Stihii la Sticrii

Presupun că majoritatea celor care aveau nedumeriri ne-neglijabile în privința alegoriei circului, s-au lămurit între timp, fie aprofundând teoria (expusă în topicul anterior), fie urmărind ilustrările practice (con-crețe) promovate de promotorii noștri de bogdaproste, precum sticri-epurianul, care s-a dedat epopeic circului si promovării Arcei lui Goe cu orice preț. Din păcate este un promotor prost si ineficient, care muncește enorm cu rezultate infime, neglijabile. Cu cele 5 articole pe care le-a dedicat cu zel si entuziasm Arcei lui Goe, în ultimele două săptămânii (un record remarcabil), nu a reușit decât să-si sperie tantiile din siaj. In cele mai recente două articole, trase foc cu foc pe 18 Martie si pe 19 Martie în secțiunea „Dezvăluiri”, sticri a reușit să-si piardă pe drum potecile si ipotecile de dor, issele, oanele si suzanele, rămânând pe inventar doar cu o păguboasă aurelie, prinsă-n colivie, pe dinăuntru, dimpreună cu maestrul investigațiilor. Desi omul a fost generos cu ele, oferindu-le dezvăluiri de prima mână, numai una si una, acestea, ingrate, n-au mai catadicsit să se prezinte la datorie pe hardughie si să-i presteze extaz, ilustrat cu iconițe. Si vorba aia, omul le demonstrase fără tăgadă că nepricopsitul „goe” e trol, pe mână cu Moscova, protejat de dl. Florin, că sută-n sură e unul si același cu Stely si Nostrastella si partial si cu Olga, si în genere cu toate personajele care comentează pe Arcă, special inventate de „goe” ca să aibă si dânsul impresia de activitate pe arcă, si de prieteni imaginari. Adică el, Sticri-fabulosul, le-a oferit cocoanelor, secvențial, știri senzationiste mai ceva decât Dan Diaconescu in direct, iar ele fac pă nasoalele si pleacă? Asta-i treabă? In disperare de cauză, amfitrionul de tantii de bine, scoate asul din mânecă si-l demască pe goe fără milă, pe persoana fizică zicând: Doamnelor si domnilor, popor, am o știre exorbitantă pentru tară, comunicată mie de însuși Iepurele de Martie, d-l Goe este… este… este… Daniel Onacaaaaa… Eeeee!!! Si damele? Nimica! Silențium lugubru! Vă dați seama ce-o fi fiind acuma în suflețelul deprimat la bietului domn Sticri. Stihii, ce altceva să fie? El a creat condiții de extaz apoteotic si de tumbe lirice, la liber, pentru poporul cuconet (blocând vitejește comentariile si dreptul la replică al celui calomniat !!!) si dânsele-l tratează cu refuz si răceală… Păi e frumos? Păi e drept? Că nu, nu e! Sacrificiu în zadar? Câte epopei acturiene ar fi putut scrie în timpul ăsta marele profet al federației galactice, pierdute toate-n zarea nemuririi, si degeaba, fără nici un efect notabil. Ce irosire!

Nu mai pun la socoteală că m-a dezamăgit si pe mine. Adică… Daniel Onaca? ăăă? Iar? Pardon, dar am fost si anul trecut.

Imi pare sincer rău că dl. Daniel Onaca este inclus, mereu fără voie, în asemenea telenovele, iarăși ca victimă colaterală a elanurilor unor nesimțiți cu mintea vraiște, precum Sticri si Iepurele de Martie. Nu-l cunosc personal pe dl. Onaca. Am aflat de existenta d-lui cu ocazia promovării d-lui Goe în această postură. Am aflat lucruri plăcute. Nu-i o „identitate” care să poată supară pe cineva. In general, mulțumesc proniei, aproape toate persoanele cu care am fost identificat la sigur (de către fel de fel de conțopiști voluntari ai anonimatului), si au fost destule slavă Domnului, sunt în genere figuri luminoase si plăcute, de toată isprava, nu mă pot plânge de identități dezolante. Dimpotrivă. D-l Onaca nu face excepție. Nu știu dacă mai e activ public si/sau dacă are cea mai vagă idee despre felul în care-i este vehiculat numele prin „lumea celor care nu-cuvântă”. Sper să nu fie afectat în niciun fel de această regretabilă confuzie, îi urez virtual numai de bine, sperând că are un simt al umorului care să-l facă să privească cu detașare întâmplarea (acum în reluare, episodul doi si-un sfert).. Iar dacă nu, Sticri si Iepurele de Martie (Radu Prăjan), nu-s chiar niște închipuiri zoomorfe, ci niște cetățeni care au responsabilitatea faptelor lor.

Titlu: Circul

sub-Titlu: Cercul

sub-sub-Titlu: Cum se tine blog

Am un cerc. De prieteni. E rotund. Încă de când eram mic îmi plăcea foarte mult circul. Ca să nu mai rămân re-petent, părinții mă duceau adesea la cerc. La cercul de matematică, de chimie, de aeromodelism, de poezie, de pictură, de dansuri populare. Nu eram prea popular. Eram premiant. Când nu rămâneam re-petent (rar) mă duceau la circ. Imi plăceau la nebunie acrobații, balerinele, dresorii, leii si tigrii, dar mai ales mă fascinau si mă extaziau clovnii. În cercul meu de prieteni dezvăluisem că mi-ar plăcea să fiu clovn de circ. Părinților le spusesem că o să mă fac inginer în cercetare, iar dirigintei regizor de film. Am fugit cu cercul de la scoală si m-am făcut clovn pe la circul unuia si altuia. Pro bono. Când am adunat destui bani si experiență mi-am făcut, pe asfalt, cu creta, un cerc al meu. Locul geometric al punctelor egal depărtate de un punct fix numit centru. Am investit banii din primul spectacol de (pe) cerc (2 pi lei), adăugând deasupra cercului o cupolă si uite asa m-am pomenit, peste noapte proprietar si manager de circ. Am circa o sută de animale în menajeria circului, si un cumul de alte funcții: dresor, acrobat, paznic, distribuitor de bilete, lipitor de afișe, promotor, transportator, si, desigur, cu voia d-voastră, ultimul pe listă: clovn. De circ. Am reprezentație la fiecare câteva zile. De fiecare dată cu casa închisă. O țin mereu închisă pentru că oricum nu vine nimeni să cumpere bilete si, în plus, intrarea e liberă, iar spectacolul e gratis. Uneori nici ieșirea cu costă nimic. 🙂

Așadar am un mic circ. Glaciar. Circular. Cum procedez? Simplu. Scriu afișele (de regulă în proză scurtă, povesti de nimic) si le lipesc, în exterior, pe pereții de pânză ai circului circular, aflați la vedere, pe sub cupola circului, si ea tot circulară, mai precis semisferică, dar oricum de sus circul se vede ca un cerc. Si spectatorii ne vin de sus. 🙂 Cei care vin. Ceilalți planeză doar, făcând rotocoale, circulare. In văz-duh. Cumplita iar-nă. Intrările în cort sunt bine luminate cu ghirlande de beculețe colorate. Înăuntru însă e beznă. O beznă colosală. Pâclă. Am mereu mare grijă să fac întuneric deplin si liniște totală în incinta circului. Privarea de senzații este aproape desăvârșită, în afara unui imperceptibil iz de iasomie, nicio senzație nesimțindu-se în arenă, sub cupolă. Când totul e gata, apuc cercul circ, îl smucesc cu amândouă mâinile, scuturându-l viguros, până când devine mai mic si mai ușor, prin zbu-rătăcirea prietenilor falși, iar apoi cu o mișcare energică îl arunc, hula hoop , cât colo pe punte, la întâmplare. Frisbee baby!

O pornesc apoi si eu înspre el, îndepărtându-mă, pe punte (puntea-i largă), micșorându-mă treptat în peisaj, în acord cu legile geometrice ale proporțiilor… Când sunt destul de departe si mă văd destul de mic, sunt deja în apropierea circului. Circ mare, impunător, cu cupolă, cu un zmeu agățat în vârf, fluturând zglobiu în bătaia vântului solar, luminat vag de licărul stelelor fixe. Intrările luminate de ghirlande, adierea zefirului cu aroma lui pală de iasomie, răcoarea nopții, linișteai întunericului… totul e minuțios pregătit. Spectacolul poate începe… Lipsesc doar actorii si spectatorii.

Acum urmează partea cea mai captivantă si mai amuzantă dintre toate numerele de circ: momirea observatorilor, capturarea spectatorilor-actori, recrutarea artiștilor amatori si convingerea lor, cu binișorul, pentru a-i face să intre în scenă, în stal, în arenă, pentru a ilumina cu scânteierile lor întunericul, pentru a face țăndări liniștea cu trilurile lor si pentru a încinge atmosfera, alungând bezna, liniștea si răcoarea ademenitoare care adastă în interiorul circului, sub cupolă. E aceasta partea cea mai grea… si trebuie să recunosc spășit că doar foarte arareori mi-a reușit de-adevăratelea, iar când s-a întâmplat cât de cât a fost doar în variante schematice care, doar cu o mare indulgență, ar putea fi numite „spectacole”… asa de schepsis, la plezneală. De obicei partea aceasta nu se finalizează în acord cu varianta plănuită, înscrisa în programul spectacolului si sugerată discret pe afișul postat la vederea publicului, dar nici nu rămâne nefăcută… De întâmplat se întâmplă lucruri. Adesea notabile.

De regulă mă învârt pe punte, aparent fără nicio treabă, fără nicio noimă, prin vecinătatea circului, pe traiectorii spirale care coboară spre cercul central. Ca urmare a fluctuațiilor cuantice, fel de fel de entități virtuale (sau proiecții ortogonale ale acestora) apar si dispar spontan de pe punte. Unele nu dispar imediat, deplasându-se pedestru sau în zbor planat, prin spațiul din vecinătate circului, ca si cum ar fi ceva sau ca si cum ar merge undeva, căutându-si drumul, către o țintă fixă. Uneori ambianța creată astfel dă impresia unei zile normale, într-o urbe oarecare, în care s-a oprit circul Globus, în timp ce oamenii locului își vad de treburile lor, de drumurile lor, de viețile lor, mai mult sau mai puțin virtuale. Unele dintre entități privesc afișele, altele dau binețe, altele se lasă abordate în conversații, în lațuri de vorbe si magnetism. Dacă ai privi de sus, ai putea vedea, în interiorul unui cerc imaginar, un dans gravitational în care este prins d-l Goe si cele câțiva entități, agățați unii de alții în lațuri, ca niște baloane, ca niște păsări, ca niște zmeie, zvâcnind aparent la întâmplare, care încotro, în interiorul de conversație si contemplație al cercului imaginar, de lumină, difuz, dar totuși destul de clar, în care sunt prinși cu toții.

Cercul însă nu este fix, deplasându-se cu totul, încercând parcă să țină traiectoria aceea spirală care se înșurubează către circul central, către intrările luminate cu ghirlande de becuri, o traiectorie de la care însă se tot abate, ba pentru a se apropia de altă entitate vizitatoare pentru a o capta si a o include în cerc, ba pentru a ajunge la marginea punții pentru a elibera, dincolo, peste balustradă, vreo entitatea totalmente incompatibilă cu reprezentația… Eu unul îmi joc destul de convingător rolul, în ideea că asa, pe nesimțite, voi ajunge cu cercul în apropiere de intrarea circului si că atunci voi elibera entitățile înăuntru si asa, brusc va începe spectacolul, reprezentația, haosul si armonia, teama si neputință, întuneric si oglindă, dragoste si disperare, ură si ura întoarsă pe dos în iubire. Si chiar dacă niciodată nu se întâmplă, eu continui să-mi joc mereu cuminte si cu răbdare rolul de Sisif imperturbabil, în așteptarea zilei în care minunea se va întâmpla. 🙂 De preferat înainte de venirea potopului.

Cel puțin asa e planul, si chiar daca nu a fost dus niciodată la îndeplinire totuși a produs rezultate, efecte, a lăsat urme. Exact ca in cazul atomilor radioactivi, interacțiunile nucleare slabe, dezintegrează nucleele, eliberând prematur entitățile din interiorul de conversație si contemplație al cercului imaginar, întotdeauna înainte de a fi ajuns la vreo intrare in circul din centru (teatrul absolutului fix, sic)… Totuși, în drumurile lor pe punte entitățile lasa urme, scrijelesc puntea, pe care s-au desenat astfel fabuloase reprezentări fractalice precum geoglifele de la Nazca (goeglifele de la Arca) … care se disting doar văzute de sus, de deasupra… atrăgând mereu atenția feluritelor pasări si libelule sau altor soiuri entități zburătoare care survolează din înalt. Nu-i mare lucru. Dar totuși e ceva. 🙂

Marea lovește digul pe care in seara aceea n-am avut curajul sa mergem până la capăt. Piatra uda luneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenți, ne puteam prăbuși in apa ce fierbea dedesubt. Dar am fost atenți. Ca totdeauna. Atât de atenți inca intr-o zi vom renunța sa mai pătrundem pe dig. Ne vom mulțumi sa ne-aducem aminte de el, apoi ne vom aduce aminte mai rar si il vom uita in cele din urma, vom uita c-ntr-o seara eram poate hotărați să mergem până la capăt.

Acum chiar dacă as merge pe dig, nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca sau pot înainta curajos. E totuna. Si-as vrea sa uit în ce zi mă aflu, în ce an si unde, să ascult marea lovindu-se într-una de dig, sa ma întreb cine sunt, ce vârstă am si ce caut aici. Si de ce m-am oprit in fata acestui dig, ca si cum l-as cunoaște? (Digul, Octavian Paler)

Update: Circul sibilinic ca gen pseudo-literar n-a fost inventat pe Arca lui Goe. Receptiv ca întotdeauna la critica constructivă prestata artistic de niște comentatori, si fiind poate si-n asentimentul altor nedumeriți, as vrea să compensez cumva neajunsurile provocate colateral prin ne-inteligibilitatea prozei de azi (zi cu ghinion) recomandând o lectură alternativă mai relaxantă si mai pe înțeles. Un circ mult mai accesibil, străbătut de un fior liric ambiental, ambalat cu neverosimilă grație într-un umor apoteotic rar, poate fi găsit AICI unde măscăriciul tragic se întreabă îndurerat încă din titlu „dacă sufăr, ce înseamna aceasta durere a mea?„. Că locul nu e greu de găsit, stă ca drept dovadă faptul ca a fost reperat facil de muza noastră Nostrastella, care prestează acolo, sub privirile siderate ale bufonului amfitrion, un dans tematic din buric, în tandem cu umbra imponderabilă a d-lui Goe ubicuul.

Greu de ales (epilog)

Sperling-Sticri-Papagigli – Triada se întoarce – pentru epilog
teză, antiteză și sinteză – Unde dai si unde crapă!

In episodul anterior am încercat, fără succese notabile, să-i promovez pe trei mari umoriști hilari-involuntari ai blogosferei, despre care cred că ar putea fi oricând sursa unui amuzament consistent si de calitate, pentru oricine ar sta să-i privească… din perspectiva potrivită. In acest scop am oferit prea-cinstitului cititor, citit si unic al Arcei lui Goe, trei eșantioane (luate aproape la întâmplare) din capodoperele celor trei corifei anonimi ai umorului buf. Aflându-mă în mare încurcătură, în privința stabilirii dreptei ierarhizări a celor trei bufi, am solicitat ajutorul publicului nostru fidel în acest sens, pentru a-l desemna (eventual prin vot democratic), pe cel mai comic din parcare. In mod eronat s-a înțeles că întrecerea ar fi fiind (doar) între cele trei eșantioane. Nu. Umorul de care vorbesc se degajă mai consistent, nu atât în vreo creație anume a autorilor, ci în întreaga lor alcătuire, ca personaje vorbitoare, posesoare de blog si din asiduitatea cu care migălesc în gol întru etalarea si promovarea gloriei personale si a fapturilor lor, pe calea consacrării, ca vorbitori in public (poate chiar ca formatori… de opinie si influenceri).

Mici sisifi ai nimicului, încercând repetitiv, cu o abnegație si o perseverență, demne de orice altă cauză, să-si rostogolească zilnic, la deal, imaginea de sine (si aceea mai caricaturală decât însăși caricatura originală), pritocind obsesiv aceleași câteva pseudo-idei (în fapt niște jalnice prejudecăți si clișee, de care s-au încărcat inductiv de pe net), omuleții noștri sunt pătrunși de importanța misiunilor auto-asumate. In această alcătuire, pe care o administrează suveran, nu este loc de perturbații, de contrazicere, de opoziție, de nuanțe si/sau (nevinovate) ironii.

Ca ființe, ei se confundă cu blogul. E viața lor, casa, lor, moșia lor. Orice nu se potrivește sau nu slujește micii întreprinderi este eliminat, ignorat, blocat, interzis, cenzurat si, pe cât posibil, neluat in considerare. Cei trei domni (să le zicem așa), de vârste apropiate, au mentalități, caractere si apucături foarte asemănătoare. Conștienți de fragilitatea înduioșătoare a micilor eșafodaje din patrimoniu, d-lor nu au de ales, acceptând, în subsidiar, cu resemnare, si alte roluri comice panto/mimate din memorie: rolul de cerber, de zbir, de mic dictator, dedându-se rizibil practicării caricaturale a abuzurilor totalitare, prin (ah) moderare si (vai) cenzură. Sechelele comunistoide îi forțează să practice intoleranța, blocarea, interzicerea, minciuna.

Ai zice că avem de-a face cu niște monștri toxici, si chiar am avea, dacă n-ar fi d-lor (vai), în doze atât de mici si insignifiante. Felul în care arată secțiunea comentariilor si fauna comentatorilor de bogdaproste, atent selectați si agreați de către micuții dictatori pe blogurile lor, cărora zbirii le îngăduie cu mărinimie exprimarea (ah) „liberă”, sunt o altă comedie în sine. Spumoasă. O mare parte din umorul care-i recomandă, zace bine-merci, în zona comentariilor. Celor care vor avea curiozitatea si răbdarea de a „studia” fenomenele, le recomand cu căldura să nu neglijeze zonele comentariilor, populate cu multe poteci de dor, cu muguri, albatroși, gânduri rebele, veronice pizdieț, mucenice, si fel de fel de astfel de suflețele de pripas, cu care micii noștri dictatori se întrețin comic, pedant si galant, în schimburi de replici care mimează, cu convingere, conversația. Umor garantat. 100%.

(Aveți doar grija unde dați click, să nu ajungeți accidental pe blogul vreunuia dintre comentatorii minune, căci veți da peste alte bloguri de umor, riscând să rămâneți blocați sine die în muzeul inepțiilor înduioșătoarea sau chiar să muriți de râs)

Am așadar la dispoziție trei domni (să le zicem așa), bloggeri, de vârste apropiate, unul rusofob, doi rusofili, toți trei anti-americani si anti-occidentali, adepți ai feluritelor teorii conspiraționiste, unul misticoid habotnic, unul rătăcit spiritual în galaxie, altul un vajnic p-ateu (ateu patetic, de rit insolentul-de-cartier), toți trei bigoți, docți si tonți, aici în postura de candidați desemnați, în acest nevinovat concurs cu public.

Înțelegând (din episodul trecut) că nu trebuie să mă bazez prea tare pe ajutorul juriului ad-hoc, alcătuit benevol din membri ai la fel de indecisul public, am revăzut singur materia din urmă, am cântărit cu imparțialitate si am decis care mi se pare mie a fi cel mai comic dintre toți. Câștigătorul meu este, doamnelor, domnișoarelor si domnilor, d-l Sticriiiii, iar motivația juriului este foarte simplă: Alcătuirile sale aleatorii de cuvinte si felul în care îmbină termenii, pentru a obține non-sensuri de zile mari, ce dau totuși să sune „a ceva”, este de-a dreptul fabulos, întrecându-l cu mult, si asta în mod cu totul neașteptat, chiar si pe maestrul Aldus. In sprijinul acestei alegeri am adus eșantioane noi, care pot da, iubitorilor de umor involuntar, o idee despre ce va sa zică sticri-sperling-papagigli:

I. Sticri	II. Sperling	III. Papagigli
Sticri dixit: „Ca sa se termine acest lucru trebuie construita o societate unde banul nu conteaza sau unde constiinta oamenilor e asa de inalta incat sa nu puna banul pe primul loc.„ Energia conștiinței creează, stochează și preia datele experiențelor și planurilor în Univers prin proiectarea și extinderea ei către anumite frecvențe, într-un model multidimensional și care creează un model viu (NT: organic) numit hologramă. Conștiința umană este cuprinsă într-o Hologramă Personală a Corpului de Lumină care se acordează cu holograma Universală, mai mare, prin intermediul schimburilor energetice de informații care se găsesc în lumină, sunet și în codurile electrotonale din câmpul unificat. Realitatea noastră este o hologramă a conștiinței. Hologramele sunt manifestări ale proprietăților luminii, ale modului în care lumina este produsă și transmisă și cum interacționează cu ea însăși. Universul este o hologramă a conștiinței matricei timpului. Realitatea este proiectată ca o iluzie a liniilor temporale aflate în hologramă. Holograma noastră este compusă din grile cu seturi de instrucțiuni și câmpuri morfogenetice, care sunt create de Conștiința-Sursă, iar apoi sunt proiectate spre conștientizare prin energia electromagnetică la nivel de materie și anti-materie.   sticri – 07/02/2024 at 23:27 Uite, acum realizez ca nu e tocmai clar textul pe care l-am tradus. In aceste texte starea organica e cea care vine natural din Sursa, adica din creatie, e cea biologica, e o fiinta biologica cu suflet conectat la.Sursa. Starea anorganica nu se refera la niste materie moarta ci la starea unei fiinte care e interferata de unele entitati rele care introduc tot felul de coduri, folosesc AI, etc. E starea unor bioroboti, care copiaza algoritmii care vin de la.Sursa, dar sunt deconectati de la.Sursa si interferati de ET care-i folosesc. Exista si “mizeria” de pe pamant unde fiinte cu suflet, conectate la.Sursa sunt interferate de ET negativi si sunt preluate partial in stapanire, in asa fel incat sa genereze emotii care hranesc entitatil ET negative. Subiectul e mai amplu si mi-ai deschis apetitul pt a scrie (atat cat ma pricep) un articol in care sa explic aceste chestiuni. Pentru unii (nu pt tine), aceste chestiuni sunt ceva SF… =-=– Stil unic! – 07/02/2024 at 20:23   Ce nu am inteles Oare eu imi pot vedea si atinge holograma? sticri – 07/02/2024 at 20:32 Eu cred ca da, deoarece realitatea perceputa de tine pe acest pamant e practic holograma ta si tu ai in ADNul tau codurile necesare pt a percepe ceea ce vezi ca fiind realitatea inconjuratoare. Cu cat constiinta fiecaruia creste, se “updateaza” codurile ADN ale fiecaruia si astfel realitatea e perceputa in alt mod.	„Ecumenismul este erezia ereziilor” și toată lumea are despre ea, propria părere! Pro sau contra! Pentru că cei care chiar merg la biserici, temple, moschei, sunt mult mai puțini decât cei care nu o fac, parerile sunt mai mult pro! „De ce sa nu fim toți sub același acoperiși, să ne iubim și să avem același Dumnezeu„… de care oricum nu ne pasă? Pentru cei care trăiesc însă credința, lucrurile nu stau de loc la fel! Dumnezeul ortodocșilor nu este de loc același si nu cere de turma Lui aceleași lucruri cum o face Yehowa de la evrei, sau Allah de la musulmani, ca să nu mai vorbim de sumedenia de zei din hinduism! Nici măcar ortodocșii si catolicii nu au acelasi Dumnezeu, pentru că Crezul fiecăruia diferă în ceea ce îl priveste pe Dumnezeul fiecăruia! Nu în ultimul rând respectul față de Dumnezeul celorlalți, fiind doar formal, sau de frica repercursiunilor, conflictele sunt programate! Ca atare ecumenismul deși pare un lucru bun, este imposibil de realizat și este o erezie pentru fiecare dintre confesiuni și religii! Iar această erezie a pătruns/pătrunde deja în Biserica Ortodoxă și probabil și în celalalte „biserici” sau religii cu pași grăbiți și desigur impuși! Pe motivul „ascultării” de episcop, preoții înngăduie tot mai des tot felul de „înoiri,” care nu sunt canonice! Apoi ca să nu supere pe „frații” de alte confesiuni, calcă alte canoanele! Intâlnirile cu rugăciuni comune devin tot mai dese! Participarea la întreaga Liturghie, a celor de alte confesiuni, de asemenea! La fel la Proscomidie se dau și se citesc pomelnice cu oameni de alte confesiuni și uneori alte religii! Se fac parastase pentru ne-ortodocși! Este tot mai greu să găsești biserici, sau mânastiri, în care nu-i așa! Și o să fie tot mai rău, până o să ajungă imposibil să mai participi la Sfânta Liturghie! Si momentul acela este foarte aproape, iar pentru unii a venit de mult, respectiv după așa zisul „sinod” din Creta!Creta putea deveni un alt „filoque” dacă am fi fost toți la fel de grabiți să ne despărțim! Faptul că Creta nu a funcționat, a făcut să apară Biserica Ucrainiană, prin care s-a produs o altă „sfâșiere” și vor urma desigur alte și alte fragmentări! Divide et impera funcționează și în biserică! Oare „nepomenitorii” cui fac jocurile în cele din urmă? Intenția lor e desigur bună dar nu cred ca era momentul și mai ales să se despartă de biserică ( cei care au făcut-o!) Oare nu învațam nimic din istorie? Ecumenismul se suprapune perfect pe corectitudinea politică, așa ca este punct important al resetarii și de aceea o să fie curând impus cu forța! Dar decât o biserică ecumenică ( am vazut deja una din autocar in Israel) mai bine fară biserică! De aceea sfatul meu pană mai există preoți, biserici, Taine, Sfânta Liturghie profitați, pentru că vine vremea când ați vrea să o faceți și nu aveți unde! Dă Doamne să mai dureze o vreme!	Navalnicul Navalnii Publicat pe februarie 18, 2024 A murit Navalnii / A murit in baie / cu mina la … c-o fi murit de moarte buna, nu stiu, dar presupun ca, da, tinind cont ca era suferind. Desi, daca e sa urmez linia trasata de capeteniile apocalipsei si media care-i slugareste, ar trebui sa-l consider asasin, pe Putinica. Doar ca nu-mi pot explica modul in care capeteniile respective au putut da verdictul la citeva minute dupa anuntarea decesului. Oare „agenturile” Nord-Atlantice sa fie intr-atit de prompte in aflarea cauzei decesului? Cum asa? Cind am auzit corul dezinformarii sarind sa-l acuze pe Putinescu, cam cum sare rata la muci, mi-am adus aminte de informatiile inteligentei americane referitoare la armele chimice, de distrugere in masa, ascunse de Sadam in nisipurile Iraq-ului. Arme pe care americanii le dadusera Sadamului pentru a se razboi cu Iranul. Ca asta-i politica de imbirligare a Americii. Iti vinde arme, dupa care te acuza ca le detii. Numai ca informatia era falsa, intrucit Sadam folosise acele arme chimice atit in razboiul impotriva Iranului, cit si impotriva kurzilor din nordul Iraqului. Si uite asa US a distrus Iraqul pe motiv de „d-aia”. Oare sa asistam si de aceasta data la aceeasi politica stalinista de condamnare axiomatica (notiune care-mi apartine)? Posibil, intrucit acuzarea, care actualmente isi ia limba-n gura cu Yulia, sotia lui Navalnii, considera ca vinovatia nu mai trebuie demonstrata, ci doar declarata, de ei. Si cum Putinofobia, le maninca ficatii, e cam clar cine-i tinta. Pe de alta parte, Navalnii avea trei procese pe rol. Unul cu dovezi clare de deturnare de fonduri catre Germania. Ba mai mult, stiind ca va fi arestat, s-a intors in Rusia, dupa ce fusese tratat in Germania, atunci cind s-a spus ca fusese otravit cu poloniu. Pai adica, daca rusii l-au otravit, cum de se intorcea in Rusia unde stia ca va fi arestat? Nu cumva altii doreau sa i-o puna si pentru a scapa, a preferat sa fie arestat in Rusia, decit asasinat de vreo agentie straina? Ca asta mi s-ar parea logic, mai ales ca nemtii nu au produs rezultatele investigatiei pe care au savirsit-o pentru a afla cine l-a otravit pe Alexey. Si tinind cont ca plutoniul nu creste-n pomi, e limpede ca ori nu era vorba de plutoniu, ori a fost o operatiune militara cu acordul vreunui guvern. In fine, tam-tamul creat de acest deces este o manipulare ordinara, iar Putin n-are nicio legatura cu moartea dizidentului penal. Daca ar fi vrut sa i-o puna, ar fi putut s-o faca de la inceput, nu acum, cu o luna inaintea alegerilor din Rusia si cind era evident ca vestul va pedala pe un astfel de eveniment care le pica bine si distrage atentia opiniei publice de la ultimul dezastru al armatei ucrainene in Avdiivka. Basca faptul ca globalistii vor profita pentru a-si convinge prostimea sa renunte la restul la bunastare care le-a mai ramas, in favoarea Ucrainei.
Sticri, teribil de nevricos, cenzurează pe blogul lui, dar accepta deranj si hârjoane pe blogurile altora.	Sperling, mai nou își îngăduie să scoată de la moderare unele comentarii ale vizitatorilor, altminteri banați pe blogul sau. Te pomenești că renunță la cenzura. 🙂	Papagigli, o lichea super fragilă care se inhibă ușor. Banează pe blogul lui, si fuge cu coada între picioare de pe blogurile în care gazda nu-i acorda protecție preferențială. P.S. Dupa ce l-a luat la misto pe Navalnâi, făcând haz de asasinarea acestuia, micul borfaș s-a apucat să povestească senin despre conflictele lui cu militia, pe litoral, de pe vremea RSR, imaginandu-si probabil c-o trece drept vreun soi de dizident al regimului. Licheaua ajunsa la senectute.

Pace MIR-cea

Mircea e pe aparate. L-am cunoscut acum vreo zece ani, care au trecut de parcă ar fi fost câteva zile, pe care vi le pot reda si vouă în cuvinte, pe sărite. Nu-i mare lucru. Sunt sigură că veți înțelege mica mea poveste. L-am zărit prin „cafeteria” si-am întrebat-o pe Alecsia:
– Cine-i junele?
Alecsia e prietena mea. O urâtă devotată. Lucrează la HR si le stie pe toate.
– Tipul ăsta-n carouri? E unul nou la IT, programează în Perl, „o mircea”.
Accentuase „o mircea”, la caterincă, de parcă mi-ar fi oferit „o mărgea”. Am sorbit din cafea si am insistat:
– Haide măi! Vreau detalii!
– Oprișan Mircea, software engineer, 29 de ani, celibatar, Săgetător, liber de obligații si de inhibiții. Şo pe el! Haide să ti-l prezint.

* * *
– Bună Mircea. Ai o secundă? Vreau să-ti prezint pe cineva de la departamentul QA.
– Desigur.
a răspuns O. Mircea întorcându-și privirea în direcția în care privea si Alecsia: spre mine. Primul eye contact: perfect.
– Ea este domnișoara (?! fuck you Alecsia) Elisa Madrigal, șefa departamentului QA.
Elisa, asta eram eu. Eu si numele meu de rahat, nume de babă. O să-mi prindă bine peste vreo 30 de ani dacă oi apuca eu să trăiesc până atunci si nu s-o demoda între timp, chiar si pentru vârsta a treia. Numele pe care mi l-a ales tata când m-am născut, cu puțin înainte de a ne părăsi pe mine e si pe mama. Tot așa o chema si pe târfa la care s-a mutat tata în ziua în care împlinisem venerabila vârstă de trei săptămâni: Elisa, după cum cu stupoarea avea să afle mama, răstignită pe viață de către un tâlhar între două elise.
– Elisa îmi dai voie să ti-l introduc pe Mircea Oprișan, software engineer la departamentul IT?
(făcut cu ochiul, grimase, fuck you Alecsia)
– Chiar te rog!
– Încântat (ah) (zice Mircea), Eliza? (hm, asta o fi rudă cu simulatorul psihoterapeutic).
– Elisa, cu „s” nu cu „z”. Poti să-mi spui Emma.

Mi-am scos piciorul din pantoful cu toc si l-am odihnit pe sub masă pe pantoful tău. Eliso nebunatico. Da, deadline-ul e mâine. Hai, curaj prințeso. Urcă! Ooo Mircea, păi dacă mă inviți… Uite urc, tu îi tot dai impasibil cu deadline-ul de mâine, șefa dă din cap înfulecându-si sandwich-ul, iar piciorușul meu delicat, caută fără grabă pe sub masă si te mângâie blând, iar tu bestie, drept răsplată îmi împungi brutal laba piciorului. Eu? Nu, nu, drăguțo, vezi că ești pe cont propriu. In după-masa aia m-ai aruncat în pat, la Continental. Exagerezi! Te-am împins mai mult cu privirea. Tu Brutus ai rămas în picioare la marginea patului si ti-ai desfăcut ușor cureaua de la pantaloni. Am continuat si te-am dezbrăcat cu picioarele. M-am împotmolit un pic cu chiloții din cauza membrului în erecție. Eeee… te-ai împotmolit. Efecte speciale…

* * *
Mirciulică adu-mi si mie o cafea! ??? „Mirciulică” ??? Futu-ți morții mă-tii de parașută. Mircea, cine e mă asta? Aaa! Găbița!? E noua noastră colega. Asistent manager. A început săptămâna asta. Am fost colegi la generală. Băi asta e chiar culmea. Lipsesc si eu o săptămână si gata te si mirciulicășeste cineva. Gabi vino un pic să-ti prezint pe cineva. Elisa! Imi pare bine de cunoștință. Mi-a zis Mirciu că ești grozavă. Am auzit ca ai fost în vacanță în Dubai. Cum a fost? Super! (Un căcat, am fost pe stop toată săptămâna si a trebuit să deal-uiesc si cu hachițele lui Tudor). Daaaa, e super în Dubai. Musai trebuie să te duci.
* * *
Mircea m-a cerut. Am zis da. Sâmbătă ne-am căsătorit la ofițerul stării civile. Serios? Serios. Doar noi doi, primarul si grefierul. De bună voie si nesiliți de nimeni. Luni am divorțat. Am un notar grozav. Ti-l recomand. Vă declar liberi de obligații. Profitați de libertate în acord cu constituția. Constituția fiecăruia. Tinere poți să-ti săruți fosta soție. De adio. Ha-ha. Ne-am făcut un fel de rutină. Cam o dată pe lună ne căsătorim sâmbătă si divorțam lunea. Eee, ce te miri așa? Ne avem pe bune cu primarul si notarul. Sâmbăta asta o să fie mai special. De ce să fie mai special? Poate pentru că așa vreau eu. Asa si? Vin niște prietene de-ale mele de la Deva. Mi-am permis să le invit la ceremonie. Ai ceva împotrivă? Eu? Nu. Invită pe cine vrei.
* * *
Ah, Mircea ăsta si privirile lui insidioase de soț posesiv. Mă enervează. Grimase. Îi fac semn discret să termine cu prostiile. Am impresia că mă urmărește prin firmă. Mă prinde solo în mail-room. Îl iau scurt: Ce e domne? Ce vrei? Cred că avem o problemă. Ce problemă? Nu ne putem căsători sâmbăta asta! Ce? Acuma te-ai găsit să-mi faci mofturi? Nu ti-am zis ca vin niște prietene de la Deva? Nu de asta e vorba. Dar de ce e vorba? E vorba că nu suntem divorțați. Aaa? Data trecută… Nu mai știi? Ne-am îmbătat crunt. Lunea aia nici n-am venit la serviciu. N-am trecut pe la notar. Bă ești prost? Bă ești nebună?
* * *
Janeta aș vrea să te rog ceva. Da Emo, pentru tine orice. Săptămâna viitoare e team building-ul. La Brasov. Da. Nu pot să vin. De ce? Am programare pentru avort. Vrei să vin cu tine? Nu, nu… Vine Mircea cu tine? Nuuu, nu i-am spus. Ne-am mai emancipat si noi. Nu i-am spus nici lui Tudor. Hm. Putea-i să-i chemi pe amândoi. Te ținea unul de-o mână, altul de o mână, în timp ce te lucra tanti Igliță. Termină măi cu obscenitățile. Uite ce vreau să te rog. Să ai tu grija de Mircea la Brasov. Grijă? Am impresia că vrea să-l îmbârlige Despina. Te rog să te ocupi tu să nu se întâmple nimic. Ai dezlegare din partea mea să procedezi cum vrei si cât vrei. Ok? Ok, dar n-o să fie simplu. Stie că sunt prietena ta cea mai bună. Lasă, n-ai tu treabă. Vorbesc eu cu el. Si lui ce-o să-i spui? De ce nu vii la Brasov. Îi spun că… am de continuat tratamentul pentru uter infantil, în fine. Promiți? Bine, bine, se rezolvă.
* * *

Mircea, uluitorul meu Mircea. N-o să pot merge săptămâna viitoare la Brasov în team building. De ce? Trebuie s-o duc pe mama la clinică. Are de făcut analize. Vrei să vin cu tine? Nu, nu, nici vorbă. Mama n-are chef să vadă pe nimeni. Îi e frică să n-aibă cancer. Of, sărăcuța de tine. Mircea vreau să te rog ceva. Da pui, orice. La Brasov, te rog să ai tu grija de Janeta. Sunt foarte îngrijorată în privința ei. E depresivă. Nu se mai înțelege cu Ducu. Practic sunt separați. Nu mai e nicio o relație între ei. Ce relație ar mai putea fi? Zi si tu, cu obezul ăla. Cred că e bolnav cu glanda. Ce-ai amuțit așa? Haide, știu că-ti place un pic de Janeta. Si nu, nu vrea să te pun la încercare. Te rog doar să ai discret grija de ea la Brasov. Fă-o să se simtă bine. Nu vreau să aflu nimic sau să aud vorbe. Hai nu face pe bosumflatul. Luna viitoare mergem în Maldive. Mai e un pic.
* * *
Acum doi ani m-am mutat la Stuttgart. Tudor a fost detașat la consulat. Teribilă limba germană. Nu mai știu nimic de Mircea. Am auzit c-ar fi ajuns șef la IT, că s-ar fi însurat. M-am întors în tară. Pandemia asta a schimbat totul. E atâta liniște încât aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. Mai ales noaptea. Am sunat-o pe Alecsia. Mi-a aranjat un interviu cu șeful cel mare pentru re-angajare. Săptămâna viitoare e interviul. Poate-l văd si pe Mircea. Nici vorbă. Toată lumea lucrează de acasă. Interviul o să fie on line, pe Zoom. O formalitate. Mi-au dat postul înapoi. Da, Mircea e șef si e însurat. L-am întâlnit o sigură dată. A fost… emoționant. Mi-a strâns mâna si mi-a zis solemn „Welcome back on bord”. Pfui! M-am hotărât să-l seduc. Îl seduc apoi îl omor. Cred că în ordinea asta. Păzea!
* * *
Azi am întâlnire cu Mircea. La continental. Exact ca pe vremuri. M-am desprins. Plutesc. Alunec. Sunt ușoară ca un fulg. Jos pe trotuar zace un trup. O femeie goală… Bâr! Zbor înapoi în cameră. Lume multă. Un fotograf. Poliție. Un cameraman. Amprentele de pe pahar. Sticla de șampanie. Goală. N-am nimic de văzut aici… Cine e tipa asta care fumează? Ah, doamna Procuror. Să intrăm un pic. S-o cunoaștem mai îndeaproape. Mai din interior. Gataaaa. Am intrat.
* * *
Spune-i lui Mateescu să nu mai lase ziariști. Elisa Madrigal, 42 de ani. Nu, nu atinge nimic. Lasă televizorul așa cum e. Hm. Interviu cu Mircea Cărtărescu. De ce iubim femeile? Misogini.

D-na procuror, am adus-o pe cameristă. Să intre? Nu, nu. Să aștepte afară. Sunt în telefon. Îl sun pe Mircea. Să-i spun ca fosta lui s-a sinucis. De sfântul Valentin. Hm! Nu răspunde. Cred că e la sala. Pe aparate.

Poveste de Sfântul Vali. A cosemnat, Antonia Oprișan, procuror la parchetul de pe lângă tribunalul Arad. Prozator, în timpul liber.

O imagine mai potrivită acestei tentative de proză de Valentine ar fi (de ex) cea de AICI. Cred că Iamiulia s-ar pricepe să aleagă o altă ilustratie încă si mai adecvată.

Elisa… l-a iubit sau nu l-a iubit pe Mircea? Aceasta-i întrebarea… rămasă fără răspuns.

Opiniile observatorilor ar fi bine venite. Da? Nu? Poate? La fel dorințele lor. La urma urmei nicio proză nu-i totalmente compactă si totalmente cuprinzătoare în raport cu infinita realitate. Intre oricare două paragrafe mai poate fi strecurat oricând un alt paragraf care să aducă în prim plan alte detalii (uitate, ignorate), estrase din infinita si cvasi-continua realitate, prin care să se iște frumuseți si prețuri noi. Oricând se poate adăuga o continuare, un epilog, un epitaf. Cineva ar putea explica ce e iubirea. Alții ar putea da exemple. Poate chiar exemple personale. Cei îndrăzneți. Oare NostaAldus ar considera ca Elisa l-a iubit pe Mircea sau că nu l-a iubit? Dar d-l Florin? Ori Poteci de Dor? Ce-o crede Alecsia despre toate astea? Ce dacă e grasă si timorată? O opinie o avea si ea. O emoție. Un sentiment. O dorință. Poate că ea l-o fi iubit pe Mircea. Poate că iubirea ei înăbușită a fost cea mai mare iubire din poveste pe care proza aici de față a ratat-o cu brio. La așa cititori, așa proza. Nu?

Balamundo

Din ciclul epic „Povești fără tâlc„, vă prezentam basmul unei dimineți consumate aievea.

Pe o stradă oarecare a unui oraș la întâmplare, într-un minut anume dintr-o oră a dimineții despre care este vorba în poveste, un urs s-a apropiat în fugă de un copil. Calm sau paralizat de spaimă copilul nu a reacționat. Ursul s-a oprit. Scena a înghețat. Atenție, urmează o tragedie. Vor fi povestite scene care ar putea să te afecteze emoțional. Un bărbat matur remarcând întâmplarea si-a răsfirat larg brațele pentru a părea mai mare si mai impresionant, precum vreun uriaș (gen Periferigerilerimini) si, într-un mod intimidant, s-a apropiat de urs, care s-a speriat și, pe moment, a fugit. Un pic mai încolo. Nu prea departe însă. Remarcând că ursul dă semne că s-ar întoarce, bărbatul, aflat în mod ilegal în posesia unui pistol pentru care nu avea permis de port armă, a scos pistolul si a tras un foc în aer în plan vertical, iar ursul a tras o sperietură care l-a făcut să o ia la sănătoasa refugiindu-se mai spre marginea orașului. Si asta e tot. In sensul că asta este toată știrea. Dar, ca în orice poveste, dincolo de crusta vizibilă a faptelor există amănunte, detalii, informații obscure, neștiute, care în mod normal, scapă atenției si observației martorilor neofiți si neaveniți… din poveste. Cum ai fi fiind si tu, de ex. Eu, ca autor al poveștii, am acces la toata infinitatea detaliilor, si astăzi, în mărinimia mea dezinteresată, voi partaja cu tine câteva eșantioane aleatorii estrase din colecția acestor detalii. Primul ar fi că ursul, care de fapt nici nu era urs, ci ursoaică, nu avea intenții criminale. Nu voia să-l mănânce pe băiețel, să-l omoare sau să-l rănească, Doamne ferește, ci voia doar să-l miroase. Atât. Fiind mânată de o irepresibilă curiozitate ursească. Al doilea ar fi că focul de armă tras inutil de către bunul si bravul samaritean a făcut totuși o victimă. O cioară care zbura pe deasupra întâmplării a fost lovită în plin de glonț, prăbușindu-se în agonie pe o stradă învecinată. Cioara aceea era mamă singură a trei pui de cioară pe care-i îngrija doar ea (… … fiind recent văduvă ca urmare a decesului soțului său mort prin otrăvire cu… …) Agonia ciorii nu a durat mult. Glonțul care-i pătrunsese în abdomen îi pulverizare ficatul si plămânul, producând o hemoragie puternică. Cioara s-a zvârcolit preț de câteva secunde dându-și duhul. In ultimele clipe ale vieții ei pe pământ impulsurile nervoase din creierul ei de cioară, traduse în limbaj uman de cuvinte, au fost consistent asimilabile unui gând către cei trei pui rămași abandonați undeva într-un cuib de cioară de la periferia orașului. N-o să-ti spun detaliat ce s-a întâmplat mai departe cu cei trei pui de cioară, pentru că povestea ar deveni în mod inutil si mai tristă. Pot însă să-ti spun că băiețelul si-a văzut pe mai departe de viața lui, relativ anostă, fără nimic extraordinar în ea, si că singurul amănunt al acestei vieți compatibil cu povestea noastră de azi ar fi fiind acela că la un moment dat (pentru vreo câțiva ani) omul, copilul devenit adult, avea să fie un înfocat si vocal susținător al cauzei păstrării cu orice preț a biodiversității pe planeta noastră. Despre ce s-a mai întâmplat cu bunul samaritean care a asasinat accidental cioara, refuz să-ti livrez amănunte, în special pentru că nu doresc să stric surpriza unor povesti fără tâlc din viitor… Rămâne întrebarea despre sensul repopulării artificiale a munților cu ursi.