste o zi acesta va iesi din incremenire si va fi insufletit de flacara unei revolte spontane .

In ziua aceea s-a intamplat ceva prevestitor. Asa am perceput momentul, cand in zori am fost trezite din somn (eu si colega de camera ) de un grup de colindatori . Ne aflam la etajul 3 al caminului studentesc din Grozavesti . Colindatorii (un grup de studenti de la teologie) cantau in surdina ,pe trei voci , colinde de Craciun . M-am trezit cu ochii aproape in lacrimi , stand pironita in pat , nefiind in stare sa ma ridic , de teama ca se va destrama vraja ce ma cuprinsese dintr-o data. Nu stiam daca este vis sau realitate. Mi-am dat seama doar cand s-a asternut tacerea. Ne-am dus la geam si i-am vazut. Nu imi amintesc daca le-am oferit ceva , ci doar sentimentul inaltator al acelor cantece (voci) divine. Tinerii aceia , de o varsta cu mine(cred) mi-au incantat sufletul. Le-am strigat sa mai vina si in urmatoarele zile. Nu au mai venit dar cred si acum ca ,din momentul acela , a inceput incet incet sa incolteasca in mintea noastra samanta revoltei. Ne doream sa fim acasa de Craciun si cineva anume ne oprea.

Ziua trecea fara nici un semn despre ceea ce s-ar putea sa se intample dar in acelasi timp simteam ca pluteste ceva in aer, ca o vibratie.
Spre seara ma intoarceam linistita de la masa si cand eram gata sa intru in camin am vazut un grup ciudat de colindatori. Acestia erau mascati si cantau ceva haotic . Aveau pe umeri niste sube mitoase , pe cap caciuli de blana iar in maini niste tobe pe care le bateau de zor. Pe langa colindele din zorii zilei acestea erau un simulacru. Nu mi-au placut, insa cand unul dintre tinerii aceia a strigat „hai cu noi” , spre cele/ cei care deja se stransesera, printre care si eu, n-am stat pe ganduri si ne-am dus. Grupul de colindatori , care venea din Regie, se afla in fata caminului (blocul D) langa acesta fiind blocul C unde eram cazata, fiindu-mi deci destul de usor sa ma atasez la el. Cand am ajuns pe partea dreapta, sub geamurile fetelor de la matematica (unde se afla si vara-mea ) am inceput sa strig la ea sa vina impreuna cu colegele ei. Ba imi amintesc ca am urcat la primele etaje strigand de zor sa iasa toate afara. Nu au iesit dar erau la ferestre de unde aruncau portocale , mere , bomboane etc. ceea ce ma incanta teribil . Altele aprindeau suluri de hartie igienica . Incepuse deja vacarmul . De la hartia igienica s-au aprins (sau cineva le-a dat foc) niste thuja care se aflau din loc in loc intre cele doua camine alaturate. Ardeau cu scantei raspandind un miros incitant de rasina . Spatiile dintre camine erau deja arhipline . Am plecat mai departe , manata de val, si cand am ajuns la poarta de la iesire am luat-o la dreapta catre caminele de la 303. M-am trezit deodata singura printre niste necunoscuti. Nu vedeam nici o colega sau pe cineva cunoscut de care sa ma tin mai aproape. Cand am ajuns la 303 strada era plina , vuia de urale , lozinci etc. Acolo am auzit pentru prima data lozinci revendicative. Aveam senzatia ca se contureaza ceva organizat. Se zvonea ca exista niste lideri care dirijeau puhoiul de manifestanti catre o directie bine tintita. Mie incepuse sa-mi fie frica . Cea ce parea o joaca se transforma in ceva grav, periculos. Pe langa noi circulau niste masini dubioase , semn ca suntem monitorizati. Mi-a fost teama si m-am intors la camin cu un grupulet de fete din Grozavesti. Dimineata , cand am ajuns la facultate se tinuse deja o sedinta cu cei prezenti la cursuri, chestionati fiind daca cineva dintre ei(noi)a fost prezent in grupul acela de „huligani ” . Am aflat apoi ce s-a intamplat (sub juramant ca nu spunem la nimeni) de la o colega ce a fost prezenta la manifestatie pana la capat : cum au ajuns si ce s-a intamplat in fata ambasadei ruse, apoi a celei americane si cum au fost imprastiati si urmariti pana la caminele unde erau cazati, in special cei de la agronomie si de la politehnica. Zilele urmatoare am aflat cu groaza ca au inceput exmatriculari in masa. De la noi , spre fericirea decanatului, nu a fost nici un caz de exmatriculare. In total , se zice , au fost exmatriculati 100 de studenti. Anul urmator insa au intrat in drepturi legale ambele vacante de sarbatori. Doar atat. Pe de alta parte s-a intarit ideologia de partid privind „combaterea misticismului”, daunator spuneau ei dezvoltarii tipului de „om nou”.

Povestea mea , despre combatarea misticismului, va fi reluata peste ani atunci cand pentru putina vreme am fost pe alta baricada. Ceea ce pot sa spun cu destula mandrie este faptul ca si atunci le-am dat cu tifla in nas, ba mi s-a reprosat cu destula duritate ca i-am lasat „cu fundul in balta” .

P.S. Proza este o replica SF-ului si totodata o dedicatie pentru cei care militeaza pentru libertatate de exprimare si pentru orice alta libertate a omului. 🙂

Posted in Aliorum Textuum, Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 23 Comments »

Poveste de Crăciun (SF)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 9, 2018

A fost odată ca niciodată o fiintă umană, gender free, ca toată lumea. Ea văzuse lumina zilei intr-o familie normală in sens extins, ca toate familiile din lume de pe vremea aceea, si a avut apoi o copilarie fericită până la adanci bătranete.  Desi nu crestea intr-un an cât altii in sapte, avand un ritm de crestere absolut decent si normal, intre timp s-a făcut mare, trecand cu bine prin pubertate si adolescentă. Ca adult/adultă fiinta umană respectivă, s-a insotit cu diverse alte fiinite umane, cu toatele gender free, ca toata lumea, avand astfel o multime de experiente unice si minunate, absolut toate in accord strict cu corectitudinea politică (garantul non-discriminarilor de orice fel). De-a lungul vietii sale fiinta noastră umană a avut mai multi copii, care au avut mai multi parinti (părintele 1, părintele 2 si cateodată părintele 3 si chiar 4), obtinuti care cum, ba traditional (brr), ba normal, inclusiv prin adoptie, insamântare in vitro, cu altă fiinta umană purtătoare, prin clonare, generare pe calculator cât si prin celelalte metode actuale atat de cunoscute vouă (dragii mosului). Viata fiinitei umane din poveste ar fi decurs astfel fara evenimente deosebite, fără traume si fără conflicte interioare (prin vreun dezacord cu moralitatea asociată corectitudinii politice in vigoare) si s-ar fi sfarsit lin si fara durere sau mustrari de constiintă, dacă n-ar fi exista acel eveniment atat de intens, contradictoriu si traumatizant care a marcat biata existentă a fiinite umane din poveste. Intr-unul dintre parteneriatele in care s-a aflat la un moment dat cu o fiinta umană (nu tocmai hâtră), la insistentele acesteia, a acceptat sa impodobească un brad de Craciun, să-l decoreze cu globulete, cu beteală si artificii, in timp ce asculta sedată niste colinde (incarcate de misticism). Apoi a fost de acord să inducă in eroare mica fiinta gender free, care-i era copil, pomenind despre un personaj incorect politic, numit Mos Crăciun, care se ocupa cu discriminari de tot felul, aducand cadouri numai unei anumite categorii de copii (pe care obisnuieste sa-i monitorizeze pe parcursul anului, violandu-le intimitatea, si să le acorde credite, rasplatindu-i cu cadori care in genere nu erau gender free). Pe moment fiinta umană n-a inteles si n-a simtit intreaga grozavie a gestului sau, fiind si sub influenta liberă si liber consimtită a unor substante cu efecte extatice, dar apoi, incet incet, in timp, sub presiunea constantă lumii cotidiene, a inteles cat de incorect si de inuman a fost gestul sau. Gândurile la consecintele acestui gest necugetat au marcat-o pe fiinta umană până la sfarsitul vietii, făcând-o să decadă in final in situatia degradantă a tolstoievskianului personaj Ivan Ilici.  Si asta e toată povestea. Si-am inclecat pe o saibă.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Luna Aluziilor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 6 Comments »

Unde e-ra singuratatea si-un banc

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 7, 2018

Proza scurta primita in dar de la un „adrisant” (re)cunoscut: Musiu D’Artagnan cel båtran. 

„D-l D’Artagnan stătea pe o culme și privea cumva absent hăurile din jurul lui: era conștient că nu va mai urma o altă culme, dar acceptase asta ca pe-un dat al timpului.

Era singur. Nevasta îi murise de tânără, la 99 de ani, în putere cum s-ar zice, murise în somn, aproape sănătoasă. N-a prins suta, se gândea cu tristețe, n-a avut zile…într-un fel e bine, dacă mă duceam eu întâi, singurătatea ar fi fost un chin imens pentru ea, se încurajă fără convingere bătrânul mușchetar…

Pe la 97 de ani, parcă având o premoniție, îi spusese domnului D’Artagnan: dacă mor, vezi să nu stai singur, îți iei o femeie să aibă grijă de tine! Ce-l intrigase fusese calmul, organizarea, naturalețea cu care aborda un asemenea subiect! Îi amintea de calmul, organizarea și naturalețea cu care mama lui își pregătea, cum se spune, marea trecere. Oare toate femeile sunt la fel de pragmatice cu această chestiune sau, printr-o nu știu ce chestie freudiană, cele care îi sunt apropiate seamănă între ele?!
Copiii erau bine, unul acolo, celălalt dincolo, dar nu aici, lângă el, erau oameni încă în putere, nepoții ajunseseră la casa lor, salarii bune, iar de strănepoți, ce să mai zici, o dulceață!
Câine nu mai avea de mult. Pregătit permanent de final, se simțea responsabil de soarta unei ființe pe care n-ar fi putut s-o protejeze până la final. Într-un fel, se pare, se contaminase și el de la femeile din viața lui și chiar dacă nu trata Marele Pas cu calm și naturalețe măcar îl aștepta într-un mod organizat.
Așa gândea preocupat dul D’Artagnan în bucătărie, în fața geamului, uitându-se fără să vadă asfințitul. Asta și pentru că avea o cataractă de care nu știa nimeni: îi era jenă să-și recunoască frica de operația!
Nu era prima oară când privea adânc în sufletul său, dar parcă niciodată nu simțise singurătatea mai intensă decât acum. O cută de îngrijorare îi străbătu fața: să se apropie momentul? Să fie o premoniție și la mine?

Sorbi cu sete vinul din pahar și parcă gândurile negre se risipiră: în fond avusese o zi bună, fără mari dureri, probabil n-are nici cancer, copilul mare sunase, nevasta sigur îl aștepta iubitoare într-un loc mai bun și, cireașa de pe tort, avea în vizită un bun amic.
– La ce te uiți?

Se întoarse și-l văzu pe bunul său prieten, unicul prieten, deoarece era și ultimul în viață, Neamțu Țiganu, un prieten făcut târziu, la bătrânețe, cu eforturi mari, cam așa cum se chinuie femeile în vârstă să aibă copii, la fel de prețios ca și aceștia, un fel de dar al lui Dumnezeu când nu mai ai nicio speranță.
Se tot ridica în vârful picioarelor, uitându-se în zare prin geam. Părea cam caraghios, așa, cum făcea pe Hopa Mitică! Avea în mână un vin Palacios Priorat L´Ermita 2014, de 99 de puncte Parker si 1200 euroi, început, pe care-l adusese din Germania, dar de care părea că uitase.
– La ce te uiți?! insistă el contrariat.

Pe d-l D’Artagnan îl apucă un râs homeric. Toată scena îi aducea aminte de-un banc foarte popular în grupul lui de prieteni, acum toți dispăruți, cu o poantă care părea mereu de actualitate.

Cică vulturul zboară la mare înălţime când dintr-o data, apare o vrăbiuţa agitându-si repede aripioarele si-l întreabă:
-Unde zbori, vulturule?
Pasarea noastră zboară însă netulburata mai departe, fara a-i acorda cea mai mica atenţie vrăbiuţei. Fâlfâind intens din aripi, vrăbiuţa întreabă din nou:
-Unde zbori, vulturule?
Răspunsul se lasă din nou aşteptat. Vulturul îsi continua liniştit drumul. Mica zburătoare îl întreabă iar cu voce tremurânda:
-Unde zbori vulturule?
La care vulturul răspunde:
-Pula știe!”

Posted in Aliorum Textuum, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 29 Comments »

Folk lor fără tâlc (snoa-vă)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 3, 2018

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, a fost odata un împărat şi o împărateasă care locuiau într-o colibă din padure. Ei erau atat de bogaţi încat nu aveau de ce să bea apă. Aveau la discreţie sucuri din fructe de pădure proaspete, iar de împărăţit împărăţeau peste toate animalele din padure cu care se aflau în pace şi bună înţelegere. Erau atât de bogaţi înact nu le mai trebuia nimica. Aveau pe lângă casă o gradină mică de flori si de zarzavat, un balansoar cu umbrar, iar înauntru, în colibă, aveau o masă, două scaune, un raft cu cărţi, un pat şi un cămin în care făceu focul. Incă din fragedă pruncie împărăteasa aceea avea obiceiul să se legene înainte să adoarmă, iar împaratul nici el n-ar fi putut să adoarmă daca n-ar fi privit-o pe împărătesă cum se leagană, stând aşa pe o parte cu faţa spre el. Atunci când era foc în cămin, şi împărăteasa pornea să se legene, focul se înteţea singur şi începea să scoată scântei care ieşeau pe horn, făcând pădurea să pară acopertită cu două rânduri de stele. Si au trăit ei astfel mulţi ani şi apoi încă vreo doi altfel, până când într-o zi împăratul, întorcându-se din pădure cu o spinare de lemne, a băgat de seamă că împărăteasa nu-i acasă. A căutat-o peste tot şi n-a găsit-o, în colibă, în grădină, la pârâu, în luminiş, la mall, la teatru, prin toată pădurea, inclusiv prin valea plângerii şi a aducerii aminte. S-a întors cătranit acasă, încărcat de gânduri rele, neştiind ce să facă. Noaptea se tot întorcea de pe o parte pe alta şi orincotro se întorcea pe împărăteasă n-o vedea şi tot gândindu-se şi perpelindu-se aşa i s-a năzărit că fiarele padurii au încolţit-o pe îmăpărteasă, au sfâşiat-o şi au mâncat-o. Impărăteasa purta pe deget un inel de aur pe care i-l dăruise împăratul, şi acuma, gândea împăratul, inelul acela trebuia să fie prin burta vreunei jivine fioroase. Prima bănuială a cazut pe lupul cel rău care sălaăuia în acea padure. A doua zi împăratul şi-a luat securea cu el şi l-a căutat pe lup. L-a găsit într-un tufiş unde sfâşiase o capră neagră din care mânca cu poftă. Fără nicio vorbă împăratul l-a trăznit pe lup în cap cu securea, apoi i-a spintecat pânatecul şi a căutat inelul de aur. Dar n-a găsit decât copite de capră neagră, nici urmă de inel. Si împăratului i-a părut rău că şi-a omorât lupul. Apoi iar s-a perpelit toată noaptea, şi orincotro se întorcea pe împărăteasă n-o vedea, în timp ce focul ardea linistit în vatră, iar împăratului i-a căşunat în minte că ursul trebuie să fie de vină. A doua zi împăratul şi-a luat securea cu el şi l-a căutat pe urs. L-a găsit într-un tufiş unde sfâşiase o capră neagră din care mânca cu pofta. Fără nicio vorba împăratul l-a trăznit pe urs cu securea în cap, apoi i-a spintecat pânatecul şi a căutat inelul de aur. Dar n-a găsit decât copite de capră neagră, nici urmă de inel. Si îmăpartului i-a părut rău că şi-a omorât ursul. In noaptea urmatoare împăratului i-a căşunat ideea că râsul e de vină şi împăpraul a omorât râsul, i-a spintecat burta şi a căutat, tot în zadar, inelul de aur, negăsind decât copite de capră neagră. Si îmăpartului i-a părut tare rău că şi-a omorât râsul. Caprele negre s-au înmulţit apoi fără măsură şi i-au prăpădit împăratului grădina de flori şi zarzavaturi. Intr-o zi în care împăratul umbla aşa, fără ţintă prin pădure, cu barba despletită, cu pieptul dezvelit şi cu securea în mână, (just in case), a văzut o vulpe care sfâşiase un iepure din care mânca cu poftă. Fără să stea pe gânduri şi fără să ştie de ce, împărătul a ridicat securea şi a vrut s-o trăznească pe vulpe în cap, dar vulpea l-a privit pe împărat drept în ochi (şi avea vulpea aceea nişte ochi verzi, aproape hipnotici), iar inima împăratului s-a înmuiat, a lăsat securea jos şi a început să plângă. Vulpea s-a uitat la el şi i-a spus cu milă: Vezi măi omule că femeia ta este acasă, doarme în camera de oaspeţi. Impăratul s-a dus acasă şi aşa era. In grădină păştea o turmă de capre negre, iar împărăteasa dormea dusă (cu vise) în camera de oaspeţi, în coliba din pădurea adormită. Impăratul s-a enervat văzând turma de capre negre, a omorât câteva cu securea, câte a apucat, dar celelalte au fugit şi s-au ascuns în pădure. Impăratul şi-a amintit că are în împărăţia sa un tigru care era închis într-o peşteră şi s-a gândit să-l elibereze ca să refacă echilibrul ecologic al împărăţiei, cu toate că împărăteasa grozav se temea de acel tigru. Si uite aşa se termină povestea noastra care ar fi trebuit să se intituleze „Povestea împărătesei care doarme în camera de oaspeţi şi a împăratului care şi-a omorât degeaba lupul, ursul şi râsul. Dar pentru că acest titlu este mult prea lung pentru o proză scurtă, am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Si aşa. Nu cine ştie ce.

UPDATE: Dusmanii pot fi reali, virtuali, imaginari, temporari, inevitabili sau chiar ireductibili, dar adesea sunt si indispensabili. Nimeni nu-i mai singur decat cineva care nu (mai) are dusmani. Totusi, exista uneori exceptii, mai bine zis o singura exceptie, in care existenta unui dusman adanceste singuratatea. Despre acel dusman ni se vorbeste in acest pre-TEXT intitulat chiar asa – Dușmanul. Textul este scris la persoana întâi feminin (sic), dar este valabil la orice persoana (si/sau personaj), la singular, la plural (da, da, singuratate la plural), la feminin, la masculin si chiar la transgender. Verifica si vei vedea ca asa este.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Luna Aluziilor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 22 Comments »

Niste întâmplări de alaltăieri

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 2, 2018

Când venea câte un tren încarcat cu păcură mă trimiteau pe mine, un băietandru de nici 14 ani, să merg la gară cu prizonierii rusi. Prizonierii trebuiau să descarce vagoanele de păcură în cisternele parcate lângă linia ferată, iar eu trebuia să-i „păzesc”, să iau hârtiile de însotire de la impegat si să le aduc la fabrică. Să-i „păzesc” pe prizonierii rusi, adică să stau cu ochii pe ei să nu vândă din păcură, localnicilor, pe bautură, nu să nu fugă, căci oricum nu avea nici unde si nici de ce să fugă. Dacă vedeam tărani cu canistre pe acolo trebuia să-l anunt pe impegat ca să vină să-i gonească. Asta era treaba mea când veneam la gară, uneori mă duceam noaptea, singur eu împreună cu vreo 20 de prizonieri rusi, dar uneori mă fura somnul si adormeam pe o bancă de lemn. Ma trezeam acoperit cu câte o subă rusească din mila vreunuia dintre prizonieri. Partea proastă era că subele astea erau pline de păduchi asa că a doua zi eram si eu la fel de păduchios. Când terminau de descărcat păcura, prizonierii mă trezeau ca să ne întoarcem la fabrică. Dacă ar fi avut chef să încerce să fugă sau să saboteze nu era nimeni care să-i impiedice, caci erau lăsati de capul lor. Doar că nu le dădea lor asa ceva prin cap. Unde sa fuga si de ce? Câteodată se mai făceu schimburi de prizonieri între Antonescu si Stalin, asa că unii dintre prizonierii mei trebuiau să plece „acasă„. Toti se temeau de asta ca dracul de tămâie. Stiau ei bine ca nu vor ajunge acasă, ci direct pe front… Yuri era locontenent, dar aici in prizonierat ajunsese bucătar. O ducea bine si era tare vesel, probabil si pentru că întotdeauna făcea rost de băutură, destulă încat să nu bea singur. Avea si gagică în oras cu care se plimba sâmbăta prin parc, asa că atunci când a fost anuntat că este pe lista celor care se întorc „acasă” s-a îmbatat ca un porc si a plâns ca un copil. Cred ca era prin vara lui 1943. Intr-o după masă spre seară eram la descărcat păcura când a început să sune alarma anitiaeriană. Am luat-o cu totii la fugă spre adapost, dar înainte să jungem noi acolo a început prăpădul. Ne bombardau americanii. Lumea tipa, oamenii alergau care-ncotro. Rusii s-au adăpostit într-un santz, trăgându-mă si pe mine acolo. Au venit si alti oameni care tocmai iesiseră de la cinematograf. O femeie îmbracta într-o rochie elegantă nimerise într-un rahat care era în sant si, scârbita, s-a ridicat si a început să alerge, tipând si înjurand, ca o melită… O explozie a reusit s-o amutească brusc. Niste schije-i zburaseră capul. Am vazut-o făcând înca vreo trei-patru pasi, asa fără cap, înainte de a se prăbusi. Când s-a terminat bombardamentul de jur imprejur era jale. Cârciuma de la răscruce era rasă de pe fata pământului. Rămasese doar beciul plin cu băutură din butoaiele si sticlele sparte, amestecată cu moloz. Pentru prizonierii mei asta a fost mană cerească, stateau în genunchi pe marginea gropii si sorbeau amestecătura aia direct din pământ.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 1 Comment »

Despre (non) Finalitate

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 28, 2018

Cu mici şi aproape nesemnificative excepţii, domnul Q n-a plănuit niciodată nimic în viaţa sa… Toate câte le-a făcut sau i s-au întâmplat, bune, rele, i-au ieşit cam la nimereală, spontan, din talent, din noroc, din ghinion, din prostie sau din „grija” altora. Incă din fragedă pruncie, şi slavă Domnului, d-lui nu s-a maturizat niciodată îndestul încat să se poată considera vindecat de copilarie, domnul Q a avut visuri, speranţe, aşteptări… dar pe care nu le-a luat niciodată extrem de în serios încât să se apuce să le plănuiască sistematic şi sa le premediteze. O combinaţie alcatuită în proporţii rămase enignmatice, între soiuri atipice de lene, de boem, confort, lehamite, indiferenţă, blazare, resemnare, încredere nemarginită în sine, în talentul, în resurursele sale şi în destinul său inconturnabil, l-au făcut să nu se deranjeze şi să nu se întrebuinţeze vreodată prea tare pentru a-şi aranja ploile, lăsandu-se purtat de valuri, încotro l-au dus acestea. Domnul Q a fost mereu un bun înaotator pe valuri şi talazuri, reuşind să extragă mici extazuri din fiecare context în care era adus providenţial (sau viceversa) fără vreun efort (de vointa) făcut anume de d-lui, şi fără vreo vină. O vreme a dus-o bine. Niciodată exceptional, niciodată îngrozitor, ci binişor, bine. Dar, vorba poetului (care poet?), ce e val, ca valul trece. Aflat în larg, hăt departe de orice mal, domnul Q a constatat cu mirare, tristeţe şi îngrijorare, că valurile s-au stins, că oceanul (ditamai oceanul), s-a calmat, că totul a început să băltească şi că nicio adiere nu-i  mai suflă în pânze, că nimic, niciun curent marin, nu mai încreţeşte suprafaţa apei. Obişnuit să călătorească pe val, domnul Q a intrat în încurcătură ne mai ştiind ce să facă şi încotro s-o apuce.

O vreme a călcat apa, rămânand pe loc. Cuprins de nelinişte a încercat să plănuiască ceva. Dar ce? Incotro s-o apuce? Oceanul arata absolut la fel în toate direcţiile, şi în nicio zare nu se vedea niciun ţărm, nicio ţintă. Deodată încrederea nemarginita în sine, în talentul, în resurursele sale şi în destinul său inconturnabil, nu mai valorau nimic, în linistea pustiului în care eşuase. Cel mai greu este s-o porneşti încotrova când poţi porni liber, în mod egal în orice direcţie…  Asa că domnul Q a stagnat cât a stagnat apoi a pornit înot, înainte.

A ajuns într-un studio de film unde a prestat casting pentru un rolişor (de figurant) într-un film, rol pe care l-a şi primit. N-a spus nimanui nimic, s-a fofilat cum a putut acasă şi la serviciu (n-a fost greu) ca să mearga la repetiţii şi uite aşa, neştiut de nimeni, a reusit să-şi strecoare moaca într-un film. I se auzea chiar şi vocea la un moment dat, zicând „Acolo unde pun eu mâna pune şi Dumnezeu mila”. Atât. Mai mare mila. Filmul a început să ruleze în cinematografe. Unii dintre cunoscuţii sai (caci dl. Q avea şi d-lui cunoscuţi) au vazut filmul, dar nimeni, nimeni, n-a băgat de seamă ca dl. Q apare şi d-lui de câteva ori pe ecran. Dl. Q s-a mirat şi nu prea. Fără a avea cine ştie ce aşteptari, dl. Q a plănuit să-şi invite soţia la film, să-i ofere d-ei această surpriză şi să-i urmarească reacţiile pe care dl. Q (spre ruşinea şi deznadejdea sa) nu i le (mai) putea anticipa cu niciun chip. Era într-o miercuri. Si-au dat întalnire (ca pe vremuri) la mall, venind fiecare separat, de la serviciu. Dl. Q a ajuns din vreme şi a cumpărat două bilete. Soţia sa însă n-a mai ajuns. L-a sunat în ultimul moment şi i-a spus că-i pare rău dar nu poate să vină şi că ar fi de preferat să o lase pe altă dată, că-l săruta dulce, şi că-l aşteaptă să se întâlnească acasă pentru cina în familie. Dl. Q n-a zis nici da nici nu, fiind uşor bulversat de întamplare şi pus iaraşi în încurcatură. Fără să-şi dea prea bine seama ce face, în timp ce se gândea din mers cum să procedeze, a arătat biletele la intrare şi a ajuns în cinematograf. Habar ne având în ce sala rulează filmul său dl.Q, cineastul, a intrat la întâmplare într-una dintre sălile din mall, s-a asezat pe un fotoliu liber şi s-a cufundat în visare, din care a fost scos de începerea filmului. Era alt fim. Bineînţeles. Cu totul şi cu totul alt film, de care dl. Q s-a lăsat încet, încet (cu)prins. Dacă tot era acolo. In alt film. Surpriza d-lui Q a fost monstruos de colosală, văzând-o acolo, în acel alt film, pe soţia sa, într-un mic rol de figurantă. Nu spunea nimic, dar la un moment dat privea drept spre camera afişând un zâmbet simplu şi nevinovat.

Posted in Luna Aluziilor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 30 Comments »

Proză numerică foarte scurtă

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 23, 2018

Sunt singur ca 1
Sunt in dilema ca 2
Sunt trist ca 3
Si deprimat ca 4
Sunt cinic ca 5
Diabolic ca 6
Savant ca 7
Infinit ca 8
Neverosimil ca 9
Sunt plin de mine ca 0,

iar cu alfabetul stau si mai si…

Hm… Proze scurte (dar adanci) si aici. La noi in calå, acolo pe verticalå… felicitari autorului…

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 72 Comments »

Poveste cu păstrăvi şi câini ciobănești

Posted by Dl.Goe pe noiembrie 18, 2018

Poveste cu păstrăvi şi câini ciobănești – după întâmplåri petrecute in realitate:

Eram undeva prin Retezat, nu-mi amintesc exact pe unde anume. Cred că urcam spre lacul Bucura si ne abătusem (inadins) de la traseul marcat, pe unul mai sălbatic si mai primejdios. La un moment dat se mergea pe un umăr ingust de munte, in dreapta fiind prapastie/genune, iar in stânga versantul abrupt al muntelui. Un pas gresit, o ametzeala, o alunecare pe stânca umeda sau pe pietris si urmarile ar fi fost catastrofice. Dar eram bravi si mergeam glumind unul dupa altul inspre nicaieri. Pe una dintre fetele din grup (sa-i zicem Mimi) a apucat-o spaima si ne-a spus cu groaza ca ea nu si nu, nu va păsi pe poteca aceea. Sirul indian s-a oprit, am facut cu totii o intoarcere pe loc, stânga-mprejur fără comandă, si am inceput sa-i facem galerie: Haide Mimi, haide Mimi… Haide, stim ca poti. Dar Mimi s-a burzuluit rau de tot si ne-a boscorodit cu convingere, cerandu-ne intempestiv să ne intoarcem si sa revenim la traseul marcat. Noi, că nu si nu, că uite ce peisaj misto se intrevede de dupa colt, că nu e mare lucru de mers pe poteca aceea, că uite toata lumea poate… că e destul de lată, că haide odată că ne apuca seara, că ce rahat de mofturi mai sunt si astea, că de ce venim noi la munte dacă nici sa mergem pe o cărare nu suntem in stare… Efectul acestui dialog constructiv, bazat pe argumentare ratioanală, n-a reusit sa rezolve problema de comunicare între noi (grupul) si ea (Mimi, insul-individual-sic)… S-a asezat in fund si ne-a anuntat solemn ca ea nu se misca de acolo pana nu ne intoarcem. Iar noi am anuntat-o ca nu ne intoarcem si că o lasam acolo singură, să ne astepte până ne-om intoarce noi, daca om mai nimeri acelasi traseu la înapoiere, drept pentru care am executat si o întoarcere neregulamentara (dreapta-mprejur) si am pornit-o mai departe. Mimi a inceput sa plângă isteric si sa ne înjure, dar văzând că se îngroasa gluma a inceput sa se deplasese din pozitia in care era (in sezut) tarandu-se pe fund si sprijinindu-se si cu mainile si cu picioarele, ca un paianjen. Cand am ajuns la un loc mai larg ne-am oprit s-o asteptam si pe Mimi a noastra care înainta târâs pe cur cu viteza melcului. Cum-necum a ajuns si ea. S-a ridicat in picioare, s-a scuturat de praf, parand chiar mandra de bravura si de reusita ei. Tot asa a procedat si la intoarcere, drept pentru care i-am zis in zeflemea că e vai de capul ei cu pshicul dacă n-are incredere pe propriile ei picioare. In fine, ca sa n-o mai lungim cu introducerea, si sa ajungem la pastravi, trebuie sa va spun ca spre seara, la inapoiere, cand ne apropiam de locul de campare, am dat peste albia unui pârâu care secase in mod misterios. Se pare ca se surpase muntele si pâraul isi schimbase cursul, scurgandu-se undeva sub munte, iar in aval ramasese o albie secatå, presărată cu băltoace din loc in loc, din apa stransă in locurile mai adanci. Acuma poate n-o sa va vina sa credeti dar in baltoacele alea ramasesera captivi o suma de păstravi, ceea ce ne-a produs o mare bucurie la gandul ca vom avea delicatese la cina in loc de conserve de stavrid. N-a fost deloc simplu sa prindem sarmanii pastravi, căci si asa captivi in băltoace se miscau al naibi de repede si erau alunecosi de parca erau unsi cu ulei de palmier. A trebuit sa golim baltoacele cu mainile, cu sepcile, cu sticlele goale in care avusesem „combustibil” pentru drum (apa desigur, 😉 ), dar până la urma am reusit sa strangem vreo 20 de păstrăvei, fiecare de vreo câte 20 de cm. Total circa 400 cm de păstravi, de prajit la focul de tabara si de savurat in grup, sub cerul instelat al patriei noastre, in frumoasa luna august. Pentru transport i-am pus in niste pungi de plastic (faimoasele pungi de un leu de pe vremuri, chit ca acuma cu inflatia costau muuult mai mult), trei sau patru bagate una in alta pentru siguranta, adaugand si niste apa, ca sa ramana pastravi proaspeti pana la ospătz si dezmătz. M-am oferit sa car bagajul, ne avand incredere in nimeni altcineva, ceea ce am si facut. Intre timp se însera, începuseră să apară stelele, să se vadă focuri în camping, si să ajungă spre noi mirosuri de fum si de mâncare. Ne ploua in gura la gândul că o să mâncăm păstrav proaspat. In apropiere de campimg trebuia să trecem, păsind din piatra în piatra, peste o apă repede curgatoare (pe langă care Ozana era un biet moft), si, cum se intamplå adesea (si-n viata), lucrurile bune (construite in timp indelungat) decad in dramă cat ai zice peste, intr-o clipită, sau chiar mai repede, in no time. Am păsit pe o piatra umeda, piciorul mi-a aluncat de pe ea, m-am dezechilibrat si am cazut cat eram de lung (si de lat) in apa cea repede curgatoare. Că m-am facut flească din cap pana in picioare, ca mi-am julit cotul si genunchiul, nu era nimic prin comparatie cu faptul ca scăpasem din mână pungile cu păstravi in bulboana pâraului, eliberand cu aceasta ocazie prizonierii, carora le asigurasem astfel un transport gratuit de la locul damei si naufragiului lor către o viată nouă, fericită si prosperă. După ce amicii mei s-au asigurat ca sunt cat de cat ok, fără fracturi sau alte avarii majore, netinând seama in niciun fel de orgoliul meu sifonat intr-un hal fara de hal, m-au luat care la rost, care la misto, fata cu perspectiva întoarcerii triste la consevele de stavrid. Mimi mi-a zis cu naduf: Vai de capul tău cu încrederea exagerata pe care o ai in picioarele tale.

Cainii ciobanesti erau si ei pe acolo la câteva zile si ceva spatiu distantă. Ne indreptam spre pestera, si la un moment dat strabateam o poiana alpină, un fel de padina, cu iarba si tufisuri, in plin soare… Vorbeam tare, râdeam, glumeam, ca oamenii fara griji. Deodată am auzit lătrături teribile si am zărit niste zavozi ciobanesti enormi, alergand in haita spre noi. La mare departare, in zare, se zărea o turmă de mioare (sau de oi daca preferati) si un cioban care părea ca răcneste la caini, alergand si el cat putea dupa ei, probabil cu gandul sa-i opreasca sa ne sfasie. Am incremenit, noi grupul. Acuma nu ca vreau sa ma laud, dar eu mi-am pastrat cumaptul si n-am fost atins de nicio urma de frica, in clipete acelea ce pareau de groaza. N-o sa sustin c-am fost vreun soi de erou, pentru ca n-am facut nimic anume si n-am avut de luptat cu vreo spaima pe care să trebuiască sa o domin, intrucat am un soi nativ de a comunica cu cainii, intelegand-le cvasi-spontan expresiile si intentiile, ceea ce ma face sa-mi pastrez calmul si sa nu le sporesc intentiile agresive (daca or fi având asa ceva). Intuitia mi-a supus instantaneu că lătrăturile câinilor nu au nimic agresiv, ci ca sunt doar curiosi, dorind si ei sa mai stea de vorba si sa aiba de a face si cu altcineva in afara oilor si a rusticului pastor (un cioban fără nicio scoala si nestiutor de carte), si nimic altceva. Le-am spus celorlalti sa stea pe loc, sa nu le dea prin cap sa o ia la fuga, si să nu faca gesturi bruste. Iulică avea in mână un bâtă grosutză cu care se ajuta chipurile la mersul pe munte si m-a intrebat ce sa facă: sa-i dea drumul pe jos sau să ramană asa impietrit, că n-are chef să-l vada câinii cu bâta-n mână si să-l bănuiască pe nedrept de intentii agresive. După cum am presupus, atunci cand au ajuns in apropierea noastra, cainii s-au oprit si din alergat si din lătrat, s-au asezat frumos pe noadă, dând din coadă si zambindu-ne prietenos. Chiar zâmbeau. Vorbesc serios si stiu ce spun pentru ca inteleg binisor limbajul câinilor. Aveau legate la gât niste reteveie groase de lemn, ca niste butucei, ceea ce ne-a mirat tare, neintelegand care sa fie scopul acestor accesorii. Dupa ce ne-am studiat o vreme, asa in tacere, unii pe altii, m-am apropiat de unul dintre câini, vorbindu-i prietenos si cu respect (zicandu-i Cuţu-cuţu), iar d-lui a fost bucuros de cunostinta si m-a lasat să-l mângâi pe cap. Asa ne-a gasit ciobanul când a ajuns gâfâind la locul faptei, mirandu-se tare de intâmplare. „Aoleu Zmeu, păi diseară nu-ti dau să mânci dacă tu lasi asa orice strin să te mângâie”, i s-a adresat el cainelui. Am aflat ca in mod normal cainii ciobanesti nu sunt agresivi cu oamenii, dar că incidente se pot isca dacă turistii sunt surprinsi de prezenta câinilor si o iau la fuga sau incearca să-i loveasca, si ca el de aceea a venit in goană nebună, nestiind ce fel de turisti suntem noi. Despre butuceii de la gâtul câinilor ne-a spus ca asa e legea si că trebuie să le agate de gât o greutate ca să fie impiedicati sa alerge si sa prinda vânatul (vulpile ori iepuri mici). Cam asta a fost intamplarea, dar povestile mele cu caini si cătei incep mult mai demult, inca din copilarie. La un moment dat (copil fiind) am fost numit „îmblanzitorul”, pentru că mă împrietenisem la cataramă cu un câine rău, de care toata se temea foarte tare. Dar asta este deja material pentru o alta poveste de nimic in proză scurtă.

P.S. As vrea acuma sa fac un mic amendament corectiv. In povestea cu păstrăvii am exagerat un pic in scop literar, pentru a crea un mic efect dramatic. In realitate n-am cazut in pârau pe cand căram punga cu pastravi, ci doar m-am dezechilibrat nitel, incat era cat pe aci sa-i scap din mana. Dar de scapat nu i-am scapat si in seara aceea chiar am manact pastrav proaspat, prajit pe jar. „Mimi” insa a surprins momentul si m-a taxat cu replica pe care am pomenit-o mai sus. Nu mai stiu daca a folosit chiar cuvintele alea dar ceva de genul asta mi-a spus…

Posted in Arcaluigoeologie | 169 Comments »

Oameni si animale

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 15, 2018

Avea doi berbecuţi de dus la târg şi ne-a întrebat pe noi, doi băieţandri, dacă am putea s-o ajutăm cu trebuşoara asta. Ea ne-a întrebat aşa, mai mult într-o doară şi cam cu jumatate de gură, dar noi am sărit cu toată inima spunandu-i „Cum să nu? Ce mare lucru? Floare la ureche”. Bunica s-a uitat la noi cam cu îndoială şi ne-a zis: „De, ştiu eu ce să zic? Pentru treaba asta ar fi nevoie de oameni. Imi cunosc eu marfa.” Auzi taină „e nevoie de oameni”. „Dar noi ce suntem bunico, nu suntem oameni?” „Sunteti copii  nu oameni”, ne-a lămurit bunica. La bunica oamenii erau oameni, muierile erau muieri, copiii erau copii,  fetele erau fete, babele erau babe şi moşii erau moşi… Clar. Categorii cât se poate de distincte. Noi nu ne încadram în niciun caz la categoria „oameni” care însemna (după cum aveam sa ne lămurim noi mai târziu) bărbaţi în putere.  Restul nu, nu erau oamenii. Foarte curând însă aveam să ajungem la vorba babei şi să ne blestemăm zilele pentru îndrăznela noastră smintită. „Bine mă, dacă ziceţi voi, hai să vă cred că sunteţi de ispravă şi să mă încurc cu voi in treaba asta”.  A legat câte o funie de coarnele berbecuţilor şi am pornit-o spre târg, având în cap potrivela de acasă. Târgul era cam departe, la cam vreo ora-două de mers pe jos, prin sat, peste câmp şi apoi peste deal prin pădure, pe un drum cam întortocheat, pe care noi, cei doi oameni in miniatură, nu l-am fi bunghit singuri, chit că mai fusesm de câteva ori cu bunica după târguieli. La început totul a fost simplu ca bună ziua. Berbecuţii n-au zis nici pâs şi au venit cu voioşie după noi pe uliţă, mai ales că-i ademeneam cu prune sau cu frunze rupte de prin pomi. Pe noi ne cunoşteau, uliţa o cunoşteau, aşa că nu aveau de ce să se împotrivească, iar noua ni se părea că suntem isteţi nevoie mare şi că ne vom câştiga foarte uşor îngheţata promisă de bunica pentru transportarea berbecuţilor la târg. Problema a fost că, mai curând de cât ne-am fi aşteptat noi, berbecuţii au băgat de seamă că e vorba de tradare la mijloc şi că încercăm să-i ademenim prea departe de casă, în locuri cu care nu sunt familiari, aşa că, fără să stea prea mult pe gânduri, şi-au reconsiderat atitudinea binevoitoare şi au început să se împotrivească din răsputeri, încercand să facă întoarsă de pe acum a lor cale. Nu le-au mai trebuit nici frunzele, nici prunele, privirile li s-au tulburat şi prieteni n-am mai fost. Nici ei cu noi, nici noi cu ei. Am început să-i tragem cu funiile şi chiar să-i altoim cu nuiaua peste picioare, în părţile ne acoperite cu lână, noi care eram din fire umanişti şi ne certam cu bunica de fiecare data când mal/trata cu bataie vreun animaluţ din curte. La început berbecuţii au fost surprinşi de această schimbare şi strategia a mers. Puterea noastră momentană de tracţiune era mai mare decât puterea lor de a se opune, dar vai, nu acelaşi lucru se putea spune şi depre rezistenţa noastră la efort. După 10-15 minute de luptă cu fiarele noi (oamenii!) eram sleiţi, storşi de orice vlagă, asudati ca dracu (pardon de expreie) şi gâfâiam ca locomotivele cu aburi la deal, în timp ce duşmanii noştri nu dădeau nici cel mai mic semn de oboseală. Ba dimpotrivă, păreau din ce în ce mai puternici, mai dârji şi mai insensibli la atingerile cu nuieluşa. Iesisem din sat şi traversasem cu chiu cu vai mare parte din drumul de peste câmp, apropiindu-ne de intrarea în padure şi de urcatul la deal, când, în disperarea lor crescândă, berbebecuţii au descoperit o nouă strategie: se trânteau pe spate cu picioarele în sus. Drama, durere, neputinţă, ruşine, mai ales ca bunica tot bombănea: „Eh, io a zis ca trebuie oamenii pentru treaba asta”, ceea ce, in subsidiar, avea darul de a ne ambiţiona, cât de cât. Le trageam şuturi şi-i răsturnam cu mare greutate înapoi pe picioare trâgându-i de funie în direcţia îndepărtatul târg de vite. De la o vreme i-au lasat şi pe ei puterile şi au început să gâfâie şi să scoată limba, şi uite aşa am intrat în pădure unde, deşi drumul era la deal, măcar era umbră. După ce am trecut de coama dealului şi am început să coborâm către dulcele târg al comunei, treaba a început să meargă mai uşor, făcându-ne să ne bucurăm la gândul că vom avea îngheţată şi mai ales că vom scapa de diabolicele fiare pe care bunica avea să le vândă la târg, vreunui nefericit care nu ştie în ce se bagă, cum nici noi n-am ştiut. Ce mai calea valea, am ajuns la destinaţie dupa vreo 4 ore de caznă, la spartul tâgului, când nu mai era nici urmă de vite pe acolo, dar nici de muşterii. Se făcuse miezul zilei, soarele dogorea înfiorător, şi oamenii (deh, „oamenii”) dar şi muierile se băgaseră prin crâşme, lăsându-ne cu ochii în soare. Gândul ca va trebui să luăm iarăşi drumul în piept şi să convingem berbecuţii diavoleşti să accepte să meargă cu noi ne-a adus instantaneu la disperare. „Ce facem bunico? Ce facem?” „Pe dracu facem! Ce să facem? Daţi-le drumul!”. „Ceeeee?” „Faceti cum v-am spus”. De îndată ce le-am dat drumul, fiarele au zbughit-o ca din puşcă înapoi la deal şi s-au facut nevăzute.  Bunica ne-a tratat cu îngheţată şi limonadă, iar apoi am pornit-o înapoi spre casă. Am ajuns spre seară. Berbecuţii erau acolo, în ogradă împreună cu fraţii şi surorile lor, văzându-şi de treabă ca şi cum nimic ne se întâmplase. Când au dat cu ochii de noi au venit să verifice dacă nu cumva avem prune să le dăm. Mai aveam câteva prin buzunare pe care le-au mâncat cu mare plăcere. N-am înţeles nici până în ziua de azi cum Dumnezeu au reuşit să găsească drumul înapoi spre casă cu atâta uşurinţă si nici cum se făcea că nu ne purtau niciun pic de pică. Mai tarziu am învăţat că drumul de la târg până acasă era de fapt flore la ureche. Cand a murit bunica oile au fost vândute unor ciobani dintr-un sat aflat la 30 de km distanţă, unde au fost transportate într-o remorcă, cu tractorul. După vreo săptămână s-au întors acasă, iar oaia şefă, ca de obicei, bătea cu capul în uşă ca s-o trezească pe bunica.

Reclama gratuita la o alta proza scurta Herr G – AICI

Nota justificativa AICI

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic | Etichetat: , | 114 Comments »

(i)Mor(t)alitatea stelara

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 7, 2018

Intrucat proza, pre-vestita sub titlul provizoriu „Povestea mea”, se afla inca in incertitudine (recreativa), pentru a face trecerea mai lina de la Procesul d-lui Josef K. (proaspat trezit din coma intr-o lume complet noua, necunoscuta), catre ipotetica viitoare Poveste de Nimic, vin cu o mica diversiune, tot proza scurta, tot poveste de nimic, dar la scara cosmica, intr-o adaptare tipic omeneasca, pe intelesul omului-câine. Cica Universul nostru ar fi fiind capabil de scenarii cu adevărat înfricoșătoare și, în acest caz, avem in fata o aparentă tragedie: două stele, tovarăși de-a o viață (or fi fost soț si soție), decid să se îndepărteze împreună de galaxia Calea Lactee. Dar după milioane de ani de aventură în spațiul intergalactic, una dintre stele o ucide și o consumă pe cealaltă, iar acum își continuă călătoria prin univers fiind mult mai strălucitoare decât înainte, înconjurată de o aura formată din rămășițele celeilalte.

Tot ce ar trebui să facem ar fi sa mergem la locul crimei si să investigăm: AICI

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 50 Comments »

Procesul

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 29, 2018

Domnul Josef K. este absurd. Se stie. Mai putin se stie despre faptul ca dl. Josef K. este prost si fudul. Ar trebui sa poarete ochelari de vedere, dar fiind fudul, nu-i poarta, iar miopia ii joaca feste. In fiecare dimineata dl. Josef K. merge la serviciu, cu masina personală, mereu pe acelaşi traseu, presărat cu staţii de autobuz. In fiecare dimineaţă, in fiecare staţie de autobuz, dl. Josef K. (nă)zăreşte câte o femeie exotică, specială, având un indubitabil parfum de „je ne sais quoi”, aflata, cuminte, in asteaptarea autobuzului sau, cine ştie, poate chiar a destinului. In fiecare statie alt gen de femeie, stilul proletar, intelectual, vampă, artistă, modistă, mai fragedă sau mai coaptă, toată gama, fiecare insa aratand fabulos in felul ei, starnind imaginatia absurdului domn Josef K. In rest dl. Josef K. nu mai vede nimic pe traseu. Din cauza miopiei sale neslujita de ochelari potriviti, sau din cine stie ce alte misterioase cauze neidentificabile (oricum incompatibile cu aceasta proza scurată), dl. Josej K., nu vede niciun alt fel de pasageri in statiile de autobuz. Nu se zaresc niciodata nici copii, nici barbati, de niciun fel, nici femei sleampete ori neinteresante, si nici mai multe la olalta, in aceeasi statie. Fiecare statie este populată, dupa cum remarca dl. Josef K., cel absurd, prost si fudul, cu câte o singură femelă exotică, decorativă, dichisită cu charm si rafinament si plasată acolo, pe traseu, in fiecare statie de autobuz, special pentru a întreţine un soi de armonie universală, in drumul, altminteri anost, al d-lui Josef K., de acasă până la serviciu. Dl. Josef K. nu se miră, de o asemenea enigmatică distributie de probabilitate in univers, lasându-se in voia ei, bucurându-se de ea, si visand cu ochii deschii la clipa in care o va identifica in aceasta colectie (atat de greu de sortat) pe aceea cu care va rezona armonic, atat de brusc si de intens, încat, iesindu-si din timiditate, d-lui o va invita in masină pentru a-i oferi gratis o cursă de neuitat prin Univers, până la destinaîia dorită de acea domniţă. Dar zilele si saptamanile trec, consacrand spectacolul oferit de prezenta uluitoarelor femele în statiile de autobuz, (pe care dl. Josef K il savureaza din plin), însă, in afara de schimbarea toaletelelor exotice ale misterioaselor dame, care se asorteaza mereu in acord cu anotimpurile care trec, nimic altceva nu se intampla. Desi dl. Josef K. se uita intotdeauna, cu coada ochiului, la fiecare exemplar de pe traseu, totuşi niciuna dintre ele nu pare tentată să aibă contact vizual, ochi in ochi, cu dl. K. aflat la volan. De când a fost părasit de soţia sa, dl. Josef K. a ajuns să se uite dupa tot felul de fufe si să accepte ochi dulci de la te-ai mira cine, abandonand pare-se ideea temerară că ar putea-o culege, de pe traseul său zilnic, pe aceea specială si unică, pe care să o ducă la destinatie ca gândul si ca vântul. Totusi, într-o zi aurie de toamna, învaluită în lumina blajină a unui soare răsărind, dl. Josef K., miop si fudul, observă ca EA îl priveşte zâmbind timorată, din statia de autobuz, facandu-i un semn discret cu mâna. Speriat de întamplare, dl. Josef K. accelerează brusc în intersectie, pe roşu, izbind în plin un tramvai numit dorinţă, care circula regulamentar. Vestea bună este ca airbag-urile mercedesului său funcţionează. Vestea proastă este ca pe dl. Josef K, il aşteptă, iaraşi, un Proces.

O proza scurta in genul oniric Aici

Nota Redactiei: Un amamnunt nu lipsit de importanta, pe care, nu se stie de ce, naratorul a omis sa-l precizeze in povestea de nimic, de mai sus, este acela ca pe traseul folosit de către dl. Josef K., de acasă până la serviciu, nu circula, de fapt, niciun autobuz. Semnele care indicau statiile de autobuz erau vechi, ramase de demult, pe vremea în care functiona pe acolo o linie de transport in comun. Nu se stie daca dl.Josef K. ori alte personaje din poveste aveau sau nu habar despre acest mic amanunt.

 

Nota 2: Pe timpul iernii, traseul d-lui Josef K, era populat, in statiile de autobuz, cu femei de zăpadă… reci ca gheata… dar frumoase foc…

Nota 3: Cand in sfarsit n-a mai avut incotro si a trebuit sa-si puna ochelari, dl. Josef K, a constatat cu surprindere si mâhnire ca toate femeile de pe traseu erau båtrâne si urâte… sau chiar moarte de-a binelea…

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 147 Comments »

Iesit din comun

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 26, 2018

Prin definitie, orasul de provincie în România anilor 80 este cenusiu. Pe strazi, in magazine, în locuri publice, oamenii sunt rari si blazati. Zombies. Monotonie absolută. Animatie spre zero. Singurele locuri în care oamenii se adună la olată sunt cozile de asteptate, dosite prin spatele magazinelor alimentare. In rest apatie totala. Locuri in care nu se intampla niciodata nimic. Peisaje dezolante. Blocuri coscovite. Buruieni. Incremenire. Beznă. Domnul S.P. se află intr-un astfel de oras, în plină zi, merge grăbit pe stradă, prin centru, aproape că aleargă. Pare disperat să ajungă undeva. Se opreste pentru câteva clipe să-si tragă sufletul. Priveste uluit in jur. Nu se zăreste nici țipenie. Nicio fiintă. Nicio miscare. Toate magazinele sunt închise. Pustii. Goale si pustii. Vânzătoarele nicaieri. Nicio masină nu circulă pe stradă. Pe nicio stradă. Niciun om pe trotoare. Orasul pare abandonat. Părasit. De jur imprejur o linsite nefirească, totală, apasatoare, înfioratoare, îngrijoratoare. Toata lumea s-a evaporat în neant. Senzatia de solipsism îl ameteste putin pe domnul S.P. D-lui ar trebui să fie înspaimantat de întamplare, dar nu, nu este, pentru că d-lui stie foarte bine care este explicatia stiintifică a faptului că, momentan, se află singur în Univers. Astazi, acum, Universitatea Craiova are meci în cupa UEFA, în sferuri, împotriva unei echipe din Germania: FC Kaiserslautern. Fără nicio exceptie întreaga suflare, comunitatea de zombies a orasului, tineri si bătrani, bărbati si femei, populatia este conectată integral la fenomen. Toată lumea este fie pe station, fie acasă în fata televizorului. Nimeni nu este pe strazi, în magazine, în fabrici si uzine, iar partidul stie, stie dar inchide ochii si tolereaza sabotarea economiei nationale. Pentru că azi si partidul face acelasi lucru, se uita hipnotizat la Balaci si compania. Dupa ce dl. S.P., ajuns târziu în oras, a încercat zadarnic să găsească un bilet în plus, sau să se strecoare altfel în stadion, se grăbeste acum sa ajungă la un prieten, ca măcar să poata vedea meciul la televizor, în alb-negru. La un televizor Diamant.

Si a urmat. Tot așa cum oceanul își retrage apele înspre larg înainte de a revarsă furia tsunami-urilor asupra țărmului tot așa, după doua ore de părăsire, orașul și-a ieșit din cochilii și din carapacea stadionului și s-a revărsat nebunește pe străzi. Craiova a învins și este în semi-finalele cupei UEFA. Victoria era cumva așteptata dar grandoarea spectacolului oferit pe străzile unui oraș altminteri amorțit este amețitoare și neverosimilă. Animație, muzică, steaguri, scandări, lume de lume. Străzile sunt pline de mașini care claxonează, semnalizează, „dacii” din toate județele, cu oameni uluiți de întâmplare care nu se îndura să plece acasă, căscând gura si ne venindu-le sa creadă ca ceea ce se întâmpla este adevărat, este aievea in Romania anilor 80, si ca într-un oraș mort, paralizat, înțepenit în anii de agonie ai comunismului biruitor la orașe si sate, se poate întâmpla așa ceva, un extaz generalizat, o bucurie fără margini si fără piedici, unică, de care sunt contaminați si pe care o trăiesc împreună, fără excepție, toți cetățenii, toata lumea. Destul au fost uniți in tăcere, doar la necazuri, la cozi si la obida, astăzi a venit de nicăieri, din fotbal, o bucurie uriașă, imensă, care le da voie sa fie împreuna într-o mare si inexplicabila fericire, sa se cunoască cu toții între ei, fiecare cu fiecare si cu toata lumea, ca într-o mare familie. Autocare cu turiști străini (!!!) veniți din Germania Federală (!!!), blocate in trafic, băbuțe frivole dansând twist cu fanioanele Universității Craiova agățate de gât, lume de lume, pestrița, lozind fără țintă pe străzi, se aduna cumva, nu se știe cum, la km zero, în centrul orașului, în fata hotelului Jiul. Profitând de întâmplare poetul A.P. toarnă un cenaclu ad-hoc, gratis, în fata a aproape o suta de mii de cetățeni veseli si buimaci, până târziu in noapte, la lumina reflectoarelor. Nu i-a strâns aici nici partidul, nici foamea. Nu se dă nimic, în afara dreptului neverosimil (acordat, acceptat pentru o clipă) de a-si exprima public si liber bucuria oferita de Balaci si compania, care au reușit ceva ce partidul n-ar fi fost în stare sa facă niciodată, si anume s-o învingă la ceva, la orice, pe Germania Federală. De mâine ne întoarcem înapoi în cenușiu, în blazare, în foame, în sărăcie, în fabrici si uzine, în planul cincinal înainte de vreme, dar până atunci, în noaptea asta, o facem lată, strigând din toți bojogii „Știința, Știința orice ar fi noi mereu te vom iubi”, si „Iliuță al nostru e cel mai bun din RSR”.

* * *

Greu de presupus ca va mai exista prea curând, in vreun oraș din Romania, vreun eveniment capabil să stârnească emoții de o asemenea anvergura de care sa fie contaminați, ca unul, toți cetățenii fără excepție, precum a reușit odinioară Craiova Maxima, cu ai săi Lung, Negrilă, Tilihoi, Stefanescu, Ungureanu, Țicleanu, Beldeanu, Balaci, Donose, Crișan, Cămătaru, Cârțu, Geolgău, Irimescu, Boldici, Adrian Popescu si, cu voia d-voastră, ultimul pe lista Sebastian Domozină.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 12 Comments »

Bunica

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 20, 2018

Când a murit bunicul, bunica nu l-a plâns cu lacrimi. L-a bocit cu jale, cum cere datina, dar cu lacrimi nu, nu l-a plâns. Nici pe el, nici pe ea. Era iarnă. Era frig. Era îngheț. La cimitir, la îngropăciune, ningea, cu fulgi rari izgoniți încolo si încoace de rafale de vânt. Bunica ședea acolo in fata mormântului împietrită, imobilă  ca un monument funerar. Era înfășurată într-o broboadă groasă neagră care-i făcea capul să pară disproporționat de mare în raport cu trupul mic, împuținat, cocoșat. Cu fața pământie, cu nasul coroiat si cu ochii mici si ficși scufundați in fundul capului părea o cioară uriașă împăiată. Nu clipea nici măcar când îi intrau fulgi de zăpadă in ochi. Un icnet neașteptat i-a ieșit din piept atunci când prima lopată de pământ înghețat a căzut pe cosciugul bunicului si fața parcă i s-a înnegrit si mai tare, dar nicio lacrimă nu i-a umezit privirea.

Șapte ani la rând, după datină, bunica l-a pomenit pe bunicul. I-a îngrijit mormântul la cimitir, i-a pus lumânări când se cuvenea, i-a dat oua roșii de pomană peste groapa în nopțile de înviere, si, de doua ori pe an făcea pomană acasă, cu mare fast si pompă, vara in curte, iarna, mai înghesuit, înăuntru. Era un eveniment social de anvergură, la care participa tot satul.  Pregătirile începeau cu săptămâni înainte, si implicau aproape toate rubedeniile. Greul cădea pe bunica dar si pe fete si pe nurori. Cuptorul mergea trei zile încheiate ca sa facă pâine, colaci si mălaie. Sarmale, fasole, cozonaci, colivă, țuică si vin erau gata din belșug pentru un puhoi de oameni, tot neamul si tot satul. Ne strângeam întotdeauna cu toții, noi copii fiind, si aveam, cum s-ar zice „good time togheter”.  Evenimentul nu avea nimic macabru, funerar. Nu suna muzica, nu se spuneau glume, dar atmosfera era veselă si senină. Bunicul era pomenit din când in când in formule ritualice… „primește Doamne pentru sufletul lui Costea…”, dar in rest oamenii si muierile, si copiii beau, mâncau si vorbeau de ale lor, de cele aflate pe agendă, la ordinea zilei. Nu rar, unii, unele se abțiguiau si deveneau mai gălăgioși decât trebuia, drept care bunica le dădea rația pentru acasă si-i trimitea cu Dumnezeu. La pomenirea de șapte ani a fost invitat acasă si preotul satului. A fost așezat cu mare cinste in capul mesei, si toata lumea a fost mai smerita si mai tăcută in prezenta sa. Intr-un moment de tăcere, când nu se auzeau decât lingurile lucrând in farfurii, bunica l-a întrebat pe popa:  „Părinte,  cați ani trebuie pomenit mortul? Am auzit ca prin alte parți s-ar pomeni noua ani, nu șapte.”  Popa a terminat de înghițit sarmaua pe care o mesteca, a mai luat o gura de țuica, s-a șters la gura si a zis: „Deh, cate bordeie atâtea obiceie. După canon atâta trebuie, șapte ani. După aia mai puțin, cine vrea, o coliva, un colac, in familie.” Bunica a părut cumva dezamăgita de răspunsul preotului, fata schimbându-i-se parca a tristețe si spaimă.

(Continuare de Aici premonitii-sau-premeditari – Cateva luni in urma. ) Era vara, vara înalta si fierbinte. O vara din aceea la tara in care liniștea unei după-amiezi se aude până la cer. De dimineața bunica ne-a împărțit colaci cu oua, brânza si prune si ne-a pus sa zicem „bogdaproste” apoi îmi zice oftând din rărunchi: Astăzi se împlinesc șapte ani si jumătate de când a murit bunicu-to. Ar fi trebuit sa facem pomana ca lumea, ca-n toți anii. Popa e tânăr si poate nu știe bine, poate știu mai bine ăia de pomenesc până ala noua ani. S-a dus apoi in gradină si l-a bocit sec pe bunicul, invocând cu jale urmele unor reparații făcute la gard, atribuite defunctului bunic. Si dimineața a trecut, si ziua s-a încins ca un cuptor, si liniștea s-a lăsat peste sat rămânând in aer doar zumzetul vag al miriștilor, populate cu milioane de lăcuste, sa răzbată spre auzul cui sta sa asculte tăcerea din aer. O femeie trece pe drum si o striga pe bunica: Da’ Riţă, i-a fă-te până aci că vreau să-ţi spui ceva.  Bunica se duce la gard si femeia ii spune ceva încet, aproape in șoaptă. Bunica nu zice nimic. Apoi femeia pleacă in drumul ei. Bunica se întoarce in curte cu ochii plini de lacrimi. Se așază pe treptele scării, si plânge încet, ștergând-si ochii cu coltul broboadei. „Ce e bunico, de ce plângi? Ce ti-a spus femeia aceea?” „Femeia aia a fost in satul meu si mi-a spus de un om de acolo că a murit. Era leat cu mine”. „Era rudă?”, „Nu, nu era rudă, era un om din sat, pe care nu l-am mai văzut de 50 si de ani.”    

Pentru cei care nu indraznesc sa scrie nimica-niciodata… o recomndare de lectura ÎMI PLACE SĂ SCRIU!

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 133 Comments »

Am vazut cum se naste un om

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 13, 2018

Timpul: Ultimii ani ai epocii de aur. Locul: Redactia unei reviste studentesti. Personaje: Fel de fel de lume, studenti cu veleitati jurnalistice sau simpli gura-casca aflati prin zona ca bagatori de seama sau in cautare de socializare gratis, care persistand mai indelung prin zona, care evaporandu-se rapid si discret dupa cateva aparitii meteorice in for. In mod oficial revista este organul local de presa al organizatiei studentilor comunisti, apare o data pe luna si este rezultatul muncii si distractiei a circa 10% din populatia prezentă in redactie, in general cam aceiasi. In mod neoficial redactia se ocupă cu satisfacerea formală a cerintelor tovarisilor in cateva dintre articolele si editorialele plasate in primele pagini, ca pret de platit pentru tolerarea in paginile de pe coada a lucrurilor care-i preocupă, in realitate, deoptrivă pe redactori si pe cititori: evenimente studentesti, tabere, baluri, muzica, filme, susanale, cancanuri, chestii socoteli, si chiar mici sopârle si diversiuni in contra partidului unic. Redactor sef este unul „popescu„, un tip din anul IV la filologie, cu origine sociala sanatoasă, care se chinuie sa fie de comitet, adica popular. Ceea ce si este. El este cel care decide care materiale sunt incluse in numarul in curs, inainte de a fi trimis mai sus spre aprobare. E suficient ca el sa spuna: „Dupa cate ii cunosc eu pe tovarasi, materialul asta n-o sa treaca, asa ca n-are rost sa ne batem singuri cuie in talpa” si gata materialul este scos de pe lista. Cert este ca doar rareori se intampla ca cenzura tovarasilor sa fie mai exigenta decat a redactorului sef, asa ca de regula fiecare numar al revistei apare practic necenzurat, dovedindu-ni-se, daca mai era nevoie ca avem o libertate de exprimare reala, nu ca in occident. In plus ar fi de zis despre insul „popescu” că, desi este mai degraba urât si inatractiv ca barbat, are totusi un succes la femei peste medie, bucurandu-se de atentia multora dintre studentele dornice sa se afirme (si) ca ziariste. In mod oficial prietena lui este o studenta din anul I de la matematica, o bruneta frumusica foc, si isteata pe deasupra, pe care obisnuiam s-o aburesc ocazional cu vrajeala meta-fizica si cu tot felul de taine intelectuale, prin redactie sau pe la cate o cafea. Nu stiu cum i-au ajuns la urechi insului „popescu” aceste fapte nevinovate, si cum i-or fi fost sporite de a tras el concluzia ca treaba asta i-ar putea asasina viitorul de familist, dar cert este ca intr-o zi mă prinde singur in redactie si-mi zice asa pe nerasuflate „Bai sa stii ca „adela” nu e doar prietena mea, e logodnica mea”. „Asa si?”, zic eu făcând pe niznaiul. „Pai o sa ma insor cu ea?”, „Bine ma, sa fie intr-un ceas bun. Dar tot nu inteleg de ce-mi zici mie despre asta. Vrei sa ma inviti la nunta?”, „Nu må, zice el, dar voiam sa stii”. N-o sa credeti dar interventia insului a avut efect. Am evitat sa mai prestez vrajeala la d-soara „adela„. Asta dupa ce am facut o trecere in revista a posibililor „turnatori”, ajungand la concluzia ca singura persoana capabila sa ma raporteze miseleste „popescului„, era chiar „adela„, ea insasi in persoana, din motive la care (pe vremea aceea) am refuzat sa ma gandesc. In tot cazul mi s-a parut ca intamplarea are un aer usor prea suprarealist pentru gustul meu. Daca pana la urma „popescu” s-a luat sau nu cu „adela” asta nu mai stiu. Dar uite ca m-am luat cu vorba, deviind intr-o directie gresita, caci proza scurta, aici de fata, era dedicata altei intamplari din viata „popescului„.  Dupa cum spuneam, prin redactie se vânturau fel de fel de feţe palide de pe la toate facultaţile, care de care mai altfel decat ceilalţi, fiecare cu povesti pe profil, inclusiv medicinisti si mediciniste. Astia de la medicina reuseau intotdeauna sa capteze atentia povestind despre cum lucreaza ei pe cadavre umane in laborator, sau ce cazuri grozave au mai vazut prin spitale, unde se duceau fie pentru practica fie in vizite de lucru, insotindu-si profesorii care erau si doctori in spital. Din vorba-n vorba au ajuns sa povesteasca cu lux de amanunte despre cum asista ei la nasteri, la maternitate. „Popescului” chestia asta i s-a parut uluitoare si a zis ca i-ar placea si lui sa vina daca s-ar putea. Si s-a putut. L-a inlocuit pe unul dintre medicinisti si s-a dus sa caşte gura la femei care nasc. Omul a fost uimit, impresionat pana la lacrimi. A intrat in redactie, si vadit emotionat, a ridicat mainile in aer si ne-a zis: „Bai fratilor, am vazut cum se naste un om.” Ne-a povestit ce-a vazut si ce-a simtit si ne-a anuntat ca o sa scrie un articol tare despre asta. Vreo doua saptamani a muncit la articol, tinandu-ne la curent cu progresul, asa ca in sedinta de aprobare a materialelor, ni l-a citit, vadit emotionat, asteptand cu nerabdare sa ne vada impresiile . Nu mai tin minte cu exactitate ce continea articolul, dar imi amintesc ca nu era rau, ba dimpotriva. L-am aplaudat cu totii cat se poate de sincer. „Da må” –  zice el – ” dar dupa cate ii cunosc eu pe tovarasi, materialul asta n-o sa treaca, asa ca n-are rost sa ne batem singuri cuie in talpa si gata materialul a fost scos de pe lista.

Update: Intors surprinzator la d-lui in blog, dintr-un lung silentzum lugubru, dl.Tiberiu Orasanu propune si d-lui un soi de proze scurte… Se pare ca este un trend in lumea bloggerilor care n-au ales mutzenia deplina…

Alt update: Ca tot veni vorba despre vederea ochita inspre nasterea unui om (prin expulzare din paradisul sau primordial), poate ca n-ar fi chiar off topic sa venim cu o recomandare de lectura in care este vorba despre nasterea omului nou, fix acela a carui nastere a fost ratata prin in comunism prin avort precoce, si care reuseste iata sa se nasca in America corectitudinii politice si a ogarului purpuriu: AICI – stranepoata lui Winnetou, intr-un excelent paflet scris de conul Dorin.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 188 Comments »

Focule, vino cu mine (conti-nu-are)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 7, 2018

Ne machisem cu rom. Rom din acela cu miros tare, făcut din esență cu care gospodinele aromau prăjiturile. Ne rămăseseră câteva sticle de la petrecerea de joi, de la șură, și acuma, pentru ca ne strânsesem și împachetasem corturile pentru plecare, a trebuit sa ne debarasam de ele, așa ca le-am băut. Unii mai mult, alții mai puțin, și prin urmare unii eram mai veseli decât alții. Fusesem operativi la împachetare așa ca bagajele erau strânse, iar noi eram gata de drum. Doar ca până să vină autobuzul mai erau vreo doua-trei ore… Pe care trebuia să le omoram cumva. Era cald, toropitor de cald (nu știu dacă și de la  vreme sau doar de la rom) așa ca zic, „Eu mă duc sa mai fac o ultima baie in lac. Timp ar fi”. Unul dintre prieteni (din grupul ălora care nu se lăsaseră ademeniți prea tare de esența de rom), se uită la mine cu îngrijorare și zice „Bai, sâmbăta e, semnalmentele le ai, vârsta, meserie, tot… Vezi ca eu nu mai stau aici până marți când te-o scoate pe tine apa la mal. Hai mai bine să mergem și să mâncam ceva la stână”. Acum nu reușesc deloc să-mi amintesc dacă am mai făcut sau nu acea ultimă baie în lac  (așa îmbibat cu rom cum eram), probabil că n-am mai făcut-o, dar îmi amintesc că am fost la stână să mâncăm. Singurul meniu disponibil era „mămăligă cu brânză și cu margari… asta… cu unt”, după cum ne-a spus chelnerița, iar de băut, lichior de căpșuni.  Până să se facă mămăliga am savurat lichiorul de căpșuni (o minune) constatând în cele din urmă că provine dintr-o sticlă plina cu furnici moarte prin comă alcoolică. Barmanul s-a scuzat pentru incident oferindu-ne gratis încă un rând dintr-o sticla nouă, proaspăt desfăcută.

A venit și mămăliga, a venit și autobuzul și am ajuns la timp în centrul civic al orașului reședință de județ din care trebuia să luăm trenul înapoi spre casă. Plănuisem să ajungem mai devreme ca să bântuim un pic prin centru în căutarea unui bar sau a unui magazin de televizoare, unde să putem vedea episodul din Twin Peaks de săptămâna asta. Ca un făcut n-am găsit absolut nimic de acest gen, un motiv în plus să-l beștelim en gross pe amicul nostru care nu reușise s-o convingă pe Nada să coboare cu noi în oraș și să ne lase să vedem filmul la ea acasă, în garsoniera ei de cleștar. (Despre Nada, o poveste de nimic, poate altă dată.) Am plecat mahmuri și cătrăniți către gară, pregătiți să înfruntam cele trei ore de așteptare pe peron, în pace și reculegere. După o astfel de zi mi s-a făcut o sete teribila așa ca m-am deplasat cu greu până la bomba de la capătul peronului să-mi iau o limonadă. Si minunea s-a întâmplat din nou. In bomba aceea mizeră era un mic televizor la care tocmai începea Twin Peaks. Am ieșit afara si am dat un răget către grupul vesel informându-i despre miracol. La început nu m-au crezut dar până la urmă au venit cu toții umplând până la refuz bomba. Si uite așa n-am pierdut niciun episod din Twin Peaks la prima sa difuzare în România post-comunistă. Bine, nu spun acum că asta ar fi mare lucru, în sine, dar ca proză scurtă, la rubrica povestiri de nimic, la ce altceva ai putea să te aștepți măi dragă prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe?

Totuși episodul acela, care-și reface drumul spre actualitate (o actualitate de peste ani), prin această insignificantă proză scurtă, are o încărcătura artistică specială: visul Laurei Palmer. Se făcea că nu (mai) murise, ci îmbătrânise nițel spre patruzeci și ceva, într-un univers paralel, ușor imposibil, şi că își petrece ultima seara de vacantă, împreună cu presupusul ei soț, la malul oceanului, pe o plajă aproape pustie, în întunericul nopții. Mugetul valurilor înalte si șuierul vântului fac scena să (a)para mută, nici măcar clinchetul cupelor de șampanie ne răzbind spre auzul spectatorului.  O lună plină, alunecând înșelător prin spatele unor nori fugari, îl avertizează pe acel spectator (pasager / accidental / virtual) că, în aceasta „viziune aproape hieratică„, nimic nu este precum pare, și că multiple universuri paralele, își impart, în mod barbar si bizar, recuzita de materie, nisipul, apa, valurile, actorii, șampania, paharele, luna, norii, reușind sa alcătuiască în mod miraculos și straniu scene din filme diferite, din realități diferite, poate chiar din viața mea, a ta, sau a cine stie cui. Despre drama onirică a Laurei Palmer poate altă dată, cu ocazia altei beții.

Update: Cu putin noroc din intamplare se poate starni pofta de pro-duce proza scurta cu povestiri de nimic si altora, dintre noi astia scriitorii anonimi, clandestini si incipienti… si daca se vor starni destui ca sa amorseze un complex chimic cu potentail catalizator, atunci poate se va declansa un fenomen huvachian cu auto-intretinere, precum reactiile nucleare in lant, povestea unuia, starnind povestile celorlalti si tot asa. Desi mai e inca foarte mult paana departe, iata exista semne. Neamtzu Tziganu (de ex) a produs pe blogul sau o poveste sensibila in care deapana niste amintiri de suflet (pe care a re-produs-o si aici pe Arca, merci neicå, mi-a placut). Merita citita la fata locului intrucat acolo este ilustrata si cu cateva fotografii care merita toti babii: La Grâusor.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 49 Comments »

Focule, vino cu mine (varianta a doua)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 4, 2018

Eram un grup de prieteni si ne facusem obiceiul ca in fiecare an, pe la inceputul lui august, sa ne retragem doua saptamani, cu corturile, intr-un loc uitat de lume, undeva la munte, intr-un soi de Twin Peaks local, ce-si astepta resemnat demonii care insa se incapatatanau sa nu se arate, lasand locul prada unei blazari calme si odihnitoare, un loc in care nu se intampla niciodata nimic si in care totul arata la fel an dupa an. Cat eram acolo, o zi de duceam pe traseu, pe munte, prin pesteri si pe cheiuri, iar alta o petreceam in huzur pe malul lacului la plaja si innot. Erau in acel Twin Peaks trei astfel de ape, iar ritualul anual al acestui periplu devenise de neevitat. Stateam o saptamana intr-unul din nodurile acelui spatiu, apoi ne strangeam catrafusele si ne mutam tabara instalandu-ne ritualic intr-un alt centru al aceluiasi Twin Peaks, pentru inca o saptamana. Asteptam un an intreg intialnirea cu acest univers paralel in care evadam total pentru doua saptamani si in care acceptam cu bucurie sa fim complet si bilateral deconectati de restul lumii. Nu pastram niciun contact cu exteriorul, si nimeni nu avea cum sa ne contacteze in acest rastimp, in care, in restul lumii se putea intampla (aproape) orice fara ca noi sa aveam habar.

Intr-o vara din acestea, pe vremea in care la televizor se difuzau tenebroasele episoade ale serialului Twin Peaks, spiritul intamplarilor imaginare din filmul lui David Lynch a reusit sa intre in atingere cu spatiul real in care ne refugiasem. Reusisem in mod miraculos sa urmarim episodul din Twin Peaks de sambata treacuta, la televizorul portabil al unor turisti fantoma adusi acolo de providenta, dar intre timp se facuse marti, ziua celor trei ceasuri rele, in care urma sa ne mutam tabara pe marginea altui lac. Ne-am strans calabalâcul dis de dimineata, si am pornit-o la drum. Trebuia sa ajungem pe lumina la destinatie ca sa avem timp sa ne instalam corturile, dar drumul a durat mult peste asteptari caci pentru o mare parte din el ne bazam pe o masina de ocazie, care s-a incapatanat sa nu apara. Cele trei ceasuri rele le-am petrecut toropiti de caldura pe marginea drumului asteptand. Intr-un tarziu a oprit o duba dubioasa, hodorogita, fara ferestre, plina de praf si mizerie. Soferul a zis ca ne poate lasa aproape de locul in care doream sa ajungem numai ca drumul va fi lung si in spate nu are sacune si va trebui sa stam pe jos daca ne convine. N-aveam de ales asa ca ne-am inghesuit in duba, in comartimentul fara ferestre incuiati pe dinauntru. Praf, caldura, intuneric. Usa din spate era putin indoita si nu se inchidea bine asa ca ramasese o fanta ingusta prin care puteam vedea o felie extrem de ingusta din lumea de afara. Nu prea stiam bine locurile si prin fanta aceea nu reuseam sa recunoastem mare lucru. Claustofobie, panica… Oare unde ne-o duce individul cu moaca dubioasa. Ma zgaiam prin crapatura si le raspundeam monoton celor care ma intrebau: Ce se vede?”… Padure. Padure. Padure… Incepusem sa pierdem simtul timpului dar si simtul umorului. Habar nu aveam cate ore trecusera. Se insera. Nimeni nu zicea nimic cu voce tare dar toti aveau intiparita pe moaca un soi de ingrijorare in legatura cu finalul acetei intamplari, in care ajunsesem sa aratam teribil in acea semi-obscuritate, de nerecunoscut, plini de praf si naclaiti de transpiratie. Ca sa mai schimbe „vorba” (tacerea aceea elocventa) unul dintre noi zice: „Bai nu stiu voi dar eu unul cum ajungem acolo fac o baie in lac, fie ce-o fi. Pun eu cortul dupa aia la lanterna”.  Intr-un final hârbul s-a oprit undeva. Am tresarit cand am auzit usa din spate deschizandu-se. Eram pregatiti pentru orice. Am dat cu ochii de sofer care ne-a zis ranjind: „Gata băi ati ajuns. Hai repede cate zece lei de caciula ca ma grabesc.” Am rasuflat usurati, am marcat banul, si am luat-o din loc cu rucsacele in spate.

Se innoptase de-a binelea cand am ajuns aproape de locul de campare, precipitandu-ne care cum puteam spre acel liman, cu gandul ca in curand vom plonja in apa lacului. Am vazut de departe flashuri de lumina repetate, inexplicabile, in apropierea pontonului, si, pe masura ce ne apropiam nedumerirea sporea si ritmul pasilor nostri scadea, incet, incet. Era ceva lume adunata acolo. In mijloc, intins pe iarba era un om mort, inecat, vânat, plin de mâl, exact ca Laura Palmer, si un fotograf legist ii facea poze, din diverse unghiuri folosind blitzul. Am aflat ca se inecase sambata seara, cand plecase singur pe lac, cam in timpul in care se difuza Twin Peaks. Il cautasera in zadar, iar acum apa il scosese umflat la mal. Am aflat cu stupoare ca avusese aceeasi varsta si aceeasi profesie ca si mine. Eram acolo blocati, stand asa prosteste cu rucsacele in spate, nestiind ce sa facem.  Nu stiu cat am ramas asa, agatati in imponderabilitatea momentului. Am auzit deodata dinspre sosea: „Un-doi, un-doi, un-doi-trei-patru”, si am zarit o femeie la vreo 40 de ani, inalta, blonda, supla, imbracata in costum de jogging, urmata la doi pasi in spate de o fetita de vreo 8-9 ani, facandu-si alergarea, venind direct spre noi. Nimeni n-a reactionat in niciun fel. Nimeni n-a incercat s-o opreasca inainte de a ajunge la ”faţa locului”. Cand a ajuns s-a oprit langa mort continuand, impreuna cu fetita, sa faca alergare pe loc, un-doi, un-doi. „Ce e aici?”, l-a intrebat pe fotograf. „Inecatul de sâmbata” a raspuns aceasta. Continuand alergarea pe loc doamna si-a urmat interogatoriul: „A fost anuntata familia?” „Dar procuratura?”. Am aflat ca un procuror este asteptat peste cateva ore. Lamurita de situatie, doamna urmata de fetita, a ocolit mortul in pas de alergare, pornind-o inapoi, la deal, pierzandu-se in noapte, un-doi, un-doi, un-doi-trei-patru. Laura Palmer? Twin Peaks?

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 21 Comments »

Focule, vino cu mine (I)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 30, 2018

motto:

„Through the darkness of future’s past,
The magician longs to see.
One chants out between two worlds…
„Fire… walk with me.”
We lived among the people.
I think you say, convenience store.
We lived above it.
I mean it like it is… like it sounds.
I too have been touched by the devilish one.
Tattoo on the left shoulder…
Oh, but when I saw the face of God, I was changed.
I took the entire arm off.
My name is MIKE.
His name is BOB.”

***

Cand lunga vreme ai foarte putin, si acel ceva ti se ia sau ti se pierde, suferinta este… va conti-nu…

***

pana cand muzele se vor lasa induplecate sa ma viziteze pentru a picura in cuvinte (putine, cat mai putine, v-as ruga) continuarea acestei proze scurte, planuita in doua-trei episoade… l-as in-forma pe cititorul citit si unic al Arcei lui Goe ca proza scurta se mai poate citi AICI – Particula lui Dumnezeu si in genere AICI.

***

Focule, vino cu mine (varianta întâia)

Natura umana ne ingaduie si ne forteaza sa descoprim in permamenta necesitati noi, nenaturale, pentru care dezvoltam un cult, la limita obsesiv, ce ne face sa dorim irepresibil lucruri aparent dispensabile, in tot cazul neesntiale pentru fiintare, care insa ne absorb si ne consuma cu totul, transformandu-ne.

In vremuri de criza si saracie, aceasta nevoie disperata de a iesi din greatza existentiala si de a ne lasa consumati de atasamente nenaturale, isi gaseste cu greu drumul. In era de debut a fantomaticilor ani 90, nu aveam prea multe optiuni, asa incat un serial precum Twin Peaks era un drog pe care nu-l puteai evita sau refuza. Fiecare episod era un reper fix, o poarta de trecere care se deschidea o data pe saptamana, unic si irepetabil… iar ratarea unui asemenea episod era una dureros de definitiva.

Impreuna cu un grup de prieteni obisnuiam de foarte multa vreme ca, in fiecare an, la inceputul lui august, sa ne retragem cu corturile undeva intr-un astfel de loc, un Twin Peaks local, ce-si astepta resemnat demonii care intarziau sa vina. Stateam o saptamana intr-unul din nodurile acelui spatiu, apoi ne mutam tabara intr-un alt centru al aceluiasi Twin Peaks, pentru inca o saptamana. In acest timp, o zi eram pe traseu, pe munte, prin pesteri, si pe cheiuri, alta zi eram pe malul lacului la plaja si innot. Erau in acel Twin Peaks trei astfel de ape, iar ritual anual al acestui periplu devenise de neevitat. Doar ca anul acesta ceva umbrea intalnirea atat de asteptata cu universul paralel in care evadam total pentru doua saptamani. Era vremea in care la televizor se difuzau, sambata, episoadele tenebroase ale filmului lui David Lynch, iar intoarcerea noastra in paradis, inexorabil programata la inceput de august, avea sa ne coste doua episoade din Twin Peaks. Enorm. Un pret greu cu care nu prea reuseam sa ne impacam, facandu-ne fel de fel de visuri fanteziste despre cum am putea totusi sa vedem filmul.

Se inserase de-a binelea, iar in aer domnea o linste vecina cu infinitul. Ne intorceam de la pestera, coborand agale, istoviti si flamanzi, catre corturi. Printre ramuri se vedeau in departare licaririle galbui ale focurilor facute de altii pe langa corturi, si parca, parca, adus de vânt, se simtea miros de fum si friptura… Am cotit-o pe un drum forestier, pe malul raului, intrand in line dreapta spre locul unde campasem. La liziera padurii se zarea o lumina mica, alba, bizara, care nu se potrivea deloc in peisaj. Ne apropiam intrigati incercand sa ne lamurim ce ar putea fi. Pe capota unei Dacii era asezat un televizor portabil, alimenat de la bateria masinii, iar in preajma un cuplu de pensionari asezati pe sezlonguri se pregateau sa vizioneze episodul din Twin Peaks. Invitati prin gesturi simple de cei doi, am ramas cu totii pe un semicerc si am urmarit, in tacere, filmul. Continutul acelui episod se potrivea armonic cu miracolul de a-l fi putut viziona atunci cand ne luasem orice speranta ca o sa reusim.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 23 Comments »

Cum m-am desparţit de prietena mea (a doua variantă)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 25, 2018

AvertismentPovestea relatată în această proză scurtă este imaginară, orice asemanare cu fapte sau persoane din realitate fiind cu totul şi cu totul întâmplătoare. Orice asociere cu realitatea este neavenită şi făcută de cititor pe propria răspundere.

Am avut odată o iubită care locuia în alt oraş. Ne vizitam din când în când, dar mai mult păstram legatura prin scrisori. Dragostea la distanţă era complicată şi plină de frustrari, compensate uneori de faptul că atunci când ne întâlneam, intesitatea emoţiilor sporea proportional cu pătratul frustrarilor suferite când nu eram împreună. Totuşi menţinerea unei relaţii prin texte scrise are darul de a induce încet, încet, insinuant, dar persistent, o imagine crescator falsificată, diferită, paralelă cu realitatea. Uneori aceste discrepanţe căpatau dimensiuni insuportabile şi ne certam. Ne-am desparţit de câteva ori, dar de fiecare dată, după zile sau săptămâni de tacere, unul sau altul mai dădea un telefon sau mai scria o scrisoare şi o luam de la capăt. Devenise un soi de ritual.

Odată, după o astfel de ceartă, am convenit să ne mai vedem o ultimă oară şi să ne înapoiem unul altuia scrisorile. M-am dus în oraşul în care locuia viitoarea mea fostă iubită, urmând să ne întalnim după-amiza, când ieşea ea de la serviciu, în parcul în care obişnuiam să ne plimbăm ca îndragostiţi. Intrucât nu plănuisem în nici un fel cum o să decurgă şi cât o să dureze aceasta ultimă întrevedere, m-am gândit că trebuie să am un plan pentru cazul în care o să mă prindă noaptea în acel oraş, aşa că mi-am făcut din vreme rezervare la un hotel.

Am asteptat-o (ca de obicei) la intrarea in parc. A coborât dintr-un taxi, care a ramas s-o astepte. S-a apropiat in graba, cărând pachetul cu scrisori. Mi-a spus ca ii pare rau dar nu poate ramane decat 5 minute căci trebuie sa ajunga la meditatie întrucât profesorul îi chemase in ultimul moment, cu o zi mai devreme, caci a doua zi trebuia sa mearga in alt oras la o înmormantare. Ce se mai putea spune in 5 minute? Mi-a intins pachetul cu scrisorile mele dar a refuzat sa primeasca inapoi scrsiorile pe care mi le scrisese. Mi-a spus ca prefera sa le stie impreuna, la un loc, si ca oricum nu poate sa le care la meditatie dupa ea. Ce ar fi zis profesorul si colegii? Niciun cuvant nu-si mai gasea drumul spre suprafata. S-a repezit si m-a pupat pe gura apoi a sarit in taxi. Mi-a aruncat un zâmbet chinuit si mi-a facut semn s-o sun. Si asa a disparut din viata mea. Am ramas in poarta parcului cu doua plase de scrisori. M-am gandit ce sa fac cu ele. Mi-a trecut prin cap sa intru in parc si sa le arunc in lac. S-ar fi acoperit lacul, ca de nuferi. Pana la urma m-am dus la hotel si le-am lasat in camera. As fi avut timp sa ma duc la gara si sa iau trenul inapoi acasa dar am decis sa raman peste noapte in acel oras daca tot platisem camera. Nu mai stiu cum mi-am petrecut dupa-amiaza. Spre seara m-am intors la hotel. M-am oprit pe terasa. M-am asezat la o masa si am cerut ceva de baut. Oferta era foarte saraca asa ca a trebuit sa ma multumesc cu un lichior Artic (de menta). Apoi cu inca unul, si inca unul, asezonate cu „alune americane”. La o alta masa era un mic grup vesel, un tip insotit de doua „dame”. Una dintre ele era destul de comuna, dar cealalta n-ar fi putut trece neobservata, blonda, platinata, incercand (si reusind un pic) sa aduca cu Marilyn Monroe, ma rog o versiune provinciala dar orisicat. Sorbeau din pahare, vorbeau, radeau, nu puteai sa nu-i bagi in seama. Probabil ca m-au surprins observandu-i caci dupa o vreme am bagat de seama ca se uita si ei catre masa mea, dandu-mi impresia ca discuta despre mine, un ciudat care sta singur la masa si bea Artic dupa Artic. Tipul s-a ridicat a venit la mine si mi-a spus ca daca mi-ar face placere ma invita la masa lor ca sa bem impreuna. Am fost luat prin surprindere asa incat in primul moment am vrut sa-l refuz, dar din cauza efectului Artic n-am apucat sa deschid gura prea repede asa ca am avut vreme pentru a doua opinie. De ce nu, i-am zis, si m-am mutat la masa lor. Am observat ca nici tipa aceea care era „destul de comuna” nu era deloc uratica. Dimpotriva. Semana foarte bine cu tipul incat am crezut ca este sora lui si ca ea ar trebui sa fie cea disponibila si motivul principal pentru care am fost chemat sa intregesc grupul. M-am gandit ca asupra ei ar trebui sa-mi focalizez atentia si sa uit de Marilyn Monroe, dar cand tipul a facut prezentarile am aflat ca de fapt nu este sora lui ci sotia lui, in timp ce Marilyn Monroe era o colega de-a lor din trupa de teatru amator si ca avusesera cateva reprezentatii in oras. Ce coincidenta, caci pe atunci si eu ma mai indeletniceam cu astfel de teatru pentru amatori. Erau cu totii cu 5-6 ani mai mari decat mine.  Am petrecut bine impreuna. Nu-mi amintesc cum ii chema pe cei doi soti, dar imi amintesc (cum as fi putut uita?) ca pe Marilyn Monroe o cheama Lucia. La plecare m-au invitat sa jucam un wist in patru in camera celor doi soti, ispitidu-ma si cu niste cognac Milcov care s-ar fi aflat acolo. Am jucat cateva runde de wist dar s-a facut tarziu si Lucia a zis ca e obosita si vrea sa se retraga in camera ei. Am profitat de ocazie ca sa ma retrag si eu. M-am oferit s-o conduc. La usa camerei,  care era vecina cu a mea, mi-a spus ca i-a sarit somnul dar ca i s-a facut foame si ca ma invita o gustare in camera ei. A scos doua sandwich-uri si o sticla de vin pe jumatate goala. Am mancat in liniste apoi ne-am luat paharele cu vin (paharele acelea borcanate care se gaseau pe la hoteluri pe vremuri), am stins lumina in camera  si ne-am dus la fereastra sa admiram peiajul nocturn al acelui oras strain. Priveam tacuti in zare, cuprinsi amandoi de un soi de stinghereala care nu anunta nimic bun. Probabil ca dupa se termina si ultimul strop de vin din pahar urma sa-i spun noapte buna si sa ma retrag. Linistea noptii era tulburata de un grup de cheflii care stateau pe trotuar si vociferau chiar sub fereastra noastra. Ce tipi galagiosi, a zis Marilyn Monroe, ar trebui sa le turnam vin in cap. Vrei sa le torn vin in cap? Am intebat. N-ai curaj, mi-a zis ea. Vrei sa vezi? am ripostat. Apoi fara alta vorba mi-am golit paharul de vin pe fereasta. Ne-am speriat de ceea ce avea sa urmeze retragandu-ne brusc de la fereastra, cautand un loc in care sa ne ascundem. Ne-am ascuns in pat, sub cearsaf, consolându-ne salbatic unul pe altul, in contra injuraturilor care se auzeau de afara. Inainte sa adormim, Marilyn Monroe mi-a soptit la ureche: Imi pare rau ca a trebuit sa le patam hainele nenorocitilor ălora dar de meritat a meritat. Dimineata m-am trezit târziu singur in camera de hotel. Am plecat in graba caci eram pe cale sa pierd trenul inapoi spre casa. Mi-am luat bagajul din camera alaturata, am lasat cheia la receptie si am fugit, uitand in urma doua pachete cu scrisori. Pe Lucia n-am mai vazut-o niciodata de atunci. Pe prietena mea fara nume n-am mai sunat-o si nu i-am mai scris. Nici ea nu m-a mai sunat pe mine. Mi-a trimis o vedere in anul urmator anuntandu-ma ca intrase la facultate, din a parta incercare. De vazut am mai vazut-o o singura data, la ceva ani dupa aceea. Ne-am intersectat  pentru cateva clipe pe plaja la mare, ea era impreuna cu sotul si cu fiul ei, eu impreuna cu sotia si cu fiica. Privirile ni s-au intalnit pentru o clipa dar ne-am scurs unul pe langa altul fara nicio vorba. De atunci nu mai stiu nimic despre ea.

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 24 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: