(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

(ne)Cazul Djokovic

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 16, 2022

O tragedie australiană. Istoria unei farse juridice.

Două (pre)texte:

(a) Ministrul imigrației, Alex Hawke, a explicat de ce i-a anulat viza lui Novak Djokovic în motivarea publicată de presa australiană. „Prezența domnului Djokovic în Australia poate reprezenta un risc pentru sănătatea comunității australiene, deoarece poate stimula sentimentul anti-vaccinare, ducând la refuzul altor persoane nevaccinate să se vaccineze, alte persoane nevaccinate fiind convinse și mai tare să nu se vaccineze și/sau o reducere a utilizării dozei booster„. Decizia vizavi de soarta lui Novak Djokovic, care nu va putea fi atacată la apel, va fi luată de trei judecători de la Curtea Federală a Australiei, procesul urmând să aibă loc duminică începând cu ora 00.30, ora României. 

* * *

(b) Jurnalistul Cristian Tudor Popescu a reacționat, vineri, după ce viza jucătorului sârb de tenis Novak Djokovic a fost anulată pentru a doua oară, de autoritățile australiene. „Viza nu avea cum să îi fie acordată în condițiile minciunilor și falsurilor în acte publice pe care le-a comis Novak Djokovic și pentru care nu are nicio scuză. Comportamentul lui, mocnit în interiorul lui de-a lungul timpului și care acum a ieșit la suprafață, pe mine mă face, de pildă – eu, care am fost un admirator al lui, eu care am scris primul în România, după Roland Garros, anul trecut, că Djokovic a devenit cel mai mare jucător al tuturor timpurilor – mă face să nu mai pot privi de-acum înainte un meci al lui Djokovic. Nu, nu pot să-l mai privesc jucând tenis, chiar dacă sunt gazetar și ar trebui să îmi fac meseria, e o chestiune umană”, a afirmat Cristian Tudor Popescu, într-o intervenție la Digi24.

Înainte de a intra in detaliile si semnificațiile (ne)Cazului Djokovic, as vrea să aduc în atenția micului public un fapt de un comic aparte. Novak Djokovic este dat de exemplu, un exemplu ofrandă oferit planetei (fiind, nu-i așa, cel mai bun, adică cel mai rău), pentru a ilustra josnicia, ipocrizia si nemernicia răului care subminează eforturile politicienilor pentru rezolvarea crizei, cât si fermitatea, intransigenta si eficienta cu care este combătut răul respectiv. Novak este doar un sportiv care a încercat să participe la o competiție sportivă (la care, logic si moral, avea toată îndreptățirea să fie prezent), un om fără nicio afiliere, implicare si/sau responsabilitate politică. Si-a păstrat totala neutralitate față de problemele care-i depășesc competențele, s-a păstrat în afara discuțiilor, dezbaterilor legate de pandemie, evitând să facă orice fel de declarație referitoare la atitudinea fața de vaccinare pe care ar trebui s-o aibă publicul sau cineva anume. Singurul lucru pe care l-a făcut în atingere la criza pandemică a fost că a ales liber ca el personal să nu se vaccineze. Nu numai că n-a încercat să acrediteze (așa cum au făcut alti sportivi) că decizia lui este decizia cea corecta pe care o recomandă si altora si pe care toata lumea ar trebui s-o urmeze, insistând dimpotrivă pe faptul că este o decizie personală pe care a încercat, cu discreție, să o țină privată. Drept rezultat a fost târât in noroi si oferit gloatei abjecte. In aceiași perioadă de timp, un lider politic major, care inspiră lumea largă, fiind model pentru guvernul Australian, implicat prin natura funcției sale in campania de rezolvare a crizei pandemice, dovedește oricui că aceasta criză este un moft, o bătaie de joc, care nu merită rigoare si seriozitate. Boris Jonson, șeful guvernului Britanic (lider al Commonwealth), face petreceri grandioase (industrial scale partying) in timpul lockdown-ului pentru Covid, la celebra reședință a primului ministru din Londra. Culmea comicului si a ironiei este că una dintre petreceri a fost dată in pre-ziua înmormântării printului consort al reginei Angliei. Si? Există urmări? Pedepse exemplare? Deportări? Blam public? Nu. Nimic. Batista pe țambal. Boris își cere scuze si pandemia merge mai departe. Sabotor, josnic, mârșav, mincinos si fariseu este Novak Djokovic. Despre Boris nicio vorba. Poate călători in Australia fără probleme. Australienii nu se supară. Faptul că Novak Djokovic, si nu Boris Jonson, a fost ales pentru a fi dat de exemplu (pentru intransigenta in impunerea masurilor arbitrare de combatere a pandemie), spune ceva despre diferență de anvergura intre cele doua figuri publice. Pe lângă Novak, Boris este un mizilic, un accident al destinului, care n-ar fi avut cum sa satisfacă foamea gloatei obscene.

Posted in Arcaluigoeologie | 54 Comments »

Oda 172

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 15, 2022

O fotografie rară, în care se presupune că ar fi poetul Mihai Eminescu (la 21 de ani), realizată în studioul de fotografie Wilhelm Hoffman din Dresden, Germania

Aici…

si AICI – Cântec de drum către Sabadell.

Bolnav în al meu suflet de Mihai EMINESCU (Poezie)

Bolnav în al meu suflet, în inimă bolnav,
Cu mintea depravată și geniul trândav,
închin a mea viață la scârbă si-ntristare
Si-mi târai printre anii-mi nefasta arătare
– Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic –
Viața-mi, cum o duce tot omul de nimic.
Născut făr de-a mea vina, trăind făr mai s-o știu,
Nu merg cum merg alți oameni, nu-mi pasa de-unde viu,
Supus doar ca nealții, la suferințe grele,
Unesc cu ele știrea nimicniciei mele,
Sfânt n-am nimic, în bine nu cred și nici în rău,
Viața mea aceasta nici vreu și nici n-o vreu,
Nepăsător la toate, de lume apostat,
A vieții osteneală o simt și n-o combat.
As râde doar de lume, disprețuind-o toată,
Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcată,
Muncind în mine însumi voința-n orice nerv,
Pieirea cea eterna în mine să o serv.
Dar vai! nici siguranța n-o am că mor pe veci.
Si dacă oare-a morții mâni palide și reci,
în loc să sfarme vecinic a vieții mele normă,
Ar pune al meu suflet sărman în altă formă ?
Dacă a mea durere, un vecinic Ahasver,
La sorți va fi pus iarăși, de către lumi din cer,
Ca cu același suflet din nou să reapară,
Migrației eterne unealtă de ocară! ?
Nimic, nimic n-ajută și nu-i nici o scăpare.
Din astă lume-eternă, ce trecătoare pare.
Gonit în timpi și spatii, trecând din formă-n formă,
Eternă fulgerare cu inimă diformă,
De evi trecuți ființa-mi o simt adânc rănită,
Pustiu-alergătoare, cumplit de ostenită
Si-acum din nou în evu-mi, lui Sisif crudă stâncă
Spre culmea morții mele ridic s-ast dată încă;
S-ast dată? Cine-mi spune că-i cea din urmă oară?
Doamne, tu mă iartă de ți-am adus ocară!

Posted in 0ricine-0ricând-0riunde, Arcaluigoeologie | 35 Comments »

Iarna australopitecilor

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 14, 2022

Tocmai s-a încheiat Australia Open. Turneul a fost câștigat ca de obicei de Novak Djokovic. De mâine ne putem întoarce liniștiți la treburile noastre si la rutina cotidiană. De mâine…

Tocmai s-a încheiat Australia Open. Bis închis. Dreptatea a învins. Dreptatea si adevărul au ieșit la lumină. Răul a fost învins si va fi trimis acasă. Putem în sfârșit să răsuflăm ușurați. Oamenii de bine de pe planetă exultă, sunt împăcați si fericiți. Unii plâng, alții aplaudă. Li s-a făcut în sfârșit dreptate. Si egalitate. Mai ales egalitate. Egalitate si fraternitate. Li s-a dovedit că nu sunt mai proști si mai prejos decât ei înșiși, si că iată totuși mai există o speranță pentru un viitor glorios si luminos al omenirii. Cetățeni ai planetei, dormiți în pace. Omenirea veghează pentru voi. Vestea bună vine din tara cangurilor (în care au fost aclimatizați cu succes si porcii si alte animale de la Fermă), unde de curând a fost evitată, în ultima clipă, o catastrofă umanitară si o epidemie groaznică. Agentul patogen a fost identificat si eradicat după o săptămână de luptă si efort la care a contribuit toată planeta, toată suflarea. Numai uniți vom izbândi. Rămâneți vigilenți tovarăși.

Tocmai s-a încheiat Australia Open. Un cetățean al planetei (un tenismen, un visător), si-a imaginat că are drepturi universale si că poate participa liber la o competiție sportivă. A făcut tot ce a fost omenește posibil pentru a-si împlini visul fără a aduce atingeri demnității, libertății si sănătății nimănui, ale altora dar si ale lui însuși. Omul, care vorba ceea poate fi nimicit dar nu învins (că omul n-a venit pe lume ca să fie învins), crezând că trăim într-o lume liberă (fără proceduri medicale si inoculări obligatorii, forțate) si-a imaginat că fiind sănătos, testat si atestat, ca sportiv, poate participa la o competiție. I s-a demonstrat că nu este așa. Intr-o săptămână. Tie ți se vor putea demonstra acest lucru si altele mult mai ușor.

Tocmai s-a încheiat Australia Open. Turneul a fost câștigat ca de obicei de Novak Djokovic. De mâine ne putem întoarce liniștiți la treburile noastre si la rutina cotidiană. De mâine…

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , | 49 Comments »

Vară australă

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 12, 2022

Noi, cei 90% ai planetei ne aflăm în plină iarnă boreală, cuprinși de îngheț si răceli, în timp ce cei 10% ai sudului însorit se bucură de favorurile verii australe. Încins in îmbrățișarea unui soare torid, Melbourne-ul se pregătește de fiesta primului turneu de tenis de mare slam al anului de grație (întotdeauna de grație) 2022, încercând să ignore răcelile, perturbațiile, prostia, si alte manifestări domestice fără frontiere. Oameni în șlapi si maieuri colorate, ascunși în spatele ochelarilor de soare, se vântură încolo si încoace, fără grijă, fără teamă, fără preget, așteptând cu nerăbdare să înceapă corida si luptele de gladiatori. Sau cam așa ceva. Sperăm să vedem si tenis. In competiția de anul acesta lista favoriților la câștigarea trofeului, în ordinea preconizata de noi (spectatorul), ar fi cam așa 1. Zverev, 2. Medvedev, 3. Djokovic, 4. Tsitsipas, 5. Nadal, 6. Altul (Kyrgios ?, Shapovalov?, Alcaraz?, ?), iar la fete, tot in ordine, 1. Alta (nu se stie care), si apoi la o oarecare distanta Ashley si Garbine, dar si Naomi si Simona câte un pic, Maria, Aryna, Iga, Anett, Paula, Ons, Elina, Angelique… Cât despre Emma si Leylah care m-au făcut să debitez prostii într-un monument de euforie în care anticipam disputele lor viitoare pentru supremație în tenisul eminamente feminin, numai de bine. Hai, să înceapă… Muzica! (Alex Hawk fă-te că muncești)

Uh, s-a făcut un pic de liniște. Pe planetă. Si, pe cale de consecință, prin inducție si osmoză, si pe Arca lui Goe. Trolii s-au mai răzbunat. Spre apus. Nu mai stau grămadă peste site. Guvernul australopitec si-a dezamăgit iarăși fanii, nereușind încă să-l elimine nici azi pe Novak Djokovic, prelungind suspansul (până duminică, care duminică?), ținând planeta cu sufletul la gură, alegând astfel cea mai bună metodă de a face reclamă gratis turneului de mare șlam de la Melbourne, abuziv numit Australia Open, si de a maximiza câștigurile. Cică ar începe luni. Cum i-ar sta guvernului australopitec să-l deporteze pe infractorul Nole si să încheie astfel turneul înainte de a fi început. Parcă nu merge (nici) sub  aspect comercial. Poate îl mai amână un pic, si omul se elimină singur. Că de antrenat nu s-a prea antrenat, presiunea pe el cât casa, ce zic eu cât casa, cât planeta, cât să reziste în mama lui de vegan, că n-o fi de fier. Poate clachează. Joacă si el un meci, două, pierde, si pleacă acasă. Si toată lumea e fericită. După ce se termina turneul o să-i tragem, așa, de control, pentru orice eventualitate, o interdicție pentru intrarea în Australia pe 3 ani. Caz închis.  Bă da’ dacă ăsta chiar e nesimțit si se preface că e imun la adversități si presiuni si nu mănâncă bătaie? Ce facem? O lăsam pe duminica viitoare? Tu îți dai seama ce se întâmplă dacă ăsta câștigă turneul? Cade guvernoiu australopitec. Nu, nu, eu zic să-l deportăm duminică, înainte de a începe turneul. Cu orice risc. Lasă că la turneu joacă Tsitsipas. Cum îi cântăm noi. Ne-am scos. Muzica!  

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 32 Comments »

O femeie de 50 de taleri

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 12, 2022

În anul 1796 trăia la Bucureşti o femeie, văduva unui căpitan, din care motiv i se spunea Căpităneasa. Pe cât era ea de impunătoare, întotdeauna gata să facă jalbă şi să pună la respect pe oricine, pe atât de natantoală era fiică-sa. Nu prea era atentă la detalii, nu ştia să-şi ţină rangul şi era gata să bage în seamă pe oricine, ceea ce i-a adus până la urmă şi porecla de Natantoala, deşi avea un nume onorabil, anume Ioana. Bietul mitropolit, într-un exces creştin, o şi numeşte la un moment dat Ionica, tocmai ca să atragă atenţia asupra inocenţei, aflate în straturile cele mai joase, la baza natantoliei ei. Ca s-o scurtez, această fată s-a încurcat cu Vlad, un logofeţel cu nasul pe sus, care, luând-o cu măgliseli, după cum zice Căpităneasa, în jalbă, i-a furat fecioria. Prin urmare s-a ajuns la proces. Ionica nu scoate o vorbă, Căpităneasa e foc şi pară, iar logofeţelul Vlad declară că nu se însoară cu fata pentru că e natantoală. Şi nu e doar el de părerea asta. Fata e studiată, analizată. Era adevărat, nu impunea respect prin nimic. Iar aici nu e vorba numai de haine, ci de atitudine, de ţinută, de rang. Ionica, e blândă, dar incapabilă de stimă de sine. E şi cam şleampătă, dar principalul motiv care ţine în picioare apelativul de natantoală e că nu ştie să refuze pe nimeni. Când eşti amabil în exces, când accepţi cu bunăvoinţă, fără să faci nişte mofturi, acolo – eşti călcat în picioare şi ajungi natantol, fără valoare, fără rang social. Fără vertebre. Desigur, lumea o compătimeşte pentru că şi-a pierdut fecioria, dar mai ales pentru că va fi mereu călcată în picioare, iar, in numele acestei compătimiri,  Ionica obţine 50 de taleri. Dar respectul nu se cumpără, se dobândeşte greu şi se pierde imediat. Natantoala nu se bucură de aprecierea celor din jur, ci numai de oarecare milă şi-atât. Ea se mulţumeşte cu cei 50 de taleri, zice un sărumâna, determinându-l pe diac să noteze că părţile s-au împăcat repede şi de aceea adeveresc punând degetul. Chiar şi căpităneasa, cât era de băţoasă şi înfiptă în lume, acceptă umil, semnând documentul, ajuns la noi, ca toate celelalte prezentate aici – fiind publicat de Urechia. Notorietatea unui părinte nu e de ajuns, iar odraslele care nu se ridică la forţa părinţilor, nu sunt niciodată căinate, cum sunt părinţii: săraca de ea, Căpităneasa, ce sămânţă proastă a pus în pământ! Chiar şi cu talerii primiţi în contul fecioriei furate, Ionica va rămâne în continuare tot Natantoala. Viaţa ei s-a scurs din eşec în eşec, de pe urma ei rămânând în istorie doar urma unui deget care s-a mulţumit cu 50 de taleri„.

Dar vorba e c-a rămas în istorie!

Posted in Aliorum Textuum, Arcaluigoeologie | 4 Comments »

Despre controversa Djokovici

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 10, 2022

Mult stigmatizat peste tot pe glob, tenismanul sârb s-a impus în instanță. I s-a anulat deci interdicția intrării în Australia, fără ca rectificarea samavolnicei decizii să fie definitivă, ori să pună capăt inflamărilor.

Pare că nu mai putem sta strâmb și judeca drept. Iar statul de drept pare că nu mai poate sta decât strâmb. Ce-mi inspiră amploarea disputei privind un simplu tenisman, precum și graba și virulența stigmatizării lui Novak Djokovici? Nimica bun. Și multe, multe motive de mare îngrijorare.

Verdictul

Din sentința justiției australiene, una cu magistrați, totuși, independenți, reiese că Djokovici s-a deplasat pe drept în Australia nevaccinat. Nu știu dacă autoritățile de la Canberra vor acționa judicios și după anularea anulării nedrepte a vizei sale.

În așteptarea verdictului ministrului de resort, în prerogativele căruia se găsește și dreptul de a anula anularea anulării, dar și cel de a emite un verdict care să-i dea câștig de cauză tenismanului campion, știu că Australia s-a blamat rău. Mai rău decât sportivul, care, fie că ne convine decizia sa de a nu se vaccina din motive medicale, fie că nu, era în drept să acționeze cum a făcut.

M-am ferit în trecut să recomand cuiva orice în chestiuni medicale vitale: prea sunt neștiutor, prea puține sunt informațiile de care dispun, prea îmi e de preț libertatea de a gândi și de a alege, prea mare respect am față de viața omului ca să dau verdicte definitive. Când am ales să mă inoculez și să fac și rapelul, am acționat de bună credință. Dar am continuat să-i respect și pe cei care au ales altă cale, pe cei care se tem de vaccin, ori suspectează ceea ce li s-a părut a fi un tratament genetic insuficient testat.

Cu atât mai just îmi pare ca omul care are motive medicale să nu se vaccineze, (ori își asumă pe risc propriu și fără să pună în pericol alte persoane dreptul de a refuza să se supună acestei proceduri) să fie scutit de recriminări, de stigmatizări, ori de bețe în roate dacă vrea să-și exercite profesia.

Legea și salvaționismele

Nu am nici cea mai vagă simpatie pentru cei care încearcă să salveze lumea, impunându-le altora restricții severe, pe care adesea nu sunt gata să le asume pentru ei înșiși. Salvaționismul e începutul oricărei utopii, oricărui drum totalitar. Viața e extrem de prețioasă. Dar moartea face parte din ea.

Nu mi se pare, totodată, că sportul e, sau ar trebui să fie, atât de important încât să fie obligatoriu să ne dăm de ceasul morții să elucidăm varii decizii administrative, birocratice și juridice privind un concurs sau altul, un campion sau altul. Mi se pare normal să se boicoteze o Olimpiadă organizată de un regim totalitar și genocidal, pentru că am convingerea că privarea oamenilor de libertate și exterminarea, fie și ”doar” prin sterilizări forțate, a unui popor, depășesc miza, oricât de mare, a unor competiții sportive. Dar când furia generată de subiecte minore dă pe din afara planetei, merită să luăm aminte. Și să ne întrebăm, ce se amestecă în chestia asta dincolo de ranchiună, de invidii, de masificare. Poate interese, care amplifică mult viteza cu care ura și colectivismele se propagă în presă și social media?

Date fiind și drepturile fundamentale ale omului și incertitudinile legate de molimă și de mult lăudatul, dar nu întru totul fiabilul și eficientul ei antidot, am fost și rămân ferm împotriva coerciției, a silniciei, a invazivității în trupul și procesul decizionar al omului. Unele imunizări, mai ales infantile, aproape sută la sută sigure, sunt realmente vitale întru eradicarea unor epidemii atroce, mortale. E normal să fie obligatorii. Dar în această viroză gravă, o pandemie pentru prea mulți fatală?

Injecția, deși potrivit multor experți utilă, se vede că nu-i imunizează indiscutabil pe toți injectații și nu-i apără de noi contaminări, ori transmisii de virus. E, deci, fals argumentul potrivit căruia inocularea i-ar apăra (total) pe ceilalți și foarte îndoielnic cel care îi preface într-un presupus pericol general pe nevaccinați. Ceea nu înseamnă că aceștia din urmă nu sunt, la rigoare, un pericol pentru ei înșiși, ori pentru cei care, din motive medicale, nu se pot inocula, fiind expuși contaminării, dacă nu se păzesc strașnic.

E aplicabil și valabil, în această sferă, dictonul lui Mach, potrivit căruia nu e de domeniul științei ceea ce nu permite nici confirmarea nici refutarea unei teorii? Oricum ar fi, unde nu e (doar) știință, nu înseamnă că lipsește politica. Ea se ascunde adânc în intoleranța suspectă a multora față de Djokovici. Și în oroarea firească generată de entuziasmul fanatic și de elanul fatal care însoțesc debordantele efuziuni de sentimente de repulsie defulate de mulți, agresiv, în social media, în iraționalele cereri de deportare a sportivului.

Sigur, legea e lege. Și unde e lege nu-i tocmeală. Prin urmare, dacă o încălca, trebuia să se supună pedepsei. Dar verdictul s-a dat. Iar legea (care e și trebuie să rămână în statul de drept egală pentru toți, Djokovici nebeneficiind de privilegii de VIP, cererea lui de viză fiind anonimizată înainte de a i se aproba) e numai un aspect al speței. Poate chiar unul minor.

Major și îngrijorător e alt aspect al chestiunii. E ceea ce Rafael Nadal, principalul său concurent, a calificat, just, drept ”circul” controversei din jurul lui Novak Djokovici. Unul iscat de varii interese. Nu doar de cele uzuale, economice și publicitare ale sportului. Ci și de altele, politice.

Gloata, inegalitatea tratamentului aplicat unui VIP și precedentele istorice

I s-a retras viza lui Djokovici pentru ca gloata să nu afirme că i s-ar fi acordat privilegii unui VIP? Oricare ar fi motivul problemelor sale cu autoritățile australiene, gloata fremătând de ură a cerut grabnica lui expulzare, dând probabil în clocot, cu patima caracteristică, pe net, tocmai pentru că omul e o personalitate. Și mai e și una incomodă. Sârbul e, vădit, un nonconformist, care-și asumă deschis libertatea de a apăra poziții impopulare, contestabile și contestate. Or, tremurând de nerăbdare în fața oricui îndrăznește să conteste autoritatea politică și ideologică, o masă care abia își așteaptă și defularea și răzbunarea și conducătorul care s-o dirijeze spre explozie se manifestă mai mereu la fel. E gata să rupă în bucăți orice asumare personală de libertate și de răspundere.

De ce-mi amintește conformismul și viscerala idiosincrazie provocată de libertate, afișate în această nerăbdare și ostilitate față de drepturi individuale și devieri de la normă?

Îmi amintește de vânătorile de vrăjitoare din Salem. De gândirea magică dindărătul execuțiilor, pe rug, ale femeilor acuzate în Europa medievală de farmece. De alte prigoane similare, al căror punct culminant s-a situat în suta de ani dintre 1550 și 1650. Le-au iscat patimile și salvaționismele din timpul altor pandemii, războaie religioase și schimbări climatice: era vremea micii epoci glaciare.

Ceva din această gândire magică a supraviețuit în noi. S-a păstrat în precauțiile corectitudinii politice, care se ferește ca de foc să nu demonizeze orice expresie care ar putea leza sentimente identitare, presupuse victime potențiale, orice sensibilitate, fie și exagerată, sau nejustificată, dar se năpustește cu vehemență necruțătoare asupra oricui e perceput ca ofensându-i prescripțiile.

Ura neoreligioasă și calea ”soft” a lichidării democrației

Dar în chestiune nu sunt doar mișcarea woke, religia ei seculară și masele puse în acțiune prin împătimire, spre a asigura accesul ideologilor ei la ”putere”, conceptul care obsedează gândirea marxistă și deconstructivistă europeană. În cauză, apropo de putere, e ceea ce filosofii francez și italian, deconstructivistul Michel Foucault și libertarul Giorgio Agamben au numit, cu decenii în urmă, ”bioputerea”, prin care statele pot anula drepturile omului, drepturile civice și democrația, în numele ”biopoliticii”. E vorba de ceea ce, pentru Agamben, cel mai intens discutat filosof contemporan, e riscul ”dictaturii medicale”, care transformă știința într-o nouă religie laică, atribuindu-i o lipsă de alternativă la fel de dogmatică, precum dogmele impuse cândva cu rugul, de inchiziție.

Ceea ce e greu de disociat de cuvintele scriitorului britanic Aldous Huxley. Evocând distopia sa, ”Brave New World” și a lui Orwell, ”1984”, Huxley trimitea (în 1958) la ”coșmarul organizării totale” pe care o descrisese în cartea sa din 1931. Era valabilă? Era. Stalin murise și se atenuase groaza pe care o inspirase. Hitler era o amintire sinistră și devenise, în vest, paradigma odioasă a dictatorului genocidal ale cărui versiuni viitoare vor trebui împiedicate cu orice preț să mai acceadă la putere. Ca atare, lui Huxley i s-a părut că ”progresul științei și tehnologiei” i-ar fi făcut mai verosimilă propria viziune – una a tiraniei totale, dar ”soft”, în aparență blânde, mai puțin crunt punitive decât totalitarismul imaginat de Orwell și mai consistent bazate pe conformism și epicureism, pe spălare pe creier, pe control demografic și social, pe droguri și pe manipulare individuală și colectivă.

În estul ex-comunist, de pildă în China, Orwell rămâne perfect actual. Și în vest i se pune în aplicare newspeakul. Dar în ambele extreme ale lumii orientale și occidentale pare azi, într-adevăr, că distopia colectivistă a lui Huxley e mai aproape de a fi transpusă în chipul cel mai oribil.

Și fatal pentru democrație. Căci drepturile individuale sunt, în vest, în acut pericol. Le amenință hipertrofierea unor drepturi ipotetice, de grup real, sau imaginar. Sunt în pericol din pricina politicilor identitare, care alimentează pretutindeni ura etnică, sau religioasă și delictele comise din pricina unor astfel de inflamări și încalcă alte drepturi ale omului și ale majorităților, precum și libertățile lumii civilizate, îndreptând Occidentul, cândva liber și prosper, spre un nou totalitarism.

Motive de neliniște acută

Cu tot cu dreptul părinților de a-și educa proprii copii, cu tot cu libertatea de opinie și a presei, cu tot cu libertatea de mișcare și religioasă, ori a științei nesupuse cazurilor ideologice, (date pentru că tiranul poate), aceste drepturi sunt în pericol și din cauza crizelor și urgențelor, inclusiv medicale.

Ar demonta, deci, libertățile individuale nu doar fascismul și islamismul. Le atacă și revoluția culturală stângistă, bazată pe pretenții științifice și prezumții ideologice radicale, pseudosacrale, din care unele inculcă și animă impulsuri barbare, gregare și fanatice în sânul unei mase tot mai ample, isterizate de ideea progresului și de speranța obținerii sănătății perfecte, a salvării planetei de orice rele reale sau imaginare.

Acționând în interesul ”justiției sociale” și al altor, ipotetice, binefaceri, această mișcare urăște prin definiție, visceral, ca orice altă grupare totalitară, tot ce e adevăr, individ, istorie, ierahie, societate, meritocrație, tradiție, valoare, normă, civilizație, ordine, bun simț, claritate, frumuseţe și bunătate.

Nu au a ne impacienta deci doar avatarurile vizei a cărei acordare, retragere, anulare a retragerii, ori retragere a anulărilor au pus în mare dificultate un om și au incendiat spiritele în lume, nu doar între fanii unui sportiv și detractorii lui. Sau numai statutul de vaccinat sau nevaccinat al unui sportiv de performanță. Ori al oricui altcuiva. Ori numai deciziile australiene.

Există motive serioase de și mai mare tulburare. Scandaloase sunt inconsistența și aleatoriul revoltător al asumării și invalidării arbitrare de drepturi în ceea ce ar trebui să fie state de drept.

Îngrijorătoare sunt măsurile coercitive de o duritate fără egal și fără precedent adoptate în democrații liberale, mândrindu-se, altminteri, cu toleranța lor, în scopul impunerii de politici, ele însele aleatorii, versatile, instabile, insuficient fundamentate.

Nu mai puțin alarmantă, vestitoare de rațiune și demnitate sugrumate, e violența patimilor iscate de episodul Djokovici pe fundalul unui lumi libere tot mai casabile, tot mai periclitate de fragilitatea libertății ei, de intoleranța tot mai acută, de polarizarea tot mai furios și implacabil prescrisă de extremiștii societăților noastre. În cauză, mai mult decât pandemia, e viitorul de coșmar pe care ni-l pregătim.

Deutsche Welle – Autor: Petre M. Iancu (DW) , jurnalist Deutsche Welle Luni, 10 Ianuarie 2022, ora 17:18. Text de preluat de AICI

Update: Presa internaţională continuă să se minuneze de modul în care Guvernul condus de prim-ministrul Scott Morrison a „reuşit“ să creeze un fiasco planetar. În România, analiştii care l-au răstignit pe Djokovici, timp de o săpătămână, închizând ochii la amănunte cruciale, care îi dădeau dreptate sârbului, continuă să-l facă praf, inclusiv după ce Justiţia a făcut lumină, în acest caz.   În presa internaţională, în schimb, lucrurile stau foarte diferit. Iar un editorial publicat în „The Guardian“, sub semnătura lui Simon Jenkins (foto), subliniază ce se ştia de acum câteva zile: Australia are nişte probleme birocratice grave. Care acum au lovit într-o vedetă internaţională, declanşând un scandal uriaş.

Două articole de presă care redau destul de limpede si de concis faptul că „viața este complexă si are multe aspecte„:

  1. Australia, criticată dur în lume: „Au făcut din Djokovici un campion al drepturilor omului!“ | adevarul.ro

2. Australia, o ţară balcanică. Cazul Djokovic, eşecul propagandei | Claudia Postelnicescu | adevarul.ro

Super interesant in cazul celui de-al doilea articol este că în zona comentariilor se face remarcat admirabilul „d. D’Artagnan” care-si semnează comentariile (nu știu de ce) cu pseudonimul Vasile Porojan.

Posted in Arcaluigoeologie | 51 Comments »

Ba basm, ba sminteală…

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 9, 2022

A fost odată ca niciodată o rândunică mică-mică care trăia într-un univers în formă de inel Möbius. Si rândunica mică-mică, care trăia într-un univers în formă de inel Möbius, ducea, în cea mai mare parte a anului, o viață simplă si elegantă, hrănindu-se decent, cu pesmet, cu larve, cu musculițe si cu alte gâze lipsite de personalitate, dar pline de proteine, vitamine, lipide, glucide si alți aminoacizi grași, lucruri atât de necesare metabolismului ei celular care îi oferea eroinei noastre în dar, în subsidiar, dar cu generozitate, bucuria de a fi. Rândunica mică-mică, care trăia într-un univers în formă de inel Möbius, era mulțumită cu viața ei, aproape fericită, dacă nu cumva de-a dreptul fericită, asimptotic si simptomatic de fericită, în cea mai mare parte a anului. In restul anului, după cum poate ar trebui să știi deja, în virtutea unor informații adiacente subînțelese, implicite (la care ar trebui să ai acces prin cultura generală căpătată în școala primară si/sau diseminată în mentalul colectiv, zic, presupunându-te a fi fiind seamăn, chiar fără seamăn), rândunica mică-mică, care trăia într-un univers în formă de inel Möbius, era forțată de tradiții, arhetipuri si porniri atavice să-si abandoneze tihna si confortul relativ si să călătorească, împlinind ritualul migraților anuale spre si dinspre „țările calde”. Avea, n-avea treabă, avea, n-avea chef, toamna si primăvara, rândunica mică-mică care trăia într-un univers în formă de inel Möbius, lăsa totul baltă si o pornea la drum, în zbor. Ajunși aici, eu cu povestitul, tu cu lectura, s-ar cuveni să facem o mică escală si să ne organizăm puțin, pentru a evita, pe cât posibil, redundanțele si dezamăgirile. După câte poate ai remarcat, firul narativ al basmului nu începe de la facerea lumii, si, după câte poate anticipezi, nu se va încheia la sau cu sfârșitul lumii. E o poveste mică, ca toate poveștile, cu un început si un sfârșit, „alese aleatoriu” de către povestitor, undeva în interiorul povestii celei mari, a lumii întregi. E un banal fragment simbolic de/spre lume, fără un sens anume, fără un tâlc anume, fără o frumusețe anume, incomplet, născut spontan din impetuozitatea epică a povestitorului (căruia i se pare, cine stie de ce si cum, nu contează, că acesta ar fi fiind un mijloc plăcut si/sau util de a-si omorî timpul). O tiradă. Pentru cireadă. Ca să capete tâlc, sens si frumusețe, adică pentru a deveni basm, narațiunea este musai să se întâlnească cu spectatorul potrivit, care să-i acorde si să-i savureze înțelesurile si frumusețile potrivite, emoționându-se ca un copil, în fața acestora. Acuma vin si te întreb: Esti tu spectatorul acela? Sincer. Ar cam trebui să știi deja dacă ești sau nu ești, judecând, în acord cu logica sentimentelor tale, impresiile si potriveala avute după lectura primelor fraze ale acestui basm, cu nimic mai bun, cu nimic mai rău, decât alte basme precum, povestea lui Ghilgameș ori a lui Dănilă Prepeleac sau a lui Pinocchio, sau povestea porcului, a scufiței roșii, a caprei cu trei iezi, a lui Moise sau a lui Aladin. Dacă nu ești… ar fi de preferat să ne încheiam socotelile aici, să ne cerem iertare (unul altuia, scuză-mă băi nepoate) si să ne spunem frumos la revedere. Iar dacă ești… Te rog să te concentrezi, să te pregătești, si să dai ce ai mai bun din tine în calitate de spectator, atenție, perspicacitate, spirit de observație, intuiție, întrucât, în continuare, pe firul narativ al povestii, voi lua în considere si voi inventaria toate lucrurile si amănuntele pe care se presupune ca le stim amândoi, de la sine, ca semeni, ca parteneri si ca membrii ai aceleiași colectivității, omițându-le din poveste, chiar si pe cele ce ar trece drept a fi fiind esențialul (epistemologic), păstrând doar noul, ineditul, chestiile acelea ne mai auzite si ne mai întâlnite, care dau savoare basmelor (nu neapărat si sens, tâlc ori frumusețe). Iti voi livra așadar doar strictul necesar, restul urmând să-l pui de la tine pentru a încropi basmul, cu cap si cu coadă. Eu unul aproape că m-ai făcut deja datoria (mai am un pic), restul depinde de tine, de gingășia ta, de inteligența ta, de erudiția ta, de bunăvoința ta, de ambiția ta si mai ales de imaginația ta, pentru a adăuga, pe alese, ingredientele necesare din bagajul comun si pentru a avea, în final, un basm de poveste. Nu va trebui așadar să mai menționez explicit că rândunica mică-mică, care trăia într-un univers în formă de inel Möbius, nu era singură pe lume, ci împreună cu perechea ei astrală, rândunelul mic-mic care trăia într-un univers în formă de inel Möbius, că voiajurile ei bi-anuale nu erau de plăcerea sau pentru interes de serviciu, ci pure călători inițiatice inevitabile si irepetabile (urmare a formei universului înconjurător), în care ea reușea să găsească, în exterior, drumul si traseele optimale, nu cele mai scurte, dar pe cele de străbătut în cel mai scurt timp, pe baza unor repere interioare înnăscute, că una, că alta, ca si cum aș viza cine ce spectator neavizat, picat din lună sau din alta lume. Nu. Simplificând abrupt, vom numi în continuare „rândunica mică-mică, care trăia într-un univers în formă de inel Möbius” scurt si la obiect: Rândunica sau si mai bine Rându, considered-o a fi fiind o rândunică sferică ce se deplasează în vid pe trasee cvasi-inerțiale. Iată faptele. Intr-o toamnă târzie, care se cam transforma ușor, ușor, într-o iarnă timpurie, Rându zburând spre sud, pe deasupra unei insule aflată la est de Eden, s-a abătut, ca mai în fiecare an pe la Grotă, o peșteră mare, vastă, mereu alta, pentru repaus, alimentare si distracție. In peșteră sistemul de navigare al lui Rându nu funcționa aproape deloc, semnalul fiind foarte atenuat, așa că aici singurul mijloc de orientare erau niște hărți turistice tabelare, plasate din loc în loc prin galerii, având marcată pe ele ieșirea din Grotă si celebrul indicator redundant: „Vă aflați aici„. Rându a zburat spre adâncul peșterii, ajungând după câteva zile deasupra unei ape mari si calme, peste care pășea, gânditor, Isus Christos. Față lui senină era străluminată de un zâmbet radios si dulce, ca al Giocondei, iar în ochii săi grozavi strălucea, hipnotică, lumina unei păci depline. Pasul lui calm, dar ferm, străbătea întinderea de ape, agale si majestuos, cu o viteza „v”, constantă, iar liniștea care plutea în jurul lui, ca o aură diafană, era semn de adâncă meditație. Isus medita la răul eradicabil din lume si la mântuirea prin sacrificiu si iertare… Rându zburându-i printre picioare, pieziș pe deasupra suprafeței netede si fără cercuri a apei, a realizat brusc că este pe cale să cedeze, fără voia lui, firul epic al basmului care-l conține, către alt personaj, către o altă realitate transcendentală, mai mare decât el, în care s-ar fi dizolvând pe dată, absorbit prematur în mrejele celei de-a doua legi a termodinamicii. Aproape că se resemnase fără zbatere cu această nouă turnură a basmului, când a fost re-adus, el anume, în lumina acută a actualității, de saltul unui pește țâșnit din ape cu intenția clară de a-l înghiți pe Rându si de a-i veni de hac, în goana după proteine. Rându a evitat cu ușurință atacul peștelui pe care-l văzuse din timp, cu coada ochiului, în lumina a mii de licurici care scânteiau deasupra lacului, zburând în zig-zag printre molii cărnoase, catifelate, acoperite cu puf. Plescăitul peștelui a stârnit cercuri pe ape si zgomot în aer. Alertați, pe-știi (ceilalți) au început si ei atacul asupra moliilor. Din plafonul peșterii au coborât cohorte disperate de lilieci, umplând spațiul cu ultra sunete si cu damf de șoarece. Spre norocul lor licuricii erau invizibili liliecilor orbi si muti si sistemului lor de ecolocație, dar moliile au fost decimate. Rându, în pericol de a fi iarăși scos din actualitate de vacarmul generalizat, a ciugulit, pe alese, câteva molii, câțiva licurici, a dat cu tifla unor pe-ști si unor lilieci în floare, remarcând (într-o doară) cât de mult se îndepărtase Isus pe ape, iar apoi si-a îndreptat zborul spre malurile lacului subteran, poposind, in no time, în vecinătatea uneia dintre hărțile turistice unde putea fi contemplat în toata splendoare lui tabelul lui Mendeleev, dar si alfabetul latin în varianta britanică. Rându a remarcat ușor redundanțele de prisos, apreciind că cele mai superflue litere din alfabet sunt k, q si w, apoi, sătul de sine însuși, a verificat pe hartă, coordonatele, plecările si sosirile, identificând, cu maximă acuratețe, ieșirea si traseul optim până la acesta. A zburat cât a putut de repede (poate prea repede, cu viteze relativiste) ca să nu apuce creșterea entropiei să-i creeze probleme si să mute prematur ieșirea… Zburând afară din Grotă, Rându a observat cu mare mirare că între timp se făcuse deja primăvară si că trebuie s-o pornească spre casă pentru a-si relua resemnat hobbyurile obișnuite si rutina. Pe drum Rându a trăit fericit până la adânci bătrâneți, conștient, mai mult decât alte dăți, de semnificațiile sacre ale zicerii prin care se consfințește că oricărui călător îi șade bine cu drumul. Si viceversa. Ca temă de casă să se stabilească dacă în imaginea de mai jos este reprezentată o măsea de minte sau o cobră.

Posted in Arcaluigoeologie | 8 Comments »

Excalibur

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 7, 2022

„De data asta Novak Djokovici s-a întrecut pe el însuși, deși pare imposibil sa te întreci, când ești numarul unul mondial! A câștigat Australian Open din momentul în care s-a hotărât să participe, ca „nevaccinat” , într-o țară care depășește, încet dar sigur, atât Apartheid-ul din Africa de Sud, cât și al Treilea Reich, în discriminare și brutalitatea aplicarii ei! Pentru cei care nu înțeleg, gândiți-vă că acum doi ani i s-ar fi refuzat unui sportiv participarea la o competiție, fiindcă e negru! Sau homosexual! Sau evreu! Toată lumea ar fi sărit în aer, s-ar fi luat sancțiuni împotriva acelei țări, sportivii ar fi boicotat competiția, cei deja înscriși nu s-ar mai fi prezentat la ea, în semn de solidaritate cu sportivul discriminat! Negrul, sau homosexualul acela ipotetic, este astăzi Novak Djokovici! Și el știa lucrul acesta de când au fost anunțate condițiile participării la Australian Open : „Fără negrii! Fără homosexuali! Fără evrei!” La fel de bine știa că o să fie împiedicat să participe, umilit! Știa la fel de bine că o să declanșeze reacții virulente, pro si contra! Și mai ales știa că acesta e un meci pe care nu are cum sa-l piardă! Participarea lui, in esență, este a unui mare sportiv care s-a prezentat să-și apere trofeul câștigat! Și nu a unui oarecare sportiv, ci a celui mai bun sportiv din tenisul de câmp actual și probabil al tuturor timpurilor! Ca sportiv nu putea să refuze celorlalți sportivi participarea, poate revanșa, sansa și cu siguranță posibilitatea de comparație directă! S-a prezentat! Prezenta lui spune „Sunt aici gata de duel cu oricine!”. Acum urmează reacția sportivității din partea celorlalți care sunt mânați de așa ceva și nu de câștig! Dacă cel mai bun nu participă, atunci nici cel care câștigă turneul nu se simte cu adevarat câștigător! Dacă cineva nu are voie să participe astăzi fiindcă e negru, mâine nu o să pot eu participa pentru cine știe ce alt motiv! Vom vedea câți sportivi adevărați sunt înscriși la acest turneu! Celor interesați doar de bani, a început deja să le iasă „veninul” pe gură: „

Lumea a suferit destul. Vaccinați-vă! Dacă și-ar fi dorit, ar fi jucat la Australian Open fără probleme.” (Rafael Nadal)

Oare? Poate „dacă și-ar fi dorit” homosexualul ar fi devenit hetero? Negru alb? Evreul, german arian?Guvernul australian nu o să cedeze probabil, dar asta nu mai contează: Novak Djokovici a câștigat deja! Prea puțini „sportivi” o sa fie sportivi și vor refuza participarea în condițiile imposibilității de a se măsura cu cel mai bun! Sportului deja în agonie, din cauza banilor vehiculați, îi mai trebuia o lovitură politică ca să se stingă! Iar asta o primește acum! Pentru mine Australian Open 2022 a fost deja câștigat din nou de Novak Djokovici prin prezentare!

Textul a fost preluat integral add litteram de AICI (inclusiv sublinierile). Autorul este Ioan Sperling, un proaspăt pensionar repatriat din Germania. In genere prin textele sale si prin atitudine bloggerul Ioan Sperling se dovedește a fi un bigot incurabil, intolerant, cu apucături totalitare, care practică fără discernământ cenzura împotriva oricui i-ar contesta sau ironiza stilul, textele si pre-textele. Totuși (chiar si așa) am preluat acest text de pe blogul său, nu atât pentru că în mare măsură are dreptate în conținutul acestui text, ci ca drept dovadă a unui fapt paradoxal si anume că, menținându-se consistent si autentic, egal cu sine însuși, nimeni nu poate fi în permanență corect sau incorect, fals sau adevărat, prost sau deștept, în acord sau în răspăr cu realitatea (cuantică), si că uneori se nimerește să fie taman invers de cum e de obicei. Că asta se întâmplă accidental, întâmplător, din interes, nu contează. Un ceas defect care stă pe loc, continuă totuși să indice cu precizie ora, minutul si secunda de două ori pe zi. Dacă ai șansa să-l privești chiar atunci când trebuie. 🙂

si alte detalii: Rămâne problema juridică a vizei, care va fi decisă de un judecător şi abia atunci putem discuta despre rule of law. Despre aplicarea domniei legii de către politicieni suntem lămuriţi. Derapajele totalitare pe care şi le-au permis unele guverne în această pandemie vor deveni subiect de studiu în facultăţile de istorie, ştiinţe politice şi drept. În epoca isteriei globale, trebuie să începi orice opinie sau punct de vedere cu tot felul de precizări. Aşadar: nu sunt antivaccinistă, nu am fost niciodată; nu îmi place Novak Djokovic, îmi este profund antipatic şi ieşirile lui ultra-conservatoare, precum şi mini-turneul/petrecerea pe care le-a organizat în plină pandemie, în timpul izolării, în urma căreia s-au îmbolnăvit zeci de oameni cu covid-19 mi s-a părut o mitocănie; sunt pentru prevenţie, mască, tratamente, vaccinare neobligatorie, voluntară, decisă individual, de fiecare om; sunt împotriva infiltrării statului în deciziile de natură privată şi mă irită profund agresivitatea omniprezentă şi generalizată cu care oricine, oricând se simte îndreptăţit să te întrebe dacă te-ai vaccinat, cu câte doze, de ce nu şi booster etc. Unul dintre cei mai mari jucători de tenis din toate timpurile, Novak Djokovic, s-a pronunţat, ambiguu, pe tema vaccinării, lăsând să se înţeleagă că este împotrivă. Nu doar atât, el şi-a permis să dea o petrecere în plină pandemie, în urma căreia s-au îmbolnăvit zeci de oameni. Reprobabil. Djokovic nu e nici simpatic ca Federer sau alţii, pare tot timpul supărat şi are opinii controversate, dar…e totuşi cel mai mare jucător de tenis al momentului. Însă interzicerea accesului său în Australia, pe aeroportul din Melbourne, la invitaţia organizatorilor şi după ce a aplicat anonim pentru o derogare, conform reglementărilor australiene, intră în altă categorie şi creează încă un precedent periculos pe terenul încălcării drepturilor fundamentale ale omului. În timp ce toate guvernele spun că vaccinarea nu este obligatorie, ele fac tot posibilul pentru a ostraciza nevaccinaţii şi pentru a-i găsi ţap ispăşitor pentru eşecul măsurilor de prevenţie şi creşterea, în continuare… În apărarea lui Novak Djokovic

În articolul intitulat „Răsturnări de situaţie şi acuze pe tema eligibilităţii lui Djokovici“, „The Age“ analizează mai multe teorii care ar fi stat în spatele unui fiasco mediatic.   În debutul textului, se precizează că scutirea medicală pe care a primit-o Nole a fost acordată de două comisii de experţi care activează în Statul Victoria. Mai mult, „The Age“ subliniază că singurul motiv pentru care lui Djokovici i s-a permis să urce în avionul spre Australia a fost faptul că avea viza corespunzătore acordată, foarte important, de Guvernul Federal!   „The Age“ explică, mai departe, că scandalul a pornit de când Djokovici şi-a anunţat călătoria, printr-o postare pe Instagram. Din acel moment, ideea că un sportiv multimilionar şi celebru a primit o scutire a stârnit furia publicului. A fost o decizie care a aruncat în derizoriu „Australia trebuie să-şi ceară scuze faţă de Djokovici!“: Editorial acid în presa din Melbourne

Djokovici, culisele unui fiasco: Jurnaliştii australieni explică cum a apărut un caz exploziv

Posted in Arcaluigoeologie | 55 Comments »

Întrebări pentru Sean (?) (I)

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 3, 2022

Se poate demonstra că producția de lapte este maximă în cazul în care vacile sunt sferice si aflate în vid.

Vaca sferică.

A mai trecut un an. A mai venit un an. Soarele răsare. Soarele apune… Feluri simplificate / imprecise de a vorbi nonsensuri, care au darul de a crea emoții, impresii, nostalgii… dintre cele care (ne) compun percepția/iluzia asupra realității. Cele referitoare la timp rămân cele mai bizare si mai… rizibile dintre toate… S-a scurs un an. S-a dus un an. Trecut, prezent, viitor… Noi, care suntem (de bine, de rău) scurgându-ne spre piața San Rock Sabadell, 2012, mai 19, ora 18:00 (în vederea simultaneității căutate cu oda spontană a bucuriei), plasați fiind aparent in ulterioritate (suntem deja in 2022, la multi ani), avem „datoria” unor clarificări epistemologice preliminare apriorice, referitoare la materia cu care ne confruntam în ecuația dată: timpul. Întrucât cel puțin până în „prezent-uri” discuțiile cu tentă voit maieutică purtate pe Arca lui Goe nu au condus la niciun rezultat notabil sau măcar la progrese remarcabile, cred că ar fi cazul să schimbăm / nuanțăm un pic strategia si să apelăm momentan (provizoriu = un bob zăbavă) la o a treia cale… plasată undeva la mijloc între alternativa de a descoperi si cea de a inventa lumea, intre a înțelege universul observându-l versus a cunoaște universul gândindu-l. Care să fie acea a treia cale? Simplu: să întrebăm pe altcineva, să cerem lămuriri, soluții, îndrumare de la altcineva. Ușor de zis, greu de făcut. Mai întâi si-întâi că nu avem (deloc) acest exercițiu al întrebării. Suntem învățați să găsim singuri răspunsuri la toate întrebările încă înainte de a ni le pune. Ne inventam cursiv, automat, spontan, poveștile despre lumea în care trăim într-un ritm debordant, devastator, în care nu mai avem timp (ah) de întrebări… Întrebările (ne) mor preponderent în fașă. Cele care nu sunt avortate spontan, se nasc si vin pe lume in mijlocul poveștilor care ne umplu capul, unde constată că sunt răspunse deja, cumva, si că nu-si au rostul. A mai trecut un an. Care e sensul? In ce sens? Care e semnificația? Rostul? Tâlcul? Întrebări lipsite de sens… Unde s-a dus (anul)? De unde a venit? Totuși în viața fiecăruia vine o vreme (timpul acela) în care, nu se stie de unde, țâșnesc niște întrebări ciudate, bizare, misterioase, care nu au un răspuns aprioric, deja formulat, pre-existent în mintea noastră, în colecția cu poveștile despre lume (lumea in care trăim, de…) Sunt întrebări care ne ajung din urmă în special atunci când ne lenevim în privință compunerii poveștilor noastre care ne dau identitate în lume (cea observată si/sau cea gândită). Așa ne trebuie. Căci leneșul mai mult aleargă, si scumpul mai mult păgubește… Unii (dintre noi), trec ușor peste asta, alocând spontan răspunsuri întâmplătoare acestor întrebări. Unii consideră în mod automat că răspunsul acestor întrebări este Dumnezeu. Sau Isus Christos. Scurt si cuprinzător. Eficient, elegant, definitiv. Întrebările sunt învățate minte si descurajate să mai apară așa tam-nisam, neîntrebate, nechemate. Alții, mai prudenți, se gândesc să caute răspunsul acelor întrebări în altă parte, să ceară răspunsul de la altcineva, de exemplu de la Dumnezeu: Ajută-mă Doamne să înțeleg de ce… una, alta… Nu prea cred că e cazul să deranjam o ditamai entitate cu asemenea mărunțișuri. Probabil că, în acord cu funcția sa cuantică de unda Dumnezeu stie (deja) că ai acele întrebări si nu e străin de faptul că le ai, că ti-au parvenit, si dacă a vrut El să le ai, cu siguranță că nu ti le-a dat ca să-L întrebi tot pe el, iar dacă nu-s de la El, cu atât mai puțin trebuie sa-L chestionezi în privința lor pentru că-i șubrezești ontologia si-i pui astfel la îndoială existența. Deci dacă ai întrebări la care (de prost ce ești) nu-ti poți răspunde singur, nu pe Dumnezeu trebuie să-l întrebi ci, eventual, pe altcineva. Eeee, asta însă este o problemă, pentru că nu prea ai pe cine… Pe cine să întrebi? Că si pe… ei îi doare în cot. Trebuie întrebat un Oracol. Există un templu la care predică un mare preot al bisericii fizicii teoretice, pe post de Oracol (si nu, nu este vorba despre surogatul de oracol de pe Arca lui Goe), care acceptă orice întrebare de la muritorii care se trezesc că au întrebări… Noi, se pare că încă avem nelămuririi majore în legătură cu natura timpului si cu sensul teleportărilor temporale. Avem sau nu avem? Aceasta-i întrebarea. Să formulam întrebările si să i le adresăm lui Sean, sperând că va accepta întrebări absurde, recurente, ofensive, repetitive, prostești si lipsite de sens (noi din acestea am cam avea). Poate are răspunsuri. Valide. Sau măcar poate ne oferă piste bune. Am putea încerca să facem din anul 2022, anul întrebărilor semnificative.

* * *

Update… Cred că as avea o prima întrebare pentru Sean Carroll. Este o întrebare pregătitoare, care, cel puțin aparent nu este despre timp sau spațiu… ci despre materie… (multe feluri de materie, antimaterie, materie întunecată, materie exotică, materie negativă, materie stranie… sunt variante care se vehiculează)… Una dintre formele de „organizare” a materiei sunt stelele neutronice, in care materia se aglomerează enorm din cauza gravitației, atât de mult încât atomii se dezintegrează, iar electronii sunt absorbiți de protoni care se transforma astfel in neutroni. Densitatea creste abrupt spre valori uluitoare, întrucât gravitația sporește pe măsură ce materia se aglomerează, iar forțele repulsive de natură electrostatică care se manifestau între protoni (si care contrabalansau gravitația), dispar… In transformarea protonilor in neutroni însă nu este suficienta absorbția unui electron, fiind necesar si un anti-neutrino. Întrebarea mea ar fi, cu toată considerația, de unde provin anti-neutrinii necesari in acest process.

Posted in Arcaluigoeologie | 215 Comments »

La multi ani!

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 31, 2021

Happy Sf. Vasile !

Posted in Arcaluigoeologie | 35 Comments »

An nou fericit!

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 31, 2021

Au mai rămas puține ore până când anul acesta își închide complet cercul.
Pentru mine toate aceste douăsprezece luni, ale acestui an, sunt cu adevărat de neuitat.
Ele mi-au adus modificări substanțiale în viața mea, am crescut în caracterul meu personal, mi-am redefinit complet viața și convingerile.

Vreau să vă mulțumesc,  vouă oamenilor minunați,  pe care v-am cunoscut  aici  în această lume virtuală,   vouă dragi mei  prieteni,  vechi și noi,  pentru bunătatea și afecțiunea pe care voi mi-ați arătat-o prin cuvintele voastre şi prin vizitele voastre din ultimul an, aici, în colțișorul meu drag.

Pentru noul an, îmi doresc ca viața mea să abunde în simplitate și să fiu atât de puternic încât să pot crea trasee prin munții grei ai vieții.

Vouă, dragii mei, vă doresc ca în noul an să aveți, TIMP!
Vreau să vă deschideți larg  brațele, încât să permiteţi timpului să vi se stabilească în inimile voastre, pentru a vă putea bucura de cât mai multe momente de bucurie alături de cei dragi ai voştrii.
Vă doresc să aveţi  timp  pentru a simţi aerul proaspăt al dimineţilor sau să simţiţi roua de pe firul fraged al ierbii cum vă răcoreşte picioarele.
Să aveţi timp să vedeţi păsările în zborul lor lin, încât să le puteţi observa perfeţiunea unică a fiecărei aripi  ce-o flutură uşor în zbor,  să se poată alătura  altor surori ale lor, formând stoluri, înălţându-se spre cerul albastru.
Să aveţi timp de linişte şi relaxare, încât să vă puteţi auzi vocea interioară care vă ghidează în viaţă.

Să aveţi timp şi posibilitatea de-a gusta sarea din mare şi-a vă putea bucura de gustul dulce de pe pământ.
Să aveţi timp să mirosiţi parfumul vieţii de zi cu zi, chiar dacă uneori are mirosul dulce-amar al dezamăgirilor, dar să puteţi savura aroma împlinirilor.
Să aveţi timp pentru a cunoaşte valoarea vieţii.

Vă doresc să puteţi vedea  curcubeul colorat al vieţii voastre şi toate posibilităţile devenirii voastre, cât şi inestimabila valoare a cine sunteţi cu adevărat.

Vă doresc să aveţi  capacitatea de a lua tristeţea şi-a o ţese într-un coş de speranţă, să puteţi ştii că puterea se dezvoltă prin adversitate, iar caracterul este construit cucerind frica şi depăşind obstacole. Să învăţaţi să acceptaţi înfrângerea ca o treaptă pe scara succesului.

Vă doresc să aveţi  înţelepciunea de-a vă recunoaşte succesul şi să ştiţi că aceasta poate veni chiar dacă sunt momente când trebuie să traversezi văi adânci, până să ajungi în vârf.

Vă doresc să aveţi  rabdare, pentru a vă aştepta rândul spre reuşită, pentru că nu întotdeauna totul decurge după voia noastră.

Vă doresc, prosperitate, dar să ştiţi că nu întotdeauna ea vine în forma materială şi vă doresc să aveţi intuiţia de-a vă bucura de alte bogăţii cu care se încarcă sufletul vostru.

Vă doresc să aveţi  credintă, nu numai în vremuri de criză sau   în vremurile grele şi să ştiţi că întotdeauna sunteţi iubiţi,  în fiecare moment şi în orice situaţie.

Vă doresc să aveţi milă,  pentru greşelile voastre şi, iertare, pentru  greşelile altora.
Vă doresc să fiţi  recunoscători, şi să-i apreciaţi pe cei din jurul vostru şi tot ceea ce vă este oferite în dar în această viaţă.

Vă doresc să aveţi  dragostea  în viaţa voastră,  s-o oferiţi şi s-o primiţi.
Vă doresc să aveţi o  inimă generoasă   şi  sufletul plin de, compasiune şi intenţii bune.
Vă doresc să aveţi multe momente de  fericire! E important să aveţi bucurii, pentru că bucuria nu este doar un sentiment, ci o condiţie a existenţei.
Mai mult decât atât, vă doresc multă sanatate şi pace, care întrec orice confort.

Vă doresc tuturor:

An nou fericit!

La mulţi ani!

Cântec de anul nou:

Cântec de anul nou !

Posted in Arcaluigoeologie | 13 Comments »

Arca lui Goe

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 30, 2021

Arca lui Goe este locul (si timpul) în care eu (supremul) aduc (din neantul potențialităților) în lumina (sau în penumbra) cuvintelor, imaginilor si/sau sunetelor, câte ceva, sau pe cineva, pe alese, din orice-mi trăsnește mie prin minte, în special când mă joc de-a liberul arbitru. Este un drept al meu câștigat prin faptul că am fost primul care a scris proză si a comentat aici, (ba chiar am botezat locul în acest fel), si că atunci când am venit eu pe aceste meleaguri nu se mai afla nimeni, niciun trib, nici geto-dacii, nici agatârșii, nici aztecii, mayașii, incașii sau pieile roșii… Există atestări documentare si arheologice în acest sens. De la tine, în cazul în care vizitezi locul (ceea ce vă doresc si d-voastră) mă aștept să taci siderat, mut de uimire, de admirație, de revoltă, de plăcere, de scârbă, sau din multe alte sentimente mai mult sau mai puțin adânci pe care ti le produce vizita. Mut ca o lebădă, ca Issabela, ca Polichinelle sau ca o rebeliune minerală, încât să se audă cum se izbesc de geamuri razele de lună. De la cei exagerat de extrovertiți (caci inevitabil exista-vor si din aceștia) mă aștept să comenteze pe text, on topic, cu adăugiri, completări, corecții, ziceri si contraziceri, transformându-se așadar in contributori, co-autori, constructori ai prozei respective propuse spre sfâșiere si mistuire, iar de la cei sensibili si ușor emoționabili mă aștept să descrie în proze si să partajeze cu publicul emoțiile cu care s-au încărcat accidental în timpul vizitei, ca si când cele văzute pe Arca lui Goe ar fi fiind sursa acelor emoții (indiferent care ar fi fiind natura acelor emoții). Cei dotați cu inteligență (inclusiv emoțională) si/sau măcar cu perspicacitate si intuiție, vor ști că procedând astfel li se va ivi ocazia de a-si promova interesele, ființa, făptura, importanța, textele si pre-textele. Întrucât ne aflăm într-o „țară” liberă (Arca lui Goe este monarhie constituțională), desigur că se pot manifesta si ceilalți, cei necuprinși in opisul de mai sus, trolii, vagabonzii, paraziții, loazele, rebuturile, nebunii, barbarii, vandalii, obsedații, sau milogii, pomanagii, veniți să-si facă reclamă gratis, să se distreze pe cont propriu, să-si etaleze nesolicitat si să-si vândă importanța de sine, clișeele, marotele, spaimele, insultele, injuriile si umorile… în orb, la plezneală, off topic, cu oiștea-n gard si cu nuca-n perete. Se pot manifesta dar… prezența lor (deși tolerată) nu este dorită. Dimpotrivă. Singurul lucru pe care trebuie să-l aibă în vedere când își solicită intempestiv dreptul la abuz si abundență, prin invocarea libertății de exprimare, este acela că si dl. Goe este pe lista celor care au drept de exprimare la fel de deplin. Restul sunt vorbe. Sau tăcere. Vorba amicului Will. La mulți ani de Ziua Republicii.

In ton si în semi-ton ce am menționat în proza de mai sus recomand un text despre faptul că Nimic din ce se întâmplă după vârsta de doișpe ani nu mai contează…

Posted in Arcaluigoeologie | 6 Comments »

Din când în gând…

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 29, 2021

Din când în când, amintiți-vă, nu uitați, să petreceți o oră de pictură, de muzică si poezie…

la Stefania…

… o terapie foarte bună la sfârșit de an.

Posted in Arcaluigoeologie | 53 Comments »

Sărbători la blog (IV)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 26, 2021

Pe 25 Decembrie, în afara de Isus din Nazaret născut la Bethleem (cunoscut ca Isus Christos), s-a mai născut, în urmă cu 379 de ani, un alt personaj la fel de importat, si anume Isaac din Woolsthorpe, cunoscut ca Sir Isaac Newton. A avut preocupări teologice și istorice despre care el însuși era uneori înclinat să le considere drept activitatea lui principală. Totuși în timpul său liber Omul s-a ocupat cu fizica, matematica si astronomia, punând bazele unei religii fundamentale care dăinuie si astăzi: Mecanica Clasică, având la temelie biblia intitulată: „Philosophiae Naturalis Principia Mathematica„, evanghelia după Isaac, prin care se consfințește ideea mistică a relației transcendentale dintre natura lumii si matematică. Este încă si astăzi una dintre cele mai răspândite religii de pe planetă cu un număr impresionat de enoriași, adepți si simpatizanți. Desi nu include Geneza si Apocalipsa, biblia lui Newton (care înglobează si evangheliile lui Galileo Galilei), este o apoteoza a spiritului uman ce oferă revelații mistice remarcabile despre gravitație, legile fundamentale ale mecanicii (clasice) si calculul infinitezimal. De parca asta n-ar fi fost mai mut decât suficient pentru instaurarea confortabila si incontestabila a lui Isaac in postura de Mesia al Omenirii, Omul a mai reușit si o alta bagatelă, oferind din prea-plinul său de inteligentă, perspicacitate, intuiție si genialitate, soluția calculării numărului pi cu oricâte zecimale, punând capăt epopeilor profane al micilor matematicieni de dinaintea sa, care-si risipeau zeci de ani din viață pentru a mai adăugă câteva zecimale în precizia cu care era calculat misteriosul factor divin pi. Chiar si dacă doar asta ar fi fost contribuția sa la mistica si metafizica umanități Sir Isaac Newton, prin acest dar al său, ar fi fost îndreptățit să fie celebrat cu fast pe 25 Decembrie, atunci cand Mos Craciun aduce cadouri copiilor cuminți si cu minte. Este tocmai ceea ce propunem în secțiunea „Sărbători la blog.” Congratulations sir, well done! La multi ani Sir Isaac Newton.

  • Următoarele cuvinte ale lui Newton, au fost rostite cu puțin timp înaintea morții sale: „Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în fața mea”.

Nature and nature’s law lay hid in night; God said „Let Newton be” an all was light. / Natura și legile naturii stăteau ascunse în noapte si Dumnezeu a spus „Să fie Newton” și totul a fost lumină.

mărul, fructul universal al (păcatului) cunoașterii

Posted in Arcaluigoeologie | 99 Comments »

Crăciun fericit !

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 24, 2021

La multi ani !

Omenirea întreagă este o poveste, oamenii povești și ei, totul și toate sunt povești, iar între acestea, povestea Crăciunului este una dintre cele mai frumoase și mai minunate povești, care se depană an de an, sporind taina cea mare a tuturor poveștilor. Se poate ca universul poveste să fie infinit și poveștile să fie multe, multe, încât niciodată nu le vom putea cuprinde pe toate, dar totuși poveștile care pot avea înțeles pentru noi, colecția poveștilor care ne cuprind, nu este infinită. Sunt pe lume mai puține povești decât combinațiile care se pot face cu un pachet de cărți de joc (52!). Este și acesta un motiv să veghem cu atenție și îngăduință poveștile importante și drumul lor prin lume și le transmitem mai departe celorlalte povești, fiecare unică și irepetabilă, ca mine, ca tine, ca oricine. Ai grijă, și dragoste, și milă de, și încredere în povestea care ești, tu însuți, și-n povestea Crăciunului tău din interior, pe care o porți pretutindeni pe lume. De Craciun e timpul să lași povestea ta să stea de taină cu poveștile celorlalți care te compun, ca să vezi pe unde a mai ajuns prin lume Crăciunul, Isus din Nazaret, Moș Crăciun, Magii, tu și copiii tăi. Craciun fericit! …

Posted in Arcaluigoeologie | 21 Comments »

Sărbători la blog (III)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 19, 2021

Vin niște sărbători. Cum procedam? (Nu uita că ești la „blog”!)

… (a)                        … (b)                          …  (c)

Cum vă sună? Depinde (enorm) de intonație. Să intonăm așadar.

Luna cadourilor este ticsită de sărbători. Si nu este vorba „doar” de sarbatorile de… iarnă… Mos Nicolae, Mos Crăciun, Crăciun, Sf. Stefan, Sf. Revelion, ci si de multe alte sărbători pagâne, 1 Decembrie (Ziua Natională), 21 Decembrie (Solstitiu, noaptea cea mai lungă), 22 Decembrie (ziua revolutiei), 25 Decembrie (ziua ole-ole, Ceausescu nu mai e, executarea lui Ody si Siny), si (desigur) 30 Decembrie, ziua Republicii (mareată vatră). Sărbători pe alese, pentru toate gusturile… si pentru toate felurile de nostalgii… Ce facem? Le celebram? Cum rămâne cu 22 Decembrie? Ce celebrăm de fapt pe 22? Tu ce celebrezi? Pentru cei care mai avem nelamuriri, dubii, propun discutii si maieutică. Punct de plecare: un film de 30 de ani dat pe repede în (numai) trei ore. Merită re/văzut la ceas aniversar, în noaptea cea mai lungă a anului. Vizionare placută si inspiratie în exprimarea cu claritate si limpezime a nelamuririlor de după revolutie si cădere. A fost sau n-a fost?

Posted in Arcaluigoeologie | 121 Comments »

Sărbători la blog (II)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 16, 2021

Vin niște sărbători. Cum procedam? (Nu uita că ești la „blog”!)

… (a)                        … (b)                          …  (c)

Cum vă sună? Depinde (enorm) de intonație. Să intonăm așadar.

Știți desigur imaginile acelea animate în care o pisică (sau o balerină) face o piruetă perpetuă, rotindu-se la nesfârșit pe ecran. Spectatorului i se cere să spună în ce sens se rotește imaginea, de la stânga la dreapta sau invers, în sensul acelor de ceas sau viceversa. In mod aparent bizar unii sunt convinși că în mod evident pisica (sau balerina) se rotește de la stânga la dreapta, iar alții sunt convinși 100% că e fix invers. Ba, cu puțin antrenament, si insistând cu privitul la imaginea mișcătoare unii ajung sa o vadă rotindu-se invers decât văzuseră la început, cei avansați ajungând să-si poată regla ușor, în mod controlat, felul de a privi imaginea mișcătoare încât să o vadă rotindu-se ba spre dreapta, ba spre stânga, desi nimic anume nu se schimba in felul in care sunt generate seturile de imagini care au darul de a simula mișcarea de rotație, cadrele respective repetându-se strict riguros într-unul si același fel. Despre genul acela de iluzii optice numai de bine. O senzație asemănătoare am avut recitind propoziția: „Vin niște sărbători„. Cum adică, „niște sărbători”? „Niște”? In funcție de cum sunt auzite aceste trei cuvinte gândul ne poate duce fie spre conotații minimaliste, spre zeflemea, emoții superficiale, sau chiar blasfemie, fie, dimpotrivă, spre ceva ce presupune, in intenție, importantă, amplitudine, emoții intense, respect. Vine Crăciunul! Ah sau oh? Adică vine iarăși Crăciunul să ne forțeze să ieșim din dulcea rutină a zilelor, să neglijam orice alte treburi importante, să lăsăm baltă orice preocupări, proiecte, urgente, ca să intram in febra pregătirilor, să alegam ca demenții după cumpărături, cadouri, idei, să facem curățenie din temelii (desi casa e curată), să muncim dublu, pentru a fi forțați apoi să ne îmbuibăm, să facem inevitabil excese, alimentare si emoționale, să ne ieșim din matcă, fiindcă vin domne niște sărbători, veșnicul brad, veșnicul Mos, veșnica pomenire… Chestii care să ne țină ocupați si să ne dea impresii … Sau… viceversa, vine iarăși Crăciunul, să ne scoată din apatie si rutină, din inertia tembelă a zilelor pierdute cu detalii si mărunțișuri, vine Crăciunul să ne aducă un pic pace si liniște, de relaxare si emoție, să ne facă să vedem iarăși lucrurile importante, să ne dea răgazul de a ne conecta iarăși cu cei dragi, să ne gândim la ei si să ne scufundam in bucuria de a căuta si de a face cadouri, surprize, pregătiri, prăjituri… pentru că domnule vin niște sărbători ca dar de la Dumnezeu… Acasă nu putem adopta decât o singură atitudine, ori e albă, ori e neagră…

La blog însă… din vorbe, putem proceda cvasi-simultan in toate variantele de abordare cu putință… Ceea ce o să si facem… 🙂 Putem să fim pioși, nostalgici, emotivi, putem da din casă si putem partaja cu ceilalți bucuriile sărbătorilor de Craciun, taina lui Isus si a magilor calatori, dărnicia lui Mos Craciun, amintirile de altă dată, ale noastre personale sau pe cele din poveștile altora, cu steaua sus răsare, ale moșilor si strămoșilor, dușilor de pe cea lume, sau putem să fim ironici cu clișeele, cu „chiciurile”, cu excesul de comercial si de cabotinism, putem face misto de Fuego si de-al său împodobește mamă bradul, sau putem zâmbi șugubăț mânzește de cât de desuet si uzat a devenit Hrușcă. Putem să luăm partea unora sau altora in războaiele fratricide dintre Isus din Nazaret si Mos Craciun, sau, sau, sau si… Soarta unei „glume” depinde nu atât de gura care o spune cât de urechea care o ascultă, de ce vrea ea să audă. Si, după câte se cam stie, la blog orice vorbă e… o glumă. Putem chiar trage cu urechea la alte zvonuri care re-dau starea „Crăciunului” la scara planetei, așa cum a ajuns ea, pestriță, împinsă de la spate, printre stele, roiuri, galaxii, in Laniakea… „Vin niște sărbători„. Cum îți sună?

De luat aminte si de bârfit, engross si en detail:

  1. Nu există că „Moş Crăciun nu există”. O dieceză italiană a prezentat scuze publice după ce un episcop le-a spus copiilor că Moş Crăciun e o invenţie

2. Elanul prostului, zelul birocratului şi lichidarea lui Moş Crăciun

3. ADEVĂRUL DESPRE MOȘ CRĂCIUN (ah, adevărul, dar, vorba lui Pilat din Pont, „Ce este adevărul?”

4. Atac la Moş Crăciun: incorect politic, rasist, şovin

5. Adevărul despre Moş Crăciun. A fost un zeu păgân venerat de daci şi nu avea nicio legătură cu cadourile

6. De ce se tem unii români că UE vrea să le ia Crăciunul? Baconschi: „Soluția cea mai bună e cea de bun simț: să ne urăm unii altora cele bune, de sărbătorile fiecăruia, fără atâtea scrupule ”politic corecte”.

7. Anunțul de ultimă oră al lui Moș Crăciun. Ce se întâmplă cu cadourile

8. Adevărul despre Crăciun

Posted in Arcaluigoeologie | 34 Comments »

Sărbători la blog (I)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 8, 2021

Vin niște sărbători. Cum procedam? (Nu uita că ești la „blog”!)

… (a)                        … (b)                          …  (c)

Cum vă sună? Depinde (enorm) de intonație. Să intonăm așadar.

Desigur că „niște sărbători” vor fi vedeta prozei scurte care urmează, în care niște autori anonimi (…) au încercat (încearcă și vor încerca) să descopere împreună  (pas cu pas) cea mai bună rețetă de abordare a unor „niște sărbători”, la „blog”, și să propună un manual de utilizare a magiei Crăciunului (spoiler, asta e sărbătoarea) în contextul virtual, imaginar, ireal, al universului de la blog. Abecedarul Crăciunului la Blog. Desigur că la blog și în genere în lumea virtuală nu exista niciun crăciun, nicio sărbătoare și nimic anume de celebrat cu fast sau mai auster. E doar o închipuire. O prefacere. Crăciunul, sărbătorile, magia, atâta cat sunt, sunt acasă, în familie, în realitate, pe strada ta, la tine la țară. Lumea virtuală a blogurilor destinată manifestărilor (mai mult sau mai puțin) anonime și clandestine este un univers paralel, închipuit, o lume artificială, în care personajele au libertatea de a se juca de-a orice, inclusiv de-a Crăciunul. Dacă vor. Dacă nu, nu. Nu-i musai. Nu-i ca-n realitatea-realitate. Așadar prima dilemă de rezolvat ar fi dacă (si) anul acesta (am ajuns deja în decembrie !!!) ne vom (mai) juca, sau nu, de-a Crăciunul la blog. Putem să ne vedem în continuare de fanteziile obișnuite, de hârjoanele obișnuite, în acord cu logica interioară a acestui univers eminamente imaginar, ori putem chiar intra într-o scurtă vacanță la blog (de iarnă, până dincolo de Filiași, dincolo de sărbători, de Crăciun, de anul nou, de sf. Stefan, de sf. Vasile, de sf. Ion), sau, dimpotrivă, dacă tot suntem contaminați (sau nu?), cum-ne-cum, de febra sărbătorilor, de depresia sărbătorilor și/sau de spiritul Crăciunului, în lumea de dincolo, în viețile noastre cele de fiecare zi și noapte de noapte, am putea să împrumutam un pic din energia, fantezia si/sau rutina persoanelor care ne anima personajul, și să jucăm și aici aceeași piesă. Niște măști, aceeași piesă. Așa ar fi convenabil, confortabil, firesc. Vorba aia, abc, vin niște sărbători. Cum procedam? (Nu uita că ești la „blog”!). Că până acuma așa am procedat în fiecare an la blog, așa s-a pomenit (din moși-strămoși). E tradiție deja. 😊 Bă, mai serbăm, și aci, sau nu? Aceasta-i întrebarea? Nu. Acesta e răspunsul. Punem așadar într-o mică paranteză expediția de la Sabadell și studiul profund/profan al călătoriilor inițiatice făcute de alții, schimbam puțin cadrul, muzica, decorurile, ambianța, luminile, ne dăm de trei-patru ori peste cap, ca să intram în atmosferă, și punem de-o lună cadourilor la blog – floarea artificială de la butoniera anonimilor consacrați, deja, ce suntem, declarând deschise festivitățile de celebrare a tuturor sărbătorilor Crăciunului (sunt mai multe), a sfinților și Anului Nou. Aduce fiecare ce poate, din ce-i prisosește pe-acasă, prin minte, sau prin suflet. S-or găsi unii cu suflet. 😊  și pentru că acțiunea se petrece la blog, din când în când pe ecran apare (fantomatic) o (b)Arcă, (b)Arca săracului care n-are lotca lui. Floarea mea de plastic s-a ofilit pentru că am uitat să mă prefac că o stropesc !

(si cu asta am acoperit punctul (c) din ABC-dar-ul pre-facerilor de sărbători. Să vedem cum ne-om descurca cu punctele (a) și (b). Va urma. Vor urma alte dileme… Contez pe OR-ganizarea colectivă.  Si, pentru a intra puțin în ambianța unui cămin primitor, si a iernilor de altădată, să adăugăm un pic de poezie dintr-o mică strofă de demult:  

„De lustră tata-i spânzurat.
În sobă arde mama.
Copiii gâtul si-au tăiat.

Cu lama.”

De obicei, conform tradiției, în preajma Crăciunului, invocând si evocând spiritul acestuia, se practică, inclusiv pe bloguri stilul emoționant (gen „fetița cu chibriturile”). Un eșantion ilustrativ, mustind de emoții poate fi savurat AICI. Este o lectură pe care o recomandam cu căldură dar si prudență, deopotrivă celor cu suflete sensibile si delicate, cât si celor care au un acut simt al ridicolului si al umorului involuntar. Celor care poseda in exces oricare dintre aceste atribute ale firii le sugeram sa ignore cu detașare recomandarea noastră in favoarea oricăror altor lecturi de sezon.

Posted in Arcaluigoeologie | 177 Comments »

3 cu 3

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 1, 2021

…trei călătorii de poveste ale unor aventurieri aproximativi, și alte trei călătorii (posibile)… ale noastre către miezurile și sensurile acestor lecții… ne înțelese, de înțeles… totul fiind, așa după cum se (cam) stie, altfel… Așadar, meandrele Sabadell-ului. Nu eu șerpuiesc, zise șarpele, drumul șerpuiește.

Posted in Arcaluigoeologie | 227 Comments »

Totul e altfel…

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 25, 2021

Lung e drumul Gorjului, dar mai lung al Sabadell-ului. Că la Gorj te duci si vii, Sabadell-ul n-are căpătai. Si pe clipă ce trece, tot mai departe în neant se duce… devenind din ce în ce mai iluzoriu si mai lipsit de orice plauzibilitate. Sabadell-ul devine încet, încet, prilej de divagare si de întreprins alte false călătorii asimilabile basmelor, legendelor si altor feluri de iluzii, precum fuseră nesfârșitele aventuri ale lui Pinocchio pe Arca lui Goe, sau peripețiile lui Sasha la Torino, de nimeni luate-n serios. Ne dorim din tot sufletul să călătorim, să ne deplasăm la fața locului, să vizităm Universul, locurile, timpurile, să vedem cu ochii noștri, să pipăim cu mâinile noastre, să adulmecam si să gustăm… viața mai din plin, dar claustrarea ne zădărnicește aproape orice plan. Chiar gândind cu viteza luminii, până sa ne facem noi un plan de călătorie, să ne alegem o destinație si un itinerariu, suntem aruncați hăt în viitor, la milioane de nanosecunde si la milioane de kilometri distanță, în alt spațiu, în alt timp, străine, in alt context. Mai plănuiește dacă mai poți. Suntem blocați fără speranță în călătoria pe care o face lumea în ea însăși, si nu ca pasageri, nici măcar ca bagaje, ci ca simplu balast, praful de pe tobă. Praful cel isteț. Dar avem de partea noastră imaginația, fantezia, spiritul de anticipare… Ne-am putea plănui călătoriile cele oricum fără de întoarcere (ca așa e pe la noi prin univers, totul e ireversibil, si mai ales altfel) înglobând în plan mersul universului, de l-am știi. Vrem să călătorim ca să cunoaștem universul si vrem să cunoaștem universul ca să putem călători. Suntem vii, si, ca orice vietate, ne deplasăm ca să căutam hrană si ne hrănim ca să ne putem deplasa. De e sens într-asta. (Oracolul stie?) Problema este ca nu prea stim universul (fiind acesta mereu altfel decât il stim noi după știința noastră), si atunci, neavând încotro, ne completam neștiința cu povesti. Orice poveste este o călătorie. Si nu toate poveștile sunt egale. Ce povesti să mai călătorim pe drumul plin de meandre până la Sabadell? Povestea nașterii lumilor? Povestea extratereștrilor? Există tot felul de propuneri de povesti (inclusiv in templul din cală unde Oracolului i se adresează la misto întrebări). Om putea țese o poveste si o călătorie din întrebări? Om ajunge astfel la Sabadell, in piața San Rock, in 2012, pe 19 mai la ora 18:00? Si dacă nu, ce contează? Important este ajungem undeva. Important e ajungem undeva. Neavând încotro. Să continue poveștile. Asta e de fapt călătoria cea mare…

Desigur că, din conținutul de până acum al prozei scurte de mai sus, un vizitator debutant n-ar putea înțelege mare lucru, aluziile din context vizându-l parcă în mod expres pe vizitatorul vechi (inițiat și șiret), care e familiar cu foiletonul epopeic al călătoriei imaginare cvasi-efectuată la Sabadell in 2012 pe data de 19 mai la ora 18:00, in piața San Rock, cu ocazia Odei Bucuriei Spontane, și a …atentie, amneziei… Aș menționa explicit că lucrurile nu stau (chiar) așa, existând o egalitate de șanse perfectă intre vizitatorul vechi si vizitatorul nou în aceasta privință, întrucât din conținutul de până acum al prozei scurte de mai sus nu se poate înțelege per se mare lucru. Pentru a înțelege ceva, ceva, cu anti-cipare, trebuie să ai fie imaginație, fie răbdare, fie și una si alta. Ceea ce vă doresc si d-voastră. 🙂 (va urma)

(a) In realitate lucrurile sunt atât de altfel… încât unii au început să acrediteze ideea că (de fapt) ar fi fiind invers… (va urma)

(b) Omul, ca orice animal, a fost proiectat să călătorească (în timp si spațiu) numai pe orizontală, în timp ce plantele doar pe verticală. Orice abatere de la aceste norme de geometrie în spațiu constituie un abuz odios, echivalent cu invalidarea teoremei celor trei perpendiculare si chiar a teoremei lui Pitagora (generalizată). Toate pe lumea asta au un loc al lor (un loc geometric desigur, pentru cei care-si mai amintesc de problemele de loc geometric). Chiar si Arca lui Goe este un loc geometric… al punctelor egal depărtate de punctul fix al exercitării dreptului la liberă exprimare în anonimat (SF-era lui Goe).

Piețele pot fi destinații fabuloase pentru tot felul de călătorii inițiatice în căutare de resurse vitale… mâncare, flori, fete, frumusețe… necesarul biologic al oricărei ființe pluricelulare… Este cumva paradoxal că, la origine, viața nu presupunea deplasare, călătorii, expediții, ci cel mult vânzoleală… Ființele unicelulare originale nu se duceau absolut niciunde, locomoția si intenția locomoției fiind totalmente străine de natura lor. Stăteau locului sau mergeau unde le ducea locul, vântul, apa, călătorind exclusiv clandestin. Duceau un trai lipsit de orice grijă. Mâncau ce li se oferea gratis sau, dacă nu li se oferea nimic, hibernau, călătorind în timp, închistându-se în cușetă, în așteptarea unor vremuri mai bune… iar dacă vremurile erau foarte bune, se înmulțeau prin diviziune, celulară… având orgasm garantat… Toată drama a început atunci cand organismele unicelulare au inventat „roata”, „focul”… si deplasarea… pe care au început să le folosească expansionist, în căutarea resurselor, unele devenind motorizate precum flagelate, ciliatele si pseudopodele… gata de umblat si de plecat în lumea largă, atrase de mirajul depărtărilor, pe orizontală, iar altele au devenit cyano-bacterii cu cloroplast, capabile să folosească energia luminii solare pentru a-si sintetiza hrana, gata si ele de umblat si de plecat în lumea largă, atrase de mirajul depărtărilor, pe verticală, către lumină. Ce-a urmat mai departe este neinteresant, cele două regnuri continuând să evolueze în cele două direcții perpendiculare, în ritmuri foarte diferite, fără a mai produce nimic altceva realmente semnificativ în materie de deplasare, transport si călătorit. Următorul progres notabil în materie de locomoție va fi consemnat cine stie când, atunci cand s-o inventa teleportarea. 

Călătorie pe verticală, con-comitent în sus si în jos, în același timp, în ritmuri pe care nici melcul nu le poate înțelege. Printre călătoriile verticale se poate vedea un drum pe orizontală. Pentru cei cu ochi si picioare. Si melcul, țuști…

Posted in Arcaluigoeologie | 99 Comments »

8 pentru 21

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 13, 2021

Cei 8 cavaleri ai tenisului în 2021
si toamna continuă…

A început ATP World Finals, ultima mare competiție de tenis a anului 2021, avându-i ca protagoniști pe „Albă ca Zăpada” si „Cei 7 pitici”, după cum se vede si în poza postată mai sus, un „instantaneu” surprins in timp ce finaliștii făceau si ei o promenadă ca băieți prin oraș (Torino sub asaltul toamnei). Novak Djokovic, ditamai măgădanul, s-a băgat si el intre cei mici de la gimnaziu. El (la cei 34 de anișori ai săi) ar fi trebuit sa fie la liceu, nu să lozească cu puștimea de gimnaziu pe străzile din Torino, ca măgarul între oi. Probabil că a rămas repetent de nenumărate ori, an de an, de-a ajuns in postura asta. Novak al nostru încă se încăpățânează să fie dinozaurul care nu se dă dus nici cu meteoritul, nici cu alte apocalipse, strecurându-se în poze din astea de final de an printre fel de fel de generații schimbătoare. Oare o mai reuși si la anul? In fine, din poză se vede că „măgarul” este destul de firav si de pipernicit în comparație cu oile din turmă, ajunse vlăjgani in lege. Poate ca de fapt nu este măgarul, ci lupul între oi, ori poate că (mai mult ca sigur) nu-i intre oi, ci intre lupii cei tineri, deocamdată ca șef de haită, mascul alfa, la care ceilalți se uită zâmbitori si cu respect, ca la o legendă ce este. Ce-o fi în sufletul lui de relicvă vie numai el stie.

Intre timp s-a organizat si pentru cei din școala primară a tenisului o competiție drăguță (Next Generation ATP Finals) in care s-au întrecut pe sine candidații serioși care or înlocui ca mâine generația Medvedev-Zverev-Tsitsipas, în încercarea de a prinde un loc în fotografia de sfârșit de an alături de Novak Djokovic. Energie, foame si talent cât cuprinde. A câștigat Carlos Alcaraz, dar merită să-i menționăm pe toți, întrucât vom tot avea de-a face cu ei de acum încolo:

Jannik Sinner (ITA)
Félix Auger-Aliassime (CAN)
Carlos Alcaraz (ESP)
Sebastian Korda (USA)
Jenson Brooksby (USA)
Lorenzo Musetti (ITA)
Brandon Nakashima (USA)
Juan Manuel Cerúndolo (ARG)
Sebastián Báez (ARG)
Holger Rune (DEN)
Hugo Gaston (FRA)

E-PI-LOG: S-a încheiat si basmul celor mai de poveste tenismeni pe anul acesta. Un basm în care s-au întrecut în trecut (deja) în vorbe de tenis 8 voinici care s-au făcut cu Sinner 9 si cu Norrie 10. A câștigat șezătoarea Făt Frumos din lacrimă, Sasha Zverev, care a spus ce-a mai frumoasă poveste, despre cum s-a luptat el cu balaurul cel fioros (Novak) , si cu zmeul cel groaznic (ca Ivan, Daniil), răpunându-i pe amândoi, unu-doi, mondial. A învins Făt Frumos pentru că a mâncat cărbuni aprinși si s-au descătușat energiile în dânsul. Cam era cazul. In tenis semne bune anul are, anul care vine, vine, vine… Calcă totul în picioare… Novak, Daniil, Sasha si Stephanos vor avea de aparat reduta… Si poate nu doar în contra celui de-Al treilea val, ci si în contra tripletei RafaelAndyRoger, care o mai zvâcni odată ca niciodată. Numai de nu s-ar băga alte zâzanii si pandemii în ecuația tenisului pentru a strica planurile si fiesta…

Posted in Arcaluigoeologie | 32 Comments »

Călătoria lui Pinocchio

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 30, 2021

N-ar strica trecerea in revista a unora dintre călătoriile legendare care releva secretul devenirilor inițiatice aferente. In cabina de la tribord rulează un film despre Călătoria lui Pinocchio. Mai sunt câteva locuri libere pe canapele… Discuțiile, masa si dansul, pe punte, după vizionarea filmului…

intermezzo volatil: Mi-am adăugat un nod nou la batistă, în Blog Roll: Gara pentru noi (Renata si ceilalți). In lungile momente de acalmie de pe punte să nu te-aud că n-ai ce citi, că fiindcă dramele Parisului, câte au ieșit până acum, le-ai terminat. Ia cu Carageani. N-ai cum să n-o iubești.

„Aventurile lui Pinocchio” este o colecție fabuloasă de povesti (paralele) bazate pe niște călătorii cu peripeții bine ticluite, care au ajuns, iată si pe Arca lui Goe, ocazie cu care cred că ar fi nimerit să ne deslușim.

Din motive dependente de voința noastră, dar si din lene (stimulată copios de către anturaj) si din distracție oferită nouă cu generozitate în context, deslușirile intenționate în legătură cu multiple călătorii etichetate „Pinocchio” (desfășurate în câteva planuri distincte, aproape disjuncte) a rămas în suspensie si suspans. Până la eventuala spulberare a acestui suspans vag, ar fi poate interesant de încercat să anticipăm ce se va mai întâmplat cu Pinocchio după ce s-a făcut băiat mare. Iată o propunere ilustrativă in tabloul de mai sus. Cum ti se pare? Plauzibilă? Inevitabilă? Incredibilă? Improbabilă? Ghici cine si de ce a pictat tabloul?

UPDATE (foarte) TARDIV: Desigur că de imaginat se pot imagina călătorii fascinante care pot fi propuse spre realizare feliuriților cutreierători doritori de aventură si peripeții. „Cinci săptămâni in balon”, „Ocolul Pământului in 80 de zile”, „20 de mii de leghe sub mări” ori chiar „De la Pământ la Luna”… misiunea Appolo, toate desigur fanteziste si destul de imposibile sau măcar improbabile… Uite bunăoară noi am propus spre realizare (aviz amatorilor), o excursie pe urmele lui Pinocchio, o călătorie inițiatică destul de drăguță (dacă stai să te gândești, stai?), dar, întrucât propunerea a fost foarte subțire, nu s-a înscris nimeni, negăsindu-se niciun amator prin zonă (spațiul fiind ticsit cu profesioniști)… Bineînțeles că si dacă propunerea ar fi fost mai consistenta si s-ar fi găsit amatorii cuveniți pentru postura de cutreierători, tot nu s-ar fi realizat/finalizat o asemenea călătorie… din motive „bine” cunoscute. Mai întâi pentru că în genere toate călătoriile sunt imposibile (…), iar cele „în grup”, încă si mai dihai, iar apoi pentru că Arca lui Goe (bine ancorată în nemișcare) este un spațiu al tuturor ratărilor (care mai plenare, care mai banale, ilustrate de exemplu în atragerea muștelor gen Iosif si Radu Humor, in locul mușteriilor)… Dar chiar (inexorabil) ratată fiind, excursia respectivă ar fi oferit totuși ceva, un mic spectacol al ratării de introdus in simfonie, în galeria ratărilor alături (de exemplu) de cea consemnată în Zorba. Că doar avem si noi bubulinele noastre, irenele noastre papas, iar jupâni si alexisi s-ar găsi la o adică. Dacă ar fi fost să ne angajăm alături de Pinocchio / Petreson în ratări de această anvergură, despre ce oare ar fi putut să fie vorba? Poate despre călătoria prin timp a povestii lui Pinocchio, începută la Florența in 1883 (alături de Carlo Collodi), ajunsă cu bine in 1940 într-o gară de lux în compania lui Disney, iar apoi în sufrageria lui Jordan Peterson alături de Friedrich Nietzsche, de Carl Jung dar si de Id, ego, and super-ego, trecând apoi ca fulgerul (fără să oprească) prin halta Arca lui Goe (inter-stațiile amăgirii)… spre alte zări… Este o călătorie fabuloasă în care pasagerul este… o poveste numită „Aventurile lui Pinocchio”, o călătorie despre uluitoarele transformări si peripeții prin lume ale unei povesti (în fond simplă si banală, despre un tata bătrân si naiv, care se ocupă singur de creșterea unui băiețel naiv care, în loc să-si vadă de școală, se înhăitează cu niște derbedei pe străzile din oraș, totul pe loc… dar care totuși reușește să se maturizeze si să-si găsească autenticitatea). Autorul povestii a înțeles că nu poate propune o proză de succes din atâta lucru dacă nu o înflorește nițel pe ici pe colea, si anume prin punctele esențiale, inventând o călătorie incredibilă, purtându-l aiurea cu imaginația pe sărmanul Pinocchio la circ, in Insula Plăcerilor, pe fundul Oceanului si chiar în burta unei balene uriașe… numai si numai ca să atragă atenția naivilor spectatori (iaca niște gură cască) pentru a-i face să ia aminte despre pericolul de a fi marionetă si despre sacrificiile pe care le ai de făcut pentru a scapă de sfori fără a rămâne inert… Pledoaria explicativă a lui Jordan Peterson este admirabilă, este sublimă am putea zice, dar este mult mai complicată decât povestea, țintind un cu totul alt public: copiii de la universitate, cei care trebui să-si salveze tații (de la ratarea misiunii de tata si nu numai) înțelegând ei înșiși lumea si resorturile acesteia… In fine, nu-s singurele dimensiuni ale călătoriei propuse ca ilustrare (doar ca ilustrare) de călătorie, în scopul de a ne face, prin exemple, o idee de ce va să însemne misterioasa noțiune de călătorie si de limitările acesteia, în scopul unei bune pregătiri a călătoriei spre Oda Bucuriei de la Sabadell pe 19 mai 2012, ora 18:00, via Laniakea. N-om putea purcede la drum cu capul în traistă, fără o minimă inițiere în tainele artei călătoriilor interioare, imaginare. Numai așa călătorului îi va ședea bine cu drumul. Altminteri nu. 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 135 Comments »

Atenție amnezie

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 26, 2021

Nu-mi amintesc prea exact cand, cui si de ce am lansat invitația pentru o expediție inițiatică de 10 minute, în vedere unei întâlniri de taină, în piața San Rock din Sabadell, pe 19 Mai 2012 la ora 18:00, cu splendida ocazie a fashmob-ului si a odei bucuriei. Cu atât mai puțin îmi amintesc cine si de ce a acceptat invitația, astfel încât numai ducându-mă eu însumi atunci, acolo, dacă n-oi uita să mă duc, voi putea constatata cine si câți, dintre cei pe care mi i-oi mai fi amintind, vor fi dat dând curs invitației mele, si de ce. Este posibil să fie vorba si despre necunoscuți, dintre cei pe-trecuți accidental prin preajmă sau dintre vizitatorii silențioși care au activat incognito pe Arca lui Goe, si care or fi avut acces la materialul publicitar cu care am încercat să promovez evenimentul si localizarea sa spațio-temporală, după cum desigur este posibil să nu facă absolut nimeni, niciodată, deplasarea atunci, acolo. Este chiar foarte probabil ca prestația mea de promotor al evenimentului să fi fost prea puțin convingătoare, chiar dacă poate unora le-o fi plăcut să caste gura la spectacol si să se amuze momental de tumbele retorice în proze ale artistului plastic, dar fără a-l lua în serios mai mult de atât. La urma urmei eu însumi am încurajat discret reticentele vizibile la unii membri ai publicului țintă, pentru a stimula și ușura procesul de auto-selecție a participanților, în vederea unei anumite omogenități a grupului. Fără paparude. Totuși, teoretic cel puțin, este posibil ca unul sau mai multi dintre cei expuși pledoariilor în favoarea unei expediții inițiatice de 10 minute, în vedere unei întâlniri de taină, în piața San Rock din Sabadell, pe 19 Mai 2012 la ora 18:00, cu splendida ocazie a fashmob-ului si a odei bucuriei, să ia in considerație invitația si chiar să se urnească in direcție respectiva. Ei bine, in acord cu toate normele (de drept international), si cu legislațiile privitoare la reclama si publicitate, este obligatoriu ca odată cu prezentarea ofertei să fie menționate explicit toate posibilele efecte secundare, riscuri, costuri imprevizibile si alte provocări cu care s-ar putea confrunta „clientul”. Este exact ceea ce intenționam să face in prezenta proză atât de sugestiv si de inedit intitulata „Atenție Amnezie”. Să vedem așadar ce anume ne-ar putea face să avem rețineri înainte de a accepta provocarea unei asemenea „călătorii” fantastice. (Ar fi fiind o „călătorie? Nu?). Există câteva aspecte stânjenitoare de care este de preferat să stim in avans. Cel mai nesemnificativ ar fi fiind problema pandemiei Covid. Ce facem? Ne asumam riscul sa ducem virusul in 2012? Esti vaccinat? Esti imunizat? Tu ce zici? Mă rog, soluția in aceasta privință, nu e complicată. Nu plecăm acum, ci după ce trece pandemia si virusul este eradicat. Partea proastă e că până atunci ori moare măgarul ori piere samarul. Cine stie câte alte proiecte restante vom avea atunci si ce prioritate o mai avea o invitație lansată cândva, într-o vară pe o arcă. Si asta nu-i nimic… despre cele mai teribile inconveniente abia urmează să pomenim (va urma).

apropo… Poate că de fapt așa ne-am si procopsit cu Covidul asta… Ne-or fi vizitat niște turiști iresponsabili veniți din cine stie ce viitor… Este o ipoteză pe care trebuie s-o adăugam celor noua emise deja (AICI). Probabil că n-ar strica să le recapitulam pe toate si să vedem ce s-a ales din ele odată cu trecerea (in zadar) a timpului…

Când (cu perfidie) am introdus în ecuația expediției de 10 minute (în piața San Rock din Sabadell, 19 mai 2012 ora 18:00) amănuntul „coronavirus” mi-am asumat conștient riscul amânării sine die a rezolvării acelei nefericite ecuații, din cauza inevitabilei inflații a amănuntului cu pricina. Nu știu in ce măsură potențialii cutreierători ai timpului ar putea duce cu ei virusul respirator Covid, in fericita vale scăldată in oda bucuriei, dar cu siguranță riscul de a purta cu ei „morbul mental Covid” este mult mai mare, într-o măsură care denotă sfidarea cu voioșie a principiilor incertitudinii (Heisenberg). Prin urmare pe durata pandemiei (nu cea cu virusul, ci cea cu morbul) declarăm stare de carantină pe Arca lui Goe, anulând totodată toate teleportările spațio-temporale, până la restabilirea deplină a facultăților mintale ale navigatorilor aspiranți. Pe durata carantinei (40 de zile ad litteram) propunem vaccinarea în tandem cu imunizarea de turmă (ambele in varianta Arca lui Goe). Eșantioane minunate cu probe ale morbului respectiv au fost aduse cu generozitatea de către vizitatori si depuse cuminte pe punte, ca probe ale amplului material de studiu prezent in lume la ora actuală, spre bucuria antropologilor de pretutindeni cărora li se oferă șansa de a-si desăvârșii cercetările si de a se înscrie la doctorate.

altă mostră: COVID. Valul patru!

(vai urmare) Omul, plecat/izgonit cândva din Africa/Eden, a rămas cu mirajul, cu iluzia, cu nălucirea, că poate călători în spațiu, că poate întreprinde voiajuri, expediții, migrații, prin care poate ajunge undeva, altundeva, departe. Departe de casă, departe de origine… Unii au reușit performanța notabilă de a-si mitologiza iluziile, transformându-se în modele legendare pentru ceilalți pasageri. Gilgamesh, Marco Polo, Vasco Da Gama, Magellan, Christofor Columb, Sinbad Marinarul, Popeye Marinarul, Moise, Anton Lupan si de echipajul goeletei Speranța, Ocolul Pământului in 80 de zile, 5 săptămâni in balon, Doi ani de vacanță, Călătorie in centrul Pământului, De La Pământ la Luna, Insula zburătoare, 20 de mii de leghe sub mari, Viata lui Pi, Roald Amundsen, Neil Armstrong, Antal (un celibatar in lumea largă), Arca lui Noe, … Gulliver, Pinocchio, Robinson Crusoe, Charles Darwin, Emil Racoviță, Badea Cârțan, Făt Frumos si alții asemenea lor sunt tot atâtea modele exemplare care au întărit convingerea altora că în spațiu da, se poate călători, încoace si încolo, la stânga, la dreapta, în sus si în jos, înainte si înapoi. Un miraj ca oricare altul, bun prilej de a țese minunate povesti si de a stimula adevăratele calatorii inițiatice, singurele posibile: cele interioare, cele imaginare. Din motive nu prea clare, omul nu a reușit să-si procure niște miraje, iluzii, năluciri asemănătoare în privința călătoritului în timp, ceea ce i-a creat si niște frustrări pe măsură. Multe dintre ele au fost alinate si ameliorate tot in drăguța imaginație, dar unele au rămas. Cum domnule mă pot duce până la Ploiesti (să-mi iau bereta) dacă vreau, dar nu mă pot duce până alaltăieri (să-mi iau bereta) dacă vreau. Treabă-i asta? Omul e deprimat de ideea că este o victimă a timpului care-l târăște inexorabil pe o singură cale fără scăpare, în timp ce spațiul, mai bun si mai îngăduitor, nu face această mârșăvie în contra libertății omului. Așa o fi? Cum stăm oare cu dreptul omului la liberă circulație? Drept să-ti spun stăm prost. Foarte prost. Pe o criză ca aceasta. Cu toții de-a valma, oamenii, particulele elementare (electronul sărmanul), galaxiile si tot restul. Nimeni nu se mai poate întoarce nicăieri, nimeni nu se poate duce niciunde anume. Știu, știu, ti se pare că exagerez, că aberez, că bat câmpii, că-s teribil când îmi cășună. Nu putem „călători” decât de acasă la serviciu si de la serviciu acasă, atât, iar de când cu lucratul de acasă nici atât. Acum, aici, împietriți. Nu putem vizita nici măcar casele sau femeile pe care le-am locuit sau pe care le vom locui. Acum nu. Aici nu. Iar acum este mereu, întotdeauna, pretutindeni, acum, acum, acum. La fel aici. Aici este mereu, întotdeauna, pretutindeni, aici, aici, aici. Prizonieri fără scăpare in interiorul lui acum-aici. Si măcar dacă am sta pe loc si dacă am avea timp să luăm aminte, să (ne) gândim la situație. Ei as. Cum ne gândim să stăm pe loc, cum trece timpul. Si spațiul. A trecut deja o secundă. O nimica toată zici? Nu știi ce spui. Ti se pare că electronul acela care se mișcă (se mișcă?) în spațiul acela uriaș si minuscul din jurul nucleului atomului de aur (sau de diamant) pe care-l ții in palma (îl mai ții nu?), aflându-se ici si colo, cu incertitudine, făcând salturi cuantice (azi aici, mâine-n Focsani) întreprinde vreo călătorie? Ei as! Faptul că te întorci în pat de pe o parte pe alta (ca să-ti pună plosca) poate echivala cu o călătorie? Ori poate un drum în papuci până la baie să fie considerat o călătorie? Că de… călătorului îi șade bine cu drumul. Nu? Ori dacă ieși până în curte, ori alergi până la colț, ori dai o fugă până la pâine sau după țigări? Călătorii nu glumă. Sau dacă te repezi până la Paris? Ei da, avem iluzia că putem călători. Să ne trăiască. Să ne trăiască iluziile cât mai mult timp. Si noi odată cu ele. Unora li se ia această iluzie, precum eroului din filmul „Marea interioară”, si atunci omul se sinucide. Ceilalți nu. Desi au cam aceeași libertate de mișcare precum „eroul”. Bine, bine, știu că nu mă crezi. De ce m-ai crede? Intre timp au mai trecut niște secunde, în care tu, ai stat pe loc, si ai citit niște inepții. Nu te-ai mișcat. Deloc. Din loc. Dar ai fi putut să te miști. Nu? Să te plimbi prin parc. Sau cu mașina. Ce mașina ai? Sau cu avionul. Cât de departe ai fi putut ajunge în timpul ăsta în care ai stat pe loc citind inepțiile? In secundele astea? O-ho-ho… 1000 de metri? Dar de Laniakea îți mai amintești? De marele magnet (the Big Atractor) ce mai știi? Nimic? Ai uitat deja? Tu si atomul din palmă, Pământul, Soarele, Galaxia se mișcă cam cu 1000 de km/s prin Laniakea. A trecut secunda, a trecut si mia de km. Nu mai pun la socoteală cu cât s-o mișca Laniakea însăși prin clusterul-ul care o cuprinde. In cinci minute de stat pe loc si căscat gura la proze ai fost târât prin spațiu 300 de mii de km. Timpul te-a târât 5 minute, iar spațiul te-a târât 300 de mii de km. Probabil mult mai mult, caci am ignorat mișcarea Laniakeei si altele de mai de sus. Cine este mai tiranic așadar, timpul sau spațiul? Ai fost de Craciun, o săptămâna in Tailanda? Suntem oameni care ne permitem. Da! Ce să spun? 10 mii de km. Caca-maca… In timpul asta marele atractor te-a făcut să „călătorești” 7 sute de milioane de km… Prin spațiu. Cei 10 mii ai tăi sunt în treaba asta o abatere de 0,0000007 la sută, de la traseu. Bravo. Ai călătorit ceva. Iluzia ta, fericirea ta, nu mă bag. Să revenim la invitația pe care ti-am făcut-o pentru o întâlnire în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, ora 18. Să vedem dacă dacă-ti permiți. Si eventual să-ti iei si o dronă cu tine să filmezi. Așa o dronă de 300 de grame nu mai mult. Să facem calculul si să vedem cât ar costa o așa excursie. Vrei? Hai că e simplu.

Presupunând cu indulgentă că am putea într-adevăr să ne deplasăm liber unde vrem si am dori să ajungem undeva anume (bunăoară în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, ora 18:00) înainte de toate ar trebui să știm unde anume se află localizată adresa de destinație si cum anume se schimbă ea în „timp” ce plănuim noi „călătoria” si in „timp” ce încercăm să o facem. Ca să sosim unde am vrut va trebui să ne teleportam în timp dar si în spațiu. Dacă luăm ca reper momentan clipa actuală si locul de fața, stim ca destinația noastră se află în urma cu 3.451 zile, mai precis cu 82.818 ore, si mai precis cu 4.969.119 minute, sau si mai exact cu 298.147.249 secunde. Este departe de precizia necesară, întrucât în permanență distanta în timp si spațiu față de adresa aleasă se schimbă destul de consistent. Timpul trece, si cu fiecare secundă ne îndepărtam cu 1000 de km de locul acela. De fapt cu mult mai mult de 1000 de km, pentru ca si Laniakea se mișcă (si noi odată cu ea), si si mega-clusterul in care se afla Laniakea se mișcă, si așa mai departe…In plus că spațiul se mai si dilată. Dar să folosim aceste date aproximative pentru a face niște estimări preliminare. Ținând seama ca de la evenimentul respectiv au trecut deja 298,147,945 de secunde, timp in care am circulat odată cu lumile care ne conțin cu cel puțin 1000 de km pe secunda, asta înseamnă ca adresa de destinație se afla la cel puțin 298,147,945,000 km distantă în spațiu, si 298,147,945 secunde in timp. Cam pe undeva pe acolo se afla spațiul-timpul evenimentelor redate in filmul cu flashmobul. Să ignorăm pentru moment că avem de călătorit in timp cu 10 ani in urmă si să plănuim împreuna călătoria în spațiu. Distanța de parcurs aproape 300 de miliarde de km, undeva mult in afara Sistemului Solar actual. Lumina ar parcurge aceasta distanță în cam 12 zile… Noi nu putem spera să mergem atât de repede, așa că luând in calcul limitele fizice (si ignorându-le pe cele tehnologice) am putea spera să acoperim aceasta distanta într-o luna sau două. Depinde de câtă energie dispunem pentru a genera forța care să accelereze si sa pună in mișcare masa noastră împreună cu a dronei din bagaj. De fapt am putea calcula câtă energie ne trebuie doar pentru transportul dronei într-o luna de zile… Cu cat vrem sa ajungem mai repede cu atât mai scump este, exponential, nu liniar… Considerând o dronă cu masa de 1 kg, pe care sa o acceleram constant cu 1 metru pe secundă la pătrat rezulta o forță de 1 Newton (F = ma). Lucrul mecanic corespunzător este așadar L = Fd = 300 miliarde de jouli. Numai pentru deplasarea in spațiu pana la locul cu pricina. Pentru deplasare in timp lucrurile se complica un pic, dar exista argumente in a considera ca echivalentul spatial al celor 10 ani de parcurs ar fi echivalent cu numărul de secunde înmulțit cu viteza luminii in vid adică 300 de milioane de secunde înmulțit cu 300 de mii de km/s, total 90 trilioane de km si cam tot atâția jouli. Transportul unei drone la fata locului ar necesita așadar cam 100 trilioane de jouli adică vreo 30 miliarde de kwh, adică circa 20 de miliarde de lei, sau 5 miliarde de euro. Asa cu mare indulgență. Prețul este pe un kg transportat si asta numai dus. Plus ca o luna dus, o luna întors fac două luni iar doua luni înseamnă o mulțime de secunde si numărul corespunzător de mii de km care trebuie incluși in preț. Plus alte cheltuieli pentru confort si siguranță, pe persoană fizică, plus riscul major de a nu nimerii adresele si de a ne rătăcii definitiv in imensitate… cam 1000 de miliarde de euro (lejer). Si toate astea pentru 10 minute de prezență trup si suflet la un eveniment pe care l-am ratat cumva, cândva. Scump dar merită. Nu?

Posted in Arcaluigoeologie, Maruntisuri fundamentale, Proză scurtă, Sezonul Opt Vertical | Etichetat: , , , , , , , , | 142 Comments »

Atenție amnezie

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 14, 2021

Continuare din (toate) numerele trecute (si viitoare).

Nu-mi amintesc prea exact, dar am vaga impresie că am mai utilizat sau că voi mai utiliza acest titlu (Atenție amnezie) pentru vreuna dintre prozele de pe Arca lui Goe. A nu se confunda după golire. Imi cer cu anticipare scuze celor care se vor fi confruntând retroactiv cu sâcâitoare senzații de deja vu, rugându-i totodată să le ignore, pe cât posibil.

Mi-am invitat o dată prietenii si cunoscuții să mergem împreuna în piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00 de odă bucuriei, cu ocazia flashmob-ului. Eram așa de entuziasmat de idee încât ii făceam reclamă pretutindeni si oricui, la Cercul de Istorie si de Cultură a Civilizațiilor, la Cenaclu, la scoală, la serviciu. Se pare că elanul meu retoric si oratoric si-a făcut efectul într-o măsură mult peste așteptări, pentru că m-am trezit dintr-o dată colectând răspunsuri favorabile invitației mele care, la origine, mai mult decât a fi invitație sadea, era mai degrabă un fel de a mă lăuda anticipat cu excursia plănuită (de fapt) in compania unui grup restrâns de amici. Oferisem cei drept cu mare generozitate, cui a vrut si cu n-a vrut detalii, fotografii, filme (a se vedea si videoclipul de mai jos), despre destinația de vacanță propusă, dar sincer să fiu nu mă așteptam ca cineva să fie atent si receptiv la vorbăria mea. Si așa a început drama. In total, își exprimaseră intenția să vină vreo 40-50 de indivizi, care de pe unde si cum, care nu se prea cunoșteau ei intre ei, si unii, nici cu mine cine stie ce, iar asta anunța un efort organizatoric copleșitor. Nu doar ca trebuia sa ne ducem împreună in același loc si in același timp, dar majoritatea celor care voiau să facă aceasta excursie, aveau pretenția să si plecam împreună, din același loc si in același timp, si să mă ocup eu te toate detaliile călătoriei: stabilirea orarului, a traseelor, bilete pentru mijloace de transport (aiurea noi făceam blatul), acomodarea tuturor doleanțelor vizavi de data si locul de plecare… plus anunțarea tuturor despre aceste detalii. Amicii apropiați cu care plănuisem respectiva excursie nu numai că n-aveau nici cea mai mica intenție de a mă ajuta cu organizarea, dar s-au arătat de-a dreptul agasați de ideea că excursia devenise una mamut si că trebuie să meargă cu turma, așa ca unii a zis pas: „Bine măi ghidule, promotorule, du-te tu cu adunătura si lasă că noi mergem altcândva, altundeva. Te anunțăm noi. Din vreme. Unde si când„. Doar doi dintre membrii grupului original initial (si inițiatic) au decis să meargă totuși (chiar si așa), rugându-mă să-i tin la curent cu detaliile. Coșmar nu alta, toți împricinații vrând câte altceva. Realizând că nu am cum să împac pe toată lumea, am decis să ignor toate doleanțele si să stabilesc de unul singur datele excursiei si cine merge, merge, cine nu, nu. Am decis plecarea la „data de” din „locul x”, pe peron, la ora 1:00 dimineața (noaptea)… La început nimeni nu s-a plâns de nimic, dar după cum mă așteptam, au început abandonurile. Unii m-au anunțat că nu mai merg, din tot felul de motive cusute cu ață albă. Luam la cunoștința in fiecare caz in parte cu regret si nesfârșită tristețe despre decizia respectivă, angajându-ne solemn si reciproc despre faptul că rămâne musai pe data viitoare. Tot mai rămăseseră vreo 20 care nu s-au retras… dar care, in mod bizar, pe măsură ce se apropia momentul X si ziua Z, erau din ce in ce mai greu de găsit pentru confirmare si pentru a fi puși la curent cu detaliile plecării. Cu câțiva zile înainte de termenul stabilit, doar Livache, Mirela si Manitou mai erau de găsit. Livache s-a oferit să se ocupe el de înștiințarea Mirelei si a lui Manitou, care veneau de la Giurgiu… dar, cu două zile înainte de termenul fatidic, când l-am sunat să aflu dacă si ce le comunicase acestora, surpriză, la telefon a răspuns tatăl lui Livache, după câte am presupus, care, părând ușor abțiguit mi-a zis ca „Liviu a plecat la mare”. 😦 … Si uite așa marele, imensul grup, care urma să lase o amprentă adâncă într-un anumit spațiu timp s-a evaporat ca si cand n-ar fi fost. Mă pregăteam să-i contactez pe cei doi membri ai grupului initial (si inițiatic) si să-i înștiințez umil despre eșuarea lamentabilă de care mă făceam responsabil si să le spun si lor solemn că rămâne musai pe altă dată, când, cu câteva zile înainte de plănuita plecare în „expediția inițiatică„, surpriză, m-am trezit cu ei la ușă. (va urma)

(paranteza in paranteza): (In acord cu spiritul de anticipare care m-a consacrat (literar) încă de prin liceu, când scriam mici piese de teatru (pe unde ori fi oare?), apreciate ca atare de către redactorul literar al teatrului (care m-a îndrumat, însă 🙂 către regie si actorie, pe căi niciodată urmate), as vrea să spun că, desi în opinia mea tribulațiile si trepidațiile – la care ne dedăm cu entuziasm exagerat numindu-le pompos „călătorii” (Domne am fost in Tailanda de Craciun), în fapt acestea fiind niște mici oscilații tranzitive, infinitezimal mici, in jurul marelui traseu cosmic pe care ne deplasăm, purtați inexorabil pe orbite de către materia captivă si ea capriciilor spațio-temporale, – nu sunt câtuși de puțin călătorii (ne având cum fi), totuși aceste pseudo-calatorii pot apărea (in cazul celor talentați literar-artistic) ca bune prilejuri (catalizatori de imaginație), întru amorsarea singurelor calatorii inițiatice pe care ne este dat să le facem: cele interioare, imaginare. Nu-i musai să te muți în scală un micron mai la dreapta ca să „mergi/ajungi” la Paris, spre întreprinderea unei călătorii inițiatice (imaginare), dar in cazul celor mai multora dintre noi, a fi fiind „în persoană” pe malurile Senei pare a stimula disponibilitatea pentru deplasări interioare ale spiritului, în fabuloase calatorii imaginare, interioare. De aceea vin si zic: Parisul, Roma, Barcelona sunt „destinații” pe care nu trebuie să le ratezi si pentru care merită să te faci luntre si punte si pe dracu în patru pentru a le atinge si a le lăsa să te atingă (cu ființa, cu spiritul, cu atenția, si dacă se poate, cu sufletul). Trebuie să ai (si tu) un Paris al tau (în Paris), o Romă a ta (la Roma) si o Barcelonă personală (la Barcelona). E musai… Ca multi alții am (si eu) unele povesti personale (care în proză, care cu rimă, ne scrise încă dar oricum inenubilable) despre Parisul meu, Roma mea si Barcelona, încrustate în legenda personală, gata oricând pentru a se transforma (eventual) în proze scurte sau evocări la un pahar de vorbă (cu alții ca mine ori cu mine însumi). Dacă plănuiești așa ceva (în premieră sau în reluare, nu contează), e bine să te documentezi, să te pregătești, din vreme, altminteri e posibil să ratezi întâlnirea cu punctul de inflexiune de la fata locului responsabil cu amorsarea călătoriei interioare. E posibil să ajungi la Paris si (vai) să nu fii în Paris, să nu(-l) înțelegi, să nu(-l) vezi, să nu(-l) simți, să nu știi la ce sa te uiți si cu câtă atenție, să fi iremediabil pierdut si absent si cu banii luați. Ca să ajungi pentru prima oară, de-adevăratelea, la Paris trebuie musai să fi fost deja. Poti începe aceste excursii vizionând filmele lui Woody Allen pe care le-am pomenit deja: „Midnight in Paris” si „To Rome With Love”… iar pentru că acum ești invitat la Sabadell (fie ca vei fi acceptând invitația fie că nu) n-ar strica să mergi pe mâna lui Woody Allan si sa vezi (desigur, „Trandafirul Rosu de Cairo” dar mai ales) „Vicky Cristina Barcelona„.

Cele 4 filme mai sus pomenite, pot constitui o buna inițiere distractivă, vag pregătitoare (semantic) pentru expediția la Sabadell, dar, in acord cu spiritul de anticipare care m-a consacrat (literar) încă de prin liceu când scriam mici piese de teatru (pe unde ori fi oare?) apreciate ca atare de către redactorul literar al teatrului (care m-a îndrumat, însă 🙂 către regie si actorie, pe căi niciodată urmate), trebuie să spun că pentru a te pregăti serios spre a înțelege diferența dintre călătoriile imposibile (din realitate) si cele inițiatice (imaginare), n-ar strica să vezi (insist) „Marea interioară” („MAR ADENTRO” / „The Sea Inside„, al lui Alejahdro Amenabar), din care-ti propun (de gust) … o scenă: And I came flying (scene from „MAR ADENTRO”). Fără o minimă pregătire n-ai cum ajunge la Sabadell in 2012 si nici nu vei putea înțelege de ce, de ce, de ce…)

(vai urmare) – Oamenii afișau în mimică un amestec bogat de micro-stări emoționale, ușor de observat din prima: un pic de nedumerire, nițică dezamăgire, oleacă de revoltă, parând totodată a fi în expectativă, ne deciși în legătură cu cum ar trebui să mă ia (la rost), cu furie, cu milă sau cu scârbă, pentru că (ocupat fiind până peste cap cu organizarea marelui grup), îi lăsasem de izbeliște, tocmai pe ei doi (singurii care nu dăduseră bir cu fugiții, precum ceilalți amici „de nădejde”), si nu-i ținusem la curent cu mersul organizării. „Ce faci meștere? Ce se aude? Gata pregătirile? Cum a rămas cu plecarea? Câți s-au strâns în grup până la urmă? Câte gagici sunt?”… Nu știu exact câte dintre aceste întrebări or fi fost rostite cu voce tare, pe loc, în secunda aia de suspans, si câte oi fi citit eu în privirile lor atât de expresive. „Măi (am zis eu spășit), să știți că până la urmă nu n-am făcut un grup prea mare”. „Mai bine”, au zis ei. „Câți suntem în total?” „Păi… am cam fi… voi doi si… cu mine !!!”. N-am destul talent literar pentru a putea descrie în cuvinte stările care s-au petrecut spontan pe fețele lor în doar câteva clipe. „Păi… si grupul?”. „S-au căcat pe ei unul câte unul”, am izbucnit eu cu obidă (Si nu știu gândirea-mi in ce să o sting. Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng? La ce? Oare totul nu e nebunie?). „M-au făcut ca la Nufărul, de caterincă”. „Cum bă toți 40?” „Da bă. O lună n-am făcut altceva decât să organizez un grup care s-a subțiat de la o zi la alta până s-a evaporat cu totul. Alaltăieri l-am sunat pe Livache (nu-l știți voi) că el mai rămăsese, si mi-a zis tac-so c-a plecat la mare, așa hodoronc-tronc. El trebuia să vorbească cu Mirela si cu Manitou (ăia de la Giurgiu). Asa că am rămas în pielea goală. Mă pregăteam să vă sun si să vă spun si vouă cum stă treaba. Am tot amânat pentru cu nu știam ce rahat să vă spun, totul schimbându-se dramatic de la o zi la alta”. „Păi si acuma ce facem? Mai mergem?”. „Păi eu știu? Doar noi trei? In fiecare an eram măcar 7-8. Voi ce ziceți?” „Bă, dacă am zis că mergem, mergem. Nu contează câți suntem. Mergem si gata”. „Poate să-i sun si pe ceilalți amici, să vedem dacă mai vine vreunul, că gata, nu mai e nicio turmă”. „Nu mai vine bă nimeni, c-au plecat deja, care pe unde.” „Treaba lor. Nicăieri nu e ca la Sabadell”. Odată ce ne-am hotărât ni s-a luat o piatră de pe inimă, ne-am înseninat si ne-am apucat serios de pregătiri pentru marea deplasare spațio-temporală. Acuma că nu mai trebuia sa așteptam după nimeni am decis să ajustăm un pic ora de plecare (prin portalul din gară), si in loc de 1:00 să ne înființam acolo la miezul nopții, precum Harry Potter, pentru trenul de la 12:00. Oricum, pentru noi, ca blatiști, toate trenurile erau la fel. Planul era să ne teleportăm la Polinyà (într-un loc cunoscut nouă, ferit de priviri) si de acolo să luăm o ocazie până la destinație, la piața San Rock din Sabadell, întocmai la timp pentru eclipsă. Ceea ce am si făcut. Despre noianul de sentimente si despre stările si modalitățile de exprimare verbală aferente, avute de cei din grupul Livache-Mirela-Manitou, înființați cuminte si disciplinat, in acord cu cele stabilite, in portalul de la gară, la ora unu din noapte, aflându-se singuri singurei pe peron, în fata constatării că li s-a tras o țeapă de zile mari si că marele organizator-combinator si promotor al excursiei la Sabadell lipsește cu desăvârșire de prin zonă, dimpreună cu oricine altcineva din așa zisul grup, vom avea poate ocazia să mai vorbim ulterior. Putem presupune așadar si de data asta că… va urma. Vorba ceea, lung e drumul Gorjului dar mai lung al Sabadell-ului.

alternativa: Celor care găsesc a fi fiind prea costisitoare si/sau prea infernal de dificilă (din cale afara) deplasarea propusă în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, orele 18, li se poate oferi oricând o varianta mai lesne, cu costuri rezonabile, accesibile absolut oricui, de ex. o deplasare pe Arca lui Goe, pe 30 mai 2012

(vai urmare) – Misterul a rămas (până în zilele noastre) de ne pătruns, iar enigma ne elucidată. Nu s-a putut stabili cu precizie dacă am sunat la Livache sau n-am sunat (ci doar am pretins), iar dacă da, dacă am sunat chiar la Livache sau am greșit numărul, rămânând ne clar dacă persoana cu care am vorbit era sau nu era tatăl lui Livache (eterna problemă a stabilirii paternității fiind complexă si cu multe aspecte), si bizar a rămas dacă (si dacă da, de ce) persoana perfidă (cine o fi fost aceea) m-a indus în eroare spunându-mi că „Liviu a plecat la mare”… A fost vorba de farsă, de o coincidentă de nume, de universuri paralele… sau de cine mai stie ce. Nu se stie. Cert este că Livache, care era amorezat de Mitza (Mirela), chiar dacă o fi avut el alte planuri, nu plecase la nicio mare si aparent si-a văzut cuminte de planul stabilit în comun, considerând că totul rămăsese cum era prevăzut, în vederea aventurii de neuitat de la Sabadell. Primul episod al războiului a avut loc pe peronul gării portal la ora unu din noapte când „s-a dovedit” că marele combinator-organizator e absent din peisaj. E nebun? E țepar? E încurcă lume? E farsor? E ticălos? Ce fel de… s-au întrebat cu voce tare cei trei „muschetari” contrariați, debusolați, nedumeriți, aflați în mare încurcătură, confuzie si dilemă. Livache, singurul care păstrase legătură cu mine era si el suspect. Dacă n-a înțeles el bine ora si locul? Dacă nu cumva a provocat în mod intenționat (cu cine stie ce intenții) confuzia? Si acum? Ce e de făcut? Am venit de la Giurgiu degeaba? Eu știu? Putem să mergem la mare (nu știu cine a zis). Nu mergem la nicio mare, a zis războinică Mirela. Am plecat la Sabadell, la Sabadell mergem. Bine, bine, au zis ceilalți, dar cum? Noi habar nu avem cum se ajunge acolo. Nu face nimic, știu eu, a punctat Mirela. Pai de unde știi? Uite așa, știu si gata pentru că am ascultat cu atenție de cinspe mii de ori explicațiile „combinatorului”. Ce-i drept e drept, Mirela cam fusese prin preajma mea (!!!) de fiecare dată când explicam cuiva cum e cu teleportarea spațio-temporală pe blat si cum se ajunge la Sabadell întocmai si la timp. Cei doi nu s-au pus cu nebuna, si au zis, bine mă dacă zici tu că știi cum se ajunge la Sabadell, la Sabadell mergem. Numai să nu fie si povestea asta vreo balivernă gogonată a individului. Lasă ca ne lămurim noi si cu d-lui, a mai zis Mirela. Nu mă lasă el pe mine așa cu ochii-n soare la miezul nopții. Si uite așa, fără să stie ce s-a întâmplat cu restul marelui grup organizat si dacă la Sabadell o să mai găsească pe cineva cunoscut sau dacă o să fie o aventură pe cont propriu, au decis să urmeze orbește indicațiile în varianta pe care si-o amintea Mirela din poveștile mele… Avea să se dovedească faptul că Mirela are o memorie foarte bună.

***

update: Azi (azi?) m-am trezit la 7, dar pentru că mă simțeam încă obosit, m-am teleportat înapoi la 6 si am mai dormit o oră. M-am trezit la 7. M-am simțit mult mai bine, revigorat. In realitate eram (sunt) cu o oră mai bătrân. Normal ar fi fost ca, după ce m-am trezit revigorat, să mă fi teleportat ieri, în mirabila zi de miercuri cea fără cuvinte, pentru a scrie continuarea întâmplărilor de la precedenta teleportare spațio-temporală la Sabadell, în frumoasa lună mai a anului de gratie 2012 (apropo, mai stie cineva ca in 2012 a fost sfârșitul lumii? Nimeni, nimic, amnezie totală!). Din păcate n-am avut… timp, așa că… rămâne pe altă dată. Poate voi scrie continuarea la timp, fără să fie nevoie să îmbătrânesc o zi, două, în plus pentru atât de puțin lucru. Până atunci as adresa publicului (același) o întrebare ajutătoare care, desi pare să fie numai bună pentru fizicianul minune al copiilor (Cristian… Prigorie… sau cum l-o mai fi chemând…), este bună, ca antrenament mental, pentru orice cutreierător al timpului debutant. Întrebare: Dacă faci, să zicem, un salt spațio-temporal, călătorind în urmă cu o săptămână la Ploiesti (de exemplu, miercuri, Ploiesti…) si îți iei cu tine si telefonul mobil, îl vei putea folosi? Vei putea suna pe cineva? Iti va răspunde cineva? Din ce timp? Va fi celularul tău recunoscut în rețea? Vei apărea în baza de date a companiei de telefonie mobilă ca fiind prezent cu două telefoane (localizate unul la Ploiesti si unul la… aiurea, în alta parte, azi aici, azi în Focsani)? Mă rog, par a fi mai multe întrebări, dar în fond este una singură. A doua întrebare ar fi: Oare ce ar răspunde fizicianul minune al copiilor (Cristian… Prescură… sau cum l-o chema) dacă i-ai adresa această întrebare la Oradea? Sau la Carei…  (apropos, azi e joi. Jeudi je danse. Je dis je danse).

Daca vrei să călătorești în 2012 cel mai bine este să pornești din 2011. Asa e logic. De exemplu de aici, să revezi sentimentele si materia din urma si pe urmă să pornești mai cu curaj spre viitor in zbor… La urma urmei cu cifrele lui 2012 se poate caligrafia la fel de bine si 2021. 2011 rămâne altceva. Nu uita să revezi si comentariile… Sunt formate din cuvinte, majoritatea atemporale…

sau/sau/si lecția inutilă de logică a altuia (unul Octavian Paler, un prieten de-al meu, nu-l știi tu)

Asa se întâmplă logic,
plecăm și sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viață,
poate nu trebuia să plecam, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, poate nu sosim unde trebuie,
poate nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva și câtă vreme sosim undeva
totul e… logic
chiar dacă logica și fericirea sunt lucruri total diferite,
totuși am plecat și am sosit undeva,
am greșit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?

(vai urmare) – Dupa atâta amar de vreme pe/trecută înainte si înapoi, în felurite călătorii spațio-temp-orale, si mai puțin in scris, unele detalii s-au pierdut iremediabil, în absenta unor artefacte credibile care să redea impresii potrivite despre cum a fost. Alte detalii sunt pe lista celor care nu s-au pre-scris încă, fiind prohibite publicului neavizat, așa că vor fi fiind omise (neintenționat) din proza dată sau… poate… vor fi așa… ușor ajustate (doar un pic) a aluzie ambiguă, pe ici pe colea (…) dându-li-se conotații mai mult sau mai puțin ezoterice, pentru cunoscători. Cert este că în redarea din memorie a faptelor, exact așa cum vor fi fost (fiind), contribuția prozatorului rămâne una marginală. Acestea fiind zise as menționă că nu se mai stie cu precizie dacă expediția în discuție, întreprinsă in piața San Rock din Sabadell pe 19 mai la ora 18:00, a pornit cronologic, pe axa convențională a timpului, de dinaintea sau de dinapoia momentului cu flasmob-ul filmat de către bancherii din Sabadell, adică dacă o fi fost o teleportare făcută în trecut sau în viitor. In acord cu legenda, fiind vorba si de o eclipsă la mijloc, punctul de plecare trebuie să fi fost pe undeva prin vara lui 1999, așadar cândva într-un mileniu trecut, ceea ce desigur n-ar putea fi un impediment major pentru niște cutreierători ai timpului care se respectă (așa ca noi). După o teleportare fără peripeții am ajuns conform planului la Polinyà, în portalul local, împreună cu ceilalți doi membri ai grupului inițial si inițiatic. Ca de obicei am utilizat tunelul timpului si n-am materializat noaptea, într-o cantină părăsită (David Vincent nu ne-a văzut si nici nu ne-am pierdut în spatiu). Ne aflam întocmai si la timp. In zori am ieșit la șosea plănuind să ajungem la Sabadell pe lumină. Aveam cam o oră de mers pe jos, dar puteam foarte bine să avem norocul să ne ia cineva la ocazie, mai ales că unul dintre noi o rupea binișor în catalană. Urma să ne petrecem ziua hoinărind prin oraș, mâncând hrană rece adusă la pachet de acasă, taman din 1999, pentru ca mai apoi spre seară, pe la 6, să ne prezentam în piața San Rock pentru flashmob si odă bucuriei. Iti dai seama ce incomensurabilă surpriză am avut când am auzit strigăte în urma noastră si, întorcându-ne, am zărit trei siluete care grăbeau spre noi, gesticulând nărăvaș, sub povara unor rucsaci uriași de care agățau tigăi si cratițe, având perne legate deasupra. Ii priveam siderat si nu-mi venea să-mi cred ochilor. „Cine sunt băi paparudele astea? Ii cunoști?”, m-a întrebat careva. „Băi pe cât de neverosimil pare, este nenorocitul de Livache, cu cei din Giurgiu” am mai reușit să îngaim, pregătindu-mă de prăpăd. Iti dai seama că abia cu mare greutate a fost evitată încăierarea. Mirela voia să mă bată pentru că-i făcusem figuri trăgându-i clapa ca un mizerabil, eu voiam să-l bat pe Livache pentru că „plecase” la mare si mă lăsase baltă. Livache se tinea la Mirela, ăștilalți doi mă țineau pe mine, iar Manitou privea nedumerit la unii si la alții si repeta ca flașneta: „Stați băi să ne lămurim!”. De lămurit nu știu dacă ne-am lămurit, dar măcar si-a prezentat fiecare varianta, unul mai sincer decât altul, si chiar dacă în mod evident adevărul n-a ieșit la lumină, am ajuns cu toții la concluzia că la mijloc a fost doar o încurcătură nefericită si neintenționată si că totul e bine când se termină cu bine, așa că pupat toți piața San Rock, fără ură si fără răzbunare. In fine, ca să nu-ti mai pun răbdarea la încercare, din restul detaliilor care compun povestea de încurajare în vederea unei noi expediții de 10 minute in piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012 la ora 18:00, o să încerc să fac un rezumat condensat. Ne-am dus cu toții la Sabadell, mai puțin Manitou care a rămas la Polinyà, în mod oficial ca să păzească bagajele si să prospecteze locul, dar in realitate pentru că avea faimă proastă ca fiind omul care aduce ploaia, si că prin urmare ar fi de preferat să nu strice prin prezenta sa, pe motiv de vreme nefavorabilă, nici planurile ălora cu flashmob-ul, nici nouă bucuria de a asculta prin surprindere oda respectivă. Am convenit ca în piața San Rock, pentru a nu atrage atenția asupra noastră să nu stăm grămadă, ci să ne separam, răspândindu-ne care încotro, fiecare pe cont propriu, să trecem cât mai neobservați cu putință, ca observatori independenți, singularități in peisaj, ceea ce în mare s-a si întâmplat, cu excepția unui moment anume în care cineva m-a luat de mână, fără să mă privească, si m-a ținut așa preț de vreo zece secunde, după care s-a îndepărtat pierzându-se în mulțime, lăsând in urmă o dâră de parfum si o ne/dumerire. Ne-am dispersat odată cu flashmob-ul si ne-am regrupat, după cum convenisem din timp, pe o stradă alăturată, în fața unei vitrine cu rochii de mireasă. Ne-am întors pe jos la Polinyà, unde ne aștepta Manitou cu masa pusă, pe terasa cantinei părăsite: sardine în ulei de măsline, șuncă si o sticlă de vin roșu aduse de la Giurgiu. Pâinea de casă era proaspătă încă, din cate-mi amintesc. La miezul nopții am re-intrat în portal si am dispărut fără urmă din peisaj, ajungând în no time pe peronul unei gări care găzduia un muzeu cu locomotive de epocă, din acelea cu aburi si cărbuni, în care nu ne-a împiedicat nimeni să ne urcăm si chiar să ne fotografiem. Am pus corturile pe malul lacului, am mutat câteva mese, de la terasa Splendid, pe ponton, am stat acolo jucând Wist si Rentz ascultând simfonii la radio ♪ pe Romania Cultural, în timp ce pontonul era legănat agale de valuri, retrăgându-ne în mare graba în corturi la fiecare repriză de ploaie care se pornea subit de fiecare dată când Manitou câștiga la cărți. Am fost la peșteră, la păstrăvărie, pe culme, prin zmeuriș, si câte alte amănunte nu s-au întâmplat (…Livache a trecut granița…), în cele două săptămâni cât am stat acolo, rupți de lume, total, cu scopul de a distrage atenția tuturor, oricui, universului si mai ales noua înșine, de la existenta escapadei de zece minute (sau zece secunde, cine mai stie), de la Sabadell, despre care nu trebuia să afle nimeni si nici măcar să bănuiască. Imi îngădui acum să-ti povestesc tocmai ție despre asta, în proză, știind bine că n-o să crezi o iotă si că deci nu contează, secretul continuând să rămână în siguranță. Teleportări spațio-temporale? Ei as, mofturi. Nu se poate așa ceva. Aici si acum s-ar potrivi deci foarte bine să fie consemnat punctul de încheiere al prozei scurte ce s-a lungit si așa cam mult peste limitele genului… totuși cvasi-continuarea conține unele amănunte captivante care pot cântări decisiv in decizia (a ta, a mea, a oricui), de a accepta o nouă expediție in vechiul Sabadell, ceva ce relevă posibilitatea entanglement-ului cuantic nu doar intre entități aflate la distanță în spațiu, ci si la distanță în timp, asincrone, si nu doar intre entități materiale, ci chiar si intre idei si/sau evenimente ori chiar între sentimente. Întors acasă (acasă, nu-i așa că e un cuvânt foarte frumos?), unde nu mă așteptam să găsesc pe nimeni, am dat peste fratele meu si el venit tot așa de nu se stie unde, si cam cu aceleași pretexte. „Cum a fost la munte?” m-a întrebat el. „La munte?”, am replicat eu mirat, „Adică aaa, la munte. Da, a fost misto, super.”… „Dar tu pe unde ai fost?” „Am fost la mare, cu restul lumii.” „Păi si de ce te-ai întors”, „Trebuie să mă apuc de învățat ca am restanță la fizică”, „Bă ești prost?”… „Eee, si nici nu mai aveam bani de stat la mare”. „Auzi ia lasă mofturile si hai să merge la mare. Mergi cu mine?”, „Ba ești nebun, doar ce m-am întors”. „Haide băi că nu stăm mult. O săptămâna”. N-am mai așteptat să se facă ziuă. In tren ne-am întins fiecare pe câte trei scaune la clasa întâi într-un compartiment care era liber, iar nasul n-a avut îndrăzneala să ne trezească, ne imaginându-si că pot exista asemenea tupeiști care să facă blatul la clasa întâi. La 4 dimineața eram pe faleza, în Eforie Sud, un foarte mic bar improvizat era încă deschis, la un microfon Mugur Mihăiescu recita „Luceafărul” (in varianta Vacanta Mare), iar soarele se pregătea să răsară direct din mare… Pe la 8, cand oamenii normali începeau să vină la plajă, noi ne târam agale spre interiorul uscatului ca să dormim si noi câteva ore, omenește, somnul de înfrumusețare. „Hai să le dăm deșteptarea ălora din grupul vesel (trădătorii), să-i dăm afara si să ne culcăm in locul lor.” „O să facă gură, pentru că de obicei nu se scoală nimeni înainte de ora 10”. „Ei as, mofturi. Azi se scoală la 8, ca să prindă ultra-violetele. Unde suntem cazați?”, „La vila Săbărel.”, „Undeeee?”, „La vila Săbărel. O să-ti placă.” Băi ca să vezi potriveală. Cei care renunțaseră să mă însoțească la Sabadell veniseră la mare, la Eforie Sud taman la vila Săbărel. Am intrat în vilă fredonând odă bucuriei cuprins de o euforie si de o eufonie fără margini. De culcat nu ne-am mai culcat pentru că, în entuziasmul iscat de sosirea noastră neașteptată, ne-a sărit somnul si ne-a apuca foamea. Ne-am dus cu toții la Cuptorul de aur si ne-am luat fiecare câte o jumătatea de cozonac cald, abia ieșit din cuptor, si câte un borcan de smântână. O combinație uluitoare, habar n-ai tu. Toata săptămâna am stat la Săbărel având zilnic la micul dejun cozonac cald cu smântână. O nebunie. Se pare că si Elena a rămas cu amintiri de neuitat de la Săbărel pentru că peste ceva vreme a luat vila si s-a apucat s-o renoveze, dar era să i se înfunde. Mă rog, aceleași încăperi, alte voci. (…) Prin urmare rămânem înțeleși. Ne vedem, ante-portas, așa cum am stabilit, în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, ora 18:00, iar cine nu vine în piața San Rock pentru expediția de 10 minute, poate veni bine merci la Eforie Sud, musai la vila Săbărel (așa se zice Sabadell in limba română). Trebuie însă verificat în ce an, în care vară, ca să fim siguri că-i încă deschis Cuptorul de aur. Sincer să fiu nici eu nu sunt încă decis suta la suta. Mă încearcă așa un fel de emoții inefabile la gândul că m-as putea întâlni eu cu mine cel de odinioară, si/sau cu ceilalți, cei de atunci… Desi, pe film, se pare că nu apărem nici unul dintre noi, cu toate că m-am tot străduit să identific pe careva. Culmea, singurul care pare a fi prezent în filmare este Maintou, dar sigur-sigur nu pot fi pentru că taman pe d-lui nu l-am mai văzut nici înainte si nici după scurta escapada de la Sabadell, si nu-mi mai amintesc prea exact cum arata. Ar trebui să caut fotografiile de pe locomotivele cu aburi. Poate apare în vreuna si uite așa s-ar brodi să demonstrez QED.

Posted in 0ricine-0ricând-0riunde, Arcaluigoeologie, Povestiri de nimic, Proză scurtă, Sezonul Opt Vertical | Etichetat: , , , , | 135 Comments »

Atenție amnezie

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 6, 2021

Absolut tot ceea ce vezi în locuri publice atunci când ieși din casă este flashmob. Nu știai? Uite afli.

Conform WikipediaFlashmob (pronunțat flæʃ mob, termen provenit din engleză flash mob, unde flash—flash, clipă; mob — mulțime) este o adunare foarte scurtă într-un loc public, participanții efectuând o anumită acțiune neobișnuită pentru o durată scurtă de timp, după care grupul se împrăștie.

Flashmob e o prezentare pentru spectatori accidentali, cu scopul de a trezi sentimente de neînțelegere, interes și chiar senzații ca ceva nu este în regulă cu spectatorii înșiși.

  • Acțiunea trebuie sa fie spontană și concomitentă. Este interzisă atragerea atenției de către participanți înainte de acțiune.
  • Trebuie să se formeze impresia că participanții nu se cunosc și înainte de acțiune să nu afișeze că se pregătesc să facă ceva neobișnuit.
  • După Flashmob nu trebuie să rămână urme.
  • Toate acțiunile trebuie să fie efectuate cu toată seriozitatea.
  • După finalizare toți participanții trebuie să părăsească imediat locul acțiunii fără a mai arăta că s-a întâmplat ceva deosebit.
  • Flashmobul trebuie să fie în afara Mass-Mediei.

Participarea la acțiuni neautorizate în masă, de obicei, sunt pedepsite prin lege.

Scenariul ideal trebuie să fie absurd, misterios, nu foarte vizibil și în niciun caz să nu provoace râsul. Mobbery nu trebuie să încalce dispozițiile legale și normele morale. Doar trebuie să faci ceva lipsit de sens, dar în așa fel, de parcă această acțiune conține un sens obișnuit. Ca urmare, spectatorii ocazionali văd această situație ca pe ceva serios, o situație care poată un sens și ei încearcă să-l găsească. Ei încearcă un sentiment de interes, neînțelegere sau chiar sentimentul că își pierd mințile.

Exemple: 1. Într-un loc și timp anumit participanți „îngheață” de parcă timpul s-a oprit. În așa poziție ei stau timp de câteva minute, după care toți concomitent pleacă în diferite direcții.

2. Într-un loc și timp anumit participanții încep să înceteze mișcările de parcă sunt roboți la care se termină energie. Mișcările lente continuă câteva secunde după care fiecare se oprește pentru a se „încărca”, peste câteva minute flashmobul sfârșește și ca și în orice scenariu participanții pleacă în diferite direcții de pe locul acțiunii. În acest mob poate fi activizată toată fantezia moberilor, cineva se oprește încet cineva brusc, cineva în mers și altul doar apleacă capul. Acest scenariu se joacă în așa fel de parcă se termină energia interioară. Cazi pe loc, te pui în genunchi sau rămâi în picioare alegi singur. Principal e să surprinzi lumea din jur.

Participanți Flashmob acțiunii nu oferă și nu primesc bani pentru participare. Este ocupație voluntară. Participanți aceleași acțiuni pot urmări diferite scopuri. Scopuri posibile pot fi:

  • distracția
  • a se simți independent de stereotipuri de comportament
  • de a impresiona pe ceilalți
  • pentru a testa capacitățile proprii în efectuarea acțiunilor spontane în locuri publice
  • încercare de a obține noi senzații
  • senzație de aparținere la o acțiune comună
  • noi senzații emoționale
  • participare pentru a găsi noi prieteni

Participanți în astfel de acțiuni în viața cotidiană pot fi oameni de succes și persoane serioase. Unii psihologi explică acest lucru prin aceea că aceste persoane se plictisesc de viața rațională. Astfel ei caută să participe în ceva deosebit ce o să aducă noi senzații în viața lor.

Dacă mai aveai dubii, acum după ce ai revăzut materia, sper că te-ai lămurit si ai înțeles cum stă (în secret) treaba cu absolut tot ceea ce se întâmplă spontan când ieși pe stradă, prin piețe, prin public: verdict flashmob.

Desigur ca scopul/intenția acestei proze scurte nu este aceea de a te lamuri pe tine ce vezi prin locurile publice (only flashmobs) sau de a te edifica in legătură cu semnificațiile flashmob. Scopul este desigur altul si acesta se va releva pe cale maieutică, sau nu, încet, încet. Până atunci însă am să-ti fac o propunere. Propun (doritorilor) ca punct de intrare în discuție (si daca nu va fi nicio discuție, atunci ca punct de start într-o meditație interioară) un film de circa 5 minute, care redă o secvență de mici întâmplări petrecute in piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00. Pentru început rugămintea mea ar fi să urmărești cu atenție filmul în care apar mai multe persoane, anonimi din lumea larga, si să încerci să vezi dacă recunoști pe cineva, una sau mai multe dintre persoanele care apar in film, o figură, o siluetă, pe cineva. Chiar exista șanse sa ai o surpriză, si să (te) remarci, re-cunoscând pe cineva. Atenție, amnezie!

Update (la ceva zile distanță): Ca să nu se consolideze cumva ideea unor așteptări nerealiste, ce-or fi putut fi induse accidental prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, as vrea să menționez (mai bine mai devreme decât mai târziu) că (nici) eu unul nu cunosc si nu recunosc niciuna dintre persoanele care apar in videoclipul cu flashmob-ul de la Sabadell. Cel puțin deocamdată. 🙂 Trebuie de asemenea să mărturisesc sincer că nu am mari așteptări ca cineva dintre participanții (observatori) la „Atenție amnezie” pe Arca lui Goe să cunoască si/sau să recunoască (deocamdată) pe cineva dintre cei prezenți la Sabadell pe 19 mai 2012 pe la orele 18 si prinși in filmul realizat „spontan” de vreun martor „întâmplător” al evenimentului (evenimentelor). La urma urmei, in acord cu statistica matematică (si cu matematica nu te pui), șansele ca intersecția dintre mulțimea vizitatorilor Arcei lui Goe si mulțimea oamenilor care cunosc direct măcar o persoana dintre cele care apar in film, să fie diferită de mulțimea vidă sunt aproape zero, în tot cazul neglijabile. Desigur că odată ajunși aici cu discuția am putea să o luăm într-o direcție foarte interesantă si să ne întrebăm daca vreunul dintre noi cunoaște pe cineva care cunoaște direct vreuna dintre persoanele ce apar in film. Sau pe cineva care cunoaște pe cineva care cunoaște direct vreuna dintre persoanele ce apar in film, sau si așa mai departe. Există niște teorii interesante care afirmă că pentru oricare două persoane din lume, luate la întâmplare, A si B, există un sir finit de persoane P1, P2… Pn astfel încât persoana A cunoaște direct si personal persoana P1, persoana P1 cunoaște persoana P2… persoana P(n-1) cunoaște persoana Pn, iar persoana Pn cunoaște direct si personal persoana B. Lanțul slăbiciunilor. Lungimea acestui lanț fiind corelata cumva cu notorietatea sau lipsa de notorietate a persoanelor A si B. Din câte-mi amintesc, se zice că desi populația planetei a trecut binișor de șapte miliarde, numărul „n” n-ar avea valori prea mari, fiind întotdeauna mai mic de o sută. Oare câte persoane s-or găsi în șirul de la dl. Goe până la tine? In fine, desi aceasta ar fi fiind o foarte interesantă direcție în care să promovam șueta noastră, totuși, nici în asta nu se ascunde intenția cu care a fost propusă proza „Atenție amnezie”. Desigur că dacă n-oi uita între timp am să-ti dezvălui în cele din urmă acea intenție. Până atunci însă toată lumea are dezlegare la auto-promovare si vorbit off-topic. In orb.

Întrebări ajutătoare: (a) Ai idee cine a făcut filmarea flashmob-ului de la Sabadell din 19 mai 2012? (b) Dar tu (da, da, tu, tu) nu cumva ai fost prezent acolo (si faci pe niznaiul?) fiind în același timp si o persoană care recunoaște o persoană din film si o persoană din film care este recunoscută de o persoană de pe Arca lui Goe. As zice să nu te grăbești nici cu răspunsurile nici cu expedierea în neant a ajutătoarelor întrebări (ca fiind invalide sau fanteziste). 🙂

Iar dacă întrebările (a) si (b) ti se par prea grele, se poate găsi oricând o întrebare mai simplă. De exemplu (c): Ti-ar plăcea ca printr-o incredibilă coincidență să fi fost si tu acolo si să si apari în acest film postat printr-o neverosimilă întâmplare pe Arca lui Goe? N-ar fi… fabulos?

Laniakea (paradisul incomensurabil în hawaiiană

Desigur că prin aducerea acestui fulg de pasare măiastră (numit paradisul incomensurabil, în havaiană) în ecuația, până acum monomială, și și așa confuză a flashmob-ului din Sabadell, prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe ar avea toate motivele să fie intrigat si/sau să-l bănuiască pe dl. Goe de farsă, cacealma, teribilisme gratuite, sau (în cel mai bun-rău caz) de vreun derapaj involuntar în încercarea de a finaliză încă nenăscuta proză scurtă dar botezată cu anticipare: „Atenție amnezie”. Am speranța că totuși la final, când va fi fiind dezlegat micul „mister” al intențiilor acestui topic, să se afle măcar un observator care să considere că a meritat să-si „piardă timpul„, apreciind că raportul între efortul de a parcurge drumul de la zero la unu si valoarea lui unu, este unul favorabil, sub-unitar. Ceilalți, care, constatând că valoarea lui unu este aproape zero, vor aprecia că de fapt si-au pierdut timpul degeaba, fără niciun sens, vor fi considerați daune colaterale, risc asumat, un sacrificiu pe care, vorba lordului Maximus Farquaad, mi-l asum. 🙂

* * *

9 octombrie, a.c., contiNUare: Se spune că o imagine face (pe puțin) cât o mie de cuvinte, dar pentru că, indiferent din câți pixeli ar fi fiind compuse, imaginile nu-s musai egale între ele (deh, viața e nedreaptă) unele valorează în cuvinte (prin conversie la cursul zilei) mult mai mult decât o simplă mie de cuvinte. Să zicem Gioconda de exemplu, valorează cât biblioteci întregi de volume pline de cuvinte. Asa si obiectele grafice (două la număr) incluse (cam cu de-a sila) în pre-textul de vorbă afișat aci pe Arca lui Goe, luate la bani mărunți denotă mai multe mii de cuvinte, majoritatea (vai) off-topic. Imi cer așadar iertare prea-cinstitului cititor citit si un-ic al Arcei lui Goe, că n-am găsit (la îndemână) foarfeca potrivită pentru a decupa esențialul, strictul necesar, din imaginile incluse (cam cu de-a sila) în colajul sugestiv intitulat „Atenție amnezie”. Desigur că această poliloghie, care mimează, în van, sens si scop, ar putea avea darul să-l plictisească, să-l enerveze, să-l indispună, să-l descurajeze si, în cele din urmă, să-l izgonească pe vizitatorul naiv, superficial, egoist si șarlatan, atras aici (la vad… în vid, în van) de mirajul îmbuibării pe gratis sau al îmbogățirii peste noapte a sinelui. Trebuie să recunoști însă că, atâta vreme cât scopul scuză mijloacele, e dreptul meu suveran de a încerca liber fel de fel de metode. Important este să răzbim noi cumva (ca Iona) si să o scoatem la capăt până la urmă. Cică urma scapă turma si cine râde la urmă, râdem mai bine 🙂 Desigur că vizitatorul numit naiv, superficial, egoist si șarlatan este așa cel mult în context local, relativ la nepotrivitele sale așteptări, încolo nu. Cu siguranță că la el acasă este, dimpotrivă, înțelept, isteț, profund, altruist, generos si onest. Altminteri ne având încotro. Dar să-l lăsăm în plata Domnului pe respectivul si să revenim la oile noastre grafice. Ti-as atrage atenția că, de fapt, filmul care încearcă să te ducă cu gândul (si poate si cu sufletul) către o mică serie de întâmplări petrecute undeva, cândva, într-un spațiu-timp iluzoriu, etichetat simplu dar/si plin de ambiguitate „piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00„, este de fapt o colecție de biți conservată provizoriu (de la… până la…) pe un server YouTube, pe care, un program prezent pe calculatorul tău, o transformă într-o serie de cadre (un număr finit), formate dintr-un număr oarecare (vai tot) finit de pixeli de diferite culori, pe care le redă secvențial pe ecranul calculatorului tău. Si la fel face si cu sunetul. Ca si imaginea si sunetul originale, de la fața locului, aceste sunete si imagini artificiale, substanțial diferite, sub aspectul fizicalității si suportului, de sunetele si imaginile originale, sunt trimise ochilor si urechilor tale, iar acestea le transforma în niște semnale electrice neverosimil de asemănătoare cu semnalele produse de ochii si urechile unui martor ocular al evenimentelor, trimițându-le uimitorului tău creier care le interpretează, dându-ti iluzia mișcării prin spațiu si a trecerii timpului în film, si un pic iluzia transportului la localitate (spațiu-timp), si asta desi fiecare cadru este o simplă imagine statică, nemișcată, încremenită în timp, formată din multe puncte colorate. Si dacă am ajuns cu vorba la „imagine”, înainte de a pomeni vreo două si despre imaginea etichetată „Laniakea, paradisul incomensurabil) este musai-musai, să intrăm în detalii legate de acest subiect: AICI – Relația dintre spațiu-timp și semnificația imaginilor. După ce revezi „Relația dintre spațiu-timp și semnificația imaginilor”, poate mai vorbim. Mi se pare ca Atila Gombos reușește să puncteze destul de plastic felul în care imaginile intermediază si limitează accesul nostru la realitate (indiferent ce va fi fiind aceea) reușind să ne seducă si sa ne amăgească, de ajungem să considerăm că singura realitate este imaginea. Totuși, din cand în când, suntem, pentru scurtă vreme, conștienți si preocupați că imaginile redau doar suprafața lucrurilor si chiar si pe aceea extrem de partial, de incomplet si de… ah, superficial… încât pentru a avea un model cât de cât coerent al realității care ne hartuiește ontologic, nu avem încotro si trebuie să ne folosim încontinuu imaginația pentru a ne completa si a ne încropi modelul lumii (fiecare pe al său, propriu, unic, individual) trecând dincolo de coaja subțire, infinitezimală si totuși opacă a lucrurilor. De fiecare dată rezultă o poveste, țesută cu grijă, cu migală, cu atenție si precauție, o poveste care transcende imaginea. Pentru a putea lua ființă si pentru a putea exista, povestea trebuie musai să respecte niște canoane si niște constrângeri foarte dure, care-i impun consistența simultană cu două universuri: (a) cu imaginea care a generat-o, si (b) cu toate poveștile pre-existente în mintea noastră care constituie (de bine de rău) modelul nostru de lume. Acceptam si asimilam ceea ce vedem (si când zic vedem mă refer la toate simțurile senzoriale si extra-senzoriale, inclusiv la intuiții), numai in măsura in care ceea ce putem adăuga in completare cu ajutorul imaginației (a) nu intra in contradicție si nu strică imaginea si (b) nu intra in contradicție si nu strică modelul (poveștile) pe care le avem deja in minte. Nu contează cât de frumoasă, de fabuloasă si de plină de adevăruri fundamentale si/sau de utilități lucrative este o poveste nouă, dacă nu dă sens si nu se potrivește (interpretativ) cu ceea ce vedem si/sau dacă nu se potrivește armonic cu ceea ce stim deja, atunci povestea este respinsă, repudiată, ignorată, refuzată, încetând brusc să existe. Esti poate tentat să crezi că astfel de provocări sunt rare si că de obicei, în mod normal, firesc, natural suntem în stare să acceptam si să asimilam (sau măcar să tolerăm) lucrurile cu care intram in atingere (senzorială, extra-senzorială, intelectuală, emoțională sau prin intuiție). In realitate este invers, reușim să acceptam si să asimilam foarte puține din poveștile cu care intram in vreun contact, din ce in ce mai puține, pe măsură ce trece timpul, fiindu-ne din ce in ce mai suficienți nouă înșine. La limită, cand ne-am pierdut complet abilitatea de a asculta, accepta si asimila povesti, orice poveste, sătui (si) de noi înșine, murim. Dar mă rog, nu despre asta este vorba acum-aici, ci despre faptul că există o mulțime de povesti (majoritatea), care trec pe lângă noi ca si cand n-ar exista… povesti care n-au reușit să capete un trup, desi am fost acolo, la față locului, si am pipăit suprafețele, cu vederea, cu auzul, si cu toate simțurile. Sunt povesti care ignorate ne pot ucide, strivindu-ne si tot degeaba, nu le vom lua in seamă si gata. Avem o capacitate limitată de a „cunoaște”, dar avem capacitatea nelimitată de a ignora (orice) si de a supraviețui (provizoriu), coexistând (pașnic), cu inconștientă, cu o mulțime de povesti neștiute. Iar aici este loc pentru povestitori-seducători capabili să inventeze basme intermediare care sa alcătuiască un traseu potrivit (presărat cu mici pseudo-povesti) prin care spectatorul să fie dus cu zăhărelul din punctul (imaginar) A (in care se află) până in punctul (imaginar) B (pe care-l refuză). Cam așa funcționează umanitatea. Schimbând abrupt subiectul, as menționa că in spatele imaginii „Laniakea, paradisul incomensurabil” se află o poveste fabuloasă încropită de către con-frații noștri științificii. Poate voi încerca să fac, dintr-un basm mic în proză, o punte către Laniakea, pentru cei compatibili cu ideea de a include paradisul incomensurabil in modelul lor despre lume.

După includerea oarecum insolită a imaginii Laniakea in ecuația cu doar câteva sute de necunoscuți si necunoscute din piața San Roc din Sabadell de pe 19 mai 2012, orele 18, un vizitator-observator (creator de realitate), s-a interesat la forurile superioare în legătură cu esențialul, formulând cu șăgălnicie o întrebare capcană extrem de captivantă: „Un super roi de galaxii, legate temporar, precum Laniakea, este cumva un flashmob?” Nu știu câți dintre vizitatorii de-acum sau de-a pururi ai Arcei lui Goe auziseră despre acest cuvânt bizar „Laniakea” si/sau mai văzuseră imaginea botezată astfel: paradisul incomensurabil. Presupun că niciunul. Ne aflam desigur in fata unei mici si inofensive șarlatanii cu aromă de metaforă oferită de confrații cosmologi, întrucât Laniakea nu-i nici paradis, nici incomensurabil. După cum ne lămurește succint colegul Bau-Bau, Laniakea nu-i mare brânză, ci (doar) un super roi de galaxii, (atenție mare vă rog) legate temporar. Fiind o formațiune provizorie ai cărei constituenți sunt gata s-o ia care-încotro, până la analogia cu flash-mob-ul n-a fost decât un pas mic pentru om, mare pentru o-menire, imposibil de evitat. Până la a pomeni alte detalii ale acestei povesti cosmice, as vrea să te anunț în mod solemn că Laniakea este casa noastră, locul în care te afli, si că ești îndreptățit să te gândești cu emoție si cu mândrie la ea, si să ti se umezească un pic ochii când o pomenești cu duioșie, exact ca atunci cand zici: țara noastră, planeta noastră, sistemul nostru solar, galaxia noastră. Acesta este pasul următor în extinderea simțului teritorialității si a sentimentului proprietății la homo sapiens: super roiul nostru de galaxii. După cum poate bine ai observat deja in imaginea paradisului incomensurabil exista un mic cerculeț roșu. In centrul acelui cerc, cât un vârf de ac, se afla Galaxia noastră (asociata adesea, impropriu cu denumirea Calea Lactee, sau, după cum i se spunea in vechime, Drumul Robilor). Presupun că pentru tine nu este un secret ca Galaxia este casa Soarelui, care este de circa 1000 de miliarde de ori mai mare decât sistemul solar. Ca un detaliu as aminti ca Laniakea conține cam 100 de mii de galaxii precum galaxia noastră. Vom reveni cu amănunte.

Cum-ne-cum, am ajuns la mijlocul distantei dintre zero si unu, în „centrul imaginar” al Qubit-ului, în plină confuzie si indeterminism cuantic, ceea ce denotă însă o superpoziție promițătoare… pentru continuarea tărășeniei cu persistența flashmob-ului din Sabadell, conectat în mod enigmatic si cuminte, cu super-roiul galactic Laniakea, aflat în dispersie acută (apud unii spectatori ne observatori). Dacă n-ai înțeles nimic, nu te îngrijora. Exact asta am vrut… să spun. 🙂

Doar cu un mare efort de imaginație, artefactul grafic etichetat „Laniakea – paradisul incomensurabil” ar putea fi considerat „o fotografie„. După cum probabil că îți poți închipui, imaginea este obținută (cu ajutorul matematicii si a unor programe de calculator) prin agregarea datelor privind poziția in spațiu si luminozitatea celor o sută de mii de galaxii care comun această structură care se întinde pe circa o jumătate de miliard de ani lumină. Lumina, gravitația, informația si in genere cauzalitatea responsabilă cu producerea unor efecte, circulând cu cei 300.000 de km/s, are nevoie, pentru a se propaga de la o margine la alta a acestei formațiuni, de cinci sute de milioane de ani. Pentru a putea-o vedea si eventual fotografia in toata splendoarea ei, așa cum apare in „poză”, ar trebui să te afli undeva in spațiu la circa unul-doua miliarde de ani lumină, cu fața spre ea. Imaginea pe care ai putea-o observa din acea poziție ti-ar oferi informație vizuală, veche de unul-două miliarde de ani, in medie… unele dintre părțile observate fiind cu câțiva sute de milioane de ani mai vechi decât altele… din cauza diferenței de distanță avută de parcurs de lumină, de la sursă până la tine. Este uluitor că în aceste condiții poate exista o coerență care să asigure structura acestei formațiuni, dându-i o identitate crono-geometrică, ce o face să aducă întâmplător (?!) cu un fulg de pasăre. O coerență structurală dinamică asigurată în principal de către gravitație. La fel de uluitor este si faptul că niște ființe minuscule si insignifiante aflate in adâncul insondabil al acestui fulg au fost in stare să colecteze informațiile si să redea o imagine fotografică similară cu cea care s-ar putea obține de undeva din afară, de la unul-două miliarde de ani-lumină. Intr-un fel e ca si cum am fi călătorit până acolo… instantaneu… După cum bine știi (?!) în genere, ceea ce conferă provizoriu coerență structurală si complexitate unei entități oarecare (oricare, chiar si ție), este totodată ceea ce determină perisabilitatea acelei entități. Gravitația care a construit aceste mirobolante filamente de lumină, compuse din galaxii conținând (fiecare) sute de miliarde de stele, întreține si amplifică mișcările parților ducând la transformarea lentă si inexorabilă a entității până la completa ei destructurare. Undeva in direcția constelației Centaurului, galaxiile dinspre centrul axial al „fulgului”, sunt foarte aglomerate, formând împreună ceea ce se numește „Marele Magnet” (The Great Atractor), a cărui gravitație imprima o viteza radială galaxiilor, încercând să-si înghită cu totul conținutul, pentru a se transforma într-o imensă gaură neagră. Din cauza acestui „magnet” galaxia noastră (precum si galaxiile vecine) se mișca in direcția constelației centaurului cu 600 de km/s. Poate părea mult, o viteza mare, enormă, dar în realitate, la scara formațiunii nu înseamnă (aproape) nimic… Persistența formațiunii fiind asigurată pentru numeroase miliarde de ani. Totuși în această poveste mai exista un personaj: expansiunea universului, dilatarea spațiului, pusă pe seama misterioasei energii întunecate. Fiecare „celulă” de spațiu se dilată, se extinde, accelerat. In medie fiecare an lumină se mărește cu 20 de km/s. La scara formațiunii, care are circa cinci sute de milioane de ani lumina, creșterea este de zece miliarde de km/s. O creștere făcuta în contra gravitației… Calculele arată că, la scara acestei formațiunii, într-un final expansiunea universului va fi copleșitoare, iar gravitația, care tine momentan (pentru câteva zeci de miliarde de ani) galaxiile împreună, va pierde bătălia, iar fulgul se va dispersa în spațiu. De aceea formula condensată care definește concis „Laniakea” este formulată așa „un super roi de galaxii, legate temporar„, unde temporarul devine de la dilatarea spațiului. In realitate însă formațiunea este destul de stabilă in raport cu durata de existență a perpetuei umanități… Peste vreo o sută de milioane de ani Laniakea va arata aproape la fel, in timp ce omenirea…probabil ca nu va mai arată nicicum. In sfârșit, să trăim noi până atunci. Povestea paradisului incomensurabil si a Marelui Magnet, ascuns (momentan) vederii in spatele zonei de opacitate a discului Galaxiei noastre, ar merita proze separate, rolul lor în proza curentă (Atenție Amnezie), fiind ascuns într-un detaliu unul cât se poate de modest: galaxia se mișcă relativ la referențialul Laniakea cu circa 600 de km/s. Soarele se mișcă prin galaxie cu circa 200 de km pe sec. Alte influențe cosmice si dilatarea spațiului determina global o mișcare relativă a sistemului solar prin cosmos de aproximativ 1000 de km/s. Este mai mult decât probabil că în viitor când vom putea lua in considerare referențiale mai vaste decât Laniakea vom afla că viteza sistemului solar prin cosmos este de fapt mult mai mare, în direcția curgerii spațiului si/sau a creșterii entropiei despre care se zice c-ar da direcție săgeții timpului. Fugit inreparabile tempus. Cu asta putem considera temporar încheiată epopeea extra galactică prin Laniakea pentru a ne întoarce cuminți la Sabadell, la momentul oportun, efectuând o călătorie în timp alături de amicul nostru D’Artagnan si de cine altcineva o mai dori dintre amici să ne însoțească într-un asemenea voiaj de plăcerea, în vederea audierii acordurilor odei bucuriei in primordialitate, in piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00 si a includerii noastre in filmul deja postat pe Arca lui Goe.

S-a mai deschis un portal in Laniakea către Sabadell si către flashmob-ul inundat de Oda Bucuriei… https://garapentrunoi.wordpress.com/2017/08/17/sa-curga-viata/

Personajul din imagine a fost surprins in imagine in piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012 ora 18:04:09. Cei care il recunosc sau au imaginație pot propune o poveste cu sau despre acest personaj. Apare in înregistrare la minutul 4 si 9 secunde.

Posted in 0ricine-0ricând-0riunde, Arcaluigoeologie, Intrebari la care Goe nu primi raspuns!, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă, Sezonul Opt Vertical | Etichetat: , , , , , , , , | 215 Comments »

Țiganul Djokovic (III)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 4, 2021

In termeni tehnici, la startul turneului de mare slam de la US Open, obiectivul țiganului Djokovic era acela de a câștiga trofeul. De ce? De ce atâta muncă, atâta efort, atâta chin si zbatere, consum, durere, sacrificiu si dramă (habar n-ai tu), pentru un simplu turneu de mare slam, la fel ca alte 20 pe care le ai deja pe-acasă. De ce, de ce, oameni în toată firea si nu înțelegem de ce. Iată de ce: Păi simplu, pentru a demonstra lumii că este cel mai bun din lume, din toate timpurile, el Nole, recte, mai bun decât cei mai iubiți tenismeni din toate timpurile, recte țiganii Federer & Nadal, si in subsidiar pentru a demonstra că ar merita si el să fie iubit si adulat de lume si eventual chiar să si fie iubit de către ingrata lume. Avem așadar o poveste de amor (propriu), în care este vorba despre frumusețe, despre iubire si despre salvare prin frumusețe si iubire. Că nătă-răi mai suntem. Tânărul Nole este amorezat de Zița (aka Lumea întreagă), știți din seara aceea de la Iunion. Dar Zița umblă cu mofturi. Iubește pe altul. Omul, care vorba ceea poate fi nimicit dar nu învins, pentru că omul n-a venit pe lume ca să fi învins, stie că pentru a dovedi lumii întregi că este cel mai bun, cel mai tare, cel mai talentat, cel mai frumos din Universul acesta, trebuie de fapt să-si demonstreze lui însuși că este cel mai bun. Mai bun decât rivalii săi de-o viață, si ei tot țigani din aceiași mahala, Roger si Rafael. Că si la US Open Nole al nostru (cuscră) tot cu Roger si Rafael se luptă, că doar nu s-o lupta cu ceilalți puțoi de prin cartier care n-au, toți la un loc, nici măcar un turneu de mare slam câștigat (na beleaua că acuma au). Doar că Roger si Rafael au spus pas, si n-au venit la turneu, lăsându-l pe Nole în offside, să se bată singur cu ei, în absența lor. Cam nasol. Nole a trecut (ca mai mereu) peste tertipurile celor doi titani si a ajuns până în finală, adică în singurul loc si timp în care putea să le dovedească în contumacie, celor doi absenți, cine e șeful șefilor, ocazie cu care ar fi putut si să-i dea papucii Ziți, care nu-l merită ea pe Rică, si s-o trimită fără regrete înapoi la Ghiţă Ţircădău. Dar, in finală, lucrurile s-au complicat teribil monșer. Pe Rică l-a abandonat curajul de a intra singur pe o stradă neluminată de lampe gazoase, si de a câștiga mai multe grand slam-uri decât tovarășii săi de generație. Copleșit de oboseală si cuprins de îndoieli, Nole a pășit in arena, unde, colac peste pupăză, Zița, Zița până ieri, până-n ultima clipă rece si distantă, sarcastică si zeflemitoare, schimbase foaia fără preaviz (Zițo, Zițo numai tu ni le faci toate), fiind deodată ambetată, numai iubire pentru Nole, iubire nebună, trimițând în disperare bezele, ocheade si urale către junele tânăr si nefericit, care parcă nu mai pricepea nimic. Nimic. Si numai la joc si la bătălie nu-i stătea mintea. Parcă-si atinsese deja scopul. Scopul cel mare, nu vreun moft. N-ole, N-ole, ole, ole, ole. Nu mă înțelegeți greșit. La ora finalei, chiar si fără complicațiile înșirate mai la deal, probabil că Novak Djokovic n-ar fi reușit să-l învingă pe arlechinul Daniil Medvedev, venit cu lecția învățată (de la Australia Open), si cu legenda personală în tolbă, hotărât să-i ofere, fie ce-o fi, un cadou potrivit soției sale cu ocazia aniversarii căsătoriei, indiferent de ce planuri o fi având în destin domnul Tenis pentru rivalitatea lui Djokovic cu Federer, cu Nadal ori cu lumea întreagă, dar probabil că am fi avut o finală ceva mai dramatică si mai memorabilă în 5 seturi. Medvedev este una dintre moralele US Open 2021. Alta ar fi că destinul nu-i încă pregătit să discearnă între aleșii săi si să decidă un singur împărat. Tot morală este faptul că iubirea mulțimii e falsă si deșartă, si că în genere gloata e o târfă ordinară cu care nu merită să te încurci (prea tare). Dar asta nu-i totul. Mai sunt si alte morale ale acestui fabulos US Open. Una dintre ele, cel puțin, este foarte frumoasă: Emma Raducanu. Dar despre această admirabilă morală a US Open 2021, oferită în dar cu mărinimie de către zeul Tenis, în schimbul apoteozei ratate a lui Nole, rămâne pe altă dată, cu o ocazie mai potrivită. De exemplu pentru după masterul ce stă să vină la Indian Wells. Timpul poate dovedi că schimbul propus de domnul tenis la US Open, care a înlocuit la punctul culminat sfârșitul unei legende cu începutul altei legende, a fost unul echitabil. La urma urmei fata de numai 18 ani, a venit din calificări, de pe locul 150, a câștigat 20 de seturi consecutive, adjudecându-si fără set pierdut un turneu de mare slam. Ăsta da debut de legendă!

epilog – Tiganul Djokovic a reușit totuși să iasă cu bine la mal, malul anului 2021, reușind să-l învingă pe rivalul Medvedev in finala ultimului turneu Master al anului, cel de la Paris, după un meci de înaltă clasă disputat între numărul 1 si numărul 2 in lume, ocazie cu care a mai reușit si alte două performante: A devenit tenismenul cu cele mai multe turnee master castigate (37) depășindu-l pe Nadal, si si-a asigurat poziția de lider la încheierea anului, pentru a șaptea oară in carieră, depășindu-l astfel pe Sampras. Să-l vedem la anul cum se va descurca printre lupii cei tineri… si bătrâni (se pare ca Nadal si Federer ar mai avea câte ceva de zis… iar Australia Open poate fi un bun prilej de vorbă in acest sens…)

Posted in Arcaluigoeologie | 18 Comments »

Țiganul Djokovic (II)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 30, 2021

La cei 34 de ani ai săi, veteranul Novak Djokovic, destul de departe fiind de legendarul sau maxim valoric si de nivelul spectaculozității cu care-i obișnuise pe spectatorii profesioniști de tenis, a reușit totuși si anul acesta câteva performanțe remarcabile, printre care si aceea că a ajuns in 4 finale consecutive de grand slam, câștigând 3 dintre ele, ceea ce nimeni altcineva n-a mai reușit. Nole este singurul care a reușit, în trecut, să depășească aceasta performantă, ajungând în 4 finale consecutive de mare slam si câștigându-le pe toate 4. De fapt a ajuns in 5 finale consecutive câștigând 4 consecutive. O altă performanța remarcabilă de anul acesta a lui Novak Djokovic este aceea că a jucat, în compania lui Rafael Nadal, unul dintre cele mai frumoase seturi de tenis din istorie, set pe care l-a câștigat, împreună cu partida (semifinala de la Roland Garros)… Tot în anul acesta, bătrânul Nole a reușit recordul de a câștiga al-IX-lea titlu de grand slam la Australia Open si de a deveni singurul tenismen din istorie care reușește să câștige fiecare turneu de mare slam de cel puțin două ori. Acestea sunt performanțe la care cei mai mulți nici cu gândul nu gândesc, nici cu visul nu visează pentru întreaga lor carieră. Si totuși, acum pe final de an, senzația este de eșec, de ratare, Novak Djokovic având în ochii multora alura de învins. Deh, e greu să fii legendă. Așteptări mari. Pretenții mari. Si dacă Novak Djokovic (cu asemenea reușite) este învinsul, firesc ar fi să ne întrebăm cine sunt învingătorii… Desigur că ei există si merită menționați si ovaționați. Satisfacția de a fi martori ai unui moment istoric colosal (precum ar fi fost cel consemnat prin succesul lui Nole în a patra finală de grand slam de anul acesta) nu ne-a fost refuzată chiar pe gratis, fără compensații. Si când spun compensații, nu ma refer numai la lecțiile de morală, filozofie si meditație, incluse în refuzul respectiv, ci si la noii învingători. Despre acele lecții, dar si despre învingătorii care si-au câștigat victoriile în timp ce atenția era îndreptată în special care Nole si eșecul său, as vrea să mai zic(em) vreo două, trei vorbe, înainte de a trimite tenisul la odihnă si Arca în altă direcție. Așadar… (va urma, vin imediat)

Mi-as îngădui (cu permisiunea dumitale) să introduc aici o divagație. Aveam pe vremuri un prieten extrem de selectiv în privința lecturilor, etalând niște gusturi literare destul de bizare as zice. De exemplu îi plăceau la nebunie „Visul crestelor albe” a lui Viktor Astafiev si „Limba salvată” a lui Elias Canetti, cărți foarte bune nimic de zis, dar în același timp refuza si dezavua tot ceea ce nu se încadra strict (tematic si stilistic) în gusturile sale foarte înguste. Cu toții aveam preferințe literare si autori preferați, dar ne îngăduiam cu lejeritate să citim, să descoperim, si să apreciem cărți din afara acestei arii. Nu si amicul nostru. In grupul nostru de prieteni ne acceptam unii altora recomandările de lectură, citind câte o carte propusa de altcineva, încercând involuntar să deslușim ce si cum anume i-o fi plăcut prietenului in cartea pe care o recomandase ori, adesea, fiind de-a dreptul captivați de ea, să o includem spontan la favorite. Amicul nostru participa la conversațiile noastre despre cărți, purtate pe terase sau prin cârciumi, si se străduia să afle din discuții dacă vreo posibilă ofertă se încadrează suficient de precis în „stil” așa încât să merite să încerce lectura respectivă. In principal două erau criteriile prin care, cu o revoltătoare lejeritate (ni se părea nouă, celorlalți) o mulțime de cărți bune erau încadrate scurt la „maculatură”, cu care nu merită să-ti pierzi timpul. Primul se referea la proporția de ficțiune-non-ficțiune pe care se baza cartea. Un roman care se referea la niște evenimente sau personaje istorice era din start suspect că încearcă să plagieze si să-si bazeze gloria pe niște glorii preexistente. O hoție. Ce sfârâială e aia să impresionezi cititorul descriind atrocitățile vreunui război mondial, sau să povestești despre vreo revoluție, vreun rege, tzar, imperator, președinte, sau vreo celebritate, si să profiți literar de pe urma popularității acestora? „Război si pace”? „Nimic nou pe frontul de vest”? „Pe aripile Vântului”? Maculatură produsă de viteji care se arată după război. De apreciat sunt operele literare create din nimic, de la zero, care anticipează (sufletul omului) nu (doar) interpretează post-factum (faptele si/sau întâmplările). Daca nu era cumva victima vreunei neînțelegeri, omul nu se apuca să citească așa ceva. A citit „Ciuma” lui Albert Camus si s-a declarat încântat, până când, cu stupoare, a aflat, de la fratele lui (vitreg si mai în vârstă), că ciuma nu era ciumă ci nazism, si că orașul fictiv care îndura molima era de fapt Parisul sub ocupație. Chiar ne explica si nouă (cu o oarecare admirație) cât de parșiv si viclean a fost Camus încât să-l ducă cu preșul cu asemenea tertipuri si să-l facă să citească romanul. Dacă vreo carte pusă în discuție la un pahar de vin, trecea de primul criteriu, urma întrebarea cheie: „Asa, si ce ne învață pe noi cartea asta?” Ca să fie bună o carte trebuia să aibă musai o morală, un tâlc, o învățătură, ceva cu nume, care să contribuie la transformarea cititorului întru devenirea sa, să-l pregătească pentru a-l face să stie cum să reacționeze în viitor în fata unor provocări. O carte care livrează „doar” emoții e fără rost, fără sens, de parcă transformarea cuiva prin emoționare nu s-ar pune. Să zicem c-ar fi așa. Si atunci e normal să ne întrebăm: Povestea înecării la mal a țiganului Djokovic ce ne învăță pe noi? Care să-i fie morala? Are vreuna? Tu ce zici?

Update: Poate că… morala ratării apoteozei la mal a micului om mare Novak Djokovic, este atât de complicată si/sau de transcendentală încât putem considera că nu-i domne nicio morală în toată povestea asta, extrasă din futila lume a competițiilor sportive. Ce morală să fie? Ce morală ar putea fi? „Nu faceți ca ei”?! Prin urmare, în acord cu logica vechiului meu prieten, de demult si de departe, povestea asta nu merită nicio atenție, în sine. Morala acestei lipse de morală ar fi că eventuala frumusețe a tenisului se termină la tenis, pe teren, în joc si în joacă. Cui ii place tenisul să urmărească partidele, să admire măiestria jucătorilor, să extragă spontan din acest spectacol emoțiile potrivite si să le consume instant la fata locului, si să lase metafizicele pernicioase în plata filozofilor de meserie (zugravi si tinichigii) si sa nu mai facă comparații exagerate între vreun jucătoraș de tenis si Ghilgameș sau Isus (ca să nu se facă de râs si să nu-si atragă ei oprobiul maselor si batjocora semenilor). Asa să fie? O fi! Mă rog, cine are talent artistic, poate încropi povești în care să propună câte o morală cu tentă antropologică, transcendentă tenisului, ca să distreze, să impresioneze si eventual să emoționeze publicul si să-l provoace la horă. Cu condiția să nu se ia prea tare în serios si să rămână conștient că morala propusă este inventată, nu descoperită. Nu știu de ce acum îmi vine în minte povestea păstorului care fiind singur si uitat de lume, pe lume, si-a sculptat singur o „nevastă” din lemn, si care i-a ieșit atât de neverosimil de frumoasă, încât aceasta a prins spontan viață. Poate prind vreun dobitoc care să vină si să declame ritos si isteț că așa ceva nu-i posibil, că nu știu ce fac cu el. Este foarte posibil. Doar sunt atâtea femei neverosimil de frumoase pe lumea asta. Care au prins viață. Chiar si din cele urâte sunt unele destul de însuflețite. (desigur că va urma)

in recreație un intermezzo: pseudo-bibliografie cvasi-facultativa: Despre autoamăgire

Alt update: Oricine poate fi victima auto-amăgirii, inclusiv spectatorii competițiilor de tenis si/sau jucătorii de tenis, ceea ce se întâmplă de obicei din cauza unor așteptări nepotrivite, exagerate. E drept că adesea jucătorii sunt cei care înșală așteptările, relativ realiste si îndreptățite, ale spectatorilor, dar de si mai multe ori spectatorii se amăgesc singuri, imaginându-si idolii (sau favoriții) mai puternici decât sunt în realitate. In privința jucătorilor s-ar putea crede că, in cazul vreunei dez/amăgiri, este exclusiv vina lor, individuală, ei fiind cei care si-au stabilit niște obiective, țeluri, si tot ei cei care nu le-au dus la îndeplinire (supra-evaluându-si potențialul). Totuși lucrurile sunt mai subtile de atâta. Sunt o mulțime de factori exteriori care au o contribuție colosală atât in ceea ce privește obiectivele pe care si le propune un jucător cât si in ceea ce privește așteptările sale in legătură cu atingerea acelor obiective. Probabil ca Novak Djokovic nu si-ar fi propus să câștige peste 20 de turnee de mare slam si nu s-ar fi aventurat in asemenea provocare (…) dacă rivalii săi, Federer si Nadal n-ar fi câștigat deja câte 20 de turnee, si nici aceștia n-ar mai fi fost motivați să câștige atâtea turnee dacă n-ar fi simțit în ceafă răsuflarea urmăritorului. Federer mărturisea că obiectivul lui era să câștige 15 turnee de mare slam (adică cu unul mai mult decât Pete Sampras, precedentul recordman), gândindu-se probabil că niciun alt jucător nu va reuși neverosimila performanță. Cei trei mari corifei ai tenisului își datorează unul altuia faptul ca au câștigat atâtea trofee. Desi si-au disputat multe finale ei intre ei, câștigându-le unul în dauna altuia, impresia mea este că (oricât de paradoxal ar părea), în absență celorlalți doi, oricare dintre ei, ar fi câștigat nu mai multe, ci semnificativ mai puține trofee. In tenis abilitatea construirii si re-construirii cvasi-perpetue a motivației de a câștiga, are in întreaga strategie de management al succeselor si al succesului in cariera, o pondere mult mai mare decât in orice alt sport, fie doar si pentru simplul fapt ca in niciun alt sport nu exista patru campionate mondiale in fiecare an. Este extrem de ușor să te de-motivezi după ce-ai câștigat unul-două turnee de mare slam (exemple cat cuprinde)… De la un punct încolo este mult mai greu să-ti găsești sau să construiești sau să-ti inventezi (pur si simplu) motivația pentru noi obiective, decât de a te antrena si pregăti pentru acel obiectiv (după ce ti-ai găsit sau inventat o motivație suficient de solidă si de persistentă). Probabil că una dintre multiplele moralele ale finalei de la US Open de anul acesta are legătură cu dinamica găsirii unor motivații solide în batalii purtate mereu pe viață si pe moarte.

Posted in Arcaluigoeologie | 54 Comments »

Țiganul Djokovic

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 25, 2021

Prezentul discontinuu – Nimicnicia lui Nole

Cronica ratării unei apoteoze anunțate.

Când s-o-împărțit dragostea publicului, fost-a el Nole dus la lucru si la unii o dat cu caru’, numa’ lui/a cu pa-harul… Omul le-a zis pa si a luat harul, devenind cel mai mare tenismen din istorie, fără a fi însă nici cel mai iubit, nici cel mai adulat, nici cel mai apreciat, nici de public, nici de presă, nici de sponsori, în afara câtorva (mai ciudați) de pe lume, excepții neglijabile. Totuși, ca să nu mai lase loc de prea multe comentarii gen c-o fi, c-o păți, omul nostru din Belgrad, nu mai avea decât de pus o cireașă pe tort. Atât.  Însă Novak Djokovic s-a înecat ca țiganul la mal. Drama, de proporții colosale, comparabilă ca anvergură cu dramele combinate al lui Don Quijote si Don Juan, mușamalizată discret si trecută, între timp, cu vederea, sub tăcere, s-a întâmplat totuși aievea… (am fost acolo si am văzut cu ochii mei) de parcă ar fi desprinsă dintr-un film de-al lu Emir Kusturica pe muzica lui Goran Bregovic. Despre natura acestei drame ar fi, cred, câte ceva de zis.

Se poate presupune că în continuare urmează a fi spuse lucruri importante sau emoționate sau măcar fistichii. În tot cazul lucruri extra-ordinare, ieșite cumva din comun. Sau că cel puțin aceasta este intenția sinceră a autorului auto-motivat. Altminteri de ce s-ar deranja (si ne-ar deranja). Nu? Se poate presupune că în continuare cititorul este pregătit să recepționeze lucruri importante sau emoționate sau măcar fistichii. În tot cazul lucruri extra-ordinare, ieșite cumva din comun. Sau că cel puțin aceasta este intenția sinceră a cititorului (auto-selectat). Altminteri de ce s-ar deranja (si ne-ar deranja). Nu?

Ei bine nu. Azi nu. Nu urmează nimic important, emoționat, fistichiu sau ieșit cumva din comun, nici măcar la nivel de intenție. Este aceasta o simplă reglare contabilă a excesului de vorbe reziduale rămase neutilizate la timpul potrivit, palavre găsite în surplus la inventar, care încarcă inutil gestiunea si care trebuie date la casat. Cam ca atunci când, în timp ce dormim ni se radiază unele amintiri si ni se rearanjează, în subconștient (?!), amintirile rămase si prioritățile, rezultând colateral visurile, ca povești absurde, fantasmagorice, lipsite de logică si coerență.

Așadar si prin urmare, numai si numai cine chiar n-are nicio treabă pe-acasă sau prin altă parte, ori care prin absurd este momentan totalmente lipsit de inspirație si refuzat de muze în a-si găsi orice altceva util si/sau plăcut de făcut, poate să rămână. Ceilalți nu. Aveți două minute să părăsiți incinta.

Cine pleacă acum nu trebuie să plece mai târziu, iar cei care pleacă mai târziu sunt rugați să o facă discret, în liniște, fără suspin, fără adio si fără la revedere.  … … Foaie verde cucuruz, fruntea sus măi frate, fruntea sus… 

Așa, acum c-am rămas noi între noi, alde nimeni, sau (ideal) chiar nimeni, să revenim la chestiune: drama înecării la mal a țiganului Djokovic. Probabil că ar fi nimerit să încep cu un „se făcea că…”  Pentru că altminteri, dacă aș fi avut de spus lucruri importante, emoționante sau măcar fistichii, ar fi trebuit sa încep cu „a fost odată ca niciodată…” fiindcă toate lucrurile realmente importante s-au întâmplat cândva demult, în timpuri imemoriale, lucruri care și-au dovedit importanta prin „simplul” fapt că au rezistat uzurii, reușind să răzbată până la noi, scăpând uitării, rostogolindu-se perpetuu în mentalul colectiv si fiind astfel validate de trecerea inexorabila a timpului, si de abundenta acestuia, precum povestea lui Ghilgameș, a lui Alexandru Macedon/ski or a lui Isus din Nazaret. Oricât de importante, legendare si mitologice mi s-or părea mie niște întâmplări de ieri sau de săptămâna trecută (ca de exemplu finala de la US Open), probabil că n-oi putea relata despre ele începând cu „a fost odată ca niciodată”, căci ar fi un abuz ridicol… Si totuși ! Ce m-ar putea costa să forțez un pic nota? Ia să vedem… A fost odată ca niciodată ieri, o dimineață ca oricare alta. Am ieșit la alergat și am alergat eu la pas, ca vântul doar cu gândul, până la cafeneaua din colț, unde mi-am comandat o cafea. În așteptare, am remarcat pe pereții cafenelei mai multe tăblițe decorative cu mesaje motivaționale. Una dintre ele menționa ”Love is never wrong !” Am zâmbit, zicându-mi, „normal”, pentru că „Love is blind”. Apoi chiar m-am întristat nițel pentru că, recitind tăblița cuneiformă, mi-a iești la a două lectură „Love is never love !” Eroii legendari mitici și semizei (mai exact două treimi zeu și o treime om) au reușit cumva să devină nemuritori, la un moment dat. Ghilgameș la 31 de ani, Alexandru Macedon la 32, Isus din Nazaret la 33, iar Novak Djokovic era cât pe aci să devină si el tot așa la 34. Păcat că, deh, nu fu să fie. O nemuri el altădată, mai târziu, poate, dar nu știu dacă s-o mai pune. ☹

 „Novak Djokovic” nu-i o singură poveste, ci o culegere de basme fantastice care s-au spus în același timp: Djokovic tenismenul, Nole gladiatorul, Djoko performerul, Novak legenda, cuvântul … Ca atlet a avut de jucat si de inventat tenisul si sensurile acestuia, în disputele sale cu rivalii din arenă, lucruri care i-au ieșit si îi ies fabulos, tenisul, ca spectacol, câștigând colosal, prin prestația lui Novak: frumusețe, sens, semnificație si destin. Înțelesurile tenisului au sporit în profunzime adăugându-și dimensiuni pe care nu le-a avut până la el. Spectacolul a sporit în complexitate, multiplicând unghiurile, perspectivele si satisfacțiile aferente oferite spectatorului de tenis (fie că acesta privește siderat un simplu schimb de mingi sau un game, un set, o partidă, un turneu ori tenisul, așa in curgerea sa fluidă). Este, împreună cu Rafael Nadal si Roger Federer, un artizan genial al unei epoci de aur în tenis, care probabil că nu se va repeta prea curând. Despre tenismenul Djokovic s-au spus si se vor mai spune multe… vorbe. Loc cât cuprinde.

Nole gladiatorul este o altă poveste. Iar povestea aceasta ne spune despre un băiat venit în tenisul mare dintr-o țară mică, atunci când apele se separaseră deja. Vechile generații de gladiatori se pensionaseră, iar la putere se instalaseră noii zei Roger Federer si Rafael Nadal… care stăpâneau deja, deplin, peste arene, competiții, trofee, bani, atenția publicului, a mass-media si a sponsorilor, formând împreună noua ordine mondială a tenisului, făcându-i (ca și) uitați pe predecesori, iar pe spectatorii făcându-i să nu aștepte invitații speciale pentru a-si alege favoritul si a-l transforma in idol. Roger si Rafael si-au împărțit în mod echitabil publicul, Federer luând partea leului, iar Nadal partea… tigrului. Si când se păreau ca rivalitatea dintre Fedex si Rafa va fi motorul de bază care va întreține animația si emoțiile publicului pentru o durată nedeterminată, hop că mai apăru din senin, ca o floare, încă un flăcău, al nimănui, cu tupeu si declarații belicoase, insolite si insolente, cum că are de gând sa devină No.1, lider mondial, si alte bazaconii de acest gen. Fanii celor doi „idoli” l-au privit ca pe ciudățenie care trebuie ignorată, până când gluma a început să se îngroașe si să prindă contur si culoare. Trebuie amintit că în genere „un fan” este o ființă care se supra-identifică cu idolul său, implicându-se emoțional în susținerea acestuia ca si când ar fi mai mult decât el însuși. Pentru fan, de îndată ce si-l adoptă, idolul este fanul însuși, este Dumnezeul fanului, si, mai presus de asta, este (ca si când ar fi) fiul fan-ului, adică cineva pe care să-l susții până în pânzele albe, să-i ierți multe (totul la o adică), s­ă-i iei partea si să-i combați dușmanii, pe termen nelimitat. Când a ajuns Nole in arene, cam toți fanii erau deja luați, si luați fiind aceștia l-au luat in colimator pe Nole ca posibil dușman al zeilor. O astfel de realitate nu prea se schimbă cu una cu două, atașamentul, inerția si rezistenta la schimbare, refuzul de a-ti nega alegerile, menținându-te sine die in plasa idolului. Așa se face că doar o mică parte din spectatorii de tenis au ajuns la concluzia că este nimerit să schimbe tabăra din mers, devenind fanii lui Novak Djokovic, printre aceștia aflându-mă si eu unul, de vreo 10-12 ani, după ce am evadat din „mrejele” lui Roger Federer. Despre explicația acestei metamorfoze i-am povestit cândva cu lux de amănunte unui fan de-al lui Federer, care obișnuia să facă vizite si fandări pe Arca lui Goe. Știu si vreo câțiva veniți aici din zona Nadal. Totuși, suntem o minoritate, așa încât noul nostru idol a trebuit sa se descurce într-un mediu eminamente potrivnic dacă nu chiar de-a dreptul ostil si, slavă Domnului, s-a descurcat foarte bine, ținându-se de cuvânt punct cu punct. A devenit no.1, lider, i-a învins sistematic pe rivali luând-le caimacul, s-a impus cu autoritate, depășind recorduri si bariere. Nimic suficient încât să capete adulația necondiționată a publicului. Este probabil unicul campion din tenis care a reușit să-si câștige faima, gloria si prestigiul în ciuda publicului, împotriva acestuia, în bătălii epice si epopeice, duse în paralel cu bătăliile avute împotriva marilor săi rivali. Bătălii care s-au transformat încet, încet, într-un război de uz-ură. Chiar dacă din ostilitatea publicului Nole a reușit în mod constant, admirabil si exemplar să extragă motivații si energie în a-si purta bătăliile cu ceilalți zei, totuși cu gândul că nu-i si el iubit si adorat (ca ăialalți), omul nu s-a împăcat niciodată. Si câte n-a făcut pentru marea împăcare cu zeul popor, cu regele public, cu gloata! S-a țigănit! Si-a scos inima din piept după fiecare bătălie câștigată în arenă si a zbârlit-o publicului în cele patru zări. A învățat modestia, calmul, karma, zen-ul si feng-shui-ul, dar în zadar. Neclintite si neîndurătoare au rămas ne-învingătoarele armate vrășmașe… până mai adineauri. Când… Dar, să nu anticipăm. 

Pentru a-si oficializa supremația si pentru a mai tempera elanurile cârcotașilor cu orice preț, s-a închegat cumva ideea că Novak Djokovic trebuie să facă anul acesta 2021, ceva ne mai văzut, o misiune imposibilă (gen Harap Alb la cererea Spânului) ca de exemplu să câștige consecutiv toate cele patru mari turniruri într-un an, adăugându-și astfel si cel de-al 21-lea mare șlem în colecție, întrecându-i astfel pe monstruoșii săi rivali. Ce zici Nole? Te bagi? Ce mare lucru pentru un geniu ca tine? Ai doar de câștigat 28 de meciuri la rând in turneele de mare șlam, unul singur de pierzi, si totul s-a năruit… Ce șanse să fie pentru un așa ceva, pe hard, pe zgură, pe iarbă, pe hard… e ne mai întâmplat. Provocarea ne rostită cu voce tare umplea totuși aerul cu vibrații, în lumea tenisului, unii așteptând triumful lui Djokovic, alții așteptând să-l vadă rupându-și gâtul, si unii si alții cu sufletul la gură. Misiune imposibilă? Nu pentru Nole. Că doar mai câștigase, el Novak Djokovic, 28 de meciuri la rând si 4 turnee de mare șlem consecutive în decurs de un an, chit că acuma nu-si prea mai amintea nimeni de întâmplare (Novak Djokovic, singurul în era open a tenisului, a câștigat totuși cele 4 turnee consecutiv, în decurs de un an, în ordinea Wimbledon, US Open, Australia Open, Roland Garros, 28 de meciuri la rând, în cap, doar că performanță nu s-a prea mai pus la socoteală, așa că fiindcă cică turneele au fost în calendare în doi ani diferiți)… Si aventura s-a declanșat și, ceea ce părea imposibil… a început încet-încet si greu-greu, să prindă contur, un meci, doua, trei, șapte, un turneu, doua, trei… pe hard, pe zgură, pe iarbă… Si iată că s-a ajuns la ultimul turneu de mare șlem al anului, mai sunt de jucat si de câștigat șapte meciuri, șase, cinci, patru, trei, două… victorie după victorie, unu, mai e de jucat si de câștigat un meci, un singur meci… un munte. Maine-i marea finală, apoteoza, istoria, legenda, limanul, destinul, inevitabil, inexorabil, implacabil, ineluctabil… Cine sau ce să-l mai oprească?

Epilog: Încurajat si ovaționat neverosimil, nebunește, o data, ca niciodată, de către un public vulcanic si amnezic, Novak Djokovic, de nerecunoscut, cu un joc confuz si nesigur, a pierdut în mod categoric finala, ultimul meci, cu 3-0 la seturi, în fata unui Daniil Medvedev imbatabil si imperturbabil. De e sens într-asta. N-ole – N-ole-ole-ole…    

Update 1. After all No Country for Old Men

Update 2. Câteva considerații târzii. Împotriva multor aparențe, compunerea de mai sus nu este despre tenis. Este despre iubire si amăgire, despre destin si hazard si despre alte câteva asemenea mărunțișuri vorbite în limba tenis. Ne fiind însă un vorbitor fluent în limba respectivă, n-am reușit să ating nici concizia necesara evidențierii esențialului (rătăcit pe undeva printre rânduri), nici elocința de a-i atrage si stimula pe alții să o facă ei în comentarii potrivite. Mă rog, nici nu prea aveam pe cine să stimulez, căci nimeni din siaj nu prea vorbește limba respectivă, nici măcar la nivelul amatoricesc si cu multe dezacorduri la care mă învrednicesc s-o vorbesc eu, câteodată, singur dar cu voce tare, ca nebunii. Si zic așa „ca nebunii”, păstrând convenția contextului clasic în timpul vorbirii, pentru că pe partea cuantică nu-i nicio nebunie, iar singurătate nici atât, ci doar hazard, probabilități, posibilități, incertitudini si funcții de undă (ah, metaforă). După cum bine știu că știi, în context cuantic orice nebunie denotă normalitate. Dar în fine, să nu deviem si mai tare de la subiect. Ce voiam să adaug în deznodământul si așa dezlânatei balade a înecării lui Djokovic precum țiganul la mal, în apele învolburate ale fluviului 2021, ar fi că… desi nota tragică asociată catastrofei respective reflectă o realitate cât se poate de dramatică (pentru ca evenimentul neatingerii acelui liman este, cel puțin din câteva perspective, o reală catastrofă), totuși în stilul său caracteristic, multiversul are bunul obicei de a se oferi pe sine, cu generozitate, într-o multitudine de straturi si dimensiuni care denotă universuri paralele, în care numai rareori o tragedie este capabilă să afecteze mai mult de un singur univers. Ca de obicei, ceea ce e dramă si agonie într-un univers, în altele este un simplu fapt divers de o absolută neutralitate, în caz că nu-i chiar vreun extaz sau vreo comedie. Novak Djokovic a ratat o performantă simbolică (încărcată de câteva semnificații remarcabile), așteptată îndelung si cu mari emoții de către o mulțime (ne vidă) de oameni, multi din afara tenisului. Procesul în care s-a coagulat aceasta așteptare în mintea si/sau sufletul unor oameni (în particular si în mintea si/sau sufletul lui Novak Djokovic, si el un om ca toți oamenii) este departe de a fi unul trivial, iar felul in care s-a finalizat (trist si pesimist pentru unii, vesel si optimist pentru alții), are toate atributele unei tragedii antice, pârând post factum a fi fiind una planificată în detaliu cu geniu sofoclean. Se relevă de-a dreptul diabolic felul in care cel îndreptățit (prin prestigiu, prestanță si încrederea spectatorilor, fani, anti-fani si gură-cască deopotrivă) să obțină acea performanță, este adus pas cu pas către punctul culminat al încercării, astfel încât să ajungă acolo, la limită, epuizat, vlăguit, marcat de pesimism si neputință, deposedat de energie si de încrederea că poate si merită să atingă acea performanță. Gladiatorul Djokovic, acceptat si aclamat de public, ajuns în arenă pentru ultima bătălie, copleșit dintr-o dată, nu se mai simte îndreptățit nici să-i fure (iarăși) visul lui Medvedev, și nici să-i depășească în glorie si trofee pe vechii săi rivali, Federer si Nadal, plângându-și singur de milă, în hohote, învins, sub prosop. Djokovic cel învins. (Un anti-fan a postat pe un zid media că acesta a fost cel mai dulce moment al anului, în tenis, Djokovic plângând în hohote)… Dacă nici asta nu-i tragedie atunci nu știu care alta ar putea fi. Poate vărul Shakespeare să mai stie… Dar vorba lui nenea Iancu (Kafcaragiale), nu trebuie să disperam, pentru că nu s-au terminat ministerele si nici universurile… paralele, iar triumful talentului este întotdeauna inevitabil. Va urma. 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 71 Comments »

Contrapunct(e)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 15, 2021

In general veștile sunt triste, de-a dreptul îngrijorătoare. In particular vestea bună este că veștile sunt atât de triste si de înfricoșătoare, încât asta chiar nu prea mai contează si că prin urmare putem să le ignorăm cu desăvârșire si să ne vedem liniștiți de treburile noastre (imaginare), pe care le avem, savurând, in egală măsură, rezultatele obținute în sine, cât si satisfacțiile aferente care ne cuprind de fiecare dată când reușim să ducem onorabil la bun sfârșit câte o astfel de treabă (imaginară), după tipic, in acord „cu” si relativ „la” etapele vieților noastre, cu vremurile (tempora si mores), cu ceilalți si restul lumii, cu conjunctura, cu… adică să ai parte de note bune, jocuri frumoase, examene luate, succese in viată, casă, masă, mașină, sex de calitate, prieteni, petreceri, meserii bănoase, respect, recunoaștere, faimă, dragoste, iubire, dorințe, satisfacții, împlinire, apreciere, filme bune (Melancolia), copii reușiți, să plantezi un copac, să scrii o carte, o poezie, să te bucuri de anonimat, să ai parte de sănătate si de însănătoșiri grabnice, să călătorești, să cunoști lumea, oamenii, femeile, să te cunoști pe tine însuti, să te recunoști, să fii deosebit, să fii ca toți ceilalți, să pictezi, să compui, să meditezi, să faci yoga, să te reconciliezi cu universul, cu dumnezeu, cu restul oamenilor, cu mecanica cuantică, mă rog, chestii din astea, să-ti faci treaba, să-ti joci rolul, poate chiar să-ti scrii partitura, să  te plimbi cu bicicleta, să te lași cuprins prostește de bucuria de a fi si de liberul arbitru, de noutăți si de abilitatea de a (tot) învață… si de a fi curios. Să te menții ocupat, într-o notă pozitivă, cu filozofii bucolice  (nu de greață, ca Sartre) si să lași naibii, in plata Domnului, veștile triste si înfricoșătoare. Iar dacă simți si simți că ispita e mare si că te paște primejdia de a lua in serios veștile cele triste, si de-a dreptul îngrijorătoare, ne fiind tu totodată nici iluminat de duhul indiferenței eliberatoare, nici sub tutela zeului inversiunilor optimiste, atunci mai bine sinucide-te liniștit (cu o armă cu lunetă), sau, dacă nu, si nu, atunci apucă-te de rezolvat probleme de aritmetică simple, precum problema 3n+1 sau problema numerelor prime pereche.   

(atenție) Va urma…

P.S. Daca ești in categoria naturilor fericite, adică a acelora care habar nu au despre veștile triste, de-a dreptul îngrijorătoare, ar fi poate de preferat să te îndepărtezi în mare grabă, și să nu te mai întorci prea curând prin zonă, pentru că există riscul ca acestea să fie menționate, așa…  aluziv, și, accidental, să și înțelegi despre ce ar fi fiind vorba, și să-ti complici astfel în mod gratuit existenta. Desigur că șansele unei asemenea secvențe de evenimente sunt extrem de mici, dar totuși, de ce să riști?

…multe, multe contrapuncte…

(prin) Urmare: Lumea se întinde mai departe de Ploiesti, mai departe de Câmpina si de Câmpia Turzii, de Paris si de Honolulu. Mai departe de Centura Kuiper si de Norii lui Magellan, mult mai departe. Se tot întinde… Oricât ne-am strădui să rămânem în cercul nostru strâmt, (po)veștile (bune, rele) (ne) vin de departe.

The most merciful thing in the world, I think, is the inability of the human mind to correlate all its contents. We live on a placid island of ignorance in the midst of black seas of infinity, and it was not meant that we should voyage far.” (Cred ca asta i-ar fi plăcut si lui INTJ)

Cu mintea sa „diabolică” sau măcar îmbârligată, Admin-ul a oferit câteva piste false, făcând trimiteri discrete către posibile vesti profund triste si de-a dreptul înfricoșătoare, cu care i-a amenințat (in derâdere si devălmășie) pe martorii preconizați, mai mult sau mai puțin întâmplători, ai prozei sale. Spre posibila dezamăgire (!?) a admin-ului pistele respective au rămas complet neexplorate (neatinse), pasagerii de pe arcă, ce joacă simultan si rolul spectatorilor co-mediei, găsindu-si cu ingeniozitate propriile piste „false” pe care să joace leapșa până la deplina epuizare. Ceea ce s-a si întâmplat… fiecare cu pista lui… disjuncte, Iosif cu a lui (pseudo-predici mistico-morale), Humor cu a lui (conspirația ocultei), Bau-Bau cu a ei (sacrificarea talentului ei literar pentru alinarea suferinței existențiale a Admin-ului), Stely cu a ei (promovarea Bua-Bau-lelei ca contributor de bază si de vază pe Arcă), Aila cu a ei (gogoșării si arlechino-isme), fiecare convins de frumusețea si importanta gesturilor lor făcute exclusiv in ajutorul, in favoarea si spre binele Arcei si al Admin-ului, sau măcar a comunității si/sau cui s-o găsi, nimeri… Mai puțin dl. Neamtu Tiganu, care nu are niciodată asemenea pretenții, luându-se in seamă pe față, sincer si onest. Cum să nu-l iubești? Vine omul, se laudă cu vreo ispravă, își dă singur un like si… pleacă, fără să mai aștepte si să pretindă alte aprecieri, mulțumiri, recunoștință, aplauze sau recunoaștere. Ar mai fi d-na Fotosinteza, dar d-ei este din alt peisaj si din alt film, așa ca deocamdată nu se pune la socoteală. Dar uite că m-am luat cu vorba si era sa uit de unde am plecat si de ce-am venit: falsele vești profund triste si vag înfricoșătoare scăpate din atenție si din discuție. Le-as mai da o șansă. Mică dar orișicât. Șansa de a auzi ce păreri, impresii, sentimente or avea vajnicii spectatori ai propriilor spectacole de pe Arca lui Goe, despre veridicitatea acestora si mai ales despre abisalitatea si înfricoșător-ismul acestora. Prima ar fi cea din atingerea Melancoliei, despre faptul ca viață n-ar fi decât un accident nefericit, unic, că există doar pe Pământ si că este esențialmente ceva profund rău, malefic, o tentativă de re-ciclare a răului, care trebuie să înceteze, să dispară, înainte de a deveni un perpetuu ciclu al răului in lume. E aceasta o veste plauzibilă? Dar tristă si înfricoșătoare este? A doua pistă falsă pe lista lui Goe este faptul ca matematica nu este in stare si (in schimb, sic) nici nu va fi capabilă să rezolve niște probleme simple (precum cele menționate). Matematica instrumentul divin ca mijloc de înțelegere si interpretare a Universului si a lui Dumnezeu, este de fapt un moft, o jucărie neputincioasă. E aceasta o veste plauzibilă? Dar tristă si înfricoșătoare este? Tu ce părere ai? Da, da, tu…

Muncă de lămurire (nu glumă), dar iată că am reușit, în cele din urmă, să biruim haosul si entropia in zona comentariilor si să aducem putină ordine in complexitate, făcându-i pe toți vizitatorii (fără excepție) să fie cu toții (într-un glas) on topic si să livreze exclusiv răspunsuri la obiect (si la subiect), cu maxima elocvență posibilă. Eterogenul public a fost in cele din urmă omogenizat. Așa da! Deci se poate!

Fiecare animal vine pe planetă (de unde vine? din ou, din pizda mă-si, din neant, dracu știe de unde, nu contează), și-și vede neabătut de treaba lui, întocmai și la timp, în arealul lui. Papă iarbă, gazele, furnici, crustacee, sau ce-o păpa, își elimină ritualic concurența si/sau se-împerechează în ciuda acesteia, repetă identic de vreo câteva ori treburile astea si apoi plecă de pe planetă (unde pleacă? fix de unde a venit, cui îi pasă?) si animalul pare fericit si împlinit, absolut nimic ne perturbându-i ordinea firească si bucuria cu care-si joacă rolul. Bucuria de a fi (ființă). Cu excepția animalului-om. Care…

Posted in Arcaluigoeologie | 212 Comments »

EMMA-nciparea tenisului…

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 9, 2021

Am intenționat să intitulez acest „eseu” „schEmma Răducanu”, o găselniță simplă care s-ar fi potrivit minunat conținutului de redat publicului, doar că, făcând un tur de onoare pe la vecini, am constatat că e luată, si că altora le-a trecut deja prin tărtăcuță respectiva micuță alcătuire, de altfel simplă și, și la mintea cocosului, așa că, forțat de niște împrejurări ca acestea, a trebuit să caut și să găsesc alt titlu, care să se potrivească unei cronici sportive ce-ar descrie plastic esența întâmplărilor de la US Open-ul de anul acesta, pe latura feminină a existentei sale: EMMA-nciparea tenisului… Sunt curios să văd dacă s-or sfii sau nu con-frații mei mai mari de la „Cronici. Satire. Șarje.” să o folosească în vreo titulatură după meciurile de astă seară. Vezi acuma… depinde si de cum o considera Emma (CREMMA DE LA CRÈME) ea însăși în personaj, să le dea apă la moară în acest sens. Sau nu. Dar să lăsăm vorba lungă si să revenim la proza scurtă cu subiect si mai ales cu predicat. Iată despre ce este vorba. In plină epopee de scriere, în contemporanitate, a unei pagini de istorie glorioasă a tenisului, ori, din contră, de dramatică ratare a acestei scrieri, o dilemă din care n-om putea ieși… decât hăt… peste măcar încă vreo câteva zile (o mică eternitate), în aceste momente de înălțător sublim, în care cei pro si cei contra (lui Nole, acest Ghilgameș al post-modernismului glorios la orașe si state) sunt în apoteotica tensiune de dinaintea deznodământului, față cu măreția întâmplării, vine schEmma Emma cu crEmma, ca o floare, si zice „da’ bine bobocule ce mare pricopseală o fi șlamul asta de se lupta ale garibaldi ca leii pentru el?”, „ca uite, dacă mă forțez un pic pot si eu sa-l iau acasă, si să-l arat babacilor, ca să mă creadă c-am fost la Flushing Meadows în turneu si nu cine știe pe unde aiurea. Nu că le-ar păsa… dar orișicât„. O mai ridicolă banalizare a întregului tam-tam mediatic referitor la grandoarea publicitară a celui de-al patrulea turneu de mare șlam al anului (devenit așa deodată întâiul, prin dramatism si prin abilitatea de a oferi publicului, încă din sferturi, meciuri care pe la alții sunt finale), decât un triumf al Emmei Răducanu (vere pe asta o cheamă ca pe Tamango) într-o finală în contra lui Leylah Fernandez, nici că s-ar putea sau că s-ar visa. Presupun totuși că finala fetelor se va consuma, cuminte, între Maria Sakkari si Aryna Sabalenka si chiar că Elada va triumfa un pic… dar, dacă printr-un miracolul oarecare, cele doua fetițe din Canada, Anglia, Romania, Ecuador, China si Philipine vor ajunge să-si dispute finala de la marele Open american, asta va fi un semn de supremă globalizare și emancipare a tenisului feminin (si nu numai) și o pălmuță dată generației de tenismene modeste, rămase ani de zile in umbra lăbărțată a Serenei Williams, așteptând cuminte să le vină si lor rândul la plăcintă, doar pentru a asista acuma (tot cuminte) la nașterea unor legende adolescentine pe scurtătură. Nu că n-ar merita. Merită. C-așa-i in tenis.

P.S. Deși jocul lui Leylah Fernandez pare mai consistent si mai aproape de rigorile profesionalismului, lejeritatea cu care joacă Emma Răducanu, denotă o genialitate precoce… ceva de speriat. si P.P.S. Indiferent de câte alte meciuri fără set pierdut va avea Emma pe drumul emancipării tenisului de sub oprimarea Serenei Williams si a amintirii acesteia, sper ca Nole să rămână băiat salon, serios, concentrat pe problemă, ignorând cu detașare suverană perturbațiile, inclusiv diversiunile si banalizarea succesului în grand șlam-uri, cel puțin până duminică noaptea. Măcar atâta reper solid să mai avem si noi spectatorii profesioniști de tenis pe lumea asta.  

UPDATE: Normal ar fi să inventez niște cuvinte si să încropesc ceva (un soi de avan-cronică) despre finala fetelor de la US Open de anul acesta, dar vuiește deja planeta. Aproape sigur că orice as spune va fi fost spus deja, undeva, în vreun nod mai central al năvodului. Se preconizase scrierea unei pagini de istorie la US Open… pe ramura bărbaților, unde seniorul Djokovic era așteptat cu docența in tenis, pentru a confirma de jure ceea ce este cunoscut de facto… eveniment aflat încă în plină desfășurare… Dar pentru ca nu cumva să rămâie US Open-ul de anul acesta repetent (ca cel de anul trecut), fără eveniment notabil de mare anvergură, conul destin s-a gândit să ofere, pentru orice eventualitate, o variantă de rezervă, așa, just in case, reușind însă să se întreacă (cu mult) pe sine, cu ditamai pleașca de eveniment istoric unicat, planetar: la US Open finala fetelor de anul acesta este finala fetițelor… cosmice… Ceva ce nu se întâmplă decât o dată la o mie si ceva de ani… Așadar, US Openul este acoperit in privința asta, încă de joi. In mod clar întâmplarea de sâmbătă o eclipsează binișor pe cea de duminică (printr-o anvergură ce poate părea cu ușurința ca fiind anormal de gogonată), si asta in-di-fe-rent de cum s-or întâmpla lucrurile… azi, mâine, si poimâine… (trei zile, că atâta ține de regulă o minune)… viitorului ulterior (sic) revenindu-i sarcina ingrată de a stabili dacă aceasta finală a fetițelor este o simplă comedie apocaliptică, propusă ca bășcălie la adresa tenisului eminamente feminin, sau dimpotrivă, punctul de start al aceluiași tenis (spre glorie si normalitate), după mult așteptatul si necesarul reset. Până la anul pe vremea asta ne-om lămuri noi cumva. Deocamdată nu trebuie să ne facem astfel de probleme de con-știință, fiind mai mult decât suficient să ne lăsăm in voia minunii si să savurăm spectacolul in arena de circ, mulțumiți că ni se dă apă la moară (să moară dușmanii mei)… alegându-ne favoritele si favoriții (care nu si-i au deja), pentru a lăsa emoțiile gratis să ne hărțuiască cum or vrea. Aviz amatorilor (mă refer exclusiv la spectatorii profesioniști de tenis… desi sunt sigur că si dintre ceilalți muritori se vor găsi destui sa-si extragă „satisfacții” colaterale, că așa e in tenis, loc si pentru gură cască). Pentru finală, eu unul țin cu EMMA (Crypto si lapona Enigel), aceasta fată diabolică, de o ingenuă genialitate, ce pare ajunsă aici ca urmare a unui pact cu diavolul ori cu bunul Bill Gates (cel cu cip-urile, iată prototipul). Leylah e minunată, dar totuși am mai văzut așa ceva (parca tot de prin Canada, ale Bibi), dar Emme din acestea nu. Merg pe mâna ei, presupunând că va câștiga, în două seturi, ca de obicei, deja).

Update 2: Emmancipare nu glumă. Dupa finală feminină de la US Open, am plăcuta senzație că de data asta nu mai e țeapă, gen Ostapenko, Kenin, Krejcikova si alte paparude, si că de data asta e pe bune, asistăm la un început de istorie glorioasă, si că mândruțele astea două o să facă spectacol din rivalitatea lor si în următoarele decade.

Si pentru că o istorie merge bine cu alta, azi-mâine o să-l vedem si pe Nole Maximus, adăugând sclipirea necesară glorioasei si inegalabilei sale cariere. Cred că mâine se va găsi cineva din tribune, care va striga la momentul potrivit: Nole-Maximus, Nole-Maximus, Nole-Maximus… 🙂

Emmanciparea tenisului. Epilog.

Lecția despre cub

poezie
de Nichita Stănescu

Se ia o bucată de piatră
se cioplește cu o daltă de sânge,
se lustruiește cu ochiul lui Homer,
se răzuiește cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toți zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!

din vol „Opere imperfecte” (1979)

Posted in Arcaluigoeologie | 88 Comments »

Profa de franceză

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 8, 2021

Motto: Hasta la vista nome naine bennti franc !

În neuitații mei ani de liceu am avut, ca profesoară de franceză, o doamnă ieșită binișor din comun, cel puțin în acord cu standardele vremii, cu percepția noastră adolescentină asupra vieții și a morții și cu ce va să însemne o persoană adultă, dar mai ales prin comparație cu celelalte „cadre didactice”, majoritatea persoane comune, cuminți și la locul lor (deși, dacă stau să mă gândesc, au mai existat și alte câteva excepții notabile, care or merita și ele cândva o compunere în proză pe Arca lui Goe). Profa noastră de franceză, Maria E. (nu dăm nume, ci doar prenume, din motive de discreție și confidențialitate, mai știi cine o citi compunerea?) era de o jovialitate și de o exuberanță aparte, care se puteau manifesta în cele mai neașteptate moduri cu putință, de exemplu printr-un pantof cu un toc foarte înalt, care zbura prin clasă, zvârlit energic de la catedră de către profesoară spre vreun elev căzut în apatie sau visare, insuficient de atent și de vigilent la întâmplările din clasă, ce o aveau mereu în centrul atenției pe zburdalnica doamnă de franceză. In perioada minunaților mei ani de liceu, doamna Maria E. trebuie să fi fost pe undeva prin jurul vârstei de 50 de ani, dar comportamentul ei nu o califica câtuși de puțin pentru aceasta vârstă. Fiind mereu zâmbitoare, glumeață, pusă pe șotii, gata oricând se ne trateze nu ca pe elevii d-ei, ci ca pe niște frații mai mici lăsați ei în grijă de către părinții plecați la muncă sau la piață, d-ei părea perpetuu în vârstă de cel mult 20 de ani. Franceza după programa școlară nu prea făceam pentru că, zicea d-ei, programa e o prostie și oricum cu doar o oră de franceză pe săptămână ar fi o glumă proastă să se creadă c-ar ajunge vreunul dintre noi să știe franceză la sfârșitul liceului urmând programa școlară. Prin urmare la ora de franceza stăteam de taină, la povesti și la bârfe si/sau la alte activități extra-curriculare, precum cântatul în cor pe mai multe voci, având în repertoriu „Les crocrocro, les crocrocro, les crocodiles qui se jouent, qui se jouent, aux bords du Nil”, și (mai ales) „Auprès de ma blonde, qu’i fait bon, fait bon, fait bon”. Altădată profa ne spunea ce s-a mai întâmplat prin cancelarie, iar noi povesteam ce se mai întâmplă pe la alte ore, ori ce porecle le dăm celorlalți profesori, totul exclusiv în franceză, care cum putea. O rugam pe doamna să nu ne pârască celorlalți profesori pentru bârfe și porecle, iar d-ei ne liniștea zâmbind ironic: „Stați măi cuminți că nu mă conversez eu cu alde Mărculescu”. Ei, atâta lucru mai știam și noi, din poveștile pasate în liceu din generație în generație, cam cine ar fi în genul de persoane cu care s-ar conversa profa de franceză, de exemplu Mihai D., un prof de mate, cu care, conform legendelor orale ale liceului, profa noastră ar fi avut o aventură într-o excursie făcută cu clasele la care erau diriginți, într-una din vacantele de primăvară (din anul, he-he, 1900 toamna)…  Alte dăți vorbeam despre ce filme am văzut sau despre ce cărți am mai citit, așa se face că odată, spre un sfârșit de oră am ajuns să vorbim despre Roșu și Negru (romanul lui Stendhal) și despre tânărul Julien Sorel și „încercările lui de a-și depăși condiția socială de țăran, printr-o combinație de talent, muncă, înșelătorie și ipocrizie, doar pentru a se găsi în cele din urmă trădat de propria pasiune”. Cu cruzimea specifică adolescentei, majoritatea dintre noi eram de părere că Julien Sorel este mai degrabă un personaj detestabil decât unul admirabil, dar profa de franceză, cu un aer șăgalnic și amuzat, se decisese să fie avocatul diavolului, declarând-și admirația necondiționată pentru eroul romanului, contestând cu zâmbet, detașare și zeflemea toate argumentația încrâncenată a contestatarilor juvenili, dintre care mă remarcam în mod special. Încet, încet, disputa a rămas între mine și profă, ceilalți preferând să se retragă strategic, mai ales că cei din masa poporului făceau semne disperate să terminăm cu dezbaterea și cu prostiile ca să nu mâncam aiurea minutele de pauză…  Profa tocmai se căra, dar uite mă că s-au găsit criticii literari al lui pește s-o rețină cu comentarii pe text. Văzându-mă înfierbânt în pledoarie, doamna Maria E. s-a așezat la loc pe scaunul de la catedră, continuând, cu ochii plini de zâmbet, ghidușie și îngăduință suverană, să-mi desființeze alegațiile punct cu punct, provocându-mă să caut argumente mai solide dacă vreau s-o conving. Păi, am zis eu, în română, reanunțând să mă mai chinui în limba lui Voltaire, demersurile lui disperate de a a-si depăși condiția și de a parveni erau ab initio aberante întrucât erau menite să-l ducă în lumea unora pe care și așa ii detesta. Deci la ce bun? Surâzând profa mi-a replicat tot în română, „Poate că drumul lui spre devenire doar trecea pe acolo, prin societatea respectivă, aspirațiile lui încercând să-l ducă de fapt mai departe, dincolo de mizeria acelei lumi”.  Am zâmbit și eu și am zis: „Asta este doar o simplă presupunere, mai degrabă falsă, pentru că oricum demersurile lui n-au ajuns la nicio lume superioară, ci l-au condus la moarte”.  „Dar…” a zis profa, închizând catalogul și ridicându-se agale în picioare, „Știi tu pe cineva care n-a murit?” „Da”, am răspuns prompt. „Pe cine?„ a făcut profa, cu nedisimulata mirare. „Pe d-voastră”, am zis eu, împrumutându-i tonul zeflemitor. Ei bine în clipa aceea s-a întâmplat ceva cu totul și cu totul neașteptat și imprevizibil. În clasă s-a făcut brusc liniște, iar profa, după un lung și inexplicabil moment de descumpănire, a izbucnit brusc în plâns, și-a luat catalogul și a ieșit din clasă, exact când soneria suna de recreație, lăsându-mă totalmente perplex si nedumerit de-întâmplare. „Ce-ai făcut tâmpitule?”, mi-a zis colegul de bancă. „Du-te imediat după ea și cere-ti scuze!”. „Lasă  măi, că madam și-a căutat-o. N-are de ce să-și ceara scuze.”, a zis un altul. În sfârșit, privirea plină de reproș a unui colege anume, m-a făcut să mă ridic în grabă și să mă duc pe hol după profă, doar că era prea târziu. Am apucat s-o văd intrând cu pas grăbit în cancelarie… N-am reușit s-o ajung din urmă și să-i cer iertare pentru insolență. Nici măcar până în ziua cea de azi…

        

Posted in Arcaluigoeologie | 37 Comments »

1 Septembrie

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 1, 2021

Prima zi de toamnă !

si a doua zi … de septembrie

Cu pastramă și cu vin, uite așa ne chinuim !

Posted in Arcaluigoeologie | 60 Comments »

Rușinea și păcatul (I)

Posted by Arca lui Goe pe august 28, 2021

Rușinea și păcatul muririi.

Îmi asum umilința de a vă spune ceea ce știți deja, din viată, din (alte) proze, din cultura genială, din Biblie, din filme, de undeva, de nicăieri… un adevar dureros, aproape fals.

Cea mai mare rușine care ti se poate întâmpla în viață este să mori. Poți păți în viată multe rușini copleșitoare, în confruntările tale cu restul lumii, cu ceilalți oameni, cu vietățile, cu lucrurile neînsuflețite, ba chiar și cu ideile metafizice… dar niciuna dintre multele rușini de pe panoplia cu rușini, nu este așa de teribilă, de umilitoare și de ireparabilă precum aceea de a muri, așa deodată, dizolvându-te în neant, evaporându-te din existentă (a ta și a altora)… Bineînțeles că rușinea, în general, nu este un sentiment individual, pe care să-l poți avea de unul singur, ci exclusiv în raport cu martori capabili să observe și să înțeleagă situația și natura jenantă, umilitoare, a acesteia. Mai mult decât în alte genuri de situații delicate, generate de condiția umană, în contextul inexorabil al imperfecțiunii universului (…), infernul rușinii sunt ceilalți.

Ne naștem imuni la rușine (că de, fiecare se naște singur), dar în scurtă vreme devenim (forțat-obligat) ființe sociale și ne îmbolnăvim incurabil de rușine, devenind vulnerabili de îndată ce realizam că există martori ai bâjbâielilor noastre existențiale (martori gata mereu să ne judece si/sau să ne umilească, oferindu-se să ajute, sprijinindu-ne, batjocorindu-ne sau ignorându-ne, creându-ne realitatea, așa după cu îi stă bine oricărui observator, creator de realitate).  La început sensibilitatea noastră și inabilitatea de a tolera, ignora si/sau de înfrunta rușinea sunt uriașe, și numai pe măsură ce experimentăm existenta, învățăm să ne imunizăm, devenind din ce în ce mai nesimțiți (si mai nerușinați)… în genere avem norocul că situațiile rușinoase cu care ne confruntam să fie mici la început, în copilărie, când le și amplificam, exagerându-le pentru a putea resimți cât de cât și rușinea aferentă. Abia pe urmă potențialul de a fi rușinoase, jenante, umilitoare, aferent situațiilor cu care ne confruntam, crește spre cote alarmante…

Rușinea de a fi forțat să te duci la școală, la serviciu, la armată, la spital, la pușcărie, întrecute doar de umilința de a te afla la școală, la serviciu, la armată, la spital, la pușcărie, sunt rușini grave, creând frustrări majore și sarcina de bază în viată, aceea de a te acomoda cu ele, de a te confrunta cu ele când nu poți și nu poți să le eviți (de-ti vine să te sinucizi). Și câte altele nu sunt situații rușinoase, jenante, penibile, umilitoare, să fi respins sau să fi acceptat de cineva, de ceva, de o altă persoană, de un grup, de o instituție, și mai ales postura de a fi forțat să  accepți aceste situații (aceste refuzuri sau acceptări), fără revolta, fără rușine, fără frică, ca pe ceva firesc, natural… Toate sunt nasoale, și totodată captivante (cu potențial literar-artistic ceva de speriat). Unii scriitori s-au consacrat, „devenind” genii, sau măcar mari scriitor prin simplul fapt de a scrie fără rușine, fără scrupule, despre umilințele pe care le-au avut de îndurat, de suportat, de trecut, umilindu-se și-n public larg, exorcizându-se și exonerându-se. Și încă unii la persoana întâi. Dar în fine, să nu divagam. Multe rușini pe lumea asta (iar pe cealaltă Dumnezeu. Cu mila) . Dar numai și numai când exista martori. Încolo deloc. Dacă tragi o baștină zgomotoasa când nu-i nimeni prin preajma nu-i nici o rușine (cu condiția să nu fie umedă).

Absolut nimic rău nu ni se poate întâmpla când suntem singuri, fără martori. Dar, despre paradisul singurătății altă dată, în prezenta altor martori, mai de soi. Acum să revenim la rușine fără rușine. Trebuie spus și trebuie insistat asupra faptului că aproape orice rușine este un păcat (o rușine = un păcat, detaliile si pledoaria în favoarea diavolului se vor releva, sunt sigur, în comentarii). Ei bine toate rușinile astea colosale sunt un nimic, o bagatelă, un mărunțiș, un fleac, comparativ cu rușinea cea mare, aceea de a muri, când nu ești singur pe lume. Dacă ai, dacă ai, dacă ai… pe cineva, prieteni, dușmani, familie, amante/amanți, colegi, copii mici, foste soții/soți, foste amante/amanți, părinți, frați, sau simpli muritori care te cunosc (cât de cât), cea mai teribilă, mai umilitoare și mai ireparabilă rușine este aceea de a muri, așa deodată, dizolvându-te în neant, evaporându-te din existentă (a ta și a altora). Si mai ales, mare păcat (a se aprofunda). Numai cei singuri pe lume au dreptul să moară fără rușine. Incolo nu. Prin urmare sfatul meu este unul singur: Să nu mori Darie, să nu mori! 🙂

Viața ca o pradă”,

mortea ca o rușine
(nu-ca-o-dramă…)

Posted in Arcaluigoeologie | 140 Comments »

Inapoi în prezent

Posted by Arca lui Goe pe august 23, 2021

Uneori, venindu-se parca in întâmpinarea dorințelor noastre secrete de a experimenta călătoria in timp, sau dimpotrivă, pentru a face in ciuda dorinței noastre declarate de a ne vedea de timpul prezent si de carpe diem-ul nostru de toate zilele, in viețile noastre, sau in lume, se întâmplă „lucruri ciudate” care ne fac sa credem ca suntem brusc invadați de vremuri străine, secvențele evenimentelor dând fie impresia unor reluări bizare ale unor întâmplări vechi, din trecut, fie senzația ca viitorul nu mai are răbdare si ne oferă cu anticipare un „preview” a ceea ce va să vină. Nimic para-normal aici, doar o simpla (?!) rezonanță emoțională, cu arome temporale (o tempora…), ce ne cuprinde când suntem prinși pe picior greșit, in contrepied (ca-n tenis) de ajustările, actualizările si sincronizările vremurilor cu lumea, operate in contra inerției acesteia, intru aducerea la zi a realității (care este). Bunăoară acum, in zilele din urmă, in lumea tenisului s-au desfășurat doua turnee master, Rogers Toronto/Montreal si WESTERN & SOUTHERN OPEN la Cincinnati, pogorând asupra noastră parcă direct din viitor, pentru a ne oferi un „glimpse”, lăsându-ne să întrezărim cum va arata lumea tenisului în era de după Djokovic-Federer-Nadal. In absenta celor trei corifei vechi, cei noi si-au dat măsura viitorului, lăsându-ne să înțelegem cam cum va arata acesta, avându-i in prim plan pe Daniil Medvedev, Alexander Zverev si Stephanos Tsitsipas ca nouă tripletă de aur, cu Andrey Rublev in postura de veșnic Andy Murray, cu valul italian condus de Matteo Berrettini acompaniat de Jannik Sinner si cei doi Lorenzo (Musetti si Sonego), plus nițel Karen Khachanov, un pic de Denis Shapovalov si Félix Auger-Aliassime, plus oleacă de Reilly Opelka pe hard si de Casper Ruud pe zgură si din când in când, ici si colo, cam peste tot de Hubert Hurkacz. Acesta este viitorul tenisului si nu arată rău după cum s-a văzut cu anticipare in preview-urile de la Toronto si Cincinatti. Cei din noul val al spectatorilor profesioniști de tenis vor avea la ce se uita si din ce să-si aleagă idolii, dar si cei vechi, învingându-si nostalgiile, vor avea la ce căsca gura, pentru a se bucura de tenis, de spectacol, de emoții si desigur pentru a avea ocazia să susțină că da domnule, sunt buni ăștia de acuma dar nu-s nici pe departe cum erau ale Nole-Rafa-Fedex… la vremea lor. Totuși mai e până atunci, mai e, pentru ca, urmează US Open, ultimul turneu de mare șlam al anului de gratie 2021, la care va lua startul liderul mondial al zilei si al tuturor timpurilor, doamnelor si domnilor Novak Djokovic, prezentul. Am zburdat un pic in viitor, dar prezentul se mai prăvale odată in vâltoare. Să ne bucuram asadar cum se cuvine. Începând din 30 August ne întoarcem in prezent, pentru a fi iarăși contemporani cu Novak Djokovic, si martori risipitori ai istoriei de lux a tenisului.

P.S. In mica incursiune pe care am făcut-o (prin vis?!) in viitor (dacă n-oi fi încurcat eu universurile in somn) am aflat cu anticipare, dintr-o poveste, că finala de anul acesta ii va avea ca protagoniști pe Nole si Sasha, cel vechi si cel nou… Mai multe nu vă spun ca să nu stric tot suspansul… Faceți si voi tot ce puteți in acest sens, ca observatori si creatori de realitate. Eu partea mea, mi-am făcut-o !  🙂 In imagine, Fratele Grimm, autorul povestii: A fost odată ca niciodată, un băiețel în Belgrad…

Unul dintre aspectele majore ale ideii de teleportatre temorala se refera la accesibilitatea si uzabilitatea informatiei din „timpul tinta”. Cu alte cuvinte un experiment se poate considera a fi fiind/fost „o calatorie in timp”, nu atat prin abilitatea de a „transporta” o „masa” dintr-un timp in altul si (eventual) inapoi, ci mai degraba prin abilitatea de a accesa informatii din timpul tinta si de a le face disponibile in timpul sursa (cel in care a fost initiata calatoria). Transportarea unei mase oarecare oricat de mica ar fi fiind, va crea perturbatii si va altera (poate dramatic), spatiu-timpul vizitat si pe cale de consecinta si pe cel original, oferind acestei mase sansa de a se implica activ in cursul evenimentelor, alterandu-le, scimband trecutul si pervertind viitorul. Calatoriile in timp, in interiorul unui aceluiasi univers, presupun o pasivitate totala pe durata calatoriei si o absenta desavarsita a oricarei interactiuni intre vizitator si locul-timpul vizitat. Vizitatorul trebuie sa fie o cvasi-prezenta insesizabila, capabila sa observe fara a produce niciun (d)efect in tzesatura continuumului spatio-temporal local, în masura in care acest lucru este posibil (in context clasic si/sau mai ales cuantic)… Vizitatatorul ar trebui sa fie doar un (soi de) ochi ce vede fara sa vada fizic, fara sa absoarba lumina, sunet, vibatii, materie, ci doar, direct, informatie. Nu pot calatori in trecut pentru a-l corecta, de ex. pentru a o omorî „accidental” pe mama lui Hitler in copilaria acesteia, inainte de a-l fi nascut pe Hitler, ci, cel mult, as putea „vedea” eventual mai in detaliu cum s-au petrecut lucrurile (pardon de perversiune). In mod oarecum analog, vizitand, in acest mod total discret viitorul, as putea eventual sa interactionez direct acolo, dar nu as putea culege informatie care sa poate perturba retroactiv viitorul prin transferul acestei informatii in trecutul emergent al calatoriei. As putea verifica daca voi fi castigat cumva la loterie, dar n-as putea obtine cu anticipare numerele castigatoare la loterie pentru a le juca la intoarcere fortandu-mi astfel norocul… in ciuda viitorului din care mi-am extras informatia Sau as putea? Pare prea coplicat. Nu? Probabil ca ar merita sa simplificam putin si sa ne focalizam pe un caz mai la indemana… revenind cu aceasta ocazie on topic. Bunaoara in tenis. De fapt aici voiam sa va aduc. Stiti cu totii foarte bine ca una dintre cele mai recente tehnologii introduse in tenis este Hawk-Eye (ochi de șoim), care inlocuieste cu succes arbitrii de line sporind semnificativ acuretetea arbitrajului, reusindu-se cu precizie milimetrica (de fapt mult mai precis), sa se stabileasca unde a cazut mingea (inauntru sau afara sau daca a atins linia)… Ceea ce poate nu toata lume stie este ca de fapt tehnologia ochi de șoim nu determina unde a cazut mingea (dupa ce aceasta a cazut, prin simpla inregistrare si vizualizare a momentului caderii mingii), ci, de fapt, determina cu anticipare unde va cadea minge, inainte un pic ca aceasta sa cada. Tehnologia Hawk-Eye nu are doar ochi ci si un creier imens capabil sa calculeze foarte repede traiectoria mingii si sa determine prin extrapolare si calcul, in avans unde va cadea mingea pornita din racheta jucatorului. Cu un interval de timp foarte mic ce-i drept , Hawk-Eye este capabila sa smulga informatie din viitor si s-o aiba disponibila. O micuta calatorie in viitor, bazata pe calcul si probilitati, calcule facute inaintea timpului, pe baza vitezei initile a mingii, a turatiei cu care se roteste in aer, stiindu-se vascozitatea aerului in functie de temperatura si umiditate, de vant si de gravitatie, masurate in timp real sau cunoscute in avans de catre sistem cu mare acuratete. Ne putem imagina ca perfectionarea tehnologiei va spori abilitatea de predictie, anticipandu-se inca si mai din vreme unde se va duce mingea, poate din analiza posturii corpului jucatorului, a vitezei cu care se misca, cunoscandu-i-se abilitatile fizice si satrea psihica… Si in multe alte feluri in care tinand cond de din ce in ce mai multa informatie disponibila (in prezent dinspre trecut), systemul poate calcula inca si mai din avans rezultatele de prevazut in viitor. La limita ar fi posibil ca la inceputul meciului algoritmul IA sa-i scaneze pe jucatori si sa furnizeze direct rezultatul final, ba chiar pentru chalange sa reconstituie pe calculator cum ar fi fiind artand jocul daca s-ar mai fi jucat de-adevaratele, cu o acuratete remarcabila, dincolo de orice indoiala. Vi se pare chiar imposibil? Ei as. Ati vazut meciurile de fotbal de pe youtube masluite pe calculator? Foarte inselatoare…Nu te prinzi chiar din prima ca nu sunt reale…Nu mai e mult pana departe. Problema este ca atunci cand cunosc din vreme viitorul oamenii cu greu se pot abtine sa nu-l influenteze. Pe un teren de tenis dotat cu Hawk-Eye si cu sisteme de aer conditionat, este posibil ca in urma calcului traiectoriei mingii sa se rezulte ca mingea va iesi afara cu o zecime de milimetru, iar calculatorul ar putea decide in timp util sa sufle un mic vant din fata, asa… pentru ca tine cu „Federer” si mingea sa prinda tusa. Nici asta n-ar fi chiar imposibil… Viitorul suna infiorator. De bine.

Desigur că US Open 2021 nu este doar despre Djokovic si despre ce va face sau nu va face d-lui in cel mai greu mare slam din viața sa. Sunt si alte centre de interes. De exemplu banii. Desi, din cauza capriciilor pandemice nu se vor înregistra recorduri de spectatori plătitori (doritori să asiste on place la scrierea in timp real a istoriei), totuși organizatorii (niște belferi) vor oferi cele mai mari premii din istoria turneului, in total 57.5 milioane de dolari. Am putea să ne minunam de dărnicie dar la fel de bine am putea zice ca Caragiale: inflație mare, domnule. Abia după miezul nopții mai poate omul respira. Sa respirăm așadar. Un alt punct major de interes este Naomi Osaka, in sensul că ne așteptam de la acest US Open la clarificări: Iși bagă sau nu mințile-n cap? Iși bagă sau nu picioarele-n el de tenis și de sistem (ticăloșit)? Care pe care? Pronosticuri? Cineva? Ceva? (… … …) 

… poate fi un semn prevestitor pentru cariera O-sakăi. Incă o tik-tik-man pe traseul ni-ponei ar putea-o face pe aceasta sa se dedice preponderent vânzărilor de păpuși Barbi-Naomi si parteneriatelor psihiatrice cu Greta Thunberg. Cuanticamente însă este, în egală masură, posibilă revenirea glorioasă în actualitatea prezentului pentru capri-ci-oasa prota-gonista: O’Saka. Revenind la centrele de interes ale US Open-ului din acest an, as menționa absența notabilă a campionului de anul trecut Dominic Thiem, intrat chiar de atunci într-un con de umbră foarte întunecat. Oficial d-lui lipsește de la apelul nominal din motiv că-l doare nu știu ce încheietură, aproape ca o încheiere de carieră. In realitate însă se pare că explicația dispariției sale din peisaj are la baza combustia internă fabuloasă prilejuită de efortul supra-omenesc de a câștiga primul turneu de mare slam din viața sa. Cam cum a pățit Nole dupa câștigarea primului Roland Garros, sau Andi Murray după ce-a ajuns numărul 1 mondial. Mi-as dori ca Dominic Phoenix Thiem să se poată reinventa, să reinvie din propria-i cenusă și să revină în arenă. Spectacolul Tenis ar merita să-l aibă macar pentu alti câtiva ani în colectia sa de magicieni si prestidigitatori. Ar mai fi si amănuntul Halep… Aviz amatoarelor. Plus ce-o mai scoate US Open-ul din mânecă. Sper că nu vreun gât fraged de arbitră. Mă rog, lac să fie că broaște se adună.

Dupa cum bine ați observat (iar cei care n-au observat nici nu contează in con-text, vădindu-se ireductibil ignoranți), la startul US Open de anul acesta există (in afara deja pomenitului Dominic) niște absente notabile, pe alocuri dureroase: Serena Williams, Rafael Nadal si, cu voia d-voastră ultimul pe lista, Roger Federer. Absenta Serenei nu mi se pare că ar pune vreo problema de estetică in logica secreta a fenomenului tenis si a observatorilor profesioniști ai acestuia, lipsa acesteia din inventar fiind resimțită cel mult de către „poporul american”, care face ce face si-n tenis, ca-n Afganistan, ramând pe dinafara, fără coledzi, care va să zică că ma inteledzi, in rest nu prea cred sa existe suspin in contumacie. Dar, doamnelor si domnilor, faptul ca Rafa si Fedex lipsesc la apelul nominal este o gravă si complexă problemă… de estetică, de… logică, logistica, de echilibru… Probabil că le-a fost într-adevat peste poate să vină, fără vină si fără să vină, pentru a face un simplu act de prezentă… pentru a-si susține (i)moral colegul de generație in lupta cu entropia si cu haita cea tânără. Pot găsi (că nu mă doare… mintea), semnificații duium in decizia lor de a absenta de la acest mare slam, la care vine până si Andi Murray… Ar fi fost frumos ca trecutul să mai facă încă o data aceasta călătorie in timp pentru a ne oferi iluzia prezentului continuu. Dar frumusețea (in pofida a ce se tot spune) n-a salvat niciodată lumea (după cum nici urâțenia n-a omorât-o). Probabil că cea mai importanta semnificație pe care o denotă gestul comis de Federer si Nadal (de a sabota US Openul) este optimismul. Optimiști, cei doi titani, speră că, dacă nu acum, atunci sigur altcândva… Dreptul fiecăruia la speranță este sfânt. Ei spera, dar spera cuantic, fără nicio certitudine, pentru ca daca ar fi avut vreo certitudine clară ori că da, ori că nu, că va exista sau nu, nu va mai exista in viitor vreun moment propice pentru glorie si apoteoza, atunci, in oricare varianta a certitudinii, ei (probabil) ar fi decis (cred) să vină (totuși) si să fie prezenți la fața locului, la slam, in actualitate, cuantificabil, numărabil si adăugabil in bilanțul carierelor lor, in care orice contează, se numără si se adună, inclusiv prezenta, si nu oriunde, ci la turnee de mare slam. O alta incertitudine care este posibil sa fi contribuit la decizia ne-prezentei este legată de ce va face rivalul si colegul lor (de generație si de suferință), la acest turneu final: va reuși să atingă extazul sau il va rata, va fi zeu sau va fi om, va face spectacol sa se va face de rușine? Ei vezi, cei doi nu știu (nici măcar ce sa spere in aceasta privință) care varianta a acestei super-poziții se va condensa cuantic in realitatea observabila la încheierea US Open de anul acesta, iar aceasta incertitudine ii macină si pe ei fiind un factor de stres, care favorizează indecizia, pasivitatea… Când ești vedeta vrei musai să știi cărui gen de eveniment i te oferi ca fundal. Dacă ar știi dinainte, ori că una, ori că alta, atunci da, altceva ar fi. De exemplu știind ca Djokovic va intra in secolul 21 al turneelor sale de mare slam, Federer ar fi putut profita, in pre-momentul acestei apoteoze, pentru a-si anunța, după ultimul meci al sau disputat la US Open ca se retrage din tenis, ceea ce ar fi devenit automat principalul eveniment si centrul atenției si al emoțiilor lumii. Poate ca Federer n-a vrut, pur si simplu să-i fure sau să-i umbrească astfel lui Djokovic euforia eventualei apoteoze. Presupun ca Roger este in stare de un astfel de gest. Presupun de asemenea că Roger n-ar putea să mai facă vreun mare turneu prost, neconvingător, fără a-si anunța (si) retragerea. Despre Nadal… altă dată

Oricum, una peste alta, dincolo de (in)estetica problemei, cred că absența celor doi este un dezavantaj important pentru Novak Djokovic, sub măcar câteva aspecte. Mai întâi ca Novak se mobilizează mai bine in prezenta „fraților” săi rivalii (ne reușind încă să-i ia totalmente in serios pe ceilalți). Apoi că, in absenta celorlalți doi, prea o sa stea toată lumea si fiecare tenismen, cu ochii pe el ca pe inamicul public numărul unu, acordându-i-se astfel…”toata atenția”… Ceea ce, pentru cineva care a ratat ternele pregătitoarea Toronto/Cincinatti, nu-i chair bine… In fine, ar mai fi si alte lucruri de punctat in legătură cu posibilele semnificații ale absentei lui Federer si Nadal de la startul competiției ce stă să înceapă, dar, pentru moment, prefer sa le trec sub tăcere…

Nu strică însă revederea in 10 minute a unui episod de acum 10 ani, o semifinala de mare slam, Melbourne 2011. Vă mai amintiți? Frumusetea tenisului…

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 85 Comments »

Inapoi la timp…

Posted by Arca lui Goe pe august 21, 2021

sau înainte

Un drum pe care-l stră-băți mult mai încet (sau mult mai repede) decât de obicei nu-i deloc același drum… și te duce mereu altundeva și altcândva decât ai plănuit…

Intelegerea sensului teleportării în timp poate trece prin lumea schimbărilor de ritmmmmm… in felul in care percepem „trecerea” timpului… Merită încercat.

UPDATE: Acest inceput de articol se presupunea a fi continuat cu relativă convergentă, într-o dierctie adecvată, în acord logic cu mersul discutiilor din zona comentariilor si cu ideile propuse de către participanti. Rămâne de reluat cu alta ocazie mai potrivită.

Posted in Arcaluigoeologie | 57 Comments »

Gazel

Posted by Arca lui Goe pe august 19, 2021

Motto: „Gazel cântam, harem aveam!

Pentru că, după mai multe naufragii irelevante (pe arhipelaguri și insule pustii), goeleta L’Esperance eșuase (pe o dună de nisip), adusă acolo pe un val uriaș de speranță (speranța că Potopului nu-i nălucire), echipajul fusese lăsat (pe șest) la vatră. Deși în mod oficial goeleta figura ca fiind în regim de conservare, în realitate era în părăginire în nemărginire, în timp ce Anton Lupan și Adnana trăiau o perpetuă poveste de dragoste cu năbădăi, la bordul unui vas de croazieră în jurul lumii. Ne priindu-le statul la vatră membrii echipajului, în frunte cu cârmaciul Gherasim, se auto-exilaseră la o cherhana (de pe celălalt mal al universului inobservabil, la Palicarul Vesel), făcându-si mai plăcut veacul de singurătate, în preajma unor carafe de vin, unde purtau niște nesfârșite discuții filozofice de beție, fără capăt și fără sens, dar pline de farmec, toți în păr, mai puțin Ismail, pe care-l izgoniseră (în cele din urmă) printr-un tertip pus la cale de Haralamb, și dus la îndeplinire cu ajutorul lui Mihu. Dezbărarea de Ismail s-a făcut din cauza nepotrivirilor de caracter și a deosebirilor culturale pentru că, turcul, fiind musulman, nu bea deloc, nici măcar bere, ceea ce, chiar dacă nu-l făcea să fie mai lucid sau mai treaz, îl făcea să fie beat altfel, într-un fel incompatibil, total diferit de al celorlalți, stându-le acestora ca o sulă în coaste:  „Bre, bre, bre, beam și chefuiam, și corabia putrezeam. Rușine obrazului nu estem? Poim când venim căpitan și întrebam „Gata estem? Puteam plecam?” ce răspundeam? Bre ghiauri pezevenchi...”. „Bă Ismaile, vezi mă că te așteaptă nevestele pe acasă. Nu ne mai fute la cap cu prostiile tale. Mai bine vezi pe la bucătărie să nu ardă ăia calcanul și lasă tu chemarea datoriei”. Când auzea de neveste Ismail se mai domolea. Dădea o tură pe la bucătărie, apoi revenea la vechile sale refrene, parcă întors la cheie: „Bre, bre, bre, beam și chefuiam, bairam făceam și corabia putrezeam”. Enervat la culme, într-o zi de 1 Aprilie, Haralamb a compus o telegramă ca din partea căpitanului: „Sosesc în curând. Stop. Păstrați goeleta gata de drum. Stop-otop” și l-a rugat pe Mihu să i-o arate lui Ismail ca să fie mai credibilă. Ismaile, mă băiatule, a zis Gherasim, până ne revenim noi din mahmureală, tu care ești singurul treaz, du-te înainte și deretică nițel pe punte că venim și noi acuși-acuși. Ismail n-a așteptat să-i zică de două ori și dus a fost. A măturat, a dereticat, a vopsit, a reparat, a pictat, a pus gaz în felinare, și s-a instalat frumușel pe goeleta eșuată. Ca să nu se mire proștii că ce corabie e aia pe uscat, departe de țărm, Ismail a botezat-o Arcă… și a inventat niște povești imanente despre sosirea iminentă a Potopului. Unii s-au prefăcut că-l cred, alții că nu. Ca să fie și mai credibil chiar a renunțat la șalvari și turban și s-a îmbrăcat cu un costum de-al căpitanului, fâțâindu-se ca un burjui pe punte toată ziua de colo-colo. Totul fain și frumos până când au prins de veste nevestele lui Ismail că acesta ar fi ajuns căpitan de corabie, și-au dat știre una alteia, și uite așa, una câte una și-au luat lumea-n cap pornind-o pe calea Damascului și s-a trezit sărmanul Ismail cu ele pe goeletă, câteșipatru: Mufide, Valide, Laleli și Ghiulsum (care cum, ghici!). Ismail n-a mai putut de bucurie când le-a văzut, primindu-le cu brațele deschise, luându-le în spațiu pe goeletă, pe barba sa. Mai departe nu e nimic de povestit totul fiind la vedere.     

Notă-Avertisment: Orice asemanare între faptele, personajele sau întâmplările din această proză pur imaginară și romanul „Toate pânzele sus” (al dizidentului Dorin Tudoran, poet la bază, ca si fratele sau Goe Bogza) sunt pur întamplatoare, orice asociere între una si alta fiind făcute de cititor pe propria-i răspundere. Să nu ziceti că nu v-am spus. 🙂                                   

Photo by Anand Dandekar on Pexels.com

Posted in Arcaluigoeologie | 60 Comments »

Anecdotele teleportarii temporale

Posted by Arca lui Goe pe august 16, 2021

Propunerea făcută publicului pe Arca lui Goe de a „teoretiza” si/sau fabula pe tema călătoriilor in timp, așa ca să vedem unde ajungem (fără să-i copiem integral pe alții care s-au jucat deja, altădată, altundeva, de-a teleportarea imaginară in timp), n-a decurs deloc liniar, cuminte si previzibil, neînregistrându-se în fapt vreun succes notabil în a-i aduce pe potențialii participanți într-o zonă mulțumitoare de confort emoțional si intelectual in care aceștia să găsească motivațiile potrivite pentru a primi o asemenea provocare ludică si de a accepta joaca, din cuvinte, de-a călătoria în timp. Se vede treaba că, în contextul dat (…) (da, da), nu-i deloc ușor de amorsat o astfel de dezbatere colocvială, dar cu oarecări pretenții maieutice, științifice, filozofice, mistice sau „măcar” literar-artistice, la nivel amatoricesc desigur, în joacă, fără urmă de pretenții academice. Ceva nu s-a potrivit în context, așa încât în afara unor rudimente de discuții, mare-epistemologie-mare nu s-a închegat (cel puțin comparativ cu ceea ce au reușit trolii să realizeze în subsidiar, ca volum si anvergură în siajul acestor ratate „de-zbateri”). Si câte lucruri interesante ar fi putut fi atinse (teoretic) cu vorba în serbările călătoriilor in timp pe Arca lui Goe, doar așa pentru a vedea si la alții ce sentimente, ce percepție, ce fantezii, ce limitări au, in legătură cu fascinanta temă a călătorilor în timp, ce cred ei despre asta sau (mai ales) ce ar crede dacă ar sta să se gândească. Se pare că, în condițiile date, anturajul Arcei lui Goe nu este pregătit „moral” pentru a-i plăcea să discute ce-i trece prin cap despre complicata, dacă nu chiar imposibila teleportare în timp (fie si numai măcar prin hipnoză, dacă altfel chiar nu s-o putea)… In fine ce s-o mai lungesc, cred că ar merita să încercăm o altfel de apropiere de subiectul cu pricina, un alt fel de abordare, prin intermediul unor anecdote care, cine știe, poate or avea darul de a mai atenua inhibiții si de a stimula imaginația, pofta de vorba si îndrăzneala necesară vorbitului (ha) „în public” în condițiile în care întotdeauna ideea vine vorbind. Așadar primele anecdote. Vă urăm vizionare plăcută si asteptam să aflam care variantă v-a placut mai mult, cea a calatoriilor in timp 10 minute sau un minut.

Posted in Arcaluigoeologie | 51 Comments »

Închis

Posted by Arca lui Goe pe august 12, 2021

iResponsabilul plecat după marfă.

(vin imediat)

update: Faptul că momental avem „închis”, la magazinul nostru universal non-stop, n-a trecut neobservat, stârnind satisfacții în rândul altor apropritari de magazine virtuale (si nu numai) care s-au grăbit să-si manifeste bucuria acordând like-uri întâmplării, semnalând totodată mușteriilor că la dumnealor este (încă) „deschis”. Profit de bunăvoința acestora pentru a menționa că pe durata infinitezimal mică în care iResponsabilul este plecat după marfă (prin teleportare în viitor), eventualii vizitatori întâmplători ai Arcei lui Goe nu trebuie să stea cu ochii în soare până după miezul nopții, ci mai bine să-i viziteze pe oricare dintre cei care au acordat like pe acest topic de inventar. Serios. Au bloguri foarte bune, plăcute, captivante, pe care se poate petrece timp de calitate. Recomand în special bârlogul d-lui Florin, fiind acesta un blog cu savoare aparte, ce poate fi citit pe nerăsuflate, inclusiv secțiunea de comentarii. Are si d-lui o babirusă monumentală (mai dihai decât a noastră, pesedistă si antenistă), cu care dl. Florin întreține o șuetă foarte drăguță (de exemplu aici: Re-fe-ren-dum).

Posted in Arcaluigoeologie | 51 Comments »

Timpul imperfect trecea…

Posted by Arca lui Goe pe august 2, 2021

Moto: „Trece timpul ca nebunul, si cu el mă trec si eu” (cântec popular)

După cum se spune despre limbajul de programare C++ că poate fi învățat doar dacă îl știi deja, tot așa de bine,  ba încă si mai abitir, putem spune că nu poți întreprinde o călătorie temporală în trecut, decât dacă ai efectuat-o deja. Iar dacă ai fost deja in acea călătorie nu mai ai cum să o eviți nici dacă ai (mai) vrea. Ai vrea?

Nu mă refer desigur la acele calatorii temporale făcute  împreună cu tot universul, când a da timpul înapoi echivalează cu întoarcerea întregului Univers într-o stare oarecare din „trecut”, acest gen de călătorie temporală foarte simplu si la îndemână oricui, fiind practicat de către fiecare din noi, oricând, oricum, si-n culcare si-n sculare după cum ni se „năzare” (când ni se  năzărește). Nu insist căci este banal si de natura evidentei. Bunăoară acum, când suntem cu toții iarăși in acest același punct din spațiu-timp, care denota o stare, cea de acum, din nou, iarăși, după cum a mai denotat-o de infinitate nenumărabilă de ori pana acum,  in acord cu dorințele infinite care au (tot) întors universul (pe dos) in acest punct (si pe noi odată cu el, nu)… prin care trecem iarăși, nepăsători, făcând pe niznaiul, ca si când nici usturoi n-am mâncat si nici gura nu ne miroase. Așadar să lăsăm pustiei acest gen de întoarcere in timp (înainte, înapoi si in orice alta direcție), pentru a ne referi cu un pic mai multa luare aminte la adevăratele calatorii temporale, si anume la cele făcute individual, in contra naturii si in ciuda universului (iar nu dimpreună cu acesta), de către o bucățică de materie din univers (tu de ex), extrasă din clipa si locul ei de  acum si aici pentru a fi transferată abrupt, prin salt, hăt, aiurea, departe, altcând si-n alta parte, in dis-continuumul spațio-temporal. De exemplu de azi pe ieri (ceea ce de altminteri ar fi minunat mai ales ca ieri a fost duminică, iar azi, e luni). Ziceam că nu te poți întoarce de azi pe ieri decât dacă te-ai întors deja. Altminteri nu si nu. Să zicem ca folosind mașina timpului, un aparat de teleportare, puterea gândului, sau orice altceva, si te extragi pe tine (te) din clipa prezentă, de pe scaunul tău de la serviciu, sau de unde naiba te-oi afla, într-un loc care oricum nu-ti priește sau nu te satisface total (in tot cazul nu destul incat sa zici „clipă opreste-ti zborul”), si te-ai trezi, bine merci, ieri dimineață, pe strada ta, in fata casei tale. Ai intra frumos pe ușă si ai merge la bucătărie. Acolo ai avea surpriza sa te vezi pe tine pregătind micul dejun duminical… Te-ai uita la tine (cu drag?) si nu ti-ar veni să crezi, iar el, celălalt tu (cel de ieri, de acum) s-ar holba la tine nevenindu-i să-si creadă ochilor, văzând o dublură a sa în carne si oase, in casa lui, in bucătăria lui… zgâindu-se la soția lui… Dar stai nițel… chiar ești tu acolo? Parcă nu așa-ti amintești. Ieri pe când pregăteai micul tău dejun nu te-a vizitat nicio dublură, pentru că dacă te-ar fi vizitat ai fi ținut minte, ne având cum uita așa ceva. Dacă nu ai o astfel de amintire înseamnă că de fapt nu ești in vizită in trecutul tău (acolo unde ai intenționat să mergi prin teleportare spațio-temporală), ci Dumnezeu știe unde, la dracu-n praznic, într-un Univers paralel… Iar dacă-ti aduci aminte… e si mai grav… e posibil să fi nimerit într-o buclă spațio-temporala, in care o sa te învârtești indefinit pana la sfârșitul timpului. Sau nu? Sau cum? Rămâne de discutat… Mâine ne întoarcem tot aici si o luam de la capăt cu maieutica.  Răzbim noi cumva. Si ne-om lămuri. Până una alta (câtă vreme Bau-Bau si Iosif stau izolați in viitor, unde au fost teleportați special pentru a reduce zgomotul de fond pe punte si în cală, până la limita liniștii  de peșteră vastă), am putea să ne imaginam (în cate o compunere) cum anume ar putea decurge dimineața unei familii, care primește vizita (in)opinată  a unuia dintre ei, din viitor, sau chiar a întregii familii. Ar trebui să mănânce înca de azi, (si) omleta de maine… Sau cum?…

Posted in Arcaluigoeologie | 250 Comments »

Nole. Medalia de plumb

Posted by Arca lui Goe pe august 1, 2021

Novak Djokovic, cel mai mare jucător de tenis din istorie (si din geografie), a semnat la începutul anului un contract foarte avantajos cu destinul, în urma căruia urma să se consemneze public, oficial si indubitabil, ceea ce unii spectatori profesioniști de tenis știau deja de ceva vreme, si anume că numitul Djoko este cel mai mare jucător de tenis al tuturor timpurilor. Din Univers. Totul a mers admirabil, ceas, după plan, în acord cu prevederile contractuale, si așa ar fi mers până la încheierea acordului de un an, atât, un an, un singur an, iubire bibelou de porțelan, dacă n-ar fi existat si niște misterioase clauze contractuale, scrise cu litere foarte mici, pe care, altminteri atent la detalii, dl. Djokovic nu le-a citit, furat (până si el) de splendoarea contractului in sine. Așa se face că în momentul cheie, în punctul culminat de dinaintea alunecării inexorabile pe versantul catastrofei succesului (cunoscătorii Teoriei Catastrofelor știu despre ce este vorba), a fost activată una (poate chiar două) dintre clauzele secrete ale contractului semnat în noaptea cumpenei dintre ani de către Nole cu destinul, si de care clauze d-lui ori habar nu avea, ori de care uitase cu desăvârșire… Nu zice hop înainte de a sări, nu-l considera învins pe cel care nu s-a predat deja, nu te culca pe laurii victoriei si nici pe o ureche, mizând exagerat pe aura invincibilității si pe faptul că toți adversarii de dinainte, ajunși în acest punct de inflexiune, se considerau deja învinși… Si mai ales nu face toate acestea când ești pe sponci cu depozitul de energie fizică si psihică… dacă poți. Când totul părea clar si inevitabil, Sasha Zverev a reușit să anuleze, cât ai clipi din ochi, contractul lui Nole cu destinul, doar amânând cu încă o clipă momentul capitularii sale, suficient se pare pentru a nărui visul unui golden slam pentru Djokovic. Djoko-Nole în rolul Cidului, rămas fără benzină după multele batalii de peste an, a continuat să înainteze în virtutea inerției, aura de învingător descurajând orice încercare de a opri carul de luptă aflat încă în mișcare… Puțin a lipsit ca maratonistul singuratic să ajungă totuși la limanul de aur la Tokyo, atât de puțin si totuși atât de mult. Enorm. Fanii lui Nadal si ai lui Federer s-au bucurat, incantați de victoria lui Paris împotriva lui Ahile, si mulți alții au răsuflați ușurați… Deocamdată nu se oficializează nimic. Zeii rămân egali. Totuși spectatorii profesioniști de tenis (si cei pro si cei contra) știu deja că Novak Djokovic este regele tenisului, fiind cel mai mare din istorie, din geografie si din toate celelalte discipline școlare la un loc (muzică, desen, sport, fizică, chimie, al-chimie, astronomie, astrologie si antropologie, toate se regăsesc în tenisul lui Djokovic)… Este posibil ca oficializarea să se amâne, să se perturbe… o vreme… căci în afara de pierderea aurului olimpic, Novak pierde si altceva mult mai de preț în economia bătăliei ce stă să vina (la US Open în câmpii) si anume aura de invincibilitate, care conta enorm în momentele cheie ale încleștărilor cu admirabilii săi adversari. Dacă după Wimbledon șansele lui de a câștiga trofeul de la US Open erau de peste 50%, acum abia dacă sunt în jur de 20%, locul 4 la olimpiadă cântărind cât o medalie de plumb agățată la gâtul campionului. Probabil că niciunul dintre ceilalți competitori, luați fiecare individual, nu are acum mai mult de 10-15% șanse pentru un triumf la ultimul mare șlam al anului (poate cu excepția lui Zverev), dar asta este oricum irelevant întrucât acum, ca întotdeauna, Novak Djokovic este singur în contra restului lumii, iar restul lumii are 80% șanse să câștige la Flushing Meadows. Dacă va reuși Djokovic să răstoarne iarăși șansele si să sfideze probabilitățile, vom vedea. Până la urmă, așa rege al tenisului cum se află, nu este si d-lui nimic altceva decât un om. Atât. Un simplu om. Haidemo Djoko! Volim te, Nole!

Ocolite sunt căile tenisului… Scenariul unul golden slam, anul acesta, pentru liderul mondial, părea la un moment dat atât de inevitabil încât până și detractorii lui Djokovic se resemnaseră cu ideea că, deh, asta e, conform tiparului turnat în stele, ce e al Cezarului trebuie să i se dea până la urmă Cezarului. Ceva de genul, bine mă ia-le tu pe toate, ia și medalia olimpică de aur, ia și al patrulea slam în același an, fă-ți damblaua, dar după aia, hai valea, lasă-ne și să nu te mai vedem că ne-am saturat de tine și de invincibilitatea ta. Mai lasă-i și pe alții că și așa nu ai ce altceva să mai pretinzi de la tenis. Cumva lucrurile se articulaseră în așa hal în aceasta direcție, încât se părea că toți (cei cu ochi pentru tenis) doreau să se întâmple odată asta, ca un extaz sau ca o izbăvire, inclusiv cei care multa vreme cam fuseseră contra (unii sponsori, sistemul, mass-media, opinia publică)… pe principiul că, dacă tot se scrie istorie, apoi e musai sa fim și noi părtași și să ne bucuram (împreuna cu zeii), nu să rămânem pe alături ca CTP-peii. Nu cred să fi avut Novak Djokovic vreodată o presă mai favorabilă și mai „încurajatoare” decât a avut anul acesta, mai ales după Roland Garros… Iar asta a creat o presiune în plus pentru el, diferită de ceea cu care era obișnuit. În mod normal, în acord cu calendarul competițional, cu obiectivele sale, cu vârstă și resursele din dotare, Djokovic, ar fi trebuit să sară peste Olimpiadă, așa cum au făcut Nadal, Federer, Thiem…  Novak si-a evaluat destul de exact resursele și a realizat că este cam la limită cu ele în cazul participării la Olimpiada din Extremul Orient, fiind în cumpănă cu decizia de a participa, înclinând, după cum era firesc, cu realism, pragmatism și profesionalism, spre renunțarea la această aventură ademenitoare dar mai ales riscantă. Tam-tamul făcut de presă în legătură cu ideea de golden slam nu putea să fie pur și simplu ignorat și așa se face că, până la urmă, nolens volens, Nole a trebuit să intre în horă, ne prea având încotro. Şi n-a jucat rău… în horă… Doar că, na acuma, destinul, în mod asemănător cu comitetul de decernarea a premiilor Nobel pentru literatură, are întotdeauna și o variantă alternativă surpriză, pe care o scoate din mânecă, aparent doar așa la plezneală, ca să facă mișto de fraieri. Dincolo de asta cine știe ce alte planuri și șabloane are d-lui, Domnul Destin în vedere. Poate că o vrea să-l mai țină pe Nole pe aci prin tenis, și, ne având cu ce alta să-l ademenească, îl ține fără medalie de aur olimpică, sperând să-l ambiționeze pe băiat până data viitoare, peste numai 3 ani, atunci când tânărul Djoko va avea frageda vârstă de 37 de ani, numai bună pentru o ultimă participare la olimpiadă, înainte de o bine meritată retragere în istorie. Că-i va acorda sau nu medalia, destinului nici că-i pasă. Ceea ce-i contează este ca „show must go on”. Ceea ce de altfel se și întâmplă… Oricum dacă, prin „absurd” Nole ar fi câștigat medalia olimpică de aur la Tokyo, s-ar fi găsit cine să-i amintească că nu se pune la golden slam, că fiindcă olimpiada e de anul trecut, nu de anul astă… De exemplu Mircea Meșter… 🙂 

Cât privește șabloanele, să mă ierte dl. Destin… dar se vede treaba că le are numărate… La olimpiadă s-a întâmplat cam ca la Roland Garros, cu Sasha în rolul lui Nole și cu Nole în rolul lui Rafa. Iar în finală, Nolezverevul a jucat, ca la Wimbledon, tot cu Matteo Berrettini (de data aceasta în varianta sovietică)… ce nu știm noi? Normal ar fi ca la US Open (unde vor participa și Nadal și Federer, chiar pe rolurile lor), în finală să se întâlnească Novak Djokovic cu Alexander Zverev… E o finală care se cam cere (d-le Destin), una la mână pentru că ar cam fi trebuit să fost deja finala de anul trecut (când cu mingea-n mărul lui Adam al Evei din arbitraj), și mai ales, doi la mână (si ce mână!), pentru că, acum la ceremonia de schimbarea a gărzii și generațiilor, așa s-ar cuveni întrucât, dl. Nole (reprezentatul demn al generației de aur) a jucat deja câte o finală de mare slam cu toți noii corifei, și cu Dominic Thiem, și cu Dniil Medvedev, și cu Stefanos Tsitsipas, și și cu Matteo Berrettini. Normal ar fi sa joace una și cu Alexander Zverev… pentru a se închide un cerc și pentru a se vedea clar, dacă se predă ștafeta sau nu… nu neclar. Dar, nu mai e mult până departe. Suntem deja în august, așa că o să vedem, cum te văd și cum mă vezi, dacă destinul o să-si respecte calapoadele sau se va ține iarăși de șotii. Că așa-i în tenis! Nu?

Posted in Arcaluigoeologie | 12 Comments »

Călătorie iniţiatică

Posted by Arca lui Goe pe iulie 27, 2021

Eu trăiesc doar prezentul și asta îmi ocupă tot timpul” – Aila din Chitila Manila.

Un copac milenar,

scăldat în lumina diafană a dimineții,

se întrebă cu mintea lui de copac

dacă or fi posibile călătoriile în spațiu.

Lectura alternativa: Călătoria iniţiatică – Tribuna Magazine (tribuna-magazine.com)

Posted in Arcaluigoeologie | 103 Comments »

Mi nu ni

Posted by Dl.Goe pe iulie 19, 2021

Fiecare dintre noi speră câteodată să aibă parte săracul de câte un miracol. O minune, o pleașcă, un chilipir, de ceva bun si nemeritat picat din cer. De un câștig inexplicabil, neașteptat, surprinzător. Material sau… spiritual, fizic sau metafizic, moral sau imoral… un dar dumnezeiesc, o vrajă, ceva care să mai rupă din plictisitoarea rutină. Mă rog, majoritatea lucrurilor care ni se întâmplă sunt chiar așa, dacă stai să te gândești, doar că „minunile” astea s-au tot repetat până când si-au cam ieșit din definiție, devenind banalități, lucruri cu care ne-am obișnuit, care ni se cuvin de drept, normale, în acord deplin cu toată știința lumii. De aceea vrem altceva, un miracol, o minune, o pleașcă, un chilipir,  ceva bun si nemeritat picat din cer, un câștig inexplicabil, neașteptat, surprinzător, material sau… spiritual, fizic sau metafizic, moral sau imoral… un dar dumnezeiesc, o vrajă, ceva care să mai rupă din plictisitoarea rutină. Sau pe care măcar sa-l percepem așa, miraculos, sacru, enigmatic. O definite profană a miracolului fiind chiar aceasta: un lucru singular perceput a fi extraordinar, o întâmplare unică ce scapă determinismului cauzal, in acord cu abilitățile noastre de a percepe realitatea. Orice întâmplare petrecută aievea ce ne (a)pare nouă a fi miraculoasă este, așadar, minune. Eh, minunile astea pot fi foarte abstracte, străine de orice fel de așteptare si închipuire a sinelui, sau dimpotrivă, pot fi minuni dintr-o listă de așteptare, prezentă în mintea noastră, cum ar fi bunăoară călătoria în timp. Toți visam uneori calatorii in timp, in trecut sau in viitor, să retrăim anumite momente, sa reîntâlnim locuri si/sau persoane care ne-au creat o stare specială la un moment dat (de care ne amintim acum, in prezent, c-ar fi fiind fost asa, minunate), pentru a retrăi momentul sau pentru a face unele schimbări, corecții, in trecut, ori pentru a afla din vreme despre ceva ce ne paște în viitor, de a afla din timp numerele câștigătoare la loterie, sau ce si cum ni se pregătește in viitor… Desigur că dacă tot visam la calatorii in timp nu ne oprim aici, ci mergem mai departe dorind acces la arii mai exotice, mai îndepărtate în trecut sau in viitor, te-ai mira fiecare ce era ar fi vrând să viziteze. Tu? Uneori am impresia că mi-ar plăcea să merg la Paris in 1957, sau la Woodstock în august 1969. Pentru că a vorbi despre minuni așa in general, ar fi foarte neproductiv, pierdere de timp, în această zonă dedicată prin excelență prozei scurte, ar fi mai potrivit să ne focalizăm pe gen anume de miracole, bunăoară pe călătoria in timp. Miraculos ar fi să găsim nu doar interlocutori interesați, ci chiar inși care au fost martori sau actori ai unor astfel de întâmplări, dispuși să împartă cu noi  amintirile fată cu întâmplarea percepută de ei a fi fiind miraculoasă. Percepția fiind, nu-i așa?, totul. Declaram aici deschise serbările călătoriilor in timp (de) pe Arca lui Goe. Vom alterna oferta de proze scurte pe tema dată, cu mici exerciții de maieutică pe aceeași temă, în scopul de a ajunge (cât de cât) la un con-sens cat mai consistent despre semnificația unei asemenea calatorii miraculoase.

a) As începe cu o discuție-întrebare. Să presupunem (ce ne costă?) că ar exista posibilitatea de a fi smuls din spațiu-timpul prezentului local, de exemplu de la tine din curte pe la 10:00 dimineață, si ai fii teleportat în alt spațiu-timp (in trecut, sau in viitor, mai aproape sau mai departe, nu importă), pentru un demo de 10 minute,  in care ai fi pentru 10 minute martor al întâmplărilor acelui spațiu-timp (de exemplu la Woodstock in august 1969). Să ignoram pentru moment felul in care s-ar putea face asta, precum si absolut toate detaliile legate de impactul global al acestei mici excursii, pentru a ne concentra pe un singur amănunt: întoarcere in prezent. Unde credeți ca s-ar produce întoarcerea? In exact aceeași curte, la exact același timp: 10:00 dimineața? Sau in același loc dar la 10:10 dimineața, la un interval de timp egal cu cel petrecut in respectiva excursie? Care varianta ar avea mai mult sens (si de ce)? Tu cum ti-ai dori?

Update:

reca-Pitularea comentariilor

versus

re-Capitularea comentatorilor.

Mirajul miracolelor s-a dovedit a fi o simplă nălucire, motorul principal al activităților literare in proze scurte prin zonă, rămânând același ca de obicei si de din totdeauna, in HUVACA noastră cea de toate zilele (…) Totuși chiar si așa am reușit performanța remarcabilă de a-i stimula in direcția potrivită pe câțiva dintre contributori, in paralel cu performanța modestă de a inhiba pornirile scriboreice  ale altora, dornici de a o lua vitejește pe arătură. Trăgând linie putem face totalul contributiilor la punctul (a):

  1. Un contributor (Aila) a votat pentru varianta întoarcerii dintr-o călătorie in timp,  in exact același moment cu cel al plecării. Avantajul acestei variante este că simplifică radical problemele de continuitate si de conservare a masei si energiei, nepunând in niciun fel de încurcătură un terț observator, care ar asista întâmplător la plecarea-sosirea cutreierătorului in timp. Acest observator (terțul cvasi-inclus) n-ar (putea) remarca nimic neobișnuit si nicio contradicție majoră n-ar afecta sub aspect fizic, metafizic, științific, mistic, filozofic sau artistic, realitatea in zona evenimentului. Dezavantajul acestei variante ar fi acela că însuși cutreierătorul în timp ar uita instantaneu toate detaliile călătoriei sale, întorcând-se la exact aceeași stare fizică de dinaintea plecării in călătorie, pentru a-si continua nestingherit existenta pe firul principal al timpului, ne fiind nici mai bătrân, nici mai bogat in experiențe, si ne-având amintiri ori sechele din iluzoria sa călătorie.
       
  2. Un contributor (Stely) a votat pentru întoarcerea dintr-o călătorie in timp, nu in același moment al plecării, ci la o distantă echivalentă cu durata petrecută de către cutreierător in respectiva călătorie. Un astfel de călator, odată întors ar fi fiind mai bătrân cu exact timpul respectiv, purtând in trup, minte si suflet, întreaga experiență petrecută acolo. Pentru terțul observator al evenimentului aceasta ar echivala cu o dispariție misterioasă a cutreierătorului (o evadare din realitatea imediata) si o re-apariție a acestuia, după o vreme, timp in care si unul si altul vor fi devenit mai bătrâni si mai plini de experiențe (diferite), amintiri si de semnele trecerii timpului (!). O înstrăinare (intre cei doi) ar fi plauzibilă, ba chiar va fi posibil ca ei să nu se mai recunoască. Sub aspect fizic, metafizic, științific, mistic, filozofic sau artistic un astfel de gen de întoarcere dintr-o călătorie in timp ar fi foarte problematică, întrucât s-ar genera contradicții majore si violări abrupte ale legilor de conservare a masei si energiei, ale bunului simt, obiceiurilor, tradițiilor si esteticii. Intrucat un corp este interconectat profund cu restul universului, smulgerea lui pentru mai mult de o clipă infinitezimal mică, din zona sa de cursivitate in univers, ar produce o rană majoră a continuumului  spațio-temporal local. Pentru a rezolva această problemă ar trebui să se presupună existenta unei capsule izolată de exterior, care să-i asigure cutreierătorului o zonă de discreție si inobservabilitate si in care cutreierătorul intră, este teleportat la destinația temporală dorită, iar dispozitivul (conectat la o sursă de energie)  generează un spațiu de așteptare conectat armonic cu restul universului. La întoarcere, tot dispozitivul se ocupă de reconectarea călătorului in zona de univers conservată in așteptarea sa, redându-l acesteia, moment in care el poate ieși din capsulă fără probleme si fără a se mai afla in vreo contradicție cu lumea, sub aspect fizic, metafizic, științific, mistic, filozofic sau artistic.
  3. Un contributor (Fotosinteza12) a propus o variantă ușor diferită in care eventualul dispozitiv ar trebui să se ocupe de anumite ajustări si modificări. Întoarcerea s-ar face nu chiar in același moment cu momentul plecării, ci la un moment viitor foarte apropiat, cât o clipire din ochi. In această clipire din ochi ar fi fiind condensată întreaga călătorie a cutreierătorului. Acesta ar fi mai bătrân doar cu durata clipirii din ochi, dispozitivul având sarcina să opereze minimal structura fizică a acestuia, încât el să fie beneficiarul esențialului (setul de amintiri si experiența călătoririei, încriptate direct, in mintea si sufletul sau, pe scurtătură).
  4. Un contribuitor (D’Artagnan), a ilustrat posibilitatea călătoriilor virtuale in timp prin teleportarea sa instantanee (inexplicabilă si surprinzătoare), înainte si înapoi, azi aici, mâine-n Focșani, in care a oferit, ca marcă identitară, un comentariu legat de relativitate si paradoxul gemenilor, ca surogat (acceptabil) de călătorie (salt) in timp. Merci neică, mi-a plăcut. Mai poftiți pe la noi.      
  5. Un contributor (Neamțu Tiganu), s-a teleportat pentru a relata ceva despre călătoria sa intr-un soi de trecut spațio-temporal. Revenirea sa, după o îndelungată si suspectă tăcere, taman la pont, frizând (astfel) miracolul.
  6. Un contributor totalmente atemporal (Bau-Bau) a livrat, prin tentativă de proză scurtă, niște miracole, in care noțiunea de timp joaca un rol colateral si subtil (departe chiar de înțelegerea naratorului): levitația si premoniția onirică alaturi de fenomenul convergenței meandrelor concretului si sinergiei faptelor cu energia mistică a unor dorințe sincere (materializată prin apariția spontană a unei surse de opiu, sub forma unui mac minune, in ograda contributoarei). Ocazie cu care ii mulțumim pentru bunăvoința de a partajarea cu lumea aceste miracole, prin intermediul Arcei lui Goe (vorba ‘ceea, te faci frate cu dracul până treci puntea).
  7. Doi „contributori” (Iosif si Nostrastella) n-au contribuit cu nimic on topic (zero-contributorii), si nici n-au încercat (din motive diametral opuse, anihilându-se reciproc cu mare eficiență). Din motive enigmatice au tinut să producă zumzete apodictice, probabil in scopul unor consolidări ontologice.  Dracu știe!       

va urma (?)   

In vederea unor clarificari semantice se re-comnada o biblio-grafie oblio-derogatorie cu doua re-pe-re:

  1. Călătorului îi şade bine cu drumul (in special comentariile)
    …si
    2.Călătorului îi şade bine cu drumul (II) impreuna cu eventualele comentarii colecate AICI

Posted in Arcaluigoeologie | 150 Comments »

nu Mi ne

Posted by Arca lui Goe pe iulie 10, 2021

Super-NOVAk

în lumea tenisului, cu excepţia câtorva, puţini (cantitate neglijabilă), care îşi doresc, pentru finala de mâine de la Wimbledon 2021, să câstige Novak, şi a altora (şi mai puţini) care-si doresc să castige Matteo, cei mai mulţi îşi doresc (cu ardoare sau mai mocnit) să nu castige Djokovic. Deznodamantul va depinde de rezultanta vectorială a vointelor ce vor intra în colizune şi în special de ce va reuşi să dorească Nole. Vreun întelept ar putea sugera că totul depinde de ce va vrea Dumnezeu. Cred că de data aceasta Dumnezeu nu va avea chef să se bage, să traga sfori, sa influenţeze rezultatul. Si-a rezervat probabil loc în loja cea mai buna şi vă urmari partida, ca toţi ceilalti din lumea tenisului, lăsând dorinta să decidă şi miracolul să se înfatuiască. De la sine. In acest context, indiferent ce se va întâmpla, mâine va fi o nu-mi-ne.

All hail Novak Djokovic, king of anti-tennis (msn.com)

Poza asta sugestiva este surprinsa dupa finala de la Wimbedon, in timp ce Novak Djokovic se uita spre loja in care se afla cel mai mare comentator de tenis din toate timpurile, si anume Mircea Mester. Mesajul este destul de clar, Nole parand a spune: Iarta-ma Mestere, n-am vrut!

Re-COMANDARE de lectura: DJOKOZAURUS REX

Înapoi in prezent. Săptămâna trecuta a fost una foarte agitata in care omul n-a put sta locului in prezent, fiind împins spre viitor de forte irepresibile. Am călătorit un pic in timp si am aflat din vreme rezultatele celor 6 finale pe care le-am postat anticipat pe Arca lui Goe, punându-mi favoriții pe prima poziție. A se (re)vedea comentariul de AICI. Un mic salt spațio-temporal, înainte – înapoi, pentru care nu am niciun merit, meritul fiind exclusiv al Ailei care a comentat de pe loc.

In fine, campania spectaculoaselor aventuri cu ilustrarea călătorie in timp, pe baza de fotbal si de tenis s-a încheiat cu succes, Este timpul sa ne întoarcem si să ne refugiem in prezent, pentru a savura clipa…clipă de clipă.

Posted in Arcaluigoeologie | 123 Comments »

Mi nu ne

Posted by Arca lui Goe pe iunie 30, 2021

E vara, cuptor. Pana si fata morgana a ramas in costum de baie sau chiar mai putin. E timpul cel mai potrivit pentru miracole, pentru minuni, pentru naluciri. Si, (de ce nu?) un timp potrivit pentru marurisirea acestora. Printre meciuri de fotbal si de tenis, printre stiri lesinate si apatie estivala, s-ar potrivi niste povesti cu intamplari aflate la limita (para)normalui. Si cine nu are asa ceva? Fiecaruia trebuie sa i se fi intamplat vreodata ceva misterios si inexplicabil… Sa deschidem balul enigmelor pe Arca lui Goe, cu intampari bizare, atinse de mreajele misterelor mari sau mici, vagi sau categorice… Eu unul, de exemplu, o sa povestesc cum am luat odata in masina un baietan de vreo 13-14 care s-a dovedit a fi bunicul meu, extras cumva din spatiu-timpul sau, dintr-o vara, si teleportat peste timp, tot in mijloc de vara, si pe care l-am dus inapoi acasa, la Gâlmeia, tocmai la timp pentru a fi absorbit inapoi in timpul sau, pentru a face posibila istoria (familiei) asa cum fuse. Pana sa-mi gasesc eu ragazul potrivit pentru a-mi insira povesetea, ca sa nu stam pe sec, invit pe orcine-si are enigma sa, expunerea sa la lumea miracolelor, sa incerce o relatare pe scurt a intamplarii, pentru a fi savurata, interpretata si (poate) dezbatuta de ceilalti participanti la traficul cu minuni. Sunt sigur ca si tu ai un miracol in tolba.

Posted in Arcaluigoeologie | 185 Comments »

Arca lui Nole (3 si 19)

Posted by Arca lui Goe pe iunie 13, 2021

Arca lui Nole este inca in lucru, dar santierul merge bine… S-a turnat asfaltul, s-a vanturat zgura, se pregateste gazonul… Animalele fioroase dau tarcoale… pana una alta as improspata memoria celor predispusi la uitare si anestezie, cu niste premonitii, consemnate la precedenta escala, pe un peron de cronica (impanata cu stiri, sarje si susanele) aici :

Novak Djokovic – Daniil Medvedev: 7-5, 6-2, 6-2 – Cronici. Satire. Șarje. (mirceamester.ro)

8 Comentarii

  1. REPLY ARCA LUI GOE – Poate ca o parte din resursele energetice care-l ajuta pe Novak Djokovic sa-si castige timpul si gloria provin din reverberatiile care i se intorc din marea de emotii pe care le genereaza in univers. Tot felul de emotii, in care pana si indiferenta are partea ei de rol in colectia de ecouri care-i incarca bateriile acestui Don Quijote cu fata umana, continund sa-i invarta morile de vant. Il si vezi pe Don Novak, intorcandu-se acasa cu cupa in brate, intampinat de Dulcineea sa, care, aflata si ea in cautarea sensului vietii, il si ia la intrebari: In sfarsit mai ajungi si tu pe-acasa. Pe unde-mi umbli crai batrân? Iar adusesi o vază? Unde s-o mai pun si pe-asta. Arunc-o pe sifonier si du-te si du gunoiul. Dar, de departe, soiul cel mai pretios de “indiferenta”, in colectia emotiilor cu care Nole alimenteaza universul pe cheltuiala sa, rezida in felul in care le tot inchide gura unor comentatori care au haz cand nu sunt hilari, alde Mircea Mester and Co, redusi la tacere. Iarasi. Noroc cu Radu Hângănuț care strica momentul de reculegere al acestei gasti de spectatori amatori de tenis (mari amatori), specializati in cronici, satire, sarje, altminteri elogiul perfect adus acestui genial campion al tuturor felurilor de emotii omenesti. Pentru aducerea colectiei de bombaneli ale mesterului Mircea la cote apoteotice parca s-ar merita sa repete Novak isprava si a Roland Garros. Cred ca i-ar sta la indemana. Atunci sa vezi silentium lugubru si ignorare. Ar fi atat de liniste incat ai auzi cum se izbesc de geamuri razele de luna.
    • MIRCEA MEȘTER – Argumentum ex Silentio, cum ar zice bunică-su lui Fognini. Dacă-l bate la Roland-Garros încă o dată pe Nadal (că de bătut l-a bătut, deci nu e nevoie de argumente suplimentare), scriu aici că Djokovic e cel mai mare din istorie, nea Goe. Și amintesc de comentariul ăsta al matale.
  2. REPLY ARCA LUI GOE Numai sa ajunga si Nadal pana in finala si numai sa nu uiti Darie.P.S. Mi-a placut la nebunie perspectiva din care se vede ca Djokovic n-are cum sa fie cel mai mare din istorie decât numai pâna nu consemneaza musai si Mircea Mester intamplarea (consemnat astfel ca veritabil domn Goe. Mircea nu Novak) 🙂
    • MIRCEA MEȘTER – Păi până una-alta, matale subliniezi perspectiva asta din moment ce ești pe pagina asta și îți folosești timpul de duminică pentru a scrie aici. Pana atunci, găsești pe site multe texte din finalele lui Djokovic scrise de domnul Goe, ajută la structurarea cerebrală 🙂
  3. REPLY ARCA LUI GOE – Am inteles aluzia, dar nu insist pentru ca va inteleg supararea. Nu si furia. Daca este nevoie sunt gata sa va declar cel mai mare comentator de tenis din istorie. Am argumente, pentru ca v-am citit toate textele, inclusiv cele adjuvante pentru structurarea celebrala. Va multumesc pentru favoarea pe care mi-o faceti de a-mi ingadui sa va fiu pentru cateva momente coleg de petrecere a timpului duminical pe pagina asta. Sper sa am ocazia sa repet isprava si dupa Roland Garros. 🙂
    • MIRCEA MEȘTER – Cu mare drag, suntem pe metereze. Și noi, și ei, și voi. Aceleași poziții în care noi încercăm să râdem, ei încearcă să-i bată pe ăia trei. N-o să reușească. Ca de obicei.
  4. REPLY OPRI – Mult prea impopotonat articolul cu figuri de stil. Ma rog, fiecaruia ce-i place, dar parca la un moment dat nu mai curg natural si autorul o face doar de dragul sa o faca. Cateva au haz, majoritatea nu. Intr-un final, textul a fost 30% despre tenis si 70% ce a mai iesit din tastatura autorului si nu stia in ce text sa mai integreze. Meh..
    • ARCA LUI GOE @OPRI – Asa mi s-a parut si mie. Adica, na acuma, mergea daca ar fi fost vorba despre Federer dar nu despre Djokovic. Cred ca sunteti dur cu critica si nici cu statistica cu stati rau… Caci autorii cam asta fac din ceea ce si-au si propus sa faca: 33% cronici, 33% satire, 33% sarje si 1% loc de dat cu capul pentru alde d-ni Goe si OPRI. 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 151 Comments »

Stiați că… Stiați cum…

Posted by Arca lui Goe pe mai 25, 2021

…istorie uitată, istorie ne/știută… numai bună de a fi… re-văzută si de re-vizuită, în context, si mai ales în meta-context… tonul face muzica. Cu cântec înainte marș. Sunt sigur că istoria (aceasta) are potențial de a genera vorbe si atitudini… si chiar muzică, pe Arca lui Goe (rock ’n roll)…

Câteva întrebări capcană ajutătoare?

  1. Există 2 miliarde de creștini… si 5 miliarde de păgâni. Cum procedam?
  2. Există 2 miliarde de creștini? Cum se numără creștinii?
  3. Pentru ororile comise în numele creștinătății cine își asuma răspunderea? Cine suportă penitența? Cine prezintă scuze?
  4. Cum ar putea evolua creștinismul în era Inteligentei Artificiale? Va veni următorul mântuitor sub formă de algoritm?
  1. De fapt exista un număr foarte mic de creștini veritabili in comparație cu restul oamenilor care constituie azi populația planetei, iar asta este o problema. O mare problema, ontologica, epistemologica si existențială. Esența creștinismului nu consta nici in unicitatea lui Dumnezeu, nici in Nașterea lui Isus intermediata de sfântul Duh si nici măcar in Învierea fiului Omului, ci in faptul ca se refera la toata lumea, la toți oamenii, la ideea mântuirii tuturor oamenilor, fiind, in concepție, un soi de comunism al religiilor. Creștinismul nu a reușit, cu toate eforturile depuse, sa se generalizeze si sa devina global, religia unica a planetei, sau preponderenta ori măcar realmente relevanta. Ba a mai reușit si performanta sa se spargă si sa se separe in intre ortodoxie si catolicism, plus zeci de alte secte, biserici si variante… Iar asta este o mare problema de credibilitate si de validare a ideii de creștinism. Creștinismul nici nu poate îngloba, asimila, atrage si converti ceilalți oameni (mare majoritatea a umanității), dar nici nu-i poate ignora, repudia sau tolera. Greu de susținut ideea ca religia creștină ar fi fiind adevărul si calea câtă vreme majoritatea oamenilor sunt pe dinafara. Ideea asta ca exista sau ca ar putea exista pace, înțelegere, armonie si toleranta intre diferite credințe precum creștinismul, islamismul, iudaismul, budismul, hinduismul, șintoismului si multor altora este utopica, absurda, ilogica, daca ar fi sa luam in considerare conținutul doctrinar al acestora. (…) In realitate toleranta, co-existenta pașnică si/sau pseudo armonia intre comunități religioase diferite, sunt posibile numai in măsura in care relevanta religiei scade substantial in raport cu celelalte aspecte care compun spiritualitatea umana. Corectitudine politica, multi-culturalism, supa mondiala a religiilor, este doar un fel de a vorbi despre irelevanta. Oricum in toata aceasta jonglerie ideologica, creștinismul este mai păgubit decât alte religii, iar in locurile in care sunt minoritari, creștinii suferă de discriminare, intoleranta, fiind adesea victime ale persecuțiilor. Uneori li se întâmplă chiar si in locuri unde nu sunt minoritari.
  2. Ideea existentei a 2 miliarde de creștini este un basm frumos. Exista circa 2 miliarde de oameni care cu sunt afiliați altor religii, si care sunt trăitori in zone considerate traditional creștine. De ex. cei care apar in reportajul in care sunt chestionați despre semnificația celebrării Paștelui. Ori alții, precum amicul nostru Iosif, care, atunci cand i se spune „Christos a inviat”, nu stie sa răspundă cu „Adevărat a înviat”. In fapt creștinii veritabili sunt foarte, foarte rari, foarte greu de găsit. Teoretic cel puțin, creștinismul ar avea la fel de mult de lucru in a-si recupera proprii enoriași pe cât ar avea in atragerea nehotărâților si convertirea păgâniilor. Practic, nicio șansă.
  3. Creștinii de la început au fost persecutați, terorizați, uciși, martirizați, dar pe urma lucrurile s-au schimbat un pic, pe ici pe colea, si anume in punctele esențiale. Cartea evocata in film explica destul de bine cum anume a eliminat creștinismul celelalte religii, si cum anume a înțeles toleranta si iubirea aproapelui, propovăduită de Isus Christos. Si asta nu a fost decât începutul. Isi imaginează cineva ca Africa, Americile si Australia au devenit creștine așa, iluminate de lumina divina? A fost mai rău ca la colectivizare, creștinarea făcându-se cu sabia, cu forța, cu teroarea. Creștinarea ultimului împărat incas Atahualpa, este o poveste palpitanta si terifianta. Atahualpa a fost capturat de către conchistadorul spaniol Francisco Pizarro, cerându-i-se pentru răscumpărare sa umple o camera uriașă cu aur si doua cu argint, ceea ce supușii lui Atahualpa au reușit sa facă. Totuși Francisco Pizarro a decis ca Atahualpa trebuie executat pentru a nu rămâne, ca simbol imperial, o amenințare pentru conchistadori. Pizarro a înscenat un proces prin care Atahualpa a fost judecat si găsit vinovat de revolta împotriva Spaniei si de practicare idolatriei si a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug. Atahualpa a fost îngrozit, deoarece incașii credeau că sufletul nu va mai putea merge în viața de apoi dacă corpul ar fi fost ars, așa ca a acceptat sa se convertească la creștinism in schimbul favorii de a fi executat prin strangulare. Asa ca a fost botezat devenind catolic si primind numele de Francisco Atahualpa si cinstea lui Francisco Pizarro, apoi a fost strangulat, si înmormântat creștinește. Acesta a fost modul de creștinarea al ultimului împărat incas. Creștinarea supușilor a mers apoi la fel de bine. Pe urma au urmat Inchiziția (care a suprimat un pic libertatea de exprimare arzându-i pe rug pe alde Giordano Bruno), cruciadele, si alte cuceriri ale creștinării planetei. Cineva ar trebui sa-si asume in numele Creștinismului aceste orori. De exemplu Papa si mitropoliții bisericilor autocefale, ar putea rosti niște scuze, fiind aduși in piețe publice, in pielea goala si biciuiți, de forma.
  4. Religiile care nu se vor ajusta încât sa devine compatibile cu inteligenta artificială vor dispărea. Ideea de Dumnezeu este cat se poate de compatibila cu algoritmii inteligentei artificiale. La urma urmei, una dintre condițiile unității umanității ca sistem coerent, este existenta unei religii unice, ceea ce inevitabil se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul.

Posted in Arcaluigoeologie | 246 Comments »

Cea mai bună Românie

Posted by Arca lui Goe pe mai 17, 2021

In atentia celor care mai serbeaza 10 Mai, 23 August sau 30 Decembrie:

În 1899, 78% dintre români erau analfabeți (două treimi dintre bărbați și aproape 90% dintre femei). În 1938, rata analfabetismului ajunge la 54,3%.

În 1938, consumul mediu anual de carne (inclusiv derivate) pe cap de locuitor era, în România, de 18 kg. (Pentru comparație, în același an consumul era de 75 de kg în Danemarca, 60 kg în UK, 52 kg în Franța și 51 kg în Germania.)

Tot în 1938, speranța medie de viață la naștere era, în România, de 40,20 ani la bărbați și 41,40 ani la femei. Rata mortalității infantile era de 182,5 la mia de nou-născuți.

La 1860, rata urbanizării era, în România (fiindcă deja vorbim de Principatele Unite), de 17,5%. În 1912 ajunge la 18,3%, în 1930 la 20%, iar în 1948 la 23,4%. În 1989, rata urbanizării ajunge la 53,2%.

La 1866, peste 80% din populația aptă de muncă era ocupată în agricultură. Procentul rămâne relativ neschimbat până spre sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950 (în 1950 procentul era de 74,3%). În 1989, doar 27,9% din populația activă mai era ocupată în agricultură.

(Sursa datelor de până aici: Bogdan Murgescu, „România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)”, Polirom, 2010.)

Codul civil adoptat de Regat și în vigoare până la venirea comuniștilor a fost cel napoleonian, care nu recunoștea femeilor drepturi civile și politice.

Din punct de vedere politic, de la 1866 și până în 1989 România nu a fost niciodată o democrație. Alegerile nu au fost niciodată libere (guvernul numit de rege le câștiga întotdeauna; alegerile din perioada antebelică și interbelică au fost simple butaforii). Iar dreptul de vot a fost sever limitat (vot cenzitar masculin în perioada antebelică, vot universal masculin cu excluderea femeilor în perioada interbelică, vot formal, fără nicio valoare reală, în perioadele de dictatură).

Primele alegeri propriu-zis libere au fost organizate în România abia în 1996 – la 130 de ani de la 1866.

Din punct de vedere economic, România antebelică și cea interbelică a fost o țară subdezvoltată (de „lumea a treia”, cum se spunea odată, sau low-income economy, în limbajul de azi al Băncii Mondiale).

Comuniștii au preluat o țară de lumea a treia și au dus-o la nivel de lower-middle-income economy în 40 și ceva de ani. România își păstrează statutul de lower-middle-income economy până în 2005, când devine upper-middle-income economy. În 2019, România devine, pentru prima oară în istoria ei, high-income economy (sau, în limbajul ONU, „țară dezvoltată”).

(sursa: https://datahelpdesk.worldbank.org

Tot din punct de vedere economic, postcomunismul românesc se împarte în două perioade: deceniul pierdut (1990-1999) și perioada dezvoltării (2000-prezent).

Deceniul pierdut se cheamă așa fiindcă timp de 10 ani nu se întâmplă practic nimic. În 1990, PIB-ul României era de aproape 40 de miliarde de dolari. În 2000, de 37,2 miliarde dolari (iar în 2019, de 250 miliarde dolari). Salariul mediu lunar net a fost de aproximativ 100 de dolari în toată perioada asta. În 1990, exporturile totale ale României au fost de 6,5 miliarde de dolari. În 2000, de 8 miliarde dolari (iar în 2019, de aproape 101 miliarde dolari). (Sursa datelor: Banca Mondială)

Și acum, concluziile.

În cea mai mare parte a istoriei ei, România a fost o țară subdezvoltată și nedemocratică. O barbarie pe care merită s-o privim cu dezgust. Orice formă de nostalgie față de vreuna dintre perioadele ei istorice trebuie privită ca o otravă.

Singurul lucru pe care îl putem concede antebelicilor e că au creat statul român.

Singurul lucru pe care îl putem concede interbelicilor e că au încheiat cu succes procesul de nation building. Sigur, strategia de nation building a fost toxică de la bun început, findcă centrată pe etnie, nu pe cetățenie. Dar, chiar și așa, a reușit. În Spania, de exemplu, procesul de nation building n-a reușit: catalanii și bascii nu se consideră spanioli – în timp ce, la noi, toți cetățenii români se consideră români (fie dpdv etnic, fie dpdv civic).

Singurul lucru pe care îl putem concede comuniștilor e capacitatea lor de a urbaniza România. Niciun alt regim de dinainte și de după ei n-a fost interesat de urbanizare.

Unii conced comuniștilor și dezvoltarea economică – trecerea de la low-income economy la lower-middle-income economy – în principal prin industrializare accelerată. Eu n-o fac – fiindcă tranziția de la low-income la lower-middle-income a fost foarte lentă, mai lentă decât în condiții de libertate și foarte costisitoare în termeni umani.

Singurul lucru pe care îl putem concede deceniului pierdut e începutul democrației românești (repet: de la 1866 și până în 1996, România nu a fost niciun moment o democrație) – și astfel începutul europenizării țării.

În ciuda tuturor nostalgicilor, cea mai bună perioadă din istoria României e cea care începe din 2000. E perioada în care democrația românească s-a consolidat (în condițiile în care alte țări din jur nu mai sunt democrații), în care România s-a dezvoltat accelerat (a sărit două trepte de dezvoltare în doar 20 de ani – de la lower-middle-income economy la high-income economy), și în care nivelul de trai a crescut dincolo de orice așteptări (de-asta nu dau doi bani pe dezvoltarea/industrializarea comunistă: dezvoltarea din ultimii 20 de ani, în condiții de libertate și de democrație a fost mult mai puternică decât cea produsă de comuniști).

România globală și europeană de azi, pe care o detestă din rărunchi toți nostalgicii, conspiraționiștii, elitiștii, tradiționaliștii, ultra-conservatorii și stângiștii noștri radicali, e de departe cea mai bună Românie de până acum.

Nu e perfectă, evident. Mai sunt enorm de multe de făcut, evident. Dar e România pe care am construit-o noi, cei în viață azi. Cu guvernele pe care le-am avut, cum au fost ele, cu politicienii pe care i-am avut, cum au fost ei – și cu noi, așa cum am fost, cu limitele noastre.

Împreună, am pus pe picioare cea mai bună Românie de până acum. De departe cea mai bună Românie de până acum – cu mult, cu foarte mult deasupra celei a antebelicilor, a interbelicilor, a comuniștilor și a postcomuniștilor imediați. Dacă privim în urmă, toți ăștia sunt niște pitici prin comparație, în ciuda ifoselor și a pretențiilor lor.

Să-i ignorăm, așadar. Fiindcă miracolul românesc a fost produs de noi, nu de ei – și adesea l-am produs distrugând deliberat moștenirea lor, care ne trăgea în jos și ne condamna la subdezvoltare și la o formă sau alta de autoritarism (fiindcă, în ultimă instanță, asta e tot ce ne-au lăsat predecesorii noștri).

Și să sperăm că urmașii noștri vor duce lucrurile încă și mai departe decât noi – și că, privind în urmă, se vor privi așa cum ne privim noi pe noi astăzi: cu mândria că lăsăm în urmă ceva important.

Așadar, să lăsăm nostalgiile și să deschidem ochii și să privim realitatea…

Articol scris de Sorin Cucerai  https://republica.ro/in-ciuda-tuturor-nostalgicilor-cea-mai-buna-perioada-din-istoria-romaniei-e-cea-care-incepe-din-2000

Uite cam despre asta vorbeste Cucerai, despre Romania in care astfel de gesturi sunt posibile cu aerul celei mai firesti adecvari, despre spiritul colectiv care poate fi sesizat intr-un astfel de micro-eveniment… In oricare dintre Romaniile antrioare (pomenite de Cucerai) gesturi de acest fel, desi tehnic posiblie, s-ar fi putut intampla extrem de greu sau deloc si ar fi fost ceva totalmente ne natural, iesit din comun, o extravaganta sau o fronda periculoasa. Naturaletea intamplarii din 2012 este o buna ilustrare a lucrurilor despre care vorbeste amicul Cucerai.

Posted in Aliorum Textuum, Arcaluigoeologie | Etichetat: | 118 Comments »

Bill all right

Posted by Arca lui Goe pe mai 14, 2021

Pariul pe divorțului lui Bill Gates, ca subiect cu greutate si priză la public, n-a fost o alegere prea inspirată. Vâlva nici n-a existat, iar firicelul de fum, deși promițător in debut, a cam dispărut, stins de prima pală de vânt. După câte se pare cetățeanul Bill Gates nu prea are potențial pentru a fi vedeta unui astfel de scandal, care să țină paginile tabloidelor si să stârnească imaginația publicul aferent. Dar de ce oare? Să nu existe ingredientele necesare pentru o bârfă planetară de succes? O fi încă prea devreme, dar parcă totuși chiar si încălzirea merge greu, practic stagnând. In afara câtorva supoziții vagi, despre indignarea Melindei in legătură ba cu existenta unei vechi prietene cu care Bill ar fi continuat sa se vadă, ba in legătură cu relația (presupus dubioasă) cu Jeffrey Epstein, ori zvonurile referitoare la existenta unei tinere chinezoaice, angajată a fundației soților Gates, pe post de Monica Lewinsky (deh, fiecare Bill de succes cu monica sa)… nimic cât de cât consistent si serios care sa justifice un divorț in valoare de 150 de miliarde de dolari. E de mirare ca nu s-a găsit încă nicio „fetiță” de pe lista lui Epstein să pretindă un #metoo, ceva, acolo. Se pare ca Bill al nostru este prea molâu pentru așa ceva, nu doar in realitate ci chiar si in „mentalul colectiv”. E mai ușor să crezi că cetățeanul Bill Gates (miliardar) este reptilian, că e Anticrist, ca vrea sa controleze umanitatea, specia, să implanteze cip-uri oamenilor, că vrea să reducă populația planetei, că este capabil de conspirații diabolice si colosale, dar nimeni nu pare dispus să presupună si să creadă serios că Bill Gates si-ar fi înșelat consoarta ori că ar fi bătut-o, desconsiderat-o, sau că n-o fi mai (mal)tratat-o măcar cu o vorbă bună. In fine, singura ipoteză care rămâne in picioare ar fi aceea că a… dezamăgit-o (in amor?) in așa hal încât d-ei, făcându-si suma si evaluările a ajuns la concluzia că-i va fi mult mai bine pe cont propriu (acum la spartul târgului) decât in tandem cu mult hulitul Bill cel moale (dar instrument al răului in tabăra ocultei mondiale)… Si de ce nu i-ar fi? Acum ii e vremea. Jună e, frumoasă e si de nimeni nu depandă (si dac-o vrea…) așa că, viitor de aur Melinda Ann French are. Iar cât despre Bill nicio grija, se descurcă d-lui si singur, singur, singur într-un lan departe. La banii lui… In fine. Asta sa fie? Bill si Melinda, victime colaterale ale noii ordini mondiale in materie de căsătorie si relații matrimoniale, care-i afectează pe toți, nu chiar in egală măsură (cei cu bani fiind primi pre/dispuși), dar orișicât, indiferent de generație, educație, orientare sexuală, religioasă… Ce se va alege oare de Bill Gates? De proiectele sale de binefacere (sau invers)…? De imaginea sa? De moștenirea sa? De legenda omonimă? Dar la urma urmei de ce este Bill Gates acesta așa de celebru? Ei bine, dacă stai să întrebi omul de rând, cetățeanul statistic, talpa țarii (adică a planetei)…  o să constați ca Bill are de fapt o tristă faimă, fiind un fel de Patapievici la scara mare. Foarte mare. Omul e celebru pentru că este foarte bogat (a avut cândva o idee si  s-a scos, un speculant, nu?), e de fațadă filantrop si promotor al unor proiecte umanitare, in fapt având o agendă suspectă si interese oculte, corupt până în măduvă, mânat de mania grandorii si ahtiat de putere si control asupra umanității… etc, bla, bla, bla… Dar totuși mai știe cineva cine e si de ce e Bill Gates legendă? Câți știu oare că Bill Gates este pentru IT ceea ce e Albert Einstein pentru fizică, Novak Djokovic pentru tenis, Johan Cruyff pentru fotbal, Nadia Comăneci pentru gimnastică, William Shakespeare pentru teatru, Ludwig van Beethoven pentru muzica, Leonardo Da Vinci pentru Renaștere, Robert De Niro pentru actorie, Martin Scorsese pentru regie, Charlie Chaplin pentru cinematografie si Mihai Eminescu pentru literatura română. Serios… Ba sa vezi posteritatea fi-va încă si mai dreaptă… Până una alta este si d-lui un simplu omuleț pe care nevasta (o nevastă) l-a lăsat baltă. Mă întreb ce-o să facă adepții minunatelor teorii ale conspirațiilor cu ce-a mai rămas din Bill Gates? Are cineva propuneri?         

Mic reper de biblio-grafie latină Adevărul despre demonul Bill Gates… 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 35 Comments »

Porti si ferestre

Posted by Arca lui Goe pe mai 5, 2021

Gates & Windows

O stire cancan a venit sa tulbure apatia care se instalase peste palaneta odata cu prelungita pandemie: Bill si Melinda Gates divorteaza. La orice ne-am fi putut astepta dar la asa ceva ba. Bezos da, normal, dar Gates? Bill Gates? Se pare ca l-au ajuns blestemele adeptilor teoriei conspiratiilor sau ale virusului Corona ca razbunare pentru sustinerea producerii si administrarii vaccinului. Anyway este foarte posibil ca pandemia in sine sa fi avut un rol decisiv in surprinzatoarea decizie luata de cei doi. Multi au fost afectati la psihic din cauza izolarii in spatii mici, iar bogatii nu fac exceptie. Care anume au fost faptele sau picatura care a umplut paharul unuia dintre cei doi (sau ambilor) soti, dupa o casnicie de 27 de ani, facandu-i sa iasa prin Ferestre si sa tranteasca Poartile, noi nu vom sti-o poate niciodata, dar o putem specula in fel si chip. De altfel ipotezele n-au intarziat sa apara. Cert este ca Bill Geates va iesi din top 10 al celor mai bogati ai planetei, saracind. Ma rog nu va deveni intr-atat de sarac precum Ion Tiriac (de ex) dar oricum nu va mai fi ce-a fost. In tot cazul intamplarea este o noua dovada a faptului ca oamenii sunt ciudati.

Pentru Gates & Windows ar merge niste Doors:

Misu St. Popescu vrea sa divorteze.
Lung prilej de vorbe si de ipoteze!
Unii spun ca Misu singur e de vina,
Ca la ei in casa n-a fost zi senina.
Ca nu poate nimeni sa-i mai intre-n voie
Si-a avut norocul de-a gasit pe Zoe,
Care-i rabda toate de cand l-a luat.
Ca desigur alta nu l-ar fi rabdat
Nici macar o luna, insa biata fata
Este bunatatea personificata
Ca-nainte Zoe pana nu-l luase
A respins partide mult mai serioase:
Jorj Athanasiu, cand era flacau…
Goldman de la Credit… Guta Popandau,
Angrosist de vinuri, — o partida rara
Si cu care Misu nici nu se compara —
Toti cu situatii si destul de “bine”,
Refuzati de dansa, ca sa ia… pe cine!
Ca saraca Zoe cand l-a cunoscut
Era fara slujba si dator vandut.
Ca de-atunci incoace ea zadarnic spera,
Ca el n-are-n casa nici o maniera,
Nu respecta seara orele de masa,
Rareori cu leafa nimereste-acasa,
Frecventeaza cele mai de jos localuri
Si se tine noaptea numai de scandaluri…
Dar mai e un lucru mai fenomenal:
Misu St. Popescu este imoral!
Parca ea nu stie ca, de-acum un an,
Dumnealui se tine cu madam Varlan?
O caricatura… un chibrit… o aia
Cu piciorul mare si c-un par cat claia,
O mahalagioaica… Afectata… rea, —
De se mira lumea: ce-a gasit la ea?
Altii spun ca totusi nu-i de vina el,
Ca din contra, Misu e un sot model,
Insa ea, Popeasca, este o ingrata.
C-ar fi stat si-acuma tot nemaritata,
Daca din pacate nu s-ar fi gasit
Un neghiob ca Misu, un imbrobodit…
C-a luat-o tocmai de pe la Vaslui
Unde se dusese la un var de-al lui
Care-avea la dansii casa cu chirie.
Ca vorbeau adesea la bucatarie,
Mai cu seama ziua cand trecea la masa.
Ca duduca Zoe scutura prin casa
Si — nu zice nimeni ca era bigota
— Insa frantuzeste nu stia o iota !
Ca gasind odata niste carti franceze,
A rugat pe Misu “s-o initieze”…
(Promitea fetita !)
Tot asa mereu,
Azi o sarutare, maine… mai stiu eu?
Ba cu frantuzeasca, ba cu scuturatul,
Pana cand la urma a-ncurcat baiatul!…
Toate astea insa la un loc denota
C-a luat-o goala, fara nici o dota.
Trei perechi de case?
Stie Dumnezeu…
Trei perechi de mofturi!
— N-o spun numai eu.
Intrebati pe Lambru, pe madam Palade
(O persoana-n varsta, foarte cumsecade)
Si pe toata lumea care-o cunostea,
C-a luat-o numai cu ce-a fost pe ea…
El putea desigur altfel sa se-nsoare,
— Dar in loc sa-i fie recunoscatoare,
Sa-l respecte-n casa si sa-l menajeze,
Dumneaei, din contra, tine sa dicteze!
Misu nu e liber nici macar un pas,
Toata lumea vede ca l-a dus de nas.
Dar in schimb, fireste, ea, de la-nceput
Fara nici o jena a facut ce-a vrut.
Seara, cand o cauti, pleaca la cucoane,
Ziua se ocupa numai cu romane,
Iar bucatareasa (c-au schimbat femeia)
Are tot pe mana, pana cand si cheia
De la magazie si de la dulap,
— Care va sa zica si-a facut de cap.
Altii spun ca Zoe, la madam Lipan,
A-ntalnit pe unu, Iorgu Damian,
— Flutur de saloane, mare puslama.
Ca-ntre ei desigur exista ceva,
Fiindca ea-ntr-o clipa de sinceritate
A scapat o vorba la madam Stamate:
“Ah, ma chere, ce nobil si distins baiet!…”
Iar madam Stamate n-a tinut secret,
Si-i destul sa afle cateva persoane…
Tot atunci, se vede, una din cocoane
I-a facut pesemne lui o anonima
Unde iscalise doar atat: „Cu stima…”
Si-i scria acolo — spun din auzite —
Ca „madam Popescu prea se compromite…”
Dar el n-a citit-o, nefiind francata.
Si-a trecut si asta.
In sfarsit, odata
Trebuind sa plece Misu la Vaslui
Pentru niste case,
— un amic de-al lui,
Unul de la Banca, l-a pornit cu sila
Sa ia trenul numai pana la Chitila
Si sa stea acolo tocmai timpul strict,
Ca sa-i poata prinde in flagrant delict…
Ca venind Popescu si vazand lumina,
A intrat in curte tocmai prin gradina
Si batand la usa care da-n salon,
Cineva din casa i-a strigat: “Pardon!”
Zoe sta de vorba, nici nu s-astepta
(Ca era devreme… zece si ceva)
Si crezand ca-i mâta sau vrun alt ecou,
Cand vazu ca-i Misu, a ramas tablou,
El paru deodata foarte incantat.
— Ma iertati — le zise — ca v-am deranjat!…
Puse-apoi paltonul peste geamantan
Si venind cu-ncetul catre Damian
Care sta sa plece, zise:
— “Buna seara.
(Damian atuncea s-a facut ca ceara.)
Nu mai stati de vorba? Poate ca ti-e somn…
Te grabesti prea tare, mult stimate domn!”
Si zicand acestea cu o voce calma,
Vru sa-l ia de guler si sa-i dea o palma.
— “Domnule Popescu… nene! stai un pic…
Pe parola noastra ca n-a fost nimic!…
Damian, saracul, nu stia ce zice,
— Dar gasind la urma un moment propice,
Cand vazu ca treaba tot mai rau se-ncurca,
A fugit…
Iar sotii se certara furca.
Ea-l lua cu bine, nu-l scotea din “draga”,
Socotind ca astfel va putea s-o dreaga,
Dar la urma urmei, ca sa-l deie gata,
A-nceput sa faca ea pe suparata.
Ca odinioara l-a iubit un pic,
Dar nu-l cunoscuse chiar asa mojic…
Si-ntorcand o clipa capul indarat,
I-a strigat din usa:
— “Te-ai prostit di tat!…”
Toate astea insa n-au nici un temei,
Ca nu stie nimeni ce-a fost intre ei.
Vineri toata lumea a putut sa-i vada
Amandoi alaturi, brat la brat, pe strada…
Ei, si stiti, aseara, dupa ce-a stat ploaia,
Ce-a aflat Tantica de la Procopoaia
Cand s-a dus sa-i ceara un model de sort?…
Ca madam Popescu nu mai da divort.

Posted in Arcaluigoeologie | 146 Comments »

Extremism și antivaccinism

Posted by Arca lui Goe pe mai 3, 2021

Epopeea pandemiei pe planeta de Pamant, in era internetului in mase, dureaza de un an si mai bine. Redam in continuare un text nou si de actualitate al d-lui Andrei CORNEA preluat de aici: Extremism și antivaccinism – Dilema veche

Sînt tot mai multe indicii despre asocieri dintre grupurile și partidele extremiste din Europa și din alte locuri și grupurile antivacciniste sau/și contestatare ale măsurilor anti-COVID-19. De la AUR de la noi și pînă la AfD din Germania și la „vestele galbene” din Franța, acești oameni „antisistem” tind să îmbrățișeze teoriile conspiraționiste privitoare la vaccinurile anti-COVID-19. Scopul lor e limpede: profită de ignoranța multor oameni, de nivelul foarte scăzut al informației științifice, pe de altă parte de temerile multora privitoare la un virus nou și la vaccinuri foarte noi și realizate într-un timp foarte scurt în raport cu posibilitățile mai vechi. Dar relația se manifestă și invers: mulți antivacciniști, obsedați din diferite motive de convingerea că vaccinurile sînt malefice sau că noul coronavirus poate fi tratat cu leacuri naturiste, ajung să considere partidele mainstream drept contrare intereselor lor, ba chiar drept „trădătoare”. Cei care cred în teoriile QAnon sau ale Alianței Transumaniste etc., cei care „știu” că Bill Gates a inventat coronavirusul cel nou numai pentru ca apoi să servească umanității un vaccin prin care vom fi, eventual, modificați genetic, și așa mai departe – toți aceștia și încă mulți alții vor tinde să susțină partide extremiste și populist-radicale. Considerînd că politicienii mainstream nu-i ascultă și practică politici pe care le resping, ei se vor îndrepta spre cei care și-ar dori prăbușirea sistemelor politice democratice și liberale.

Apoi, desigur, sînt și dezinformările deja binecunoscute ale unor țări precum Rusia și China, prima cel puțin fiind în spatele unor campanii mai vechi de discreditare a unor vaccinuri occidentale, precum cel de la AstraZeneca. Sînt țări și lideri autoritari care tare și-ar dori sfîrșitul civilizației, așa cum o cunoaștem, iar COVID-19 a părut un moment că le furnizează ocazia mult așteptată. A bloca sau a încetini, în aceste condiții, acțiunea de vaccinare în masă a țărilor democratice ar putea constitui o ultimă șansă din acest punct de vedere.

Asocierea dintre antivacciniști și extremism politic e periculoasă și poate aduce daune însemnate. Pe de altă parte, ea furnizează și șansa de a lovi eficient în partizanii ei. Devenind și un crez politic, antivaccinismul s-ar putea discredita mai repede înaintea unora, cel puțin, dintre partizanii săi.

După părerea mea, succesul campaniilor de vaccinare din Europa și America, cu reducerea corespunzătoare a ratei infectărilor, va contribui mult la întărirea convingerii majorității că, de fapt: 1) știința este de mare folos omenirii; 2) cu oricîte deficiențe inițiale, guvernările democratice pot închide mai bine o pandemie decît cele autoritare (Statele Unite, Marea Britanie, Israelul conduc fie la numărul absolut de vaccinări, fie la cel relativ la numărul populației); 3) antivaccinismul e o manifestare de stupiditate socială, care aduce mari daune umanității, nu mai puțin decît extremismul politic.

Cred că extremismul politic va pierde astfel un argument important, pe moment, cel puțin. Oricum, succesul Occidentului în campania de vaccinare împotriva COVID-19 începe să se profileze deja: pînă acum, Statele Unite au administrat peste 228 de milioane de doze (adică tot atîția oameni au fost injectați cu măcar o doză); iar primele trei vaccinuri cele mai folosite în întreaga lume sînt britanico-suedezul AstraZeneca și americanele și foarte inovatoarele Pfizer și Moderna. În cursa vaccinării, America e înaintea Chinei în cifre absolute și relative și mult înaintea Rusiei – și nu doar științific și tehnologic, dar… CONTINUAREA AICI Extremism și antivaccinism – Dilema veche

***

Si un text vechi de un an si cateva zile, preluat de aici: Mascarade « (b)Arca lui goE (wordpress.com)

Feseniști versus anti-feseniști… Băsiști versus anti-băsiști…  Pe urmă nimic de soi care să hrănească nevoia noastră de polarizare și distanțare socială. Dar iată că a sosit Corona Time. Vor exista iarăși motive serioase de ceartă, de dispute, de răfuiala, de dihonie, de gâlceavă, între prieteni, între rude, vecini,  intre oameni, așa in general, si in virtual in particular. E pandemie sau nu e pandemie? E conspirație sau nu e conspirație? E timpul să se formeze taberele, să se ridice baricadele, să se ia poziții și să se mențină până în pânzele albe. Toate pânzele sus. Tu de ce parte ești agnosticule? Tu cu cine votezi? E pandemie sau nu e pandemie? E conspirație sau nu e conspirație? Haide, pronunță-te. Nu e vreme de beție. Nu e timpul să fii evaziv. Nu (mai) e vremea să fii imparțial ca tot românul, că acuma problema e planetară. Trebuie să ai si tu o părere, o opinie, o poziție, o opoziție, ceva acolo, care va să zică mă înțelegi. Ori la bal ori la spital. D-voastră cum con-siderați?

Faptele: Cred ca ar fi buna o re-Capitulare in fata faptelor implinite. Ce facea omenirea inainte de pandemie? Cu ce se ocupa d-ei? Ce hobby-uri majore avea? Cu ce-si umplea timpul si cu ce-si omora plictiseala? Mai stie cineva? Isi mai aminteste cineva? In ordinea analfabetica si necronologica a importantei, am putea zice ca se indeletnicea cu Brexit, cu #metoo, cu incalizirea globala (Greta), cu refugiatii din Siria, cu razboiul din Siria, cu corectitudinea politica (si pronumele personale care sa desemneze la persoana  a treia, sexul al treilea, al patrulea si transsexualii si/sau gender fluizii), cu pretentiile Turciei, ale Chinei si ale tuturor, cu America first, Rusia first, America great again, URSS great again, si cu amestecul trolilor Rusiei in alegerile si referendumurile altora, ma rog, cu tot felul de astfel  prostii (si cu altele pe care le-am omis in mod ne/intentinat; mai spune si tu), pe care acum nu mai da nimeni nici doi bani si de care nu se mai vorbeste. Acum subiectul unic pe ordinea de zi la scara planetara este pandemia de Corona virus.  Dar ce este aceasta pandemie? Cum reuseste sa capteze intreaga atentie, a mass-mediei, a guvernelor, a opiniei publice si chiar si a individului, a bietului ins, fortat mereu sa caste gura la o ordine de zi care nu-i a lui si nu-i de-a buna. Bun. A venit pandemia. Dar totusi, ce este aceasta pandemie? si in ce consta fenomenul omonim, nu, nu in realitate, ci asa dupa cum este explicata de toata lumea. N-ar strica o re-Capitulare in fata listei de variante a semnificatiilor directe si colaterale pe care le-ar avea pandemia  si a explicatiilor oferite (eventual prin deconspirare) de catre diverse grupuri de omuleti (prexistente pandemiei), care  au gasit in sfarsit un mijloc proaspat de a-si exprima conceptiile. Cu putina rabdare vom face aceasta re-Capitulare. Daca are cineva idei pentru introducere in problema si dorinta de participare, il invitam cu toata caldura sa o faca si sa-si exprime „opinia”, cat mai degraba, inainte de a i-o exprima altii pe a lor.

Variante interpretative – re-Capitulare:

  1. Pandemia cu Corona Virus este o pandemie ordinara, in contextul global al biosferei, dintre cele care se intampla inevitabil din cand in cand, in urma mutatiilor genetice accidentale ale unor virusuri care migreaza de la o specie (obisnuita cu virusul) la alta (neobisnuita inca cu virusul). Aparitia ei nu are legatura directa cu societatea umana dar generalizarea ei la scara planetara este, evident, determinata de nivelul de interconectare la care au ajuns comunitatile umane pe planeta.
  2. Pandemia cu Corona Virus este o pandemie speciala, cauzata de specificul functionarii societatii umane, care eludeaza selectia naturala, conservand o perioada mai mare de timp, in interiorul comunitatilor, indivizi care in cadrul altor specii ar fi fost eliminate mai rapid pe cale naturala, batrani, bolnavi, dependenti de medicatie (in special medicatie care nu vindeca ci intretine boala si pacientul impreuna), inadaptati, etc. pandemia fiind practic un soi de feedback inevitabil prin care natura face corectii in acest sens. Necesarul suplimentar pentru a acoperi asistenta sociala (mereu sporita), impinge omenirea sa caute in afara limitelor sale normale (la lilieci, de exemplu), resurse suplimentare, mereu si mereu mai variate, care in mod inevitabil produc si efecte imprevizible (eventual efecte de auto-reglare).
  3. Pandemia cu Corona Virus este o pedeapsa de la Dumnezeu impotriva celor care s-au pierdut de El. O lectie de morala in scopul aducerii omului aproape de (idea de) Dumnezeu si a intelegerii indispensabilitatii Sale.
  4. Pandemia cu Corona Virus este rezulatatul sacaprii accidentale de sub control a unui virus creat sau modificat in laborator de catre oameni.
  5. Pandemia cu Corona Virus este rezulatatul infectarii intentionate cu un virus creat sau manipulat in laboratoare, de indivizi care incearca sa-l foloseasca pentru atingerae unor scopuri personale (controlul umanitatii, instaurarea unei noi ordini mondiale, etc)
  6. Pandemia cu Corona Virus este rezultatul actiunii lui Anthicrist si a uneltelor sale oculte in scopul propagarii raului in lume.
  7. Pandemia cu Corona Virus nu exista, este pur si simplu o iluzie, rezultatul unei psihoze colective, intretinuta (prosteste sau din interes) de mass-media.

Tu pentru care varianta votezi? Ai alta?

Constat(ăm) cu „regret” ca din lista „exhaustivă„, a „teoriilor” care „explică” pandemia cu Corona Virus, emise pana acum, au fost omise accidental unele dintre ipotezele care au circulat in spatiul public.  Departe de noi intentia de a dezavantaja vreuna dintre „ipoteze” in favoarea altora. Asadar revenim cu adăugari, mentionand ca lista ramane deschisa.

8. Pandemia cu Corona Virus este rezultatul direct (accidental sau intentionat) al actiunii câmpurilor electromagnetice associate cu tehnologia 5G. Practic prezenta virusului in corp nu este cauzata de contaminare cu virus din exterior, virusul fiind produs (ca reziduu genetic) de catre celulele umane afectate de radiatia electro-magnetica. (sub-varinta – radiatii solare, galactice, cosmice)

9. Pandemia cu Corona Virus este provocată de extraterestri. Aceasta este o ipoteza nouă, pe care abia am introdus-o pe piată, asa ca detalii vom adauga ulterior, in cazul in care vom constata ca este apta sa atraga adepti. (N-am mai auzit-o încå pe nicaieri, dar ne-am gandit ca nu strica sa anticipam putin si sa nu fim luati pe nepregatite atunci când va fi lansată oficial in circuit).

Posted in Arcaluigoeologie | 42 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: