(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for the ‘Aliorum Textuum’ Category

Seminte ale unor posibile maieutici – Texte ale altora despre care mi-ar placea sa ascult si alte pareri.

Piesa de teatru

Posted by Arca lui Goe pe mai 5, 2019

  • * * *

La Teatrul de Stat din Târgu Mureș vine un cetățean (numit, să zicem, Ferry Pușkaș, ăla din bancul cu „Așe Ferry, dă foc„) și cere o audiență directorului pentru a-i propune acestuia să includă în reperoriul teatrului de stat (unitar și indivizibi) o piesă de teatru in 8 acte și mai multe tablouri, pe care ar vrea să o scrie chiar el însuși în persoană, dramaturgul Ferry Pușkaș. „Si cum e piesa?” îl întreabă directorul, iar „dramaturgul” se apucă să descrie decorurile, scenografia și acțiunea piesei, după cum urmează. A se citi ad litteram, fără diacritice, („in” nu „în”) și cu intonație etnică, în care cuvântul „cṑpaci” are accentul pe prima silabă):

Actul I. In stânga cṑpaci, in dreapta cṑpaci, in spate cṑpaci, in fața cṑpaci. In mijloc luminiș. In luminiș cṑpaci. In cṑpaci Pișta. Vine Loți și spune: „Pișta dă-te jos din cṑpaci”. „Nu, nu me dau”. Cortina.

Actul II. In stânga cṑpaci, in dreapta cṑpaci, in spate cṑpaci, in fața cṑpaci. In mijloc luminiș. In luminiș cṑpaci. In cṑpaci Pișta. Vine Loți și spune: „Pișta dă-te jos din cṑpaci”. „Nu, nu me dau”. Cortina.

Actul III. In stânga cṑpaci, in dreapta cṑpaci, in spate cṑpaci, in fața cṑpaci. In mijloc luminiș. In luminiș cṑpaci. In cṑpaci Pișta. Vine Loți și spune: „Pișta dă-te jos din cṑpaci”. „Nu, nu me dau”. Cortina.

Actul IV. …

Directorul, care până aici l-a ascultat cu atenție pe cetațean, îl intrerupe și îl întreabă:
– Bine domnule, dar când se dă Pișta ăsta al dumitale jos din „cṑpaci”?
– In pauză.

Posted in Aliorum Textuum, Tramvaiul 16 | 2 Comments »

Zeul Crizelor sau Anatema Crizantemelor de Aur

Posted by Arca lui Goe pe martie 4, 2019

Daca v-o fi zapacit un pic titlul acestui s-topic, lucrurile se vor clarifica de la sine imediat (in permanenta) nitzel mai la vale. Este vorba despre crize. Si anume de criza crizelor decretate in continuu. Se pare ca ne place cuvantul criza pentru ca ne baga-n priza, si atunci il folosim si cand nu este cazul despre necazuri care nu au carater acut, descriind situatii foarte stabile, impamantenite, devenite „normale”, continui, de facto… cronice… Fel de fel de crize, criza economica, criza existentiala, criza emotionala, criza de identitate, de autenticitate…  Criza este ceva ce vine brusc si trece repede… altminteri nu e criza ci craziness… In contextul unei crize (pasagere sic) de autenticite vom sluji aceasta perorație cu o ilustrare extrasa dintr-o gazeta unde a fost propusa (AICIde catre jurnalista Bogdana Maria:

„E o criză de identitate pretutindeni! E o criză de identitate în paturi, în cupluri, în business-uri, în branding, în muzica de la radio, în pozele de pe Facebook şi Instagram, în vitrinele magazinelor, în anunţul de angajare din vitrina frizeriei, în cuvintele Andreei, centralista Vodafone, în promisiunile blondei mişto pe care ai cunoscut-o aseară, în cea mai recentă carte a Mihaelei Rădulescu. E o criză de identitate în momentele de singurătate, în amintiri de vara trecută, în scuzele pentru care nu ai mai fost la sală şi pentru care n-ai ţinut dieta, în gânduri proiectate despre viaţa personală şi alegerea unui partener, în promisiunile unui angajator. E o criză de identitate dusă la nivel de boală cronică pentru care nici măcar un cercetător britanic nu încearcă să găsească leac. Trăim o criză de identitate care duce oamenii în faliment emoţional şi face din ei forme futuriste bolnave, fără poveşti, fără experienţe ale sufletului. Îi afectează până devin forme de viaţă necunoscute până şi celor în cauză, care, mai încolo, trec pe funcţia de pilot automat pentru că sufletul nu mai suportă atâta batjocură şi răutate. Sufletul îi părăseşte. Mergi pe stradă şi dintr-o privire recunoşti omul aflat în „convalescenţă identitară“. Îi recunoşti ochii obosiţi, mintea absentă în rutina paşilor spre birou sau înapoi acasă, hainele în tendinţe aruncate pe corpuri fluide şi conturate fără sens. Privirea pe care ţi-o aruncă trecător e goală, încerci să-l vezi dar nu te lasă. Aşa că te uiţi prin el şi te gândeşti cu teamă şi groază la întrebarea „Cu ce gând răzbate prin ziua de azi?“. Confruntarea cu un suferind de „criză identitară“ se manifestă visceral, o simţi în stomac pentru că ştii că stai de vorbă cu un reproducător de principii şi valori neasumate, care trăieşte din poveşti citite şi netrăite. El ţine pe etajeră, ca într-un palmares, o serie de emoţii şi trăiri peste care încearcă să proiecteze o fericire: vacanţele în Thailanda se plătesc greu, banii cu care se plătesc se muncesc din greu, munca pe care o depune vine la pachet cu o vină grea pe care o are faţă de familie şi prieteni pe care nu i-a mai văzut demult la faţă. Şi tot ce îşi doreşte este doar să poată spune „Da, am fost fericit!“. Îi auzi povestea şi mintea îţi zburdă deja spre alte meleaguri pentru că nu poţi să te regăseşti într-o conversaţie obosită. Uneori te regăseşti într-un déjà vu puternic şi nu ştii de unde să îi iei vorbele, le cauţi obsedat autorul. Cine a spus-o primul? Care e găina căreia îi aparţine acest ou? Şi chiar şi aşa, cine a fost primul, găina sau oul? La cum se prezintă manifestările, ai putea crede că aceste „crize identitare“ sunt induse parţial şi de toată împachetarea sclipicioasă a oraşului, compusă din reclamele ultimelor modele de maşini, din vitrinele împopoţonate care te atrag ca un magnet prin idealuri de imagine personală, din ultimul model de smartphone şi din ranguri şi poziţii de management scrise cu ştaif pe cărţi de vizită. Căutând validare în părerile unor oameni aflaţi în crize identitare propagăm o boală socială cronică. Prin birouri, librării şi taverne, intelectualii încă încearcă să găseasăa titluri pentru ceea ce speră ei să fie leacul bolii identitare. Cred că l-am văzut, la un moment dat, pe senzaţionalul Jordan Peterson ţinând în mână un manuscris cu titlul „5 paşi pentru combaterea crizei identitare“. Să fim serioşi, mai parcurge o dată acest pseudo titlu. Este greu, atârnă ca o bilă, ca o sentinţă de vreo 25 de ani. O să avem în librării încă un bestseller obscur. Acesta a fost doar un scurt moment de imaginaţie.”

Intru-totul de acord cu jurnalista, mai putin cu termenul „criza”. „Lipsa cronica de identitate” ar merge mai bine… Valabil si in spatiul de notorietate publica precum si in spatiul anonimatului clandestin si eventual virtual…  Tu, prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe, anonim si clandestin, dar (in fond) absolut autentic si cu o identitate atat de clara, ce parere ai?

 

 

 

 

Posted in Aliorum Textuum | 141 Comments »

Rezumate-n proza scurta

Posted by Arca lui Goe pe februarie 25, 2019

Se pare ca nevoia de proza scurta este mai imperioasa decat anticipam noi. In lipsa de idei noi sunt bune si cele vechi. Am descopeit pe net niste proze scurte confectionate din unele lungi.

Asadar:

„Viaţa modernă nu ne permite să investim timp pentru citirea de cărţi bune. De aceea vă trimit un scurt rezumat al câtorva cărţi clasice, ceea ce vă va permite sa fiţi considerat un intelectual.

  • Madame Bovary/ Gustave Flaubert (778 pagini)
    O femeie care isi inseala sotul cu cofetarul, laptarul, postasul, farmacistul, proprietarul unei pravalii de obiecte de croitorie, un vecin bogat, intra in depresie, inghite otrava si moare.
  • Razboi si Pace / Tolstoi (1200 pagini)
    Un tanar nu vrea sa mearga la razboiul unde Napoleon cucereste Moscova pentru ca e indragostit. Prietena tanarului se casatoreste cu altul.
  • In cautarea timpului pierdut / Marcel Proust (1600 pagini)
    Un tanar astmatic sufera de insomnii pt. ca maica-sa nu-l saruta inainte de culcare. A doua zi (pag. 486, vol 1) el mananca o prajitura si scrie o carte. In aceeasi seara (pag. 1344, vol 4) are un atac de astma pt. ca prietena lui refuza sa-I sarute. Totul se termina cu un mare bal (vol. 7) cand deja cu totii sunt batrani.
  • Romeo si Julieta / William Shakespeare (268 pagini)
    Un tanar si o tanara se indragostesc ca nebunii dar familiile lor declara ca asta e o dragoste interzisa. Cele 2 familii se lupta unii cu altii cu cruzime si sunt multe victime. Un preot are o idee tampita si tanara pereche de indragostiti moare cand beau otrava in loc de somnifer.
  • Oedip rege / Sofocles (620 pagini)
    Un nebun nu asculta de spusele unui orb, isi omoara tatal, si o mananca pe maica-sa dupa ce i-a scos ochii. Din aceasta cauza, dupa cateva sute de ani au aparut psichoanalistii care-ti dovedesc ca tu mergi pe aceeasi cale si iti scot ochii la fiecare intalnire.
  • Othello /William Shakespeare (440 pagini)
    Un rege tampit are un bastard de prieten care se supara pe el pentru ca nu-i da un job de functionar public si, ca sa se razbune, il convinge ca nevasta-sa il inseala. Regele il crede si o omoara pe regina. Imediat dupa accea descopera ca ea nu l-a inselat, il aresteaza pe ticalos si se sinucide.

Buuun!!! Acum ca ai economisit cel putin 500 de lei si citirea a peste 5000 de pagini, poti sa citesti linistit ziarul sau sa continui sa misti maus-ul fara mustrari de constiinta.”

Posted in Aliorum Textuum, Povestiri de nimic | Etichetat: | 44 Comments »

In sfarsit o veste „buna” pe 2019

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 16, 2019

Domnul Goe la putere, de Ziua Culturii Naţionale

Azi (15 ianuarie) marcăm Ziua Culturii Naţionale. Legiutorul a vrut să facă din Mihai Eminescu efigie culturală naţională, patron al spiritului românesc. Ce n-a luat acesta în calcul, el însuşi mai degrabă din lumea lui Nenea Iancu, este faptul că spiritul lui Eminescu face pereche – şi ce pereche! – cu spiritul lui Caragiale, că unul fără altul nu se poate! Spuneam mai acum un an că trăim tot mai mult într-o lume a lui Caragiale, nu a lui Eminescu. În lumea trăncănelii, nu a bibliotecii, a flecărelii mărunte de cafenea, nu a interesului naţional, a „lanţului slăbiciunilor“, nu a categoriilor kantiene. Dl. Goe, se vede treaba, s-a emancipat de mam’mare, mamiţa şi Tanti Miţa şi a ajuns el însuşi om mare. Conduce, face şi desface, controlează. Deşi tot fără bilet călătoreşte, în fond, căci studiile şi le-a făcut pe sponci sau pe la vreo „privată“ şi nu se pricepe cu adevărat la nimic. Pretenţiile, ifosele, tupeul, obrăznicia, îi ţin loc de competenţă, de ideologie, de reper moral. Dl. Goe este şi mai la putere acum, ştie asta, şi e decis să facă viaţa grea oricui, cu ferma convingere că ne face, în acest fel, un bine! Ştie că face rău şi îl face cu plăcere sadică, fără remuşcări sau crize de conştiinţă. Este omul epocii sale, o lume care nu mai are nimic din ingenuitatea unora dintre personajele lui Caragiale. Râsul pe care l-a stârnit, decenii de-a rândul, literatura lui Caragiale nu a reuşit să îi înalţe pe unii la demnitatea modelului eminescian. Ne vom emoţiona, mai mereu, la suprafaţă, citindu-i poezia, după care ne vom întoarce să trăim în comèdia umană a lumii lui Caragiale. Fatalitate? Mai degrabă premeditare, pentru că dl. Goe nu este un accident, este un produs al (in)culturii care domină societatea. Şi nu cu momente „festive“, lipsite de substanţa culturii, vom vindeca societatea de impostură şi oportunism, de promovarea non-valorilor. Poate că leacul vine tot de la Eminescu, şi e dintr-un articol al poetului publicat în 1880: „Oricât de deosebiţi ar fi oamenii după clime şi rase, demagogia îi face să semene ca două picături de apă întreolaltă. Îndealtminterea lesne de înţeles. Numai popoarele care au o organizaţie naturală pot să se deosebească unul de altul. Organizaţia bazată pe legăturile fireşti dintre deosebitele clase, pe muncă, pe compensare şi, asupra tuturora, pe iubire şi respect reciproc, favorizează înaintarea lină, dar sigură a meritului. Meritul fiind însă întotdeauna ceva individual, cu atât mai deosebit cu cât caracterul şi mintea omului sunt mai deosebite, rezultă de aici că spiritul naţional însuşi se va impregna de bogăţia distinselor spirite individuale ce se ivesc… Unde domneşte demagogia orice carne cu ochi poate deveni om mare, pentru că nu se cere nimic de la el. O mărire cam trecătoare, nu-i vorbă, căci, lipsind orice măsurătoare, fiecine se crede a avea destulă talie şi destulă barbă ca să ocupe locul celuilalt, însă, oricât s-ar duşmăni nulităţile şi cumularzii între sine, în contra unui pericol sunt totdeauna uniţi în contra învingerii meritului(…)“. Poate că acum meritocraţia nu mai e la modă. Doar că meritele personale sunt întotdeauna un criteriu de judecată. Pentru că ele nu vin de la sine: au în spate muncă şi cultură, spirit de sacrificiu, slujirea celorlalţi şi a binelui public. Şi atunci când meritul contează, dl. Goe pleacă de la putere. Dar chiar ne pasă de merite, sau dl. Goe ne domină pe toţi?

* * *

Noi am mai spus-o, n-ati vrut sa ne credeti: 13 Februarie – Ziua Nationala a Culturii Romane

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: , , | 31 Comments »

Efectul placebo spiritual

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 12, 2019

Dupa cum poate se stie (si putem presupune ca, de ex, d-na CMM, un savant, „stie” foarte bine, in calitatea sa de participant ilustru de mare adancime la toate fazele „experimentului” – mai ales ca ilustrare a efectelor respective) si pe Arca lui Goe a fost promovat un experiment asemanator, la o scara mult mai mica desigur, dar nu de o anvergura mai mica in adancime si intensitate). Celor care sunt la current cu istoria experimentului similar, improvizat pe cateva dintre straturile care compun structura perena a Arcei lui Goe, le propunem articolul de mai jos (preluat din Dilema Veche) spre a le da sansa de a intocmi, eventual, in minte, un studiu comparativ intre una si alta, intre Arca lui Goe si Arca lui Vikram, prin care sa fie sesizate asemanarile si deosebirile. Celorlalti, celor „picati din luna”, popositi din intmplare aici (se-ntampla) li se ofera sansa de a medita asupra experimentului propus de Vikram si de a face studii comparative intre acela si alte experimente similare care sunt in plina desfasurare de multa vreme (sute sau mii de ani, intinse peste generatii de participanti practicanti) avand milione sau zeci de milioane, poate sute de milioane de adepti. Toti cei care vor avea disponibilitatea si abilitatea de a intreprinde acest efort mental vor constata ca „face sens”. Dar chiar si lectorul superficial (care nu va intelege mai nimic din ex-punere) va putea avea totusi anumite satisfacii intelectuale, izvorate din muzicalitatea poetica inclusa in naratiunea de mai jos. Premise favorabile pentru toti vizitatorii nostri unici de la mama lor. Asadar:

Efectul placebo spiritual

Este oare posibil ca o falsă religie să aibă un efect de proporții asupra oamenilor? Dacă o anumită narațiune e inventată de la cap la coadă, înseamnă aceasta neapărat că experiența credincioșilor care se învestesc în ea e mai puțin reală? Ideea poate părea jignitoare pentru oamenii religioși, însă istoria recentă ne sugerează că întrebarea inițială nu e tocmai lipsită de temei.
Un provocator experiment social, transformat într-un documentar intitulat The True Story of a False Prophet (2011), urmărește metamorfozarea cineastului newyorkez Vikram Ghandi în Kumaré, un înțelept guru indian, în ideea de a demonstra absurditatea credinței oarbe. Experimentul capătă însă o turnură neașteptată atunci cînd Kumaré realizează impactul imens pe care îl are în viața adepților săi.

Ceea ce a reușit el să demonstreze, pînă la urmă, este că purtăm cu toții în noi puterea de a ne schimba radical viața, dar că avem nevoie de un simbol exterior pentru a putea mobiliza această putere. Proaspăt absolvent al facultății, Vikram începe să lucreze la un documentar despre yoga. Călătorește mult în acest scop, ia legătura cu numeroși guru din Statele Unite, dar după fiecare întîlnire pleacă cu o idee sîcîitoare în minte: „Omul acesta e un impostor“, își spune el fără încetare. Decide apoi să călătorească în India, în speranța că acolo va găsi liderii spirituali pe care îi căutase în van în America, dar se loveşte de aceeași problemă: aceiaşi falși guru care inventează doctrine și iluminări și care se sabotează unul pe altul.
Acesta e momentul în care Vikram decide să devină el însuși un „lider spiritual“, pentru a dovedi semenilor săi că e suficient să arăți și să vorbești ca un guru pentru a și deveni unul și pentru a cîștiga adepți.

În acest scop, a început să-și orchestreze cu grijă metamorfoza. Lucru cît se poate de simplu. Avînd o bogată experiență în publicitate, știa exact ce anume îi trebuie pentru a-și construi un brand. Și pentru că orice religie are nevoie de o formă de incantație, a ales pentru aceasta formula „UAE“. Apoi, pentru că avea nevoie de un simbol, a ales litera U așa cum se scrie ea în sanscrită și a combinat-o cu imaginea stilizată a unui falus, care simbolizează fertilitatea și, în egală măsură, opinia lui Vikram despre virtuțile religiilor. Și-a făcut un trident din acest simbol. Au urmat la rînd sutrele. A ales, printre altele, „Sarvan Bhaav“, traducerea în sanscrită a mesajului de recrutare al armatei americane care înseamnă „Fii tot ceea ce poți să fii“ și „Karam yaivak dikaarastha“, „just do it“ – știu că nu mai e nevoie să specific cărui brand îi aparține acest motto.

Apoi a inventat cîteva mișcări false de yoga și a enunțat principiul din spatele noii religii: metafora oglinzii, și anume enunțarea ideii că ceea ce vedem în celălalt e, de fapt, propria noastră proiecție.
A urmat crearea unei pagini pe Internet, pe care sînt postate ideile de bază, o scurtă biografie fictivă a liderului Kumaré și imagini cu el în compania a nenumărați alți „lideri spirituali“. Printre poze se află și una cu un cunoscut și apreciat guru. Vikram povestește cum a fost făcută poza: acesta din urmă participa la o anume festivitate, iar Kumaré s-a strecurat în apropierea lui, stînd exact atît cît i-a fost necesar fotografului să-l imortalizeze. Și, în sfîrșit, deghizarea finală: și-a lăsat barbă și plete, a îmbrăcat un costum tradițional indian și a împrumutat accentul și greșelile de exprimare ale bunicii.

Și-a stabilit sediul în Phoenix, Arizona, și a început imediat să recruteze adepți. Lucrurile au mers cît se poate de bine, oamenii au începul să vină, iar liderul le-a turnat cu o voce convingătoare acele truisme mistice cu iz de New Age de care sînt suprasaturate rețelele sociale. Mai mult, încercînd limitele naivității adepților, a mers pînă într-acolo încît și-a ornat studioul cu portretele lui Obama și Osama Bin Laden, susținînd că toți oamenii sînt identici, fiind despărțiți doar de un anumit set de circumstanțe. În ciuda tuturor acestor camuflaje, adepții lui afișează o credință de nezdruncinat în înțelepciunea și calitățile lui. Începînd din acest punct lucrurile se complică, documentarul devenind o explorare a identității și a puterii autosugestiei. Meditația, sutrele și mișcările yoga, oricît de false ar fi ele, încep să transforme viețile adepților. Oamenii își recapătă motivația, liniștea sufletească, își redescoperă călăuza interioară și cîștigă un sentiment de control asupra propriilor lor vieți. Unul dintre adepți, o femeie obeză, suferind de depresie, mărturisește printre lacrimi, în fața camerei de filmat: „Acest om a intrat în viața mea și mi-a schimbat o pentru totdeauna“.

Ceea ce este cel mai interesant însă este faptul că falsul nostru erou, Kumaré, nu face nimic deosebit. Subliniază ori de cîte ori i se ivește ocazia că discipolii săi sînt cei care își schimbă viața, el nefiind decît o oglindă. Cînd e întrebat cîte ceva, replica lui e mereu aceeași: „Răspunsul se află în tine“.
În sfîrșit, sosește și momentul adevărului: Kumaré se prezintă în fața adepților săi așa cum este el în realitate: tînărul newyorkez de origine indiană, care vorbește o engleză perfectă și se îmbracă cu un impecabil bun gust.

Patru dintre adepți părăsesc în acel moment supărați încăperea și refuză să mai comunice cu el, însă ceilalți zece rămîn și îi fac o primire călduroasă. Căci, în ciuda farsei ai cărei subiecți au fost, viețile lor luaseră o turnură pozitivă. Tînăra obeză pierde cîteva zeci de kilograme și își schimbă complet viața, avocatul bîntuit al cărui rol era să apere condamnații la moarte își regăsește liniștea sufletească, dependentul de droguri realizează că există și un alt fel de viață, care merită trăită, și așa mai departe. Sînt schimbări concrete, măsurabile, iar faptul că ele se datorează unei farse pare a nu schimba cu nimic lucrurile.Pentru Vikram, toate acestea au constituit o experiență paradoxală: și anume, faptul că cel mai important adevăr pe care l-a realizat în viață a avut la bază cea mai impetuoasă minciună. Iar această concluzie ne conduce, inevitabil, la revizuirea gradului de validitate al propriilor noastre convertiri spirituale, la ideea neliniștitoare că eficacitatea nu e neapărat garanția autenticității. Nu există așadar lider spiritual care să îți poată schimba viața. Există însă o mare dorință de coerență, de care poate oricînd profita un fals profet.

Adrian Benea este sociolog.

Posted in Aliorum Textuum | 33 Comments »

Angajamentul civilizației noastre de a se sinucide

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 8, 2019

Din cauza unor furtuni persistente (…life is life…), epopeea povestilor (noastre) de nimic in proza (ultra)scurta nu-si gaseste ritmul, ragazul, potriveala… refugiindu-se in oaza distanta a amânarilor, la cale de drum lung prin desert… Cand (daca) vom recupera ritmul, ragazul, potriveala, vom relua de indata epopeea acestor povesti de nimic, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, livrandu-le oricui si nimanui deopotriva, aici pe Arca lui Goe (o definitie a naufragiului). Pana atunci insa ne ispiteste ideea e a face o recomandare imposibila vizitatorilor nostri (majoritatea sidefii, invizibili precum materia intunecata): lectura unui eseu (cam plictisitor si deprimant, cutremurator chiar), musai pe un fond muzical anume (Furtuna, in acest desert). Sansele ca aceasta recomandare (duala, simultana) literar-muzicala sa i se potriveasca intr-atat vreunuia dintre vizitatori incat s-o accepte sunt, momental, extrem de mici, aproape nule, dar acesta nu este un motiv serios sa refuzam aceasta ispita. Si cum nici alt motiv nu reusim sa intrevedem iata ca o facem. Draga vizitatorule, porneste sunetul furtunii (in desert, adica in zadar) si apoi, in timp ce asculti, citeste eseul de mai jos:

Cum și-a pierdut o generație cultura comună

Patrick J. Deenen este un profesor de științe politice care a predat la diverse universități americane de prim rang. Eseul care urmează a fost publicat în 2016 și sintetizează drama umană și civilizațională observată de acest dascăl la elevii săi. Cea mai afluentă generație tânără din istorie, cea care va forma elitele și conducerea Americii viitoare, este și cea mai oarbă generație. Această orbire tragică nu este o scăpare sau o alegere conștientă, provine din amnezia inculcată intenționat de sistemul educațional pe parcursul deceniilor recente. Cum se spune în cercurile programatorilor de software: it’s not a bug, it’s a feature.

Cum și-a pierdut o generație cultura comună

Patrick J. Deneen

Studenții mei nu știu nimic. Ei sunt extrem de drăguți, agreabili, demni de încredere, în general onești, bine intenționați și cât se poate de cuviincioși. Dar creierul lor este în mare parte gol, lipsit de cunoștințe substanțiale care ar putea fi rodul unei educații moștenite sau un dar al generației anterioare. Ei sunt culminarea civilizației occidentale, o civilizație care a uitat aproape totul despre sine și care, în consecință, a ajuns la o indiferență aproape perfectă față de propria sa cultură.

Este greu să fii admis la universitățile unde am predat – Princeton, Georgetown și acum Notre Dame. Studenții de la aceste instituții au făcut ceea ce li s-a cerut: se pricep foarte bine să treacă un examen, știu exact ce este necesar pentru a obține nota maximă la fiecare materie (ceea ce înseamnă că rar devin pasionați de un subiect anume) și își construiesc CV-uri superbe. Ei sunt respectuoși și cordiali față de cei mai în vârstă, deși ușor indolenți și uneori chiar bădărani față de colegii lor. Ei respectă diversitatea (fără a avea nici cea mai mică idee despre ce este diversitatea) și sunt experți în arta de a nu judeca pe nimeni (cel puțin în public). Ei sunt crema generației lor, stăpânii universului, generația în așteptare care va conduce America și lumea.

Dar puneți-le câteva întrebări elementare despre civilizația pe care o vor moșteni și fiți pregătiți pentru priviri evazive sau chiar cuprinse de panică. Cine a luptat în războiul peloponesiac? Cine l-a învățat pe Platon și pe cine l-a școlit Platon? Cum a murit Socrate? Ridicați mâna dacă ați citit atât Iliada, cât și Odiseea. Povestirile din Canterbury? Paradisul pierdut? Infernul?

Cine a fost Saul din Tarsus? Care au fost cele 95 de teze, cine le-a scris și care a fost efectul lor? De ce contează Magna Carta? Cum și unde a murit Thomas Becket? Cine a fost Guy Fawkes și de ce este o zi numită după el? Ce a spus Lincoln în al doilea discurs inaugural? În primul? Dar în al treilea discurs inaugural? Care sunt documentele federaliste?

Unii studenți, cel mai des datorită unei alegeri norocoase a materiilor pe care le-au studiat sau datorită unui profesor excentric de modă veche, ar putea cunoaște câteva dintre răspunsuri. Dar majoritatea studenților nu au fost educați să le cunoască. În cel mai bun caz au cunoștințe accidentale, dar în rest sunt stăpâni pe o ignoranță sistematică. Nu este „vina” lor faptul că posedă o ignoranță generalizată a istoriei, civilizației, politicii, artei și literaturii occidentale și americane. Ei au învățat exact ceea ce le-am cerut noi – să fie ca niște musculițe efemere, vii din întâmplare într-un prezent trecător.

Ignoranța studenților noștri nu este un eșec al sistemului educațional – este încununarea sa. Eforturile mai multor generații de filozofi, reformatori și experți în politici publice – despre care studenții noștri (și cei mai mulți dintre noi) nu știu nimic – s-au combinat pentru a produce o generație de ignoranți. Ignoranța generalizată a studenților noștri nu este un simplu accident sau un rezultat nefericit, dar remediabil dacă angajăm profesori mai buni sau ameliorăm listele de lectură din liceu. Este consecința unui angajament al civilizației noastre de a se sinucide. Sfârșitul istoriei pentru studenții noștri semnalează sfârșitul istoriei pentru Occident.

Lamentații cauzate de ignoranța studenților au fost pronunțate pe parcursul vieții mele, printre mulți alții, de oameni ca E. D. Hirsch, Allan Bloom, Mark Bauerlein și Jay Leno. Dar aceste lamentații au fost împletite cu speranța că un apel la partea noastră angelică (și a lor) ar putea întoarce din drum această tendință (apropos, aceasta este o aluzie la primul discurs inaugural al lui Lincoln). E. D. Hirsch chiar a elaborat un curriculum de autoajutorare, un ghid despre cum să devii educat din punct de vedere cultural insuflat, în tradiția spiritului american pragmatic, cu convingerea conform căreia pierderea facultăților culturale poate fi împiedicată de o listă bună de lectură menționată într-o anexă la materiile de studiu. Ceea ce lipsește în general este recunoașterea faptului că această ignoranță este consecința intenționată a sistemului nostru educațional, un semn al succesului și sănătății sale robuste.

Am căzut în obiceiul nociv și necontestat de a gândi că sistemul nostru educațional este defect, dar de fapt el funcționează perfect. Sistemul nostru educațional urmărește să producă amnezie culturală, lipsă de curiozitate generalizată, agenți liberi situați în afara realităților concret-istorice și obiective educaționale compuse din procese fără conținut și expresii preluate pe nemestecate, cum ar fi „gândirea critică”, „diversitatea”, „modalități de cunoaștere”, „dreptate socială „și „competență culturală”.

Studenții noștri sunt întruparea unui angajament sistemic de a produce indivizi fără trecut pentru care viitorul este o țară străină, nulități lipsite de cultură care pot trăi oriunde și pot efectua orice fel de muncă fără a se interesa despre scopurile sale, instrumente perfecționate pentru un sistem economic care pune preț pe „flexibilitate” (geografică, interpersonală, etică).

A poseda o cultură într-o astfel de lume, o istorie, o moștenire, un angajament față de un anumit loc și anumite persoane, forme specifice de recunoștință și îndatorare (în loc de un angajament generalizat și dezrădăcinat față de „justiția socială”) și un set solid de norme etice și morale care stabilesc limite clare la ceea ce ar trebui și nu ar trebui să facem (în afară de a fi „excesiv de critic”) reprezintă un obstacol și un handicap.

Indiferent de specialitate sau cursurile generale de studiu, obiectivul principal al educației moderne este de a șterge resturile oricărei specificități și identități culturale sau istorice care ar putea să se lipească de studenții noștri, de a-i transforma în angajați perfecți pentru economia și organizarea statală modernă, care penalizează atașamentele profunde. Eforturile de promovare a prețuirii „multiculturalismului” au semnalat devotamentul față de eviscerarea oricărei moșteniri culturale, în timp ce actuala poveste a „diversității” semnalează angajamentul ferm pentru omogenizare prin des-culturalizare.

Trebuie să cunoaștem… Ce?

Mai presus de toate lecția principală primită de studenți reprezintă scopul adevărat al educației: singura cunoaștere esențială este aceea că ne știm a fi radical autonomi în cadrul unui sistem global atotcuprinzător, legați de un angajament comun de indiferență reciprocă. Angajamentul nostru față de indiferența reciprocă este ceea ce ne leagă împreună ca popor global. Orice rămășiță a unei culturi comune ar interfera cu această primă directivă: o cultură comună ar implica faptul că împărtășim ceva mai dens, o moștenire pe care nu am creat-o noi și un set de angajamente care implică limite și un anumit devotament.

Filozofia și practica antică au lăudat, ca o formă excelentă de guvernare, acea res publica – devotamentul față de lucrurile publice, față de lucrurile pe care le împărtășim împreună. Noi în schimb am creat prima Res Idiotica din lume – din cuvântul grecesc idiotes, adică „individ privat”. Sistemul nostru educațional produce unități solipsiste, autonome, al căror unic angajament public este lipsa de angajament față de public, lipsa unei culturi sau istorii comune. Acestea sunt creaturi perfect vidate, receptive și ascultătoare, fără obligații reale sau devotament.

Ei nu vor lupta împotriva nimănui, pentru că așa ceva nu se face, dar ei nu vor lupta în general pentru ceva sau cineva. Ei trăiesc într-un Truman Show permanent, o lume construită ieri care nu este altceva decât un decor pentru solipsismul lor, fără vreo istorie sau traiectorie anume.

Îmi iubesc studenții – fiecare dintre ei, ca orice ființă umană, are un potențial enorm și daruri minunate de oferit lumii. Însă îi deplâng pentru ceea ce le aparține de drept, dar nu le-a fost oferit. În zilele faste le disting setea de cunoaștere și suferința și știu că dorința lor naturală de a afla cine sunt, de unde au venit, încotro ar trebui să meargă și cum ar trebui să trăiască se vor afirma mereu. Dar chiar și în acele zile mai bune nutresc speranța că lumea pe care ei au moștenit-o – o lume fără patrimoniu dobândit prin succesiune, fără trecut, viitor sau afecțiuni profunde – se va nărui și că acest colaps ar putea fi adevăratul început al unei educații reale.

* * *

Sursa originala se gaseste AICI -How a Generation Lost Its Common Culture,
iar traducerea in limba romana provine de AICI – Cum și-a pierdut o generație cultura comună

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: | 16 Comments »

Nu mă săruta pe gură!

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 19, 2018

Din cauza conditiilor nefavorabile din cabina de lucru (…) cele 4-5 povestiri de nimic aflat in intentie si pregarire, raman la dospit sine die sau pana nu va mai fi nevoie… Totusi ca sa ramana (si) loc vorbe pe Arca (inainte ca samanta de liniste sa faca buruieni prea mari) am adus un text (de imprumut) si mai multe link-uri care credem noi ca sunt foarte legate unele de altele si care, in plus, ofera un potential foarte generos pentru alte vorbe si de-zbateri… (chiar daca acestea vor avea loc in mare tarcere, exclusiv in mintea celor care vor fi acceptat aceste propuneri de lectura (alternativa)… Ca punct de plecare este similitudinea vadita intre munca si prostitutie. Restul sunt infloriri.

Nu mă săruta pe gură!

„Este ultima şi prima „pretenţie“ a oricărei prostituate. Ultima – căci survine după ce toate celelalte aranjamente, financiare şi „prestatorii“, au fost stabilite. Prima – căci este întâia replică din scenariul erotic, când ea se află deja într-o apropiere intimă faţă de clientul său – stăpân pentru o oră sau pentru o noapte peste tot trupul ei. Mai puţin peste această zonă propriu zis imaterială, eterică, epifenomenală – a sărutului. Corpul ei va putea fi îmbăloşat, supt, penetrat de clientul ei, gura ei îl va suge şi-l va linge, va rosti ceea ce el va voi să audă. Corpul prostituatei se oferă într-o totală disponibilitate, întrecută doar de leşin sau de moarte. O singură barieră, o singură cenzură, un singur tabu: nu mă săruta pe gură! O ultimă rugăciune, o ultimă invocaţie, o ultimă mărturisire înaintea scufundării în mocirlă: nu mă săruta pe gură! Ce este acest „sărut“ adus în discuţie de prostituată? Este ceva la fel de invizibil ca sacrul, la fel de impalpabil ca demnitatea, la fel de „inexistent“ ca Dumnezeu. De fapt o asemenea formulă nu este nici prima nici ultima din „dialogul“ dintre prostituată şi client, este însăşi condiţia lui de posibilitate, este metalingvistică şi metaerotică, este „legea“ care o leagă de un insesizabil punct de sprijin în tot timpul scufundării în mocirla vinderii de sine. Este ca sigur că fără această ancoră, nu ar mai putea reveni niciodată la suprafaţă.

Zicala ultra-cunoscută despre prostituţie: „cea mai veche meserie din lume“ ne spune, în subtext, şi că orice meserie, orice activitate remunerată, plătită, este o formă de prostituţie. Trecerea de la economia „darului“, de la economia vânătorii şi a prăzii de război la economia întemeiată pe „remuneraţie“, pe bani – a fost un eveniment catastrofic al omenirii, o ruptură de nivel ontologic deosebită de Cădere numai prin durata enormă care i-a fost necesară până să se instaleze la dimensiunile întregului univers uman. O Cădere la fel de fatală, dar extrem de lentă, filmată cu încetinitorul, întinsă pe parcursul unor milenii… Modificarea „genetică“ a minţilor noastre este atât de profundă încât nici măcar nu mai putem concepe existenţa unei alte paradigme în afară de aceea a activităţii contra banilor. Mai mult, deşi încă mai credem că există zone ale gratuităţii, ale inestimabilului şi ale nevandabilului – de fapt în subteranele acestora stau registre cu cifre şi „calculatoare“ atât de performante încât ne traduc „profitul“ rezultat în urma unei „investiţii“ sau pierderile în străfulgerarea spontană a unei emoţii – pozitive ori negative. Atât de profundă este această schimbare încât orice economist poate face convertirea oricărui sentiment la cursul zilei, ne poate spune cât valorează orice afect al nostru… Cu toate astea, o bună bucată de vreme omul muncii şi-a păstrat demnitatea ultimă şi primă, demnitatea metafizică a prostituatei. O întreagă eră a rostit celui care-i cumpăra timpul, munca, înzestrările sale, într-un cuvânt, libertatea lui: nu mă săruta pe gură! Înţelegerea dintre prostituată şi clientul său a fost respectată şi în cadrul relaţiei dintre muncitor şi patron, dintre sclav şi stăpân.

Cel care cumpăra marfa numită om şi care o folosea după pofta inimii avea decenţa să nu-i ceară acestuia şi „sentimentul“ şi „sărutul“ său! Ultima graniţă de demnitate a muncitorului, a prostituatei era respectată. Pe nebăgare de seamă s-a trecut la un alt nivel, la o altă paradigmă – de o gravitate înspăimântătoare. „Muncitorii“ din zilele noastre au fost făcuţi să-şi sărute patronii, să le declare – ba chiar să o simtă – dragostea faţă de ei. Generaţia corporatistă dovedeşte în această privinţă un exces de zel care depăşeşte cele mai negre previziuni. Corporatistul de astăzi vorbeşte cu o plăcere aproape libidinoasă – şi în vârful muntelui şi în largul mării, în fundul prăpastiei şi probabil că şi în drum spre ceea lume – despre „proiecte“ şi „taskuri“, despre managerul de proiect, despre „dezvoltarea“ unei noi direcţii… Ce mecanism de apărare se ascunde aici? Se simte muncitorul din zilele noastre mai respectabil dacă simulează în faţa propriilor ochi – plăcerea de a munci, de a se vinde? Îşi imaginează oare că este mai puţin cumpărat dacă îşi cultivă credinţa că „o face pentru că vrea şi pentru că-i place“?! Patronii de ieri se răsucesc în morminte de invidie faţă de patronii de astăzi: angajaţii lor, forţa de muncă, „curvele“ lor nu doar că nu le dau nicio bătaie de cap, nu doar că nu ripostează niciodată faţă de exploatarea la care sunt supuşi, dar prestează cu zâmbetul pe buze, gemând de plăcere… adevărată, sărutându-i pe gură! Sunt sigur că lumea noastră li s-ar părea un veritabil rai terestru al patronilor în care urmaşii lor au avut binecuvântarea să trăiască.

Într-un fel sau altul desfiinţarea claselor sociale s-a şi produs prin abolirea sentimentului de revoltă, a luptei de clasă! Tot mai mult dinspre tânăra generaţie corporatistă se înteţeşte acest vânt al schimbării. Noile modele sunt preluate şi de alte instituţii – prin forţa lucrurilor mai conservatoare, mai inerţiale – este vorba despre instituţiile de stat. Limbajul corporatist începe să fie importat şi de ele, laolaltă cu pretenţiile nefireşti ale „stăpânilor“ de a ne dovedi dragostea faţă de ananghia care ne împinge la a ne vinde libertatea noastră. Le mai rămâne doar „curvelor bătrâne“ – demnitatea anacronică şi complet inutilă –  de a mai rosti aceste sublime vorbe: „Nu mă săruta pe gură!“

Textul de mai sus provine de aici: 1. Nu mă săruta pe gură!

Link-uri conexe, care necesita un pic de broderie pentru a releva legatura cu subiectul mama:

2. Carnea viitorului. Prima friptură de vită artificială a fost produsă în Israel

3. Fost model, dezvăluiri despre relaţia cu Woody Allen începută pe când ea avea 16 ani: întreţineau relaţii sexuale cu soţia lui, Mia Farrow

4. Studentă șantajată de profesor. A amenințat-o că o pică dacă nu întreține relații sexuale cu el – din motive dubioase aceasta mica stire rurala a capatat o (aparent inexplicabila) audienta mondiala. Vezi AICI.

5. Despre prostitutia cu curve!

6. Despre Prostitutia cu Curve (II)

Posted in Aliorum Textuum | 24 Comments »

Vrem vacanţă de Craciun (Stely)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 10, 2018

Poveste de Craciun (varianta Stely)

„Vrem vacanţă de Craciun! ”

Nu stiu cati dintre vizitatorii Arcei isi amintesc data (momentul) cand aceasta lozinca revendicativa a fost rostita pentru prima data , cu ocazia manifestatiei studentesti a anului de gratie 1968.
Eu mi-o amintesc cu lux de amanunte . Am fost acolo mai intai ca simplu privitor(martor) apoi ca participant activ la aprinderea valvataei …

Totul a inceput in zorii zilei de Ajun . In vremea aceea traditiile de Craciun erau sistate printr-un ordin de partid . Studentii mergeau la cursuri , oamenii muncii cumintei la slujbele lor , bisericile erau aproape pustii, ulitele (strazile) la fel si ele . In aer nu se simteau mirosurile acelea imbietoare de cozonaci , sarmale si carnati, arhicunoscute inca din vremea copilariei , cand asteptam cu nerabdare( numai acasa, in famile) sa vina Mos Craciun cu ce avea si el in sac …saracu’.
Orasul era incremenit in bezna . Nimeni nu-si inchipuia ca peste o zi acesta va iesi din incremenire si va fi insufletit de flacara unei revolte spontane .

In ziua aceea s-a intamplat ceva prevestitor. Asa am perceput momentul, cand in zori am fost trezite din somn (eu si colega de camera ) de un grup de colindatori . Ne aflam la etajul 3 al caminului studentesc din Grozavesti . Colindatorii (un grup de studenti de la teologie) cantau in surdina ,pe trei voci , colinde de Craciun . M-am trezit cu ochii aproape in lacrimi , stand pironita in pat , nefiind in stare sa ma ridic , de teama ca se va destrama vraja ce ma cuprinsese dintr-o data. Nu stiam daca este vis sau realitate. Mi-am dat seama doar cand s-a asternut tacerea. Ne-am dus la geam si i-am vazut. Nu imi amintesc daca le-am oferit ceva , ci doar sentimentul inaltator al acelor cantece (voci) divine. Tinerii aceia , de o varsta cu mine(cred) mi-au incantat sufletul. Le-am strigat sa mai vina si in urmatoarele zile. Nu au mai venit dar cred si acum ca ,din momentul acela , a inceput incet incet sa incolteasca in mintea noastra samanta revoltei. Ne doream sa fim acasa de Craciun si cineva anume ne oprea.

Ziua trecea fara nici un semn despre ceea ce s-ar putea sa se intample dar in acelasi timp simteam ca pluteste ceva in aer, ca o vibratie.
Spre seara ma intoarceam linistita de la masa si cand eram gata sa intru in camin am vazut un grup ciudat de colindatori. Acestia erau mascati si cantau ceva haotic . Aveau pe umeri niste sube mitoase , pe cap caciuli de blana iar in maini niste tobe pe care le bateau de zor. Pe langa colindele din zorii zilei acestea erau un simulacru. Nu mi-au placut, insa cand unul dintre tinerii aceia a strigat „hai cu noi” , spre cele/ cei care deja se stransesera, printre care si eu, n-am stat pe ganduri si ne-am dus. Grupul de colindatori , care venea din Regie, se afla in fata caminului (blocul D) langa acesta fiind blocul C unde eram cazata, fiindu-mi deci destul de usor sa ma atasez la el. Cand am ajuns pe partea dreapta, sub geamurile fetelor de la matematica (unde se afla si vara-mea ) am inceput sa strig la ea sa vina impreuna cu colegele ei. Ba imi amintesc ca am urcat la primele etaje strigand de zor sa iasa toate afara. Nu au iesit dar erau la ferestre de unde aruncau portocale , mere , bomboane etc. ceea ce ma incanta teribil . Altele aprindeau suluri de hartie igienica . Incepuse deja vacarmul . De la hartia igienica s-au aprins (sau cineva le-a dat foc) niste thuja care se aflau din loc in loc intre cele doua camine alaturate. Ardeau cu scantei raspandind un miros incitant de rasina . Spatiile dintre camine erau deja arhipline . Am plecat mai departe , manata de val, si cand am ajuns la poarta de la iesire am luat-o la dreapta catre caminele de la 303. M-am trezit deodata singura printre niste necunoscuti. Nu vedeam nici o colega sau pe cineva cunoscut de care sa ma tin mai aproape. Cand am ajuns la 303 strada era plina , vuia de urale , lozinci etc. Acolo am auzit pentru prima data lozinci revendicative. Aveam senzatia ca se contureaza ceva organizat. Se zvonea ca exista niste lideri care dirijeau puhoiul de manifestanti catre o directie bine tintita. Mie incepuse sa-mi fie frica . Cea ce parea o joaca se transforma in ceva grav, periculos. Pe langa noi circulau niste masini dubioase , semn ca suntem monitorizati. Mi-a fost teama si m-am intors la camin cu un grupulet de fete din Grozavesti. Dimineata , cand am ajuns la facultate se tinuse deja o sedinta cu cei prezenti la cursuri, chestionati fiind daca cineva dintre ei(noi)a fost prezent in grupul acela de „huligani ” . Am aflat apoi ce s-a intamplat (sub juramant ca nu spunem la nimeni) de la o colega ce a fost prezenta la manifestatie pana la capat : cum au ajuns si ce s-a intamplat in fata ambasadei ruse, apoi a celei americane si cum au fost imprastiati si urmariti pana la caminele unde erau cazati, in special cei de la agronomie si de la politehnica. Zilele urmatoare am aflat cu groaza ca au inceput exmatriculari in masa. De la noi , spre fericirea decanatului, nu a fost nici un caz de exmatriculare. In total , se zice , au fost exmatriculati 100 de studenti. Anul urmator insa au intrat in drepturi legale ambele vacante de sarbatori. Doar atat. Pe de alta parte s-a intarit ideologia de partid privind „combaterea misticismului”, daunator spuneau ei dezvoltarii tipului de „om nou”.

Povestea mea , despre combatarea misticismului, va fi reluata peste ani atunci cand pentru putina vreme am fost pe alta baricada. Ceea ce pot sa spun cu destula mandrie este faptul ca si atunci le-am dat cu tifla in nas, ba mi s-a reprosat cu destula duritate ca i-am lasat „cu fundul in balta” .

P.S. Proza este o replica SF-ului si totodata o dedicatie pentru cei care militeaza pentru libertatate de exprimare si pentru orice alta libertate a omului. 🙂

Posted in Aliorum Textuum, Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 23 Comments »

Unde e-ra singuratatea si-un banc

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 7, 2018

Proza scurta primita in dar de la un „adrisant” (re)cunoscut: Musiu D’Artagnan cel båtran. 

„D-l D’Artagnan stătea pe o culme și privea cumva absent hăurile din jurul lui: era conștient că nu va mai urma o altă culme, dar acceptase asta ca pe-un dat al timpului.

Era singur. Nevasta îi murise de tânără, la 99 de ani, în putere cum s-ar zice, murise în somn, aproape sănătoasă. N-a prins suta, se gândea cu tristețe, n-a avut zile…într-un fel e bine, dacă mă duceam eu întâi, singurătatea ar fi fost un chin imens pentru ea, se încurajă fără convingere bătrânul mușchetar…

Pe la 97 de ani, parcă având o premoniție, îi spusese domnului D’Artagnan: dacă mor, vezi să nu stai singur, îți iei o femeie să aibă grijă de tine! Ce-l intrigase fusese calmul, organizarea, naturalețea cu care aborda un asemenea subiect! Îi amintea de calmul, organizarea și naturalețea cu care mama lui își pregătea, cum se spune, marea trecere. Oare toate femeile sunt la fel de pragmatice cu această chestiune sau, printr-o nu știu ce chestie freudiană, cele care îi sunt apropiate seamănă între ele?!
Copiii erau bine, unul acolo, celălalt dincolo, dar nu aici, lângă el, erau oameni încă în putere, nepoții ajunseseră la casa lor, salarii bune, iar de strănepoți, ce să mai zici, o dulceață!
Câine nu mai avea de mult. Pregătit permanent de final, se simțea responsabil de soarta unei ființe pe care n-ar fi putut s-o protejeze până la final. Într-un fel, se pare, se contaminase și el de la femeile din viața lui și chiar dacă nu trata Marele Pas cu calm și naturalețe măcar îl aștepta într-un mod organizat.
Așa gândea preocupat dul D’Artagnan în bucătărie, în fața geamului, uitându-se fără să vadă asfințitul. Asta și pentru că avea o cataractă de care nu știa nimeni: îi era jenă să-și recunoască frica de operația!
Nu era prima oară când privea adânc în sufletul său, dar parcă niciodată nu simțise singurătatea mai intensă decât acum. O cută de îngrijorare îi străbătu fața: să se apropie momentul? Să fie o premoniție și la mine?

Sorbi cu sete vinul din pahar și parcă gândurile negre se risipiră: în fond avusese o zi bună, fără mari dureri, probabil n-are nici cancer, copilul mare sunase, nevasta sigur îl aștepta iubitoare într-un loc mai bun și, cireașa de pe tort, avea în vizită un bun amic.
– La ce te uiți?

Se întoarse și-l văzu pe bunul său prieten, unicul prieten, deoarece era și ultimul în viață, Neamțu Țiganu, un prieten făcut târziu, la bătrânețe, cu eforturi mari, cam așa cum se chinuie femeile în vârstă să aibă copii, la fel de prețios ca și aceștia, un fel de dar al lui Dumnezeu când nu mai ai nicio speranță.
Se tot ridica în vârful picioarelor, uitându-se în zare prin geam. Părea cam caraghios, așa, cum făcea pe Hopa Mitică! Avea în mână un vin Palacios Priorat L´Ermita 2014, de 99 de puncte Parker si 1200 euroi, început, pe care-l adusese din Germania, dar de care părea că uitase.
– La ce te uiți?! insistă el contrariat.

Pe d-l D’Artagnan îl apucă un râs homeric. Toată scena îi aducea aminte de-un banc foarte popular în grupul lui de prieteni, acum toți dispăruți, cu o poantă care părea mereu de actualitate.

Cică vulturul zboară la mare înălţime când dintr-o data, apare o vrăbiuţa agitându-si repede aripioarele si-l întreabă:
-Unde zbori, vulturule?
Pasarea noastră zboară însă netulburata mai departe, fara a-i acorda cea mai mica atenţie vrăbiuţei. Fâlfâind intens din aripi, vrăbiuţa întreabă din nou:
-Unde zbori, vulturule?
Răspunsul se lasă din nou aşteptat. Vulturul îsi continua liniştit drumul. Mica zburătoare îl întreabă iar cu voce tremurânda:
-Unde zbori vulturule?
La care vulturul răspunde:
-Pula știe!”

Posted in Aliorum Textuum, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 29 Comments »

De-a copilaria

Posted by Arca lui Goe pe iulie 26, 2018

O doamnă matură, nedăruită cu copii, iarna, în parc… La prima ninsoare de peste an, în fiecare an, acea doamna obişnuia să ofere copilei care a fost un mic dar. Nevazută de nimeni  se lasa să cadă, cu voluptate, în zapada. Iarna asta nu s-a mai aruncat în zăpadă. N-a avut vreme, n-a avut chef, n-a mai vrut să ofere un cadou pe care nimeni nu-l mai cere. S-a plimbat însă singură, amintindu-şi o întâmplare dintr-o altă iarnă, în acelaşi parc. Un copil, momentan al nimanui, a invitat-o pe doamna matură, nedăruită cu copii, la joacă în zapadă. Au construit împreună castele de zăpadă, ei doi, un băieţel şi o fetiţă. Aceasta a fost una dintre întâlnirile semnificative ale vieții acelei doamne. Una în care sufletele se ating și ard împreună un timp, fără să lase în urmă cenușă.

Posted in Aliorum Textuum, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 4 Comments »

Despre aluzii

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 18, 2013

Iluzia celor 42 de aluzii s-a incheiat. Nu mai am aluzii. As adauga insa o addenda prin care sa elucidez originea si rostul acestor (asa zise) aluzii, cu riscul de a arunca in derizoriu semnificatiile lor imaginate sau imaginabile, la care s-ar fi (fost) pretat in absenta banalizarii prin explicare.  Fac acest lucru pentru a evita un risc si mai mare si anume acela ca peste (multa) vreme sa uit eu insumi ce a fost cu aceste 42 de aluzii (vagi, plate, slabe, misterioase) si sa incep sa inventez cine stie ce pe seama lor. Cele 42 de aluzii sunt (doar) niste resturi de la facerea lumii. Asa dupa cu si fragmentul local de univers (Universul) este alcatuit in mod preponderent din resturi ale unei alte constructii mai mari, adica din luminå si deseuri de lumina (materie), si dupa cum la orice constructie serioasa (casa, monastire, palat etc) raman ba una, ba alta, te-ai mira ce, pietris, ciment, vopsea, cuie… asa si pe Arca lui Goe au ramas niste resturi… iar din acele resturi, in nebunia mea, am facut un blog, pe care am scris (cand am avut chef de scris), am palavragit (asisderea), am atras spectatori, prieteni, parteneri, predicatori, critici, ciutaci, ciudati, si alte felurite feluri de entitati virtuale, atunci cand am poftit sa atrag, si am respins cand am avut pofta de respingere.  Si uite asa am reusit sa neglijez teribil si prelung Arca lui Goe (in varianta ei primordiala si ideala) in favoarea blogului si blogaritului fara rost.

Problema a fost ca si atunci cand am terminat blogul (ca si cand n-ar fi fost) mi-au ramas alte resturi (resturi din resturi), niste poze (42) care erau stocate in calå, in vederea ilustrarii unor articole de blog (top-ice) care n-au mai fost scrise din lipsa de rost. Asa ca m-am gandit sa golesc cala, dar, neindurandu-ma sa le arunc direct la gunoi, mi-am propus sa le imperechez cu cate un ceva, un eveniment, un gand, o intamplare a fiecareia din cele 42 de zile ce aveau inevitabil sa vina, una dupa alta, si sa le propun ca ghicitori (oricui, nimanui, mie cel de maine, cine stie cui). La inceput a fost mai simplu pentru ca aveam mai multe „poze” din care sa aleg si sa imperechez una potrivita cu vreunul dintre evenimenele, intamplarile, gandurile zilei (si acestea la alegere). Pe masura insa ce se imputinau pozele disponibile, gradele de libertatea scadeau si prin urmare aluzile deveneau (inevitabil) din ce in ce in ce mai vagi, cu exceptia cazurilor in care, prin cine stie ce intamplare bizara, un „eveniment nou” se potrivea (de la sine) chiar cu vreuna dintre pozele (vechi si putine). Cum, necum… s-au terminat pozele, aluziile si iluzile inainte de a se termina de tot gradele de libertate. Am avut aluzii valide pana in ultima zi, ba chiar, cea finala, fara a fi fost planuita anume så pice in ultima zi, s-a potrivit printre cel mai bine cu „evenimentul” vizat pe axa „Sfera lui Goe” – „Arca lui Goe”.  Acuma se face ca intamplarea cea mai intamplatoare mi-a adus sub ochi, taman (ca) la pont(a) (ma mir inca de-ntamplare),  un text (deja scris) in exact directia respectivei axe, scutindu-ma de efortul de  a compune eu unul. Il recomand cu caldura prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, lasandu-i latitudinea sa se identifice (in text) cu povestitorul sau cu ereticul (tot una):

„Ioan, măgarul cel turbat din măruntaiele căruia au ieşit duhorile reci ale impietaţii, împuţind binecunoscutele peşteri ale Cappadociei în care au vieţuit părinţii noştri sfinţi şi asceţi, socotea în nebunia lui că raţionamentele Sfântului Apostol Petru, ale lui Nero Anticristul, ale unei curve ordinare sau ale unui troglodit (ca şi el) sunt totuna.

Acest vierme din trupul ortodoxiei gândea ca erezia face parte din adevar şi nu poate fi deosebită de el. A ajuns aici pervertind cuvintele Apostolului: „Trebuie să existe eretici”. Filozofiile lui Platon si Aristotel nu sunt aşadar cu nimic mai bune decat idioţeniile bucolice ale plugarului. Sufletele se nasc doar pentru a cugeta şi se înmultesc pentru a înmulti cugetul, astfel că, în cele din urmă, totul sa fie cugetat. Intre fiinţele omeneşti nu există osebire; ele nu sunt decât nişte vremelnice furnici cugetatoare. Numele tuturora ar trebui desfiinţate şi lăsate neconsemnate, consemnarea lor fiind inutilă. Ereticul ăsta pretinde că, dacă ar fi sa se ardă toate operele lui Aristotel, el ar putea sa le reconstituie şi să le arda pe toate într-o singură noapte, împreună cu acelea a încă o mie de alţi autori, şi asta din pricina pretinsei lor previzibilitaţi.

Mai mult, atrocitatea suprema este ca toţi au dreptate, fiecare hulitor cu blestemul lui, fiecare calugăr cu rugaciunea lui. El pretindea a fi construit o sistemă cu care putea prezice toate cugetarile ce aveau sa fie vreodata cugetate, lumea nefiind nici ea decat o cugetare printre altele, iar facera ei avand unicul ţel de a da oamenilor prilejul să cugete. Lumea va înceta să existe cand toate cugetarile vor fi cugetate.” – Ioan PC / Ordinea Secreta.

P.S. Le multumesc rezolvitorilor voluntari care au propus, de-a lungul celor 42 de zile, solutii ingenioase, plauzibile sau nostime, aluziilor propuse spre ghici-rezolvare. La fel le multumesc si celor care si-au propus proprile aluzii, stârnind in cala o vânzoleala nebuna, cu câte mai mult de 500 de vizitatori unici in doua zile consecutive.   

Posted in Aliorum Textuum, Arcaluigoeologie | 24 Comments »

Faptul aproape divers

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 30, 2013

Din motive necunoscute, un necunoscut mi-a trimis, pe una dintre adresele mele de e-mail necunoscute, un mesaj cu continutul de mai jos. Astept lamuriri:

Un comisara acuza / un comisar acuzat:

UnComisarAcuza

http://www.ziuanews.ro/static/files/scrisoareberbeceanu.pdf

 
Habar n-am daca e nevinovat. Dar acuzatorii lui sigur sunt PENALI!
  • Nici nu mai conteaza daca e vinovat de ceva.
  • Nu mai conteaza ca au iesit deja 300 de oameni in strada, sa-l apere, cum n-am mai vazut de la Raed Arafat. Vinovatia nu se stabilieste in strada.
  • Nu mai conteaza ca ceilalti politisti care il cunosteau, au strigat “Rusine” in sala tribunalului, expunandu-se la pedepse disciplinare. Cine stie, poate tineau la el si il respectau sincer.
  • Nu mai coteaza ca s-a facut o pagina de sustinere pe Facebook, “Respect, Traian Berbeceanu”, cu peste 10.000 de like-uri in cateva zile (https://www.facebook.com/pages/Respect-Traian-Berbeceanu/604704366237647), care a fost rapid anchetata de…Biroul de Crima Organizata! De parca e ilegal sa-ti exprimi parerea. Uneori mai fac si astia exces de zel, sa nu dam in teoria conspiratiei.
  • Nu mai conteaza ca pana acum a fost decorat si numit politistul anului. In fond, orice premiant poate sa incalce legea.
Dar atunci ce conteaza?
  • Ca tocmai ancheta niste procurori, judecatori si ofiteri SRI din Alba Iulia. Pentru coruptie si relatii cu crima organizata.
  • Ca tocmai cei anchetati l-au bagat rapid in puscarie. Pentru coruptie si relatii cu crima organizata.
  • Ca Ministerul Justitiei nu i-a recuzat. Nu a trimis niste procurori independenti, de prin Constanta, Bucuresti, sau Botosani sa se ocupe de caz. Desi era ditamai politistul, cu ditamai dosarele pe teava, s-a facut ca n-aude si ca e un caz minor, local.
Pai neica, abia asta pute!
Ca unii dintre anchetati au vrut sa se razbune, si asta inteleg. Si e normal.
Dar ditamai Ministerul, ditamai Guvernul NU ARE VOIE sa lase pe oricine sa faca ce-i trece prin cap. Nu exista nici o scuza pentru asta. Daca iti astupi ochii si urechile, ceva nu e in regula, neica. E clar ca ai niste interese. E clar ca exista o caracatita si ca centrul ei nu e acolo, in Alba Iulia. E in Bucuresti! E in Ministerul de Interne, in Ministerul Justitiei, in Guvern. Ajunge pana la ministri si la seful guvernului, Victor Ponta. Vad ca nu degeaba a fost comparat Berbeceanu cu Cattani.
Pentru ca Victor Ponta sigur e informat de ce s-a intamplat in ultimele zile, dar el o lalaie in declaratii despre…Basescu. Pai, bai Ponta: tu mai trebe sa si guvernezi tara asta, ba! Iar problema comisarului Berbeceanu (si multe altele, pe care te faci ca nu le vezi) face parte din guvernarea ta! Rezolva-le! Ca d-asta esti platit.
De fapt, de ce e acuzat Berbeceanu?
  1. Cica a vandut o masina si n-a trecut asta in declaratia de impozit.

    Ba, voi sunteti nebuni? Pai cati ministri, cati parlamentari n-au completat gresit declaratiile alea nenorocite de avere si nimeni nu le face nimic. Era masina lui? Da. Era furata cumva (ca au mai facut asta si alti politisti)? Nu. Deci pentru masina aia, detinuta legal, vanduta legal, vreti sa spuneti ca l-ati arestat pe ditamai comisarul, fix inainte sa aresteze el niste procurori si ofiteri SRI? Hehehe…mai baieti…mai usor, ca macane…
  2. Cica, in calitate de comisar, a actionat ca un sef al gruparilor infractionale.

    Ei, asta chiar e grav. Abuz in functie, de acord cu voi! Dar, ia ziceti, concret…cum a actionat ca sef?
    Pai, Giurgea, prin intermediul unui informator al lui, Cristian Litera, le dadea banditilor informatii false si-i invrajbea, ca sa se bata intre ei.
    Ba, voi sunteti nebuni? Ziceti ca era seful banditilor: ii dadeau bani? Ati luat urma unor spagi? Ati trecut asta in actul de acuzare?
    Pai…nu…
    Ii dadeau femei? Minore? Faceau betii impreuna? Exista asta in actul de acuzare?
    Pai…nu…
    Atunci, poate, ii dadeau niste cocaina de tras pe nas? Ceva, orice?
    Pai…nu…dar cand s-au luat banditii la bataie, au iesit cu bate si sabii iar el, desi stia, nu a intervenit.
Ba tampitilor, treaba voastra e sa aparati infractorii de cucuie? D-asta l-ati arestat pe comisarul numarul 1 al Romaniei? Actul vostru de acuzare, zici ca-i act de premiere! Din ce-mi spuneti voi, asta merita sa fie prim-ministru, in locul lui Ponta.
De ce dracu’ sa intervina, cand fix asta e si scopul: sa se extermine intre ei, mama lor de nenorociti! E mai bine sa umble cu batele alea pe strazi si sa dea in capul romanilor nevinovati, decat sa se bage in spital, unii pe altii? Voi pe cine aparati, ma, de fapt? Ca pe mine, sigur nu!

Posted in Aliorum Textuum | 15 Comments »

Un amărât martir

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 28, 2013

Adrian Mititelu a câştigat în instanţă dreptul ca FC Universitatea Craiova să joace meciurile de pe teren propriu pe stadion „Ion Oblemenco”.

Luni dimineaţă Mititelu şi circa 300 de suporteri s-au prezentat la stadion, dar revenirea echipei pe stadionul din Craiova s-a amânat. Executorul judecătoresc nu a fost mulţumit de felul în care a fost formulată decizia instanţei.

Decizia l-a întristat pe Adrian Mititelu care, cu lacrimi în ochi, s-a aşezat pe iarba stadionului, unde a rămas timp de 10 minute. Sursa: Mititelu, cu lacrimi în ochi.

MititeluLaStadion

Posted in Aliorum Textuum | 4 Comments »

Extremele se ating

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 26, 2013

E valabil si pentru bloggeri… :

Les extrêmes se touchent“ este un proverb francez care sugerează că extremele sunt asemănătoare. Rareori se ţine seama de adevărul acestui proverb când e vorba de extreme politice. Pe 5 iunie s-a petrecut în centrul Parisului, în plină zi, o bătaie între două bande rivale de tineri care a condus la uciderea unuia dintre ei. O bătaie însă nu ca altele din cartiere mărginaşe, care au de obicei cauze sociale. Motivaţia conflictului căruia i-a căzut victimă liceanul Clément Méric, de 18 ani, este de natură ideologică. Tânărul aparţinuse, înainte de a se îmbolnăvi de leucemie, unei grupări anarhiste de extremă stângă, de care boala îl îndepărtase, fără a pierde cu totul legătura. Problemele de fond Tema articolului meu nu este evenimentul ca atare. Problema mea nu este nici măcar cine, dintre cei doi adolescenţi, este de vină, deşi acest lucru a părut a interesa îndeosebi opinia publică şi presa, basculând în privinţa agresorului iniţial, de la Esteban Morillo, ucigaşul (probabil) din culpă, şi Clément Méric, cel ucis. Ceea ce mă preocupă este interpretarea dată tragediei în mass-media din Franţa. Două lucruri mi se par semnificative. Unul este lipsa de atenţie acordată conţinutului ideologic al conflictului, trecut în plan secund, ca şi cum ar fi cât se poate de natural ca doi adolescenţi să facă din convingerile lor politice o chestiune de viaţă şi de moarte. Al doilea este traducerea în fapt a fanatismului ideologic. Nici unul, nici altul nu reprezintă propriu vorbind o noutate în societatea modernă. Anarhismul este de un veac şi jumătate apanajul tinerilor, iar fascismul are şi el de trei-patru ori vârsta medie a partizanilor lui. La drept vorbind, incriminat până la un anumit moment a fost fascismul lui Morillo. „De la tribuna Parlamentului la platourile de televiziune, scrie o jurnalistă, micul antifascist a fost ridicat la rang de simbol“: pentru simplul fapt că, victimă, Méric detesta extrema dreaptă şi tripla ei lozincă actuală din Franţa: muncă, familie, patrie. Dacă fascismul pare „insuportabil“ tuturor, inclusiv părinţilor victimei, profesori universitari la pensie şi, conform declaraţiilor proprii, votanţi „dintotdeauna“ socialişti, altminteri oameni cuminţi şi nedoritori de răzbunare, ideologia comunistă a fiului lor e privită cu îngăduinţă. „Discuţiile dintre noi nu dăunau cu nimic relaţiei noastre, remarca tatăl («cu un zâmbet»!), chiar dacă la colegiu fiul nostru practica lupta de clasă refuzând să treacă drept un bun elev.“ În faţa instanţei, Morillo, la rândul lui, afirmă că a fost agresat şi ameninţat cu vorbe care ţinteau orientarea lui de extremă dreaptă. Conflictul propriu-zis ar fi izbucnit ca urmare a acestor insulte, aşa zicând, ideologice. Grav mi se pare tocmai faptul că o mână de puşti, locuind în acelaşi cartier şi colegi de şcoală fiind, ajung să se bată şi să se omoare din cauza orientării lor, vai, politice. Iertat să fiu, dar nu cred că poate fi vorba de convingeri, la vârsta lor, ci, mai degrabă, de imitarea unui conflict politic la modă, un soi de reflex condiţionat şi o dorinţă de a fi recunoscuţi public ca nişte eroi. Fascism şi comunism Nota bene, Morillo nu e nici măcar un nume de familie francez, ca să putem bănui vreo influenţă de felul celor care se produc deseori în vechile familii, cu origini îndepărtate franceze. Cât priveşte comunismul victimei, el e legal în Franţa şi, de aceea, necombătut ideologic, în pofida tragicei experienţe a lumii moderne. Un candidat radical la preşedinţie îşi împăuna anul trecut campania electorală cu secera şi ciocanul şi îşi învăţase partizanii să intoneze celebrul cântec sovietic „Necuprinsă este ţara mea natală“! Discursul politic nu este niciodată inocent. Remarcam acest lucru în articolul de acum o săptămână. Încurajat, de o parte a societăţii, de părinţi, în stupidul lui extremism de stânga, Méric l-a vrut şi pus în practică, la un moment dat. Rezultatul se cunoaşte. Deoarece societatea franceză actuală este ambivalentă politic (socialiştii, sprijiniţi de extrema stângă, la putere, şi Frontul Naţional, de extremă dreaptă, pe locul întâi în sondaje), era oarecum de aşteptat ca opinia publică favorabilă victimei să alunece treptat spre considerarea lui Méric drept agresor iniţial. E motivul care i-a determinat pe părinţii acestuia să rupă tăcerea, dar nu spre a judeca obiectiv împrejurările uciderii fiului lor (nu li se putea cere asta!), ci spre a se arăta înduioşaţi de extremismul lui, vezi Doamne, naiv, adolescentin şi benign (asta li se putea cere să n-o facă!). Discursurile extremiste sunt însă, nu doar asemănătoare ca limbaj, dar deopotrivă de periculoase în măsura în care conduc la fapte. În loc să descurajeze discursul ideologic al fiului lor, cei doi profesori de drept şi votanţi socialişti l-au tolerat. Faptul că fiul lor se afla ideologic la stânga lor, cum au mărturisit ei înşişi, li s-a părut firesc. Altă generaţie, ce vreţi! Îngăduinţa aceasta a determinat, în definitiv, radicalizarea practică a micului antifascist şi, consecinţă inevitabilă, conflictul fatal. A condamna neofascismul e normal şi necesar. A tolera comunismul nu e nici normal, nici necesar. Atât la nivel de discurs, cât şi la nivel de fapte. Cât voi mai putea ţine un condei în mână, nu voi înceta să susţin că primejdia pentru democraţie începe cu discursul extremist, de dreapta sau de stânga, care, îngăduit, conduce nesmintit la o realitate politică extremă, precum fascismul sau comunismul. – Sursa Nicolae Manolescu – Adevarul

… Doar ca (slava Domnului) in cazul bloggerilor se constata cel mult decese virtuale (la rubrica de ce se…?)

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: | 29 Comments »

Interviu cu domnul Tudor Gheorghe

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 12, 2013

Tudor Gheorghe: «Pe dracu, nu sunt vedetă! Fetele de la Capatos sunt»

Tudor Gheorghe va aduce versurile poeţilor Grigore Vieru şi Mircea Micu mai aproape de inimile românilor în concertul „Pelerini din ţara nimănui”, joi 17 octombrie 2013, la Sala Palatului din Bucuresti, ora 19.00. Maestrul a acceptat să vorbeasca cu Libertatea despre omul şi artistul Tudor Gheorghe, dar şi despre România, aşa cum e ea, cu bune şi cu rele.

  • De 40 de ani, maestrul Tudor Gheorghe îi încântă pe români cu melodiile sale

Maestre, de ce spectacolul se numeşte „Pelerini din ţara nimănui”?

Acest titlu poate fi luat în două variante:  fie cea brută când ne referim la acea fâşie de pământ dintre două ţări care se zice că este ţara nimănui, fie este ţara sferelor înalte ale poeziei pure, care nu e a nimănui, e doar a poeziei şi de acolo coboară din când în când câte un ales. Aici s-au întâlnit doi: Grigore Vieru şi Mircea Micu.

România a cui ţară e?

România e a nimanui. A fost a noastră.

De ce spuneţi “a fost”, nu mai este?

Pentru că noi nu mai putem să luam singuri nicio hotărâre. Toate ni se impun. Înalta Poarta se cheamă acum Bruxelles.

Aţi avut vreun moment în care nu aţi fost mândru că sunteţi român?

Rar, dar stupid, nu din motive serioase. M-am jenat cândva, când eram la masă la Madrid cu nişte prieteni intelectuali, si lângă mine, la o altă masă, nişte români beau bere si înjurau de se stingea cerul. Atunci mi-a fost ruşine.

Cum reuşiţi să faceţi spectacole cu casa închisă?

Şi eu mă mir. Sincer, mă mir. Dar cred că sunt foarte ajutat si de mass-media, de televiziunile si de radiourile care promovează subcultura. Mă ajută pentru că publicul a ajuns la saturaţie cu prostiile si încep să caute lucrurile adevărate. Eu nu i-am minţit niciodată timp de 40 de ani, am avut în spatele meu poezia română ca un resort care m-a ţinut în faţă, nu am facut rabat de la calitate, nu am ştiut să cânt la cârciumi, botezuri, la nunţi, la festivalul berii sau la ziua oraşului. Nu ştiu să cânt decât pe scenă, în faţa publicului.

Şi totusi, biletele nu sunt foarte ieftine şi nu toată lumea îşi permite să meargă la un concert Tudor Gheorghe…

E adevărat şi asta, însă eu nu vin pe scenă cu două fete dezbrăcate care să dea din ele, să am un baiat care pune un disc şi eu să mă zbengui pe acolo. Eu vin mereu cu o orchestra. Cum pot eu să plătesc o orchestră de 120 de oameni? E un cor şi o formaţie rock. Pe afişul meu nu e numele niciunui sponsor.

Mărturiseaţi într-un alt interviu ca „Publicul nu merită iubit, fiindcă este foarte parşiv, în clipa în care cobori nivelul, te taxează imediat”… De ce?

Cea mai bună definitie a publicului a dat-o Macedonski. A spus: „Publicul urmează să fie tot ce a fost/ Faptură neînţeleasă nici om de duh, nici prost/ Privind cu nepăsare la tot ce se petrece/ Mai rece e ca mine în groapa mea cea rece”.

A coborât Tudor Gheorghe vreodată nivelul?

Spectacolele pe care le-am facut eu au fost în egala masură apreciate atât de ţăranii din nu ştiu ce comună, cât si de membrii Academiei Române.

Ce s-ar întâmpla dacă nu ati mai avea succes?

M-aş apuca de altceva, nu aş putea să stau. Când voi simti că nu mai am forţa să susţin un spectacol, mă retrag la mine în sat si scriu, pentru că am foarte mult de scris. Adrian Păunescu spunea despre mine si poeziile mele: „Un mare poet care se ignoră”. Chiar aşa e. Acum scriu o poezie care va fi ruperea de pe lume. Un singur vers îti spun şi vei înţelege tot: „Democraţie, haos controlat”.

Ce au oltenii în plus fata de restul românilor?

Căldură. Soarele bate mai mult acolo. Sunt capabili să ia iniţiative mai rapid.

Ştiu că sunteţi microbist, cu care echipa ţineti acum, dat fiind că aveţi două echipe în Craiova în Liga a II-a, cea a lui Mititelu şi cea a Olguţei?

Nu mai sunt microbist. Nu sunt d-astă cu jumătăţi de măsură. Eu când mă îndrăgostesc, chiar mă îndrăgostesc, când cineva îmi e antipatic, chiar îmi ramâne antipatic. Am iubit o echipă care era un simbol, acum acea echipă nu mai e…

Vă considerati a fi o vedetă?

Eu nu sunt nicidecum o vedetă, sunt un truditor nenorocit pe tarâmul culturii. Ar ca ţăranul, muncesc de îmi sar ochii din cap. Şi mai spune cineva „Ce vedeta sunteti!”. Pe dracu, ăstia de la Capatos sunt vedete. Fetele alea. Au si aere de vedete. Românii îsi merita vedetele pe care le au.

Ce părere aveţi despre muzica care se ascultă astăzi?

Nu am nicio parere pentru că nu o înţeleg. E acelaşi cântec, acelasi ritm, dar schimbă vorbele. Sunt artisti de un sezon, de două veri sau de trei.

Şi totusi, ce artist vă place din noua generaţie?

Sunt câtiva care îmi plac. Apreciez eforturile si varietatea stilurilor pe care le atacă Loredana. Nu-mi displace Connect-R, desi la început nu puteam să-l sufăr. Constat că băiatul ăsta chiar gândeste. Nu-mi plăcea la început pentru că se dădea negru. Mă enervau şi coditele ale ape care le avea. Când a intrat în zona normalităţii a început să-mi placă.

ARTICOL POSTAT DE: Claudiu Petrisor – POSTAT: 09 Octombrie 2013, Ora 23:45

* * *

Tema de casa pentru psihologul amator aspirant:

1) Psih-analizati spusele lui Tudor Gheorghe
2) Incercati sa explicati pe scurt ce impresie credeti ca ar avea despre Tudor Gheorghe:

  • a) Crin Antonescu
  • b) Crin Halaicu
  • c) Dan Voiculescu
  • d) Dan Barbilian
  • e) Viorel Lis
  • f) Viorel Padina
  • g) Costică Brădățan
  • h) Grigore Lese
  • i) Robert Cazanciuc
  • si, cu voia d-voastra, ultimul pe lista: j) Dl.Nimeni (specialist in pus punctul pe „j”)

Cele mai bune lucrari vor fi premiate.

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: | 7 Comments »

Unde duc eu mîna cînd aud de companii româneşti?

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 10, 2013

Cheie: Ioan Nicolae

Astă-toamnă, la un seminar organizat de o mare companie activă în România – fostă de stat, actualmente privatizată –, se discuta despre investiţii străine. Publicul era format din membri ai organizaţiilor de tineret ale principalelor partide din România. Tot discutînd noi, revenea termenul de „companie românească“. Folosit ambiguu. Pricepînd că eram într-o situaţie din aceea în care vorbeam despre lucruri diferite, cu aceleaşi cuvinte, cineva a propus un exerciţiu de grup: să scrie fiecare dintre noi, pe nişte foi de hîrtie, ce înţelege prin „companie românească“. A ieşit ceva interesant.

Reproduc răspunsurile notate atunci de participanţi pe foi: 1) O companie care plăteşte taxe statului român. 2) Care aduce bani la bugetul de stat; asigură locuri de muncă românilor; asigură dezvoltarea socio-economică a României; acţionarii îşi investesc dividendele în România şi îşi exportă banii; nu e obligatoriu un capital 100% românesc. 3) O companie care creează locuri de muncă în România. 4) O companie care plăteşte taxe statului român. 5) O companie înregistrată în România, care plăteşte taxe şi impozite în România. 6) Întreprindere fondată în România şi cu acţionariat majoritar român. 7) Cea în care capitalul, acţiunile sînt deţinute în majoritate de către statul român. 8) Instituţie/organizare/asociere care dezvoltă anumite relaţii economice în interiorul unui grup mai mare sau mai mic de persoane. 9) Este o unitate care produce bunuri şi servicii pentru români. 10) Companie cu sediul în România şi cu acţionariat românesc. 11) Capital social deţinut de persoane fizice sau juridice, cu cetăţenie, respectiv personalitate juridică românească; plan de dezvoltare a societăţii pe termen lung în România; produce pentru uz intern, dar într-o mare proporţie şi pentru export; societate dispusă să investească în dezvoltare tehnologică şi profesională. 12) Companie românească = proprietate a statului român, care activează în susţinerea interesului naţional. 13) Entitate juridică cu capital 100% deţinut de una, două sau mai multe persoane fizice sau juridice cu domiciliul stabil în România, care este înregistrată la Registrul Comerţului dintr-un judeţ, îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României şi se supune în integralitate legilor fiscale şi juridice româneşti. 14) Companie cu acţionariat majoritar formată din persoane fizice sau juridice române. 15) Nu există companii cu titulatură naţională de genul „companie românească“. Există companii pur şi simplu, organizaţii care activează în teritoriu în căutarea profitului.

După cum vedeţi, răspunsurile sînt diverse şi ele mai degrabă au accentuat confuzia iniţială decît să o fi lămurit. Dar măcar ştiam că vorbiserăm paralel. În linii mari, răspunsurile intră în cîteva categorii. Prima ar fi – să-i zicem – cea funcţională: o companie este românească dacă plăteşte taxe statului român. Cu varianta: creează locuri de muncă aici. Mai e, apoi, logica etatistă: o companie este românească dacă aparţine statului român. În sfîrşit, urmează o serie întreagă de aserţiuni care pot fi puse într-o categorie – să-i zicem – aspiraţională: o companie este românească dacă face anumite lucruri bune: investeşte în România, acţionează pentru interesul naţional, investeşte în dezvoltare tehnologică etc. Mai e şi varianta radicală, care zice că nu există aşa ceva, companiile nu sînt româneşti sau neromâneşti – variantă prezentă într-un singur răspuns.

Într-un fel sau altul, toate aceste răspunsuri lasă ceva pe dinafară. Logica etatistă mi se pare cea mai limitativă: dacă o companie românească este doar cea care aparţine statului român, atunci lăsăm pe dinafară întreaga economie privată. Care, pe cale de consecinţă, nu este românească. Categoria aspiraţională e simpatică, dar spune prea puţin despre subiectul în cauză. O companie este românească pentru că investeşte în România şi acţionează pentru interesul naţional? Adică proclamăm români numai pe cei care fac lucruri bune. Asta nu spune nimic despre starea de fapt, ci doar despre ce cred oamenii că ar fi bine să fie bine. În fine, logica funcţionalistă este coerentă în interiorul său, dar incoerentă cu definiţia însăşi. O companie este românească dacă plăteşte taxe în România şi/sau creează locuri de muncă în România. Dar orice companie înregistrată în România satisface acest criteriu (în afară de evazionişti). Rezultă, de aici, că orice companie din România este o una românească. Tot de aici rezultă că, de fapt, nu există companie românească şi că această logică desfiinţează categoria care se cerea definită. (De fapt, radicalul nostru nu era atît de singuratic în grup, doar că el a spus-o clar, cu subiect şi predicat: nu există aşa ceva.)

Înainte de acest exerciţiu colectiv de neputinţă cognitivă, am avut o dilemă similară la CRPE. Trebuia să scriem un raport despre cooperarea economică dintre România şi Republica Moldova. Colegul meu Ciprian Ciucu s-a gîndit să recenzeze investiţiile româneşti acolo. Din nou, aceeaşi dilemă: Ce e aceea „investiţie românească“? Petrom, Rompetrol, BCR, Adevărul Holding, Banca Transilvania, UTI, Metrorex etc. Însă cele mai multe dintre ele sînt, de fapt, investiţii străine în România, care s-au extins şi în Moldova. În unele cazuri, compania franceză sau austriacă a venit întîi în România, iar filiala de aici s-a extins peste Prut. Cum ar veni, o investiţie franceză în România devine investiţie românească în Moldova. Pînă la urmă, am agreat tot o logică funcţionalistă: considerăm investiţie românească acolo orice companie activă în România, care se extinde şi acolo.

Toate aceste dificultăţi metodologice mi-au venit în minte recent, cînd s-a lansat o aşa-numită Asociaţie a marilor investitori români. Am avut o străfulgerare, un moment dintr-acela în care te gîndeşti: Bă, ce bou am fost! Era atît de simplu, tot timpul fusese simplu, dar noi, ca nişte intelectuali proşti, am complicat discuţia. Simplu: o companie românească e cea care cere ceva de la noi.

Şi de multe ori şi primeşte, pe principiul din Filantropica: mîna întinsă care spune o poveste… Asta e povestea lor: companie românească la nevoie, cum să n-o ajuţi? În realitate, nu există companii româneşti, există companii din România. Dar la nivel de percepţie, e altceva.

Asociaţia de care vă zic a fost anunţată de Ioan Nicolae, unul dintre eroii filmului lui Alecu Solomon – Capitalism, reţeta noastră secretă. Şi cel mai ghiolban dintre ei, de altfel. De faţă cu cei care îl filmau, omul aranja la telefon afaceri cu un secretar de stat, aşa, pe faţă, fără jenă. Aşa cum reţeaua din Filantropica profita de buna-credinţă a oamenilor, companiile „româneşti“ profită de acest sentiment ambiguu, dar pozitiv: e de-a noastră, din popor. Nu putem spune de ce anume e românească sau ce face ea pentru noi, dar întotdeauna ştim că e cazul ca noi să facem ceva pentru ea. Companiile străine ne lasă reci. Vin, investesc, au succes sau nu – oricum, e treaba lor. Că e un mamut ca Dacia-Renault sau e restaurantul meu turcesc favorit de pe Bulevardul Cuza: e treaba lor, sînt companii străine, private. Asta, deşi plătesc enorm de multe taxe, din care vin salarii şi pensii româneşti, creează locuri de muncă româneşti. Sau, de exemplu, fac cele mai bune costiţe de miel cu orez pe care le poţi visa.

Însă ceva le lipseşte: nu sînt româneşti, nu ne implică emoţional, nu au povestea care strînge stomacul şi lăcrimează ochiul. Cum e, totuşi, companie românească? Poate să fie oricum. De stat – ca Oltchimul. E românească, clar. De ce? Pentru că are nevoie de ceva de la noi, întinde mîna şi toarnă povestea. Combinatele de îngrăşăminte ale lui Ioan Nicolae sînt româneşti? Clar. De ce? Pentru că vor gaze ieftine de la noi. Vă zic, ăsta e singurul criteriu: o companie „românească“ e o afacere care activează în România, dar e oarecum mai handicapată de la natură şi vrea ceva.

Nu contează cine le deţine, dacă plătesc taxe sau nu, dacă fac profit sau nu – singurul lor lucru comun e că mereu au o nevoie specială: gaze ieftine, subvenţie, ajutor de stat, un masaj, o măslină, o atenţie, ceva, acolo, orice, dar de la buget să fie. Chestiile astea materialiste, precum impozite şi profit, se discută numai cînd e vorba despre străini. Atunci sîntem al naibii de vigilenţi să nu cumva să…

Dacia – cel mai mare creator de locuri de muncă din România. Petrom – cel mai mare plătitor de taxe din România. Da, dar e aşa ceva dubios cu ele. Nu mai sînt româneşti. Discuţiile legate de ele nu sînt aproape niciodată la modul: Cum să le ajutăm? Nu, la ele e vorba că dau salarii mici sau că sînt conduse de oameni haini, care fac profit. Ioan Nicolae şi Oltchim nu fac profit din principiu, ei funcţionează din patriotism, doar profitul de la Petrom ne enervează. Şi cum mai bălesc patrioţii care falimentaseră Petrom la stat, după profitul făcut în prezent de străinii ăia care mai întîi au băgat bani în vaca de muls…

Regula logică e aşa: dacă a fost vîndut şi merge e nasol. Dacă nu a fost vîndut şi nu merge, atunci e ok: e companie românească şi trebuie ajutată. Trebuie ca Guvernul să facă ceva pentru Oltchim. Dacă altceva a fost vîndut, dar prost – la fel. În loc să vindem fiecare combinat de îngrăşăminte către nişte investitori serioşi, le-am făcut pe toate pachet şi le-am dat lui Ioan Nicolae. Era de importanţă strategică naţională – cum ar fi fost să vină nişte străini să producă îngrăşăminte la noi în ţară? Loganuri – da, mai merge; îngrăşăminte – niciodată! Mai bine găsim un fost securist patriot şi produce el. În loc să luăm impozite la stat de la străini, mai bine îi dăm gaz ieftin de la stat securistului nostru. De ce? Păi, nu e companie românească?! Spre deosebire de nasoii de francezi şi de austrieci, care au luat Dacia şi Petrom şi fac profit cu ele, deci sînt dubioşi, domnul Nicolae nu face profit şi se plînge mereu că le închide, dacă nu-i mai dăm şi anul acesta gaz ieftin. Deci trebuie ajutat.

Eu cînd aud „companie românească“, îmi vine să duc mîna la buzunar. De acolo va lua Guvernul bani să le ajute. // Sursa Cristian Ghinea – Dilema Veche nr. 482, 9-15 mai 2013

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: | Leave a Comment »

Vosganian şi Videanu, un grav paradox judiciar

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 10, 2013

Vide_si_VeVe

Votul din Senat a dovedit nevinovăţia mea”.  Aceste cuvinte, rostite de Varujan Vosganian după ce colegii săi parlamentari au refuzat cererea procurorilor DIICOT de a aviza începerea urmăririi sale penale, conţin o gravă eroare de judecată – de mirare la un literat fin ca domnul Vosganian, dar perfect explicabilă la un om care stă în politică de 23 de ani. Literatul fin este complet intoxicat de politician.

Votul din Senat nu a dovedit niciun fel de nevinovăţie. Nevinovăţia nu se stabileşte prin vot, nici măcar  unul în Parlament, ci în faţa instanţei de judecată. Iar eroarea de judecată constă în aceea că politicienii români înţeleg complet greşit rostul imunităţii şi au ajuns să maimuţărească nepermis o instituţie inventată în ţări nu doar mai democratice, dar şi ceva mai pline de bun-simţ. Imunitatea are darul de a feri aleşii de acţiunile abuzive şi complet nefondate, lipsite de orice fundament faptic, ale organelor de anchetă, cu rol de a-i şicana sau a-i împiedica să-şi exercite votul. Nu ne aflăm într-o atare situaţie. Varujan Vosganian este acuzat că, în calitate de ministru, a aprobat livrarea de gaz metan mai ieftin către firmele omului de afaceri Ioan Niculae – şi aceasta nu este o invenţie a procurorilor, ci un fapt pe care nici Vosganian nu-l neagă. Evident că circumstanţele în care s-a petrecut acest fapt trebuie lămurite, lucru care nu se poate face decât în cadrul unui parcurs judiciar complet, care se poate termina fie prin scoatere de sub urmărire penală, fie prin achitare, fie prin condamnare. Prin votul lor, senatorii au curmat acest parcurs chiar înainte ca el să înceapă. Nu e prima dată când o fac, dar de data asta avem o probă-martor care ne poate arăta, ca o hârtie de turnesol, în ce gravă eroare s-au plasat atât senatorii, dar şi domnul Vosganian, atunci când s-au apucat să judece probele – sau lipsa de probe – din acest dosar. Iar proba-martor se numeşte Adriean Videanu. Acesta este şi el acuzat de DIICOT de exact aceleaşi fapte care i se impută lui Vosganian: că a continuat aceeaşi politică indulgentă a gazului metan livrat lui Ioan Niculae. Numai că în cazul lui Adrian Videanu, nemaifiind parlamentar, avizul de începere a urmăririi penale nu a mai fost cerut Parlamentului, ci preşedintelui Băsescu. Iar acesta a autorizat declanşarea parcursului judiciar. Îmi lipsesc informaţii din dosar ca să îmi fac o părere fermă asupra vinovăţiei celor doi foşti miniştri. Strict din ce s-a discutat în spaţiul public, înclin să cred că nu ar fi chiar vinovaţi, mai ales că nu există deocamdată niciun indiciu că ar fi primit ceva foloase necuvenite în schimbul deciziilor pe care le-au luat. Adică admit că s-ar putea să fi fost vorba de o decizie strict politică, menită nu atât să-l ajute pe Ioan Nicolae, cât să păstreze nişte locuri de muncă. Dar asta e doar o impresie de novice, adevărul poate fi aflat abia la finalul parcursului judiciar. Parcurs care poate fi dus la bun sfârşit în cazul Videanu, dar nu şi în cazul Vosganian. Dacă la final o instanţă va găsi că Adriean Videanu este vinovat, putem observa că, pentru exact aceeaşi faptă, un demnitar este pedepsit, iar celălalt nu. Şi asta doar pentru că Senatul şi-a arogat rolul de instanţă de judecată şi, aşa cum se înşeală Varujan Vosganian, i-a dovedit nevinovăţia. Iar dacă Videanu e găsit nevinovat, Vosganian rămâne cu ruşinea de a nu fi avut curajul să-şi apere în faţa procurorilor deciziile pe care le-a luat. O ruşine pe care nu are cum să o spele nici măcar demisia „de onoare” pe care şi-a dat-o din minister după ce a stat pitit în spatele imunităţii.  // Sursa Liviu Avram – Adevarul

Cheie: Ioan Nicolae

Continuarea in trecut, in numarul viitor de maine la aceeasi ora. Cum vine asta se va videa. Nu? Sau nu.

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: | 3 Comments »

In så-i l-are si Confuzie (II)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 5, 2013

Celor care, intrand in atingere accidentala cu textul (relaut pe Arca lui Goe, sub titlul In så-i l-are si Confuzie) in care criticul-literar Nicolae Manolescu critica literar si unillateral atitudinea criticului-social Bianca Burţa-Cernat, au ramas cu senzatia cå, spre limpezirea prin adancire a respectivei confuzii,  ar fi necesare si alte perspective asupra respectivei teme (recte „Anticomunismul, terorism intelectual?”) le propunem un text, ales la pura intamplare (sic), dintre sutele de mii de texte pe exact aceeasi tema care (literalmente) inunda spatiul huvachian si extra-huvachian al existentei noastre multimilenare din ultimii 25 de ani, care reda uluitor de exact, prin traducere in dialectul pro-fan, o alta perspectiva vizavi de aceeasi procupare. Asa dar, doamnelor si domnilor, fara alte cuvinte, o defulare pe cinste:

Tanti Mitza fata cu bizonul

Mitzaa Biciclista

octombrie 4, 2013 la 9:24 PM

Bizonule

Matale ești bun la teorie, nimic de zis, dar practica te-a omorât, altminteri nu-ți toceai degetele boante cu agresivitate pe o tastatură ruginită încercând să-mi explici cu ce se mănâncă bugetul.
Eu îți spun fără prea multe farafâstâcuri că-mi place de mata că știi multe, dar nu le știi pe toate, că nu ești nici Mafalda și nici lumea nu a început sau s-a terminat cu Bizonul, așa cum de multe ori încerci să ne impresionezi. Dincolo de respectul pe care ți-l port având în vedere că ai și matale o etate acolo, ar trebui să știi că limba noastră, grozav de dulce, are o vorbă: și porcii îmbătrânesc, dar n-au nici un merit.

Nu mă cunoști babacule și habar nu ai ce fac în viață, așa că șezi frumos în fotoliul mătăluță înainte să-ți explodeze inima de nervi, eventual mai ia o pastilă de tarka să-ți revină tensiunea la cote normale, că după cum te agiți de bănui și de o tahicardie .

Nu încerca să fii mârlan cu mine, tataie, că reacționez virulent 

Niciodată nu am suportat bărbații care cred că bărbăția se demonstrează prin așezarea mădularului pe masă. Surpriza le vine abia după ce se trezesc cu el ciopârțit!
”Capitalismul meu”, sub nici o formă nu a accelerat aglomerarea de hârtii, ci mai degrabă oameni de tipul dumitale care după ce le-a dispărut lumea s-au trezit că nu știu ce să facă. Și-au rămas doar cu teoria și expresia : ehe, pe timpul meu….Da, pe timpul vostru era altfel. Pe timpul vostru vă lua Ceaușescu de pe drumuri și vă băga în uzine, dar numai pe voi ăia de origine ”sănătoasă”. Pe urmă vă trimitea la școli și apoi vă făcea pe față șefi cu propaganda și prin dos cu ciripitul.

Pe ăștia cu origini ”nesănătoase”, care avuseseră pământuri, sau mici făbricuțe și erau școliți în școlile vestice i-au vârât în pușcării, i-au bătut până n-au mai știut de ei, apoi le-au luat cu japca toate averile, totul pe motiv că aveau alte orientări politice.

Da, am alte idei ca ale dumitale, sigur că am, însă asta nu-ți dă dreptul să încerci să faci pe milițianul cu mine și să scoți pulanul agitându-mi-l pe sub ochi, că eu nu am nici o rușine să ți-l smulg din mână și să-ți dau cu el în cap! Clar? Matale uiți o cestie foarte foarte importantă. În țara asta, în afară de clasa politică, toți românii suferă. Indiferent ce fac, indiferent că sunt întreprinzători sau funcționari la stat. Indiferent că sunt vânzători la tarabă sau sunt funcționari la ghișeu. Unii pentru că muncesc de se sparg și țin în spate mai mult decât pot duce, iar ceilalți pentru că sunt reduși și aduși în postura de a se umili pentru un post care mai mult decât să le asigure o bucată de pâine și niscaiva haine luate de la second, nu face.

Teribil este că cei care ”plimbă hârtiile” nu realizează că drumul ăsta pe care îl fac plimbând acele hârtii, pe ei nu că nu-i duce nicăieri, dar îi și plafonează și ajung doar să se strângă la un colț de stradă și să judece, precum în vestita poiană a lui Iocan, ce face cutare sau cutare. Cam cum faci dumneata acuma.

Mie nu mi-o trânti pe aia cu guvernarea DA, că la mine nu ține. Eu nu dau doi bani pe clasa politică. Indiferent care e, de ce orientare, ce culoare etc.Dacă mă vezi pe un blog de acest gen, este doar fiindcă nu-s genul care să pună botul la canalele de știri. Prefer pulsul adevărat și părerile adevărate exprimate de oameni adevărați, chit că nu le împărtășesc toate punctele de vedere, printre care, recunosc, că te numeri și dumneata. Dar nu încerca să mă iei ca la secția de miliție, că nici nu mă intimidezi și nici nu mă impresionezi.

Când te văd atât de agitat, îmi aduc aminte de bătrânul Pușcașu, proful de electrotehnică din anul II, care în timpul orelor ne povestea câte în lună și în stele, dar niciodată ce ne interesa pe noi, adică materia pentru care era plătit dealtfel, și poate că asta i s-ar fi trecut cu vederea, dar moșul naibii avea o problemă, credea că fetele nu au ce căuta la o facultate tehnică. Probabil în mintea lui, deja obosită, ingineria se făcea doar cu p…la.

Cu siguranță nu am cunoștiințele dumitale, cu siguranță oi mai avea multe de învățat, cu siguranță că nu mă exprim atât de ușor în termeni economici, însă asta nu-ți dă dreptul să mă judeci babacule, tocmai fiindcă am muuult, mult mai puține comentarii decât ești dumneata în stare să scrii (probabil dispui și de foarte mult timp) deci cu atât mai mult, nu ai informația necesară care să îți dea dreptul să mă etichetezi în vreun fel.
Și poate nu-ți vine să crezi, dar la pensia matale, taxele mele contribuie, indiferent că-mi place sau nu, indiferent că Guvernoiu e de stânga sau de dreapta.

Da, știu că ai contribuții generoase pe forumuri și bloguri, ceea ce denotă ca stai mai mult la calculator consumându-ți energia aiurea în tramvai. Așa că nu încerca să ne iei de sus pe cei ca mine, Porthos ori Seriously, care chiar suntem preocupați de bunul mers al acestei țări. Indiferent că nu-ți vine a crede, babacule, trebuie să ai mai mult respect pentru cei care muncesc, așa cum se poate munci în capitalismul ăsta amărât.

Posted in Aliorum Textuum | 6 Comments »

In så-i l-are si Confuzie

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 4, 2013

Anticomunismul, terorism intelectual?

Pentru cei care nu ştiu cum stăteau lucrurile înainte de 1989, aversiunea faţă de comunism poate părea „lipsită de obiect“.

„Astăzi, la aproape un sfert de secol de la prăbuşirea regimului comunist, pentru cine nu vrea să fie oaia neagră a lumii intelectuale (a celei umaniste cu precădere), anticomunismul este un discurs obligatoriu (accentuez asupra cuvântului discurs), parte a unui terorism intelectual soft“, scrie Bianca Burţa-Cernat în „Observator cultural“ din 19-25 septembrie. Şi, ca şi cum atâta n-ar fi destul, autoarea crede de cuviinţă să afirme că o sumedenie de opere literare, istorice, filosofice, cinematografice, fiction sau nonfiction, care ar „ieşi pe bandă rulantă“, ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă, la fel ca simpozioanele, granturile sau bursele care „se nutresc, de ani buni, din materia parcă inepuizabilă a indignării noastre anicomuniste post factum“.

O primă observaţie este că „alarma“ este cu desăvârşire falsă: numărul operelor de tot felul consacrate evocării regimului trecut dintr-o perspectivă anticomunistă este la noi incomparabil mai mic decât în Rusia sau alte ţări din fostul lagăr răsăritean. În afara câtorva cărţi, fiction sau nonfiction, datorate îndeosebi unor tineri autori, tentaţi mai cu seamă de reconsiderarea comunismului decât de critica ei din unghi anticomunist, există extrem de puţine opere inspirate de un anticomunism sănătos. Doar cinematograful face excepţie, cu binecunoscutele filme premiate la mari festivaluri din lume.

Încă nu ne-am despărţit de comunism.

De unde, aşa dar, premisa articolului că anticomunismul ar fi o formă soft de „terorism intelectual“? Problema este, din contra, că nu ne-am despărţit cu adevărat de comunism, nici în comportamentul politic şi social, nici, cu atât mai puţin, în mentalitatea culturală. O dovadă este chiar raţionamentul Biancăi Burţa-Cernat: „…Mi-au trebuit cam douăzeci de ani pentru a ajunge să accept că în intervalul ’48-’89 s-a mai întâmplat şi altceva în afară de orori, că nu tot ce s-a realizat atunci se cade aruncat la gunoi“. Chestiunea e rău pusă: sigur că, în jumătatea de secol de comunism, s-au clădit blocuri, s-au construit şosele, s-a născut o industrie, dar oare toate acestea sunt opera comunismului sau ar fi fost şi opera regimului democratic, dacă n-ar fi fost distrus cu brutalitate de comunism şi, încă, la un „preţ“ economic, social şi uman mult mai mic? E complet ilogic să afirmi că „dispreţul nostru faţă de ceea ce s-a clădit în vremurile de tristă amintire“ nu e „legitim“, fiindcă, vezi bine, circulăm astăzi pe aceleaşi şosele proaste ca înainte de 1989, pe care n-am fi făcut decât „să le cârpim periodic“. Lasă că e exagerată remarca (uită-te în jur, fetiţo, şi spune-ne, cu mâna pe inimă, dacă multe lucruri mai seamănă cu cele de dinainte de 1989!), dar, şi dacă ar fi adevărat că nu se face tot ce ar trebui să se facă, asta ar absolvi oare comunismul de dezastrul material în care a lăsat ţara?

Tocmai falsele valori cultivate sistematic de ideologia comunistă stau la baza unei şcoli care avea drept scop crearea «omului nou». Ideal pe care îl vedem realizat astăzi, deşi ieri îl credeam utopic.

A doua observaţie este că prăbuşirea regimurilor comuniste a avut atât o cauză de natură economică şi socială, constând în acel „preţ“ prea mare de care vorbeam, cu alte cuvinte, în ineficacitatea lor, cât şi o cauză morală, mai exact, ideologică, aceea care constituie temeiul atitudinii anticomuniste pe care autoarea articolului o consideră terorism intelectual. „Să fie îndreptăţit dispreţul nostru faţă de şcoala românească de dinainte de 1989, când tentativele reformiste de după n-au reuşit decât să ducă această instituţie în faliment?“, se întreabă retoric Bianca Burţa-Cernat. Una e una, alta e alta. Nu e nicio legătură între cauzele dificultăţilor şcolii în trecut şi astăzi. Amestecul nu slujeşte la nimic. Autoarea nefericitei comparaţii ar trebui să ştie că tocmai Ideal pe care îl vedem realizat astăzi, deşi ieri îl credeam utopic.

„Retorica anticomunistă“ şi torţionarii

Cum poate fi justificată această orbire? Sunt şocat să citesc o mărturisire ca următoarea: „…Trebuie să mărturisesc că am un recul spontan faţă de lipsa de obiect a actualei retorici anticomuniste, ai cărei partizani se luptă cu (şi totodată cheamă la luptă împotriva unor) ina-mici imaginari“ (subl. mea – N.M.). Reculul meu faţă de acest fel de a gândi nu e spontan, ci îndelung elaborat de experienţa acumulată într-o viaţă – aveam cincizeci de ani în 1989 – trăită sub regim comunist. Nu cred că autoarea articolului vrea să ştie ce înseamnă cu adevărat terorismul intelectual. Consideraţiile ideologice ale Biancăi Burţa-Cernat n-ar trebui luate în serios, dacă n-ar ridica o problemă serioasă: ce determină o parte a generaţiei tinere actuale să considere anticomunismul o probă de „discurs propagandistic având ca refren un enunţ deconcertant de simplu (sic!) – comunismul este rău – ca morală a fabulei“? Şi de ce atât de repede după colapsul regimului şi înaintea unui examen temeinic sau măcar a colectării tuturor mărturiilor? Să aduc aminte că nici unul din cei 55 de torţionari, comandanţi de lagăre (din care trăiesc încă mai puţin de jumătate), n-a fost condamnat? Că nici măcar nu le-au fost reduse pensiile exorbitante de care se bucură după atâţia ani de „muncă“. Articole precum acela al Biancăi Burţa-Cernat pot fi interpretate, la rigoare, ca un apel la clemenţă. Nu de alta, dar nu cumva să devenim terorişti intelectual, pradă retoricii anticomuniste şi a unui discurs propagandistic! – Sursa/Autor Adevarul / Nicolae Manolescu

Posted in Aliorum Textuum | 3 Comments »

Ce urmeaza dupa epoca Basescu

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 3, 2013

de Dan Tapalaga     HotNews.ro
Miercuri, 2 octombrie 2013, 15:59 Actualitate | Opinii

Cati realizeaza ca, in Romania, se produce lent, sub ochii nostri, o schimbare radicala de paradigma politica? Vom intra curand in a treia epoca dupa cele doua mari cicluri de dupa 89, dominate in primii 14 ani de paradigma Iliescu si in ultimii 8 de paradigma Basescu. Aceste personaje au polarizat societatea. Ai fost pro sau contra Iliescu, pro sau contra Basescu. Mai bine de doua decenii, Romania a stagnat, a involuat sau a evoluat in interiorul acestor inclestari. Ce model va domina societatea romaneasca in urmatorul ciclu politic? Vom avea parte iarasi de o figura dominanta sau viitorul anunta o paradigma cu totul noua?

Epoca Iliescu s-a definit prin cateva teme majore. Cei care-l antipatizau doreau decomunizare rapida, eliminarea securismului rezidual si trecerea in forta la modelul democratiei occidentale cu tot ce inseamna ea: privatizare, proprietate privata, deschidere fata de exterior etc. Sustinatorii modelului iliescian erau fostii comunisti, nostalgicii, victimele tranzitiei, nationalistii, adeptii etatismului. Sistemul era in general inchis, autarhic, refractar la tot ce vine din afara.

Epoca Basescu s-a definit prin alte cateva teme majore, unele mostenite din trecut, altele cu totul noi. Cei care l-au sustinut sau inca o fac au crezut sau cred in capacitatea sa de a se opune “sistemului ticalosit”, de a lupta cu retele tentaculare de coruptie crescute in epoca Iliescu-Nastase, de a elibera statul captiv,  de a intari institutii si de a deschide societatea. “Basistii”, cum au fost numiti, au sperat ca Romania se va rupe de tot ce o mai leaga de trecutul comunist, ca tara se va orienta ireversibil catre Vest.

Adversarii lui Traian Basescu l-au portretizat ca dictator fara scrupule, dusman al valorilor democratice inconjurat mereu de mediocritati, incapabil sa conduca de fapt o tara. Tabara anti-Basescu s-a grupat in jurul unor mari cercetati penal, care s-au prezentat mereu drept victimele directe ale dictatorului. Acestia au reclamat in general revenirea la sistemul politic perfect controlat si previzibil care le-a asigurat ani de zile linistea si prosperitatea.

Vedem destul de limpede doua epoci foarte clar definite, cu o societate divizata, cu viziuni radical diferite pe marile teme de societate, cu tabere aflate mereu pe picior de razboi, unii pentru a apara statu-quo-ul, altii pentru a-l demola.

A treia epoca nu va mai avea nimic din toate astea. Cel mai probabil, va lipsi figura dominanta, icoana tatucului aflata in centrul micii lumi romanesti, provocand adulatie sau ura. Descentralizarea puterii, inevitabila, si transferul tot mai multor atributii in plan local vor estompa in mentalul colectiv trasaturile liderului atot-puternic.

Apoi, tot ce s-a aflat sus pe agenda ultimilor 20 de ani, marile teme de societate, aproape ca dispar sau vor insemna cu totul altceva decat au reprezentat pentru generatiile epocii Iliescu si Basescu. Vom asista la atomizarea, la fragmentarea, la diluarea societatii in general si a politicii in particular.

Noul prototip de lider, incarnat de figuri ca Ponta sau Antonescu, sunt expresia perfecta a celei de a treia paradigme care se traduce pe scurt prin absenta oricarei paradigme. Ei pot fi maine contrariul a ceea ce reprezinta azi, capabili sa se pronunte concomitent pentru si impotriva a ceva, sa fie si la putere si in opozitie in acelasi timp, sa tina si cu dreptatea si cu hotia.  Acest tip de politician schizoid se lupta sa supravietuiasca in lumea post-ideologica, in care stanga si dreapta nu mai inseamna de fapt mare lucru asa ca trebuie impacata cumva toata lumea. Este un fel de postmodernism politic. Nimeni nu mai are azi incredere in modele trecutului.

Pentru protestatarii din strada (la randul lor un exemplu sublim de fragmentare), toti politicienii sunt o apa si un pamant, corupti si incompetenti, dar nu au reusit sa impinga in fata nici un lider, nici o figura emblematica, capabila sa coaguleze in jurul sau aceste energii atat de diferite si sa devina astfel o alternativa la vechiul establishment politic. In mod realist, ar fi fost imposibil sa apara, deoarece n-ar fi avut ce sa spuna unui grup atat de eterogen, simptom al noii lumi.

La aparitia acestui noi lumi a contribuit decisiv expansiunea noilor mijloace de comunicare: retele sociale, Facebook, puzderia de bloguri si site-uri. Media clasica este vazuta ca “parte din sistem” iar televiziunile simple instrumente de maniuplare. In mare parte asta si sunt. Ele, noile mijloace de comunicare, au democratizat informatia, relativizand totul.

Politicienii si presa nu mai pot minti la fel de usor ca inainte, dar un mare adevar poate fi la randul lui mai usor deturnat, de mistificat. Nimeni nu mai detine monopolul informatiei, nu mai avem repere fixe. Adevarul se plimba pe net, dar de multe ori are sursa imprecisa si viata scurta, pana la urmatoarea postare care proclama cu totul alt adevar.

In aceasta nou ciclu, fracturile din societate vor fi atat de mari incat incat putem vorbi de lumi paralele, incapabile sa comunice sau sa se intalneasca cumva. Lumea veche alaturi de lumea noua, mase manipulate alaturi de grupuri tot mai frustrate ca adevarul lor nu este ascultat de nimeni. Adversarul in aceasta noua lume poate fi oricine sau adversarii pot fi oricati. Nu are nici o importanta, deoarece tendinta este atomizarea in grupuri tot mai mici.

Epoca Iliescu s-a incheiat demult, epoca Basescu se va termina in cateva luni. Astazi, aproape ca nu mai are nici o relevanta a fi pro sau contra celui care a dominat viata politica romaneasca vreme de opt ani. Sistemul clasic de putere s-a incolonat in jurul lui Victor Ponta, catre care insusi Traian Basescu pare a fi inceput transferul de putere. Noul ciclu politic va fi dominat poate de unul ca Ponta, dar fara a avea nici pe departe puterea celor de dinaintea lui.

In aceasta noua lume, nici o alianta sau majoritate nu va rezista prea mult, sistemul fiind obligat la schimbare continua pentru a nu face implozie. Asa cum arata azi lucrurile, se  anunta o perioada in care ne vom bate pana la epuizare cu false teme, neesentiale, cu falsi adversari si cu falsi lideri. Odata intrati cu totul in a treia paradigma politica, vom trai o pierdere de vreme istorica, pedaland spectaculos in gol.

* * *

n.b. Iata o opinie interesanta si curajoasa, plina de nuclee ale unor posibile teme de discutie.

Posted in Aliorum Textuum | 2 Comments »

Ia Aluzia (II)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 2, 2013

030-centrul-vest-1913_turda

Posted in Aliorum Textuum | 5 Comments »

Lui Taliarh

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 26, 2013

Boii urâţi şi teferi s-au limpezit în şes,
şi au ţipat cocoşii târziu şi fără sens.
Ileana, care doarme cu porcii de tărâţe,
s-a pus să mulgă vacii lapte stelar din ţâţe,
pământului să mulgă răcoare de cartof.
Toamna bacoviană geme-n ferestre: of! –
Prietene, dă-mi mâna şi taci; aşa; dă-mi mâna.
Priveşte curtea, porcii, şi, râcâind ţărâna,
cocoşii albi. Priveşte: sufletul meu e trist.
O, Taliarh, acuma, ca şi-n trecut, exist,
şi beau din vinul ăsta, şi beau din cupa asta.
Vechilul tot nu ştie ce albă-i e nevasta,
Ileana tot nu ştie decât să mulgă vaci —
şi via să-şi înnoade azurul pe araci.
Vino; să stăm de vorbă cât ne mai ţine vrerea;
ca mâne, peste inimi, va izbuti tăcerea,
şi n-om vedea prin geamuri, tineri şi zgomotoşi,
amurgul care-aleargă după cireadă, roş.
Ca mâne, toamna iară se va mări prin grâne,
şi vinul toamnei poate nu-l vom mai bea. Ca mâne,
poate s-or duce boii cu ochi de râu în ştiri,
să tragă cu urechea la noile-ncolţiri.
Şi-atuncea, la braţ, umbre, nu vom mai şti de toate;
poate-am să uit nevasta şi vinul acru; poate…
Ei, poate la ospeţe nu vei mai fi monarh. –

E toamnă. Bea cotnarul din cupă, Taliarh.

(Lui Taliarh – B. Fundoianu 1912)

Posted in Aliorum Textuum | 5 Comments »

Milioane de utilizatori pleacă de pe Facebook

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 19, 2013

Milioane de utilizatori din SUA şi Marea Britanie au renunţat la serviciile reţelei sociale Facebook şi şi-au şters paginile, în urma dezvăluirilor făcute de fostul asistent tehnic al CIA, Edward Snowden, şi portalul WikiLeaks privind supravegherea electronică la scară largă dusă de serviciile secrete din SUA, în colaborare cu alte ţări occidentale, relatează The Daily Mail.

Astfel, aproximativ 9 milioane de persoane în SUA şi circa 2 milioane în Marea Britanie şi-au eliminat conturile de pe Facebook.

‘Oamenii devin mai precauţi cu privire la viaţa lor privată în spaţiul cibernetic din cauza unor istorii intens mediatizate precum informaţiile recente privind spionajul Agenţiei Naţionale de Securitate din SUA’, declară editorul revistei Cyberpsychology, Behaviour and Social Networking, Brenda Wiederhold.

Revista a publicat rezultatele unui studiu realizat de o echipă de cercetători de la Universitatea din Viena cu privire la cauzele pentru care oamenii părăsesc Facebook. Oamenii de ştiinţă au stabilit în urma analizei răspunsurilor date de aproximativ 600 de intervievaţi că cea mai frecventă cauză – 48,3% – este preocuparea pentru confidenţialitatea vieţii private pe Internet. Pe locul doi – 13,5% – se situează nemulţumirea generală faţă de serviciile Facebook.

Printre alte motive – refuzul de a purta discuţii sterile şi teama de a deveni dependent de reţeaua socială. Unii dintre cei chestionaţi au răspuns că au obosit de obligaţia ‘socială’ de a adăuga mereu noi prieteni.

De asemenea, studiul a constatat că printre cei care au părăsit preponderent Facebook se numără persoanele în vârstă şi bărbaţii.

Un scandal de proporţii a izbucnit în vară după ce presa a publicat informaţii despre programul de supraveghere PRISM, care colectează date despre utilizatorii de Internet de la nouă mari companii de comunicaţii din SUA:Microsoft, Yahoo, Google, Facebook, Skype, YouTube, PalTalk, AOL, Apple. Între altele, companiile ar face acest lucru voluntar în cadrul cooperării cu autorităţile.

Giganţii de internet au fost nevoiţi să prezinte o mulţime de scuze în urma acestor dezvăluiri. Recent, Google, Yahoo, Facebook şi Microsoft au cerut în mod colectiv permisiunea autorităţilor de a face publice informaţii cu privire la cererile primite în acest sens din partea serviciilor secrete.Capital – Milioane de utilizatori pleacă de pe Facebook

UPDATE: Umor de calitate a la dl.Nimeni:

Chiloti, prezervative, weceuri?

Iata ce relateaza media privitor la o declaratie a dlui Antonescu referitoare la ziua dlui Ponta: “Liderul PNL a evitat să precizeze ce cadou îi va face, sâmbătă, de ziua sa, premierul[ui], arătând că aceste lucruri reprezintă “chestiuni intime, private”, relatează Mediafax.“In urmare, inteleg ca pe dl Ponta il asteapta, din partea primului senator al natiei, ceva de genul chiloti, prezervative, ori poate un weceu.

Posted in Aliorum Textuum | 15 Comments »

Pinocchio si Crin

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 18, 2013

Co-mici vestiti – pseudo-politicienii din politica:

Nici nu ştii dacă să te mai superi. Unii politicieni spun lucruri atît de enorme, încît devin suspecţi de …inocenţă. O minimă experienţă, un minim instinct de conservare (politică), un mic efort de gîndire strategică ar trebui să le cenzureze, la timp, declaraţiile (prea) spontane. Am prefera să fim scutiţi de asemenea sincope intelectuale, de asemenea comice derapaje. Să luăm două exemple:

1. Domnul Victor Ponta a declarat, de curînd, că, iniţial, a fost împotriva proiectului Roşia Montană, pentru simplul motiv că Traian Băsescu era pentru. Şi că dacă Băsescu era pentru, însemna că proiectul nu putea fi decît rău. Venită de la un prim-ministru, e o declaraţie aproape înduioşătoare în sinceritatea ei. La capitolul ”sinceritate”, Victor Ponta ar merita, în acest caz, premiu cu coroniţă, deşi nu sinceritatea e punctul lui forte. Pe de altă parte, e îngrijorător să afli că, la cel mai înalt nivel, se pot lua decizii importante, nu pe bază de analiză competentă, nu pe bază de consultanţă tehnică, incluzînd experţi, partide parlamentare, exponenţi ai societăţii civile, ci pe bază de duşmănie personală, sau de caft electoral. Dacă ”duşmanul” susţine că trebuie început secerişul, noi hotărîm că secerişul se amînă, ba chiar se suspendă. Fiindcă ce zice duşmanul nu poate fi decît greşit. Lucrurile se pot consuma la nivel de mărunţişuri, dar se poate ajunge – Doamne fereşte! – şi la chestiuni mai gogonate. Dacă, într-o bună zi, cutare politician din cealaltă echipă va proclama că limba română e o limbă latină, ne vom grăbi să decretăm că, în realitate, vorbim slavona. Cei din echipa adversă nu pot avea dreptate, nici dacă spun că ziua e lumină şi noaptea e întuneric. Sunt condamnaţi să bată cîmpii, orice ar pretinde. Asta da înţelepciune guvernamentală, simţ democratic, grijă pentru ţară! N-avem opinii bine cumpănite. Avem reacţii ciufute, spirit de contradicţie, replică gata-făcută, de copil răzgîiat. Şi ca să punem cireaşa pe tort, adăugăm că vrem dialog, că nu mai vrem atmosferă de confruntare, că ne-am săturat de partizanat… Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu unul nu pot avea nici cea mai mică încredere într-un politician care mărturiseşte, nesilit de nimeni, că e contra unei idei, pentru că vecinul cu care tocmai s-a certat e pentru.

2. Domnul Crin Antonescu ne-a anunţat, zilele trecute, într-un studiou de televiziune, că e la guvernare, dar nu la putere. O foarte virilă probă de impotenţă! A avea în mînă guvernul şi a avea în mînă o majoritate parlamentară de cca 70%  sunt, în concepţia dlui Antonescu, nişte mofturi. De ce? Fiindcă nu ”are” şi DNA-ul, ANI, şi Curtea Constituţională. Cu alte cuvinte nu eşti la putere, dacă nu ai toată puterea, dacă nu reuneşti sub sceptrul tău şi legislativul şi executivul şi juridicul. Jos cu Montesquieu! Sus cu Dan Voiculescu! Jos cu separarea (şi independenţa) corpurilor diriguitoare. Ţi se face niţeluş frică. Dacă USL-ul nu are (încă) puterea, cine o are? Cine ne conduce? Băsescu? Înseamnă că omul e un geniu, un personaj miraculos, un magician! Cum altfel, dacă fără guvern, fără parlament, fără ”legitimitate”, domină în continuare scena? Iar dacă nu e el, cine altcineva e marele tartor? DNA-ul şi ANI? Adică ”persecutorii” liberalilor? Dar iată că le-au căzut victime şi de-alde Videanu, sau Ioan Oltean. Nu sună asta a independenţă prea mare? Sau e praf în ochi, ca să ne adoarmă vigilenţa? De fapt, ce vrea să spună dl. Crin Antonescu? Că are idei, dar n-are putere? Că ne conduc ”serviciile”? (adică un fost membru PSD şi un fost liberal?). Că USL-ul n-a fost decît o reţetă conjuncturală pentru vindecarea de băsescită, după care a căzut în desuetudine? Că visează la ”o tiranie ca-n Rusia”? Că nu-l mai iubeşte pe Ponta? Deunăzi, se lăuda că a depăşit statutul de ”candidat” la preşedinţie. E, pur şi simplu, preşedinte. Dar aflăm acum că n-are putere. Mai bine să ştim asta mai devreme, decît prea tîrziu. Liberalii o ştiu? Fapt e că, dacă domnul Crin Antonescu are dreptate, ţara e, în acest moment, neguvernată. Nimeni nu e cu adevărat, ”la putere”, prin urmare nimeni nu poate decide nimic, nimeni nu e vinovat de nimic. Să ne bizuim pe opoziţie? Păi, acelaşi domn Antonescu ne-a mărturisit că, în fond, el e şi şeful opoziţiei. Caz în care puterea sa e fără precedent, căci îmbină calitatea de copreşedinte al alianţei de guvernămînt cu aceea de eminenţă cenuşie a forţelor anti-guvernamentale. Aşa ceva, România n-a avut încă niciodată! Să contemplăm cu uimire situaţiunea şi să sperăm în eternul nostru noroc! Pînă la urmă s-o găsi cineva care să ne convingă că suntem, totuşi, un stat normal. Poate chiar domnii Ponta şi Antonescu, cu condiţia să se dea peste cap, ca în basme, şi să devină inversul a ceea ce sunt… – In rolul lui Carlo Collodi – Andrei Plesu – in rolul Geppetto – Ion Iliescu si Dan Voiculescu.

Posted in Aliorum Textuum | 14 Comments »

Tramvaiul 16 se intoarce inca o data

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 17, 2013

Mişcarea supriză a Rusiei, editorialul lui Putin din NYT, decizia lui Obama de a amâna un eventual atac în Siria, dar şi votul din Congres par să indice o înfrângere a Casei Albe. Aşa să fie?

Se uită adesea că intervenţionismul anilor ’90, dar şi cel post-9/11 s-a făcut cu spri­jinul unui nucleu bipartizan, deopotrivă democrat şi republican, al unui centru mo­derat, capabil să susţină din Congres politica ex­ter­nă a administraţiei de la Ca­sa Albă. De câţiva ani în­să, această constantă struc­turală, care istoric a asi­gu­rat sustenabilitatea politică a doctrinei de con­tain­ment, devine numeric din ce în ce mai subţire, mai slăbită. Sechestrul de­clan­şat în ca­zul bugetului Pen­tagonului este un simptom al acestei ten­dinţe.

Istoricul Niall Ferguson observa recent că, în mod fundamental, puterea statelor este o consecinţă a coeziunii lor interne. Mai mult, în ceea ce descrie ca fiind „marea degenerare“, el spune că sănătatea ins­ti­tuţiilor care au făcut din SUA puterea do­minantă în a doua jumătate a secolului XX este tot mai precară. Robert Gates, un pro­dus prin excelenţă al consensului bipar­tizan, remarcă faptul că dispariţia valo­ri­lor generaţiei sale generează un sistem po­litic disfuncţional. Politica de sumă zero şi războiul ideologic au devenit reperele noii ordini: „Centrul moderat – fundaţia sis­te­mului nostru politic – nu mai rezistă. Mo­deraţia a devenit echivalentă cu lipsa prin­cipiilor; compromisul, cu a te com­pro­mite. Exact când ţara are nevoie de predictibilitate, de mai mult consens şi, mai presus de toate, de disponibilitatea de a ajunge la o cale de mijloc, noi ne în­dreptăm în direcţia opusă“. De ce s-a ajuns aici? Desenarea circumscripţiilor electo­ra­le cu scopul obţinerii unor mandate si­gu­re, în fiefuri sigure, a propulsat în Congres aleşi total îndatoraţi bazei ideologice a partidului, oameni orbi şi surzi la ideea unor strategii bipartizane. În acest context, David Brooks, editorialistul New York Times, vorbeşte de tri­balizarea politicii ame­ri­ca­ne: „există o mentalitate tri­bală în care tot ceea ce se poate realiza este dras­tic limitat de logica Tutsi vs. Hutu. Se comportă ase­meni triburilor etnice, un­de onoarea este dată de apar­tenenţa la trib şi orice compromis de­­vine un semn al ruşinii şi al de­zo­noa­rei“.

Pe acest fond, echilibristica Administraţiei Obama din ultimele săptămâni privind Si­ria trebuie interpretată ca încercând for­ţarea unui nou consens bipartizan la ni­ve­lul Congresului, care să confere legi­ti­mi­tate unei politici intervenţioniste limitate. Conştient de sentimentul izolaţionist exis­tent în circumscripţiile americane, de fap­tul că a fost ales pentru a face nation-buil­ding acasă, Obama i-a asigurat pe demo­craţi şi republicani că intenţia admi­nis­tra­ţiei sale nu este aceea de a declanşa un nou Irak sau Afganistan, nici măcar o cam­panie aeriană extinsă pe modelul Kosovo sau al Libiei. Mai mult, nu este vizată schim­barea prin forţă a regimului Assad, pentru că „am învăţat din Irak că, făcând acest lucru, ne face pe noi responsabili pentru tot ceea ce urmează după“. Cu alte cu­vin­te, Obama vrea să evite o nouă implicare te­restră în Orientul Mijlociu, care stă sub sem­nul lui „if you break it, you own it“. Astfel se explică şi fuga oficialilor (John Kerry sau Susan Rice) de eticheta „răz­boi“. Totodată, pe lângă pledoaria nor­mativă, în sprijinul societăţii inter­na­ţio­nale seducătoare pentru democraţii wilso­nieni, oficialii administraţiei au avut grijă să împacheteze totul în limbajul inte­re­sului naţional. În cazul în care America nu răspunde decisiv pentru susţinerea pro­priilor „red lines“, credibilitatea celorlalte garanţii de securitate, inclusiv cele de apă­rare colectivă (precum cele date aliaţilor din Extremul Orient, dar şi articolul 5 al NATO) pot fi puse la îndoială, semnalând puterilor cu interese anti-status-quo (Co­reea de Nord sau Iranul) oportunitatea de a le testa. „Nu putem să-i lăsăm să crea­dă, fie şi pentru un minut, că ne ferim să implementăm avertismentele noastre pe termen lung“, spunea Susan Rice într-un discurs susţinut lunea trecută la New America Foundation.

Şi totuşi, în cele din urmă, perspectiva unei eventuale lovituri „chirurgicale“ îm­po­tri­va regimului Assad, menită a-l des­curaja să mai folosească arsenalul de arme chi­mi­ce, a mobilizat mai puţin un Congres po­la­rizat, cât Rusia. Dincolo de punctele de PR şi imagine, marcate de Kremlin prin edi­to­rialul publicat în New York Times, un fapt este cert: responsabilitatea lui Pu­tin şi a Rusiei este acum angajată în faţa societăţii internaţionale pentru dezar­ma­rea re­gimu­lui Assad. Sub deal-ul încheiat de Kerry şi Lavrov, inspectorii ONU vor avea misiunea de a securiza şi distruge armele chimice de care dispune Assad. Un eventual eşec, chiar folosirea suplimentară a arsenalului chimic de către Assad, ar pu­ne sub semnul întrebării credibilitatea so­cietăţii inter­na­ţionale şi – nu-i aşa? – „ni­meni nu vrea ca Naţiunile Unite să aibă soarta Ligii Na­ţiunilor, care s-a prăbuşit pentru că îi lipsea un leverage re­a­l“, pentru a fo­losi exact cuvintele lui Putin. Rusia tre­bu­ie să demonstreze că are o influenta re­­a­lă asupra lui Assad. „Rusia şi-a pus la bă­taie propria credibilitate prin susţinerea acestei evoluţii“, a spus Oba­ma. În caz con­trar, poziţia Casei Albe iese şi mai con­solidată: „cred că, în acel mo­ment, mo­bilizarea comunităţii in­ter­na­ţio­nale va fi mult mai simplă. Consiliului de Secu­ri­ta­te i-ar fi extrem de greu ca să se opună şi ne vom alătura unei coaliţii in­terna­ţionale să fim siguri că Assad se opreşte“. – V.Tismaneanu – Articol aparut pe site-ul revistei 22 – Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Posted in Aliorum Textuum | 9 Comments »

In realitate Jim Carrey este Eckhart Tolle

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 12, 2013

Posted in Aliorum Textuum | 36 Comments »

Sic transit gloria mundi

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 6, 2013

„Sic transit gloria mundi,”
„How doth the busy bee,”
„Dum vivimus vivamus,”
I stay mine enemy!

Oh „veni, vidi, vici!”
Oh caput cap-a-pie!
And oh „memento mori”
When I am far from thee!

Hurrah for Peter Parley!
Hurrah for Daniel Boone!
Three cheers, sir, for the gentleman
Who first observed the moon!

Peter, put up the sunshine;
Patti, arrange the stars;
Tell Luna, tea is waiting,
And call your brother Mars!

Put down the apple, Adam,
And come away with me,
So shalt thou have a pippin
From off my father’s tree!

I climb the „Hill of Science,”
I „view the landscape o’er;”
Such transcendental prospect,
I ne’er beheld before!

Unto the Legislature
My country bids me go;
I’ll take my india rubbers,
In case the wind should blow!

During my education,
It was announced to me
That gravitation, stumbling,
Fell from an apple tree!

The earth upon an axis
Was once supposed to turn,
By way of a gymnastic
In honor of the sun!

It was the brave Columbus,
A sailing o’er the tide,
Who notified the nations
Of where I would reside!

Mortality is fatal—
Gentility is fine,
Rascality, heroic,
Insolvency, sublime!

Our Fathers being weary,
Laid down on Bunker Hill;
And tho’ full many a morning,
Yet they are sleeping still,—

The trumpet, sir, shall wake them,
In dreams I see them rise,
Each with a solemn musket
A marching to the skies!

A coward will remain, Sir,
Until the fight is done;
But an immortal hero
Will take his hat, and run!

Good bye, Sir, I am going;
My country calleth me;
Allow me, Sir, at parting,
To wipe my weeping e’e.

In token of our friendship
Accept this „Bonnie Doon,”
And when the hand that plucked it
Hath passed beyond the moon,

The memory of my ashes
Will consolation be;
Then, farewell, Tuscarora,
And farewell, Sir, to thee!

Emily Dickinson

Posted in Aliorum Textuum | 24 Comments »

Disconnect – Official. Trailer

Posted by Arca lui Goe pe august 31, 2013

Despre transformare – Official. Trailer

O transformare – doua perspective (cu subtitrare in limba romana)

.

Peter Reinhart – despre pâine

.

* * *

Posted in Aliorum Textuum | 18 Comments »

Trussssst in me… Jussssst in me

Posted by Arca lui Goe pe august 31, 2013

Urmariti cu atentie centrul spiralei din imagine pe toata durata fimului. Relaxati-va si ascultati indemnurile vorbitorului (nu este necesar sa le intelegeti). Nu este niciun truc si nimic nu va aprea brusc pe ecran pentru a va speria. Considerati-l ca pe un test de concentrare (asupra punctului din centrul imaginii). Dupa vizionare veti avea pentru circa o ora o stare care vå va binedispune si vå va face sa radeti… Functioneaza chiar si pentru persoanele morocanoase de felul lor.

Posted in Aliorum Textuum | 2 Comments »

Anima Ţie

Posted by Arca lui Goe pe august 30, 2013

Posted in Aliorum Textuum, Bancul zilei | 16 Comments »

Efectul Gulea asupra d-lui Plesu

Posted by Arca lui Goe pe august 27, 2013

Dupa cum bine preciza un oarecare d.Eckhart Tolle (printre altii), trecutul nu prea exista, are cel mult o existenta iluzorie, este un simplu ecou imaterial al prezentului, adesea un simplu accesoriu al acestuia. (n.b. la fel este si viitorul dar acesta nu face obiectul prezentei dizertatii intrucat dl.Plesu nu citeste SF-uri). Nu prezentul isi datoreaza existenta trecutului ci taman invers. Singura consistenta a trecutului poate fi cladita exclusiv in prezent. Si cum prezentul este mereu altul si trecutul este (devine) si el de un dinamism debordant. Amintirile noastre depind exclusiv de niste reactii chimice si de niste procese neurologice care se produc in ceierul nostru acum, strict acum, in clipa prezenta a rememorarii, in care evocam asa zisul trecut. Trecutul este „ce” si „cum” suntem in stare sa „ne amintim” acum, in prezent, cu ajutorul mintii noastre (inselatoarei noastre minti). Eventualele probe „zise” materiale ale acelor trecuturi (fotografii, documente, suveniruri, roci, oase, fosile, eroi, morminte) toate-toate sunt si ele ancorate in prezent, interioarei clipei, niste obiecte din prezent carora le atasam, mental, semne ale trecerii inexorabile a timpului. Felul in care „arata” ele in prezent ni se pare o poarta potrivita pentru a calatori in timp, imaginandu-ne (pe baza unui set neinfailibil de reguli) cum aratau ieri, alataieri etc. Arati cuiva o poza si zici cu evlavie: „Asta sunt eu, in vara lui o mie noua sute toamna cand am luat premiul I in clasa a-IV-a, ba nu… intr-a-V-a… paremi-se”. Aiurea. Ceea ce arati nu esti tu-si-trecutul tau ci o simpla bucata de hartie, prezenta, in prezent, capabila sa stimuleze, in prezent, niste reactii chimice si niste procese neurologice exclusiv in mintea ta. Nu si celui imbiat sa se zgaiasca la poza. El, cel mult, va zice in treacat, doar: „Vai ce dragutz erai, copil fiind!”. Trecutul, viitorul, tot ceea ce este interior clipei se (tot) schimba. Clipa cea repede…

Imi place sa citesc articolele d-lui Plesu, desigur cå si pentru forma lor (placuta) si pentru continutul lor (educativ), pentru umorul lor, dar si (mai ales) pentru a vedea cum se mai schimba trecutul, cum curge si cum se (mai) preface, sub pana nastrujnica a unui perpetuu carcotas de geniu, nascut mofturos, caruia ii face o deosebita placere sa se plânga (cu mare talent) in egala masura de „nenorocirile trecutului – comunist” cat si de „racilele prezentului – capitatlist”. Si eseurile ii reusesc intotdeauna…  O vreme am avut senzatia ca se repeta, obositor, ca se plange mereu si mereu de aceleasi si aceleasi lucruri, in acelasi fel. Faptul ca scrie cu talent, ca are haz, nerv, verb, ca are dreptate domnule, m-au facut sa trec peste aparentele redundante, continund sa-l citesc, avand astfel sansa sa remarc faptul ca dl.Plesu nu sta pe loc, nu se repeta „identic” ci progreseaza, da inainte, ii vine mintea la cap pe zi ce trece, devine cu fiecare clipa mai intelept, mai tolerant, mai nu stiu cum. Daca aceasta prefacere denota tarie (de caracter) fiind strict de natura intelectuala (controlata de catre dl.Plesu el insusi in persoana) sau denota slabiciune (gingasie) fiind de natura afectiva, o „inmuiere” venita odata cu varsta, care-l forteaza pe om, pe masura ce-i scade viata, sa-si recupereze trecutele vieti ale risipitoarelor sale tinereti, este totalmente neimportant. Este ceea ce este. Banuiam de o oarecare vreme ca dl.Plesu este pe cale sa descopere (adica sa accepte) ca a existat viata in „comunism”. Asupra imprejurarilor anume prin care aceasta stare de lucruri urma sa devina vizibila in articolele sale, destinate exclusiv aducerilor la zi (actualizarii trecuturilor), n-aveam nici cea mai vaga idee si nicio o premonitie nu ma bantuia. Imi luasem gandul ca dl.Plesu ar putea auzi si lua in considerare indemnurile, in aceasta directie, venite de la forumistii sai „apodictici” care-l venereaza din subsol. injurandu-l. Dl.Plesu fiind un june cu educatiune era condamnat sa se prefaca, etern, ca nu-i aude.  A fost necesar un impuls potrivit de la o persoana autorizata (Stere Gulea) pentru ca dl.Plesu sa acccepte sa-si actualizeze status-ul in Facebook.

Dar iata pe viu cum se manifesta efectul Gulea asupra d-lui Plesu – Nostalgia „cu chip uman”

Cu ultimul film al lui Stere Gulea („Sunt o babă comunistă”), tema „comunismului” nostalgic intră într-o etapă nouă. Dezbaterea se mută din spaţiul ideologic şi politic, în acela al domesticului şi al „general-umanului”. Nu mai discutăm „dacă era mai bine sau nu, pe vremea lui Ceauşescu”, „dacă e mai important să ai paşaport şi libertate de expresie sau să ai loc de muncă asigurat şi salariu decent”, „ce e de ales între neajunsurile comunismului şi racilele capitalismului” etc. Discutăm cum arată viaţa oamenilor şi a sufletelor indiferent de sistemul politic în care i-a azvîrlit istoria. Căci, în definitiv, problematica destinului individual, a vieţii de familie, a prieteniei, a iubirii şi a suferinţei e marcată, fireşte, de context, dar are şi o dimensiune autonomă, etern omenească, aceeaşi peste tot şi în orice regim.

Am mai spus-o şi altădată: orice tip de „lume” include toate elementele „lumescului”, chiar dacă în dozaje diferite. Pînă şi universul concentraţionar lasă loc pentru iubirea aproapelui, pentru lirism, pentru frînturi de umor, pentru frînturi de bucurie patetică, pentru revelaţie şi credinţă. Nu «pleci» din comunism capră şi ajungi în capitalism, gazelă. Sau viceversa. În comunism, dincolo de toate opreliştile exterioare, oamenii treceau prin toate experienţele unei vieţi omeneşti „clasice”: se îndrăgosteau, chefuiau (atît cît se putea), făceau haz (de necaz, dar şi de dragul hazului), aveau speranţe, aspiraţii profesionale, prieteni, duşmani, satisfacţii (sau exasperări) domestice.

După comunism, cu alt instrumentar şi cu alte orizonturi, toate aceste experienţe au continuat să existe şi ar fi sărăcitor să le marginalizăm, sau să le reducem la „sosul” nou al circumstanţelor social-politice. Marile schimbări sunt „mari”, trecerea de pe un mal pe altul al istoriei e radicală, spectaculoasă, eventual traumatizantă, dar fiecare ajunge „dincolo” cu acelaşi temperament, cu aceleaşi interese, cu aceeaşi educaţie, cu acelaşi bagaj somatic şi psihologic. Nu „pleci” din comunism capră şi ajungi în capitalism, gazelă. Sau viceversa. (Cu excepţia cazurilor de ipocrizie şi duplicitate cronice). După 1989, am avut, de nenumărate ori, ocazia să verific un cuvînt al lui Constantin Noica, pe care, atunci cînd ni l-a spus, nu l-am luat în seamă cu suficientă atenţie: „Va veni un moment cînd vă veţi da seama că limitele interioare sunt mult mai greu de dus decît cele exterioare”. Aşa e: duci cu tine, în orice împrejurare nouă, întregul balast al firii tale. Asemenea călugărilor, despre care se povesteşte, în Pateric, că, descurajaţi de vreun eşec spiritual, dau vina pe chilia inadcvată în care trăiesc şi hotărăsc să se mute în alta. „Nu faceţi asta – le spune cîte un înţelept – oriunde vă veţi muta, veţi duce cu voi aceeaşi chilie!” Filmul lui Stere Gulea – în care, cum era de aşteptat – se percepe minut de minut „gheara” maestrului, nu exclude, totuşi, posibile comentarii de tip istoric. S-ar zice, de pildă, că e foarte greu să faci o ierarhie ţeapănă între lumea falsă a comunismului şi lumea dificilă a capitalismului. Nu s-a trecut din regnul diavolului în acela al îngerilor. Am schimbat, într-un anumit sens, un drac cu altul, dracul terorii şi al utopiei ucigaşe, cu cel al unui imanentism crîncen, egolatru şi risipitor. Lucifer a făcut loc lui Ahriman… Am stat sub un singur tăiş: acela al puterii arbitrare şi schimonositoare, acum stăm sub valori cu două tăişuri: libertatea, competiţia oarbă, democraţia, descurcăreala. Un lucru trebuie spus, totuşi: cu toate relele sale, capitalismul n-a produs niciun Gulag. Nu Sighet, nu Siberia, nu Piteşti, nu foametea ucrainiană, nu revoluţia culturală maoistă, nu genocidul practicat de khmerii roşii. Cei care vorbesc de ”blocuri” şi ”metrou” ar face bine să-şi amintească şi de Canal, de de Valea Jiului, de Braşov, de cele două ceasuri de televiziune omagială, de cozile la alimente elementare, de frig, întuneric, frică. ş.a.m.d. Un singur „derapaj” e de reproşat, după părerea mea, filmului: fiica Emiliei, emigrată în America, revine pentru scurt timp în ţară, să-şi prezinte partenerul american. Aflăm că e însărcinată, că o duc greu în Statele Unite, că n-au bani de chirie. Şi atunci părinţii din România, aşa săraci şi nostalgici cum sunt, îşi amanetează apartamentul lor de bloc şi-şi salvează astfel copilul cu ”un pumn de dolari”. Care va să zică la noi se mai găsesc încă oameni de omenie care să contrabalanseze ”duritatea” americanilor. Care va să zică tot noi, aşa prăpădiţi cum sîntem, putem, la o adică, să-i salvăm pe americani. Cam roză şi ţanţoşă sugestie!

Un lucru trebuie spus, totuşi: cu toate relele sale, capitalismul n-a produs niciun Gulag. Dincolo de toate, filmul lui Stere Gulea e o extraordinară victorie a experienţei, talentului, meşteşugului şi umorului. Nimic din ce e dramatic pe ecran nu alunecă spre afectare melodramatică, nimic din ce e amuzant nu cade în deriziune trivială sau în poantă ieftină. Imaginea lui Vivi-Drăgan, impecabilă şi ingenioasă. Uluitoare, pentru mine, este performanţa actorilor. Luminiţa Gheorghiu are anvergura unei vedete planetare, pe care Oscar-ul are ghinonul de a o fi ignorat. E din stofa unor personalităţi de prim rang: Anna Magnani sau Irene Papas. Rareori am văzut o combinaţie mai convingătoare de forţă şi disciplină, de expresivitate şi firesc. O altă, fermecătoare, prezenţă este Marian Râlea, un actor departe de a fi folosit, îndeobşte, la înălţimea înzestrărilor lui. Dar toţi, chiar şi cei distribuiţi în rolul episodice, au pregnanţa şi eficienţa adevărului trăit, a profesionalismului de top. Ar trebui să-i amintesc, alfabetic, pe toţi. Deasupra întregii întreprinderi, se simte autoritatea cordială şi priceperea regizorului. Mă aşteptam.

Dar Stere ştie să fie, mereu, dincolo de aşteptări. Regret că n-am putut fi de faţă la lansarea bucureşteană a filmului. Era ziua mea. Cum mi-ar fi stat să ies pe scenă, pe 23 august, şi să pronunţ fie şi numele filmului: Sunt o babă comunistă!  // by Andrei Gabriel Plesu – Nostalgia „cu chip uman”

Promo – pro domo

Sunt o baba comunista” are toate semnalmentele unui film bun, educativ, amuzant, conciliant, profund, uman si induiosator, a carui vizionare nu trebuie ratata. Fireste ca ne-ar face o foarte mare placere sa-l recomandam tuturor, tuturor roamnilor, cu mic cu mare, fie ca au trait (au apucat sa traiasca si) „in comunism” (E prea lung drumul pana-n comunism de nu-l scurtam cu gari si cu etape, dupa cum zicea poetul Vladimir Mayakovsky nascut in bălţi, nesfârsit am zice noi, neterminat ar zice altii, si dus e poetul), fie ca nu, n-au apucat „onoarea muncii”, chit ca cei care n-au apucat deloc-deloc sa supra-vietuiasaca in „comunista era”, in plin supra-realism socialist, nici macar prin reprezentatii lor (care prin parinti, care prin bunici, care prin inductie, care prin convectie, macar din si prin povestile acestora), iesind din… travaliu direct in tranzitie, n-ar intelege nimica si s-ar râde degeaba (ceea ce este, oricum, mai mult decat nimic). Fireste ca ne-ar placea sa-l recomandam tuturor acelora. Din pacate nu putem face acest lucru. Trebuie sa ne multumim a-l recomanda vizitatorilor nostri. Ceea ce si facem: il recomandam prin urmare prea-cinstitului vizitator citit si unic al Arcei lui Goe si in special babelor comuniste de care nu ducem lipsa la blog, aflându-se din belsug.

UPDATE: Din ciclul „Hazul bestial al omului serios si gospodar” reluam aici (cu felicitari) o fabuloasa mostra de umor nimanian, postata pe blogul sau de catre nimeni altul decat de dl.Nimeni. Am ras cu lacrimi.

Tenisul astazi

Posted on 27 august 2013
.
Ca sa inteleg mai bine articolele dlui CTP, acum, in timp ce lucrez, trag cu coada ochiului la TV, la openul Statelor Unite. Este o partida de tenis feminin disputata de doi barbati: Serena Williams si Francesca Schiavone. Dupa zgomotele pe care le fac, cele doua jucatori vomita foarte des.

*

Posted in Aliorum Textuum, Dl.Goe si Pleşu | 109 Comments »

Dor de Rogobete

Posted by Arca lui Goe pe august 18, 2013

Do you understand that?

Rogobete brânza-n bete
Lapte acru-n calimari
Chiu si vai in buzunari

Am ales la intamplare cateva comentarii ale logofatului „Rebeliunea Minerala” pe Arca lui Goe. Asa, din melancolie…

Rebeliunea minerală Ca şi TVR, Voiculescu merge cu curent politic alternativ, nu continu. Dar ar putea şi ca OTV, cu-ntrerupt.*

 

Rebeliunea minerală Ordinul de mărime se… execută, nu se discută.Dacă s-ar putea argumenta şi cu intuiţiile, Vedele s-ar academiza. Că-i unitate spaţiotemporală, că-i spiritualomaterială, cândva-cineva a mai spus în viitor că nu-i glumă cum gândim: n-om îndoi furculiţe cu mintea, dar timpul l-am îndoit după cum am gândit spaţiul. Aveam neuroni şi sinapse, dar fără curent – timpul şi spaţiul bălteau, stau, nu erau. (Reprezentările lor !) Ciclitatea diurnă – că, de, fiat lux ! – a inventat roata, Pământul tipsie şi timpul care se roteşte într-un eternell retour, care mergestă ciclic. De la săgeata giroscop a gândului analogic la discursivitatea logică, doar un epsilon de 0,00000000…. Menhirul, obeliscul şi timpul săgeată au ţâşnit din acelaşi gând. Punct-cerc-vector: ce curbură!*

 

Rebeliunea minerală …şi nici Gigi Becali nu se simte prea bine.*

 

Rebeliunea minerală (Dl.Goe Înscris în 2013/01/28 la 10:12 pm | In reply to Rebeliunea minerală. – @Rebeliunea Minerala – Sistemul d-voastra de pile si relatii ma pune in mare incurcatura. D-voastra prea stiti intotdeauna la cine sa apelati. As apela si eu la Proust ori macar la Solomon Marcus, dar nu stiu daca vreunul mai are timp de mine.) Ăla cu madlenele n-are, că l-a pierdut, “Timpul” dlui. Solomon Marcus s-a epuizat…*

 

Rebeliunea minerală Bergson s-o fi întrebat, cât timp trece de la un fel de timp la altfel de timp ?*
Rebeliunea minerală Şi totuşi, întunericul rămâne, câtă vreme continuumul mental al observatorului poate iluziona discursivitatea temporalităţii şi însăşi realitatea, în care, odată ce lungimile pot fi exprimate în unităţi de durată, (secunde, minute, ani şi parseci), nu mai poţi identifica nici ce-i una, nici cealălaltă. Ori, asta nu-nseamnă, că nu există nici una, ci, mai curând c-ar fi, ambele, altceva.*

 

Rebeliunea minerală Exemplu:
/ păRea că pRintRe nouRi s-a fost deschis o poaRtă / pRin caRe tRece albă Regina nopţii moaRtă/
Sugerând fonic scâRţîitul unei porţi , prin efectul onomatopeic al R-ului, Eminescu evită moda comparaţiilor nesugestive ale poeticii anterioare, materializând acustic o imagine fabuloasă.

*

 

Rebeliunea minerală Nici ştiinţa, nici filozofia, prin rigorile lor, nedovedind forţa intuiţiei poetice – sintagma “poezie filozofică” devoalându-şi ridicolul, în oglindă, ca “poezie…ştiinţifică” – nici una nu-i pot fi puse în cârcă lui Eminescu, fără a nu-l minimaliza – ceea ce nu i-a împiedicat pe foarte mulţi eminescologi involuntari, în efortul lor exagerat, să-l defăimeze. Când un poet ilustrează idei stabilite, nu mai este… pictor, ci zugrav. Şi nici descoperirea a noi idei nu intră-n sarcina poeziei, ci a unei viziuni, a unei construcţii de trăiri şi gândiri, care nici n-au mai fost şi nici nu sunt încă trăite şi gândite. Că ele pot constitui suport denotativ, e pre-text, şi contează prea puţin, sau deloc. Preoţii nu sunt sfinţi, dacă vorbesc despre Dumnezeu; nu despre ce-a vorbit l-a făcut pe Eminescu poet, ci cum a făcut rimele şi versurile să spună mai mult decât spun.*

 

Rebeliunea minerală Exemplul oglinzii duce la concluzia, că, odată curbat, nici timpul nu e ce se crede.*

 

Dl.Goe @Rebeliunea Minerală – As zice ca, in modul cel mai probabil, spaţiul include timpul. Timpul e (daca e sa fie ceva) tot spaţiu, asadar un detaliu care se curbeaza odata cu ansamblul in care este integrat (ah si d-voastra visati la tinerete fara batranete si viata fara de moarte). Desigur cu exceptia situatiilor in care ne referim nu la fizica, ci (strict) la poezie, caz in care timpul poate fi orice, dupa cum decid muzele care-l turmenteaza pe poet. Pacat ca poetii sunt mereu si mereu oameni (doar oameni), niciodata ingeri. Cred (fiind probabil in asentimentul d-voastra) ca un inger poet ar putea rezolva usor problema unificarii campurilor in fizica. Ingerii prozatori cheamandu-se ingineri.  si fiind o materie abundenta in Univers.*

 

Rebeliunea minerală Şi timpul se curbează, dacă spaţiul o face. Prin unitatea lor, o rază de curbură sau alta înseamnă un raport sau altul între ele: progres, indeterminare, distopie, atopie…*

 

Rebeliunea minerală În intuiţia poetică – limbajul poeziei – însuşi poetul este singur, fiindcă numai prin singularitatea şi originalitatea licenţelor îşi poate exprima inexprimabilul, fiecare croindu-şi propriul dicţionar metaforic. (Să fim clari: intuiţia verbală este semnificaţia fără semnificant – inexprimabilă, deci – realizată prin juxtapunerea a două cuvinte cel puţin contradictorii – în cazul oximoronului – sau ireductibile. Dar pot fi şi două idei. Pot fi chiar două culturi, dacă vrem s-avem percepţia revelaţiei.) Cum, zidit în inexprimabilitatea propriei intuiţii, să-l exprimi, judecându-l ? Abia întinderea operei dacă izbuteşte, prin inferenţele sale, să întreţese o finalitate, un “sens” cu nimic mai pipăibil decât oricare metaforă. Rarisimele cupluri, (Fraţii Grimm, Ilf şi Petrof etc.) nu pot constitui o dovadă că intuiţia este şi comunicare; metaforele ei nu intră în limbajul curent decât pe măsură ce gândirea comună avansează în direcţia semiozei revelate, restul aneantizându-se cu poetici şi poeţi cu tot. Poetul este ca un genist care are sau nu norocul să dezamorseze o bombă.
Întrebat cum şi de unde-şi agaţă metaforele, Nichita Stănescu spunea: dintre mine şi prietenii mei. Rămânea pe direcţia semiozei, prin relaţia vie cu ei şi, dintre aceşti oameni-cuvinte, extrăgea metafora, pe care i-o receptau, ei înşişi fiindu-le parte. Nichita a iubit oamenii cel puţin ca pe propria poezie.

*

 

Dl.Goe @Rebeliunea minerală “De unul singur, nici un poet n-a răzbit.” – Presupun ca-i din d-voastra. Foarte frumoasa zicere, concisa, percutanta, usor de inteles, de retinut, de asimilat. Ca o pastila de vitamina B12 pentru minte si inima. Totusi impresia mea este ca se poate coborî inca mai in adanc, spre lumina, cu o formula, care, desi n-are nici pe departe forta si frumusetea celei oferite de domnia voastra, este, in proza-ismul ei (vecin cu banalul), mai aproape de indiferentul adevar: “De unul singur, niciun poet nu-i poet”.P.S. Totusi afirmatia ca “de unul singur, niciun poet n-a răzbit”, considerata impreuna cu subiectul (sufletul autorului zicerii) si cu muzica ingramadita in cuvantul “răzbit”, musca nitel dintr-un meta-adevar potential… in directia dezinsingurarii poetului si poate in directia răzbirii…La urma urmei cat de singur este Viorel Padina in Univers-uri? Cat de mila va este de el?*

 

Posted in Aliorum Textuum | 21 Comments »

Despre Schimbul de mâine al Omului – Robotul

Posted by Arca lui Goe pe august 17, 2013

Preambul: Nu mai avem vreme pentru aproape nimic. Suntem mereu aglomerati, ocupati, stresati, obositi, fara chef. Este clar ca nu mai avem timpul (liber) de alta data, de pe timpuri. Suporterii teoriilor ultra-conspirationiste ne avertizeaza ca s-au intamplat lucruri dramatice si ca odata cu alinierea galactica 😯 s-au produs schimbari cuantice in complexul campurilor magnetice ale planetei, care au avut ca rezultat modificarea ritmului local de scurgere a timpului. 🙄 Asa se face ca ziua nu mai are 24 de ore ca pe vremuri (cum stiam noi) ci doar 16 asa incat incercarea noastra disperata de a le trata ca fiind tot 24 ne bulverseaza teribil bioritmul, pricopsindu-ne cu coplesitoarea senzatie a faptului ca nu amvem timp pentru mai nimic. In tot cazul pentru mai nimic de soi, mai de Doamne ajuta, ci doar, cel mult, pentru mizilicuri, pentru fleacuri si palavre. In realitate se intampla ceva mult mai banal dar nu mai putin dramatic: ne aflam in plin Soc al Viitorului, anticipat de altfel de anumiti autori. O componenta a acestui soc este aceea ca oferta de petrecere a timpului (liber sau nu) a explodat, cå, spre deosebire de vremurile de odinioara in care ne era ingaduit dumnezeiescul plictis (pe care nu-l apreciam cum se cuvine) avand de facut alegeri simple si sansa de a ne dedica alegerii facute, acum avem de ales dintre 1000 de oferte tentante care ni se arata de indata toate deodata. Pe vremuri ne uitam pe indelete la telecinemateca miercurea si la teleenciclopedie sambata, savurand filmul impreuna cu tot restul natiei. Era imposibil sa nu impartasim acelasi sistem de valori ceea ce ne facea apti de placuta socializare atunci cand de intalneam semenii. Astazi suntem fortati sa navigam printre mii de alternative, pentru a ne putea informa care-i cea mai buna, care ni se potriveste cel mai tare, pentru a putea apoi alege in cunostiinta de cauza, (nu?), iar acest proces de „informare” ne rapeste tot timpul, practic ne ingaduindu-ni-se sa ne oprim la vreuna dintre alternative. Suntem constransi la superficialitate si incompatibilitate (cu altii dar chiar si cu noi insine). Solutia acestei probleme (sau rezultatul ei) ar putea fi inlocuirea oamenilor cu robotii care sa poata procesa informatii de 1000 de ori mai repede astfel incat abundenta de azi a „informatiei” (sa ne prefacem ca despre informatie este vorba) sa le apara ca o penurie, si sa-i faca sa se simta ca pe vremea cand exista doar un singur canal de televiziune care emite doua ore pe zi. Presupun ca stiti ca au fost vremuri in care Internetul nu exista. Am incheiat preambulul.

Ramasese vorba sa caut un punct de intrare in Zen, vizavi de o tema propusa de catre colegul de anonimitate INTJ, despre eventuala umanizare a robotilor (coroborata cu robotizarea umanoizilor), ca posibila alternativa de progres si evolutie a actualei societatii surmenata pana la nevroza si psihopatie. Am gasit cred un punct de intrare potrivit prin care sunt adusi in atentie (atentie va rog) robotii umanoizi ultra-performanti, atat de performanti incat nu pot fi deosebiti de oameni, dar si o alta categorie socio-profesionala direct implicata in problema: påtura psihiatrilor si a psiho-terapeutilor. Scurta lectura propusa mai la vale (10-11 pagini de carte) ne poate da, cred, o perspectiva corecta si un tonus potrivit pentru abordarea serioasa si competenta a temei vizate. Cuvantul cheie fiind „interdisciplinaritatea”. 😉 Va urez o lectura placuta si fertila:

intrerupatorul_001 android_logo_3d-wallpaper-1920x1200

intrerupatorul_002intrerupatorul_003intrerupatorul_004intrerupatorul_005intrerupatorul_006intrerupatorul_007

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: , | 202 Comments »

Intâmplari cu tâlc. Ce lipseste?

Posted by Arca lui Goe pe august 12, 2013

Update (1): Atentie! Intentia cu care au fost propuse spre vizionare aceste filme pline de continut, extra-continut si meta-continut, nu denota fabula.

Update (2), (3) – Cainii salbatici africani se numara printre cei mai redutabili si mai eficienti vanatori. Spre deosebire de grupurile de lei si leoaice care vaneaza impreuna si carora, in medie, le reuseste capturarea pråzii o singura data din 10 incercari, haitele de caini au un randament uluitor de 8 succese din 10 incercari. Acest lucru se datoreaza unei coordonari extrem de eficiente, in care strategia si tactica (laborioase si flexibile in functie de prada vizata) sunt dublate de o atenta specializare a muncii, fiecare membru al haitei avand de interpretat un rol anume pentru fiecare scenariu in desfasurare.  De exemplu in cazul vanarii unei antilope (care datorita marimii ei ar putea parea invulnerabila in raport cu micile jivine carnivore) exista caini responsabili cu crearea panicii si fortarea victimei de a se indeparta de turma, urmata de directionarea acesteia catre locul in care asteapta grosul haitei. Acolo se gasesc doi caini anume care au meserii de mare baza. Unul se gata cu dintii de buza antilopei, iar altul de coada. Inebunita de durere si spaima, cu o mobilitate dramatic redusa, antilopa isi epuizeaza repede resursele de energie prabusindu-se si fiind sfasiata de catre caini.

Hienele, desi biologic sunt rude extrem de apropiate ale cainilor, sunt foarte slabi vanatori. Isi bazeza supravietuirea pe oportunism fiind mereu dispuse sa „fure” prada altor animale, inclusiv a leilor, sau sa consume resturi, hoituri, oase, maţe, cadavre in putrefactie, si in genere lucruri refuzate de altii. Au maxilare si danturi extrem de puternice care le permit sa consume si oase, cartilagii, tendoane si maduva. De vanat nu vaneaza decat animale aflate in dificultate, batrane, ranite, bolnave sau foarte tinere abia nascute, incapabile sa se apere.

Update (4) – In primul film in care hiena este muscata de nas de catre caine (probabil specialistul in „buza” al haitei), cainilor le-ar fi stat la indemana s-o ucida pe hiena, cu usurinta. Atunci cand aceasta era imobilizata, ramanand la un moment dat cu abdomenul si cu gatul accesibil muscaturilor cainilor, s-ar fi putut parea ca se afla in mare pericol. Totusi viata ei nu a fost niciun moment pusa in primejdie, cainii ne avand nici urma de intentii criminale. Nici macar muscatura de la nas nu s-a soldat cu ranirea hienei, cainele neincercand sa-si infiga realmente dintii in botul hienei.

Update (5) – In filmul al doilea, prada disputata, nu era (aproape in mod sigur) rezultatul „muncii” vreunuia dintre combatanti. Era un rest proaspat ramas de la masa altora mai mari (o idee „orfana” de autorul ei).  A avut castig de cauza cel caruia i-au venit mai repede ajutoare.

Update (6) – Ceea ce este cu adevarat uluitor in aceste filme este atitudinea (despre lume si viata !?) care transpare din felul in care se comporta (totalmente „inuman„; cinste lor) actorii acestor intamplari cotidiene.

Update (7) – Ca oameni, posesori in egala masura (sau poate nu tocmai egala) a unei inteligente superioare si a unei minti exclusiv egoice, noi, in prostia noastra, avem tendinta de acredita faptul ca personajele carora se intampla sa le fim spectaori sunt impinse in miscare, in actiune, prin resorturi si mecanisme similare celor care ne misca sau ne-ar misca pe noi insine in situatii similare. Cadem cu usurinta in greseala de a-i judeca pe altii cu masura noastra, dupa chipul si asemanarea noastra. Masura noastra este propriul Ego. Suntem incurajati sa facem acest gen de greseala prin aceea ca, fiinte sociale fiind, cel mai adesea avem ocazia sa aplicam acest gen de judecata celor mai la indemana personaje care se intampla sa ne fie prin preajma, ci care sunt de cele mai multe ori oameni, oameni, ca si noi. Intamplator, in cele mai multe din aceste cazuri, judecata noastra (bazata pe propria masura) pare a functiona cumva corect, credibil, potrivindu-se insa numai si numai intamplator, unor personaje care au masuri similare cu ale noastre (egoice), si consolidandu-ne astfel ideea ca asa trebuie sa judecam lucrurile. Asa se face ca atunci cand vedem filme cu animale avem predispozitia de a vedea fabule, precum in operele lui La Fontaine ori ale lui Grigore Alexandrescu. Fabulam, fabuland. Totusi daca am privi mai cu atentie filme in care apar animale salbatice, care se manifesta in libertate, in mediul lor natural, renuntand la a judeca lucrurile intr-o maniera prea antopomorfa, am constata un fapt uluitor si anume cvasi-inexistenta ego-ului in lumea animala. In lumea animala exista prada si pradator. Exista competitori. Dar (cu rare exceptii) nu exista victime si agresori. Nu exista agresiune. Pare de necrezut, nu? Ca sa se inteleaga mai bine ce vreau sa spun, cele doau filmulete propuse ar trebui revizionate, iar apoi imaginate scene echivalente in care in distributie, in locul animalelor, sa apara oameni. Judecand in paralele cele doua seturi de filme, cel real si cel imaginar, am putea face constatari surprinzatoare.

Update (8) – Sa zicem ca v-ati afla la un restaurant de lux care functioneaza in regim de buffet (atentie „all you can eat”) si ca patronul tocmai a decis sa ofere masa pe gratis tuturor purtatorilor de ecuson verde, purtatorii ecusoanelor de alte culori urmand sa-si plateasaca consumatia (pret unic indiferent de cat mananci). Tocmai v-ati pus in farfurie un homar de toata frumusetea asezonat cu tot ce trebuie. In timp ce stoarceti lamâie pe el, cineva vi-l ia din farfurie si fuge cu el, disparand in multime. Cei de la masa vecina se prapadesc de ras. Ce v-ar deranja mai tare? Faptul de a fi ramas fara homar in farfurie SAU faptul ca un asemenea gest a fost comis impotriva d-voastra? In ce proportie?

Update (9) – Cainii se aflau la masa. Le era foame si aveau nevoie de acea hrana. Ideea ca ar fi putut sa ramana cu mai putina mancare decat cea disponibila sau fara toata mancarea prezenta la fata locului (evit sa spun „pe care o aveau”), ii nelinistea. Era singurul lucru care-i nelinstea si pe care voiau sa-l contracareze. Faptul ca hiena voia sa manance „din mancarea lor” nu li se pare in niciun fel un afront, o jignire personala. Gestul si dorinta hienei ca atare nu-i deranjau catusi de putin si nu li se parea ca hiena face ceva neindreptatit. Un uman ar fi fost in primul rand atins de ofensa, de faptul ca cineva-l desconsidera imaginandu-si ca el (tocmai el) este potrivit ca tinta a unui gest potrivnic. Reactia umanului (cu un ego ranit) ar fi fost acea de a pedepsi ofensa zdrobindu-l pe autor, mai degraba de a se limita stric la pastrarea avantajului de a fi in fata unei bucati de carne (evit sa spun „de a o avea „). Umanul s-ar fi luat la harta cu primul „ofensator”, iar in incercarea de a-i arata el aceluia, ar fi ignorat complet faptul ca altii mananca respectiva mancare. Cainii, in mod evident, nu aveau problema asta . Ei aveau grija sa nu se imputineze carnea si… culmea , sa se joace cu hiena (daca tot a trebuit sa se intrerupa din mancat). Atitudinea asta vine in continuarea unui context mai general. Cainii nu considerau ca hiena ar vrea sa le fure lor ceva, ceva ce le-ar apartine – prin faptul ca au obtinut acel ceva prin munca . De alatfel cainii nu considera ca felul in care au obtinut accesul la acea mancare ar fi o munca. Ei au fost la vanatoare, nu la munca. (Munca este cu totul altceva, ceva mult mai grav). Au profitat de ceva, ceea ce le trebuia si se intampla sa fie disponibil (dupa o fuga buna) chiar acolo in zona. Nu-si imaginau ca acel ceva ar fi ceva al lor, ceva ce li se cuvine, si asupra caruia au un drept castigat. Hiena de asemenea nu are intentia sa „fure” sau sa „ofenseze”. Vrea sa manance o bucata de carne si atat. Daca se poate. Tratamentul la care este supusa nu-i produce nicio umilinta. Singurul regret e ca n-a apucat nimic, nu c-ar fi fost bataia de joc a cainilor. In sinea ei a fost multumita cu matul acela pe care a apucat sa-l ia. In filmul al doilea cainele sufera (cu masura) pentru pierdera posibilitatii de a se hrani din acea bucata de carne. Nu are nicio „oftica „ pe hiene si nu le poarta pica. Animalele nu se incurca in metafizica, si asta nu pentru ca nu le-ar duce mintea ci pentru ca sunt mult mai bine ancorate in realitate decat umanii. Umanii au fiecare cate o realitate pe care vor s-o impuna tuturor celorlalti. De obicei este vorba de realitati imaginare, inconsistente, simple prilejuri de manifestare ale egoului. Unul dintre efectele colaterale ale manifestarii ego-ului, este civilizatia umana.

Posted in Aliorum Textuum | 114 Comments »

Maria Lataretu. Ultimul cantec, ultima zi

Posted by Arca lui Goe pe iulie 31, 2013

Artisti veritabili si destine despre care aproape nimeni nu-si mai aminteste…


O biografie foarte interesanta se gaseste AICI: Maria Lataretu » Biografie. Contine detalii despre viata si creatia artistei populare (inclusiv lista tuturor cantecelor ei). Este de-a dreptul impresionat ce a putut sa creeze o persoana modesta, fara o educatie speciala, provenita dintr-o familie saraca. Multe din cantecele sale sunt cunoscute de toata lumea dar aproape nimeni nu mai stie ca au fost creatia ei:

Era o creatoare de geniu, multe dintre cantecele sale despre care se crede si astazi ca vin din creatia folclorica, din popor, sunt de fapt ale Mariei Lataretu cu muzica si text ori numai muzica sau text. Cantece ca: „M-a Facut Mama Oltean„( una dintre primele creatii ale Mariei Lataretu imprimata in 1937 la Arhiva de Folclor a Societatii Compozitorilor Romani sub indrumarea etnomuzicologului Constantin Brailoiu alaturi de alte cantece compuse de ea i-au fost daruite lui Ion Luican), „Lung ii drumul Gorjului„( prima creatie la varsta de 17 ani a Mariei Lataretu ) si „Marioara de la Gorj” au fost preluate de inegalabila Maria Tănase. „Lie Ciocarlie„, „Au pornit olteni la coasa„, „La Tismana intr-o gradina„, „Mai ti minte mai draga Marie„, „Dor de Mama” sunt toate creatiile ei. Si daca ar fi fost sa compuna numai „Lie Ciocarlie” si tot si-ar fi avut locul in galeria marilor artisti romani.

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: | 12 Comments »

„Cenaclul de luni”, alternativa subversivă la „Cenaclul Flacăra”

Posted by Arca lui Goe pe iulie 29, 2013

Autor:  Monica Andronescu

Mircea Cărtărescu, Florin Iaru sau Ioan Groşan sunt doar câteva dintre numele care au făcut istorie la cenaclul legendar condus de Nicolae Manolescu.

Cenaclul de Luni, a fost rampa de lansare pentru Generaţia 80, care a făcut istorie în literatura românească: Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ioan Bogdan Lefter, Ion Groşan, Alexandru Muşina sunt doar câteva dintre numele importante care au înflorit sub îndrumarea lui Nicolae Manolescu. Poetul şi criticul de teatru Doru Mareş (foto), secretar al Cenaclului de Luni, îşi aminteşte de această oază de libertate din deşertul comunist.

EVZ: În seara de 3 martie 1977, cu o zi înainte de cutremurul devastator, s-au adunat câţiva rebeli să-şi citească scrierile, în prezenţa criticului literar Nicolae Manolescu. A fost prima întâlnire a ceea ce se va numi Cenaclul de Luni. Împreună cu Radu Călin Cristea aţi fost iniţiatorul, spune istoria. Care e povestea acestui început?


Doru Mareş:
 Ca în orice legendă, e şi aici un sîmbure de adevăr. Sigur e că Radu Călin Cristea şi Călin Vlasie se aflau acolo. Personal, făceam pe soldatul la vânători de munte, la Câmpulung Muscel (alături de Liviu Papadima, pe de o parte, de Tompa Gabor, Victor Ioan Frunză, Adi Carauleanu, Andrei Mihalache, Marcel Anghel ş.a., pe de alta). M-am alăturat grupului de la, probabil, a doua şedinţă, adică din toamnă, după ce am terminat de cules studenţeşte strugurii patriei la Cochirleni (şi lăzile de Covagin (absolut autentic – o marcă de gin fabricată în Covasna, de unde uluitorul nume – n.r.) uitate în MAT-ul de la Rasova, acelaşi judeţ dobrogean). A fost aşa, un suflu al vremii, o dorinţă de a face un cenaclu mai de Doamne-ajută (era vremea când tot colhozul şi tot cvartalu- avea poeţii lui care sclipeau hăt, pînă la colţul uliţei/ aleii), fără a fi fost cineva conştient de ce avea să iasă.

Care era atmosfera întâlnirilor care s-au ţinut la Universitate, dar şi la Clubul CFR de pe Calea Griviţei? 
La Clubul CFR nu mai era (măcar ca titulatură) Cenaclul de Luni. După Universitate, la vreo jumătate de an, ne-am mutat la Casa Studenţilor, unde am rămas până la sfârşit. Atmosfera era una liberă, muşcătoare, dar extrem de prietenoasă. Cert e că, în linie junimistă, ziceam noi (cred că aşa şi era), cel mai abitir se exersa simţul critic. Nu cred să fi scăpat cineva. Sigur, nu îţi pica bine, dar simţeai rostul şi, mai ales, fair-playul. Nu prea îmi amintesc excese de laudă, în schimb exploda ironia, ieşeai jumulit de toţi fulgii dacă citeai ceva prea de tot naşpa, dar critica era una veselă, totuşi, căci ridendo…


Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Bogdan Ghiu, Mariana Marin și Alexandru Mușina, cinci dintre vârfurile Generației 80

Unii s-au opus făţiş…

În ce fel erau toate astea periculoase pentru regim? 
Faptul că până la urmă Cenaclul a fost „ras” dovedeşte că era periculos. Nu era „pe linie”, evident, nu avea nimic de împărţit cu politica partidului comunist, ba chiar mirosea a „americanizare”. Nu era Cenaclul lui Păunescu, unde insul punea toată sala să urle „eu cânt conducătorul care-a ştiut şi ştie” etc. Ba la din contră, monşer! Nu a fost însă o instituţie a dizidenţei, cel puţin nu pe faţă, deşi poeţi precum Mariana Marin ori Liviu Ioan Stoiciu s-au opus direct şi fără ambiguitate regimului politic.

Cenalul a fost desfiinţat din ordin de partid după şapte ani de existenţă. Ar mai fi durat? 
Probabil, da. Nici modelul Junimii nu a răposat după ce bună parte dintre membri au luat drumul Bucureştiului ori pur şi simplu li s-a dus juna necesitate de a clama în grup. Trucul de desfiinţare a fost unul abil: trebuia ca nu ştiu ce procent dintre membri să fie studenţi. Evident, grupul deja prea extins încurca socotelile unui regim care mai avea de respirat vreo şase ani de zile. Poate, în reacţiile publice din prezent nu se mai citeşte ce ne unea pe atunci, nu se mai întrevede o eventuală continuitate. Unii chiar s-au dezis. Mi se pare stupid: a fost pielea în care ne-am trăit tinereţea şi începuturile, drept pentru care cred că merită ceva mai mult (auto) respect…

A fost Cenaclul de Luni o poveste cu Feţi-Frumoşi şi Ilene-Cosânzene care tânjesc după libertate? 
A fost o poveste cu oameni normali şi aproape liberi. Bine, nu pe stradă, era doar vremea distihului „Prin tufişuri şi cotloane, miliţienii cu bastoane”. Şi, pe cale de consecinţă, a celuilalt: „Cine bate noaptea la fereastra ta, e Secoritatea, nu te speria”. Era şi la Cenaclul de Luni aceeaşi limită schizofrenă a întregii societăţi: eşti liber, dar aibi de grijă să nu calci tovarăşii pe coadă. Şi aveau, bre, o coadă sensibilă (nimic freudian aici)… Cum să zic: nu tânjeam după libertate, fiindcă, în cadrul grupului, citindu- ne textele eram complet liberi. Gheorghe Iova a venit la un moment dat cu o proză care se chema „Reserré”, încuiat de două ori, strâns cu asupra de măsură, cum ar veni, dar şi sigla de atunci a României (RSR). Ne interesau, însă (dacă nu cumva, inconştient, ştiam că e mai „sănătos” aşa), estetica şi tehnicile ei (chiar dacă Florin Iaru scosese deja poezia în stradă), fără a introduce estetica în inventar, cel puţin nu ca artă poetică. Opinia mea e că latura asta nu ar prea fi de laudă, dar aşa au mers lucrurile. Altfel, complotam destui prin ungherele noastre. Acum, dacă tot am ajuns de basm (sintagma nu e în toate accepţiunile „de bine”, ştiu), om fi fost şi Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. În orice caz, am fost tineri şi nu ne-am jucat cu chestia asta!

Citiţi mai mult: „Cenaclul de luni”, alternativa subversivă la „Cenaclul Flacăra” – Cultură > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/1049663.html#ixzz2aOQz6vyf
EVZ.ro

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 22 Comments »

Muhammad Ali

Posted by Arca lui Goe pe iulie 29, 2013

Muhammad Ali (n. 17 ianuarie 1942), născut sub numele Cassius Marcellus Clay, Jr. în orașul Louisville, statul KentuckySUA, este un fost campion mondial de box. În anul 1974 este ales Sportivul anului din SUA, iar în 1999, Ali a fost desemnat „Sportivul secolului” de revista americană „Sports Illustrated„. El este considerat cel mai mare campion de box la categoria grea precum și unul din cei mai populari sportivi al tuturor timpurilor. Înca de la începutul carierei profesioniste el iși spunea ca fiind The Greatest și ca printr-un miracol, chiar s-a adeverit.

A fost numit după tatăl său, Cassius Marcellus Clay, Sr. Și-a schimbat numele în anul 1964, când s-a convertit la IslamSunnism a islamismului.

Despre viața și cariera lui s-au făcut filme, iar el însuși a fost distribuit ca actor în câteva pelicule.[1]

Iata de ce:

Posted in Aliorum Textuum | 20 Comments »

Dan de la Slatina – Urca oile la munte

Posted by Arca lui Goe pe iulie 28, 2013

Posted in Aliorum Textuum | 8 Comments »

A fost sau n-a fost comunism in Romania?

Posted by Arca lui Goe pe iulie 27, 2013

Pornind de la ideea filmului „A fost sau n-a fost” din 2006, in regia lui Corneliu Porumboiu, in care personajele dintr-un mic orasel dezbat asupra Revolutiei din 1989, daca a avut sau nu loc si in urbea lor, adopt aceasta intrebare asupra comunismului din Romania.

A fost sau n-a fost comunism in Romania? A fost sau n-a fost comunism oriunde in lume? Rusia, China, Cuba? Dupa parerea oamenilor in China este in continuare comunism. Asa sa fie?

Larga majoritatea a oamenilor vorbeste despre comunism fara sa aiba notiuni despre marxism, leninism, stalinism, trotkism sau maoism. Vorbesc sa se afle in treaba, vorbesc afectiv despre rude si prieteni anchetati si batuti de Securitate. Vorbesc despre cozile de la paine, despre lipsa alimentelor, despre saracie, despre ghinionul de a te fi nascut in estul Europei.

Intotdeauna cand cineva spune ca era rau in comunism ofera ca argumente Securitatea si lipsa de alimente, oferite cu ratia pe cartele personalizate, cat si lipsa de libertate per total. Atunci cand o persoana nostalgica dupa acele vremuri rememoreaza anii spune ca era bine ca statul iti oferea o casa si un loc de munca, nu aveai grija zilei de maine din acest punct de vedere.

„Somnul ratiunii naste monstrii”

Este considerat, de obicei, de bun simt sa nu vorbesti despre ce nu stii, lucru universal aplicabil. Ei bine, in problema asa zisului comunism din Romania toata lumea deschide gura fara sa gandeasca.

„A fost dom’le, cum sa nu fie. Pai, cozile, carucioarele cu sifon. Dictatura, Ceausescu, colectivizarea, Securitatea. Ce, doar n-o fi prost sa spui ca n-a fost?”, spun oamenii.

Dar oamenii acestia n-au idee despre ce semnifica comunismul original, punctez original. Asa de la tatii lui, cum a fost elaborat de Marx si Engels. Este oarecum ironic ca doi germani au dat nastere teoriei comuniste, iar ea fost adoptata de Rusia. Ironic in contextul celui de-Al Doilea Razboi Mondial.

In orice caz, cum spunea Descartes, somnul ratiunii naste monstri. Cand se vorbeste despre comunism, ratiunea ia o mica pauza si afectivul preia fraul, lasand individul sa rosteasca doar inexactitati, cel putin spus.

„De ce a/n-a fost comunism in Romania”

Mai bine zis, de ce a fost foarte putin comunism in Romania. Locuintele si locurile de munca, egalitatea intre moguli si omul muncitor de rand, acestea au fost principii prezente in teoria marxisto-comunista.

Securitatea, saracia, cozile nu au nicio baza in comunism. Marx si Engels nu au scris niciodata in „Manifestul Comunist” ceva de vreo politie secreta, iar saracia din Romania nu a fost creata nici de colectivizare si nici de comunism per total.
A fost opera lui Ceausescu, care a hotarat sa nu mai contracteze niciun credit extern si sa plateasca datoria acumulata de Romania, care ajunsese la o valoare destul de mare. In acest sens, o mare parte din productia alimentara a tarii nu a mai ajuns la populatie, ci la creditori.

Luand aceste argumente in calcul, ar fi mai potrivit ca referinta la cea perioada sa o numim „Ceausism”, ci nu comunism. Exact la fel cum sunt denumite celelalte derivatii de marxism, respectiv Leninism, Stalinism sau Maoism.

Comunismul le include pe toate, ca sistem economico-politic, insa tot ce a pornit din doctrina marxista originala a fost denaturat de oameni, de dictatori. De aceea, sistemele politice instalate de ei le-au purtat numele. Pentru ca nu au aplicat marxismul pur. Lenin, Stalin, Mao si Ceausescu au preluat anumite elemente si au completat cu ce au dorit ei.

Asa cum in Romania a aparut Securitatea, idee absenta in marxism. Oamenii dau vina pe sistemul politic, pe teoria marxismului, cand de vina este un singur om, Ceausescu. El a infiintat Securitatea, el a saracit populatia. De vina nu este sistemul politic, ci omul din fruntea lui. Marxismul ramane o utopie, un sistem care cere un grad al moralitatii mult prea ridicat pentru actuala stare a umanitatii. Marxismul este teoria politica cu cel mai inalt grad de egalitate, moralitate si corectitudine.

Bineinteles, are si el anumite probleme. Cum ar fi colectivizarea, care nu trebuie facuta cu forta. De asta ofer argumentul moralitatii, oamenii nu sunt capabili de marxism. Marxismul inseamna sa dai de la tine sa ajuti pe altul. Oamenii care ofera bani celor neajutorati comit acte marxiste, poate ar trebui spanzurati, in opinia unor fanatici politici. De ce spun ca sunt tendinte marxiste? Pentru ca asta este ideologia! Capitalismul este un sistem bazat pe profit, iar ajutorul acordat unei alte persoane nu este profitabil, ci mai degraba pierdere. Aici vorbim strict in termeni lumesti, sa nu amestecam spiritualul.

Asa ca traind in epoca capitalismului, oamenii tot au tendinte marxiste, chit ca nu sunt constienti de acest lucru. Cat despre mine, as renunta cu drag la posibilitatea de a-mi lua un Mercedes si m-as multumi cu un Ford. Diferenta de bani sa mearga catre cei neajutorati. Sistemul politic, poate nici capitalismul, nu sunt in definitiv problematice. Problematici sunt oamenii, mai ales cei necititi care doar vorbesc sa se afle-n treaba. Daca vreti sa aveti pareri pertinente, nu doar „cliseuri auzite” atunci cititi teoria marxista si comparati cu cea a fost in Romania, Rusia, China sau chiar Cuba. – Sursa: Ziare – Silviu Reut

UPDATE:

Dan Ghenea spus

iulie 27, 2013 la 11:49 pm 

 E o mare pacaleala povestea asta cu comunismul “adevarat”. Comunismul a fost, chiar si in teorie, o utopie. Adica urma sa inceapa atunci cand … proprietatea privata, statul, politia, omul egoist ar fi disparut, facand loc unei lumi noi si unui om nou.

Dar utopiile pot fi, si au fost, cel mai desea, ucigatoare.

Lasand amabilitatile la o parte:
“[Romanii sunt] un popor fara istorie……destinati sa piara in furtuna revolutiei mondiale……[ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevolutiei si [vor ] ramane astfel pana la extirparea sau pierderea caracterului lor national ,la fel cum propria lor existenta ,in general,reprezinta prin ea insasi un protest contra unei marete revolutii istorice……Disparitia [lor] de pe fata pamantului ar fi un pas inainte.”
Frederich Engels, Neue Rheinische Zeitung,ianuarie 1848

Suna a instigare la genocid, nu vi se pare? Comunismul “pur” nu a existat niciodata. Ura face parte integranta din teoria comunista.

Posted in Aliorum Textuum | 27 Comments »

Peisaj postapocaliptic cu presă şi proşti

Posted by Arca lui Goe pe iulie 25, 2013

Am reluat articolul de mai jos din motivele generice obisnuite acestui gen de „plagiat” (mentionate in descrierea categoriei Aliorum Textuum) dar si din cateva „ratiuni” speciale:

  • Are un titlu extrem de dragut, sugestiv…
  • Este „on topic” cu „menirea proiectata” a Arcei lui Goe – protejarea si promovarea generica (sic) a libertatii de exprimare in cazuri particulare – Intelegeream Conservarea si Salvarea Razboiului prin esantionare.
  • Descrie fix aceleasi mecanisme care se produc la scara mai mica in HUVACA – o caricatura mica a presei dân realitate… care este o caricatura mai mare…

Am citit ultimul raport anual al ActiveWatch despre libertatea presei în România, cu obişnuitul scrîşnet de dinţi: recensămîntul abuzurilor rămîne, în mare, constant, de la an la an, tematica se schimbă. În plus, îmi dau seama că, treptat, domeniul rămîne fără obiectul muncii: nu prea mai avem presă. Peste ziarele care încă mai apar, poţi trece lejer în cinci minute, fără să ai senzaţia că pierzi ceva important. Televiziunile de ştiri fac trafic de vizibilitate şi influenţă şi nimic mai mult – nu mai am televizor şi mă consider mult mai bine informat decît în perioada în care aveam, iar cînd mai urmăresc cîteva talk-show-uri pe site-urile acestor televiziuni, rămîn cu o stare de profundă jenă. Deci mă uit cu drag la colegii de la ActiveWatch (sau Centrul pentru Jurnalism Independent) – cîtă vreme presa bubuia de investiţii, pînă în 2008, păreau singurii care se mai gîndesc la reguli şi la starea industriei ca atare. Acum, cînd presa a falimentat economic, tot ei par a fi singurii care se mai gîndesc la reguli şi la starea industriei ca atare. E ca şi cum Don Quijote umblă vioi şi se ceartă cu balaurii, într-un peisaj post-război nuclear. Nu vreau, deci, să repet şi aici chestiunile grave, dramatice şi cu adevărat apocaliptice care compun cadavrul defunctei prese din România. Vă propun să ne amuzăm. Cînd citesc rapoartele astea – care pun cap la cap cazurile care ajung la ActiveWatch –, mereu descopăr şi latura absurd prostească a problemei. Există ceva dintr-un film cu Stan şi Bran, în plăcerea unora de a-i cenzura pe alţii. Stilul este uneori atît de grosier, încît nu te poţi gîndi că oamenii ăia chiar fac asta la modul serios. Adică te întrebi: asta e pe bune? Există ceva dubii, aşa cum o bătaie cu frişcă în Stan şi Bran nu pare cu adevărat o luptă de stradă.

Să citim şi aşa raportul ActiveWatch: „La începutul lunii iulie, jurnalistul Agerpres Claudiu Zamfir, acreditat la Guvern, a trimis un set de întrebări la Biroul de Presă al Palatului Victoria, către Andrei Zaharescu, purtătorul de cuvînt al Executivului, şi către Anca Alexandrescu, şeful departamentului de comunicare al instituţiei. Claudiu Zamfir solicita informaţii despre salariul generalului Wesley Clark, fost comandant NATO şi proaspăt instaurat în funcţia de consilier onorific pe securitate şi economie al lui Victor Ponta. Clark este membru în conducerea unei companii petroliere care are operaţiuni în domeniul gazelor de şist în Polonia. La cîteva ore de la trimiterea întrebărilor pe e-mail, şefii jurnalistului l-au anunţat că nu se mai ocupă de Guvern. Alte surse din interiorul Agerpres au declarat atunci, pentru România liberă, că superiorii au menţionat drept motiv e-mail-ul trimis de jurnalist.“ (p. 15) Avem, deci, un jurnalist de la agenţia de presă de stat, dat la o parte pentru o întrebare despre cît cîştigă un consilier al lui Victor Ponta. Şi aş paria că s-a făcut la modul: Andrei Zaharescu şi/sau Anca Alexandrescu primesc cererea şi se gîndesc dacă să răspundă sau nu. Băi, stai aşa, că ăsta e de la Agerpres, ăştia nu sînt ai noştri? Ia, sună, bă, la şeful lui!

După ce de ani de zile se cere depolitizarea Agerpres, în februarie 2013, s-a rezolvat: Ponta l-a numit acolo director pe Alex Giboi, şeful biroului de presă al PSD. Aşa, direct, pe faţă, fără subtilităţi: luăm omul direct de la biroul nostru de presă şi îl punem la agenţia de ştiri. Aşa cum, pe vremuri, l-au luat pe Alexandru Sassu de la biroul de presă PSD şi l-au pus şef la TVR. Am tot mai mult impresia că Ponta repetă modelul Năstase, în relaţia cu presa, model pe care l-aş numi pupă-i în bot şi ia-le tot! Traian Băsescu a fost un mare inamic al presei, dar a fost unul deschis. A băgat presa printre vulnerabilităţile la adresa siguranţei naţionale. Cu Băsescu ştii cam care e faza. Are stilul unui marinar care agaţă fete în port: dacă nu te culci cu el, te face curvă în gură mare; dacă te culci cu el, te tratează iremediabil drept curvă. Năstase şi Ponta sînt, însă, băieţi finuţi. Vedeţi interviul lui Ponta la HARDTalk de la BBC – întrebat despre faptul că aliaţi de guvernare folosesc presa drept baros contra adversarilor, Ponta a răspuns mieros: „În România, presa este liberă şi ţinem foarte mult la asta.“ Simpatica englezoaică care îl intervieva nu şi-ar imagina că un prim-ministru poate sta într-un studio de televiziune, în timp ce se foloseşte limbaj suburban la adresa unor instituţii, aşa cum stătea Ponta în studioul de la Antena 3. Şi tot zicînd, aşa, mieros, cum ţine el la libertatea presei, Ponta o controlează încet-încet, prin numiri ca cea de la Agerpres, cooptîndu-i patronii de televiziuni etc. Spre deseobire de bruta de Băsescu, Ponta şi Năstase au aerul că fac curte unei prinţese, pentru ca apoi să o umple de sifilis şi să zică la toţi în sat că aia e o sifilitică. Eu zic să fim atenţi la Anca Alexandrescu – mai sus-pomenită –, probabil ea va juca rolul de „Dorina lui Năstase“, despre care vă ziceam acum două săptămîni.

Dar să continuăm cu cazurile de Stan şi Bran. „Pe 14 noiembrie, o echipă a Poliţiei Locale a sectorului 3 şi un reprezentant al Inspectoratului în Construcţii sector 3 au demolat abuziv un panou stradal care milita împotriva exploatării miniere cu cianură de la Roşia Montană. Afişul făcea parte dintr-o campanie a organizaţiei nonguvernamentale Alburnus Maior, împreună cu agenţia de publicitate Papaya Advertising. Mesajul panoului era adresat premierului României: «Cetăţene Victor Ponta, o iei în căsătorie pe dra Cianură?», «Sînt întrebări la care se răspunde cu DA sau NU. Electoratul aşteaptă răspunsul pînă pe 9 decembrie, ora 7.» Panoul trimitea la site-ul rosiamontana.net, care informează şi colectează adeziuni publice împotriva exploatărilor miniere cu cianuri pe teritoriul României. Reprezentanţii campaniei au spus că nimeni nu a primit nici un document scris privind motivele demontării. Dorina Iordache, reprezentantul Inspectoratului în Construcţii sector 3, a declarat că această decizie ar fi aparţinut primarului de sector, Robert Negoiţă.“ (p. 16) Cu alte cuvinte, în spaţiul public se pot afişa numai mesajele care plac domnului primar. Acelaşi Negoiţă umple sistematic sectorul 3 de panouri publicitare cu propria sa faţă. Tipul are aerul că îşi construieşte Coreea lui de Nord, în sectorul 3 al Bucureştiului.

Cel mai delicios dintre aceşti oameni mici, cu suflet de cenzor, care nu se poate abţine, este Ion Stavre. Cum adică care Stavre? Cel din exemplul cu clipul electoral al Partidului Popular Maghiar din Transilvania. TVR decide cu de la sine putere că mesajul PPMT (autonomie pentru Transilvania) este ilegal, deci interzice clipul. În cuvintele lui Ion Stavre, de la TVR: „Ca urmare a legislaţiei în vigoare, spotul trimis spre difuzare de Partidul Popular Maghiar din Transilvania studiourilor regionale ale SRTv din Timişoara şi Cluj-Napoca a fost supus unei analize de conţinut (metodă de cercetare media care se predă în primii doi ani de facultate la jurnalism). (…) În consecinţă, PPMT este rugat să modifice conţinutul spotului pentru a fi în acord cu prevederile legale. Decizia SRTv poate fi contestată la CNA, autoritatea care a emis Decizia nr. 738 din 1 noiembrie 2012.“ (p. 18) Observaţi aura de inteligenţă pe care şi-o construieşte Ion Stavre: în urma unui demers ştiinţific pe care l-a învăţat la facultate, i-a rezultat că e ilegal ce zice partidul maghiar. Dacă nu vă convine, contestaţi la CNA. Întrebat de ActiveWatch, preşedintele CNA, Răsvan Popescu, a afirmat că „CNA nu are competenţă legală pentru a se pronunţa cu privire la decizia luată de TVR în cazul spotului respectiv.“ Cu alte cuvinte, nu se poate face nimic; dacă Stavre de la TVR zice că dai un mesaj ilegal, gata, s-a terminat.

Iar Stavre de la TVR zice că eşti ilegal cînd vor muşchii lui şi mai face şi pe deşteptul cu analiza lui de conţinut. Eu, de pildă, făcînd analiză de conţinut la cele cîteva fraze semnate de el, îmi rezultă – ştiinţific – că Stavre e un prost sinistru. Dar, totuşi, Stavre e acolo şi dă drumul pe postul public numai mesajelor electorale care nu îl deranjează. Şi – veţi zice – de ce fac caz din situaţii mici. Nu sînt mici. Aici e problema: eu nu vreau să trăiesc într-o ţară în care micul primar Kim de la sectorul 3 decide ce se afişează,  în care Băsescu tratează relaţia cu presa ca pe o vizită vînjoasă la bordel, în care Ponta pupă presa pe bot şi o lucrează pe la spate, şi în care Stavre are butonul cu clipuri electorale. Toate astea sînt legate între ele. Şi de-asta mai e, încă, util să te baţi pentru libertatea presei, chiar şi pentru libertatea cadavrului presei. Pentru ca măcar aşa, o dată pe an, să le fie puţină ruşine ăstora! – Sursa: Dileama Veche

facebook.com/Cristian.Ghinea.

Posted in Aliorum Textuum, Dilema Plus - Dilema Minus | Etichetat: , , , | 14 Comments »

Ricky Gervais – Hitler and Friedrich Nietzsche

Posted by Arca lui Goe pe iulie 24, 2013

Posted in Aliorum Textuum, Bancul zilei | 26 Comments »

Ateismul poate face lumea mai buna sau este o plaga a societatii?

Posted by Arca lui Goe pe iulie 24, 2013

Ateismul a luat amploare, atat in Europa, dar si in Statele Unite. Omul religios incearca sa ramana cat mai mult intr-un univers sacru, pe cand omul lipsit de sentiment religios traieste intr-o lume desacralizata, spunea Mircea Eliade, in cartea sa „Sacrul si profanul”. Plecand de la aceasta constatare, se pune intrebarea: ateul poate sa aduca o contributie societatii sau din contra, poate sa produca mai mult rau?

Ateismul nu este doar o convingere, care neaga credinta religioasa, ci este un vlastar al unei miscari sociale, care intentioneaza sa darame structurile sociale, ce s-au perpetuat pe nedrept, scrie AlterNet.

Asa cum organizatiile feministe sunt impotriva patriarhatului, activistii pentru pace lupta impotriva ideologiei razboiului, militantii pentru drepturile omului cer desfiintarea traditiilor rasiste, ateii se ridica si spun ca rasa umana trebuie sa evolueze dincolo de religie.

Se da vina pe dreptul religios de a impinge ateii intr-o noua directie, una mai mult politica. Multi atei care cred ca au gasit dovezi impotriva lui Dumnezeu sunt atrasi de ateism, ca de o arma impotriva amenintarii religioase la libertate si libera exprimare.

Chiar daca exista multi oameni cu convingeri religioase liberale, diferenta dintre credinciosi si ateisti este aceeasi ca intre conservatori si progresisti.

Liberalismul este inradacinat in traditia umana si sustine ca societatea si guvernul au ca prioritati nevoile si dorintele umane, folosind instrumente rationale fata de aceste scopuri.

Conservatorismul valorifica ierarhia si traditia si respinge rationamentul bazat pe dovezi, in favoarea argumentelor propuse de autoritati.

In ciuda miscarii ateiste, care pune accent pe dovezi impotriva puterilor supranaturale, multi, daca nu cei mai multi oameni, care se alatura miscarii ateiste, au trecut la ateism deoarece ei au fost intrebati despre alte credinte si traditii.

Legaturile dintre ateism si progresism au facut ca ateii sa fie sustinatori ai drepturilor homosexualilor si a libertatii sexuale. Cercetari recente au aratat ca cei care si-au pierdut credinta si au devenit atei, si-au imbunatatit viata sexuala.

Ateii sunt limitati doar de imaginatia noastra, punandu-se in prim-plan lipsa lor de credinta, intr-o lume a oamenilor religiosi, care scot in evidenta credinta lor, in vazul tuturor. – Sursa ZIARE – George Titus Albulescu.

Posted in Aliorum Textuum | 4 Comments »

Ateii nu se pot mantui ?!?

Posted by Arca lui Goe pe iulie 22, 2013

Vaticanul clarifica spusele Papei: Ateii nu se pot mantui. Si totusi…

La scurt timp dupa ce Papa Francisc a afirmat ca si ateii care fac fapte bune se pot mantui, un comunicat al Vaticanului a incercat sa clarifice spusele Suveranului Pontif.

La doar o zi dupa ce Papa a rostit controversatele cuvinte, un purtator de cuvant al Vaticanului, parintele Thomas Rosica, a emis un comunicat de presa in care citeaza o parte a Catehismului Bisericii Catolice, in care se arata ca cei care resping invataturile lui Iisus nu se pot mantui, scrie Huffington Post.

„Orice mantuire vine de la Hristos, Capul, prin Biserica, ce ii este trupul. Deci nu poate fi salvat cel care, stiind ca Biserica, fondata de Hristos, este necesara pentru mantuire, refuza sa intre in ea sau sa ramana in ea”, scrie Rosica.

Rosica nuanteaza totusi, spunand ca nu este imposibil ca ateii sa fie intr-un final mantuiti de Hristos.

„Respingerea crestinismului nu inseamna o respingere a lui Hristos. Nu putem spune niciodata cu precizie ca un non-crestin care a respins crestinismul… mai urmeaza calea temporara creata pentru mantuirea sa, care il duce la intalnirea cu Dumnezeu”, a spus Rosica.

Papa Francisc spusese ca toata lumea, „chiar si ateii”, au fost mantuiti prin sangele lui Hristos.

„Daca noi, fiecare, ne facem partea, daca facem bine celorlalti, daca ne intalnim acolo, facand bine, si incet, incet, putin cu putin, vom ajunge la acea intalnire. Trebuie sa ne intalnim unul cu altul facand bine. ‘Dar nu cred, parinte, sunt ateu!’ Dar fa bine: ne vom intalni acolo”, a spus Francisc.

Posted in Aliorum Textuum | 55 Comments »

Sfantul Ilie Tesviteanul, proorocul din carul in flacari

Posted by Arca lui Goe pe iulie 20, 2013

Sursa: Ziare.com

SfIlieIstoria crestina il situeaza pe Ilie, cel nascut la Tesva (tinutul Galaad), in secolul al IX-lea i.H., in vremea regelui Ahab al Samariei.

Numele sau vine din ebraicul Eliyahu, care inseamna „Dumnezeul meu este Yah(ve)”. Ilie este considerat drept al doilea profet dupa Moise. Desi capitolele 17-20 ale Cartii a treia a regilor sunt dedicate in intregime lui Ilie, nu exista referinte istorice la adresa proorocului.

Vechiul Testament spune ca regele Ahab, impins de sotia sa pagana Izabela, a inceput prigoana impotriva evreilor care credeau in Dumnezeu Unicul, si a trecut la idolatrizarea zeului Baal.

Dupa ce zeci de prooroci (preoti, prevestitori) adepti ai lui Yahve au fugit ori s-au ascuns prin pesteri, Ilie a ramas singurul opozant fatis al idolatriei si al regelui.

In cele din urma, la sugestia lui Dumnezeu, a fost nevoit si el sa fuga, dar nu inainte de a prooroci (prezice) ca peste Samaria se va asterne seceta dupa voia sa: „in acesti ani nu va fi nici roua, nici ploaie, decat numai cand voi zice eu!”

Vaduva din Sarepta Sidonului

La un moment dat, Dumnezeu i s-a aratat din nou lui Ilie si i-a spus sa se intoarca acasa si ca il va hrani o vaduva. Femeia, intalnita pe drum, a ascultat porunca lui Ilie si, desi mai avea doar putina faina si cativa stropi de ulei, i-a facut proorocului o paine. Dupa aceea a mai facut paine si pentru ea si fiul ei, pentru ca vasul de faina si ulcica de ulei nu s-au mai golit pana la venirea ploii.

Atunci cand fiul vaduvei a murit, Ilie l-a dus in camera lui si a strigat la Dumnezeu „sa se intoarca sufletul acestui copil in el!” iar copilul, dupa ce Ilie a suflat peste el de trei ori, a inviat.

Meciul Baal vs. Yahve

Intors in capitala Regatului de Nord, Ilie i-a cerut regelui Ahab sa adune toti preotii lui Baal si ai zeitei Astarte si sa organizeze o intrecere: care zeu este mai puternic. La „competitia” organizata pe muntele Carmel au participat 850 de preoti pagani de o parte si Ilie de cealalta. Un public numeros a fost adunat din tot regatul.

Au fost taiati doi vitei si pusi pe ruguri diferite. De dimineata pana dupa pranz, preotii pagani si-au invocat zeii sa aprinda focul, dar nu au reusit. In schimb, Yahve l-a ascultat pe Ilie si a dat foc rugului.

Ca urmare, Yahve a fost declarat Dumnezeul adevarat, iar cei 850 de preoti au fost ucisi de popor; insusi Ilie a participat la masacru: „s-a dus Ilie la paraul Chisonului si i-a junghiat acolo.” La capatul masacrului, a venit si ploaia chemata de Ilie, dupa peste trei ani de seceta.

Muntele Horeb

Regina Izabela s-a suparat foarte tare din cauza uciderii preotilor ei si a promis moartea lui Ilie. De frica, profetul a fugit in pustiu, a fost hranit prin minuni si, dupa 40 de zile, a ajuns pe muntele Horeb – locul unde Moise a primit cele 10 porunci.

Dumnezeu i-a grait din nou si i-a spus sa nu se teama de furtuna, de cutremurul si de incendiul care vor urma. Dupa trecerea stihiilor, Yahve i-a spus lui Ilie sa se intoarca acasa prin Damasc, unde sa-l unga rege pe Hazael, in tara lui Israel sa-l puna rege pe Jehu si sa-si lase urmas pe ucenicul sau Elisei.

Via lui Nabot

Regele Ahab i-a cerut vecinului sau Nabot sa-i vanda via, caci dorea sa-si faca o gradina langa palat. Nabot il refuza, spunand ca nu-si instraineaza mostenirea. Infuriata de refuz, regina Izabela pune la cale un proces cu martori mincinosi si obtine uciderea cu pietre a vecinului Nabot. Dupa aceea ii spune regelui sa se duca sa-si ia in primire via. Ahab se intalneste pe drum cu profetul Ilie, care il blestema sa-l manance cainii ca pe Nabot, pe el si pe intreg neamul sau, pentru ca a incalcat poruncile lui Dumnezeu.

Ahab se caieste de fapta reginei, se imbraca in haine de sac, posteste si umbla trist, iar Dumnezeu ii spune lui Ilie ca-l cruta pe rege, dar blestemul se va abate asupra printului.

Incendierea ostasilor

In urma unei cazaturi, regele Ahazia, urmasul lui Ahab la tron, se imbolnaveste si cade la pat. Ahazia isi trimite oamenii sa intrebe profetii daca sa se roage lui Baal ca sa se faca bine. Ajunsi la Ilie, acesta le spune ca, apeland la „serviciile” lui Baal, regele va muri.

Regele trimite 51 de oameni sa puna mana pe Ilie, dar acesta ii cere lui Dumnezeu sa ii nimiceasca cu foc; Yahve il asculta. Faza se repeta cu alti 51 de soldati. In fine, o a treia companie este crutata de foc pentru ca ii vorbise lui Ilie frumos si politicos.

Pentru ca nu l-a ascultat pe profet, regele Ahazia moare.

Inaltarea la cer

Pe cand Ilie colinda tinuturile israeliene impreuna cu ucenicul sau Elisei, a trebuit sa treaca apa Iordanului. Ilie si-a luat mantaua, a facut-o sul, a lovit cu ea raul iar apele s-au despartit si i-au lasat sa treaca.

Elisei stia ca Ilie va fi luat la Dumnezeu (fara sa mai treaca prin moarte). Ucenicul i-a cerut proorocului „indoita masura din duhul tau!” Ilie i-a raspuns ca, daca va vedea momentul inaltarii la ceruri, cererea ii va fi satisfacuta.

„Pe cand mergeau ei vorbind, iata ca un car de foc si niste cai de foc i-au despartit pe unul de altul si Ilie s-a inaltat la cer intr-un vartej de vant.” Mantia „fermecata” i-a ramas lui Elisei, care a faptuit si el minuni – semn ca duhul trecuse la el.

Sfantul Mare Prooroc Ilie la romani

Praznicul sf. Ilie este randuit pe 20 iulie, in miezul verii, in sezonul furtunilor. Despre prooroc se spune ca umbla pe cer in carul cu roti din flacari tras de cai albi de nori.

Este patronul ploii, al tunetelor si al fulgerelor si, in caz de seceta, lui i se inalta rugi de ploaie. Peste 120.000 de romani ii poarta numele.

Posted in Aliorum Textuum | 38 Comments »

Ghirlanda

Posted by Arca lui Goe pe iulie 16, 2013

Te iubesc atât de frumos şi înalt,
Am uitat cine sunt, cum mă cheamă şi ce caut aici,
Am uitat tot ce-am ştiut,
Ce-am trăit mai ‘nainte.
Sunt de-o dată cu primul cuvânt pe care l-ai spus.
Cu o putere de neîngăduit
Am pornit cu herg…

…citeste mai departe…

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: | 27 Comments »

Metoda operationala – Transformata Laplace. Lectia hudsonboviţeană

Posted by Arca lui Goe pe iulie 13, 2013

Tema de cas(t)ă: Sa se calculeze functia imagine inversa si imaginea original pentru transpusa operationala transatlantica expusa mai jos.

Intamplari la scara mai mica petrecute la case mai mari:

* * *

Jersey City, un orăşel de aproape 300 000 de locuitori, despărţit de New York doar de râul Hudson, s-a schimbat radical în ultimii ani. Totul s-a petrecut datorită şi o dată cu mutarea a numeroşi profesionişti care lucrau în zona de vest a Manhattan-ului şi care au ales Jersey City pentru chiriile rezonabile. Banii şi gusturile lor au atras rapid investiţii în proiecte rezidenţiale moderne, în restaurante şi baruri hip, în magazine de lux.

Problemele au apărut la joncţiunea dintre spaţiul privat şi cel public. Tot ce putea fi rezolvat cu investiţiile antreprenorilor a fost rezolvat. Oriunde a existat oportunitatea de a face profit de pe urma nevoilor şi dorinţelor noului val de ”imigranţi” veniţi de peste râu lucrurile au mers perfect. Oraşul nu se schimba aproape deloc, însă, în zonele unde responsabilitatea modernizării revenea administraţiei – drumuri, parcuri, spaţii publice, servicii utilitare, ordine publică.

Foarte rapid, Jersey City a devenit un oraş al contrastelor tipice ţărilor în curs de dezvoltare. În geamurile clădirilor de sticlă şi în vitrinele buticurilor se reflecta din ce în ce mai puternic imaginea unei comunităţi polarizate, cu o rată alarmantă a criminalităţii, gospodărită prost de o elită incompetentă şi coruptă.

Motivele pentru care toate serviciile publice mergeau prost? Le intuiţi deja, sunt universale. Oraşul era condus de un amestec toxic de politicieni şi mafioţi, care promova mai degrabă funcţionari obsedaţi să ia mită de la afaceriştii care primeau contracte publice.

Gravitatea situaţiei a devenit evidentă în 2009. Nu mai puţin de 44 de persoane au fost arestate pentru acuzaţii care mergeau de la organizarea unei reţele de trafic de rinichi proveniţi din Europa de Est, la fraude bancare şi la colectarea de mită de la dezvoltatorii imobiliari pentru finanţarea campaniei electorale a primarului. Printre cei acuzaţi şi condamnaţi ulterior – viceprimarul din Jersey City, preşedintele Consiliului Local, un consilier şi şeful autorităţii locative a oraşului.

Rechizitoriul procurorilor a scos la iveală o cultură politică şi admininstrativă copiată la indigo după scenariul filmului ”Atlantic City” – poate cel mai faimos oraş din statul New Jersey. Mii de documente, mărturii şi conversaţii înregistrate cu camera ascunsă au şocat America. Rezultatele operaţiunii ”Bid Rig”, cum a fost supranumită, s-au adăugat câtorva sute de condamnări ale unor oficiali locali de toate rangurile, reprezentanţi federali şi chiar senatori, pronunţate în numeroase alte dosare anterioare, de-a lungul şi de-a latul statului New Jersey.

Toate laolaltă au demonstrat cât de puţin s-au schimbat metodele de lucru cu care operează numeroşi politicieni şi funcţionari din această parte a Americii faţă de vremurile prohibiţiei. Iar dacă mai exista vreun dubiu, unul dintre oficialii implicaţi în reţeaua de corupţie a fost găsit mort în apartamentul său, înainte de apuca să depună mărturie în faţa judecătorilor.

Deşi mulţi membri ai echipei sale au ajuns la închisoare, primarul din Jersey City, Jerramiah Healy, în ale căror conturi de campanie ajunseseră 20.000$ primiţi ca mită de viceprimar, care era şi trezorierul campaniei sale, nu a fost anchetat şi nici nu şi-a dat demisia, încheindu-şi mandatul în funcţie.

Noii locuitori sosiţi în Jersey City, veniţi cu alte standarde, cu alte aspiraţii, au înţeles cel mai repede că nimic nu se va schimba dacă nu trec la acţiune. Aşa au apărut asociaţii ale locatarilor din zonele cele mai dinamice ale oraşului care au început să se lupte din ce în ce mai intens cu administraţia oraşului pentru probleme dintre cele mai diverse: parcări, parcuri, piste pentru biciclişti, drumuri, reducerea infracţiunilor, soarta persoanelor fără adăpost.

Pentru fiecare schimbare pe care au dorit-o s-au bătut din răsputeri. Petiţii, emailuri, pichete, demonstraţii. Uneori câteva luni, alteori ani. Dar în final, când au perseverat, au reuşit măcar şi parţial să-şi impună punctul de vedere. Lor li se datorează primele piste pentru biciclişti, transformarea câtorva parcuri din maidane în oaze de verdeaţă şi chiar schimbarea atitudinii poliţiştilor.

Într-un singur punct s-au împotmolit: şcolile publice. Toate insistenţele şi presiunile puse pe administraţie nu au dat aproape nici un rezultat. Jersey City a continuat să aibă un sistem educaţional mediocru, excesiv de birocratic, subfinanţat, cu profesori nemotivaţi şi slab pregătiţi, cu o curiculă depăşită, care nu ţinea pasul cu materia predată în instituţiile de marcă.

Eforturile părinţilor de a determina o schimbare în acest domeniu s-au lovit de alianţa ignoranţei, neputinţei şi rezistenţei la schimbare pe care au făcut-o responsabilii locali cu sindicatele din educaţie. Tensiunile au crescut constant până ce nu au mai putut fi ignorate. În clipa în care numărul părinţilor cu o pregătire profesională de top, cu salarii mari, care lucrau în medii extrem de competitive a atins o masă critică, rezolvarea problemei educaţiei a devenit principala temă pe agenda civică.

Pentru astfel de oameni, care ştiu că educaţia pe care o primesc copiii lor le va determina viitorul, imposibilitatea de a găsi o şcoală pe măsura aşteptărilor este un motiv suficient pentru a se muta în altă parte. Câtă vreme numărul părinţilor cu o astfel de înţelegere şi preocupare pentru calitatea învăţământului a fost mic sistemul nu a fost presat îndeajuns pentru a accepta o schimbare. Iar pretenţioşii nu au avut altă variantă decât să plece în locuri care le puteau asigura ce îşi doreau.

De la un punct încolo, însă, tinerele familii din Jersey City care au repurtat victorii în lupta cu administraţia locală pentru ca oraşul să evolueze au simţit că tot efortul lor a fost degeaba dacă vor fi obligaţi să o ia de la capăt în altă parte din cauza şcolilor proaste. Şi în loc să abandoneze şi să se mute, cum făcuseră numeroase alte familii înaintea lor au decis că mai bine luptă.

Succesul lor în acest război de lungă durată a fost minor până în momentul în care au reuşit să creeze o breşă. Adică, până au reuşit să impună alegerea în consiliul local a unui om care să le promoveze interesele. Breşa s-a numit Steve Fulop.

Pe 11 septembrie 2001, Fulop avea 24 de ani şi lucra pe Wall Street, pentru Goldman Sachs. La scurt timp după ce a fost martor la atacul terorist a demisionat şi s-a înrolat în armată, la ”Puşcaşii marini”. În 2003, s-a aflat în primul val de militari care a intrat în Bagdad. Un an mai târziu, s-a reîntors în ţară şi şi-a reluat activitatea la Goldman Sachs.

Începând cu 2004, Fulop a devenit unul dintre cei mai implicaţi activişti pentru ca zona din Jersey City unde locuia, Paulus Hook, să fie mai bine administrată. Era preşedintele Coaliţiei Asociaţiilor de Locatari din centrul oraşului când i s-a propus să intre în politică. Şi nu oricum, ci candidând pentru un loc în Congres împotriva unuia dintre cei mai puternici politicieni din regiune, senatorul Bob Menendez.

Fulop a pierdut la scor prima sa confruntare electorală, obţinând doar 10% dintre voturi, însă nu s-a dat bătut. Un an mai târziu, în 2005, a candidat în alegerile locale pentru un loc de consilier. Şi atunci a plecat cu şansa a doua deoarece adversarul său era consilierul cel mai apropiat de Jerremiah Healy, primarul în exerciţiu care candida pentru un nou mandat.

Dintre cei nouă consilieri aleşi în 2005, opt au fost din echipa lui Healy. Al nouălea a fost Fulop. Victoria sa a fost considerată marea surpriză, nu doar pentru că a învins un consilier cu experienţă şi sprijin politic masiv, inclusiv din partea senatorului Menendez, dar mai ales pentru că nu a beneficiat de nici un fel de ajutor din partea vreunui partid sau politician influent.

Victoria lui Fulop din 2005 afost victoria unui independent autentic, care şi-a strâns voturile mergând din uşă, după cum nota New York Times la vremea respectivă. Cu un buget de campanie sub jumătate faţă de cel al adversarului său, Fulop a folosit ca voluntari inclusiv persoane fără adăpost. Spre mirarea tuturor, a fost votat atât de albii bogaţi din cartierele de pe malul rîului dar şi de alegătorii de culoare din zonele rău famate. Primii au văzut în el şansa de a-şi promova proiectele urbanistice pe care şi le doreau realizate, ceilalţi au dat un vot negativ primarului şi consilierilor care îi ignoraseră în trecut.

Privită de la distanţă şi mai ales de oameni cu o viziune destul de idilică despre Statele Unite, victoria unui tânăr independent care a reuşit să devină consilier într-un orăşel cu aproape 300.000 de locuitori poate părea relativ banală. Şi este. Atât de banală cât este povestea oricărui om care reuşeşte să învingă un SISTEM. Mai ales într-o ţară de la care mulţi se aşteaptă ca astfel de reuşite să nu fie rarităţi, datorită mecanismelor democratice, a unei culturi politice avansate şi a unui grad ridicat de implicare a cetăţenilor în treburile cetăţii.

Poate cel mai relevant detaliu: dincolo de faptul că a luptat cu un adversar mult mai bine cotat, cu un spate politic redutabil, lui Fulop i-a fost greu să găsească finanţatori pentru campanie şi pentru că multe companii din Jersey City se temeau de represaliile primarului. Puţinii patroni care au avut curajul să parieze pe el au făcut-o practic pe ascuns. Una dintre tacticile inovative, nota New York Times, într-un articol din 2005, a fost ”decizia de a nu distribui postere electorale susţinătorilor (pe care aceştia să le afişeze în geam, după cum se practică adesea în SUA – n.m.) pentru a evita, spune Fulop, ca aceştia să devină ţinta curiozităţii subite a inspectorilor primăriei.”

Adevărata sa bătălie a început, însă, după ce a devenit consilier. Şi a fost una profund inegală. Nouă – restul consilierilor plus primarul, contra unu. Primul obiectiv a fost să le demonstreze celor ce îl votaseră că a meritat încrederea lor. De aceea, a început să atace fundamentul incompetenţei şi ineficienţei: corupţia, privelegiile şi legăturile de clan ale celor ce conduceau tot ce mişca în oraş.

Vreme de patru ani a pus consecvent pe masa consiliului local propuneri care au stârnit furia colegilor săi, a şefilor de servicii coordonate de primărie şi chiar a sindicatelor:

Nici o persoană să nu mai poată avea două slujbe plătite din bani publici.

Firmele care au contracte publice să nu poată dona bani pentru campania electorală a un anumit candidat.

Închiderea regiilor autonome care servesc aproape exclusiv pentru recompensarea clientelei politice a primarului şi a consilierilor şi preluarea responsabilităţilor de către primărie.

Angajaţii cu maşini de servici să nu le mai poată lua acasă după încheierea programului.

Şefilor serviciilor de uitlităţi să nu li se mai plătească asigurări de sănătate extinse.

Angajaţii primăriei să nu mai beneficieze de pensii pe viaţă dacă nu au o vechime de minim 25 de ani.

Şedinţele consiliului local să fie transmise în direct prin internet.

Deşi au generat dezbateri aprinse iar opinia publică şi ziarele se declarau net în favoarea lor, toate propunerile lui Fulop au fost respinse, una după alta, de consiliul local. Perseverent, Fulop a ignorat voturile negative ale celorlalţi consilieri şi a continuat să le repună pe ordinea de zi încă şi încă o dată.

Exasperaţi că agenda publică se concentrează exclusiv pe valul de propuneri reformiste ale lui Fulop, colegii săi au votat o decizie prin care o dată respinsă, o propunere nu poate fi repusă pe ordinea de zi a Consiliului decât după un anumit timp. Fulop a ripostat anunţând că vrea ca locuitorii oraşului să spună dacă îi interesează sau nu o schimbare şi că va strânge semnături pentru a organiza un referendum pe două dintre cele mai importante propuneri ale sale.

În ziua în care s-a prezentat cu listele cu cele 1500 de semnături necesare pentru declanşarea referendumului, secretarul primăriei l-a anunţat că numărul minimm de semnături este, de fapt, de 12000. Adică de şase ori mai multe decât cele de care e nevoie pentru ca o persoană să poată candida pentru funcţia de primar.

Anularea referendumului a venit, însă, prea târziu pentru adversarii lui Fulop. Prin încăpăţânarea cu care a dezgropat toate temele importante de discuţie din jurul corupţiei şi ale privilegiilor, acesta reuşise deja să catalizeze toate energiile mişcărilor civice, care au devenit un aliat redutabil în lupta cu establishment-ul. Ca urmare, pentru că presiunea publică nu putea fi domolită, primarul şi consilierii au adoptat, în final, unele din măsurile propuse de consilierul rebel.

Dar pentru că le-au făcut mai puţin restrictive, păstrând multe dintre privilegiile şi portiţele de corupţie la care ar fi trebuit să renunţe, aleşii conduşi de primarul Healy au stârnit şi mai tare furia suporterilor lui Fulop, conturându-i acestuia un profil de justiţiar care se luptă de unul singur cu o grupare de politicieni incompetenţi şi puşi pe furat.

Rezultatul: în doar patru ani, când nici nu împlinise 32 de ani, Fulop a devenit o voce redutabilă în Jersey City şi şi-a reînoit mandatul de consilier la alegerile din 2009, cu un procent consistent – 63%. Contracandidatul său, un alt apropiat al primarului Healy, a ajuns la închisoare, două luni mai târziu, pentru corupţie.

Capitalul de încredere pe care l-a adunat în primul mandat i-a permis ca în cel de-al doilea să marcheze puncte importante în problema care îi durea cel mai tare pe principalii săi susţinători: reformarea şcolilor.

În 2010, alegerile pentru funcţiile de conducere în autoritatea care supervizează şcolile publice i-au dat ocazia să promoveze câteva persoane care îi susţineau viziunea: standarde mai înalte pentru profesori, un sistem de clasificare şi finanţare a şcolilor bazat pe rezultatele elevilor la teste şi promovarea şcolilor de tip ”charter.”

Dintre toate obiectivele, şcolile ”charter” i-au adus cele mai multe conflicte cu sindicatele profesorilor şi implicit cu politicienii care depindeau de voturile acestora. Motivul? Teama profesorilor de modă veche de o competiţie autentică şi riscul de a-şi pierde slujbele.

Şcolile ”charter” au apărut în Statele Unite în anii ’90 fiind înfiinţate de părinţi, organizaţii civice sau companii nemulţumite de calitatea învăţământului din şcolile publice. Deşi sunt supuse controlului autorităţilor, ele sunt conduse şi finanţate diferit de acestea. Curicula se supune unei linii generale, dar conducerile şcolilor au o flexibilitate foarte mare pentru a decide materiile şi modul de predare, astfel încât să maximizeze performanţele elevilor.

Deşi sunt finanţate şi din bani publici, o mare parte din fonduri provin din surse private. În felul acesta, companiile puternice şi donatorii individuali pot sprijini o anumită comunitate oferindu-le părinţilor garanţia unei educaţii de calitate pentru copiii lor. Diferenţa fundamentală faţă de cele private este că şcolile ”charter” sunt gratuite.

În al doilea mandat, popularitatea în creştere l-a ajutat pe tânărul consilier ca aproape toţi candidaţii pe care i-a susţinut pentru a prelua controlul asupra instituţiilor implicate în coordonarea sistemului de învăţământ şi a promova reformele mult aşteptate să iasă învingători în alegeri.

Prezenţa la vot a bătut toate recordurile. Dar nu pentru că părinţii aveau încredere în oarbă în Fulop, ci pentru că acesta şi-a ales candidaţii împreună cu ei. Un comitet format din zece părinţi a alcătuit un chestionar extensiv pentru fiecare potenţial candidat iar cei ce au obţinut cel mai bun punctaj au fost chemaţi la interviu. Câştigătorii au primit automat girul consilierului şi sprijinul său activ în campania care a urmat.

Convinşi că, în sfârşit, pot conta pe profesionişti care să rezolve cauzele de profunzime care au făcut ca şcolile din Jersey City să fie printre cele mai slabe din Statele Unite, părinţii care nu îşi permiteau şcoli private dar erau dispuşi să lupte pentru îmbunătăţirea celor publice sau înfiinţarea a cât mai multe de tip ”charter” au devenit cei mai devotaţi suporteri ai consilierului.

Consecvenţa cu care a şi-a urmărit proiectele concrete pe care le-a demarat pentru direcţionarea către şcoli a unui procent din ce în ce mai mare din bugetul local dar şi pentru atragerea a aproape un miliard de dolari din donaţii private s-a tradus într-o cotă de popularitate remarcabilă, care la rândul ei i-a adus aliaţi politici la care nici nu visase în primul mandat. În doar şapte ani, Steve Fulop a devenit unul dintre cei mai redutabili politicieni din statul New Jersey.

”Şi-a clădit o armată de voluntari care tânjesc după o administraţie integră şi şcoli mai bune, iar susţinătorii săi controlează acum atât consiliul local cât şi comitetul care răspunde de educaţie”, scria un ziar local anul trecut, cu puţin timp înainte ca Fulop să îşi anunţe intrarea în următoarea etapă: candidatura pentru postul de primar în Jersey City.

În ciuda ascensiunii fulminante, foarte mulţi nu au crezut că este suficient de puternic pentru a-l detrona pe primarul Healy, principalul său adversar. Şi nu pentru că nu ar fi avut argumente. Atât lipsa sa de implicare în reformarea şcolilor cât mai ales acuzaţiile de corupţie ce planau asupra sa încă din timpul investigaţiei ”Bid Rig” reprezentau păcate capitale în ochii segmentului educat şi progresist al electoratului. Healy avea încă mulţi susţinători printre cei ce nu erau interesaţi de piste de bicicletă sau şcoli ”charter”.

Cel mai consistent sprijin pe care se baza adversarul lui Fulop, însă, venea din două direcţii: de la antreprenorii care făceau afaceri cu primăria şi de la politicienii care aveau să-i întoarcă favoruri. Unul dintre acestea a fost la un pas de a se dovedi decisiv.

Spre surprinderea tuturor celor ce vedeau în primarul Healy întruchiparea decăderii morale şi a lipsei de viziune, pe 20 martie 2013, preşedintele Barack Obama a anunţat că îi susţine candidatura. Gestul nu putea fi explicat printr-o obligaţie de loialitate faţă de partid deoarece Healy, membru al Partidului Democrat, nu candida împotriva unui republican. Fulop era tot democrat.

Gestul preşedintelui a fost cu atât mai surprinzător cu cât era a doua susţinere pe care o acorda unei candidaturi la primărie de când a devenit preşedinte. ”Ca să continuăm să împingem America înainte, avem nevoie de mai mulţi lideri precum prietenul meu, Jerry Healy” scria în comunicatul de la Casa Albă. Nu mai e nevoie să spunem că girul preşedintelui SUA a devenit principala temă de campanie a primarului din Jersey City, alături de un altul foarte valoros. Cel primit de la Michael Bloomberg, primarul New York-ului.

O bună bucată de vreme, Steve Fulop a crezut că nu mai are nici o şansă. Mulţi dintre cei ce îi promiseseră sprijin financiar înainte de campanie au renunţat să-l mai ajute după ce Healy a primit binecuvântarea lui Obama. Când totul părea pierdut nu i-a mai rămas decât tenacitatea şi sprijinul celor pe care atitudinea preşedintelui SUA i-a îndârjit şi mai tare să lupte împotriva unei autorităţi corupte. Dar şi loialitatea părinţilor care au considerat că nimic nu valorează mai mult decât viitorul copiiilor lor.

Decisivă a fost ideea consilierului reformist de a produce o serie de clipuri în care Healy apărea în imagini filmate cu camera ascunsă întâlnindu-se cu antreprenorul corupt care a tras după el cei 44 de politicieni şi afacerişti arestaţi în 2009 şi ai cărui bani au ajutat la alegerea sa anterioară. Aproape de fiecare dată când primarul în funcţie apărea lăudându-se cu susţinerea lui Obama îl urma ca o umbră amintirea faptului că şi el ar fi trebuit să se afle la închisoare, lângă cei ce au luat mită pentru a-i finanţa campania din 2009.

Spre surprinderea multora din centrele politice ale Americii, Fulop a ieşit învingător. Încă din primul tur. L-a învins pe Healy cu 52% la 38%. Inutil să mai spunem că în zilele ce au urmat aproape toţi consilierii care au fost aleşi cu sprijinul fostului primar şi-au declarat susţinerea pentru iniţiativele pro-integritare şi pro-reformarea şcolilor ale învingătorului.

* * *

Într-un interviu acordat pe 4 iulie, Duane Butcher, însărcinatul cu afaceri al ambsadei SUA, a declarat că românii sunt prea critici cu ei înşişi. Nu acolo e problema. Slăbiciunea noastră vine din convingerea oarbă că dimensiunea problemelor cu care ne confruntăm este unică, nemaiîntâlnită. Că nicăieri în lume nu există politicieni mai ticăloşi decât aici, corupţie, rapacitate, ticăloşie, dezinteres pentru binele comun ca la noi.

Că totul ni se trage de la extraordinarul context geografic, istoric, religios, cultural care a şlefuit acest popor până la profilul lamentabil de azi. Răscrucea de imperii, turcii, ruşii, comuniştii, capul plecat sabia nu-l taie şi tot aşa. De aici, fatalitatea. Credinţa că nu avem nici o şansă să învingem vreodată demonul care ne mănâncă măruntaiele deoarece a fost perfecţionat în mii de ani şi forjat de forţele implacabile ale istoriei.

Atât de mult ne-am îndrăgostit de miturile fondatoare ale neputinţei noastre încât cei mai mulţi am încetat şi să mai încercăm să vedem cât adevăr există în ele. Nu o facem tocmai din teama că vom descoperi că ne protejăm de mustrările de conştiinţă cu o mare minciună.

Realitatea: şi alţi oameni trec prin aceleaşi încercări ca şi noi. Singura diferenţă care contează este că unii nu abandonează niciodată lupta şi reuşesc să găsească dozajul optim de idealism, inteligenţă şi pragmatism cu care îi pot pune la respect pe cei ce îi abuzează. Şi un detaliu de culoare: Steve Fulop este fiul unor emigranţi din România. – Autor DAN CRISTIAN TURTURICA

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: , | 9 Comments »

Despre comunismul de ieri si de azi

Posted by Arca lui Goe pe iulie 11, 2013

Nea Vasile era camionagiu la o mica statie de betoane de pe Valea Oltului, de unde fura de dimineata pana seara cam tot ce-i pica in mana: nisip, pietris, criblura, balast, adica tot ce scotea draglina din ape. Inainte de 89, oamenii isi construiau casele cu materiale furate te miri de unde. Ati vazut chederele de autobuz care inchid balcoanele blocurilor comuniste din Suceava, Bacau, Valcea sau aiurea? V-ati intrebat de ce toti oamenii dintr-un bloc si-au inchis balcoul folosind chedere? Se gaseau in magazin sau le „faceau rost” de la intreprinderea de transport locala? 
.
Ei, cand era vorba de construit sau renovat o casa, nimeni nu se obosea sa dea o fuga la Cooperativa sau la Gospodarul, variantele comuniste de Bricostore sau Hornbach. Oricum nu se gasea mare lucru. Tara intreaga era un mare mall in care oamenii „se descurcau” si „faceau rost”. Nea Vasile era, asadar, un umil angajat in „departamentul materiale de constructie” al marelui mall comunist.
Nea Vasile avea un sef, care fura cot la cot cu angajatii sai. Nu chiar cu toti. Se mai gasea ici colo cate unul cinstit sau activist fanatic. Seful era pe cai mari, de neatins. Avea un frate mare in PCR, care-l ajuta sa ramana sef pe viata. Dispunea, cum ar veni, de un vast sistem de relatii. Daca nea Vasile avea nevoie de ceva, de buletin de oras sau de o aprobare de constructie, seful aranja repede si discret. Costa ceva, dar rezolva aproape orice. Vorbea cu fratele si tot ce parea imposibil sa facea pentru cateva sute. Nea Vasile era obligat uneori sa-si serveasca seful, hartuit de un alai de cumnati, veri, nepoti. Cu totii voiau ceva de la el. Isi construiau case si aveau nevoie de nisip, ciment, pietris si ce mai fura nea Vasile din statia de betoane. Atunci, nea Vasile nu mai baga ciubucul in buzunar, lucra pe gratis.
Nu chiar gratis. Uneori nea Vasile era denuntat de cate un coleg pizmas, ros de invidie ca nu poate fura cat el sau devotat partidului. Atunci intra in actiune seful. Il chema pe nea Vasile in birou sa-i spuna pe un ton aproape vesel: iarasi te-a denuntat cetateanul X!  Seful, om bun, il dojenea parinteste pe nea Vasile, rugandu-l sa fie mai atent, ca oamenii sunt rai. Nici nu-i dadea prin cap sa-l santioneze pe Nea Vasile, ci se gandea cum sa scape rapid de acest denuntator. Cea mai eficienta si curata masura era detasarea. Il detasa 70-80 de kilometri, la statia de betoane cea mai indepartata de domiciliu. Dupa cateva luni de naveta grea cetateanul X ceda nervos, pleca singur, dar ramanea la fel de devotat partidului si de vigilent cu bunurile statului.
Cu militia nea Vasile nu avea mari probleme. L-au prins de cateva ori descarcand in curtile oamenilor pietris, nisip si beton furat din statie. Cum, tovarase, vinzi bunurile statului? Nu le vand, tovarase militian, ii ajut pe oamenii astia sa-si ridice o casa. Pentru o suta-doua de lei, militianul se lasa convins ca furtul e ajutor de stat. De obicei, se intorcea rapid cu alti clienti din sat, rubedenii si prieteni ai sefului de post. Si ei nevoie de un mic ajutor de stat. Nea Vasile le lua banii adusi de militian si treaba mergea ca pe roate.

Uneori situatia se complica rau, cand in marele mall comunist intra in actiune revizorul contabil. Nu va imaginati ca avea treaba cu facturi sau alte complicatii capitaliste. Nu se inventasera inca. Facea un fel de socoteala in mare al combustibilului consumat, punea cap la cap niste bonuri de insotirea marfii si foi de parcurs, cam toate lesne de falsificat caci nu avea nici macar serii sau stampile. Cu toate astea, iesea un minus de cateva mii de tone de nisip, pietris si ce naiba mai scotea draglina din ape! Cu totii holbau ochii ingroziti, se si vedeau pusi la gazeta de perete langa aia care furau gaini. Asta fusese un furt istoric, imposibil de acoperit cu hartii oricat s-ar fi straduit Nea Vasile, seful cu fratele lui cu tot sa stearga urmele.
Totusi, in marele mall comunist orice era posibil. Cu revizorul contabil, si el om bun, te mai intelegeai. Putea, desigur, sa-i dea pe toti pe mana procuraturii, dar n-o facea daca stiai cum sa-i vorbesti. Cateva sute de lei, si revizorul gasea el o solutie. Cunostea niste tovarasi, mahari pe santierele de pe Vale, unde se construiau marile hidrocentrale. Aia se prefaceau ca au nevoie de miile de tone lipsa si le achizitionau doar pe hartie. Intr-un mare santier, cateva galetuse de nisip in plus sau in minus treceau neobservate. Daca totusi securitatea sau organele intrau cumva pe fir, atunci seful punea mana pe telefon si-l suna pe fratiorul de la partid.   In marele mall comunist, oamenii munceau cu spor, combusibilul se consuma, hartiile aratau perfect iar mii de tone de materiale de constructie dispareau pe usa din dos. Se evaporau, parca intrau in pamant. De fapt, se redistribuiau, fara acte, poporului. Cotete injghebate cu tabla furata din fabrica, garduri ridicate cu tevi din sistemele de irigatii, case construite cu ajutorul miilor de Nea Vasile care umpleau soselele patriei. In Romania, saracia sau furtul se citeste pe peretii caselor. Toata lumea „se descurca” si „facea rost”. Pacaleau toti, cu mic cu mare, un sistem care-i mintea de dimineata pana seara. Furtul nu era furt, ci viata de zi cu zi, normalitatea.
 

Anii au trecut, in locul marelui mall comunist au aparut Bricostore si Hornbach iar nea Vasile a iesit la pensie. Cum ar veni, nu mai e nevoie sa furi, doar sa muncesti cu spor ca sa ai de toate si sa ajungi mare. Oare? Are un nepot care se pregateste sa dea Bac-ul dar nu-l prea duce capul, se cam impiedica la romana si se incurca mereu in formule, ecuatii si fractii. Nea Vasile cunoaste un profesor de religie, amic cu un ispector scolar, baiat bun si el. Pentru 500 de euro s-ar putea aranja ca nepotul sa primeasca subiectele rezolvate. Nici macar suma nu i se pare foarte mare. Stie bine cum merge treaba. Din banii aia mai ciuguleste ceva si ispectorul general, o parte din bani merg la seful de partid, care pune sefii in educatie nu chiar pe viata, ca in trecut, dar sunt multe guri de umplut dintr-o atentie data la BAC.
In caz ca apare denuntatorul nesuferit se gaseste oricand un frate mare pe la partid, gata sa puna mana pe telefon si inchida tot circul inceput de fanaticul dreptatii. Nepotul trece de Bac, intra la o facultate privata, face rost in felul asta de o diploma iar in caz ca gaseste persoana potrivita in paienjenisul de relatii intretinute cu mici atentii de intreaga familie de-a lungul anilor se angajeaza la stat.
A-i spune ca si-a furat mereu viata lui si a altora  e ca si cum l-ai obliga sa accepte ca a trait degeaba.

Toata lumea se descurca in marele mall, unde nu prea sunt bani dar toata lumea cunoaste pe cineva, face rost de ceva. Marele mall capitalist se construieste si functioneaza aproape la fel ca fosta statie de betoane: o mare de hartii acopera, cel putin o vreme, furtul si minciuna ca mod de viata. Nota de plata o preluam noi toti iar in final nimeni nu raspunde pentru nimic.

Totul e sa nu pici de fraier, sa nu ai ghinionul sa aiba cineva nevoie de niste fete de aratat la gazeta de perete, respectiv la televizor, si sa te nimeresti in poza tocmai tu, baiat bun. – Autor: Dan Tapalaga

Posted in Aliorum Textuum | 22 Comments »

Cine controlează lumea (sau nu)

Posted by Arca lui Goe pe iulie 9, 2013

„Când a venit criza, limitările serioase ale modelelor economice și financiare existente au devenit imediat evidente.” „Există de asemenea, convingerea, pe care o împărtășesc, că o știință economică proastă sau simplistă și prea încrezătoare a ajutat la crearea crizei”, spune James Glattfelder, în cadrul unei conferinţe susţinute de TED, conferinţă care a fost vizualizată pe site-ul ted.com de peste 600.000 de utilizatori.

Primul citat e de la Jean-Claude Trichet de pe vremea când era guvernator al Băncii Centrale Europene. Al doilea citat este de la capul Autorității de Servicii Financiare din Marea Britanie. Vor ei să zică faptul că nu înțelegem sistemele economice care guvernează societățile noastre moderne? Mai rău: „Cheltuim miliarde de dolari în încercarea de-a înțelege originea universului în timp ce încă nu înțelegem condițiile unei societăți stabile, unei economii funcționale sau ale păcii.”

Ce se întâmplă aici? Cum e posibil? Înțelegem oare într-adevăr mai mult despre structura realității decât despre împletitura interacțiunilor umane? Din păcate, răspunsul este da.

Glattfelder ne împărtășește un studiu cutezător despre fluxul controlului în economia globală și despre cât de vulnerabili ne face concentrarea puterii în mâinile unui număr șocant de mic de persoane.

Am studiat în detaliu rețelele de proprietate. Deci, aici nodurile sunt companii, oamenii, guvernele, fundații etc. Iar legăturile sunt relațiile de acționariat, de genul acționarul A are x % din acțiunile companiei B. Atribuim, de asemenea, o valoare companiei dată de veniturile de exploatare. Deci, rețelele de proprietate dezvăluie tiparele relațiilor de acționariat. În acest mic exemplu, puteți vedea câteva instituții financiare cu unele dintre numeroasele legături evidențiate.

Ei bine, proprietatea fiind legată de control, după cum voi explica mai târziu, studiul rețelelor de proprietate de fapt poate da răspunsuri la întrebări de genul: Cine sunt jucătorii-cheie? Cum sunt organizați? Sunt izolați? Sunt interconectați? Și care-i distribuția pe ansamblu a controlului? Cu alte cuvinte, cine controlează lumea? Cred că-i o întrebare interesantă.

Am început cu o bază de date ce conținea 13 milioane de relații de proprietate din 2007. Foarte multe date și, pentru că am vrut să aflăm cine conduce lumea, ne-am decis să ne concentrăm pe corporațiile multinaționale, pe scurt, CMN-uri. Aceste companii operează în mai multe țări, și am găsit 43.000. Pasul următor a fost să construim rețeaua în jurul acestor companii, așa că am luat de la CMN-uri toți acționarii, acționarii acționarilor etc., în toate direcțiile, în sus și în jos, alegându-ne cu o rețea cu 600.000 noduri și un milion de legături.

OK, am analizat structura, dar care e relația acesteia cu controlul? Ei bine, dreptul de proprietate dă acționarilor drept de vot. Acesta e tiparul normal de control. Există modele diferite de calcul a controlului dat de dreptul de proprietate. Cu peste 50% din acțiunile unei companii, există control, dar, de obicei, depinde de distribuția relativă a acțiunilor. Ceea ce contează de fapt e rețeaua. Cu 10 ani în urmă, domnul Tronchetti Provera deținea și controla o companie mică ce avea drepturi de proprietate și control într-o companie mai mare. V-ați prins. Asta a dus până la urmă să controleze Telecom Italia cu un coeficient de 26. Adică, cu fiecare euro investit, el putea să treacă 26 de euro din valoarea de piaţă prin intermediul lanțului de relații de proprietate.

Ei bine, a reieșit că 737 de acționari de vârf au împreuna potențialul de a controla 80% din valoarea CMN-urilor. Vă amintesc, am început cu 600.000 de noduri, deci, acești 737 de jucători de vârf alcătuiesc un pic mai mult de 0,1%. Sunt cu precădere instituții financiare din SUA și Marea Britanie. Situația devine chiar mai extremă. Există 146 jucători de top în vârful piramidei și împreună pot controla 40% din valoarea CMN-urilor. – Sursa CAPITAL

Posted in Aliorum Textuum | 23 Comments »

Prostul şi internetul (sau invers)

Posted by Arca lui Goe pe iulie 8, 2013

CartePentruAnalfabetulDinMineNu-mi dau seama dacă viitorul liberei exprimări a fost confiscat în totalitate de site-uri şi reţele de socializare sau dacă măcar o bucăţică din el rămâne rezervat tipăriturilor.

Cert este că, astăzi, din ce în ce mai puţini oameni aşteaptă dimineaţa pentru a-şi cumpăra ziarele de la chioşc şi a le răsfoi după micul dejun. Informaţia circulă, dintr-un capăt într-altul al lumii, în doar câteva secunde. N-ai nevoie decât de o bună conexiune la internet pentru a afla, aproape în timp real, cine este noul Papă sau dacă experimentul nuclear al Coreei de Nord a avut succes. Tot din faţa unui mic ecran şi a unei tastaturi poţi declanşa o amplă mişcare de protest, aşa cum s-a întâmplat la Chişinău, în urmă cu aproape trei ani.

Comunicarea este mult mai puţin anevoioasă, însă orice progres în această direcţie are efecte adverse, greu de cuantificat. De pildă, apropierea prostului, la un click distanţă, de tot ce înseamnă dezbatere de idei. După cum probabil aţi constatat de nenumărate ori, prostul este toxic pentru idee şi pentru tot ce înseamnă acumulare intelectuală. El nu este sensibil la argument, iar bunul-simţ nu-i este opozabil.

Prostul cu tastatură în faţă strică „aerul virtual” şi plescăie satisfăcut din întunericul camerei de unde postează comentarii despre orice şi despre oricine. El îl alungă pe cititorul obişnuit să analizeze informaţia şi să o cântărească obiectiv, deturnându-l de la o dreaptă judecată. Pe scurt, prostul generează nervozitate şi lehamite, inhibând apetitul pentru exprimarea opiniei în mod civilizat. La fel de condamnabil şi alarmant este că unii autori încearcă să încoloneze proştii, în speranţa obţinerii facile de audienţă. Tratarea unui subiect serios în termeni scandaloşi generează controverse de proastă calitate, umflând artificial „cifrele de audienţă”. Cui foloseşte asta? Până la urmă nimănui, pentru că artificialul nu se va putea transforma niciodată în natural. Practic, îi elimini din dezbatere pe aceia care ar avea ceva de spus, dar care nu vor să-şi arunce ideile într-o hazna virtuală.

Ei bine, vechiul cititor de ziare, reviste şi alte tipărituri era, în general, mai dispus la reflecţie înainte de exprimarea unei concluzii. În plus, recitea un text, îl compara cu altele pe aceeaşi temă, discuta cu vecinul sau colegul de serviciu. La redacţie se primeau scrisori, unele dintre ele surprinzător de documentate şi de interesante. Ce-i drept, publicul nu afla atât de repede ce se întâmplă însă, în mod sigur, vedea mai clar de ce se întâmplă un anumit lucru.

Noţiunea de „exclusivitate de presă” aproape că a dispărut astăzi, ca şi aceea de „analiză”. Este preferat comentariul „la botul calului”, născut nu atât din experienţă proprie şi efort intelectual, cât din prejudecată şi dorinţa de a provoca. O astfel de abordare este extrem de comodă în „epoca lipsei de timp”. Totuşi, „fast-food”-ul informaţional va creşte o generaţie uşor de manipulat şi greu de convins să asculte punctul de vedere al celuilalt. – Sursa George Radulescu

Posted in Aliorum Textuum | 7 Comments »

Cine a dorit eliminarea presedintelui?

Posted by Arca lui Goe pe iulie 7, 2013

Faptele se cunosc. In ziua de 22 noiembrie 1963, la orele 12.30, presedintele SUA John F. Kennedy a fost impuscat fatal, in timp ce facea o vizita in orasul Dallas, din statul Texas.

Primele constatari au aratat ca gloantele fusesera trase de la etajul superior al unei cladiri din apropiere, unde a si fost arestat imediat un oarecare Lee Harwey Oswald.

Oswald era sustinator declarat al regimului lui Fidel Castro si facea deplasari frecvente la Moscova. Arma din care se trasese purta pe ea amprentele lui.

Parea ca cercetarile vor fi foarte simple, dar la doua zile dupa arestarea lui, Oswald este asasinat la radul sau de un oarecare Jack Ruby. Judecat si condamnat, Ruby moare si el, inainte ca sentinta sa fie pusa in executie.

Nici pana astazi nu s-a putut stabilit rolul lui Oswald, al lui Ruby si al altor suspecti, care si ei au decedat misteros, unul dupa altul. Comisia Warren, instituita pentru ancheta, n-a putut dezlega sarada si n-a mai ramas decat opinia publica cu ipotezele ei halucinante, care merita totusi remorate.

Lyndon B .Johnson

Johnnson fusese vicepresedintele SUA pe timpul presedintiei lui Kennedy si, la moartea acestuia, l-a urmat. In acel moment, Johnson era implicat in patru anchete, toate patru anulate in momentul cand a devenit presedinte.

Avea opinii diferite de Kennedy in ce priveste politica externa si, imediat ce a preluat puterea, a trecut la fapte.

Exista suspiciuni ca Johnson l-ar fi angajat pe Oswald ca sa-l asasineze pe presedinte, ca ca sa preia puterea si tot el ar sta la baza uciderii asasinului de catre Ruby, ca sa stearga urmele.

Singura dovada concreta a ipotezei este faptul ca Johnson era interesat in preluarea puterii si in aplicarea propriilor sale optiuni politice, inacceptabile pentru Kennedy.

Mafia

Kennedy era un luptator zelos impotriva mafiei, care la randul ei era activa. El s-a impus dur impotriva jocurilor de noroc, a traficului de droguri si a taxelor de protectie. Ruby, care l-a impuscat pe Oswald, lucrase pentru Al Capone in tinerete si ar fi fost angajat sa-l asasineze pe presedinte, pentru ca fapta sa sa capete o tenta politica, provocata de un comunist.

CIA

Kennedy se opunea propunerilor CIA de invadare a Cubei si l-a demis pe directorul Allan Dulles, care si-a depasit atributiile, incercand sa influenteze invazia peste capul presedintelui.

Dulles ar fi incercat sa-i plateasca polita presedintelui, chiar daca pretul era redobandirea de catre Mafia a autoritatii asupra crimei organizate din Cuba. Argumentul principal: ura inversunata a lui Allan Dulles impotriva lui Kennedy.

FBI

Intre seful FBI, Edgar Hoover, si Kennedy erau conflicte majore care duceau inevitabil la schimbarea lui din functie, intrucat ajunsese la varsta de pensionare. Explicatie: dupa asasinarea lui Kennedy, Johnson l-a numit pe Edgar Hoover ca sef al FBI pe viata.

Stapanii petrolului

Kennedy lovise tare in afacerile cu petrol, aplicand impozite usturatoare pentru profiturile provenite din ele. Presedintele era neinduplecat, iar petrolistii n-aveau decat doua variante: ori propria lor ruinare, ori eliminarea presedintelui.

Federal Reserve

La banca centrala a SUA, fusesera deja depistate afaceri legate de falsificarea banilor si de emisiuni fara acoperire. Presedintele prinsese firul acestor nereguli si era hotarat sa le puna capat. Evenimentele care au urmat demonstrau insa ca vicepreseditele Johnson nu era deloc hotarat. Dimpotriva.

Fidel Castro

Dupa Criza Rachetelor, cateva incercari de asasinat, comise asupra lui Fidel Castro, au esuat. Convins ca la baza lor se afla Kennedy liderul cubanez nu avea garantia ca alte incercari n-ar reusi. Oswald, partizanul regimului de la Havana, era omul porivit pe care Fidel Castro l-ar fi putut folosi.

URSS

Intre URSS si SUA, niciodata n-au fost relatii cordiale. Inexplicabilele voiajuri pe care Oswald le facea la Moscova, fara sa aiba nici macar resursele necesare, au dat de banuit.

Sotia lui Kennedy, Jacqueline

Impotriva acestei ipoteze, exista argumente temenice: familia Kennedy era bine intemeiata si avea doi copii mici, care trebuiau nu numai crescuti, dar si feriti de impactul unei drame in familie.

Pe de alta parte, doamna Kennedy tocmai aflase ca sotul ei avea o amanta: pe Marilyn Monroe. Este prea halucinanta ipoteza ca sa para verosimila, dar nici nu putem scapa din vedere faptul ca, pentru orice investigatie, francezul are o vorba: „cherchez la femme”. Sursa: AICI

Posted in Aliorum Textuum | 2 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: