(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for the ‘0ricine-0ricând-0riunde’ Category

Bloguri rele despre care n-am auzit eu dar despre care ati auzit d-voastra!

Atenție amnezie

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 14, 2021

Continuare din (toate) numerele trecute (si viitoare).

Nu-mi amintesc prea exact, dar am vaga impresie că am mai utilizat sau că voi mai utiliza acest titlu (Atenție amnezie) pentru vreuna dintre prozele de pe Arca lui Goe. A nu se confunda după golire. Imi cer cu anticipare scuze celor care se vor fi confruntând retroactiv cu sâcâitoare senzații de deja vu, rugându-i totodată să le ignore, pe cât posibil.

Mi-am invitat o dată prietenii si cunoscuții să mergem împreuna în piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00 de odă bucuriei, cu ocazia flashmob-ului. Eram așa de entuziasmat de idee încât ii făceam reclamă pretutindeni si oricui, la Cercul de Istorie si de Cultură a Civilizațiilor, la Cenaclu, la scoală, la serviciu. Se pare că elanul meu retoric si oratoric si-a făcut efectul într-o măsură mult peste așteptări, pentru că m-am trezit dintr-o dată colectând răspunsuri favorabile invitației mele care, la origine, mai mult decât a fi invitație sadea, era mai degrabă un fel de a mă lăuda anticipat cu excursia plănuită (de fapt) in compania unui grup restrâns de amici. Oferisem cei drept cu mare generozitate, cui a vrut si cu n-a vrut detalii, fotografii, filme (a se vedea si videoclipul de mai jos), despre destinația de vacanță propusă, dar sincer să fiu nu mă așteptam ca cineva să fie atent si receptiv la vorbăria mea. Si așa a început drama. In total, își exprimaseră intenția să vină vreo 40-50 de indivizi, care de pe unde si cum, care nu se prea cunoșteau ei intre ei, si unii, nici cu mine cine stie ce, iar asta anunța un efort organizatoric copleșitor. Nu doar ca trebuia sa ne ducem împreună in același loc si in același timp, dar majoritatea celor care voiau să facă aceasta excursie, aveau pretenția să si plecam împreună, din același loc si in același timp, si să mă ocup eu te toate detaliile călătoriei: stabilirea orarului, a traseelor, bilete pentru mijloace de transport (aiurea noi făceam blatul), acomodarea tuturor doleanțelor vizavi de data si locul de plecare… plus anunțarea tuturor despre aceste detalii. Amicii apropiați cu care plănuisem respectiva excursie nu numai că n-aveau nici cea mai mica intenție de a mă ajuta cu organizarea, dar s-au arătat de-a dreptul agasați de ideea că excursia devenise una mamut si că trebuie să meargă cu turma, așa ca unii a zis pas: „Bine măi ghidule, promotorule, du-te tu cu adunătura si lasă că noi mergem altcândva, altundeva. Te anunțăm noi. Din vreme. Unde si când„. Doar doi dintre membrii grupului original initial (si inițiatic) au decis să meargă totuși (chiar si așa), rugându-mă să-i tin la curent cu detaliile. Coșmar nu alta, toți împricinații vrând câte altceva. Realizând că nu am cum să împac pe toată lumea, am decis să ignor toate doleanțele si să stabilesc de unul singur datele excursiei si cine merge, merge, cine nu, nu. Am decis plecarea la „data de” din „locul x”, pe peron, la ora 1:00 dimineața (noaptea)… La început nimeni nu s-a plâns de nimic, dar după cum mă așteptam, au început abandonurile. Unii m-au anunțat că nu mai merg, din tot felul de motive cusute cu ață albă. Luam la cunoștința in fiecare caz in parte cu regret si nesfârșită tristețe despre decizia respectivă, angajându-ne solemn si reciproc despre faptul că rămâne musai pe data viitoare. Tot mai rămăseseră vreo 20 care nu s-au retras… dar care, in mod bizar, pe măsură ce se apropia momentul X si ziua Z, erau din ce in ce mai greu de găsit pentru confirmare si pentru a fi puși la curent cu detaliile plecării. Cu câțiva zile înainte de termenul stabilit, doar Livache, Mirela si Manitou mai erau de găsit. Livache s-a oferit să se ocupe el de înștiințarea Mirelei si a lui Manitou, care veneau de la Giurgiu… dar, cu două zile înainte de termenul fatidic, când l-am sunat să aflu dacă si ce le comunicase acestora, surpriză, la telefon a răspuns tatăl lui Livache, după câte am presupus, care, părând ușor abțiguit mi-a zis ca „Liviu a plecat la mare”. 😦 … Si uite așa marele, imensul grup, care urma să lase o amprentă adâncă într-un anumit spațiu timp s-a evaporat ca si cand n-ar fi fost. Mă pregăteam să-i contactez pe cei doi membri ai grupului initial (si inițiatic) si să-i înștiințez umil despre eșuarea lamentabilă de care mă făceam responsabil si să le spun si lor solemn că rămâne musai pe altă dată, când, cu câteva zile înainte de plănuita plecare în „expediția inițiatică„, surpriză, m-am trezit cu ei la ușă. (va urma)

(paranteza in paranteza): (In acord cu spiritul de anticipare care m-a consacrat (literar) încă de prin liceu, când scriam mici piese de teatru (pe unde ori fi oare?), apreciate ca atare de către redactorul literar al teatrului (care m-a îndrumat, însă 🙂 către regie si actorie, pe căi niciodată urmate), as vrea să spun că, desi în opinia mea tribulațiile si trepidațiile – la care ne dedăm cu entuziasm exagerat numindu-le pompos „călătorii” (Domne am fost in Tailanda de Craciun), în fapt acestea fiind niște mici oscilații tranzitive, infinitezimal mici, in jurul marelui traseu cosmic pe care ne deplasăm, purtați inexorabil pe orbite de către materia captivă si ea capriciilor spațio-temporale, – nu sunt câtuși de puțin călătorii (ne având cum fi), totuși aceste pseudo-calatorii pot apărea (in cazul celor talentați literar-artistic) ca bune prilejuri (catalizatori de imaginație), întru amorsarea singurelor calatorii inițiatice pe care ne este dat să le facem: cele interioare, imaginare. Nu-i musai să te muți în scală un micron mai la dreapta ca să „mergi/ajungi” la Paris, spre întreprinderea unei călătorii inițiatice (imaginare), dar in cazul celor mai multora dintre noi, a fi fiind „în persoană” pe malurile Senei pare a stimula disponibilitatea pentru deplasări interioare ale spiritului, în fabuloase calatorii imaginare, interioare. De aceea vin si zic: Parisul, Roma, Barcelona sunt „destinații” pe care nu trebuie să le ratezi si pentru care merită să te faci luntre si punte si pe dracu în patru pentru a le atinge si a le lăsa să te atingă (cu ființa, cu spiritul, cu atenția, si dacă se poate, cu sufletul). Trebuie să ai (si tu) un Paris al tau (în Paris), o Romă a ta (la Roma) si o Barcelonă personală (la Barcelona). E musai… Ca multi alții am (si eu) unele povesti personale (care în proză, care cu rimă, ne scrise încă dar oricum inenubilable) despre Parisul meu, Roma mea si Barcelona, încrustate în legenda personală, gata oricând pentru a se transforma (eventual) în proze scurte sau evocări la un pahar de vorbă (cu alții ca mine ori cu mine însumi). Dacă plănuiești așa ceva (în premieră sau în reluare, nu contează), e bine să te documentezi, să te pregătești, din vreme, altminteri e posibil să ratezi întâlnirea cu punctul de inflexiune de la fata locului responsabil cu amorsarea călătoriei interioare. E posibil să ajungi la Paris si (vai) să nu fii în Paris, să nu(-l) înțelegi, să nu(-l) vezi, să nu(-l) simți, să nu știi la ce sa te uiți si cu câtă atenție, să fi iremediabil pierdut si absent si cu banii luați. Ca să ajungi pentru prima oară, de-adevăratelea, la Paris trebuie musai să fi fost deja. Poti începe aceste excursii vizionând filmele lui Woody Allen pe care le-am pomenit deja: „Midnight in Paris” si „To Rome With Love”… iar pentru că acum ești invitat la Sabadell (fie ca vei fi acceptând invitația fie că nu) n-ar strica să mergi pe mâna lui Woody Allan si sa vezi (desigur, „Trandafirul Rosu de Cairo” dar mai ales) „Vicky Cristina Barcelona„.

Cele 4 filme mai sus pomenite, pot constitui o buna inițiere distractivă, vag pregătitoare (semantic) pentru expediția la Sabadell, dar, in acord cu spiritul de anticipare care m-a consacrat (literar) încă de prin liceu când scriam mici piese de teatru (pe unde ori fi oare?) apreciate ca atare de către redactorul literar al teatrului (care m-a îndrumat, însă 🙂 către regie si actorie, pe căi niciodată urmate), trebuie să spun că pentru a te pregăti serios spre a înțelege diferența dintre călătoriile imposibile (din realitate) si cele inițiatice (imaginare), n-ar strica să vezi (insist) „Marea interioară” („MAR ADENTRO” / „The Sea Inside„, al lui Alejahdro Amenabar), din care-ti propun (de gust) … o scenă: And I came flying (scene from „MAR ADENTRO”). Fără o minimă pregătire n-ai cum ajunge la Sabadell in 2012 si nici nu vei putea înțelege de ce, de ce, de ce…)

(vai urmare) – Oamenii afișau în mimică un amestec bogat de micro-stări emoționale, ușor de observat din prima: un pic de nedumerire, nițică dezamăgire, oleacă de revoltă, parând totodată a fi în expectativă, ne deciși în legătură cu cum ar trebui să mă ia (la rost), cu furie, cu milă sau cu scârbă, pentru că (ocupat fiind până peste cap cu organizarea marelui grup), îi lăsasem de izbeliște, tocmai pe ei doi (singurii care nu dăduseră bir cu fugiții, precum ceilalți amici „de nădejde”), si nu-i ținusem la curent cu mersul organizării. „Ce faci meștere? Ce se aude? Gata pregătirile? Cum a rămas cu plecarea? Câți s-au strâns în grup până la urmă? Câte gagici sunt?”… Nu știu exact câte dintre aceste întrebări or fi fost rostite cu voce tare, pe loc, în secunda aia de suspans, si câte oi fi citit eu în privirile lor atât de expresive. „Măi (am zis eu spășit), să știți că până la urmă nu n-am făcut un grup prea mare”. „Mai bine”, au zis ei. „Câți suntem în total?” „Păi… am cam fi… voi doi si… cu mine !!!”. N-am destul talent literar pentru a putea descrie în cuvinte stările care s-au petrecut spontan pe fețele lor în doar câteva clipe. „Păi… si grupul?”. „S-au căcat pe ei unul câte unul”, am izbucnit eu cu obidă (Si nu știu gândirea-mi in ce să o sting. Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng? La ce? Oare totul nu e nebunie?). „M-au făcut ca la Nufărul, de caterincă”. „Cum bă toți 40?” „Da bă. O lună n-am făcut altceva decât să organizez un grup care s-a subțiat de la o zi la alta până s-a evaporat cu totul. Alaltăieri l-am sunat pe Livache (nu-l știți voi) că el mai rămăsese, si mi-a zis tac-so c-a plecat la mare, așa hodoronc-tronc. El trebuia să vorbească cu Mirela si cu Manitou (ăia de la Giurgiu). Asa că am rămas în pielea goală. Mă pregăteam să vă sun si să vă spun si vouă cum stă treaba. Am tot amânat pentru cu nu știam ce rahat să vă spun, totul schimbându-se dramatic de la o zi la alta”. „Păi si acuma ce facem? Mai mergem?”. „Păi eu știu? Doar noi trei? In fiecare an eram măcar 7-8. Voi ce ziceți?” „Bă, dacă am zis că mergem, mergem. Nu contează câți suntem. Mergem si gata”. „Poate să-i sun si pe ceilalți amici, să vedem dacă mai vine vreunul, că gata, nu mai e nicio turmă”. „Nu mai vine bă nimeni, c-au plecat deja, care pe unde.” „Treaba lor. Nicăieri nu e ca la Sabadell”. Odată ce ne-am hotărât ni s-a luat o piatră de pe inimă, ne-am înseninat si ne-am apucat serios de pregătiri pentru marea deplasare spațio-temporală. Acuma că nu mai trebuia sa așteptam după nimeni am decis să ajustăm un pic ora de plecare (prin portalul din gară), si in loc de 1:00 să ne înființam acolo la miezul nopții, precum Harry Potter, pentru trenul de la 12:00. Oricum, pentru noi, ca blatiști, toate trenurile erau la fel. Planul era să ne teleportăm la Polinyà (într-un loc cunoscut nouă, ferit de priviri) si de acolo să luăm o ocazie până la destinație, la piața San Rock din Sabadell, întocmai la timp pentru eclipsă. Ceea ce am si făcut. Despre noianul de sentimente si despre stările si modalitățile de exprimare verbală aferente, avute de cei din grupul Livache-Mirela-Manitou, înființați cuminte si disciplinat, in acord cu cele stabilite, in portalul de la gară, la ora unu din noapte, aflându-se singuri singurei pe peron, în fata constatării că li s-a tras o țeapă de zile mari si că marele organizator-combinator si promotor al excursiei la Sabadell lipsește cu desăvârșire de prin zonă, dimpreună cu oricine altcineva din așa zisul grup, vom avea poate ocazia să mai vorbim ulterior. Putem presupune așadar si de data asta că… va urma. Vorba ceea, lung e drumul Gorjului dar mai lung al Sabadell-ului.

alternativa: Celor care găsesc a fi fiind prea costisitoare si/sau prea infernal de dificilă (din cale afara) deplasarea propusă în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, orele 18, li se poate oferi oricând o varianta mai lesne, cu costuri rezonabile, accesibile absolut oricui, de ex. o deplasare pe Arca lui Goe, pe 30 mai 2012

(vai urmare) – Misterul a rămas (până în zilele noastre) de ne pătruns, iar enigma ne elucidată. Nu s-a putut stabili cu precizie dacă am sunat la Livache sau n-am sunat (ci doar am pretins), iar dacă da, dacă am sunat chiar la Livache sau am greșit numărul, rămânând ne clar dacă persoana cu care am vorbit era sau nu era tatăl lui Livache (eterna problemă a stabilirii paternității fiind complexă si cu multe aspecte), si bizar a rămas dacă (si dacă da, de ce) persoana perfidă (cine o fi fost aceea) m-a indus în eroare spunându-mi că „Liviu a plecat la mare”… A fost vorba de farsă, de o coincidentă de nume, de universuri paralele… sau de cine mai stie ce. Nu se stie. Cert este că Livache, care era amorezat de Mitza (Mirela), chiar dacă o fi avut el alte planuri, nu plecase la nicio mare si aparent si-a văzut cuminte de planul stabilit în comun, considerând că totul rămăsese cum era prevăzut, în vederea aventurii de neuitat de la Sabadell. Primul episod al războiului a avut loc pe peronul gării portal la ora unu din noapte când „s-a dovedit” că marele combinator-organizator e absent din peisaj. E nebun? E țepar? E încurcă lume? E farsor? E ticălos? Ce fel de… s-au întrebat cu voce tare cei trei „muschetari” contrariați, debusolați, nedumeriți, aflați în mare încurcătură, confuzie si dilemă. Livache, singurul care păstrase legătură cu mine era si el suspect. Dacă n-a înțeles el bine ora si locul? Dacă nu cumva a provocat în mod intenționat (cu cine stie ce intenții) confuzia? Si acum? Ce e de făcut? Am venit de la Giurgiu degeaba? Eu știu? Putem să mergem la mare (nu știu cine a zis). Nu mergem la nicio mare, a zis războinică Mirela. Am plecat la Sabadell, la Sabadell mergem. Bine, bine, au zis ceilalți, dar cum? Noi habar nu avem cum se ajunge acolo. Nu face nimic, știu eu, a punctat Mirela. Pai de unde știi? Uite așa, știu si gata pentru că am ascultat cu atenție de cinspe mii de ori explicațiile „combinatorului”. Ce-i drept e drept, Mirela cam fusese prin preajma mea (!!!) de fiecare dată când explicam cuiva cum e cu teleportarea spațio-temporală pe blat si cum se ajunge la Sabadell întocmai si la timp. Cei doi nu s-au pus cu nebuna, si au zis, bine mă dacă zici tu că știi cum se ajunge la Sabadell, la Sabadell mergem. Numai să nu fie si povestea asta vreo balivernă gogonată a individului. Lasă ca ne lămurim noi si cu d-lui, a mai zis Mirela. Nu mă lasă el pe mine așa cu ochii-n soare la miezul nopții. Si uite așa, fără să stie ce s-a întâmplat cu restul marelui grup organizat si dacă la Sabadell o să mai găsească pe cineva cunoscut sau dacă o să fie o aventură pe cont propriu, au decis să urmeze orbește indicațiile în varianta pe care si-o amintea Mirela din poveștile mele… Avea să se dovedească faptul că Mirela are o memorie foarte bună.

***

update: Azi (azi?) m-am trezit la 7, dar pentru că mă simțeam încă obosit, m-am teleportat înapoi la 6 si am mai dormit o oră. M-am trezit la 7. M-am simțit mult mai bine, revigorat. In realitate eram (sunt) cu o oră mai bătrân. Normal ar fi fost ca, după ce m-am trezit revigorat, să mă fi teleportat ieri, în mirabila zi de miercuri cea fără cuvinte, pentru a scrie continuarea întâmplărilor de la precedenta teleportare spațio-temporală la Sabadell, în frumoasa lună mai a anului de gratie 2012 (apropo, mai stie cineva ca in 2012 a fost sfârșitul lumii? Nimeni, nimic, amnezie totală!). Din păcate n-am avut… timp, așa că… rămâne pe altă dată. Poate voi scrie continuarea la timp, fără să fie nevoie să îmbătrânesc o zi, două, în plus pentru atât de puțin lucru. Până atunci as adresa publicului (același) o întrebare ajutătoare care, desi pare să fie numai bună pentru fizicianul minune al copiilor (Cristian… Prigorie… sau cum l-o mai fi chemând…), este bună, ca antrenament mental, pentru orice cutreierător al timpului debutant. Întrebare: Dacă faci, să zicem, un salt spațio-temporal, călătorind în urmă cu o săptămână la Ploiesti (de exemplu, miercuri, Ploiesti…) si îți iei cu tine si telefonul mobil, îl vei putea folosi? Vei putea suna pe cineva? Iti va răspunde cineva? Din ce timp? Va fi celularul tău recunoscut în rețea? Vei apărea în baza de date a companiei de telefonie mobilă ca fiind prezent cu două telefoane (localizate unul la Ploiesti si unul la… aiurea, în alta parte, azi aici, azi în Focsani)? Mă rog, par a fi mai multe întrebări, dar în fond este una singură. A doua întrebare ar fi: Oare ce ar răspunde fizicianul minune al copiilor (Cristian… Prescură… sau cum l-o chema) dacă i-ai adresa această întrebare la Oradea? Sau la Carei…  (apropos, azi e joi. Jeudi je danse. Je dis je danse).

Daca vrei să călătorești în 2012 cel mai bine este să pornești din 2011. Asa e logic. De exemplu de aici, să revezi sentimentele si materia din urma si pe urmă să pornești mai cu curaj spre viitor in zbor… La urma urmei cu cifrele lui 2012 se poate caligrafia la fel de bine si 2021. 2011 rămâne altceva. Nu uita să revezi si comentariile… Sunt formate din cuvinte, majoritatea atemporale…

sau/sau/si lecția inutilă de logică a altuia (unul Octavian Paler, un prieten de-al meu, nu-l știi tu)

Asa se întâmplă logic,
plecăm și sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viață,
poate nu trebuia să plecam, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, poate nu sosim unde trebuie,
poate nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva și câtă vreme sosim undeva
totul e… logic
chiar dacă logica și fericirea sunt lucruri total diferite,
totuși am plecat și am sosit undeva,
am greșit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?

(vai urmare) – Dupa atâta amar de vreme pe/trecută înainte si înapoi, în felurite călătorii spațio-temp-orale, si mai puțin in scris, unele detalii s-au pierdut iremediabil, în absenta unor artefacte credibile care să redea impresii potrivite despre cum a fost. Alte detalii sunt pe lista celor care nu s-au pre-scris încă, fiind prohibite publicului neavizat, așa că vor fi fiind omise (neintenționat) din proza dată sau… poate… vor fi așa… ușor ajustate (doar un pic) a aluzie ambiguă, pe ici pe colea (…) dându-li-se conotații mai mult sau mai puțin ezoterice, pentru cunoscători. Cert este că în redarea din memorie a faptelor, exact așa cum vor fi fost (fiind), contribuția prozatorului rămâne una marginală. Acestea fiind zise as menționă că nu se mai stie cu precizie dacă expediția în discuție, întreprinsă in piața San Rock din Sabadell pe 19 mai la ora 18:00, a pornit cronologic, pe axa convențională a timpului, de dinaintea sau de dinapoia momentului cu flasmob-ul filmat de către bancherii din Sabadell, adică dacă o fi fost o teleportare făcută în trecut sau în viitor. In acord cu legenda, fiind vorba si de o eclipsă la mijloc, punctul de plecare trebuie să fi fost pe undeva prin vara lui 1999, așadar cândva într-un mileniu trecut, ceea ce desigur n-ar putea fi un impediment major pentru niște cutreierători ai timpului care se respectă (așa ca noi). După o teleportare fără peripeții am ajuns conform planului la Polinyà, în portalul local, împreună cu ceilalți doi membri ai grupului inițial si inițiatic. Ca de obicei am utilizat tunelul timpului si n-am materializat noaptea, într-o cantină părăsită (David Vincent nu ne-a văzut si nici nu ne-am pierdut în spatiu). Ne aflam întocmai si la timp. In zori am ieșit la șosea plănuind să ajungem la Sabadell pe lumină. Aveam cam o oră de mers pe jos, dar puteam foarte bine să avem norocul să ne ia cineva la ocazie, mai ales că unul dintre noi o rupea binișor în catalană. Urma să ne petrecem ziua hoinărind prin oraș, mâncând hrană rece adusă la pachet de acasă, taman din 1999, pentru ca mai apoi spre seară, pe la 6, să ne prezentam în piața San Rock pentru flashmob si odă bucuriei. Iti dai seama ce incomensurabilă surpriză am avut când am auzit strigăte în urma noastră si, întorcându-ne, am zărit trei siluete care grăbeau spre noi, gesticulând nărăvaș, sub povara unor rucsaci uriași de care agățau tigăi si cratițe, având perne legate deasupra. Ii priveam siderat si nu-mi venea să-mi cred ochilor. „Cine sunt băi paparudele astea? Ii cunoști?”, m-a întrebat careva. „Băi pe cât de neverosimil pare, este nenorocitul de Livache, cu cei din Giurgiu” am mai reușit să îngaim, pregătindu-mă de prăpăd. Iti dai seama că abia cu mare greutate a fost evitată încăierarea. Mirela voia să mă bată pentru că-i făcusem figuri trăgându-i clapa ca un mizerabil, eu voiam să-l bat pe Livache pentru că „plecase” la mare si mă lăsase baltă. Livache se tinea la Mirela, ăștilalți doi mă țineau pe mine, iar Manitou privea nedumerit la unii si la alții si repeta ca flașneta: „Stați băi să ne lămurim!”. De lămurit nu știu dacă ne-am lămurit, dar măcar si-a prezentat fiecare varianta, unul mai sincer decât altul, si chiar dacă în mod evident adevărul n-a ieșit la lumină, am ajuns cu toții la concluzia că la mijloc a fost doar o încurcătură nefericită si neintenționată si că totul e bine când se termină cu bine, așa că pupat toți piața San Rock, fără ură si fără răzbunare. In fine, ca să nu-ti mai pun răbdarea la încercare, din restul detaliilor care compun povestea de încurajare în vederea unei noi expediții de 10 minute in piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012 la ora 18:00, o să încerc să fac un rezumat condensat. Ne-am dus cu toții la Sabadell, mai puțin Manitou care a rămas la Polinyà, în mod oficial ca să păzească bagajele si să prospecteze locul, dar in realitate pentru că avea faimă proastă ca fiind omul care aduce ploaia, si că prin urmare ar fi de preferat să nu strice prin prezenta sa, pe motiv de vreme nefavorabilă, nici planurile ălora cu flashmob-ul, nici nouă bucuria de a asculta prin surprindere oda respectivă. Am convenit ca în piața San Rock, pentru a nu atrage atenția asupra noastră să nu stăm grămadă, ci să ne separam, răspândindu-ne care încotro, fiecare pe cont propriu, să trecem cât mai neobservați cu putință, ca observatori independenți, singularități in peisaj, ceea ce în mare s-a si întâmplat, cu excepția unui moment anume în care cineva m-a luat de mână, fără să mă privească, si m-a ținut așa preț de vreo zece secunde, după care s-a îndepărtat pierzându-se în mulțime, lăsând in urmă o dâră de parfum si o ne/dumerire. Ne-am dispersat odată cu flashmob-ul si ne-am regrupat, după cum convenisem din timp, pe o stradă alăturată, în fața unei vitrine cu rochii de mireasă. Ne-am întors pe jos la Polinyà, unde ne aștepta Manitou cu masa pusă, pe terasa cantinei părăsite: sardine în ulei de măsline, șuncă si o sticlă de vin roșu aduse de la Giurgiu. Pâinea de casă era proaspătă încă, din cate-mi amintesc. La miezul nopții am re-intrat în portal si am dispărut fără urmă din peisaj, ajungând în no time pe peronul unei gări care găzduia un muzeu cu locomotive de epocă, din acelea cu aburi si cărbuni, în care nu ne-a împiedicat nimeni să ne urcăm si chiar să ne fotografiem. Am pus corturile pe malul lacului, am mutat câteva mese, de la terasa Splendid, pe ponton, am stat acolo jucând Wist si Rentz ascultând simfonii la radio ♪ pe Romania Cultural, în timp ce pontonul era legănat agale de valuri, retrăgându-ne în mare graba în corturi la fiecare repriză de ploaie care se pornea subit de fiecare dată când Manitou câștiga la cărți. Am fost la peșteră, la păstrăvărie, pe culme, prin zmeuriș, si câte alte amănunte nu s-au întâmplat (…Livache a trecut granița…), în cele două săptămâni cât am stat acolo, rupți de lume, total, cu scopul de a distrage atenția tuturor, oricui, universului si mai ales noua înșine, de la existenta escapadei de zece minute (sau zece secunde, cine mai stie), de la Sabadell, despre care nu trebuia să afle nimeni si nici măcar să bănuiască. Imi îngădui acum să-ti povestesc tocmai ție despre asta, în proză, știind bine că n-o să crezi o iotă si că deci nu contează, secretul continuând să rămână în siguranță. Teleportări spațio-temporale? Ei as, mofturi. Nu se poate așa ceva. Aici si acum s-ar potrivi deci foarte bine să fie consemnat punctul de încheiere al prozei scurte ce s-a lungit si așa cam mult peste limitele genului… totuși cvasi-continuarea conține unele amănunte captivante care pot cântări decisiv in decizia (a ta, a mea, a oricui), de a accepta o nouă expediție in vechiul Sabadell, ceva ce relevă posibilitatea entanglement-ului cuantic nu doar intre entități aflate la distanță în spațiu, ci si la distanță în timp, asincrone, si nu doar intre entități materiale, ci chiar si intre idei si/sau evenimente ori chiar între sentimente. Întors acasă (acasă, nu-i așa că e un cuvânt foarte frumos?), unde nu mă așteptam să găsesc pe nimeni, am dat peste fratele meu si el venit tot așa de nu se stie unde, si cam cu aceleași pretexte. „Cum a fost la munte?” m-a întrebat el. „La munte?”, am replicat eu mirat, „Adică aaa, la munte. Da, a fost misto, super.”… „Dar tu pe unde ai fost?” „Am fost la mare, cu restul lumii.” „Păi si de ce te-ai întors”, „Trebuie să mă apuc de învățat ca am restanță la fizică”, „Bă ești prost?”… „Eee, si nici nu mai aveam bani de stat la mare”. „Auzi ia lasă mofturile si hai să merge la mare. Mergi cu mine?”, „Ba ești nebun, doar ce m-am întors”. „Haide băi că nu stăm mult. O săptămâna”. N-am mai așteptat să se facă ziuă. In tren ne-am întins fiecare pe câte trei scaune la clasa întâi într-un compartiment care era liber, iar nasul n-a avut îndrăzneala să ne trezească, ne imaginându-si că pot exista asemenea tupeiști care să facă blatul la clasa întâi. La 4 dimineața eram pe faleza, în Eforie Sud, un foarte mic bar improvizat era încă deschis, la un microfon Mugur Mihăiescu recita „Luceafărul” (in varianta Vacanta Mare), iar soarele se pregătea să răsară direct din mare… Pe la 8, cand oamenii normali începeau să vină la plajă, noi ne târam agale spre interiorul uscatului ca să dormim si noi câteva ore, omenește, somnul de înfrumusețare. „Hai să le dăm deșteptarea ălora din grupul vesel (trădătorii), să-i dăm afara si să ne culcăm in locul lor.” „O să facă gură, pentru că de obicei nu se scoală nimeni înainte de ora 10”. „Ei as, mofturi. Azi se scoală la 8, ca să prindă ultra-violetele. Unde suntem cazați?”, „La vila Săbărel.”, „Undeeee?”, „La vila Săbărel. O să-ti placă.” Băi ca să vezi potriveală. Cei care renunțaseră să mă însoțească la Sabadell veniseră la mare, la Eforie Sud taman la vila Săbărel. Am intrat în vilă fredonând odă bucuriei cuprins de o euforie si de o eufonie fără margini. De culcat nu ne-am mai culcat pentru că, în entuziasmul iscat de sosirea noastră neașteptată, ne-a sărit somnul si ne-a apuca foamea. Ne-am dus cu toții la Cuptorul de aur si ne-am luat fiecare câte o jumătatea de cozonac cald, abia ieșit din cuptor, si câte un borcan de smântână. O combinație uluitoare, habar n-ai tu. Toata săptămâna am stat la Săbărel având zilnic la micul dejun cozonac cald cu smântână. O nebunie. Se pare că si Elena a rămas cu amintiri de neuitat de la Săbărel pentru că peste ceva vreme a luat vila si s-a apucat s-o renoveze, dar era să i se înfunde. Mă rog, aceleași încăperi, alte voci. (…) Prin urmare rămânem înțeleși. Ne vedem, ante-portas, așa cum am stabilit, în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, ora 18:00, iar cine nu vine în piața San Rock pentru expediția de 10 minute, poate veni bine merci la Eforie Sud, musai la vila Săbărel (așa se zice Sabadell in limba română). Trebuie însă verificat în ce an, în care vară, ca să fim siguri că-i încă deschis Cuptorul de aur. Sincer să fiu nici eu nu sunt încă decis suta la suta. Mă încearcă așa un fel de emoții inefabile la gândul că m-as putea întâlni eu cu mine cel de odinioară, si/sau cu ceilalți, cei de atunci… Desi, pe film, se pare că nu apărem nici unul dintre noi, cu toate că m-am tot străduit să identific pe careva. Culmea, singurul care pare a fi prezent în filmare este Maintou, dar sigur-sigur nu pot fi pentru că taman pe d-lui nu l-am mai văzut nici înainte si nici după scurta escapada de la Sabadell, si nu-mi mai amintesc prea exact cum arata. Ar trebui să caut fotografiile de pe locomotivele cu aburi. Poate apare în vreuna si uite așa s-ar brodi să demonstrez QED.

Posted in 0ricine-0ricând-0riunde, Arcaluigoeologie, Povestiri de nimic, Proză scurtă, Sezonul Opt Vertical | Etichetat: , , , , | 135 Comments »

Atenție amnezie

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 6, 2021

Absolut tot ceea ce vezi în locuri publice atunci când ieși din casă este flashmob. Nu știai? Uite afli.

Conform WikipediaFlashmob (pronunțat flæʃ mob, termen provenit din engleză flash mob, unde flash—flash, clipă; mob — mulțime) este o adunare foarte scurtă într-un loc public, participanții efectuând o anumită acțiune neobișnuită pentru o durată scurtă de timp, după care grupul se împrăștie.

Flashmob e o prezentare pentru spectatori accidentali, cu scopul de a trezi sentimente de neînțelegere, interes și chiar senzații ca ceva nu este în regulă cu spectatorii înșiși.

  • Acțiunea trebuie sa fie spontană și concomitentă. Este interzisă atragerea atenției de către participanți înainte de acțiune.
  • Trebuie să se formeze impresia că participanții nu se cunosc și înainte de acțiune să nu afișeze că se pregătesc să facă ceva neobișnuit.
  • După Flashmob nu trebuie să rămână urme.
  • Toate acțiunile trebuie să fie efectuate cu toată seriozitatea.
  • După finalizare toți participanții trebuie să părăsească imediat locul acțiunii fără a mai arăta că s-a întâmplat ceva deosebit.
  • Flashmobul trebuie să fie în afara Mass-Mediei.

Participarea la acțiuni neautorizate în masă, de obicei, sunt pedepsite prin lege.

Scenariul ideal trebuie să fie absurd, misterios, nu foarte vizibil și în niciun caz să nu provoace râsul. Mobbery nu trebuie să încalce dispozițiile legale și normele morale. Doar trebuie să faci ceva lipsit de sens, dar în așa fel, de parcă această acțiune conține un sens obișnuit. Ca urmare, spectatorii ocazionali văd această situație ca pe ceva serios, o situație care poată un sens și ei încearcă să-l găsească. Ei încearcă un sentiment de interes, neînțelegere sau chiar sentimentul că își pierd mințile.

Exemple: 1. Într-un loc și timp anumit participanți „îngheață” de parcă timpul s-a oprit. În așa poziție ei stau timp de câteva minute, după care toți concomitent pleacă în diferite direcții.

2. Într-un loc și timp anumit participanții încep să înceteze mișcările de parcă sunt roboți la care se termină energie. Mișcările lente continuă câteva secunde după care fiecare se oprește pentru a se „încărca”, peste câteva minute flashmobul sfârșește și ca și în orice scenariu participanții pleacă în diferite direcții de pe locul acțiunii. În acest mob poate fi activizată toată fantezia moberilor, cineva se oprește încet cineva brusc, cineva în mers și altul doar apleacă capul. Acest scenariu se joacă în așa fel de parcă se termină energia interioară. Cazi pe loc, te pui în genunchi sau rămâi în picioare alegi singur. Principal e să surprinzi lumea din jur.

Participanți Flashmob acțiunii nu oferă și nu primesc bani pentru participare. Este ocupație voluntară. Participanți aceleași acțiuni pot urmări diferite scopuri. Scopuri posibile pot fi:

  • distracția
  • a se simți independent de stereotipuri de comportament
  • de a impresiona pe ceilalți
  • pentru a testa capacitățile proprii în efectuarea acțiunilor spontane în locuri publice
  • încercare de a obține noi senzații
  • senzație de aparținere la o acțiune comună
  • noi senzații emoționale
  • participare pentru a găsi noi prieteni

Participanți în astfel de acțiuni în viața cotidiană pot fi oameni de succes și persoane serioase. Unii psihologi explică acest lucru prin aceea că aceste persoane se plictisesc de viața rațională. Astfel ei caută să participe în ceva deosebit ce o să aducă noi senzații în viața lor.

Dacă mai aveai dubii, acum după ce ai revăzut materia, sper că te-ai lămurit si ai înțeles cum stă (în secret) treaba cu absolut tot ceea ce se întâmplă spontan când ieși pe stradă, prin piețe, prin public: verdict flashmob.

Desigur ca scopul/intenția acestei proze scurte nu este aceea de a te lamuri pe tine ce vezi prin locurile publice (only flashmobs) sau de a te edifica in legătură cu semnificațiile flashmob. Scopul este desigur altul si acesta se va releva pe cale maieutică, sau nu, încet, încet. Până atunci însă am să-ti fac o propunere. Propun (doritorilor) ca punct de intrare în discuție (si daca nu va fi nicio discuție, atunci ca punct de start într-o meditație interioară) un film de circa 5 minute, care redă o secvență de mici întâmplări petrecute in piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00. Pentru început rugămintea mea ar fi să urmărești cu atenție filmul în care apar mai multe persoane, anonimi din lumea larga, si să încerci să vezi dacă recunoști pe cineva, una sau mai multe dintre persoanele care apar in film, o figură, o siluetă, pe cineva. Chiar exista șanse sa ai o surpriză, si să (te) remarci, re-cunoscând pe cineva. Atenție, amnezie!

Update (la ceva zile distanță): Ca să nu se consolideze cumva ideea unor așteptări nerealiste, ce-or fi putut fi induse accidental prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, as vrea să menționez (mai bine mai devreme decât mai târziu) că (nici) eu unul nu cunosc si nu recunosc niciuna dintre persoanele care apar in videoclipul cu flashmob-ul de la Sabadell. Cel puțin deocamdată. 🙂 Trebuie de asemenea să mărturisesc sincer că nu am mari așteptări ca cineva dintre participanții (observatori) la „Atenție amnezie” pe Arca lui Goe să cunoască si/sau să recunoască (deocamdată) pe cineva dintre cei prezenți la Sabadell pe 19 mai 2012 pe la orele 18 si prinși in filmul realizat „spontan” de vreun martor „întâmplător” al evenimentului (evenimentelor). La urma urmei, in acord cu statistica matematică (si cu matematica nu te pui), șansele ca intersecția dintre mulțimea vizitatorilor Arcei lui Goe si mulțimea oamenilor care cunosc direct măcar o persoana dintre cele care apar in film, să fie diferită de mulțimea vidă sunt aproape zero, în tot cazul neglijabile. Desigur că odată ajunși aici cu discuția am putea să o luăm într-o direcție foarte interesantă si să ne întrebăm daca vreunul dintre noi cunoaște pe cineva care cunoaște direct vreuna dintre persoanele ce apar in film. Sau pe cineva care cunoaște pe cineva care cunoaște direct vreuna dintre persoanele ce apar in film, sau si așa mai departe. Există niște teorii interesante care afirmă că pentru oricare două persoane din lume, luate la întâmplare, A si B, există un sir finit de persoane P1, P2… Pn astfel încât persoana A cunoaște direct si personal persoana P1, persoana P1 cunoaște persoana P2… persoana P(n-1) cunoaște persoana Pn, iar persoana Pn cunoaște direct si personal persoana B. Lanțul slăbiciunilor. Lungimea acestui lanț fiind corelata cumva cu notorietatea sau lipsa de notorietate a persoanelor A si B. Din câte-mi amintesc, se zice că desi populația planetei a trecut binișor de șapte miliarde, numărul „n” n-ar avea valori prea mari, fiind întotdeauna mai mic de o sută. Oare câte persoane s-or găsi în șirul de la dl. Goe până la tine? In fine, desi aceasta ar fi fiind o foarte interesantă direcție în care să promovam șueta noastră, totuși, nici în asta nu se ascunde intenția cu care a fost propusă proza „Atenție amnezie”. Desigur că dacă n-oi uita între timp am să-ti dezvălui în cele din urmă acea intenție. Până atunci însă toată lumea are dezlegare la auto-promovare si vorbit off-topic. In orb.

Întrebări ajutătoare: (a) Ai idee cine a făcut filmarea flashmob-ului de la Sabadell din 19 mai 2012? (b) Dar tu (da, da, tu, tu) nu cumva ai fost prezent acolo (si faci pe niznaiul?) fiind în același timp si o persoană care recunoaște o persoană din film si o persoană din film care este recunoscută de o persoană de pe Arca lui Goe. As zice să nu te grăbești nici cu răspunsurile nici cu expedierea în neant a ajutătoarelor întrebări (ca fiind invalide sau fanteziste). 🙂

Iar dacă întrebările (a) si (b) ti se par prea grele, se poate găsi oricând o întrebare mai simplă. De exemplu (c): Ti-ar plăcea ca printr-o incredibilă coincidență să fi fost si tu acolo si să si apari în acest film postat printr-o neverosimilă întâmplare pe Arca lui Goe? N-ar fi… fabulos?

Laniakea (paradisul incomensurabil în hawaiiană

Desigur că prin aducerea acestui fulg de pasare măiastră (numit paradisul incomensurabil, în havaiană) în ecuația, până acum monomială, și și așa confuză a flashmob-ului din Sabadell, prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe ar avea toate motivele să fie intrigat si/sau să-l bănuiască pe dl. Goe de farsă, cacealma, teribilisme gratuite, sau (în cel mai bun-rău caz) de vreun derapaj involuntar în încercarea de a finaliză încă nenăscuta proză scurtă dar botezată cu anticipare: „Atenție amnezie”. Am speranța că totuși la final, când va fi fiind dezlegat micul „mister” al intențiilor acestui topic, să se afle măcar un observator care să considere că a meritat să-si „piardă timpul„, apreciind că raportul între efortul de a parcurge drumul de la zero la unu si valoarea lui unu, este unul favorabil, sub-unitar. Ceilalți, care, constatând că valoarea lui unu este aproape zero, vor aprecia că de fapt si-au pierdut timpul degeaba, fără niciun sens, vor fi considerați daune colaterale, risc asumat, un sacrificiu pe care, vorba lordului Maximus Farquaad, mi-l asum. 🙂

* * *

9 octombrie, a.c., contiNUare: Se spune că o imagine face (pe puțin) cât o mie de cuvinte, dar pentru că, indiferent din câți pixeli ar fi fiind compuse, imaginile nu-s musai egale între ele (deh, viața e nedreaptă) unele valorează în cuvinte (prin conversie la cursul zilei) mult mai mult decât o simplă mie de cuvinte. Să zicem Gioconda de exemplu, valorează cât biblioteci întregi de volume pline de cuvinte. Asa si obiectele grafice (două la număr) incluse (cam cu de-a sila) în pre-textul de vorbă afișat aci pe Arca lui Goe, luate la bani mărunți denotă mai multe mii de cuvinte, majoritatea (vai) off-topic. Imi cer așadar iertare prea-cinstitului cititor citit si un-ic al Arcei lui Goe, că n-am găsit (la îndemână) foarfeca potrivită pentru a decupa esențialul, strictul necesar, din imaginile incluse (cam cu de-a sila) în colajul sugestiv intitulat „Atenție amnezie”. Desigur că această poliloghie, care mimează, în van, sens si scop, ar putea avea darul să-l plictisească, să-l enerveze, să-l indispună, să-l descurajeze si, în cele din urmă, să-l izgonească pe vizitatorul naiv, superficial, egoist si șarlatan, atras aici (la vad… în vid, în van) de mirajul îmbuibării pe gratis sau al îmbogățirii peste noapte a sinelui. Trebuie să recunoști însă că, atâta vreme cât scopul scuză mijloacele, e dreptul meu suveran de a încerca liber fel de fel de metode. Important este să răzbim noi cumva (ca Iona) si să o scoatem la capăt până la urmă. Cică urma scapă turma si cine râde la urmă, râdem mai bine 🙂 Desigur că vizitatorul numit naiv, superficial, egoist si șarlatan este așa cel mult în context local, relativ la nepotrivitele sale așteptări, încolo nu. Cu siguranță că la el acasă este, dimpotrivă, înțelept, isteț, profund, altruist, generos si onest. Altminteri ne având încotro. Dar să-l lăsăm în plata Domnului pe respectivul si să revenim la oile noastre grafice. Ti-as atrage atenția că, de fapt, filmul care încearcă să te ducă cu gândul (si poate si cu sufletul) către o mică serie de întâmplări petrecute undeva, cândva, într-un spațiu-timp iluzoriu, etichetat simplu dar/si plin de ambiguitate „piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00„, este de fapt o colecție de biți conservată provizoriu (de la… până la…) pe un server YouTube, pe care, un program prezent pe calculatorul tău, o transformă într-o serie de cadre (un număr finit), formate dintr-un număr oarecare (vai tot) finit de pixeli de diferite culori, pe care le redă secvențial pe ecranul calculatorului tău. Si la fel face si cu sunetul. Ca si imaginea si sunetul originale, de la fața locului, aceste sunete si imagini artificiale, substanțial diferite, sub aspectul fizicalității si suportului, de sunetele si imaginile originale, sunt trimise ochilor si urechilor tale, iar acestea le transforma în niște semnale electrice neverosimil de asemănătoare cu semnalele produse de ochii si urechile unui martor ocular al evenimentelor, trimițându-le uimitorului tău creier care le interpretează, dându-ti iluzia mișcării prin spațiu si a trecerii timpului în film, si un pic iluzia transportului la localitate (spațiu-timp), si asta desi fiecare cadru este o simplă imagine statică, nemișcată, încremenită în timp, formată din multe puncte colorate. Si dacă am ajuns cu vorba la „imagine”, înainte de a pomeni vreo două si despre imaginea etichetată „Laniakea, paradisul incomensurabil) este musai-musai, să intrăm în detalii legate de acest subiect: AICI – Relația dintre spațiu-timp și semnificația imaginilor. După ce revezi „Relația dintre spațiu-timp și semnificația imaginilor”, poate mai vorbim. Mi se pare ca Atila Gombos reușește să puncteze destul de plastic felul în care imaginile intermediază si limitează accesul nostru la realitate (indiferent ce va fi fiind aceea) reușind să ne seducă si sa ne amăgească, de ajungem să considerăm că singura realitate este imaginea. Totuși, din cand în când, suntem, pentru scurtă vreme, conștienți si preocupați că imaginile redau doar suprafața lucrurilor si chiar si pe aceea extrem de partial, de incomplet si de… ah, superficial… încât pentru a avea un model cât de cât coerent al realității care ne hartuiește ontologic, nu avem încotro si trebuie să ne folosim încontinuu imaginația pentru a ne completa si a ne încropi modelul lumii (fiecare pe al său, propriu, unic, individual) trecând dincolo de coaja subțire, infinitezimală si totuși opacă a lucrurilor. De fiecare dată rezultă o poveste, țesută cu grijă, cu migală, cu atenție si precauție, o poveste care transcende imaginea. Pentru a putea lua ființă si pentru a putea exista, povestea trebuie musai să respecte niște canoane si niște constrângeri foarte dure, care-i impun consistența simultană cu două universuri: (a) cu imaginea care a generat-o, si (b) cu toate poveștile pre-existente în mintea noastră care constituie (de bine de rău) modelul nostru de lume. Acceptam si asimilam ceea ce vedem (si când zic vedem mă refer la toate simțurile senzoriale si extra-senzoriale, inclusiv la intuiții), numai in măsura in care ceea ce putem adăuga in completare cu ajutorul imaginației (a) nu intra in contradicție si nu strică imaginea si (b) nu intra in contradicție si nu strică modelul (poveștile) pe care le avem deja in minte. Nu contează cât de frumoasă, de fabuloasă si de plină de adevăruri fundamentale si/sau de utilități lucrative este o poveste nouă, dacă nu dă sens si nu se potrivește (interpretativ) cu ceea ce vedem si/sau dacă nu se potrivește armonic cu ceea ce stim deja, atunci povestea este respinsă, repudiată, ignorată, refuzată, încetând brusc să existe. Esti poate tentat să crezi că astfel de provocări sunt rare si că de obicei, în mod normal, firesc, natural suntem în stare să acceptam si să asimilam (sau măcar să tolerăm) lucrurile cu care intram in atingere (senzorială, extra-senzorială, intelectuală, emoțională sau prin intuiție). In realitate este invers, reușim să acceptam si să asimilam foarte puține din poveștile cu care intram in vreun contact, din ce in ce mai puține, pe măsură ce trece timpul, fiindu-ne din ce in ce mai suficienți nouă înșine. La limită, cand ne-am pierdut complet abilitatea de a asculta, accepta si asimila povesti, orice poveste, sătui (si) de noi înșine, murim. Dar mă rog, nu despre asta este vorba acum-aici, ci despre faptul că există o mulțime de povesti (majoritatea), care trec pe lângă noi ca si cand n-ar exista… povesti care n-au reușit să capete un trup, desi am fost acolo, la față locului, si am pipăit suprafețele, cu vederea, cu auzul, si cu toate simțurile. Sunt povesti care ignorate ne pot ucide, strivindu-ne si tot degeaba, nu le vom lua in seamă si gata. Avem o capacitate limitată de a „cunoaște”, dar avem capacitatea nelimitată de a ignora (orice) si de a supraviețui (provizoriu), coexistând (pașnic), cu inconștientă, cu o mulțime de povesti neștiute. Iar aici este loc pentru povestitori-seducători capabili să inventeze basme intermediare care sa alcătuiască un traseu potrivit (presărat cu mici pseudo-povesti) prin care spectatorul să fie dus cu zăhărelul din punctul (imaginar) A (in care se află) până in punctul (imaginar) B (pe care-l refuză). Cam așa funcționează umanitatea. Schimbând abrupt subiectul, as menționa că in spatele imaginii „Laniakea, paradisul incomensurabil” se află o poveste fabuloasă încropită de către con-frații noștri științificii. Poate voi încerca să fac, dintr-un basm mic în proză, o punte către Laniakea, pentru cei compatibili cu ideea de a include paradisul incomensurabil in modelul lor despre lume.

După includerea oarecum insolită a imaginii Laniakea in ecuația cu doar câteva sute de necunoscuți si necunoscute din piața San Roc din Sabadell de pe 19 mai 2012, orele 18, un vizitator-observator (creator de realitate), s-a interesat la forurile superioare în legătură cu esențialul, formulând cu șăgălnicie o întrebare capcană extrem de captivantă: „Un super roi de galaxii, legate temporar, precum Laniakea, este cumva un flashmob?” Nu știu câți dintre vizitatorii de-acum sau de-a pururi ai Arcei lui Goe auziseră despre acest cuvânt bizar „Laniakea” si/sau mai văzuseră imaginea botezată astfel: paradisul incomensurabil. Presupun că niciunul. Ne aflam desigur in fata unei mici si inofensive șarlatanii cu aromă de metaforă oferită de confrații cosmologi, întrucât Laniakea nu-i nici paradis, nici incomensurabil. După cum ne lămurește succint colegul Bau-Bau, Laniakea nu-i mare brânză, ci (doar) un super roi de galaxii, (atenție mare vă rog) legate temporar. Fiind o formațiune provizorie ai cărei constituenți sunt gata s-o ia care-încotro, până la analogia cu flash-mob-ul n-a fost decât un pas mic pentru om, mare pentru o-menire, imposibil de evitat. Până la a pomeni alte detalii ale acestei povesti cosmice, as vrea să te anunț în mod solemn că Laniakea este casa noastră, locul în care te afli, si că ești îndreptățit să te gândești cu emoție si cu mândrie la ea, si să ti se umezească un pic ochii când o pomenești cu duioșie, exact ca atunci cand zici: țara noastră, planeta noastră, sistemul nostru solar, galaxia noastră. Acesta este pasul următor în extinderea simțului teritorialității si a sentimentului proprietății la homo sapiens: super roiul nostru de galaxii. După cum poate bine ai observat deja in imaginea paradisului incomensurabil exista un mic cerculeț roșu. In centrul acelui cerc, cât un vârf de ac, se afla Galaxia noastră (asociata adesea, impropriu cu denumirea Calea Lactee, sau, după cum i se spunea in vechime, Drumul Robilor). Presupun că pentru tine nu este un secret ca Galaxia este casa Soarelui, care este de circa 1000 de miliarde de ori mai mare decât sistemul solar. Ca un detaliu as aminti ca Laniakea conține cam 100 de mii de galaxii precum galaxia noastră. Vom reveni cu amănunte.

Cum-ne-cum, am ajuns la mijlocul distantei dintre zero si unu, în „centrul imaginar” al Qubit-ului, în plină confuzie si indeterminism cuantic, ceea ce denotă însă o superpoziție promițătoare… pentru continuarea tărășeniei cu persistența flashmob-ului din Sabadell, conectat în mod enigmatic si cuminte, cu super-roiul galactic Laniakea, aflat în dispersie acută (apud unii spectatori ne observatori). Dacă n-ai înțeles nimic, nu te îngrijora. Exact asta am vrut… să spun. 🙂

Doar cu un mare efort de imaginație, artefactul grafic etichetat „Laniakea – paradisul incomensurabil” ar putea fi considerat „o fotografie„. După cum probabil că îți poți închipui, imaginea este obținută (cu ajutorul matematicii si a unor programe de calculator) prin agregarea datelor privind poziția in spațiu si luminozitatea celor o sută de mii de galaxii care comun această structură care se întinde pe circa o jumătate de miliard de ani lumină. Lumina, gravitația, informația si in genere cauzalitatea responsabilă cu producerea unor efecte, circulând cu cei 300.000 de km/s, are nevoie, pentru a se propaga de la o margine la alta a acestei formațiuni, de cinci sute de milioane de ani. Pentru a putea-o vedea si eventual fotografia in toata splendoarea ei, așa cum apare in „poză”, ar trebui să te afli undeva in spațiu la circa unul-doua miliarde de ani lumină, cu fața spre ea. Imaginea pe care ai putea-o observa din acea poziție ti-ar oferi informație vizuală, veche de unul-două miliarde de ani, in medie… unele dintre părțile observate fiind cu câțiva sute de milioane de ani mai vechi decât altele… din cauza diferenței de distanță avută de parcurs de lumină, de la sursă până la tine. Este uluitor că în aceste condiții poate exista o coerență care să asigure structura acestei formațiuni, dându-i o identitate crono-geometrică, ce o face să aducă întâmplător (?!) cu un fulg de pasăre. O coerență structurală dinamică asigurată în principal de către gravitație. La fel de uluitor este si faptul că niște ființe minuscule si insignifiante aflate in adâncul insondabil al acestui fulg au fost in stare să colecteze informațiile si să redea o imagine fotografică similară cu cea care s-ar putea obține de undeva din afară, de la unul-două miliarde de ani-lumină. Intr-un fel e ca si cum am fi călătorit până acolo… instantaneu… După cum bine știi (?!) în genere, ceea ce conferă provizoriu coerență structurală si complexitate unei entități oarecare (oricare, chiar si ție), este totodată ceea ce determină perisabilitatea acelei entități. Gravitația care a construit aceste mirobolante filamente de lumină, compuse din galaxii conținând (fiecare) sute de miliarde de stele, întreține si amplifică mișcările parților ducând la transformarea lentă si inexorabilă a entității până la completa ei destructurare. Undeva in direcția constelației Centaurului, galaxiile dinspre centrul axial al „fulgului”, sunt foarte aglomerate, formând împreună ceea ce se numește „Marele Magnet” (The Great Atractor), a cărui gravitație imprima o viteza radială galaxiilor, încercând să-si înghită cu totul conținutul, pentru a se transforma într-o imensă gaură neagră. Din cauza acestui „magnet” galaxia noastră (precum si galaxiile vecine) se mișca in direcția constelației centaurului cu 600 de km/s. Poate părea mult, o viteza mare, enormă, dar în realitate, la scara formațiunii nu înseamnă (aproape) nimic… Persistența formațiunii fiind asigurată pentru numeroase miliarde de ani. Totuși în această poveste mai exista un personaj: expansiunea universului, dilatarea spațiului, pusă pe seama misterioasei energii întunecate. Fiecare „celulă” de spațiu se dilată, se extinde, accelerat. In medie fiecare an lumină se mărește cu 20 de km/s. La scara formațiunii, care are circa cinci sute de milioane de ani lumina, creșterea este de zece miliarde de km/s. O creștere făcuta în contra gravitației… Calculele arată că, la scara acestei formațiunii, într-un final expansiunea universului va fi copleșitoare, iar gravitația, care tine momentan (pentru câteva zeci de miliarde de ani) galaxiile împreună, va pierde bătălia, iar fulgul se va dispersa în spațiu. De aceea formula condensată care definește concis „Laniakea” este formulată așa „un super roi de galaxii, legate temporar„, unde temporarul devine de la dilatarea spațiului. In realitate însă formațiunea este destul de stabilă in raport cu durata de existență a perpetuei umanități… Peste vreo o sută de milioane de ani Laniakea va arata aproape la fel, in timp ce omenirea…probabil ca nu va mai arată nicicum. In sfârșit, să trăim noi până atunci. Povestea paradisului incomensurabil si a Marelui Magnet, ascuns (momentan) vederii in spatele zonei de opacitate a discului Galaxiei noastre, ar merita proze separate, rolul lor în proza curentă (Atenție Amnezie), fiind ascuns într-un detaliu unul cât se poate de modest: galaxia se mișcă relativ la referențialul Laniakea cu circa 600 de km/s. Soarele se mișcă prin galaxie cu circa 200 de km pe sec. Alte influențe cosmice si dilatarea spațiului determina global o mișcare relativă a sistemului solar prin cosmos de aproximativ 1000 de km/s. Este mai mult decât probabil că în viitor când vom putea lua in considerare referențiale mai vaste decât Laniakea vom afla că viteza sistemului solar prin cosmos este de fapt mult mai mare, în direcția curgerii spațiului si/sau a creșterii entropiei despre care se zice c-ar da direcție săgeții timpului. Fugit inreparabile tempus. Cu asta putem considera temporar încheiată epopeea extra galactică prin Laniakea pentru a ne întoarce cuminți la Sabadell, la momentul oportun, efectuând o călătorie în timp alături de amicul nostru D’Artagnan si de cine altcineva o mai dori dintre amici să ne însoțească într-un asemenea voiaj de plăcerea, în vederea audierii acordurilor odei bucuriei in primordialitate, in piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00 si a includerii noastre in filmul deja postat pe Arca lui Goe.

Posted in 0ricine-0ricând-0riunde, Arcaluigoeologie, Intrebari la care Goe nu primi raspuns!, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă, Sezonul Opt Vertical | Etichetat: , , , , , , , , | 202 Comments »

Paradis paradit, refren infern

Posted by Arca lui Goe pe martie 30, 2018

pace, rai, razboi, iad, peren, trecator, chestiunea zilei, acum, acut, ordinea de zi, pe unitate, important, esential, aici, acum-aici, vag, departe, imaginar, insignificant, chestiunea clipei, problema anului, tema deceniului, paradigma secolului, globalizare, emanciparea, politicul, socialul, economicul, cultura, viata, moartea, Dumnezeu, demonii, schimbarea, finantele, moda, noua cultura, meme, Facebook, bani, bani, bani, religie, resurse, natura mileniului, esenta universului, timp, spatiu, imensitate, diluare, nimicnicie, limitare, cuvant, impresie, libertate, senzatie, valoare, lideri, mase, idei, vectori, entropie, acumulare, coagulare, integritate, moralitate, noua moralitate, armonie, alienare, distante, rataciri, matrici, labirint, istorie, statistica, inevitabilitate, stoicism, amanare, public, insul, societatea, raul social, binele social, central, periferic, cerere-oferta, pace, rai, razboi, iad, peren, trecator, chestiunea zilei…

Pentru a atrage public trebuie ca oferta sa corespunda cererii publicului oricat de ciudata, aberanta si lipsita de sens ar putea parea aceasta. Fara sa stie prea bine cum, cand si de ce, publicul statistic vrea ceea ce vrea, ceea ce a ajuns sa vrea, prin expunere la Socul Viitorului, inundat de miriade de oferte in care cele mai simpliste sunt cele mai dorite si mai comestibile. Omul recent este istovit nu de efortul de a-si clarifica (in interior) ce vrea, ce-i trebuie, ce i-ar face bine ci de efortul de a alege (d/in exterior) dintre aparenta infinitate in diversitate a lucrurile care i se ofera. Nu se stie câte sunt. Nu-mi pot permite riscul sa vreau ceva ce nu exista. Trebuie asadar sa vad ce exista si sa-mi corelez dorintele cu lucrurile tangibile, existente (pe piata). Am un munte de pachete cu cadouri in fata mea. Societatea (ceilalti? semenii?) mi le ofera. Trebuie sa ma apuc sa le desfac, sa le studiez, sa le inteleg, sa le evaluez si sa vad care mi se potriveste si care nu, pe care (så) mi le doresc si pe care nu. Dar treaba asta nu se mai temina niciodata. Nu ajung la nicio finalitate. Abandonez orice lucru gasit pe care mi l-am dorit cumva (mult, putin, cine mai stie?) mânat de dorinta de a vedea daca in inventarul disponibil, ramas, nu se afla altul si mai potrivit, pe care mi-l doresc si mai mult. Frustrarea creste apocaliptic. Ma precipt. Imi schimb strategia. Nu mai pierd timp cu lucrurile complicate, greu de inteles. Le elimin direct din atentie, focalizandu-ma pe cele simple, usor de evaluat rapid, in termeni „imi place”, „nu-mi place”, „mi-l doresc”, „nu mi-l doresc”. Ajung astfel sa-mi doresc nimicuri, cu conditia sa fie cat mai ciudate, mai originale, mai noi, mai altfel, decat cele fumate, demodate, desuete… Ma identific cu ele. Si vai, nu sunt unic, sunt doar un ins ajuns sa procedeze asa printre alte miliarde de insi contaminati de acelasi boala. Alegerile noastre mediate statistic, formeaza cererea (fluida si schimbatoare), pe care oferta o preia si o satisface. Cei depasiti de evenimente, cei incapabili sa mai doreasca ceva, contribuie mult mai putin la aceasta medie (mai deloc), pe care flamanzii, performantii, o definesc colectiv. Cine o intelege, bine. Cine nu… Dezastru. Tu cum stai? O intelegi?

Aveam intentia sa abordez un subiect la ordinea zilei, cu care sa contribui (si eu) la cvasi-oferta de lucruri pe care onor clienti sunt invitati sa le vada, sa-si umple timpul observandu-le, pentru a intelege rapid daca le plac sau nu, daca le trebuie sau nu… daca le consuma sau nu. Voiam sa dezbat despre memes. („Meme-ul este o idee, o maniera comportamentala sau un stil care se răspândește de la o persoană la alta constituind o cultură in sine – adesea cu scopul de a transmite un anumit fenomen, o temă sau o semnificație reprezentată de acel „meme”. Un „meme” acționează ca unitate pentru a purta idei, simboluri sau practici culturale, care pot fi transmise de la o minte la alta prin scriere, vorbire, gesturi, ritualuri sau alte fenomene imitate cu o temă imitată. Suporterii conceptului privesc meme-urile ca pe niste analogi culturali ai genelor biologice prin faptul că si ei se auto-replică, sunt afectati de mutații și răspund la presiuni selective.„). Realizez ca nu sunt pregatit sa vorbesc despre asa ceva, si intuitia-mi spune ca nici potentialii interlocutori, vizitatori, observatori ori martori intamplatori care se pot acumula pe Arca in timp util, nu sunt mai breji. Dar, si daca ar fi ei mai breji (sau chiar daca am fi impreuna), oare ar fi de vreo utilitate aceasta abordare? Ma tem ca nu. In context (a se revedea materia din urma). Nici macar ca divertisment. Ca divertisment insa as putea propune altceva: Paradis. Sa meditam despre aceasta notiune. Exista? Nu exista? Ce este paradisul? Unde se afla? Unde nu se afla? Ce temperatura este in Paradis? Ce umiditate? Ce presiune? Este Paradisul infinit? Poate fi naruit? Este indestructibil? Este paradisul un loc? Un loc limitat in spatiu si nelimitat in timp? E o stare?… Dar infernul? In fine, Dumnezeu cu mila.

 

Update 1, de 1 Aprilie: 

Si pacaleala zilei de 1 Aprilie (una dar buna): Ceea ce se intampla in prezent ne poate fura nu doar prezentul ci (vai) si trecutul. De viitor nici nu mai vorbim. Deposedare in integrum. Caprele nu mai sunt sapte, ci zero virgulå ceva, ce nu se stie.

P.S. Ne cerem scuze nimanui pentru faptul ca anul acesta pe Arca lui Goe recolta de pacaleli va fi slaba. Deh, a fost in an secetos. Dar, daca ploua, sa vezi pacaleli cu carul la anul si la multi ani. 🙂 Si apropos, nu trebuie sa simulezi uneori cee ce nu poti simula tot timpul sau macar oricand (la nevoie). Valabil pentru toti cititorii nostri, dar in special pentru cei care nu ne viziteaza, nu ne citesc, si nu ne acorda nicio importanta, ignorandu-ne natural, fara efort.

Posted in 0ricine-0ricând-0riunde, Games of EGO (GOE), Imperiul Cuvintelor, Intrebari la care Goe nu primi raspuns!, Maruntisuri fundamentale, Parerea lui Goe, Sezonul Opt Vertical | Etichetat: , , , , , | 25 Comments »

LCFCD (97) – Iata un om

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 10, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

…  ai putea fi tu …

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

Una antrop-olog desprinde dintr-o lectura a sa o definitie a omului: „Omul este animalul care spune povești„, accentuand astfel partea frumoasa  a acestei dimensiuni a fiintei umane, care fiinta este ahtiata dupå fictiune, ocupandu-se obsesiv cu crearea si colportarea feluritelor feluri de fantezii (care-i dau prin cap, posedandu-l). Chiar si cand nu deschide gura (vezi figura alaturata), omul degaja fictiune, universuri paralele, inchipuiri, naluciri, vedenii, lumi imaginare, fortate sa intre in relatii complexe cu inaccesibila realitate (cu Universul dat), in care omul ar fi fiind, chipurile, integrat deplin. Obsesia maladiva a omului pentru basme (si minciuni), din postura sa de creatura nemântuitå, aflata in conflict ireconciliabil cu realitatea / adevarul (?) (via conditiei umane) genereaza  miriade de mini-mituri, care in armonie cu „morala”, care in contradictie abrupta cu aceasta. In functie (si) de cum percep „martorii” fiecare poveste in parte, fiecare fictiune cu care intra accidental, dar inevitabil, in contact.

 

Imaginea de mai sus este un instantaneu in care a fost surprins, din întamplare,  cel care isi aducea odinioara aportul pe Arca lui Goe, sub misteriosul pseudo-nim(b) de Polichinelle. 

Text: Loc pentru explicatii inventive:

Aici ar trebui sa propunem o fictiune inventata de noi insine, ca exemplu ilustrativ, caci vorba aia, teoria ca teoria, dar practica ne omoara. Sa vedem daca inspiratia ne va aduce ceva (cat de cat) din universurile nevazute, in timp f-util. Iar daca nu, descurca-te si tu martore cum oi putea, pe cont propriu, caci esti om, nu? Creator si colportator de fictiune. Bagå!

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in 0ricine-0ricând-0riunde, Luna Aluziilor, Sezonul al-VII-lea, Sezonul Opt Vertical, Tramvaiul 16 | 4 Comments »

Miorita invers

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 27, 2012

Posted in 0ricine-0ricând-0riunde | 15 Comments »

Mici

Posted by Arca lui Goe pe iunie 21, 2011

Prin bunavointa navigatorului anonim Rongo am intrat in posesia unei retete fabuloase, publicata, dupa cum ni se spune, in revista Timpul. De pe timpuri.

Iata deci ce se poate face cu materie in timp si spatiu. In Universul A.

CARUL CU BERE – Reţeta de mititei, Bucureşti, la 16 Iunie 1920

Onorate Domnule Ofiţer!

Pentru căci fiecare vizită a Domniei voastre, ca şi cu 20 ani în urmă cele ale tatălui Domniei voastre, dimpreună cu cinstitul Conu Iancu Caragiale este, pe lângă onoare, şi un deosebit eveniment pentru localul nostru, vroiesc să dau la rându-mi dovadă de cavalerism, împărtăşindu-vă la dorinţa onoratei Dumneavoastră soţii, Doamna Măriuţa Baciu, reţetarul de preparare ai mititeilor noştri, care, după cum bine ştiţi sunt cei mai lăudaţi din tot Bucureştiul. Astfel dau dovadă de încredere în Domnia voastră spre a nu trăda nicidecum secretul delicioşilor noştri mititei, secret pe care la rândul meu l-am primit de la marele Maestru Gastronom D-l Tică Preoteanu, antemergătoriul meu la conducerea bucătăriei Carului.

Adresez aceieaşi rugăciune şi onoratei Dumneavoastră soţii, Doamnei Măriuţa, celei mai desăvârşite amfitrioane pe care sunt bucuros să o fi cunoscut. Perfecţiunea seratelor de cină din casa Domniilor voastre, la care, mulţumesc lui Dumnezeu, am fost poftit, mi-au determinat hotărârea să va divulg taina celui mai de preţ preparat culinar care ne cinsteşte numele în capitală, în ţara întreagă şi în străinătate.

Mititeii sunt un produs culinar din carne de vită, în stare finită de şapte până la opt centimetri şi la o grosime de cam trei centimetri, ce se servesc ori ca o gustare între mese la o halbă de bere, ori ca entrée, ori ca fel de mâncare de sine stătătoru. Ei îşi au originea în Balkan, provenind din Serbia , dar se întâlnesc şi în Grecia şi Turcia, de unde au fost preluaţi de bucătăria românească. Cum le spune şi numele, sunt nişte rulouri mici, fiind şi numiţi astfel: mici, în Regat, din carne cu mirodenii, având menirea să încânte gustul mesenilor.

Se servesc numai proaspăt prăjiţi pe grătar de jar, fie cu tacâm, ori la scobitoare sub formă de gustare, alături de chifle proaspete ori felii de franzelă, cu Mutard de Dijon sau muştar picant şi aromat, după preferinţă şi cu sare şi ciuşca.

Doar şi numai aşa veţi obţine mititei savuroşi cum se zice ca numai la noi sunt. Cunosc mulţi din aşa numiţii gastronomi prin birturi şi bodegi mai ales prin mahalale, care din neştiinţă ori din spirit de falsă economie înmulţesc aluatul de mititei cu alte soiuri de carne de porc, cal ori oaie. Afară că scad mai puţin la prăjit decât ca cei de carne de vacă, nu au pe departe gustul şi savoarea mititeilor adevăraţi. O greşeală mare mai este şi zgârcenia la condimente, mai ales la usturoiu şi piperu. Mai cu seama usturoiul este partea dominantă a gustului atât de specific al mititeilor. Sunt fericit sa dezvălui Doamnei Măriuţa acest mic secret, pe care ştiu ca nu îl va da mai departe, aşa cum nici eu nu-l voi dezvălui decât urmaşului meu Maitre Cuisiner când îmi va lua locul la Caru cu Bere! Mititeii preparaţi de Dânsa sunt extrem de gustoşi, dar simţul meu gustativ mi-a dezvăluit imediat lipsa coriandrului, a anisului stelat şi al chimionului turcesc. Cu aceste mirodenii, mititeii Doamnei Măriuţa vor fi inegalabili! Va aştept luna viitoare când va întoarceţi cu regimentul din manevre, dimpreună cu Domnii Ofiţeri Dinu şi Vatache spre a savura o tavă de mititei şi câteva halbe împreună! Dorindu-vă sănătate, voie bună şi noroc, vă rog a-i transmite umile sărutări de mâini Doamnei Măriuţa, cea mai desăvârşită gospodină şi Doamnă din înalta societate! Dumnezeu să va ajute!

CARUL CU BERE – Reţeta de mititei, Bucureşti, la 16 Iunie 1920

Se ia cărniţă de vacă de la gât, fără a se îndepărta grăsimea şi se dă de două ori prin maşină, pentru a se mărunţi cât mai bine şi cât mai uniform.

Dacă va fi carnea prea slabă, se va adăuga ceva seu de vacă sau din lipsa acestuia chiar de oaie, ca la 100 până la 150 de grame pe fiecare kilogram cântărit de carne. Nu se va lua în nici un caz slăninuţă, costiţă sau carne de porc, care nu fac decât să strice gustul şi să ia din minunata savoarelor a mititeilor.

Se fierbe o zeamă din oase de vacă cu măduvă, care se scade bine, din 500 grame de oase la fiece kilogram de carne.

Se pregătesc pentru fiecare kilogram de carne mirodenii şi condimente după cum urmează:

8 grame de piper proaspăt pisat marunt
12 grame de cimbru uscat pisat marunt
4 grame de enibahar pisat mărunt
2 grame de coriandru pisat mărunt
2 grame de chimion turcesc pisat mărunt
1 gram de anis stelat pisat mărunt
8 grame de bicarbonat de sodiu
1 linguriţă de zeamă de lămâie
1 lingură de untdelemn
1 căpăţână buna de usturoi aromat şi nu din cel iute

Se frământă carnea într-un vas pe măsură timp de un ceas, adăugând la început bicarbonatul de sodiu, care se stinge cu zeama de lămâie. Jumătate din zeama de oase şi toate celelalte condimente, afară de usturoi, se adaugă treptat, uniform şi puţin câte puţin. Amestecul se acoperă şi se dă la gheţar o zi şi o noapte, după care se scoate, se lasă câteva ceasuri la dezmorţit şi se mai frământă o dată preţ de o jumătate de ceas cu restul de zeamă de oase dezmorţită.

Se face un mujdei de usturoi cu apă călduţă dintr-o căpăţână pentru fiecare kilogram de carne, care se lasă la tras o jumătate de ceas. Se stoarce mujdeiul de usturoi într-un tifon, se adaugă sucul de mujdei şi se mai frământă odată amestecul preţ de un sfert de ceas.

Se dă din nou la gheţar până a doua zi. Preţ de trei ceasuri înainte de a fi prăjiţi şi serviţi mititeii, se scoate amestecul de la gheţar, pentru a se încălzi şi muia; după trei ceasuri sau când s-a dezmorţit amestecul, se formează mititeii ca de un deget mare lungime şi ca de două degete grosime, se ung cu untdelemn pe toate părţile şi la capete şi se lasă sa stea la zvântat un ceas.

Se prăjesc pe jar iute de lemne sau cărbune, ungându-se din când în când cu mujdei, aşa ca sa prindă o crusta rumenă de jur împrejur. Gratargii noştri întorc fiecare mititel doar de trei ori până este prăjit.

La prăjit mititeii vor scădea puţin, de unde şi denumirea lor, sau cea de mici. Nu se lasă să se pătrundă, ca să nu se usuce sucul care conţine savoarea condimentelor.

Daca se prăjesc la foc prea mic, mititeii scad prea tare, se usucă, lapădă tot sucul aromat şi devin seci.

Pofta

O tempora: 21 Iunie 1979.

Posted in 0ricine-0ricând-0riunde | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

O-O-O

Posted by Arca lui Goe pe iunie 9, 2010

Bloguri rele despre care n-am auzit eu dar despre care ati auzit d-voastra!

Deocamdata nu pare a fi cazul dar va veni vremea cand nu voi mai putea tine pasul cu vizitatorii plutitori, suspendati si cu accesul interzis prin fel de fel de bloguri rele sau ne-bune de care eu n-am auzit in viata mea, precum blogurile lui Badea Mircea, Huidu Serban, Zoso Ion si altii (nu faceti) ca ei. Comentariile refuzate nejustificat (cel putin in opinia d-voastra) si alte incalcari ale drepturilor inalienabile ale anonimilor in blogosfera,  intamplate pe aceste bloguri de care n-am auzit vor putea sa apara la aceasta categorie O-O-O (Oricine – Oricand – Oriunde) asa dupa cum aveam, in vremurile ecologice demult apuse care se intorc, cei trei R-R-R (Reciclare-Reutilizare-Refolosire). Va mai amintiti?

M-am Mare: Dl.Goe eu te rog sa nu aduci gunoaie in casa. Vrei sa moara mamitza?

Posted in 0ricine-0ricând-0riunde | 221 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: