Basarab Nicolescu este un alt titan cam trecut cu vederea. Cred ca acest lucru se va remedia in viitor când va primi o recunoaștere și o consacrare mai potrivite operei sale literare și științifice. Astăzi ne alăturam d-nei Stely pentru a-i ura d-lui Basarab Nicolescu la mulți ani cu sănătate, viață lungă, spor, inspirație si succes în tot ce face!
„Platon – cum se știe – plasa alături de regii-filosofi şi regine-filosoafe, cărora, pentru ușurarea nobilelor sarcini trasate în statul perfect, decidea să le ia copiii, spre a fi crescuți de stat. Această posibilitate, deși prezentată de filosofie ca o perspectivă luminoasă, le-a convins poate pe femei că filosofia e suspectă. Iar dacă mai era nevoie de încă ceva, sumbrul sfârșit al Hypatiei, filosoafa alexandrină linșată de gloată, le-a asigurat pe deplin că să fii femeie, frumoasă şi deșteaptă poate conduce la tragedie.
Aşa se explică, pesemne, de ce în filosofie s-a menținut „privilegiul” masculin, chiar şi în vremurile mai noi, de după emanciparea femeii. Spre deosebire de literatură, arte, muzică, ştiinţe, chiar politică, prezenţa femeilor în filosofie a continuat să rămînă ceva mai discretă. Încă o dovadă că femeile au mai multă minte decît bărbaţii. Căci ce avea filosofia ca să le atragă? Pălăvrăgeală fără sfîrşit şi rost? Revenirea obsesivă asupra aceloraşi probleme, mai mult sau mai puțin de nerezolvat? Aroganţă intelectuală fără margini, pretinzînd la sceptrul regal prin profesii? Susţinerea printr-o ţesătură sclipitoare de argumente a unor cauze politice ignobile? Ba chiar, la limită, sofisme dintre cele mai neruşinate? Hotărînd cu înţelepciune că filosofia e expresia eternei imaturităţi psihologice a bărbaţilor, dar că, în raport cu alte semne dezastruoase ale aceleiaşi imaturităţi, filosofia e totuşi relativ inocuă, ba chiar interesantă pe alocuri, ele n-au dorit să fie autoare cu tot dinadinsul, fără a înceta să fie cititoare. Şi-au asigurat astfel un spaţiu de retragere suficient şi, în timp ce se ocupau cu lucruri cu adevărat importante, le ofereau unor bărbaţi şansa de a-şi aroga merite şi calităţi de mîna a doua pe care deciseseră deja, în taină, să le lase pe seama lor. Ei da, femeile au consimţit să ne asculte scornelile! Or, avînd în vedere nonsensul şi caracterul tras de păr al acestora, faptul arată, singur, cîte ne iartă ele. Deşi se amuză în sinea lor de „noi, filosofii”, ele ne lasă cu gentileţe în voia jocului nostru de pubertate întîrziată. Oricum, înaintea distinsului public feminin, importanţii bărbaţi-filosofi s-au simţit brusc nu numai mai filosofi, dar şi mai bărbaţi, ceea ce i-a făcut cu mult mai încîntați de sine, dar şi o idee mai galanţi: măcar acesta să fie un semn că filosofia totuşi e bună la ceva!”…Andrei Cornea (continuare)…
De ascultat si de comentat pentru ele (elele zilei):
8 Martie, o zi de mare rezonanță. Sunt sigur că absolut toate doamnele si domnișoarele, observatoare ineluctabile ale arcei, sau simple martore întâmplătoare ale acestor rânduri nevinovate, se bucură astăzi, într-un fel sau altul, de tandrețe si/sau de o atenție cu totul si cu totul deosebită, din partea celor din preajma lor, pe care desigur o merită pe deplin, drept pentru care li se cuvin, pur si simplu, ca bonus, felicitări si admirație. Un sincer bravo doamnelor si domnișoarelor. Alături de felicitările si aprecierea acordate de drept sărbătoritelor, as mai adăugă, din partea casei, o nimica toată: într-un buchețel de pixeli, prețuirea si respectul meu pentru delicata d-voastră prezență pe Arcă si pentru gingașa contribuție literară, cu care sporiți taina, farmecul si sublimului din poveste. Inima mea virtuală 🙂 si flori pentru sărbătorite. La multi ani! Cu drag, al d-voastră, d-l Goe!
Vă rugăm să luați doar câte un fir ca să ajungă pentru toată lumea!
În societatea modernă, a avea copii „perfecți“ a devenit aproape o obsesie, părintele își proiectează asupra copilului toate ambițiile, visurile neîmplinite și uneori frustrările lui. Copilul trebuie să fie mereu un campion, mereu un câștigător, trebuie să fie mai bun decât ceilalți copii, nu doar la școală, ci în toate activitățile pe care le face. Fata mea, și cu mine, suntem într-un ringhișpil de cînd ne știm. Sau, poate, asta o fi fost căița ei, cea nevăzută, s-o fi născut Rada cu un ringhișpil cât o inimă de bob de mac în sprânceană dreaptă, i-o fi căzut în pătuț pe când își făcea primul somn, iar de-acolo l-am tot luat în palme când una, când alta și-am tot meșterit la caruselul ăsta și iată că sunt de-atunci douăzeci și doi de ani. Și fiindcă am intrat deja în anul cel nou, la toamnă împlinim douăzeci și trei. Am făcut acum al doilea revelion împreună, asta după o pauză destul de mare, de când era ea în clasa întâi – și-am dus-o în vacanța de iarnă la părinții mei – și până acum doi ani. De când era în clasa a opta, face revelioane cu prietenii ei, dar la un moment dat ne-am trezit că vrea cu noi, o mare, foarte mare surpriză. Sînt copil singur la părinți, fiind singura ființă supraviețuitoare dintr-un lung șir de sarcini pierdute de mama mea; „copil prețios”, spunea mama. În copilărie, eram in mijlocul multor veri, mătuși și unchi, dar mai ales bunici, bunicii materni cu care și locuiam și bunica paternă care deseori mă lua la plimbare în parc. Prin urmare, în cazul meu se valida proverbul care spune că e nevoie de un întreg sat pentru a crește un copil. Doar că natura, căci despre ea este vorba, nu poate fi privită prin filtrul acesta moralist, natura este impermeabilă în raport cu judecățile sau intuițiile noastre morale. În natură, rolul de părinte este asumat instinctiv și, de cele mai multe ori, categoric, fără așteptarea nici unei recompense sau recunoașteri din partea semenilor. A fi părinte înseamnă, pur și simplu, a fi în viață, a trăi. Dacă reușești să supraviețuiești și să atingi vîrsta maturității sexuale, o să devii părinte. Și vei oferi puilor ceea ce ai primit tu însuți, adică grija necesară pentru a putea ajunge, la rîndul lor, la maturitate și a se descurca singuri. Asta e tot. Lecția pe care copilul i-o oferă părintelui este la fel de neprețuită, am putea spune, ca și aceea pe care a primit-o el însuși și care l-a ajutat să devină om. Prin îndepărtare și deosebire, prin alegerile pe care le va face și care, uneori, îl vor transforma pînă la a deveni de nerecunoscut, copilul îi va arăta părintelui său că nu există destin. Sîntem liberi, fiecare dintre noi, să ne modelăm și să ne schimbăm pînă în ultima clipă de viață, cu condiția să ne măsurăm cu luciditate și să ne acceptăm așa cum sîntem. …pentru că asistăm la un aparent paradox: pe de-o parte, toată lumea „bună” se îngrijorează de pericolul populismului care pare să explodeze de-a lungul și de-a latul planetei, cu excepția sistemelor totalitare; pe de alta, aceeași lume „bună” pune umărul la stimularea acestuia. Prin lumea „bună” înțeleg în primul rînd formatorii de opinie – jurnaliștii și politicienii „responsabili” care, cu o inconștiență strigătoare la cer, se încăpățînează să promoveze dihotomia dintre „ei” și „noi”. De bună seamă, „ei” sînt ăia puțini și răi, iar „noi”, ăștia mulți și buni. De ce spun că paradoxul este doar aparent? Pentru că se explică simplu, printr-o mult prea răspîndită confuzie între contractul social și cel guvernamental, ceea ce nu face decît să le corupă pe ambele. Ca să vezi de unde sare iepurele filosofiei politice!
În Australia, o femeie de 62 de ani, care plănuia să aibă un copil prin intermediul unei mame-surogat, a obținut în instanță dreptul de a extrage sperma soțului care a murit subit în urma unui accident. Într-o lume în care nu mai contează nici viii, nici morții, totul e posibil. În 70 de țări, care adună la un loc mai mult de jumătate din populația lumii, vor avea loc anul acesta alegeri. Nu toate aceste state sînt democrații, nu în toate există opțiuni reale înaintea votului. Nu toate vor ține cont de voința oamenilor și nu toți cei aleși vor prelua puterea cu cele mai bune intenții. În globurile de cristal ale analiștilor se pot deja citi previziuni privind întoarcerea sau consolidarea unor personaje care nu și-au prea ascuns disprețul pentru reguli și norme. Modi, Trump, Aliev. Alegeți-vă neplăcutul. Probabil că cel mai important efect al exploziei rețelelor sociale este apariția unui nou tip uman, pe care, în lipsa unui alt termen consacrat cît de cît, îl numesc omul-facebook. Apărut încet-încet pe parcursul ultimelor două decenii, omul-facebook este un fel de excrescență high-tech a naturii umane apărută în urma contactului acesteia cu miraculosul Internet. Este un fel de hibrid, un fel de bastard născut din împreunarea vulnerabilității noastre vinovate de totdeauna cu obrăznicia pretins inocentă a virtualului cel nou.Ei bine, omul-facebookeste, pentru lumea reală, ceea ce este botul informatic pentru lumea virtuală – un parazit. Se lipește de tine dîndu-ți impresia că tu te-ai lipit de el și își împlinește existența de rețea din entuziasmul cu care îl susții sau îl urmărești. Nu zic să scăpăm de el, nu zic să facem curățenie în lumea noastră și să redevenim reali, cum eram înainte de „rețele”, că nu se mai poate. Dar să identificăm oamenii-facebook din lumea noastră și să îi tratăm ca atare, încă mai putem. Adulții obișnuiesc să se raporteze condescendent la joacă considerînd că această activitate este, prin natura și funcția ei, fundamental diferită de sarcinile „serioase” precum munca, școala sau temele. Prin urmare, joaca este considerată o distracție care nu are legătură cu realitatea pragmatică în care se desfășoară și se organizează viața matură. Multor generații li s-a spus că joaca este o recreație, un amuzament, în vreme ce școala este o datorie și munca este o povară. Copiii, însă, se dedau activității de joacă nu pentru că este ușoară și relaxantă, ci pentru că prezintă provocări fascinante. Trăim timpuri care permit o calitate a vieții cum nu a mai fost, pînă acum, în istoria omenirii. Știința, datorită cercetărilor sale, chiar dacă uneori poticnite, a dus la răspunsuri neașteptate, care au îmbunătățit înțelegerea funcționalității umane din perspectivă biologică, psihologică și socială. Un model multidimensional care aduce, în principiu, înțelegerea felului în care funcționează omul și a importanței dimensiunii emoționale și cognitive. Cu vremea, devii ceva mai temperat și mai sceptic cu ideile proprii, iar critica – dacă este necesară ori dacă merită făcută – o faci pe un ton ceva mai amical, ca să-i dai și celuilalt impresia că vrei realmente să-l ajuți. Unii vor zice că te-ai „înmuiat”, alții vor zice că ai devenit „mai înțelept”… Cunosc și oameni de o eleganță intelectuală rară, care (dacă ți s-a strecurat, cumva, vreo eroare pe undeva) îți arată că ai greșit, dar procedează într-o manieră foarte delicată. În consecință, nu te poți supăra pe ei nicicum. Natura este plină de ritmuri și tipare abia vizibile care dezvăluie o ordine și o regularitate subiacentă. Ritmurile și tiparele pot fi găsite în fiecare aspect al vieții și ajută la definirea experienței. Oamenii intră în contact cu ritmul inimii mamei înainte de a se naște. Ei se înscriu într-o ordine generațională și parcurg etape de dezvoltare specifice. Tiparele rezonează în mod direct cu corpul prin diferite ritmuri și repetiții și servesc ca o formă de comunicare nerostită. Viața este plăcută pentru că omul este fericit și nu invers. Fericirea este determinată de ocuparea completă a locului care reprezintă propria individualitate, propria unicitate, adică de atingerea întregului potențial. Asta nu înseamnă că omul fericit trebuie să fie special. Înseamnă doar acceptarea realității că fiecare persoană este unică. Ieșirea dintr-o funcționare mentală după tiparul „totul sau nimic” deschide șansa de a experimenta plăcerile vieții și poate face din călătoria propriei vieți o bucurie plină de însemnătate. Una dintre mantrele literaturii motivaționale cu care sîntem asaltați în mod constant astăzi este ideea că putem oricînd să ne reinventăm, să ne schimbăm din temelii, cum s-ar spune, păstrîndu-ne, în același timp, identitatea. Cu alte cuvinte, că putem să ne schimbăm fără să ne schimbăm prea mult! E o idee fascinantă și totuși greu de urmat în viață din cauza aparentei sale neverosimilități. „Nu mă pot schimba radical fără să mă pierd pe mine însumi!”, ne șoptește spiritul nostru critic de îndată ce o auzim. Sau, uneori cu și mai mult aplomb și chiar puțină erudiție, „oamenii nu se schimbă niciodată în identitatea lor profundă, se schimbă doar obiceiurile și rutinele pe care le urmează!“.Sau, ca să folosim o expresie aproape tocită de atîtea utilizări, să ne desăvîrșim, să încercăm să devenim tot ceea ce am putea să devenim. Abia atunci reinventarea de sine are șansa de a merge pînă la capăt, pînă acolo unde vom fi priviți cu uimire nu doar de către prietenii sau cunoscuții de odinioară, ci chiar de către noi înșine. Căci nu este nimic mai miraculos în viață decît să ajungi să fii ceea ce ai visat tu însuți să fii. Dintotdeauna, cunoașterea și inteligența au fost asociate cu lumina. La Platon, filozoful era cel într-adevăr capabil să vadă esențele ori ideile; el era cel care reușea să iasă din peșteră, avînd acces la lumina soarelui. La Aristotel, intelectul activ era asemănat – în procesul de cunoaștere – cu lumina care se revarsă asupra lucrurilor. Chiar și în reprezentările moderne din desenele animate, cînd cuiva îi vine, în sfîrșit, o idee importantă ori salvatoare, i se aprinde îndată un beculeț. Se mai spune că lumina filozofiei (lumina rațiunii prin excelență) este rece, în timp ce lumina specifică altor moduri de cunoaștere este caldă (din cauza emoției). Evident, necunoașterea, ignoranța, prostia au fost asociate dintru început cu întunericul. Din punct de vedere biologic, un aspect evident al complexității microcosmosului, al corpului uman, este numărul enorm de celule din care acesta este compus. Așa cum a arătat un studiu apărut anul acesta, doar sistemul imunitar e compus, în medie, din aproape două trilioane de celule. Cele mai numeroase celule din corp nu sînt însă nici măcar umane. Pe lîngă cele vreo treizeci de trilioane de celule umane, în diverse locuri din corp, precum în intestin sau în piele, locuiesc cam treizeci și opt de trilioane de microorganisme, din care majoritatea sînt bacterii. Aceste microorganisme sau microbi formează microbiota, numit uneori și „organul ascuns”, de a cărei bună funcționare depind și celulele umane.
„Textul se intoarce asupra sa si incepe sa se citeasca pe sine se descifreaza incet, patrunde in adancul sau cu sfiala, zambeste, scoate un tipat de uimire pe masura ce textul se citeste pe sine el se intelege pe sine si dispare incet din univers textul se opreste o clipa, se uita in spatele sau la cele citite: nu vede decat o dara alba si subtire care la randul ei se topeste in cenusa deasa a zilei ai sa dispari, ai sa dispari pentru totdeauna urla cuvintele care au mai ramas necitite n-are nici un rost sa dispari ii sopteste textului duhul textului, speriat, zbarcit ca o lamaie dar textul ranjeste groaznic si din nou se arunca asupra sa precum gandacul asupra firimiturii de paine textul se indarjeste, patrunde in propriile sale maruntaie inghitindu-le cu urlet din aceasta patrundere nu ramane decat nimicul – alunecos si rece” (Poemul care se citește pe sine, de Matei Vişniec, care-i si el născut în ianuarie… hai sus, hai sus, hai sus si care mai zice că: „Poezia a fost iubita lui, amanta lui, patria lui, grădina lui secretă, limba lui secretă, refugiul lui, bătălia lui cu el însuși, si cu lumea.” ) zice că a fost, nu că este, c-ar fi… stai jos, stai jos, stai jos!
Masa de Crăciun a trecut, dar nu-i timpul pierdut… Ne putem inspira pentru masa de Revelion:
În cartea sa, „Gastronomice”, apărută postum în 1974, Păstorel Teodoreanu prezintă, în afara rețetelor sale, şi un cod al bunelor maniere: ce să faci ca să reușești să-ti impresionezi musafirii la masă, dar şi cum să te comporți atunci când ești musafir. Toate într-o notă de umor inconfundabil.
20 de reguli de respectat, în viziunea lui Păstorel Teodoreanu
1. Când inviţi pe cineva la masă nu-i faci un serviciu. De aceea, trebuie să-i dai tot timpul impresia că te simţi onorat că a primit să petreacă un ceas sau două sub acoperişul dumitale. Expresia “a face cinste” (a plăti) e grosolanie. Cinste îţi face acela care acceptă.
2. Nu te aşeza niciodată la masă înainte ca doamna gazdă să fi luat loc. Până atunci aşteaptă în dreptul locului care ţi-a fost indicat. Dacă nu ţi-a indicat locul, informează-te!
3. Când te aşezi, aşeaza-ţi scaunul în aşa fel încât, răzimându-te de spetează, bustul să-ţi rămâie perfect vertical. E oribil la vedere domnul care se află pe marginea scaunului. Doamna în această poziţie e de neconceput.
4. Ţine-ţi coatele lipite. Când eşti la masă, ca şi când eşti călare, numai aşa trebuie să le ţii. Pentru a ţine dârlogii, furculiţa şi cuţitul, mişcările antebraţului sunt suficiente. Dacă toti convivii ar ţine coatele pe masă lăsând la o parte latura estetică, pentru banchete ar trebui construite mese kilometrice, cu microfoane şi haut-parleur.
5. Du mâncarea la gură, nu gura la mâncare. Patrupedele se apleacă la nutreţ, e drept, dar n-au ce face.
6. Nu sorbi supa, chiar dacă te-ai familiarizat cu zgomotul şi nu-l mai auzi. Dacă nu poti mânca prea fierbinte, aşteaptă puţin. Aşteptând însă, nu-ţi trece vremea suflând în farfurie sau vânturând lichidul cu lingura: fă conversaţie.
7. Dacă cineva îţi pune întrebări când eşti cu gura plină, fă-l să aştepte.
8. Nu duce paharul la gură înainte de a te fi şters (şerveţelul nu-i un ornament) şi cu atât mai puţin dacă n-ai terminat mestecarea. Urmele de alimente pe pahar sunt dezgustătoare.
9. Nu introduce cuţitul în peşte (afară de cazul că ţi s-a pus tacâm special), nici în tocătură. În ambele cazuri furculiţa şi o bucăţică de pâine sunt suficiente.
10. Nu tăia coaja oului cu cuţitul. Urmele lăsate strica apetitul celorlalţi. Serveşte-te de linguriţa cu care ai să mănânci oul.
11. În nici o împrejurare şi sub nici un motiv nu băga cuţitul în gură: e fioros! Brânza, după ce o tai, o aşezi pe pâine şi-o duci la gură (cearcă numai, şi să vezi dacă nu poţi).
12. În afară de pâine, crenvurşti, sparanghel, prune, ridichi de lună şi încă vreo câteva alimente care se bucură de privilegii, nu mânca nimic cu mâna. A decupa o pasăre sau a curăţi un fruct se învaţă într-o singură şedinţă (în câteva luni de dresaj învaţă o maimuţă de specie inferioară).
13. Dacă sticla de vin e pe masă, ai grijă ca paharul vecinei din stânga să fie întotdeauna plin. Dacă cea din dreapta stă alături de un mojic, trebuia să ai grijă şi de ea.
14. Imediat ce amfitrioana s-a pregătit să părăsească masa, ridică-te, având grijă să faci loc vecinei.
15. Dacă nu eşti foarte intim într-o casă, nu cere voie să fumezi imediat ce s-a terminat masa. Dacă alţii mai în vârstă nu şi-au aprins ţigările, rabdă!
16. Nu cere untdelemn când se serveşte unt topit, şi nici unt topit când se serveşte untdelemn. Poate că lipseşte.
17. Dacă nu poţi rezista nevoii de a te scobi în dinţi, nu-ţi fă paravan din mână: e ostentativ şi neelegant.
18. Când se oferă şi ceai, pune întâi linguriţa pe farfurie şi pe urmă du ceaşca la gură.
19. E bine să mulţumeşti gazdei la plecare pentru clipele pe care le-ai petrecut în casa ei, dar nu spune cum te scoli de la masă: merci! Nu-i chic.
20. Comportă-te, când eşti singur la masă, ca şi cum te-ai comporta la un dineu de gală.”
Noaptea ca de cupru mă bate Pe ceafă și întreabă: „Ce stradă este aceasta?” Dar aceasta nu este o stradă, Aceasta este o întreagă viață. La vârsta, De 4 ani am luat somnifere, La 14 ani mi-am pierdut virginitatea, La 24 de ani mi-am pierdut familia, La 34 de ani a murit tatăl meu. Acum sunt liber ca plânsul unui nou-născut. Sunt singur, ca atunci când m-am născut. Un corp singur fără nimic Fără sens. Corpul, prin înaintarea sa, A ajuns chiar la începuturi. E o cenușă ca un praf. Și deodată noaptea își arată Tapițeria lunară, unde moartea se holbează La mine cu ochii bulbucați. „Hai, prietene”, i-am spus morții, „Sper să nu mă transformi într-un zombi.” Capacul ghiumului de lapte se deschise. Și am început să beau. Dinții mi s-au înnegrit și au căzut. Păsările mi-au scos ochii. Mi-a căzut carnea de pe mine. Noaptea ca de cupru, Ghiumul de lapte, amintirile frumoase. Și deodată: NIMICUL.
(Mykyta Ryzhykh, Ukraine)
Poemul este preluat de pe un blog unde a apărut în mod aproape surprinzător, în traducerea lui sticri: AICI. Mi se pare a fi la fel de frumos precum poemul promovat AICI. E bine că se manifestă în lume interes pentru poezie. Tie care-ti place mai mult? „Si de ce?” nu te mai întreb.
Axa Rusia-Iran-Coreea de Nord. Se va alătura și China? Atacul asupra Occidentului a început… Trebuie ca cineva să fie îngrozitor de naiv ca să nu vadă, nici măcar acum, practic după ceasul al 12-lea, că a început. De fapt, începuse demult, în anii 2000, chiar dacă atunci nu era o axă propriu-zisă. Nu existau o coordonare și un obiectiv strategic comun, ci doar frustrări diferite, versiuni diferite ale urii, manevre disparate și atacuri răzlețe, mai degrabă testări ale vigilenței și reacției lumii occidentale dominante decât o confruntare globală deschisă… Nu râde, citeste-nainte…
Desigur că, la blog, a propune atenției si discuției conflictul acut dintre Israel si Hamas denotă mai multă prestanță artistică si eficientă retorică decât a vorbi, de exemplu, despre melodramele bietului Irinel Columbeanu… în privința indicilor de calitate si cantitate ale audientei si participării si, în subsidiar, în privința satisfacțiilor intelectuale ale promotorilor (oameni serioși) care vin la înaintare cu astfel de subiecte serioase, geopolitice, nu cu flecuștețe, mai ales că subiectul este în vogă, la modă, pe val, în primplan pe toate canalele… atenția si sămânța de vorba fiind deja sădite în majoritatea potențialilor interlocutori, auto-excitați de gata, pe baza prestației colective în mass-media. In mod normal astfel de subiecte nu trebuie ratate pe bloguri. Nu? In special pe blogurile dedicate, trup si suflet, pseudo-vorbitului, abonate by default (prin contaminare facilă, prin reflex pavlovian) la subiectul de maximă audiență la scară națională sau internațională. Nu tu efort în a căuta sau inventa subiecte… interesante, nu tu efort în a căuta să-i convingi pe martorii neutrii că sunt subiecte interesante ori pentru a le stârnii interesul… Dar la urma urmei ce-ar fi rău în asta? Bloguim si ne ventilam vorbele… Gratis… Bunăoară în problema dată. Toti știu perfect care-i treaba cu evreii si cu palestinienii, toți au lucruri importante de zis spre clarificarea problemei si rezolvarea situației, si sentimente ascunse de exprimat subtil si pueril (gen alde Aldus, ori alde Papagigli ori Sperling). Toti știu bine de tot istorie si geopolitica… E momentul s-o dovedească, cuiva, oricui… Dacă ai blog nu poți rata ocazia să-i oferi bizonului ce-ti dorește: locul în care să deschidă gura pentru a-si livra texte de-a gata. Dar nu mai înainte de a le da pe ale tale, care-ti stau pe limbă. Ridicolul situației este perfect camuflat de cacofonia generală… Pe Arca lui Goe, având mereu restanță la prestanță si deficiență la eficiență, am boicotat în mod constant subiectul zilei… Proza „axe”, postată în „pauza de fum între acte” nu este o excepție. Vom reveni cu detalii…
Probabil că de data asta conflictul dintre Israel si Hamas este mult mai puțin despre Orientul Mijlociu, decât oricând altcândva.
Arsenie Pleșu Gabriel Boca Andrei Alexandru si (nu) prea-înțeleptul Solomon. Salată cu fructe de mare, si de pădure, dragă pădure.
Mărturisesc spășit că reconcilierea profanului cu gravitația, în varianta propusă pe Arca lui Goe, merge prost. Mai mult stă. In contextul dat, cu anturajul si siajul arondate, lucrurile nici n-ar avea cum să salte în planul realității manifest, după cum reiese printr-o evaluare sumară dar onestă… pentru că pe nimeni nu coafează ideea respectivei reconcilieri. Țara arde, si ce zic eu țara, țările ard… si nouă ne arde de găuri negre si de ipotetice stele stranii. Cu atâtea operațiuni militare speciale pe lume, ba-n Ucraina, ba-n Israel si cu atâtea alte h-angarale pe capul rumânului, pe cine ar mai putea interesa o reconciliere sinceră si decentă a profanului cu gravitația? Pe nimeni! Nici măcar pe d-l Goe lui meme nu-l mai interesează respectiva reconciliere si nici să se prefacă nu mai stie cum să se prefacă că l-ar interesa, epuizându-și mijloacele actoricești de mimare a interesului pentru maieutică. Si apoi de unde naiba să iei profani? Că n-ai de unde, într-o lume virtuală, ca a noastră, sacralizată cvasi-integral. Si atunci? Ce e de făcut? Păi nu e nimic de făcut. Mergem înainte cu gravitația, oricum neavând încotro (că nu degeaba-i zice ei veșnica prăbușire… ), cu sau fără de profani si profanatori de idei. Reconcilierea nimănui cu gravitația si cu găurile negre este la fel de bună, de practică si de utilă precum ipotetica reconciliere a profanului cu aceeași gravitație si teorie a relativității generalizate dimineața, la prânz si seara. Așadar vom continua bine-merci reconcilierea dar, începând de acuma, a nimănui cu gravitația, eradicându-l pe profan din ecuație, simplificator si izbăvitor, ne mai având a-i purta de (vreo) grijă. Si pentru ca aceasta schimbare de strategie să nu pară prea brutală sau prea bruscă, astăzi nu reconciliem, ci divagăm. De mâine încolo om vedea. Până atunci însă, pro-fanilor noștri pe cale de evacuare (si, în subsidiar si inevitabil, si prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, martor fără voia lui la a b-arcei simfonie) le oferim o salată lejeră, pentru o digestie ușoară si fără complicații logice, ontologice sau deontologice, pe alese, cu înghițituri fără sughiț, comentabile individual:
Arsenie Boca. Viața de apoi
Am hotărît să continui exercițiul recuperator al unor însemnări de jurnal, începînd cu cele din prima tinerețe. Nu o fac pentru a-mi răzgîia portretul, ci pentru a reaminti atmosfera intelectuală a unei epoci și pentru a readuce în discuție oameni și teme uitate.
Începutul anilor ’70
Note de lectură din Auguste Valensin (preot iezuit francez, 1879-1953). Pasaje din Autour de ma foi, 1948, și citate corelative din alți autori:
„Dacă s-ar găsi o probă dovedind inexistența lui Dumnezeu, m-aș gîndi că am fost onorat de credința mea, că dacă universul e ceva idiot și de disprețuit, cu atît mai rău pentru el; nu eu sînt vinovat pentru a fi crezut că Dumnezeu există, ci Dumnezeu e vinovat că nu există.”
„Răul ne e dat, căci altfel n-ar mai fi libertate. Ni se dă de ales. Mîntuirea nu se oferă decît aceluia care o dorește.”
„Ateismul latent al credincioșilor de mijloc (există și un ateism care se prezintă ca erezie creștină).“ Citat din Pascal (scrisoare către doamna de Roannez, octombrie 1656): „Revelația înseamnă îndepărtarea vălului, or Întruparea învăluie încă și mai mult chipul lui Dumnezeu.”
Revin la Valensin:
„Dumnezeu se ascunde în chiar manifestarea sa.”
„Orice dovadă constrîngătoare violează conștiința umană, schimbă credința în simplă cunoaștere.” („atitudinea kenotică a lui Dumnezeu”)
„Credința e un dialog. Dar vocea lui Dumnezeu este tăcerea. Dumnezeu nu este irezistibil. Nu se vrea astfel. Cine are urechi de auzit să audă!”
„Tatăl e tată fără a-și impune paternitatea. DA are valoare atunci cînd NU este posibil.”
„Orice iubire e întotdeauna reciprocă. Iubirea nu e posibilă decît întrucît e miracol, întrucît implică reciprocitatea, chiar dacă aceasta nu e conștientă, ori se refuză, ori se pervertește. Pentru același motiv, orice mare iubire e iubire răstignită. În așteptarea unui Fiat! de egală intensitate, iubirea nu poate decît să sufere.”
„Știința mă obligă să accept ceea ce se vede. Nu poate nega existența unui virus. Dar poate nega existența lui Dumnezeu… Credința – zice Sf. Pavel (Evr. 11,1) – «e vederea lucrurilor care nu se văd». Ea transcende ordinea Necesității, «Fericiți aceia care n-au văzut și cred!», adică aceia care cred fără a fi obligați.“
A fi convins (convaincu) = a fi învins (vaincu).
„Crucificat, Dumnezeu ia partea omului împotriva propriei sale divinități.”
„Nu ideea de Dumnezeu e antropomorfică, ci ideea de om este teomorfică.”
„Sartre îl ucide pe Dumnezeu pentru a spune: Je suis, donc Dieu n’existe pas”.
Preluare din Kierkegaard: Moartea – marea inițiatoare în misterele eternității. Ea e creștină cînd schimbă „transitus” în „transcensus”.
Alți autori citați de părintele Valensin:
Pascal: „Dumnezeu e media dintre nimic și tot.”
Sf. Isaac Syrul: „Cel ce se vede așa cum este e mai mare decît cel ce învie morții.”
Cele trei chipuri ale Răului după Saint Denis (Dionisie): 1. parazitismul, 2. impostura, 3. parodia.
Sugestii existențiale Zen. Trei feluri de a fi: a) ca piatra (reține toate impresiile); b) ca nisipul (reține prompt, dar pierde repede) și c) ca apa (nu reține).
Începutul anilor 2000
Proasta folosire a inteligenței: excesul critic (iritarea ca demaraj), excesul sofistic (falsificator), excesul tehnic (abuz conceptual și paradă de „specialitate”), inteligența fără cultură, inteligența fără spirit, inteligența imorală.
Nuvela prezintă o întâmplare petrecută în satul Podeni, al cărui hangiu, evreul Leiba Zibal, este amenințat de argatul său Gheorghe cu jaful, în noaptea învierii. Atacat într-adevăr în noaptea hotărâtă, Zibal se salvează țintuind și carbonizând la flacăra lămpii mâna unui hoț, introdusă printr-o gaură tăiată în ușă. Întrebat de cauza reacției sale, Zibal cedează psihic, răspunzând că prin gestul său ar fi „aprins o făclie lui Christos”, și că ar fi devenit astfel „goi”, termen popular derivat din goyim, cuvânt care în limba idiș desemnează un om care nu face parte din poporul evreu, sau un „necredincios, din punctul de vedere al evreilor”[2].
Nuvela începe cu o povestire din trecutul hangiului din Podeni pentru a portretiza mai bine personajul principal la modul balzacian, prin biografie. Epitetele ce evocă viața lui Zibal au caracterul definirii obiective de către naratorul omniscient.
Enumerarea negustoriilor ambulante marchează ambiguitatea personajului care, în final, se stabilește la Podeni după ce moștenește hanul după moartea cumnatului său. Biografia lui Zibal arată încă de la început frământările personajului legat de hanul pe care dorește, de fapt, să-l părăsească.
Leiba nu se află în relații bune cu oamenii din Podeni pe care-i consideră răi. Însă dintre toți, Gheorghe, o fostă slugă, este cel care-i creează cele mai mari spaime. Leneș, obraznic și brutal, Gheorghe este dat afară de Zibal după mai multe episoade violente. Gheorghe pleacă după ce îl amenință pe Zibal că se va întoarce de Paște „să ciocnim ouă roșii”.
Gheorghe este caracterizat de autor prin epitete la superlativul absolut pentru a sublinia trăsăturile sale temperamentale. Violența sa este ilustrată încă de la început și este în relație directă cu violența prin care trece Zibal când era copil.
Amenințarea lui Gheorghe fixează data răzbunării și modul prin care va duce la îndeplinire folosindu-se de un paralelism ironico-sarcastic între ciocnirea ouălor și ciocnirea sângeroasă, bazat pe o identitate cromatică.
* * *
Nuvela se găsește in varianta integrala AICI, inclusiv in format audio, iar un rezumat concis si semnificativ pentru cititorul grăbit se găsește AICI.
Cercetări arheologice efectuate în România, la Schela Cladovei, au scos la iveală amulete asemănătoare cu mărțișorul datând de acum cca. 8.000 de ani.
Este clar că datina Mărțișorului se pierde în negura vremurilor, fiind străveche, antediluviană. Este în tot cazul de dinainte de Arca lui Noe si de Arca lui Goe… Nu este așadar de mirare că tradiția respectivă a fost păstrată cu sfințenie pe fiecare Arcă, anume alcătuită în scopul păstrării tainelor sfinte, fie ele taine pe bază de ADN, fie pe alte baze.
Profitam de prezența discretă a eternului feminin pe Arca lui Goe, folosind acest prilej pentru a între-rupe un pic, un bob zăbavă, veșnica prăbușire în mrejele gravitației cosmice, în favoarea atracției irezistibile către eternul cu pricina, oferindu-le azi, neprețuitelor si scânteietoarelor doamne si domnișoare de prin văzduhul Arcei, legende, ghiocei si mărțișoare, dimpreună cu câte un gând bun și șăgalnic, fiecăreia, fără excepție.
Un mit povestește cum Soarele a coborât pe Pământ în chip de fată preafrumoasă. Dar un zmeu a furat-o și a închis-o în palatul lui. Atunci păsările au încetat să cânte, copiii au uitat de joacă și veselie, și lumea întreagă a căzut în mâhnire. Văzând ce se întâmplă fără Soare, un tânăr curajos a pornit spre palatul zmeului să elibereze preafrumoasa fată. A căutat palatul un an încheiat, iar când l-a găsit, a chemat zmeul la luptă dreaptă. Tânărul a învins creatura și a eliberat fata. Aceasta s-a ridicat înapoi pe Cer și iarăși a luminat întregul pământ. A venit primăvara, oamenii și-au recăpătat veselia, dar tânărul luptător zăcea în palatul zmeului după luptele grele pe care le avuse. Sângele cald i s-a scurs pe zăpadă, până când l-a lăsat pe tânăr fără suflare. În locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghiocei — vestitori ai primăverii. Se zice că de atunci lumea cinstește memoria tânărului curajos legând cu o ață două flori: una albă, alta roșie. Culoarea roșie simbolizează dragostea pentru frumos și amintește de curajul tânărului, iar cea albă simbolizează ghiocelul, prima floare a primăverii.[1]
Conform unui mit care circulă în Republica Moldova, în prima zi a lunii martie, frumoasa Primăvară a ieșit la marginea pădurii și a observat cum, într-o poiană, într-o tufă de porumbari, de sub zăpadă răsare un ghiocel. Ea a hotărât să-l ajute și a început a da la o parte zăpada și a rupe ramurile spinoase. Iarna, văzând aceasta, s-a înfuriat și a chemat vântul și gerul să distrugă floarea. Ghiocelul a înghețat imediat. Primăvara a acoperit apoi ghiocelul cu mâinile ei, dar s-a rănit la un deget din cauza mărăcinilor. Din deget s-a prelins o picătură de sânge fierbinte care, căzând peste floare, a făcut-o să reînvie. În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărțișorului simbolizează sângele ei roșu pe zăpada albă.[2]
„Legenda Mărțișorului este foarte veche, datând pentru Bulgari din perioada primului han. Pe când sora sa și fratele său se aflau în prizonierat, hanul le-a trimis un șoim care avea legat un fir de ață albă pentru a-i înștiința că îi va ajuta să evadeze. Cei doi au reușit să fugă, însă în apropiere de malul Dunării, el a fost ucis de urmăritori și ea atunci a dat drumul șoimului care avea legat de picior firul de ață albă înroșit de sângele fratelui său, pentru a-i da de veste hanului despre moartea fratelui. La aflarea veștii, de durere, hanul a poruncit ostașilor să poarte un fir de lână albă și unul de lână roșie pentru a-i feri de necazuri, eveniment care ar fi avut loc la 1 Martie 681.”[3]
„În anul 1796 trăia la Bucureşti o femeie, văduva unui căpitan, din care motiv i se spunea Căpităneasa. Pe cât era ea de impunătoare, întotdeauna gata să facă jalbă şi să pună la respect pe oricine, pe atât de natantoală era fiică-sa. Nu prea era atentă la detalii, nu ştia să-şi ţină rangul şi era gata să bage în seamă pe oricine, ceea ce i-a adus până la urmă şi porecla de Natantoala, deşi avea un nume onorabil, anume Ioana. Bietul mitropolit, într-un exces creştin, o şi numeşte la un moment dat Ionica, tocmai ca să atragă atenţia asupra inocenţei, aflate în straturile cele mai joase, la baza natantoliei ei. Ca s-o scurtez, această fată s-a încurcat cu Vlad, un logofeţel cu nasul pe sus, care, luând-o cu măgliseli, după cum zice Căpităneasa, în jalbă, i-a furat fecioria. Prin urmare s-a ajuns la proces. Ionica nu scoate o vorbă, Căpităneasa e foc şi pară, iar logofeţelul Vlad declară că nu se însoară cu fata pentru că e natantoală. Şi nu e doar el de părerea asta. Fata e studiată, analizată. Era adevărat, nu impunea respect prin nimic. Iar aici nu e vorba numai de haine, ci de atitudine, de ţinută, de rang. Ionica, e blândă, dar incapabilă de stimă de sine. E şi cam şleampătă, dar principalul motiv care ţine în picioare apelativul de natantoală e că nu ştie să refuze pe nimeni. Când eşti amabil în exces, când accepţi cu bunăvoinţă, fără să faci nişte mofturi, acolo – eşti călcat în picioare şi ajungi natantol, fără valoare, fără rang social. Fără vertebre. Desigur, lumea o compătimeşte pentru că şi-a pierdut fecioria, dar mai ales pentru că va fi mereu călcată în picioare, iar, in numele acestei compătimiri, Ionica obţine 50 de taleri. Dar respectul nu se cumpără, se dobândeşte greu şi se pierde imediat. Natantoala nu se bucură de aprecierea celor din jur, ci numai de oarecare milă şi-atât. Ea se mulţumeşte cu cei 50 de taleri, zice un sărumâna, determinându-l pe diac să noteze că părţile s-au împăcat repede şi de aceea adeveresc punând degetul. Chiar şi căpităneasa, cât era de băţoasă şi înfiptă în lume, acceptă umil, semnând documentul, ajuns la noi, ca toate celelalte prezentate aici – fiind publicat de Urechia. Notorietatea unui părinte nu e de ajuns, iar odraslele care nu se ridică la forţa părinţilor, nu sunt niciodată căinate, cum sunt părinţii: săraca de ea, Căpităneasa, ce sămânţă proastă a pus în pământ! Chiar şi cu talerii primiţi în contul fecioriei furate, Ionica va rămâne în continuare tot Natantoala. Viaţa ei s-a scurs din eşec în eşec, de pe urma ei rămânând în istorie doar urma unui deget care s-a mulţumit cu 50 de taleri„.
In atentia celor care mai serbeaza 10 Mai, 23 August sau 30 Decembrie:
În 1899, 78% dintre români erau analfabeți (două treimi dintre bărbați și aproape 90% dintre femei). În 1938, rata analfabetismului ajunge la 54,3%.
În 1938, consumul mediu anual de carne (inclusiv derivate) pe cap de locuitor era, în România, de 18 kg. (Pentru comparație, în același an consumul era de 75 de kg în Danemarca, 60 kg în UK, 52 kg în Franța și 51 kg în Germania.)
Tot în 1938, speranța medie de viață la naștere era, în România, de 40,20 ani la bărbați și 41,40 ani la femei. Rata mortalității infantile era de 182,5 la mia de nou-născuți.
La 1860, rata urbanizării era, în România (fiindcă deja vorbim de Principatele Unite), de 17,5%. În 1912 ajunge la 18,3%, în 1930 la 20%, iar în 1948 la 23,4%. În 1989, rata urbanizării ajunge la 53,2%.
La 1866, peste 80% din populația aptă de muncă era ocupată în agricultură. Procentul rămâne relativ neschimbat până spre sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950 (în 1950 procentul era de 74,3%). În 1989, doar 27,9% din populația activă mai era ocupată în agricultură.
(Sursa datelor de până aici: Bogdan Murgescu, „România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)”, Polirom, 2010.)
Codul civil adoptat de Regat și în vigoare până la venirea comuniștilor a fost cel napoleonian, care nu recunoștea femeilor drepturi civile și politice.
Din punct de vedere politic, de la 1866 și până în 1989 România nu a fost niciodată o democrație. Alegerile nu au fost niciodată libere (guvernul numit de rege le câștiga întotdeauna; alegerile din perioada antebelică și interbelică au fost simple butaforii). Iar dreptul de vot a fost sever limitat (vot cenzitar masculin în perioada antebelică, vot universal masculin cu excluderea femeilor în perioada interbelică, vot formal, fără nicio valoare reală, în perioadele de dictatură).
Primele alegeri propriu-zis libere au fost organizate în România abia în 1996 – la 130 de ani de la 1866.
Din punct de vedere economic, România antebelică și cea interbelică a fost o țară subdezvoltată (de „lumea a treia”, cum se spunea odată, sau low-income economy, în limbajul de azi al Băncii Mondiale).
Comuniștii au preluat o țară de lumea a treia și au dus-o la nivel de lower-middle-income economy în 40 și ceva de ani. România își păstrează statutul de lower-middle-income economy până în 2005, când devine upper-middle-income economy. În 2019, România devine, pentru prima oară în istoria ei, high-income economy (sau, în limbajul ONU, „țară dezvoltată”).
Tot din punct de vedere economic, postcomunismul românesc se împarte în două perioade: deceniul pierdut (1990-1999) și perioada dezvoltării (2000-prezent).
Deceniul pierdut se cheamă așa fiindcă timp de 10 ani nu se întâmplă practic nimic. În 1990, PIB-ul României era de aproape 40 de miliarde de dolari. În 2000, de 37,2 miliarde dolari (iar în 2019, de 250 miliarde dolari). Salariul mediu lunar net a fost de aproximativ 100 de dolari în toată perioada asta. În 1990, exporturile totale ale României au fost de 6,5 miliarde de dolari. În 2000, de 8 miliarde dolari (iar în 2019, de aproape 101 miliarde dolari). (Sursa datelor: Banca Mondială)
Și acum, concluziile.
În cea mai mare parte a istoriei ei, România a fost o țară subdezvoltată și nedemocratică. O barbarie pe care merită s-o privim cu dezgust. Orice formă de nostalgie față de vreuna dintre perioadele ei istorice trebuie privită ca o otravă.
Singurul lucru pe care îl putem concede antebelicilor e că au creat statul român.
Singurul lucru pe care îl putem concede interbelicilor e că au încheiat cu succes procesul de nation building. Sigur, strategia de nation building a fost toxică de la bun început, findcă centrată pe etnie, nu pe cetățenie. Dar, chiar și așa, a reușit. În Spania, de exemplu, procesul de nation building n-a reușit: catalanii și bascii nu se consideră spanioli – în timp ce, la noi, toți cetățenii români se consideră români (fie dpdv etnic, fie dpdv civic).
Singurul lucru pe care îl putem concede comuniștilor e capacitatea lor de a urbaniza România. Niciun alt regim de dinainte și de după ei n-a fost interesat de urbanizare.
Unii conced comuniștilor și dezvoltarea economică – trecerea de la low-income economy la lower-middle-income economy – în principal prin industrializare accelerată. Eu n-o fac – fiindcă tranziția de la low-income la lower-middle-income a fost foarte lentă, mai lentă decât în condiții de libertate și foarte costisitoare în termeni umani.
Singurul lucru pe care îl putem concede deceniului pierdut e începutul democrației românești (repet: de la 1866 și până în 1996, România nu a fost niciun moment o democrație) – și astfel începutul europenizării țării.
În ciuda tuturor nostalgicilor, cea mai bună perioadă din istoria României e cea care începe din 2000. E perioada în care democrația românească s-a consolidat (în condițiile în care alte țări din jur nu mai sunt democrații), în care România s-a dezvoltat accelerat (a sărit două trepte de dezvoltare în doar 20 de ani – de la lower-middle-income economy la high-income economy), și în care nivelul de trai a crescut dincolo de orice așteptări (de-asta nu dau doi bani pe dezvoltarea/industrializarea comunistă: dezvoltarea din ultimii 20 de ani, în condiții de libertate și de democrație a fost mult mai puternică decât cea produsă de comuniști).
România globală și europeană de azi, pe care o detestă din rărunchi toți nostalgicii, conspiraționiștii, elitiștii, tradiționaliștii, ultra-conservatorii și stângiștii noștri radicali, e de departe cea mai bună Românie de până acum.
Nu e perfectă, evident. Mai sunt enorm de multe de făcut, evident. Dar e România pe care am construit-o noi, cei în viață azi. Cu guvernele pe care le-am avut, cum au fost ele, cu politicienii pe care i-am avut, cum au fost ei – și cu noi, așa cum am fost, cu limitele noastre.
Împreună, am pus pe picioare cea mai bună Românie de până acum. De departe cea mai bună Românie de până acum – cu mult, cu foarte mult deasupra celei a antebelicilor, a interbelicilor, a comuniștilor și a postcomuniștilor imediați. Dacă privim în urmă, toți ăștia sunt niște pitici prin comparație, în ciuda ifoselor și a pretențiilor lor.
Să-i ignorăm, așadar. Fiindcă miracolul românesc a fost produs de noi, nu de ei – și adesea l-am produs distrugând deliberat moștenirea lor, care ne trăgea în jos și ne condamna la subdezvoltare și la o formă sau alta de autoritarism (fiindcă, în ultimă instanță, asta e tot ce ne-au lăsat predecesorii noștri).
Și să sperăm că urmașii noștri vor duce lucrurile încă și mai departe decât noi – și că, privind în urmă, se vor privi așa cum ne privim noi pe noi astăzi: cu mândria că lăsăm în urmă ceva important.
Așadar, să lăsăm nostalgiile și să deschidem ochii și să privim realitatea…
Uite cam despre asta vorbeste Cucerai, despre Romania in care astfel de gesturi sunt posibile cu aerul celei mai firesti adecvari, despre spiritul colectiv care poate fi sesizat intr-un astfel de micro-eveniment… In oricare dintre Romaniile antrioare (pomenite de Cucerai) gesturi de acest fel, desi tehnic posiblie, s-ar fi putut intampla extrem de greu sau deloc si ar fi fost ceva totalmente ne natural, iesit din comun, o extravaganta sau o fronda periculoasa. Naturaletea intamplarii din 2012 este o buna ilustrare a lucrurilor despre care vorbeste amicul Cucerai.
TOTEM and DØ collaborations announce odderon discovery
Arca lui Goe ,
Întrucât, astăzi, 25 martie, este ziua de naştere a Domnului Basarab Nicolescu -om de ştiinţa, filozof si scriitor romano-francez – zi (luna) care coincide cu aniversarea celor 11 ani de la „naşterea” Arcei lui Goe , care ,de asemenea , coincide cu o altă confirmare (16 martie 2021) prin experiment la CERN a existentei unei „entitati” (sub-particule ) cuantice cu denumirea de odderon, denumire data de dumnealui inca din 1973, dati-mi voie va rog , să-l consider Oaspetele de Onoare al „arhipelagului Arca lui Goe ” . Dumnealui este cel mai indreptatit sa fie si pentru faptul ca a existat ,aici ,prin „teoremele poetice” intr-un permanent” entanglement cuantic „cu „entitatille”(vizitatori, cititori, comentatori) de pe Arca lui Goe.
Totodată îi urez din tot sufletul pe această cale – „La mulţi Ani ! Sănătate şi încă multe alte realizări notabile .
Aici o scurta trecere in revista a lungului drum al validarii unei teorii (concept) prin experiment :
Odderon, conceptul care a revoluționat fizica cuantică
În colaborare cu fizicianul polonez Leszek Łukaszuk (1938-2007), Basarab Nicolescu a dezvoltat o teorie concepută pe teoreme asimptotice, revoluționară pentru anul 1973. Denumit Odderon, conceptul cu consecințe experimentale impresionante era considerat eretic de către mediul academic. Acesta demonta numeroase lucrări ale unor fizicieni importanți ai vremii.
Într-un interviu pentru Cotidianul, Basarab Nicolescu explică cum Odderon este un concept de fizică fundamental ce ajută în înțelegerea mecanismului detaliat al interacțiunilor tari. Cu toate că nu are aplicații în aspectul tehnologic, datorită lui pot fi create numeroase modele pentru studiul datelor experimentale.
În 1983, la 10 ani după apariția teoriei cercetătorului român, Cromodinamica Cuantică redescoperea acest concept, validând teoria interacțiunilor tari. Odderon este un termen creat de Basarab Nicolescu ce are la bază ambiguitatea cuvântului ”odd“ din limba engleză – impar şi straniu.
Dacă Odderon-ul nu există înseamnă că teoria Cromodinamicii Cuantice este falsă.
Conceptul Odderon, confirmat la CERN după 45 de ani de la creare
Cu toate acestea, teoria Odderon-ului a fost confirmată oficial abia după 45 de ani, în septembrie 2017, la Centrul European de Cercetări Nucleare (CERN) de la Geneva. Veridicitatea teoriei cercetătorului român s-a descoperit în cadrul experimentului TOTEM realizat la acceleratorul Large Hadron Collider (LHC).
Basarab Nicolescu a fost invitat să susțină un seminar la CERN despre Odderon. Aici se află cel mai mare accelerator de particule din lume și cel care atinge cele mai mari energii.
Următorul pas a fost publicarea în martie 2018 a studiului „Did TOTEM experiment discover the Odderon?“, în prestigioasa revistă internațională Physics Letters B. Acest material a fost conceput în colaborare cu fizicianul ucrainean Evgenij Martynov, director al laboratorului de calcul în rețele în fizică de la Institutul Bogolyubov de Fizică Teoretică din Kiev al Academiei de Științe a Ucrainei.”
Iata , tradus in limba romana (cred , binisor) confirmarea de „ultima ora” , facuta de cei in masura prin urmatoarea notificare-„Această actualizare este o versiune modificată a stirii publicată inițial în” CERN Courier ” :
„Totuși, în 2018, TOTEM a raportat măsurători la energii mari care nu ar putea fi ușor explicate prin această idee tradițională. În schimb, un alt obiect QCD părea să fie în joc, susținând modele în care se schimbă un compus cu trei gluoni sau unul care conține un număr impar mai mare de gluoni. Rezultatele au fost suficiente pentru a pretinde dovezi pentru odderon, deși nu au fost încă observația sa definitivă.”
P.S. Am, totusi, o nedumerire . De fapt doua . Una ca ,desi au trecut aproape doua saptamani de la publicarea stirii, nu exista nici o reactie a domnului Basarab Nicolescu. A doua , fiind si o eventuala cauza a lipsei de reactie , faptul ca desi se spune in articol ca „dovezile pentru odderon ” au fost „suficiente” ele inca nu au fost „observate definitiv „. Asadar, astept cu nerabdare reactia dumnealui.
„Mulți teologi și filozofi moderni au susținut că diavolul are o țintă permanentă: aceea de a ne convinge că nu există, pentru a ne putea cuceri mai ușor. Asemenea ateului, diavolul preferă să știe că nu credem în existența lui Dumnezeu: el, demonul căzut, poate fi ignorat, ba chiar dă seamă de o maximă discreție, practicînd un soi paradoxal de smerenie, o kenoză inversă. Altfel spus, demonul preferă inexistența, dar n-o poate decît simula. Mai toate religiile au descris un infern. Un loc simbolic, imaginar, un ciudat perimetru spiritual, copleșit de forțele răului, care-și află acolo maximul de intensitate și densitate. Acolo (adică nicăieri) se află contrariul împărăției lui Dumnezeu, alt loc spiritual, unde virtutea, fericirea și armonia se desăvîrșesc fără încetare și fără nevoia de a o face: împărăția divină nu e nici statică, nici dinamică. E devenirea circulară a perfecțiunii nesfîrșite.
În prezența celor amintite mai sus, nu ne va mira prea tare faptul că ateul nu crede (nici) în diavol. El are credința că Dumnezeu nu există și e adesea irațional (prin superstiții sau fanatisme de tip scientist sau utopic-social), dar cel puțin pretinde că a ieșit din era irațională a Teologiei și a pășit (deodată cu secolul al XIX-lea) în era pozitivă a Rațiunii. Evacuarea deismului nu elimină și schema religiilor monoteiste: nu poți fi agnostic sau ateu postmodern fără o sumă de credințe (și un credo), așa cum nu te poți lipsi de ritualuri, ceremonii și simboluri. Devii un homo religiosus fără legătură cu Ființa Supremă și totuși incapabil să te desfaci de orice alte legături (prejudecăți, ideologii, angajamente militante etc.). În alți termeni, secularizarea contemporană e plină de idolatrie, sincretism, confuzie axiologică și anarhie, fără să scape de tema locurilor imaginare (precum împărăția lui Dumnezeu sau infernul). Secularizarea implică doar imanentizarea jocurilor de limbaj care descriau odinioară diferitele forme de transcendență. Individul secularizat nu mai aparține unei Biserici (sau poate o mai face, inerțial, ca reperaj patrimonial fără urmări etice) și trăiește imaginarul ca pe un fapt material, lipsit de mister: o tehnică de evaziune care te aduce, invariabil, la punctul de pornire.
Filozofiile moderne (de la Descartes la Husserl și Wittgenstein, trecînd prin utilitariști, empiriștii anglo-saxoni sau deconstructiviștii francezi) au refăcut modelul universului și antropologia, influențînd artele și politica, numai că raza lor de acțiune s-a oprit la cercul cititorilor (capabili să-i înțeleagă sau sperînd s-o facă). În toate societățile (occidentale sau nu) a continuat să existe credința în Dumnezeu, în ordinea lumii și în sensul vieții umane (situat transistoric, într-un veac eshatologic). Elitele – specializate în „demistificarea“ socială și demitologizarea epistemică a faptului religios – au continuat să decidă și să se alieneze simultan în raport cu ele însele și cu „masele deplorabile“. Religia organizată persistă, așa cum religiozitatea populară înflorește alexandrin, sub umbrela unor terapii, sinteze pretins ezoterice și amalgamuri doctrinare difuze. Nici experimentele radicale (de tipul nazismului și comunismului) n-au dislocat ireversibil geografia nevăzută a creștinismului. Oricîte eforturi și excese s-au consumat (în discurs și fapte „riscante“), sute de milioane de oameni (și o majoritate statistică a umanității) au rămas fidele cosmografiei revelate și modelului christic sau propriilor tradiții monoteiste și politeiste, adaptate, revizitate, divizate sau reinventate periodic. E de meditat la această reziliență a experienței sacrului. Ea nu probează „prostia“, așa cum nu conotează „obscurantismul“ gloatelor incapabile să evolueze, cît demonstrează acțiunea lui Dumnezeu în psihicul creaturii sale gînditoare și libere. Episoade arhaice – precum legămîntul avraamic – își dovedesc surprinzătoarea vitalitate, continuînd să informeze mentalul colectiv, dincoace și dincolo de noile noastre comportamente, viziuni cosmologice și tabieturi civilizaționale. Iată un spectacol pasionant prin straniile sale sugestii, niciodată definitive.”
O exagerare exegetica totalmente neexhaustiva ce nu-l exonereaza pe autor de nimic, ci dimpotriva. Aceasta „luzie post-religioasă” a unui fost candidat prezidential – Teodor Baconschi – posted in Comentariu Politic on septembrie 20, 2018, pare mai degraba un mic delir început si neterminat… Autorul are un fel foarte elevat intelectual de a nu spune nimic, in proza sa scurta, vorbind cu entuziasm si convingere, de parca ar spune ceva. Proza sa suna bine, si produce o oarecare incantare prin „muzicalitate”. Prin urmare autorul ne demonstreaza convingator ca, daca ar avea ceva de spus, ar putea sa o faca intr-o maniera eleganta si placuta. Sa speram ca va gasi candva o tema consistenta pe care s-o expuna folosind minunatul instrumentar din dotare.
Iosif 8 noiembrie 2019 la 15:17 – Doar prin antrenamente, experiente, curaj, credinta, lupta, perseverenta, speranta si dorinte pasionale extreme, se pot atinge cele mai înalte niveluri ale circumvolutiunilor constiintei absolute, sau cele mai joasnice, obscure, întunecate, infecte, decadente santuri (canale) ale inconstientei crase…
De unde se poate vedea ca dl. Teodor Baconschi este mic copil.
Ca toate întîlnirile proaste, întîlnirea cu depresia poate avea surprinzătoare beneficii. A înțelege asta e, deja, un început de „depresurizare“… În cazul meu, cîteva pasaje biblice au funcționat, în chip neașteptat, ca „agent“ detoxifiant, ca prilej de transfer al dezordinii proprii înspre o „dezordine“ transcendentă, semnificativă, edificatoare, liberă de limitele omenescului privat. Mi-am amintit de o vorbă a lui Leszek Kolakowski apropo de fericire. Cînd luăm cunoștință de drama interioară a lui Dumnezeu dinaintea „căderii“ creației Sale, de nevoia Lui de a-și sacrifica Fiul, pentru a „repara“ ce se mai poate repara, cînd înțelegem, așadar, că Dumnezeu însuși poate fi nefericit, cum mai putem avea pretenția ca noi, simple creaturi, să fim fericiți? Ei bine, gîndul acesta se poate aplica și în cazul depresiei. Există, cum o să arăt, la nivel suprem, o experiență de natură „cosmică“ a depresiei. Nu e de mirare, deci, că depresia se regăsește și în viața noastră. Dacă Dumnezeu poate cunoaște depresia, cum de putem pretinde ca, la nivelul nostru, să fim scutiți de o asemenea experiență? Comuniunea întru depresie e, în fond, un chip posibil al comuniunii. Un chip preferabil rupturii de comunicare, preferabil disimetriei dintre pămînt și cer, preferabil unei fracturi radicale între imediat și transcendență. Sînt depresiv, deci am o șansă neașteptată de a mă apropia (altfel) de Instanța Supremă…
Dar care sînt textele sacre la care mă refer cînd vorbesc de „depresia“ divină? Le știm cu toții, chiar dacă n-am reflectat, poate, îndeajuns asupra lor. Iată: creația lumii nu era de prea multă vreme încheiată, cînd Creatorul devine „melancolic“: Geneza, 6, 6: „I-a părut rău și s a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pămînt“; Idem, 6, 7: „Şi a zis Domnul: „Pierde-voi de pe faţa pămîntului pe omul pe care l-am făcut! De la om pînă la dobitoc şi de la tîrîtoare pînă la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut“. Sau 6, 12: „Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pămînt şi iată era stricat…“ Nu e uimitor? Dumnezeu Cel Atoateștiutor, Cel Atotputernic decide, în deplina Sa libertate, să facă lumea. După fiecare etapă a facerii, constată că totul „e bine“, e reușit. Dar, la sfîrșit, își contemplă isprava ca pe o nereușită! „Îi pare rău“ că a încercat! Ca un pictor care, contemplîndu-și pînza abia uscată, și ar spune: „Nu mi-a ieșit!“ Iar Dumnezeu Tatăl nu e nemulțumit doar de omul păcătos (alcătuit totuși „după chipul și asemănarea Sa“), ci și de restul („produs“ în zilele 5 și 6 ale Facerii): „toate făpturile“: păsările, animalele, fiarele, tîrîtoarele etc. (Cf. Geneza, 7, 4, 20-23). Rezultatul: după „facere“, urmează „desfacerea“: Potopul. Nu scapă decît Noe, familia sa și perechile de viețuitoare păstrate pentru prăsilă, în ideea unui eventual reînceput. Urmează un pasaj încă și mai tulburător: chiar și animalele supraviețuitoare au o soartă ciudată. Unele dintre ele, „cele curate“ (!), sînt jertfite prin foc Domnului întru îmblînzirea Lui (Geneza, 8, 20). Iar Domnul, simțind „mireasmă bună“ (Idem, 8, 21), decide să facă un legămînt al împăcării (Idem, 8, 21, 9, 11, 15). Nu va mai fi „blestem“ asupra pămîntului, nu va mai fi „pustiire“, nu va mai fi „pierzare a toată făptura“. Una peste alta, Dumnezeu pare să regrete radicalitatea pedepsei și se angajează, dinaintea supraviețuitorilor, să nu mai reacționeze distructiv față de relele (iertate) propriei Sale creații. În definitiv, pînă și omul – spune textul – s-a dovedit înclinat spre rău „din tinerețile“ lui, adică din cauza vîrstei lui necoapte! Așadar Creatorul a trecut, într-un interval scurt de timp, prin toate stările: satisfacție („toate erau bune“), dezamăgire, reacție devastatoare, regret, iertare. Cu acest model în față, avem poate și noi o anumită acoperire să facem experiența ofensivei încrezătoare, urmată de tristețea nereușitei, de furia destructurării (de sine și de lume), de amendarea furiei, de căință, de reconciliere și iertare. Acesta este, cred, scenariul „normal“ al crizei depresive. Nu putem arde etapele, nu putem evita alternanța euforiei cu întunecarea, a speranței cu disperarea. Dar finalul trebuie să fie unul al împăcării, al căderii la învoială cu pierderea și regăsirea de sine, cu relele și îndreptățirile lumii din jur.
Lucrurile se reiau însă, în mod straniu, în Noul Testament. Dumnezeu Tatăl și Fiul Său („Eli, Eli, Lama Sabactani!“) au din nou motive de exasperare. Pămîntul mustește de păcătoși. Neascultarea, preacurvia, sodomia, înșelătoria, uciderea și atîtea alte derapaje toxice cer măsuri extreme. „Legămîntul“ străvechi a fost călcat. Pedeapsa se impune din nou, ca o corecție legitimă, ca o „soluție“ purificatoare. Dar la utilizarea Potopului, a unei devastatoare revărsări de ape, s-a renunțat încă din capitolele Genezei. Prinde contur, prin urmare, o altă variantă: focul. Răzvrătiții, nevolnicii, cei incapabili de evlavie, de iubirea aproapelui, de mărinimie, de pocăință, vor arde veșnic pe rugul Iadului. „…Acolo va fi plîngerea și scrîșnirea dinților“ – ne asigură Sf. Apostol Pavel (8, 18). Dincolo de analiza „de specialitate“ a problemei, rămîne totuși de asumat dimensiunea „năpraznică“ a condamnării supreme. O ființă finită prin definiție (cu toate neputințele și derapajele ei) e „educată“ nemilos printr-o tortură infinită. Dar cine știe? Poate că, la Judecata din Urmă, Dumnezeu va regreta, ca și după Potop, asprimea actului Său de Justiție. Poate va urma un nou legămînt. Dar oricum, în tristețe și nemulțumire, în mî-nie și căință, în iertare și în perspectiva mereu vie a unui nou început, Dumnezeu ne însoțește, ne împărtășește mereu trăirile și tatonările, speranța și incertitudinea. Restul e birocrație teologică, apologetică funcționărească, instalare comodă în postura oficiantului care are în buzunar maldăre întregi de „locuri rezervate“ în Rai…
La Teatrul de Stat din Târgu Mureș vine un cetățean (numit, să zicem, Ferry Pușkaș, ăla din bancul cu „Așe Ferry, dă foc„) și cere o audiență directorului pentru a-i propune acestuia să includă în reperoriul teatrului de stat (unitar și indivizibi) o piesă de teatru in 8 acte și mai multe tablouri, pe care ar vrea să o scrie chiar el însuși în persoană, dramaturgul Ferry Pușkaș. „Si cum e piesa?” îl întreabă directorul, iar „dramaturgul” se apucă să descrie decorurile, scenografia și acțiunea piesei, după cum urmează. A se citi ad litteram, fără diacritice, („in” nu „în”) și cu intonație etnică, în care cuvântul „cṑpaci” are accentul pe prima silabă):
Actul I. In stânga cṑpaci, in dreapta cṑpaci, in spate cṑpaci, in fața cṑpaci. In mijloc luminiș. In luminiș cṑpaci. In cṑpaci Pișta. Vine Loți și spune: „Pișta dă-te jos din cṑpaci”. „Nu, nu me dau”. Cortina.
Actul II. In stânga cṑpaci, in dreapta cṑpaci, in spate cṑpaci, in fața cṑpaci. In mijloc luminiș. In luminiș cṑpaci. In cṑpaci Pișta. Vine Loți și spune: „Pișta dă-te jos din cṑpaci”. „Nu, nu me dau”. Cortina.
Actul III. In stânga cṑpaci, in dreapta cṑpaci, in spate cṑpaci, in fața cṑpaci. In mijloc luminiș. In luminiș cṑpaci. In cṑpaci Pișta. Vine Loți și spune: „Pișta dă-te jos din cṑpaci”. „Nu, nu me dau”. Cortina.
Actul IV. …
Directorul, care până aici l-a ascultat cu atenție pe cetațean, îl intrerupe și îl întreabă:
– Bine domnule, dar când se dă Pișta ăsta al dumitale jos din „cṑpaci”?
– In pauză.
Daca v-o fi zapacit un pic titlul acestui s-topic, lucrurile se vor clarifica de la sine imediat (in permanenta) nitzel mai la vale. Este vorba despre crize. Si anume de criza crizelor decretate in continuu. Se pare ca ne place cuvantul criza pentru ca ne baga-n priza, si atunci il folosim si cand nu este cazul despre necazuri care nu au carater acut, descriind situatii foarte stabile, impamantenite, devenite „normale”, continui, de facto… cronice… Fel de fel de crize, criza economica, criza existentiala, criza emotionala, criza de identitate, de autenticitate… Criza este ceva ce vine brusc si trece repede… altminteri nu e criza ci craziness… In contextul unei crize (pasagere sic) de autenticite vom sluji aceasta perorație cu o ilustrare extrasa dintr-o gazeta unde a fost propusa (AICI) de catre jurnalista Bogdana Maria:
„E o criză de identitate pretutindeni! E o criză de identitate în paturi, în cupluri, în business-uri, în branding, în muzica de la radio, în pozele de pe Facebook şi Instagram, în vitrinele magazinelor, în anunţul de angajare din vitrina frizeriei, în cuvintele Andreei, centralista Vodafone, în promisiunile blondei mişto pe care ai cunoscut-o aseară, în cea mai recentă carte a Mihaelei Rădulescu. E o criză de identitate în momentele de singurătate, în amintiri de vara trecută, în scuzele pentru care nu ai mai fost la sală şi pentru care n-ai ţinut dieta, în gânduri proiectate despre viaţa personală şi alegerea unui partener, în promisiunile unui angajator. E o criză de identitate dusă la nivel de boală cronică pentru care nici măcar un cercetător britanic nu încearcă să găsească leac. Trăim o criză de identitate care duce oamenii în faliment emoţional şi face din ei forme futuriste bolnave, fără poveşti, fără experienţe ale sufletului. Îi afectează până devin forme de viaţă necunoscute până şi celor în cauză, care, mai încolo, trec pe funcţia de pilot automat pentru că sufletul nu mai suportă atâta batjocură şi răutate. Sufletul îi părăseşte. Mergi pe stradă şi dintr-o privire recunoşti omul aflat în „convalescenţă identitară“. Îi recunoşti ochii obosiţi, mintea absentă în rutina paşilor spre birou sau înapoi acasă, hainele în tendinţe aruncate pe corpuri fluide şi conturate fără sens. Privirea pe care ţi-o aruncă trecător e goală, încerci să-l vezi dar nu te lasă. Aşa că te uiţi prin el şi te gândeşti cu teamă şi groază la întrebarea „Cu ce gând răzbate prin ziua de azi?“. Confruntarea cu un suferind de „criză identitară“ se manifestă visceral, o simţi în stomac pentru că ştii că stai de vorbă cu un reproducător de principii şi valori neasumate, care trăieşte din poveşti citite şi netrăite. El ţine pe etajeră, ca într-un palmares, o serie de emoţii şi trăiri peste care încearcă să proiecteze o fericire: vacanţele în Thailanda se plătesc greu, banii cu care se plătesc se muncesc din greu, munca pe care o depune vine la pachet cu o vină grea pe care o are faţă de familie şi prieteni pe care nu i-a mai văzut demult la faţă. Şi tot ce îşi doreşte este doar să poată spune „Da, am fost fericit!“. Îi auzi povestea şi mintea îţi zburdă deja spre alte meleaguri pentru că nu poţi să te regăseşti într-o conversaţie obosită. Uneori te regăseşti într-un déjà vu puternic şi nu ştii de unde să îi iei vorbele, le cauţi obsedat autorul. Cine a spus-o primul? Care e găina căreia îi aparţine acest ou? Şi chiar şi aşa, cine a fost primul, găina sau oul? La cum se prezintă manifestările, ai putea crede că aceste „crize identitare“ sunt induse parţial şi de toată împachetarea sclipicioasă a oraşului, compusă din reclamele ultimelor modele de maşini, din vitrinele împopoţonate care te atrag ca un magnet prin idealuri de imagine personală, din ultimul model de smartphone şi din ranguri şi poziţii de management scrise cu ştaif pe cărţi de vizită. Căutând validare în părerile unor oameni aflaţi în crize identitare propagăm o boală socială cronică. Prin birouri, librării şi taverne, intelectualii încă încearcă să găseasăa titluri pentru ceea ce speră ei să fie leacul bolii identitare. Cred că l-am văzut, la un moment dat, pe senzaţionalul Jordan Peterson ţinând în mână un manuscris cu titlul „5 paşi pentru combaterea crizei identitare“. Să fim serioşi, mai parcurge o dată acest pseudo titlu. Este greu, atârnă ca o bilă, ca o sentinţă de vreo 25 de ani. O să avem în librării încă un bestseller obscur. Acesta a fost doar un scurt moment de imaginaţie.”
Intru-totul de acord cu jurnalista, mai putin cu termenul „criza”. „Lipsa cronica de identitate” ar merge mai bine… Valabil si in spatiul de notorietate publica precum si in spatiul anonimatului clandestin si eventual virtual… Tu, prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe, anonim si clandestin, dar (in fond) absolut autentic si cu o identitate atat de clara, ce parere ai?
Se pare ca nevoia de proza scurta este mai imperioasa decat anticipam noi. In lipsa de idei noi sunt bune si cele vechi. Am descopeit pe net niste proze scurte confectionate din unele lungi.
Asadar:
„Viaţa modernă nu ne permite să investim timp pentru citirea de cărţi bune. De aceea vă trimit un scurt rezumat al câtorva cărţi clasice, ceea ce vă va permite sa fiţi considerat un intelectual.
Madame Bovary/ Gustave Flaubert (778 pagini) O femeie care isi inseala sotul cu cofetarul, laptarul, postasul, farmacistul, proprietarul unei pravalii de obiecte de croitorie, un vecin bogat, intra in depresie, inghite otrava si moare.
Razboi si Pace / Tolstoi (1200 pagini) Un tanar nu vrea sa mearga la razboiul unde Napoleon cucereste Moscova pentru ca e indragostit. Prietena tanarului se casatoreste cu altul.
In cautarea timpului pierdut / Marcel Proust (1600 pagini) Un tanar astmatic sufera de insomnii pt. ca maica-sa nu-l saruta inainte de culcare. A doua zi (pag. 486, vol 1) el mananca o prajitura si scrie o carte. In aceeasi seara (pag. 1344, vol 4) are un atac de astma pt. ca prietena lui refuza sa-I sarute. Totul se termina cu un mare bal (vol. 7) cand deja cu totii sunt batrani.
Romeo si Julieta / William Shakespeare (268 pagini) Un tanar si o tanara se indragostesc ca nebunii dar familiile lor declara ca asta e o dragoste interzisa. Cele 2 familii se lupta unii cu altii cu cruzime si sunt multe victime. Un preot are o idee tampita si tanara pereche de indragostiti moare cand beau otrava in loc de somnifer.
Oedip rege / Sofocles (620 pagini) Un nebun nu asculta de spusele unui orb, isi omoara tatal, si o mananca pe maica-sa dupa ce i-a scos ochii. Din aceasta cauza, dupa cateva sute de ani au aparut psichoanalistii care-ti dovedesc ca tu mergi pe aceeasi cale si iti scot ochii la fiecare intalnire.
Othello /William Shakespeare (440 pagini) Un rege tampit are un bastard de prieten care se supara pe el pentru ca nu-i da un job de functionar public si, ca sa se razbune, il convinge ca nevasta-sa il inseala. Regele il crede si o omoara pe regina. Imediat dupa accea descopera ca ea nu l-a inselat, il aresteaza pe ticalos si se sinucide.
Buuun!!! Acum ca ai economisit cel putin 500 de lei si citirea a peste 5000 de pagini, poti sa citesti linistit ziarul sau sa continui sa misti maus-ul fara mustrari de constiinta.”
Azi (15 ianuarie) marcăm Ziua Culturii Naţionale. Legiutorul a vrut să facă din Mihai Eminescu efigie culturală naţională, patron al spiritului românesc. Ce n-a luat acesta în calcul, el însuşi mai degrabă din lumea lui Nenea Iancu, este faptul că spiritul lui Eminescu face pereche – şi ce pereche! – cu spiritul lui Caragiale, că unul fără altul nu se poate! Spuneam mai acum un an că trăim tot mai mult într-o lume a lui Caragiale, nu a lui Eminescu. În lumea trăncănelii, nu a bibliotecii, a flecărelii mărunte de cafenea, nu a interesului naţional, a „lanţului slăbiciunilor“, nu a categoriilor kantiene. Dl. Goe, se vede treaba, s-a emancipat de mam’mare, mamiţa şi Tanti Miţa şi a ajuns el însuşi om mare. Conduce, face şi desface, controlează. Deşi tot fără bilet călătoreşte, în fond, căci studiile şi le-a făcut pe sponci sau pe la vreo „privată“ şi nu se pricepe cu adevărat la nimic. Pretenţiile, ifosele, tupeul, obrăznicia, îi ţin loc de competenţă, de ideologie, de reper moral. Dl. Goe este şi mai la putere acum, ştie asta, şi e decis să facă viaţa grea oricui, cu ferma convingere că ne face, în acest fel, un bine! Ştie că face rău şi îl face cu plăcere sadică, fără remuşcări sau crize de conştiinţă. Este omul epocii sale, o lume care nu mai are nimic din ingenuitatea unora dintre personajele lui Caragiale. Râsul pe care l-a stârnit, decenii de-a rândul, literatura lui Caragiale nu a reuşit să îi înalţe pe unii la demnitatea modelului eminescian. Ne vom emoţiona, mai mereu, la suprafaţă, citindu-i poezia, după care ne vom întoarce să trăim în comèdia umană a lumii lui Caragiale. Fatalitate? Mai degrabă premeditare, pentru că dl. Goe nu este un accident, este un produs al (in)culturii care domină societatea. Şi nu cu momente „festive“, lipsite de substanţa culturii, vom vindeca societatea de impostură şi oportunism, de promovarea non-valorilor. Poate că leacul vine tot de la Eminescu, şi e dintr-un articol al poetului publicat în 1880: „Oricât de deosebiţi ar fi oamenii după clime şi rase, demagogia îi face să semene ca două picături de apă întreolaltă. Îndealtminterea lesne de înţeles. Numai popoarele care au o organizaţie naturală pot să se deosebească unul de altul. Organizaţia bazată pe legăturile fireşti dintre deosebitele clase, pe muncă, pe compensare şi, asupra tuturora, pe iubire şi respect reciproc, favorizează înaintarea lină, dar sigură a meritului. Meritul fiind însă întotdeauna ceva individual, cu atât mai deosebit cu cât caracterul şi mintea omului sunt mai deosebite, rezultă de aici că spiritul naţional însuşi se va impregna de bogăţia distinselor spirite individuale ce se ivesc… Unde domneşte demagogia orice carne cu ochi poate deveni om mare, pentru că nu se cere nimic de la el. O mărire cam trecătoare, nu-i vorbă, căci, lipsind orice măsurătoare, fiecine se crede a avea destulă talie şi destulă barbă ca să ocupe locul celuilalt, însă, oricât s-ar duşmăni nulităţile şi cumularzii între sine, în contra unui pericol sunt totdeauna uniţi în contra învingerii meritului(…)“. Poate că acum meritocraţia nu mai e la modă. Doar că meritele personale sunt întotdeauna un criteriu de judecată. Pentru că ele nu vin de la sine: au în spate muncă şi cultură, spirit de sacrificiu, slujirea celorlalţi şi a binelui public. Şi atunci când meritul contează, dl. Goe pleacă de la putere. Dar chiar ne pasă de merite, sau dl. Goe ne domină pe toţi?
Dupa cum poate se stie (si putem presupune ca, de ex, d-na CMM, un savant, „stie” foarte bine, in calitatea sa de participant ilustru de mare adancime la toate fazele „experimentului” – mai ales ca ilustrare a efectelor respective) si pe Arca lui Goe a fost promovat un experiment asemanator, la o scara mult mai mica desigur, dar nu de o anvergura mai mica in adancime si intensitate). Celor care sunt la current cu istoria experimentului similar, improvizat pe cateva dintre straturile care compun structura perena a Arcei lui Goe, le propunem articolul de mai jos (preluat din Dilema Veche) spre a le da sansa de a intocmi, eventual, in minte, un studiu comparativ intre una si alta, intre Arca lui Goe si Arca lui Vikram, prin care sa fie sesizate asemanarile si deosebirile. Celorlalti, celor „picati din luna”, popositi din intmplare aici (se-ntampla) li se ofera sansa de a medita asupra experimentului propus de Vikram si de a face studii comparative intre acela si alte experimente similare care sunt in plina desfasurare de multa vreme (sute sau mii de ani, intinse peste generatii de participanti practicanti) avand milione sau zeci de milioane, poate sute de milioane de adepti. Toti cei care vor avea disponibilitatea si abilitatea de a intreprinde acest efort mental vor constata ca „face sens”. Dar chiar si lectorul superficial (care nu va intelege mai nimic din ex-punere) va putea avea totusi anumite satisfacii intelectuale, izvorate din muzicalitatea poetica inclusa in naratiunea de mai jos. Premise favorabile pentru toti vizitatorii nostri unici de la mama lor. Asadar:
Este oare posibil ca o falsă religie să aibă un efect de proporții asupra oamenilor? Dacă o anumită narațiune e inventată de la cap la coadă, înseamnă aceasta neapărat că experiența credincioșilor care se învestesc în ea e mai puțin reală? Ideea poate părea jignitoare pentru oamenii religioși, însă istoria recentă ne sugerează că întrebarea inițială nu e tocmai lipsită de temei. Un provocator experiment social, transformat într-un documentar intitulat The True Story of a False Prophet (2011), urmărește metamorfozarea cineastului newyorkez Vikram Ghandi în Kumaré, un înțelept guru indian, în ideea de a demonstra absurditatea credinței oarbe. Experimentul capătă însă o turnură neașteptată atunci cînd Kumaré realizează impactul imens pe care îl are în viața adepților săi.
Ceea ce a reușit el să demonstreze, pînă la urmă, este că purtăm cu toții în noi puterea de a ne schimba radical viața, dar că avem nevoie de un simbol exterior pentru a putea mobiliza această putere. Proaspăt absolvent al facultății, Vikram începe să lucreze la un documentar despre yoga. Călătorește mult în acest scop, ia legătura cu numeroși guru din Statele Unite, dar după fiecare întîlnire pleacă cu o idee sîcîitoare în minte: „Omul acesta e un impostor“, își spune el fără încetare. Decide apoi să călătorească în India, în speranța că acolo va găsi liderii spirituali pe care îi căutase în van în America, dar se loveşte de aceeași problemă: aceiaşi falși guru care inventează doctrine și iluminări și care se sabotează unul pe altul. Acesta e momentul în care Vikram decide să devină el însuși un „lider spiritual“, pentru a dovedi semenilor săi că e suficient să arăți și să vorbești ca un guru pentru a și deveni unul și pentru a cîștiga adepți.
În acest scop, a început să-și orchestreze cu grijă metamorfoza. Lucru cît se poate de simplu. Avînd o bogată experiență în publicitate, știa exact ce anume îi trebuie pentru a-și construi un brand. Și pentru că orice religie are nevoie de o formă de incantație, a ales pentru aceasta formula „UAE“. Apoi, pentru că avea nevoie de un simbol, a ales litera U așa cum se scrie ea în sanscrită și a combinat-o cu imaginea stilizată a unui falus, care simbolizează fertilitatea și, în egală măsură, opinia lui Vikram despre virtuțile religiilor. Și-a făcut un trident din acest simbol. Au urmat la rînd sutrele. A ales, printre altele, „Sarvan Bhaav“, traducerea în sanscrită a mesajului de recrutare al armatei americane care înseamnă „Fii tot ceea ce poți să fii“ și „Karam yaivak dikaarastha“, „just do it“ – știu că nu mai e nevoie să specific cărui brand îi aparține acest motto.
Apoi a inventat cîteva mișcări false de yoga și a enunțat principiul din spatele noii religii: metafora oglinzii, și anume enunțarea ideii că ceea ce vedem în celălalt e, de fapt, propria noastră proiecție. A urmat crearea unei pagini pe Internet, pe care sînt postate ideile de bază, o scurtă biografie fictivă a liderului Kumaré și imagini cu el în compania a nenumărați alți „lideri spirituali“. Printre poze se află și una cu un cunoscut și apreciat guru. Vikram povestește cum a fost făcută poza: acesta din urmă participa la o anume festivitate, iar Kumaré s-a strecurat în apropierea lui, stînd exact atît cît i-a fost necesar fotografului să-l imortalizeze. Și, în sfîrșit, deghizarea finală: și-a lăsat barbă și plete, a îmbrăcat un costum tradițional indian și a împrumutat accentul și greșelile de exprimare ale bunicii.
Și-a stabilit sediul în Phoenix, Arizona, și a început imediat să recruteze adepți. Lucrurile au mers cît se poate de bine, oamenii au începul să vină, iar liderul le-a turnat cu o voce convingătoare acele truisme mistice cu iz de New Age de care sînt suprasaturate rețelele sociale. Mai mult, încercînd limitele naivității adepților, a mers pînă într-acolo încît și-a ornat studioul cu portretele lui Obama și Osama Bin Laden, susținînd că toți oamenii sînt identici, fiind despărțiți doar de un anumit set de circumstanțe. În ciuda tuturor acestor camuflaje, adepții lui afișează o credință de nezdruncinat în înțelepciunea și calitățile lui. Începînd din acest punct lucrurile se complică, documentarul devenind o explorare a identității și a puterii autosugestiei. Meditația, sutrele și mișcările yoga, oricît de false ar fi ele, încep să transforme viețile adepților. Oamenii își recapătă motivația, liniștea sufletească, își redescoperă călăuza interioară și cîștigă un sentiment de control asupra propriilor lor vieți. Unul dintre adepți, o femeie obeză, suferind de depresie, mărturisește printre lacrimi, în fața camerei de filmat: „Acest om a intrat în viața mea și mi-a schimbat o pentru totdeauna“.
Ceea ce este cel mai interesant însă este faptul că falsul nostru erou, Kumaré, nu face nimic deosebit. Subliniază ori de cîte ori i se ivește ocazia că discipolii săi sînt cei care își schimbă viața, el nefiind decît o oglindă. Cînd e întrebat cîte ceva, replica lui e mereu aceeași: „Răspunsul se află în tine“. În sfîrșit, sosește și momentul adevărului: Kumaré se prezintă în fața adepților săi așa cum este el în realitate: tînărul newyorkez de origine indiană, care vorbește o engleză perfectă și se îmbracă cu un impecabil bun gust.
Patru dintre adepți părăsesc în acel moment supărați încăperea și refuză să mai comunice cu el, însă ceilalți zece rămîn și îi fac o primire călduroasă. Căci, în ciuda farsei ai cărei subiecți au fost, viețile lor luaseră o turnură pozitivă. Tînăra obeză pierde cîteva zeci de kilograme și își schimbă complet viața, avocatul bîntuit al cărui rol era să apere condamnații la moarte își regăsește liniștea sufletească, dependentul de droguri realizează că există și un alt fel de viață, care merită trăită, și așa mai departe. Sînt schimbări concrete, măsurabile, iar faptul că ele se datorează unei farse pare a nu schimba cu nimic lucrurile.Pentru Vikram, toate acestea au constituit o experiență paradoxală: și anume, faptul că cel mai important adevăr pe care l-a realizat în viață a avut la bază cea mai impetuoasă minciună. Iar această concluzie ne conduce, inevitabil, la revizuirea gradului de validitate al propriilor noastre convertiri spirituale, la ideea neliniștitoare că eficacitatea nu e neapărat garanția autenticității. Nu există așadar lider spiritual care să îți poată schimba viața. Există însă o mare dorință de coerență, de care poate oricînd profita un fals profet.
Din cauza unor furtuni persistente (…life is life…), epopeea povestilor (noastre) de nimic in proza (ultra)scurta nu-si gaseste ritmul, ragazul, potriveala… refugiindu-se in oaza distanta a amânarilor, la cale de drum lung prin desert… Cand (daca) vom recupera ritmul, ragazul, potriveala, vom relua de indata epopeea acestor povesti de nimic, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, livrandu-le oricui si nimanui deopotriva, aici pe Arca lui Goe (o definitie a naufragiului). Pana atunci insa ne ispiteste ideea e a face o recomandare imposibila vizitatorilor nostri (majoritatea sidefii, invizibili precum materia intunecata): lectura unui eseu (cam plictisitor si deprimant, cutremurator chiar), musai pe un fond muzical anume (Furtuna, in acest desert). Sansele ca aceasta recomandare (duala, simultana) literar-muzicala sa i se potriveasca intr-atat vreunuia dintre vizitatori incat s-o accepte sunt, momental, extrem de mici, aproape nule, dar acesta nu este un motiv serios sa refuzam aceasta ispita. Si cum nici alt motiv nu reusim sa intrevedem iata ca o facem. Draga vizitatorule, porneste sunetul furtunii (in desert, adica in zadar) si apoi, in timp ce asculti, citeste eseul de mai jos:
Cum și-a pierdut o generație cultura comună
Patrick J. Deenen este un profesor de științe politice care a predat la diverse universități americane de prim rang. Eseul care urmează a fost publicat în 2016 și sintetizează drama umană și civilizațională observată de acest dascăl la elevii săi. Cea mai afluentă generație tânără din istorie, cea care va forma elitele și conducerea Americii viitoare, este și cea mai oarbă generație. Această orbire tragică nu este o scăpare sau o alegere conștientă, provine din amnezia inculcată intenționat de sistemul educațional pe parcursul deceniilor recente. Cum se spune în cercurile programatorilor de software: it’s not a bug, it’s a feature.
Cum și-a pierdut o generație cultura comună
Patrick J. Deneen
Studenții mei nu știu nimic. Ei sunt extrem de drăguți, agreabili, demni de încredere, în general onești, bine intenționați și cât se poate de cuviincioși. Dar creierul lor este în mare parte gol, lipsit de cunoștințe substanțiale care ar putea fi rodul unei educații moștenite sau un dar al generației anterioare. Ei sunt culminarea civilizației occidentale, o civilizație care a uitat aproape totul despre sine și care, în consecință, a ajuns la o indiferență aproape perfectă față de propria sa cultură.
Este greu să fii admis la universitățile unde am predat – Princeton, Georgetown și acum Notre Dame. Studenții de la aceste instituții au făcut ceea ce li s-a cerut: se pricep foarte bine să treacă un examen, știu exact ce este necesar pentru a obține nota maximă la fiecare materie (ceea ce înseamnă că rar devin pasionați de un subiect anume) și își construiesc CV-uri superbe. Ei sunt respectuoși și cordiali față de cei mai în vârstă, deși ușor indolenți și uneori chiar bădărani față de colegii lor. Ei respectă diversitatea (fără a avea nici cea mai mică idee despre ce este diversitatea) și sunt experți în arta de a nu judeca pe nimeni (cel puțin în public). Ei sunt crema generației lor, stăpânii universului, generația în așteptare care va conduce America și lumea.
Dar puneți-le câteva întrebări elementare despre civilizația pe care o vor moșteni și fiți pregătiți pentru priviri evazive sau chiar cuprinse de panică. Cine a luptat în războiul peloponesiac? Cine l-a învățat pe Platon și pe cine l-a școlit Platon? Cum a murit Socrate? Ridicați mâna dacă ați citit atât Iliada, cât și Odiseea. Povestirile din Canterbury? Paradisul pierdut? Infernul?
Cine a fost Saul din Tarsus? Care au fost cele 95 de teze, cine le-a scris și care a fost efectul lor? De ce contează Magna Carta? Cum și unde a murit Thomas Becket? Cine a fost Guy Fawkes și de ce este o zi numită după el? Ce a spus Lincoln în al doilea discurs inaugural? În primul? Dar în al treilea discurs inaugural? Care sunt documentele federaliste?
Unii studenți, cel mai des datorită unei alegeri norocoase a materiilor pe care le-au studiat sau datorită unui profesor excentric de modă veche, ar putea cunoaște câteva dintre răspunsuri. Dar majoritatea studenților nu au fost educați să le cunoască. În cel mai bun caz au cunoștințe accidentale, dar în rest sunt stăpâni pe o ignoranță sistematică. Nu este „vina” lor faptul că posedă o ignoranță generalizată a istoriei, civilizației, politicii, artei și literaturii occidentale și americane. Ei au învățat exact ceea ce le-am cerut noi – să fie ca niște musculițe efemere, vii din întâmplare într-un prezent trecător.
Ignoranța studenților noștri nu este un eșec al sistemului educațional – este încununarea sa. Eforturile mai multor generații de filozofi, reformatori și experți în politici publice – despre care studenții noștri (și cei mai mulți dintre noi) nu știu nimic – s-au combinat pentru a produce o generație de ignoranți. Ignoranța generalizată a studenților noștri nu este un simplu accident sau un rezultat nefericit, dar remediabil dacă angajăm profesori mai buni sau ameliorăm listele de lectură din liceu. Este consecința unui angajament al civilizației noastre de a se sinucide. Sfârșitul istoriei pentru studenții noștri semnalează sfârșitul istoriei pentru Occident.
Lamentații cauzate de ignoranța studenților au fost pronunțate pe parcursul vieții mele, printre mulți alții, de oameni ca E. D. Hirsch, Allan Bloom, Mark Bauerlein și Jay Leno. Dar aceste lamentații au fost împletite cu speranța că un apel la partea noastră angelică (și a lor) ar putea întoarce din drum această tendință (apropos, aceasta este o aluzie la primul discurs inaugural al lui Lincoln). E. D. Hirsch chiar a elaborat un curriculum de autoajutorare, un ghid despre cum să devii educat din punct de vedere cultural insuflat, în tradiția spiritului american pragmatic, cu convingerea conform căreia pierderea facultăților culturale poate fi împiedicată de o listă bună de lectură menționată într-o anexă la materiile de studiu. Ceea ce lipsește în general este recunoașterea faptului că această ignoranță este consecința intenționată a sistemului nostru educațional, un semn al succesului și sănătății sale robuste.
Am căzut în obiceiul nociv și necontestat de a gândi că sistemul nostru educațional este defect, dar de fapt el funcționează perfect. Sistemul nostru educațional urmărește să producă amnezie culturală, lipsă de curiozitate generalizată, agenți liberi situați în afara realităților concret-istorice și obiective educaționale compuse din procese fără conținut și expresii preluate pe nemestecate, cum ar fi „gândirea critică”, „diversitatea”, „modalități de cunoaștere”, „dreptate socială „și „competență culturală”.
Studenții noștri sunt întruparea unui angajament sistemic de a produce indivizi fără trecut pentru care viitorul este o țară străină, nulități lipsite de cultură care pot trăi oriunde și pot efectua orice fel de muncă fără a se interesa despre scopurile sale, instrumente perfecționate pentru un sistem economic care pune preț pe „flexibilitate” (geografică, interpersonală, etică).
A poseda o cultură într-o astfel de lume, o istorie, o moștenire, un angajament față de un anumit loc și anumite persoane, forme specifice de recunoștință și îndatorare (în loc de un angajament generalizat și dezrădăcinat față de „justiția socială”) și un set solid de norme etice și morale care stabilesc limite clare la ceea ce ar trebui și nu ar trebui să facem (în afară de a fi „excesiv de critic”) reprezintă un obstacol și un handicap.
Indiferent de specialitate sau cursurile generale de studiu, obiectivul principal al educației moderne este de a șterge resturile oricărei specificități și identități culturale sau istorice care ar putea să se lipească de studenții noștri, de a-i transforma în angajați perfecți pentru economia și organizarea statală modernă, care penalizează atașamentele profunde. Eforturile de promovare a prețuirii „multiculturalismului” au semnalat devotamentul față de eviscerarea oricărei moșteniri culturale, în timp ce actuala poveste a „diversității” semnalează angajamentul ferm pentru omogenizare prin des-culturalizare.
Trebuie să cunoaștem… Ce?
Mai presus de toate lecția principală primită de studenți reprezintă scopul adevărat al educației: singura cunoaștere esențială este aceea că ne știm a fi radical autonomi în cadrul unui sistem global atotcuprinzător, legați de un angajament comun de indiferență reciprocă. Angajamentul nostru față de indiferența reciprocă este ceea ce ne leagă împreună ca popor global. Orice rămășiță a unei culturi comune ar interfera cu această primă directivă: o cultură comună ar implica faptul că împărtășim ceva mai dens, o moștenire pe care nu am creat-o noi și un set de angajamente care implică limite și un anumit devotament.
Filozofia și practica antică au lăudat, ca o formă excelentă de guvernare, acea res publica – devotamentul față de lucrurile publice, față de lucrurile pe care le împărtășim împreună. Noi în schimb am creat prima Res Idiotica din lume – din cuvântul grecesc idiotes, adică „individ privat”. Sistemul nostru educațional produce unități solipsiste, autonome, al căror unic angajament public este lipsa de angajament față de public, lipsa unei culturi sau istorii comune. Acestea sunt creaturi perfect vidate, receptive și ascultătoare, fără obligații reale sau devotament.
Ei nu vor lupta împotriva nimănui, pentru că așa ceva nu se face, dar ei nu vor lupta în general pentru ceva sau cineva. Ei trăiesc într-un Truman Show permanent, o lume construită ieri care nu este altceva decât un decor pentru solipsismul lor, fără vreo istorie sau traiectorie anume.
Îmi iubesc studenții – fiecare dintre ei, ca orice ființă umană, are un potențial enorm și daruri minunate de oferit lumii. Însă îi deplâng pentru ceea ce le aparține de drept, dar nu le-a fost oferit. În zilele faste le disting setea de cunoaștere și suferința și știu că dorința lor naturală de a afla cine sunt, de unde au venit, încotro ar trebui să meargă și cum ar trebui să trăiască se vor afirma mereu. Dar chiar și în acele zile mai bune nutresc speranța că lumea pe care ei au moștenit-o – o lume fără patrimoniu dobândit prin succesiune, fără trecut, viitor sau afecțiuni profunde – se va nărui și că acest colaps ar putea fi adevăratul început al unei educații reale.
Din cauza conditiilor nefavorabile din cabina de lucru (…) cele 4-5 povestiri de nimic aflat in intentie si pregarire, raman la dospit sine die sau pana nu va mai fi nevoie… Totusi ca sa ramana (si) loc vorbe pe Arca (inainte ca samanta de liniste sa faca buruieni prea mari) am adus un text (de imprumut) si mai multe link-uri care credem noi ca sunt foarte legate unele de altele si care, in plus, ofera un potential foarte generos pentru alte vorbe si de-zbateri… (chiar daca acestea vor avea loc in mare tarcere, exclusiv in mintea celor care vor fi acceptat aceste propuneri de lectura (alternativa)… Ca punct de plecare este similitudinea vadita intre munca si prostitutie. Restul sunt infloriri.
Nu mă săruta pe gură!
„Este ultima şi prima „pretenţie“ a oricărei prostituate. Ultima – căci survine după ce toate celelalte aranjamente, financiare şi „prestatorii“, au fost stabilite. Prima – căci este întâia replică din scenariul erotic, când ea se află deja într-o apropiere intimă faţă de clientul său – stăpân pentru o oră sau pentru o noapte peste tot trupul ei. Mai puţin peste această zonă propriu zis imaterială, eterică, epifenomenală – a sărutului. Corpul ei va putea fi îmbăloşat, supt, penetrat de clientul ei, gura ei îl va suge şi-l va linge, va rosti ceea ce el va voi să audă. Corpul prostituatei se oferă într-o totală disponibilitate, întrecută doar de leşin sau de moarte. O singură barieră, o singură cenzură, un singur tabu: nu mă săruta pe gură! O ultimă rugăciune, o ultimă invocaţie, o ultimă mărturisire înaintea scufundării în mocirlă: nu mă săruta pe gură! Ce este acest „sărut“ adus în discuţie de prostituată? Este ceva la fel de invizibil ca sacrul, la fel de impalpabil ca demnitatea, la fel de „inexistent“ ca Dumnezeu. De fapt o asemenea formulă nu este nici prima nici ultima din „dialogul“ dintre prostituată şi client, este însăşi condiţia lui de posibilitate, este metalingvistică şi metaerotică, este „legea“ care o leagă de un insesizabil punct de sprijin în tot timpul scufundării în mocirla vinderii de sine. Este ca sigur că fără această ancoră, nu ar mai putea reveni niciodată la suprafaţă.
Zicala ultra-cunoscută despre prostituţie: „cea mai veche meserie din lume“ ne spune, în subtext, şi că orice meserie, orice activitate remunerată, plătită, este o formă de prostituţie. Trecerea de la economia „darului“, de la economia vânătorii şi a prăzii de război la economia întemeiată pe „remuneraţie“, pe bani – a fost un eveniment catastrofic al omenirii, o ruptură de nivel ontologic deosebită de Cădere numai prin durata enormă care i-a fost necesară până să se instaleze la dimensiunile întregului univers uman. O Cădere la fel de fatală, dar extrem de lentă, filmată cu încetinitorul, întinsă pe parcursul unor milenii… Modificarea „genetică“ a minţilor noastre este atât de profundă încât nici măcar nu mai putem concepe existenţa unei alte paradigme în afară de aceea a activităţii contra banilor. Mai mult, deşi încă mai credem că există zone ale gratuităţii, ale inestimabilului şi ale nevandabilului – de fapt în subteranele acestora stau registre cu cifre şi „calculatoare“ atât de performante încât ne traduc „profitul“ rezultat în urma unei „investiţii“ sau pierderile în străfulgerarea spontană a unei emoţii – pozitive ori negative. Atât de profundă este această schimbare încât orice economist poate face convertirea oricărui sentiment la cursul zilei, ne poate spune cât valorează orice afect al nostru… Cu toate astea, o bună bucată de vreme omul muncii şi-a păstrat demnitatea ultimă şi primă, demnitatea metafizică a prostituatei. O întreagă eră a rostit celui care-i cumpăra timpul, munca, înzestrările sale, într-un cuvânt, libertatea lui: nu mă săruta pe gură! Înţelegerea dintre prostituată şi clientul său a fost respectată şi în cadrul relaţiei dintre muncitor şi patron, dintre sclav şi stăpân.
Cel care cumpăra marfa numită om şi care o folosea după pofta inimii avea decenţa să nu-i ceară acestuia şi „sentimentul“ şi „sărutul“ său! Ultima graniţă de demnitate a muncitorului, a prostituatei era respectată. Pe nebăgare de seamă s-a trecut la un alt nivel, la o altă paradigmă – de o gravitate înspăimântătoare. „Muncitorii“ din zilele noastre au fost făcuţi să-şi sărute patronii, să le declare – ba chiar să o simtă – dragostea faţă de ei. Generaţia corporatistă dovedeşte în această privinţă un exces de zel care depăşeşte cele mai negre previziuni. Corporatistul de astăzi vorbeşte cu o plăcere aproape libidinoasă – şi în vârful muntelui şi în largul mării, în fundul prăpastiei şi probabil că şi în drum spre ceea lume – despre „proiecte“ şi „taskuri“, despre managerul de proiect, despre „dezvoltarea“ unei noi direcţii… Ce mecanism de apărare se ascunde aici? Se simte muncitorul din zilele noastre mai respectabil dacă simulează în faţa propriilor ochi – plăcerea de a munci, de a se vinde? Îşi imaginează oare că este mai puţin cumpărat dacă îşi cultivă credinţa că „o face pentru că vrea şi pentru că-i place“?! Patronii de ieri se răsucesc în morminte de invidie faţă de patronii de astăzi: angajaţii lor, forţa de muncă, „curvele“ lor nu doar că nu le dau nicio bătaie de cap, nu doar că nu ripostează niciodată faţă de exploatarea la care sunt supuşi, dar prestează cu zâmbetul pe buze, gemând de plăcere… adevărată, sărutându-i pe gură! Sunt sigur că lumea noastră li s-ar părea un veritabil rai terestru al patronilor în care urmaşii lor au avut binecuvântarea să trăiască.
Într-un fel sau altul desfiinţarea claselor sociale s-a şi produs prin abolirea sentimentului de revoltă, a luptei de clasă! Tot mai mult dinspre tânăra generaţie corporatistă se înteţeşte acest vânt al schimbării. Noile modele sunt preluate şi de alte instituţii – prin forţa lucrurilor mai conservatoare, mai inerţiale – este vorba despre instituţiile de stat. Limbajul corporatist începe să fie importat şi de ele, laolaltă cu pretenţiile nefireşti ale „stăpânilor“ de a ne dovedi dragostea faţă de ananghia care ne împinge la a ne vinde libertatea noastră. Le mai rămâne doar „curvelor bătrâne“ – demnitatea anacronică şi complet inutilă – de a mai rosti aceste sublime vorbe: „Nu mă săruta pe gură!“
Nu stiu cati dintre vizitatorii Arcei isi amintesc data (momentul) cand aceasta lozinca revendicativa a fost rostita pentru prima data , cu ocazia manifestatiei studentesti a anului de gratie 1968.
Eu mi-o amintesc cu lux de amanunte . Am fost acolo mai intai ca simplu privitor(martor) apoi ca participant activ la aprinderea valvataei …
Totul a inceput in zorii zilei de Ajun . In vremea aceea traditiile de Craciun erau sistate printr-un ordin de partid . Studentii mergeau la cursuri , oamenii muncii cumintei la slujbele lor , bisericile erau aproape pustii, ulitele (strazile) la fel si ele . In aer nu se simteau mirosurile acelea imbietoare de cozonaci , sarmale si carnati, arhicunoscute inca din vremea copilariei , cand asteptam cu nerabdare( numai acasa, in famile) sa vina Mos Craciun cu ce avea si el in sac …saracu’.
Orasul era incremenit in bezna . Nimeni nu-si inchipuia ca peste o zi acesta va iesi din incremenire si va fi insufletit de flacara unei revolte spontane .
In ziua aceea s-a intamplat ceva prevestitor. Asa am perceput momentul, cand in zori am fost trezite din somn (eu si colega de camera ) de un grup de colindatori . Ne aflam la etajul 3 al caminului studentesc din Grozavesti . Colindatorii (un grup de studenti de la teologie) cantau in surdina ,pe trei voci , colinde de Craciun . M-am trezit cu ochii aproape in lacrimi , stand pironita in pat , nefiind in stare sa ma ridic , de teama ca se va destrama vraja ce ma cuprinsese dintr-o data. Nu stiam daca este vis sau realitate. Mi-am dat seama doar cand s-a asternut tacerea. Ne-am dus la geam si i-am vazut. Nu imi amintesc daca le-am oferit ceva , ci doar sentimentul inaltator al acelor cantece (voci) divine. Tinerii aceia , de o varsta cu mine(cred) mi-au incantat sufletul. Le-am strigat sa mai vina si in urmatoarele zile. Nu au mai venit dar cred si acum ca ,din momentul acela , a inceput incet incet sa incolteasca in mintea noastra samanta revoltei. Ne doream sa fim acasa de Craciun si cineva anume ne oprea.
Ziua trecea fara nici un semn despre ceea ce s-ar putea sa se intample dar in acelasi timp simteam ca pluteste ceva in aer, ca o vibratie.
Spre seara ma intoarceam linistita de la masa si cand eram gata sa intru in camin am vazut un grup ciudat de colindatori. Acestia erau mascati si cantau ceva haotic . Aveau pe umeri niste sube mitoase , pe cap caciuli de blana iar in maini niste tobe pe care le bateau de zor. Pe langa colindele din zorii zilei acestea erau un simulacru. Nu mi-au placut, insa cand unul dintre tinerii aceia a strigat „hai cu noi” , spre cele/ cei care deja se stransesera, printre care si eu, n-am stat pe ganduri si ne-am dus. Grupul de colindatori , care venea din Regie, se afla in fata caminului (blocul D) langa acesta fiind blocul C unde eram cazata, fiindu-mi deci destul de usor sa ma atasez la el. Cand am ajuns pe partea dreapta, sub geamurile fetelor de la matematica (unde se afla si vara-mea ) am inceput sa strig la ea sa vina impreuna cu colegele ei. Ba imi amintesc ca am urcat la primele etaje strigand de zor sa iasa toate afara. Nu au iesit dar erau la ferestre de unde aruncau portocale , mere , bomboane etc. ceea ce ma incanta teribil . Altele aprindeau suluri de hartie igienica . Incepuse deja vacarmul . De la hartia igienica s-au aprins (sau cineva le-a dat foc) niste thuja care se aflau din loc in loc intre cele doua camine alaturate. Ardeau cu scantei raspandind un miros incitant de rasina . Spatiile dintre camine erau deja arhipline . Am plecat mai departe , manata de val, si cand am ajuns la poarta de la iesire am luat-o la dreapta catre caminele de la 303. M-am trezit deodata singura printre niste necunoscuti. Nu vedeam nici o colega sau pe cineva cunoscut de care sa ma tin mai aproape. Cand am ajuns la 303 strada era plina , vuia de urale , lozinci etc. Acolo am auzit pentru prima data lozinci revendicative. Aveam senzatia ca se contureaza ceva organizat. Se zvonea ca exista niste lideri care dirijeau puhoiul de manifestanti catre o directie bine tintita. Mie incepuse sa-mi fie frica . Cea ce parea o joaca se transforma in ceva grav, periculos. Pe langa noi circulau niste masini dubioase , semn ca suntem monitorizati. Mi-a fost teama si m-am intors la camin cu un grupulet de fete din Grozavesti. Dimineata , cand am ajuns la facultate se tinuse deja o sedinta cu cei prezenti la cursuri, chestionati fiind daca cineva dintre ei(noi)a fost prezent in grupul acela de „huligani ” . Am aflat apoi ce s-a intamplat (sub juramant ca nu spunem la nimeni) de la o colega ce a fost prezenta la manifestatie pana la capat : cum au ajuns si ce s-a intamplat in fata ambasadei ruse, apoi a celei americane si cum au fost imprastiati si urmariti pana la caminele unde erau cazati, in special cei de la agronomie si de la politehnica. Zilele urmatoare am aflat cu groaza ca au inceput exmatriculari in masa. De la noi , spre fericirea decanatului, nu a fost nici un caz de exmatriculare. In total , se zice , au fost exmatriculati 100 de studenti. Anul urmator insa au intrat in drepturi legale ambele vacante de sarbatori. Doar atat. Pe de alta parte s-a intarit ideologia de partid privind „combaterea misticismului”, daunator spuneau ei dezvoltarii tipului de „om nou”.
Povestea mea , despre combatarea misticismului, va fi reluata peste ani atunci cand pentru putina vreme am fost pe alta baricada. Ceea ce pot sa spun cu destula mandrie este faptul ca si atunci le-am dat cu tifla in nas, ba mi s-a reprosat cu destula duritate ca i-am lasat „cu fundul in balta” .
P.S. Proza este o replica SF-ului si totodata o dedicatie pentru cei care militeaza pentru libertatate de exprimare si pentru orice alta libertate a omului. 🙂
„D-l D’Artagnan stătea pe o culme și privea cumva absent hăurile din jurul lui: era conștient că nu va mai urma o altă culme, dar acceptase asta ca pe-un dat al timpului.
Era singur. Nevasta îi murise de tânără, la 99 de ani, în putere cum s-ar zice, murise în somn, aproape sănătoasă. N-a prins suta, se gândea cu tristețe, n-a avut zile…într-un fel e bine, dacă mă duceam eu întâi, singurătatea ar fi fost un chin imens pentru ea, se încurajă fără convingere bătrânul mușchetar…
Pe la 97 de ani, parcă având o premoniție, îi spusese domnului D’Artagnan: dacă mor, vezi să nu stai singur, îți iei o femeie să aibă grijă de tine! Ce-l intrigase fusese calmul, organizarea, naturalețea cu care aborda un asemenea subiect! Îi amintea de calmul, organizarea și naturalețea cu care mama lui își pregătea, cum se spune, marea trecere. Oare toate femeile sunt la fel de pragmatice cu această chestiune sau, printr-o nu știu ce chestie freudiană, cele care îi sunt apropiate seamănă între ele?! Copiii erau bine, unul acolo, celălalt dincolo, dar nu aici, lângă el, erau oameni încă în putere, nepoții ajunseseră la casa lor, salarii bune, iar de strănepoți, ce să mai zici, o dulceață! Câine nu mai avea de mult. Pregătit permanent de final, se simțea responsabil de soarta unei ființe pe care n-ar fi putut s-o protejeze până la final. Într-un fel, se pare, se contaminase și el de la femeile din viața lui și chiar dacă nu trata Marele Pas cu calm și naturalețe măcar îl aștepta într-un mod organizat. Așa gândea preocupat dul D’Artagnan în bucătărie, în fața geamului, uitându-se fără să vadă asfințitul. Asta și pentru că avea o cataractă de care nu știa nimeni: îi era jenă să-și recunoască frica de operația! Nu era prima oară când privea adânc în sufletul său, dar parcă niciodată nu simțise singurătatea mai intensă decât acum. O cută de îngrijorare îi străbătu fața: să se apropie momentul? Să fie o premoniție și la mine?
Sorbi cu sete vinul din pahar și parcă gândurile negre se risipiră: în fond avusese o zi bună, fără mari dureri, probabil n-are nici cancer, copilul mare sunase, nevasta sigur îl aștepta iubitoare într-un loc mai bun și, cireașa de pe tort, avea în vizită un bun amic. – La ce te uiți?
Se întoarse și-l văzu pe bunul său prieten, unicul prieten, deoarece era și ultimul în viață, Neamțu Țiganu, un prieten făcut târziu, la bătrânețe, cu eforturi mari, cam așa cum se chinuie femeile în vârstă să aibă copii, la fel de prețios ca și aceștia, un fel de dar al lui Dumnezeu când nu mai ai nicio speranță. Se tot ridica în vârful picioarelor, uitându-se în zare prin geam. Părea cam caraghios, așa, cum făcea pe Hopa Mitică! Avea în mână un vin Palacios Priorat L´Ermita 2014, de 99 de puncte Parker si 1200 euroi, început, pe care-l adusese din Germania, dar de care părea că uitase. – La ce te uiți?! insistă el contrariat.
Pe d-l D’Artagnan îl apucă un râs homeric. Toată scena îi aducea aminte de-un banc foarte popular în grupul lui de prieteni, acum toți dispăruți, cu o poantă care părea mereu de actualitate.
Cică vulturul zboară la mare înălţime când dintr-o data, apare o vrăbiuţa agitându-si repede aripioarele si-l întreabă: -Unde zbori, vulturule? Pasarea noastră zboară însă netulburata mai departe, fara a-i acorda cea mai mica atenţie vrăbiuţei. Fâlfâind intens din aripi, vrăbiuţa întreabă din nou: -Unde zbori, vulturule? Răspunsul se lasă din nou aşteptat. Vulturul îsi continua liniştit drumul. Mica zburătoare îl întreabă iar cu voce tremurânda: -Unde zbori vulturule? La care vulturul răspunde: -Pula știe!”
O doamnă matură, nedăruită cu copii, iarna, în parc… La prima ninsoare de peste an, în fiecare an, acea doamna obişnuia să ofere copilei care a fost un mic dar. Nevazută de nimeni se lasa să cadă, cu voluptate, în zapada. Iarna asta nu s-a mai aruncat în zăpadă. N-a avut vreme, n-a avut chef, n-a mai vrut să ofere un cadou pe care nimeni nu-l mai cere. S-a plimbat însă singură, amintindu-şi o întâmplare dintr-o altă iarnă, în acelaşi parc. Un copil, momentan al nimanui, a invitat-o pe doamna matură, nedăruită cu copii, la joacă în zapadă. Au construit împreună castele de zăpadă, ei doi, un băieţel şi o fetiţă. Aceasta a fost una dintre întâlnirile semnificative ale vieții acelei doamne. Una în care sufletele se ating și ard împreună un timp, fără să lase în urmă cenușă.
Iluzia celor 42 de aluzii s-a incheiat. Nu mai am aluzii. As adauga insa o addenda prin care sa elucidez originea si rostul acestor (asa zise) aluzii, cu riscul de a arunca in derizoriu semnificatiile lor imaginate sau imaginabile, la care s-ar fi (fost) pretat in absenta banalizarii prin explicare. Fac acest lucru pentru a evita un risc si mai mare si anume acela ca peste (multa) vreme sa uit eu insumi ce a fost cu aceste 42 de aluzii (vagi, plate, slabe, misterioase) si sa incep sa inventez cine stie ce pe seama lor. Cele 42 de aluzii sunt (doar) niste resturi de la facerea lumii. Asa dupa cu si fragmentul local de univers (Universul) este alcatuit in mod preponderent din resturi ale unei alte constructii mai mari, adica din luminå si deseuri de lumina (materie), si dupa cum la orice constructie serioasa (casa, monastire, palat etc) raman ba una, ba alta, te-ai mira ce, pietris, ciment, vopsea, cuie… asa si pe Arca lui Goe au ramas niste resturi… iar din acele resturi, in nebunia mea, am facut un blog, pe care am scris (cand am avut chef de scris), am palavragit (asisderea), am atras spectatori, prieteni, parteneri, predicatori, critici, ciutaci, ciudati, si alte felurite feluri de entitati virtuale, atunci cand am poftit sa atrag, si am respins cand am avut pofta de respingere. Si uite asa am reusit sa neglijez teribil si prelung Arca lui Goe (in varianta ei primordiala si ideala) in favoarea blogului si blogaritului fara rost.
Problema a fost ca si atunci cand am terminat blogul (ca si cand n-ar fi fost) mi-au ramas alte resturi (resturi din resturi), niste poze (42) care erau stocate in calå, in vederea ilustrarii unor articole de blog (top-ice) care n-au mai fost scrise din lipsa de rost. Asa ca m-am gandit sa golesc cala, dar, neindurandu-ma sa le arunc direct la gunoi, mi-am propus sa le imperechez cu cate un ceva, un eveniment, un gand, o intamplare a fiecareia din cele 42 de zile ce aveau inevitabil sa vina, una dupa alta, si sa le propun ca ghicitori (oricui, nimanui, mie cel de maine, cine stie cui). La inceput a fost mai simplu pentru ca aveam mai multe „poze” din care sa aleg si sa imperechez una potrivita cu vreunul dintre evenimenele, intamplarile, gandurile zilei (si acestea la alegere). Pe masura insa ce se imputinau pozele disponibile, gradele de libertatea scadeau si prin urmare aluzile deveneau (inevitabil) din ce in ce in ce mai vagi, cu exceptia cazurilor in care, prin cine stie ce intamplare bizara, un „eveniment nou” se potrivea (de la sine) chiar cu vreuna dintre pozele (vechi si putine). Cum, necum… s-au terminat pozele, aluziile si iluzile inainte de a se termina de tot gradele de libertate. Am avut aluzii valide pana in ultima zi, ba chiar, cea finala, fara a fi fost planuita anume så pice in ultima zi, s-a potrivit printre cel mai bine cu „evenimentul” vizat pe axa „Sfera lui Goe” – „Arca lui Goe”. Acuma se face ca intamplarea cea mai intamplatoare mi-a adus sub ochi, taman (ca) la pont(a) (ma mir inca de-ntamplare), un text (deja scris) in exact directia respectivei axe, scutindu-ma de efortul de a compune eu unul. Il recomand cu caldura prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, lasandu-i latitudinea sa se identifice (in text) cu povestitorul sau cu ereticul (tot una):
„Ioan, măgarul cel turbat din măruntaiele căruia au ieşit duhorile reci ale impietaţii, împuţind binecunoscutele peşteri ale Cappadociei în care au vieţuit părinţii noştri sfinţi şi asceţi, socotea în nebunia lui că raţionamentele Sfântului Apostol Petru, ale lui Nero Anticristul, ale unei curve ordinare sau ale unui troglodit (ca şi el) sunt totuna.
Acest vierme din trupul ortodoxiei gândea ca erezia face parte din adevar şi nu poate fi deosebită de el. A ajuns aici pervertind cuvintele Apostolului: „Trebuie să existe eretici”. Filozofiile lui Platon si Aristotel nu sunt aşadar cu nimic mai bune decat idioţeniile bucolice ale plugarului. Sufletele se nasc doar pentru a cugeta şi se înmultesc pentru a înmulti cugetul, astfel că, în cele din urmă, totul sa fie cugetat. Intre fiinţele omeneşti nu există osebire; ele nu sunt decât nişte vremelnice furnici cugetatoare. Numele tuturora ar trebui desfiinţate şi lăsate neconsemnate, consemnarea lor fiind inutilă. Ereticul ăsta pretinde că, dacă ar fi sa se ardă toate operele lui Aristotel, el ar putea sa le reconstituie şi să le arda pe toate într-o singură noapte, împreună cu acelea a încă o mie de alţi autori, şi asta din pricina pretinsei lor previzibilitaţi.
Mai mult, atrocitatea suprema este ca toţi au dreptate, fiecare hulitor cu blestemul lui, fiecare calugăr cu rugaciunea lui. El pretindea a fi construit o sistemă cu care putea prezice toate cugetarile ce aveau sa fie vreodata cugetate, lumea nefiind nici ea decat o cugetare printre altele, iar facera ei avand unicul ţel de a da oamenilor prilejul să cugete. Lumea va înceta să existe cand toate cugetarile vor fi cugetate.” – Ioan PC / Ordinea Secreta.
P.S. Le multumesc rezolvitorilor voluntari care au propus, de-a lungul celor 42 de zile, solutii ingenioase, plauzibile sau nostime, aluziilor propuse spre ghici-rezolvare. La fel le multumesc si celor care si-au propus proprile aluzii, stârnind in cala o vânzoleala nebuna, cu câte mai mult de 500 de vizitatori unici in doua zile consecutive.
Din motive necunoscute, un necunoscut mi-a trimis, pe una dintre adresele mele de e-mail necunoscute, un mesaj cu continutul de mai jos. Astept lamuriri:
Habar n-am daca e nevinovat. Dar acuzatorii lui sigur sunt PENALI!
Nici nu mai conteaza daca e vinovat de ceva.
Nu mai conteaza ca au iesit deja 300 de oameni in strada, sa-l apere, cum n-am mai vazut de la Raed Arafat. Vinovatia nu se stabilieste in strada.
Nu mai conteaza ca ceilalti politisti care il cunosteau, au strigat “Rusine” in sala tribunalului, expunandu-se la pedepse disciplinare. Cine stie, poate tineau la el si il respectau sincer.
Nu mai coteaza ca s-a facut o pagina de sustinere pe Facebook, “Respect, Traian Berbeceanu”, cu peste 10.000 de like-uri in cateva zile (https://www.facebook.com/pages/Respect-Traian-Berbeceanu/604704366237647), care a fost rapid anchetata de…Biroul de Crima Organizata! De parca e ilegal sa-ti exprimi parerea. Uneori mai fac si astia exces de zel, sa nu dam in teoria conspiratiei.
Nu mai conteaza ca pana acum a fost decorat si numit politistul anului. In fond, orice premiant poate sa incalce legea.
Dar atunci ce conteaza?
Ca tocmai ancheta niste procurori, judecatori si ofiteri SRI din Alba Iulia. Pentru coruptie si relatii cu crima organizata.
Ca tocmai cei anchetati l-au bagat rapid in puscarie. Pentru coruptie si relatii cu crima organizata.
Ca Ministerul Justitiei nu i-a recuzat. Nu a trimis niste procurori independenti, de prin Constanta, Bucuresti, sau Botosani sa se ocupe de caz. Desi era ditamai politistul, cu ditamai dosarele pe teava, s-a facut ca n-aude si ca e un caz minor, local.
Pai neica, abia asta pute!
Ca unii dintre anchetati au vrut sa se razbune, si asta inteleg. Si e normal.
Dar ditamai Ministerul, ditamai Guvernul NU ARE VOIE sa lase pe oricine sa faca ce-i trece prin cap. Nu exista nici o scuza pentru asta. Daca iti astupi ochii si urechile, ceva nu e in regula, neica. E clar ca ai niste interese. E clar ca exista o caracatita si ca centrul ei nu e acolo, in Alba Iulia. E in Bucuresti! E in Ministerul de Interne, in Ministerul Justitiei, in Guvern. Ajunge pana la ministri si la seful guvernului, Victor Ponta. Vad ca nu degeaba a fost comparat Berbeceanu cu Cattani.
Pentru ca Victor Ponta sigur e informat de ce s-a intamplat in ultimele zile, dar el o lalaie in declaratii despre…Basescu. Pai, bai Ponta: tu mai trebe sa si guvernezi tara asta, ba! Iar problema comisarului Berbeceanu (si multe altele, pe care te faci ca nu le vezi) face parte din guvernarea ta! Rezolva-le! Ca d-asta esti platit.
De fapt, de ce e acuzat Berbeceanu?
Cica a vandut o masina si n-a trecut asta in declaratia de impozit.
Ba, voi sunteti nebuni? Pai cati ministri, cati parlamentari n-au completat gresit declaratiile alea nenorocite de avere si nimeni nu le face nimic. Era masina lui? Da. Era furata cumva (ca au mai facut asta si alti politisti)? Nu. Deci pentru masina aia, detinuta legal, vanduta legal, vreti sa spuneti ca l-ati arestat pe ditamai comisarul, fix inainte sa aresteze el niste procurori si ofiteri SRI? Hehehe…mai baieti…mai usor, ca macane…
Cica, in calitate de comisar, a actionat ca un sef al gruparilor infractionale.
Ei, asta chiar e grav. Abuz in functie, de acord cu voi! Dar, ia ziceti, concret…cum a actionat ca sef?
Pai, Giurgea, prin intermediul unui informator al lui, Cristian Litera, le dadea banditilor informatii false si-i invrajbea, ca sa se bata intre ei.
Ba, voi sunteti nebuni? Ziceti ca era seful banditilor: ii dadeau bani? Ati luat urma unor spagi? Ati trecut asta in actul de acuzare?
Pai…nu…
Ii dadeau femei? Minore? Faceau betii impreuna? Exista asta in actul de acuzare?
Pai…nu…
Atunci, poate, ii dadeau niste cocaina de tras pe nas? Ceva, orice?
Pai…nu…dar cand s-au luat banditii la bataie, au iesit cu bate si sabii iar el, desi stia, nu a intervenit.
Ba tampitilor, treaba voastra e sa aparati infractorii de cucuie? D-asta l-ati arestat pe comisarul numarul 1 al Romaniei? Actul vostru de acuzare, zici ca-i act de premiere! Din ce-mi spuneti voi, asta merita sa fie prim-ministru, in locul lui Ponta.
De ce dracu’ sa intervina, cand fix asta e si scopul: sa se extermine intre ei, mama lor de nenorociti! E mai bine sa umble cu batele alea pe strazi si sa dea in capul romanilor nevinovati, decat sa se bage in spital, unii pe altii? Voi pe cine aparati, ma, de fapt? Ca pe mine, sigur nu!
Adrian Mititelu a câştigat în instanţă dreptul ca FC Universitatea Craiova să joace meciurile de pe teren propriu pe stadion „Ion Oblemenco”.
Luni dimineaţă Mititelu şi circa 300 de suporteri s-au prezentat la stadion, dar revenirea echipei pe stadionul din Craiova s-a amânat. Executorul judecătoresc nu a fost mulţumit de felul în care a fost formulată decizia instanţei.
Decizia l-a întristat pe Adrian Mititelu care, cu lacrimi în ochi, s-a aşezat pe iarba stadionului, unde a rămas timp de 10 minute. Sursa: Mititelu, cu lacrimi în ochi.
Les extrêmes se touchent“ este un proverb francez care sugerează că extremele sunt asemănătoare. Rareori se ţine seama de adevărul acestui proverb când e vorba de extreme politice. Pe 5 iunie s-a petrecut în centrul Parisului, în plină zi, o bătaie între două bande rivale de tineri care a condus la uciderea unuia dintre ei. O bătaie însă nu ca altele din cartiere mărginaşe, care au de obicei cauze sociale. Motivaţia conflictului căruia i-a căzut victimă liceanul Clément Méric, de 18 ani, este de natură ideologică. Tânărul aparţinuse, înainte de a se îmbolnăvi de leucemie, unei grupări anarhiste de extremă stângă, de care boala îl îndepărtase, fără a pierde cu totul legătura. Problemele de fond Tema articolului meu nu este evenimentul ca atare. Problema mea nu este nici măcar cine, dintre cei doi adolescenţi, este de vină, deşi acest lucru a părut a interesa îndeosebi opinia publică şi presa, basculând în privinţa agresorului iniţial, de la Esteban Morillo, ucigaşul (probabil) din culpă, şi Clément Méric, cel ucis. Ceea ce mă preocupă este interpretarea dată tragediei în mass-media din Franţa. Două lucruri mi se par semnificative. Unul este lipsa de atenţie acordată conţinutului ideologic al conflictului, trecut în plan secund, ca şi cum ar fi cât se poate de natural ca doi adolescenţi să facă din convingerile lor politice o chestiune de viaţă şi de moarte. Al doilea este traducerea în fapt a fanatismului ideologic. Nici unul, nici altul nu reprezintă propriu vorbind o noutate în societatea modernă. Anarhismul este de un veac şi jumătate apanajul tinerilor, iar fascismul are şi el de trei-patru ori vârsta medie a partizanilor lui. La drept vorbind, incriminat până la un anumit moment a fost fascismul lui Morillo. „De la tribuna Parlamentului la platourile de televiziune, scrie o jurnalistă, micul antifascist a fost ridicat la rang de simbol“: pentru simplul fapt că, victimă, Méric detesta extrema dreaptă şi tripla ei lozincă actuală din Franţa: muncă, familie, patrie. Dacă fascismul pare „insuportabil“ tuturor, inclusiv părinţilor victimei, profesori universitari la pensie şi, conform declaraţiilor proprii, votanţi „dintotdeauna“ socialişti, altminteri oameni cuminţi şi nedoritori de răzbunare, ideologia comunistă a fiului lor e privită cu îngăduinţă. „Discuţiile dintre noi nu dăunau cu nimic relaţiei noastre, remarca tatăl («cu un zâmbet»!), chiar dacă la colegiu fiul nostru practica lupta de clasă refuzând să treacă drept un bun elev.“ În faţa instanţei, Morillo, la rândul lui, afirmă că a fost agresat şi ameninţat cu vorbe care ţinteau orientarea lui de extremă dreaptă. Conflictul propriu-zis ar fi izbucnit ca urmare a acestor insulte, aşa zicând, ideologice. Grav mi se pare tocmai faptul că o mână de puşti, locuind în acelaşi cartier şi colegi de şcoală fiind, ajung să se bată şi să se omoare din cauza orientării lor, vai, politice. Iertat să fiu, dar nu cred că poate fi vorba de convingeri, la vârsta lor, ci, mai degrabă, de imitarea unui conflict politic la modă, un soi de reflex condiţionat şi o dorinţă de a fi recunoscuţi public ca nişte eroi. Fascism şi comunism Nota bene, Morillo nu e nici măcar un nume de familie francez, ca să putem bănui vreo influenţă de felul celor care se produc deseori în vechile familii, cu origini îndepărtate franceze. Cât priveşte comunismul victimei, el e legal în Franţa şi, de aceea, necombătut ideologic, în pofida tragicei experienţe a lumii moderne. Un candidat radical la preşedinţie îşi împăuna anul trecut campania electorală cu secera şi ciocanul şi îşi învăţase partizanii să intoneze celebrul cântec sovietic „Necuprinsă este ţara mea natală“! Discursul politic nu este niciodată inocent. Remarcam acest lucru în articolul de acum o săptămână. Încurajat, de o parte a societăţii, de părinţi, în stupidul lui extremism de stânga, Méric l-a vrut şi pus în practică, la un moment dat. Rezultatul se cunoaşte. Deoarece societatea franceză actuală este ambivalentă politic (socialiştii, sprijiniţi de extrema stângă, la putere, şi Frontul Naţional, de extremă dreaptă, pe locul întâi în sondaje), era oarecum de aşteptat ca opinia publică favorabilă victimei să alunece treptat spre considerarea lui Méric drept agresor iniţial. E motivul care i-a determinat pe părinţii acestuia să rupă tăcerea, dar nu spre a judeca obiectiv împrejurările uciderii fiului lor (nu li se putea cere asta!), ci spre a se arăta înduioşaţi de extremismul lui, vezi Doamne, naiv, adolescentin şi benign (asta li se putea cere să n-o facă!). Discursurile extremiste sunt însă, nu doar asemănătoare ca limbaj, dar deopotrivă de periculoase în măsura în care conduc la fapte. În loc să descurajeze discursul ideologic al fiului lor, cei doi profesori de drept şi votanţi socialişti l-au tolerat. Faptul că fiul lor se afla ideologic la stânga lor, cum au mărturisit ei înşişi, li s-a părut firesc. Altă generaţie, ce vreţi! Îngăduinţa aceasta a determinat, în definitiv, radicalizarea practică a micului antifascist şi, consecinţă inevitabilă, conflictul fatal. A condamna neofascismul e normal şi necesar. A tolera comunismul nu e nici normal, nici necesar. Atât la nivel de discurs, cât şi la nivel de fapte. Cât voi mai putea ţine un condei în mână, nu voi înceta să susţin că primejdia pentru democraţie începe cu discursul extremist, de dreapta sau de stânga, care, îngăduit, conduce nesmintit la o realitate politică extremă, precum fascismul sau comunismul. – Sursa Nicolae Manolescu – Adevarul
… Doar ca (slava Domnului) in cazul bloggerilor se constata cel mult decese virtuale (la rubrica de ce se…?)
Tudor Gheorghe: «Pe dracu, nu sunt vedetă! Fetele de la Capatos sunt»
Tudor Gheorghe va aduce versurile poeţilor Grigore Vieru şi Mircea Micu mai aproape de inimile românilor în concertul „Pelerini din ţara nimănui”, joi 17 octombrie 2013, la Sala Palatului din Bucuresti, ora 19.00. Maestrul a acceptat să vorbeasca cu Libertatea despre omul şi artistul Tudor Gheorghe, dar şi despre România, aşa cum e ea, cu bune şi cu rele.
De 40 de ani, maestrul Tudor Gheorghe îi încântă pe români cu melodiile sale
Maestre, de ce spectacolul se numeşte „Pelerini din ţara nimănui”?
Acest titlu poate fi luat în două variante: fie cea brută când ne referim la acea fâşie de pământ dintre două ţări care se zice că este ţara nimănui, fie este ţara sferelor înalte ale poeziei pure, care nu e a nimănui, e doar a poeziei şi de acolo coboară din când în când câte un ales. Aici s-au întâlnit doi: Grigore Vieru şi Mircea Micu.
România a cui ţară e?
România e a nimanui. A fost a noastră.
De ce spuneţi “a fost”, nu mai este?
Pentru că noi nu mai putem să luam singuri nicio hotărâre. Toate ni se impun. Înalta Poarta se cheamă acum Bruxelles.
Aţi avut vreun moment în care nu aţi fost mândru că sunteţi român?
Rar, dar stupid, nu din motive serioase. M-am jenat cândva, când eram la masă la Madrid cu nişte prieteni intelectuali, si lângă mine, la o altă masă, nişte români beau bere si înjurau de se stingea cerul. Atunci mi-a fost ruşine.
Cum reuşiţi să faceţi spectacole cu casa închisă?
Şi eu mă mir. Sincer, mă mir. Dar cred că sunt foarte ajutat si de mass-media, de televiziunile si de radiourile care promovează subcultura. Mă ajută pentru că publicul a ajuns la saturaţie cu prostiile si încep să caute lucrurile adevărate. Eu nu i-am minţit niciodată timp de 40 de ani, am avut în spatele meu poezia română ca un resort care m-a ţinut în faţă, nu am facut rabat de la calitate, nu am ştiut să cânt la cârciumi, botezuri, la nunţi, la festivalul berii sau la ziua oraşului. Nu ştiu să cânt decât pe scenă, în faţa publicului.
Şi totusi, biletele nu sunt foarte ieftine şi nu toată lumea îşi permite să meargă la un concert Tudor Gheorghe…
E adevărat şi asta, însă eu nu vin pe scenă cu două fete dezbrăcate care să dea din ele, să am un baiat care pune un disc şi eu să mă zbengui pe acolo. Eu vin mereu cu o orchestra. Cum pot eu să plătesc o orchestră de 120 de oameni? E un cor şi o formaţie rock. Pe afişul meu nu e numele niciunui sponsor.
Mărturiseaţi într-un alt interviu ca „Publicul nu merită iubit, fiindcă este foarte parşiv, în clipa în care cobori nivelul, te taxează imediat”… De ce?
Cea mai bună definitie a publicului a dat-o Macedonski. A spus: „Publicul urmează să fie tot ce a fost/ Faptură neînţeleasă nici om de duh, nici prost/ Privind cu nepăsare la tot ce se petrece/ Mai rece e ca mine în groapa mea cea rece”.
A coborât Tudor Gheorghe vreodată nivelul?
Spectacolele pe care le-am facut eu au fost în egala masură apreciate atât de ţăranii din nu ştiu ce comună, cât si de membrii Academiei Române.
Ce s-ar întâmpla dacă nu ati mai avea succes?
M-aş apuca de altceva, nu aş putea să stau. Când voi simti că nu mai am forţa să susţin un spectacol, mă retrag la mine în sat si scriu, pentru că am foarte mult de scris. Adrian Păunescu spunea despre mine si poeziile mele: „Un mare poet care se ignoră”. Chiar aşa e. Acum scriu o poezie care va fi ruperea de pe lume. Un singur vers îti spun şi vei înţelege tot: „Democraţie, haos controlat”.
Ce au oltenii în plus fata de restul românilor?
Căldură. Soarele bate mai mult acolo. Sunt capabili să ia iniţiative mai rapid.
Ştiu că sunteţi microbist, cu care echipa ţineti acum, dat fiind că aveţi două echipe în Craiova în Liga a II-a, cea a lui Mititelu şi cea a Olguţei?
Nu mai sunt microbist. Nu sunt d-astă cu jumătăţi de măsură. Eu când mă îndrăgostesc, chiar mă îndrăgostesc, când cineva îmi e antipatic, chiar îmi ramâne antipatic. Am iubit o echipă care era un simbol, acum acea echipă nu mai e…
Vă considerati a fi o vedetă?
Eu nu sunt nicidecum o vedetă, sunt un truditor nenorocit pe tarâmul culturii. Ar ca ţăranul, muncesc de îmi sar ochii din cap. Şi mai spune cineva „Ce vedeta sunteti!”. Pe dracu, ăstia de la Capatos sunt vedete. Fetele alea. Au si aere de vedete. Românii îsi merita vedetele pe care le au.
Ce părere aveţi despre muzica care se ascultă astăzi?
Nu am nicio parere pentru că nu o înţeleg. E acelaşi cântec, acelasi ritm, dar schimbă vorbele. Sunt artisti de un sezon, de două veri sau de trei.
Şi totusi, ce artist vă place din noua generaţie?
Sunt câtiva care îmi plac. Apreciez eforturile si varietatea stilurilor pe care le atacă Loredana. Nu-mi displace Connect-R, desi la început nu puteam să-l sufăr. Constat că băiatul ăsta chiar gândeste. Nu-mi plăcea la început pentru că se dădea negru. Mă enervau şi coditele ale ape care le avea. Când a intrat în zona normalităţii a început să-mi placă.
Astă-toamnă, la un seminar organizat de o mare companie activă în România – fostă de stat, actualmente privatizată –, se discuta despre investiţii străine. Publicul era format din membri ai organizaţiilor de tineret ale principalelor partide din România. Tot discutînd noi, revenea termenul de „companie românească“. Folosit ambiguu. Pricepînd că eram într-o situaţie din aceea în care vorbeam despre lucruri diferite, cu aceleaşi cuvinte, cineva a propus un exerciţiu de grup: să scrie fiecare dintre noi, pe nişte foi de hîrtie, ce înţelege prin „companie românească“. A ieşit ceva interesant.
Reproduc răspunsurile notate atunci de participanţi pe foi: 1) O companie care plăteşte taxe statului român. 2) Care aduce bani la bugetul de stat; asigură locuri de muncă românilor; asigură dezvoltarea socio-economică a României; acţionarii îşi investesc dividendele în România şi îşi exportă banii; nu e obligatoriu un capital 100% românesc. 3) O companie care creează locuri de muncă în România. 4) O companie care plăteşte taxe statului român. 5) O companie înregistrată în România, care plăteşte taxe şi impozite în România. 6) Întreprindere fondată în România şi cu acţionariat majoritar român. 7) Cea în care capitalul, acţiunile sînt deţinute în majoritate de către statul român. 8) Instituţie/organizare/asociere care dezvoltă anumite relaţii economice în interiorul unui grup mai mare sau mai mic de persoane. 9) Este o unitate care produce bunuri şi servicii pentru români. 10) Companie cu sediul în România şi cu acţionariat românesc. 11) Capital social deţinut de persoane fizice sau juridice, cu cetăţenie, respectiv personalitate juridică românească; plan de dezvoltare a societăţii pe termen lung în România; produce pentru uz intern, dar într-o mare proporţie şi pentru export; societate dispusă să investească în dezvoltare tehnologică şi profesională. 12) Companie românească = proprietate a statului român, care activează în susţinerea interesului naţional. 13) Entitate juridică cu capital 100% deţinut de una, două sau mai multe persoane fizice sau juridice cu domiciliul stabil în România, care este înregistrată la Registrul Comerţului dintr-un judeţ, îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României şi se supune în integralitate legilor fiscale şi juridice româneşti. 14) Companie cu acţionariat majoritar formată din persoane fizice sau juridice române. 15) Nu există companii cu titulatură naţională de genul „companie românească“. Există companii pur şi simplu, organizaţii care activează în teritoriu în căutarea profitului.
După cum vedeţi, răspunsurile sînt diverse şi ele mai degrabă au accentuat confuzia iniţială decît să o fi lămurit. Dar măcar ştiam că vorbiserăm paralel. În linii mari, răspunsurile intră în cîteva categorii. Prima ar fi – să-i zicem – cea funcţională: o companie este românească dacă plăteşte taxe statului român. Cu varianta: creează locuri de muncă aici. Mai e, apoi, logica etatistă: o companie este românească dacă aparţine statului român. În sfîrşit, urmează o serie întreagă de aserţiuni care pot fi puse într-o categorie – să-i zicem – aspiraţională: o companie este românească dacă face anumite lucruri bune: investeşte în România, acţionează pentru interesul naţional, investeşte în dezvoltare tehnologică etc. Mai e şi varianta radicală, care zice că nu există aşa ceva, companiile nu sînt româneşti sau neromâneşti – variantă prezentă într-un singur răspuns.
Într-un fel sau altul, toate aceste răspunsuri lasă ceva pe dinafară. Logica etatistă mi se pare cea mai limitativă: dacă o companie românească este doar cea care aparţine statului român, atunci lăsăm pe dinafară întreaga economie privată. Care, pe cale de consecinţă, nu este românească. Categoria aspiraţională e simpatică, dar spune prea puţin despre subiectul în cauză. O companie este românească pentru că investeşte în România şi acţionează pentru interesul naţional? Adică proclamăm români numai pe cei care fac lucruri bune. Asta nu spune nimic despre starea de fapt, ci doar despre ce cred oamenii că ar fi bine să fie bine. În fine, logica funcţionalistă este coerentă în interiorul său, dar incoerentă cu definiţia însăşi. O companie este românească dacă plăteşte taxe în România şi/sau creează locuri de muncă în România. Dar orice companie înregistrată în România satisface acest criteriu (în afară de evazionişti). Rezultă, de aici, că orice companie din România este o una românească. Tot de aici rezultă că, de fapt, nu există companie românească şi că această logică desfiinţează categoria care se cerea definită. (De fapt, radicalul nostru nu era atît de singuratic în grup, doar că el a spus-o clar, cu subiect şi predicat: nu există aşa ceva.)
Înainte de acest exerciţiu colectiv de neputinţă cognitivă, am avut o dilemă similară la CRPE. Trebuia să scriem un raport despre cooperarea economică dintre România şi Republica Moldova. Colegul meu Ciprian Ciucu s-a gîndit să recenzeze investiţiile româneşti acolo. Din nou, aceeaşi dilemă: Ce e aceea „investiţie românească“? Petrom, Rompetrol, BCR, Adevărul Holding, Banca Transilvania, UTI, Metrorex etc. Însă cele mai multe dintre ele sînt, de fapt, investiţii străine în România, care s-au extins şi în Moldova. În unele cazuri, compania franceză sau austriacă a venit întîi în România, iar filiala de aici s-a extins peste Prut. Cum ar veni, o investiţie franceză în România devine investiţie românească în Moldova. Pînă la urmă, am agreat tot o logică funcţionalistă: considerăm investiţie românească acolo orice companie activă în România, care se extinde şi acolo.
Toate aceste dificultăţi metodologice mi-au venit în minte recent, cînd s-a lansat o aşa-numită Asociaţie a marilor investitori români. Am avut o străfulgerare, un moment dintr-acela în care te gîndeşti: Bă, ce bou am fost! Era atît de simplu, tot timpul fusese simplu, dar noi, ca nişte intelectuali proşti, am complicat discuţia. Simplu: o companie românească e cea care cere ceva de la noi.
Şi de multe ori şi primeşte, pe principiul din Filantropica: mîna întinsă care spune o poveste… Asta e povestea lor: companie românească la nevoie, cum să n-o ajuţi? În realitate, nu există companii româneşti, există companii din România. Dar la nivel de percepţie, e altceva.
Asociaţia de care vă zic a fost anunţată de Ioan Nicolae, unul dintre eroii filmului lui Alecu Solomon – Capitalism, reţeta noastră secretă. Şi cel mai ghiolban dintre ei, de altfel. De faţă cu cei care îl filmau, omul aranja la telefon afaceri cu un secretar de stat, aşa, pe faţă, fără jenă. Aşa cum reţeaua din Filantropica profita de buna-credinţă a oamenilor, companiile „româneşti“ profită de acest sentiment ambiguu, dar pozitiv: e de-a noastră, din popor. Nu putem spune de ce anume e românească sau ce face ea pentru noi, dar întotdeauna ştim că e cazul ca noi să facem ceva pentru ea. Companiile străine ne lasă reci. Vin, investesc, au succes sau nu – oricum, e treaba lor. Că e un mamut ca Dacia-Renault sau e restaurantul meu turcesc favorit de pe Bulevardul Cuza: e treaba lor, sînt companii străine, private. Asta, deşi plătesc enorm de multe taxe, din care vin salarii şi pensii româneşti, creează locuri de muncă româneşti. Sau, de exemplu, fac cele mai bune costiţe de miel cu orez pe care le poţi visa.
Însă ceva le lipseşte: nu sînt româneşti, nu ne implică emoţional, nu au povestea care strînge stomacul şi lăcrimează ochiul. Cum e, totuşi, companie românească? Poate să fie oricum. De stat – ca Oltchimul. E românească, clar. De ce? Pentru că are nevoie de ceva de la noi, întinde mîna şi toarnă povestea. Combinatele de îngrăşăminte ale lui Ioan Nicolae sînt româneşti? Clar. De ce? Pentru că vor gaze ieftine de la noi. Vă zic, ăsta e singurul criteriu: o companie „românească“ e o afacere care activează în România, dar e oarecum mai handicapată de la natură şi vrea ceva.
Nu contează cine le deţine, dacă plătesc taxe sau nu, dacă fac profit sau nu – singurul lor lucru comun e că mereu au o nevoie specială: gaze ieftine, subvenţie, ajutor de stat, un masaj, o măslină, o atenţie, ceva, acolo, orice, dar de la buget să fie. Chestiile astea materialiste, precum impozite şi profit, se discută numai cînd e vorba despre străini. Atunci sîntem al naibii de vigilenţi să nu cumva să…
Dacia – cel mai mare creator de locuri de muncă din România. Petrom – cel mai mare plătitor de taxe din România. Da, dar e aşa ceva dubios cu ele. Nu mai sînt româneşti. Discuţiile legate de ele nu sînt aproape niciodată la modul: Cum să le ajutăm? Nu, la ele e vorba că dau salarii mici sau că sînt conduse de oameni haini, care fac profit. Ioan Nicolae şi Oltchim nu fac profit din principiu, ei funcţionează din patriotism, doar profitul de la Petrom ne enervează. Şi cum mai bălesc patrioţii care falimentaseră Petrom la stat, după profitul făcut în prezent de străinii ăia care mai întîi au băgat bani în vaca de muls…
Regula logică e aşa: dacă a fost vîndut şi merge e nasol. Dacă nu a fost vîndut şi nu merge, atunci e ok: e companie românească şi trebuie ajutată. Trebuie ca Guvernul să facă ceva pentru Oltchim. Dacă altceva a fost vîndut, dar prost – la fel. În loc să vindem fiecare combinat de îngrăşăminte către nişte investitori serioşi, le-am făcut pe toate pachet şi le-am dat lui Ioan Nicolae. Era de importanţă strategică naţională – cum ar fi fost să vină nişte străini să producă îngrăşăminte la noi în ţară? Loganuri – da, mai merge; îngrăşăminte – niciodată! Mai bine găsim un fost securist patriot şi produce el. În loc să luăm impozite la stat de la străini, mai bine îi dăm gaz ieftin de la stat securistului nostru. De ce? Păi, nu e companie românească?! Spre deosebire de nasoii de francezi şi de austrieci, care au luat Dacia şi Petrom şi fac profit cu ele, deci sînt dubioşi, domnul Nicolae nu face profit şi se plînge mereu că le închide, dacă nu-i mai dăm şi anul acesta gaz ieftin. Deci trebuie ajutat.
„Votul din Senat a dovedit nevinovăţia mea”. Aceste cuvinte, rostite de Varujan Vosganian după ce colegii săi parlamentari au refuzat cererea procurorilor DIICOT de a aviza începerea urmăririi sale penale, conţin o gravă eroare de judecată – de mirare la un literat fin ca domnul Vosganian, dar perfect explicabilă la un om care stă în politică de 23 de ani. Literatul fin este complet intoxicat de politician.
Votul din Senat nu a dovedit niciun fel de nevinovăţie. Nevinovăţia nu se stabileşte prin vot, nici măcar unul în Parlament, ci în faţa instanţei de judecată. Iar eroarea de judecată constă în aceea că politicienii români înţeleg complet greşit rostul imunităţii şi au ajuns să maimuţărească nepermis o instituţie inventată în ţări nu doar mai democratice, dar şi ceva mai pline de bun-simţ. Imunitatea are darul de a feri aleşii de acţiunile abuzive şi complet nefondate, lipsite de orice fundament faptic, ale organelor de anchetă, cu rol de a-i şicana sau a-i împiedica să-şi exercite votul. Nu ne aflăm într-o atare situaţie. Varujan Vosganian este acuzat că, în calitate de ministru, a aprobat livrarea de gaz metan mai ieftin către firmele omului de afaceri Ioan Niculae– şi aceasta nu este o invenţie a procurorilor, ci un fapt pe care nici Vosganian nu-l neagă. Evident că circumstanţele în care s-a petrecut acest fapt trebuie lămurite, lucru care nu se poate face decât în cadrul unui parcurs judiciar complet, care se poate termina fie prin scoatere de sub urmărire penală, fie prin achitare, fie prin condamnare. Prin votul lor, senatorii au curmat acest parcurs chiar înainte ca el să înceapă. Nu e prima dată când o fac, dar de data asta avem o probă-martor care ne poate arăta, ca o hârtie de turnesol, în ce gravă eroare s-au plasat atât senatorii, dar şi domnul Vosganian, atunci când s-au apucat să judece probele – sau lipsa de probe – din acest dosar. Iar proba-martor se numeşte Adriean Videanu. Acesta este şi el acuzat de DIICOT de exact aceleaşi fapte care i se impută lui Vosganian: că a continuat aceeaşi politică indulgentă a gazului metan livrat lui Ioan Niculae. Numai că în cazul lui Adrian Videanu, nemaifiind parlamentar, avizul de începere a urmăririi penale nu a mai fost cerut Parlamentului, ci preşedintelui Băsescu. Iar acesta a autorizat declanşarea parcursului judiciar. Îmi lipsesc informaţii din dosar ca să îmi fac o părere fermă asupra vinovăţiei celor doi foşti miniştri. Strict din ce s-a discutat în spaţiul public, înclin să cred că nu ar fi chiar vinovaţi, mai ales că nu există deocamdată niciun indiciu că ar fi primit ceva foloase necuvenite în schimbul deciziilor pe care le-au luat. Adică admit că s-ar putea să fi fost vorba de o decizie strict politică, menită nu atât să-l ajute pe Ioan Nicolae, cât să păstreze nişte locuri de muncă. Dar asta e doar o impresie de novice, adevărul poate fi aflat abia la finalul parcursului judiciar. Parcurs care poate fi dus la bun sfârşit în cazul Videanu, dar nu şi în cazul Vosganian. Dacă la final o instanţă va găsi că Adriean Videanu este vinovat, putem observa că, pentru exact aceeaşi faptă, un demnitar este pedepsit, iar celălalt nu. Şi asta doar pentru că Senatul şi-a arogat rolul de instanţă de judecată şi, aşa cum se înşeală Varujan Vosganian, i-a dovedit nevinovăţia. Iar dacă Videanu e găsit nevinovat, Vosganian rămâne cu ruşinea de a nu fi avut curajul să-şi apere în faţa procurorilor deciziile pe care le-a luat. O ruşine pe care nu are cum să o spele nici măcar demisia „de onoare” pe care şi-a dat-o din minister după ce a stat pitit în spatele imunităţii. // Sursa Liviu Avram – Adevarul
Cheie: Ioan Nicolae
Continuarea in trecut, in numarul viitor de maine la aceeasi ora. Cum vine asta se va videa. Nu? Sau nu.
Celor care, intrand in atingere accidentala cu textul (relaut pe Arca lui Goe, sub titlul In så-i l-are si Confuzie) in care criticul-literar Nicolae Manolescu critica literar si unillateral atitudinea criticului-socialBianca Burţa-Cernat, au ramas cu senzatia cå, spre limpezirea prin adancire a respectivei confuzii, ar fi necesare si alte perspective asupra respectivei teme (recte „Anticomunismul, terorism intelectual?”) le propunem un text, ales la pura intamplare (sic), dintre sutele de mii de texte pe exact aceeasi tema care (literalmente) inunda spatiul huvachian si extra-huvachian al existentei noastre multimilenare din ultimii 25 de ani, care reda uluitor de exact, prin traducere in dialectul pro-fan, o alta perspectiva vizavi de aceeasi procupare. Asa dar, doamnelor si domnilor, fara alte cuvinte, o defulare pe cinste:
Matale ești bun la teorie, nimic de zis, dar practica te-a omorât, altminteri nu-ți toceai degetele boante cu agresivitate pe o tastatură ruginită încercând să-mi explici cu ce se mănâncă bugetul. Eu îți spun fără prea multe farafâstâcuri că-mi place de mata că știi multe, dar nu le știi pe toate, că nu ești nici Mafalda și nici lumea nu a început sau s-a terminat cu Bizonul, așa cum de multe ori încerci să ne impresionezi. Dincolo de respectul pe care ți-l port având în vedere că ai și matale o etate acolo, ar trebui să știi că limba noastră, grozav de dulce, are o vorbă: și porcii îmbătrânesc, dar n-au nici un merit.
Nu mă cunoști babacule și habar nu ai ce fac în viață, așa că șezi frumos în fotoliul mătăluță înainte să-ți explodeze inima de nervi, eventual mai ia o pastilă de tarka să-ți revină tensiunea la cote normale, că după cum te agiți de bănui și de o tahicardie .
Nu încerca să fii mârlan cu mine, tataie, că reacționez virulent
Niciodată nu am suportat bărbații care cred că bărbăția se demonstrează prin așezarea mădularului pe masă. Surpriza le vine abia după ce se trezesc cu el ciopârțit! ”Capitalismul meu”, sub nici o formă nu a accelerat aglomerarea de hârtii, ci mai degrabă oameni de tipul dumitale care după ce le-a dispărut lumea s-au trezit că nu știu ce să facă. Și-au rămas doar cu teoria și expresia : ehe, pe timpul meu….Da, pe timpul vostru era altfel. Pe timpul vostru vă lua Ceaușescu de pe drumuri și vă băga în uzine, dar numai pe voi ăia de origine ”sănătoasă”. Pe urmă vă trimitea la școli și apoi vă făcea pe față șefi cu propaganda și prin dos cu ciripitul.
Pe ăștia cu origini ”nesănătoase”, care avuseseră pământuri, sau mici făbricuțe și erau școliți în școlile vestice i-au vârât în pușcării, i-au bătut până n-au mai știut de ei, apoi le-au luat cu japca toate averile, totul pe motiv că aveau alte orientări politice.
Da, am alte idei ca ale dumitale, sigur că am, însă asta nu-ți dă dreptul să încerci să faci pe milițianul cu mine și să scoți pulanul agitându-mi-l pe sub ochi, că eu nu am nici o rușine să ți-l smulg din mână și să-ți dau cu el în cap! Clar? Matale uiți o cestie foarte foarte importantă. În țara asta, în afară de clasa politică, toți românii suferă. Indiferent ce fac, indiferent că sunt întreprinzători sau funcționari la stat. Indiferent că sunt vânzători la tarabă sau sunt funcționari la ghișeu. Unii pentru că muncesc de se sparg și țin în spate mai mult decât pot duce, iar ceilalți pentru că sunt reduși și aduși în postura de a se umili pentru un post care mai mult decât să le asigure o bucată de pâine și niscaiva haine luate de la second, nu face.
Teribil este că cei care ”plimbă hârtiile” nu realizează că drumul ăsta pe care îl fac plimbând acele hârtii, pe ei nu că nu-i duce nicăieri, dar îi și plafonează și ajung doar să se strângă la un colț de stradă și să judece, precum în vestita poiană a lui Iocan, ce face cutare sau cutare. Cam cum faci dumneata acuma.
Mie nu mi-o trânti pe aia cu guvernarea DA, că la mine nu ține. Eu nu dau doi bani pe clasa politică. Indiferent care e, de ce orientare, ce culoare etc.Dacă mă vezi pe un blog de acest gen, este doar fiindcă nu-s genul care să pună botul la canalele de știri. Prefer pulsul adevărat și părerile adevărate exprimate de oameni adevărați, chit că nu le împărtășesc toate punctele de vedere, printre care, recunosc, că te numeri și dumneata. Dar nu încerca să mă iei ca la secția de miliție, că nici nu mă intimidezi și nici nu mă impresionezi.
Când te văd atât de agitat, îmi aduc aminte de bătrânul Pușcașu, proful de electrotehnică din anul II, care în timpul orelor ne povestea câte în lună și în stele, dar niciodată ce ne interesa pe noi, adică materia pentru care era plătit dealtfel, și poate că asta i s-ar fi trecut cu vederea, dar moșul naibii avea o problemă, credea că fetele nu au ce căuta la o facultate tehnică. Probabil în mintea lui, deja obosită, ingineria se făcea doar cu p…la.
Cu siguranță nu am cunoștiințele dumitale, cu siguranță oi mai avea multe de învățat, cu siguranță că nu mă exprim atât de ușor în termeni economici, însă asta nu-ți dă dreptul să mă judeci babacule, tocmai fiindcă am muuult, mult mai puține comentarii decât ești dumneata în stare să scrii (probabil dispui și de foarte mult timp) deci cu atât mai mult, nu ai informația necesară care să îți dea dreptul să mă etichetezi în vreun fel. Și poate nu-ți vine să crezi, dar la pensia matale, taxele mele contribuie, indiferent că-mi place sau nu, indiferent că Guvernoiu e de stânga sau de dreapta.
Da, știu că ai contribuții generoase pe forumuri și bloguri, ceea ce denotă ca stai mai mult la calculator consumându-ți energia aiurea în tramvai. Așa că nu încerca să ne iei de sus pe cei ca mine, Porthos ori Seriously, care chiar suntem preocupați de bunul mers al acestei țări. Indiferent că nu-ți vine a crede, babacule, trebuie să ai mai mult respect pentru cei care muncesc, așa cum se poate munci în capitalismul ăsta amărât.
Pentru cei care nu ştiu cum stăteau lucrurile înainte de 1989, aversiunea faţă de comunism poate părea „lipsită de obiect“.
„Astăzi, la aproape un sfert de secol de la prăbuşirea regimului comunist, pentru cine nu vrea să fie oaia neagră a lumii intelectuale (a celei umaniste cu precădere), anticomunismul este un discurs obligatoriu (accentuez asupra cuvântului discurs), parte a unui terorism intelectual soft“, scrie Bianca Burţa-Cernat în „Observator cultural“ din 19-25 septembrie. Şi, ca şi cum atâta n-ar fi destul, autoarea crede de cuviinţă să afirme că o sumedenie de opere literare, istorice, filosofice, cinematografice, fiction sau nonfiction, care ar „ieşi pe bandă rulantă“, ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă, la fel ca simpozioanele, granturile sau bursele care „se nutresc, de ani buni, din materia parcă inepuizabilă a indignării noastre anicomuniste post factum“.
O primă observaţie este că „alarma“ este cu desăvârşire falsă: numărul operelor de tot felul consacrate evocării regimului trecut dintr-o perspectivă anticomunistă este la noi incomparabil mai mic decât în Rusia sau alte ţări din fostul lagăr răsăritean. În afara câtorva cărţi, fiction sau nonfiction, datorate îndeosebi unor tineri autori, tentaţi mai cu seamă de reconsiderarea comunismului decât de critica ei din unghi anticomunist, există extrem de puţine opere inspirate de un anticomunism sănătos. Doar cinematograful face excepţie, cu binecunoscutele filme premiate la mari festivaluri din lume.
Încă nu ne-am despărţit de comunism.
De unde, aşa dar, premisa articolului că anticomunismul ar fi o formă soft de „terorism intelectual“? Problema este, din contra, că nu ne-am despărţit cu adevărat de comunism, nici în comportamentul politic şi social, nici, cu atât mai puţin, în mentalitatea culturală. O dovadă este chiar raţionamentul Biancăi Burţa-Cernat: „…Mi-au trebuit cam douăzeci de ani pentru a ajunge să accept că în intervalul ’48-’89 s-a mai întâmplat şi altceva în afară de orori, că nu tot ce s-a realizat atunci se cade aruncat la gunoi“. Chestiunea e rău pusă: sigur că, în jumătatea de secol de comunism, s-au clădit blocuri, s-au construit şosele, s-a născut o industrie, dar oare toate acestea sunt opera comunismului sau ar fi fost şi opera regimului democratic, dacă n-ar fi fost distrus cu brutalitate de comunism şi, încă, la un „preţ“ economic, social şi uman mult mai mic? E complet ilogic să afirmi că „dispreţul nostru faţă de ceea ce s-a clădit în vremurile de tristă amintire“ nu e „legitim“, fiindcă, vezi bine, circulăm astăzi pe aceleaşi şosele proaste ca înainte de 1989, pe care n-am fi făcut decât „să le cârpim periodic“. Lasă că e exagerată remarca (uită-te în jur, fetiţo, şi spune-ne, cu mâna pe inimă, dacă multe lucruri mai seamănă cu cele de dinainte de 1989!), dar, şi dacă ar fi adevărat că nu se face tot ce ar trebui să se facă, asta ar absolvi oare comunismul de dezastrul material în care a lăsat ţara?
Tocmai falsele valori cultivate sistematic de ideologia comunistă stau la baza unei şcoli care avea drept scop crearea «omului nou». Ideal pe care îl vedem realizat astăzi, deşi ieri îl credeam utopic.
A doua observaţie este că prăbuşirea regimurilor comuniste a avut atât o cauză de natură economică şi socială, constând în acel „preţ“ prea mare de care vorbeam, cu alte cuvinte, în ineficacitatea lor, cât şi o cauză morală, mai exact, ideologică, aceea care constituie temeiul atitudinii anticomuniste pe care autoarea articolului o consideră terorism intelectual. „Să fie îndreptăţit dispreţul nostru faţă de şcoala românească de dinainte de 1989, când tentativele reformiste de după n-au reuşit decât să ducă această instituţie în faliment?“, se întreabă retoric Bianca Burţa-Cernat. Una e una, alta e alta. Nu e nicio legătură între cauzele dificultăţilor şcolii în trecut şi astăzi. Amestecul nu slujeşte la nimic. Autoarea nefericitei comparaţii ar trebui să ştie că tocmai Ideal pe care îl vedem realizat astăzi, deşi ieri îl credeam utopic.
„Retorica anticomunistă“ şi torţionarii
Cum poate fi justificată această orbire? Sunt şocat să citesc o mărturisire ca următoarea: „…Trebuie să mărturisesc că am un recul spontan faţă de lipsa de obiect a actualei retorici anticomuniste, ai cărei partizani se luptă cu (şi totodată cheamă la luptă împotriva unor) ina-mici imaginari“ (subl. mea – N.M.). Reculul meu faţă de acest fel de a gândi nu e spontan, ci îndelung elaborat de experienţa acumulată într-o viaţă – aveam cincizeci de ani în 1989 – trăită sub regim comunist. Nu cred că autoarea articolului vrea să ştie ce înseamnă cu adevărat terorismul intelectual. Consideraţiile ideologice ale Biancăi Burţa-Cernat n-ar trebui luate în serios, dacă n-ar ridica o problemă serioasă: ce determină o parte a generaţiei tinere actuale să considere anticomunismul o probă de „discurs propagandistic având ca refren un enunţ deconcertant de simplu (sic!) – comunismul este rău – ca morală a fabulei“? Şi de ce atât de repede după colapsul regimului şi înaintea unui examen temeinic sau măcar a colectării tuturor mărturiilor? Să aduc aminte că nici unul din cei 55 de torţionari, comandanţi de lagăre (din care trăiesc încă mai puţin de jumătate), n-a fost condamnat? Că nici măcar nu le-au fost reduse pensiile exorbitante de care se bucură după atâţia ani de „muncă“. Articole precum acela al Biancăi Burţa-Cernat pot fi interpretate, la rigoare, ca un apel la clemenţă. Nu de alta, dar nu cumva să devenim terorişti intelectual, pradă retoricii anticomuniste şi a unui discurs propagandistic! – Sursa/Autor Adevarul / Nicolae Manolescu
Cati realizeaza ca, in Romania, se produce lent, sub ochii nostri, o schimbare radicala de paradigma politica? Vom intra curand in a treia epoca dupa cele doua mari cicluri de dupa 89, dominate in primii 14 ani de paradigma Iliescu si in ultimii 8 de paradigma Basescu. Aceste personaje au polarizat societatea. Ai fost pro sau contra Iliescu, pro sau contra Basescu. Mai bine de doua decenii, Romania a stagnat, a involuat sau a evoluat in interiorul acestor inclestari. Ce model va domina societatea romaneasca in urmatorul ciclu politic? Vom avea parte iarasi de o figura dominanta sau viitorul anunta o paradigma cu totul noua?
Epoca Iliescu s-a definit prin cateva teme majore. Cei care-l antipatizau doreau decomunizare rapida, eliminarea securismului rezidual si trecerea in forta la modelul democratiei occidentale cu tot ce inseamna ea: privatizare, proprietate privata, deschidere fata de exterior etc. Sustinatorii modelului iliescian erau fostii comunisti, nostalgicii, victimele tranzitiei, nationalistii, adeptii etatismului. Sistemul era in general inchis, autarhic, refractar la tot ce vine din afara.
Epoca Basescu s-a definit prin alte cateva teme majore, unele mostenite din trecut, altele cu totul noi. Cei care l-au sustinut sau inca o fac au crezut sau cred in capacitatea sa de a se opune “sistemului ticalosit”, de a lupta cu retele tentaculare de coruptie crescute in epoca Iliescu-Nastase, de a elibera statul captiv, de a intari institutii si de a deschide societatea. “Basistii”, cum au fost numiti, au sperat ca Romania se va rupe de tot ce o mai leaga de trecutul comunist, ca tara se va orienta ireversibil catre Vest.
Adversarii lui Traian Basescu l-au portretizat ca dictator fara scrupule, dusman al valorilor democratice inconjurat mereu de mediocritati, incapabil sa conduca de fapt o tara. Tabara anti-Basescu s-a grupat in jurul unor mari cercetati penal, care s-au prezentat mereu drept victimele directe ale dictatorului. Acestia au reclamat in general revenirea la sistemul politic perfect controlat si previzibil care le-a asigurat ani de zile linistea si prosperitatea.
Vedem destul de limpede doua epoci foarte clar definite, cu o societate divizata, cu viziuni radical diferite pe marile teme de societate, cu tabere aflate mereu pe picior de razboi, unii pentru a apara statu-quo-ul, altii pentru a-l demola.
A treia epoca nu va mai avea nimic din toate astea. Cel mai probabil, va lipsi figura dominanta, icoana tatucului aflata in centrul micii lumi romanesti, provocand adulatie sau ura. Descentralizarea puterii, inevitabila, si transferul tot mai multor atributii in plan local vor estompa in mentalul colectiv trasaturile liderului atot-puternic.
Apoi, tot ce s-a aflat sus pe agenda ultimilor 20 de ani, marile teme de societate, aproape ca dispar sau vor insemna cu totul altceva decat au reprezentat pentru generatiile epocii Iliescu si Basescu. Vom asista la atomizarea, la fragmentarea, la diluarea societatii in general si a politicii in particular.
Noul prototip de lider, incarnat de figuri ca Ponta sau Antonescu, sunt expresia perfecta a celei de a treia paradigme care se traduce pe scurt prin absenta oricarei paradigme. Ei pot fi maine contrariul a ceea ce reprezinta azi, capabili sa se pronunte concomitent pentru si impotriva a ceva, sa fie si la putere si in opozitie in acelasi timp, sa tina si cu dreptatea si cu hotia. Acest tip de politician schizoid se lupta sa supravietuiasca in lumea post-ideologica, in care stanga si dreapta nu mai inseamna de fapt mare lucru asa ca trebuie impacata cumva toata lumea. Este un fel de postmodernism politic. Nimeni nu mai are azi incredere in modele trecutului.
Pentru protestatarii din strada (la randul lor un exemplu sublim de fragmentare), toti politicienii sunt o apa si un pamant, corupti si incompetenti, dar nu au reusit sa impinga in fata nici un lider, nici o figura emblematica, capabila sa coaguleze in jurul sau aceste energii atat de diferite si sa devina astfel o alternativa la vechiul establishment politic. In mod realist, ar fi fost imposibil sa apara, deoarece n-ar fi avut ce sa spuna unui grup atat de eterogen, simptom al noii lumi.
La aparitia acestui noi lumi a contribuit decisiv expansiunea noilor mijloace de comunicare: retele sociale, Facebook, puzderia de bloguri si site-uri. Media clasica este vazuta ca “parte din sistem” iar televiziunile simple instrumente de maniuplare. In mare parte asta si sunt. Ele, noile mijloace de comunicare, au democratizat informatia, relativizand totul.
Politicienii si presa nu mai pot minti la fel de usor ca inainte, dar un mare adevar poate fi la randul lui mai usor deturnat, de mistificat. Nimeni nu mai detine monopolul informatiei, nu mai avem repere fixe. Adevarul se plimba pe net, dar de multe ori are sursa imprecisa si viata scurta, pana la urmatoarea postare care proclama cu totul alt adevar.
In aceasta nou ciclu, fracturile din societate vor fi atat de mari incat incat putem vorbi de lumi paralele, incapabile sa comunice sau sa se intalneasca cumva. Lumea veche alaturi de lumea noua, mase manipulate alaturi de grupuri tot mai frustrate ca adevarul lor nu este ascultat de nimeni. Adversarul in aceasta noua lume poate fi oricine sau adversarii pot fi oricati. Nu are nici o importanta, deoarece tendinta este atomizarea in grupuri tot mai mici.
Epoca Iliescu s-a incheiat demult, epoca Basescu se va termina in cateva luni. Astazi, aproape ca nu mai are nici o relevanta a fi pro sau contra celui care a dominat viata politica romaneasca vreme de opt ani. Sistemul clasic de putere s-a incolonat in jurul lui Victor Ponta, catre care insusi Traian Basescu pare a fi inceput transferul de putere. Noul ciclu politic va fi dominat poate de unul ca Ponta, dar fara a avea nici pe departe puterea celor de dinaintea lui.
In aceasta noua lume, nici o alianta sau majoritate nu va rezista prea mult, sistemul fiind obligat la schimbare continua pentru a nu face implozie. Asa cum arata azi lucrurile, se anunta o perioada in care ne vom bate pana la epuizare cu false teme, neesentiale, cu falsi adversari si cu falsi lideri. Odata intrati cu totul in a treia paradigma politica, vom trai o pierdere de vreme istorica, pedaland spectaculos in gol.
* * *
n.b. Iata o opinie interesanta si curajoasa, plina de nuclee ale unor posibile teme de discutie.
Boii urâţi şi teferi s-au limpezit în şes, şi au ţipat cocoşii târziu şi fără sens. Ileana, care doarme cu porcii de tărâţe, s-a pus să mulgă vacii lapte stelar din ţâţe, pământului să mulgă răcoare de cartof. Toamna bacoviană geme-n ferestre: of! – Prietene, dă-mi mâna şi taci; aşa; dă-mi mâna. Priveşte curtea, porcii, şi, râcâind ţărâna, cocoşii albi. Priveşte: sufletul meu e trist. O, Taliarh, acuma, ca şi-n trecut, exist, şi beau din vinul ăsta, şi beau din cupa asta. Vechilul tot nu ştie ce albă-i e nevasta, Ileana tot nu ştie decât să mulgă vaci — şi via să-şi înnoade azurul pe araci. Vino; să stăm de vorbă cât ne mai ţine vrerea; ca mâne, peste inimi, va izbuti tăcerea, şi n-om vedea prin geamuri, tineri şi zgomotoşi, amurgul care-aleargă după cireadă, roş. Ca mâne, toamna iară se va mări prin grâne, şi vinul toamnei poate nu-l vom mai bea. Ca mâne, poate s-or duce boii cu ochi de râu în ştiri, să tragă cu urechea la noile-ncolţiri. Şi-atuncea, la braţ, umbre, nu vom mai şti de toate; poate-am să uit nevasta şi vinul acru; poate… Ei, poate la ospeţe nu vei mai fi monarh. –
Milioane de utilizatori din SUA şi Marea Britanie au renunţat la serviciile reţelei sociale Facebook şi şi-au şters paginile, în urma dezvăluirilor făcute de fostul asistent tehnic al CIA, Edward Snowden, şi portalul WikiLeaks privind supravegherea electronică la scară largă dusă de serviciile secrete din SUA, în colaborare cu alte ţări occidentale, relatează The Daily Mail.
Astfel, aproximativ 9 milioane de persoane în SUA şi circa 2 milioane în Marea Britanie şi-au eliminat conturile de pe Facebook.
‘Oamenii devin mai precauţi cu privire la viaţa lor privată în spaţiul cibernetic din cauza unor istorii intens mediatizate precum informaţiile recente privind spionajul Agenţiei Naţionale de Securitate din SUA’, declară editorul revistei Cyberpsychology, Behaviour and Social Networking, Brenda Wiederhold.
Revista a publicat rezultatele unui studiu realizat de o echipă de cercetători de la Universitatea din Viena cu privire la cauzele pentru care oamenii părăsesc Facebook. Oamenii de ştiinţă au stabilit în urma analizei răspunsurilor date de aproximativ 600 de intervievaţi că cea mai frecventă cauză – 48,3% – este preocuparea pentru confidenţialitatea vieţii private pe Internet. Pe locul doi – 13,5% – se situează nemulţumirea generală faţă de serviciile Facebook.
Printre alte motive – refuzul de a purta discuţii sterile şi teama de a deveni dependent de reţeaua socială. Unii dintre cei chestionaţi au răspuns că au obosit de obligaţia ‘socială’ de a adăuga mereu noi prieteni.
De asemenea, studiul a constatat că printre cei care au părăsit preponderent Facebook se numără persoanele în vârstă şi bărbaţii.
Un scandal de proporţii a izbucnit în vară după ce presa a publicat informaţii despre programul de supraveghere PRISM, care colectează date despre utilizatorii de Internet de la nouă mari companii de comunicaţii din SUA:Microsoft, Yahoo, Google, Facebook, Skype, YouTube, PalTalk, AOL, Apple. Între altele, companiile ar face acest lucru voluntar în cadrul cooperării cu autorităţile.
Giganţii de internet au fost nevoiţi să prezinte o mulţime de scuze în urma acestor dezvăluiri. Recent, Google, Yahoo, Facebook şi Microsoft au cerut în mod colectiv permisiunea autorităţilor de a face publice informaţii cu privire la cererile primite în acest sens din partea serviciilor secrete. – Capital – Milioane de utilizatori pleacă de pe Facebook
Iata ce relateaza media privitor la o declaratie a dlui Antonescu referitoare la ziua dlui Ponta: “Liderul PNL a evitat să precizeze ce cadou îi va face, sâmbătă, de ziua sa, premierul[ui], arătând că aceste lucruri reprezintă “chestiuni intime, private”, relatează Mediafax.“In urmare, inteleg ca pe dl Ponta il asteapta, din partea primului senator al natiei, ceva de genul chiloti, prezervative, ori poate un weceu.
Co-mici vestiti – pseudo-politicienii din politica:
Nici nu ştii dacă să te mai superi. Unii politicieni spun lucruri atît de enorme, încît devin suspecţi de …inocenţă. O minimă experienţă, un minim instinct de conservare (politică), un mic efort de gîndire strategică ar trebui să le cenzureze, la timp, declaraţiile (prea) spontane. Am prefera să fim scutiţi de asemenea sincope intelectuale, de asemenea comice derapaje. Să luăm două exemple:
1. Domnul Victor Ponta a declarat, de curînd, că, iniţial, a fost împotriva proiectului Roşia Montană, pentru simplul motiv că Traian Băsescu era pentru. Şi că dacă Băsescu era pentru, însemna că proiectul nu putea fi decît rău. Venită de la un prim-ministru, e o declaraţie aproape înduioşătoare în sinceritatea ei. La capitolul ”sinceritate”, Victor Ponta ar merita, în acest caz, premiu cu coroniţă, deşi nu sinceritatea e punctul lui forte. Pe de altă parte, e îngrijorător să afli că, la cel mai înalt nivel, se pot lua decizii importante, nu pe bază de analiză competentă, nu pe bază de consultanţă tehnică, incluzînd experţi, partide parlamentare, exponenţi ai societăţii civile, ci pe bază de duşmănie personală, sau de caft electoral. Dacă ”duşmanul” susţine că trebuie început secerişul, noi hotărîm că secerişul se amînă, ba chiar se suspendă. Fiindcă ce zice duşmanul nu poate fi decît greşit. Lucrurile se pot consuma la nivel de mărunţişuri, dar se poate ajunge – Doamne fereşte! – şi la chestiuni mai gogonate. Dacă, într-o bună zi, cutare politician din cealaltă echipă va proclama că limba română e o limbă latină, ne vom grăbi să decretăm că, în realitate, vorbim slavona. Cei din echipa adversă nu pot avea dreptate, nici dacă spun că ziua e lumină şi noaptea e întuneric. Sunt condamnaţi să bată cîmpii, orice ar pretinde. Asta da înţelepciune guvernamentală, simţ democratic, grijă pentru ţară! N-avem opinii bine cumpănite. Avem reacţii ciufute, spirit de contradicţie, replică gata-făcută, de copil răzgîiat. Şi ca să punem cireaşa pe tort, adăugăm că vrem dialog, că nu mai vrem atmosferă de confruntare, că ne-am săturat de partizanat… Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu unul nu pot avea nici cea mai mică încredere într-un politician care mărturiseşte, nesilit de nimeni, că e contra unei idei, pentru că vecinul cu care tocmai s-a certat e pentru.
2. Domnul Crin Antonescu ne-a anunţat, zilele trecute, într-un studiou de televiziune, că e la guvernare, dar nu la putere. O foarte virilă probă de impotenţă! A avea în mînă guvernul şi a avea în mînă o majoritate parlamentară de cca 70% sunt, în concepţia dlui Antonescu, nişte mofturi. De ce? Fiindcă nu ”are” şi DNA-ul, ANI, şi Curtea Constituţională. Cu alte cuvinte nu eşti la putere, dacă nu ai toată puterea, dacă nu reuneşti sub sceptrul tău şi legislativul şi executivul şi juridicul. Jos cu Montesquieu! Sus cu Dan Voiculescu! Jos cu separarea (şi independenţa) corpurilor diriguitoare. Ţi se face niţeluş frică. Dacă USL-ul nu are (încă) puterea, cine o are? Cine ne conduce? Băsescu? Înseamnă că omul e un geniu, un personaj miraculos, un magician! Cum altfel, dacă fără guvern, fără parlament, fără ”legitimitate”, domină în continuare scena? Iar dacă nu e el, cine altcineva e marele tartor? DNA-ul şi ANI? Adică ”persecutorii” liberalilor? Dar iată că le-au căzut victime şi de-alde Videanu, sau Ioan Oltean. Nu sună asta a independenţă prea mare? Sau e praf în ochi, ca să ne adoarmă vigilenţa? De fapt, ce vrea să spună dl. Crin Antonescu? Că are idei, dar n-are putere? Că ne conduc ”serviciile”? (adică un fost membru PSD şi un fost liberal?). Că USL-ul n-a fost decît o reţetă conjuncturală pentru vindecarea de băsescită, după care a căzut în desuetudine? Că visează la ”o tiranie ca-n Rusia”? Că nu-l mai iubeşte pe Ponta? Deunăzi, se lăuda că a depăşit statutul de ”candidat” la preşedinţie. E, pur şi simplu, preşedinte. Dar aflăm acum că n-are putere. Mai bine să ştim asta mai devreme, decît prea tîrziu. Liberalii o ştiu? Fapt e că, dacă domnul Crin Antonescu are dreptate, ţara e, în acest moment, neguvernată. Nimeni nu e cu adevărat, ”la putere”, prin urmare nimeni nu poate decide nimic, nimeni nu e vinovat de nimic. Să ne bizuim pe opoziţie? Păi, acelaşi domn Antonescu ne-a mărturisit că, în fond, el e şi şeful opoziţiei. Caz în care puterea sa e fără precedent, căci îmbină calitatea de copreşedinte al alianţei de guvernămînt cu aceea de eminenţă cenuşie a forţelor anti-guvernamentale. Aşa ceva, România n-a avut încă niciodată! Să contemplăm cu uimire situaţiunea şi să sperăm în eternul nostru noroc! Pînă la urmă s-o găsi cineva care să ne convingă că suntem, totuşi, un stat normal. Poate chiar domnii Ponta şi Antonescu, cu condiţia să se dea peste cap, ca în basme, şi să devină inversul a ceea ce sunt… – In rolul lui Carlo Collodi – Andrei Plesu – in rolul Geppetto – Ion Iliescu si Dan Voiculescu.
Mişcarea supriză a Rusiei, editorialul lui Putin din NYT, decizia lui Obama de a amâna un eventual atac în Siria, dar şi votul din Congres par să indice o înfrângere a Casei Albe. Aşa să fie?
Se uită adesea că intervenţionismul anilor ’90, dar şi cel post-9/11 s-a făcut cu sprijinul unui nucleu bipartizan, deopotrivă democrat şi republican, al unui centru moderat, capabil să susţină din Congres politica externă a administraţiei de la Casa Albă. De câţiva ani însă, această constantă structurală, care istoric a asigurat sustenabilitatea politică a doctrinei de containment, devine numeric din ce în ce mai subţire, mai slăbită. Sechestrul declanşat în cazul bugetului Pentagonului este un simptom al acestei tendinţe.
Istoricul Niall Ferguson observa recent că, în mod fundamental, puterea statelor este o consecinţă a coeziunii lor interne. Mai mult, în ceea ce descrie ca fiind „marea degenerare“, el spune că sănătatea instituţiilor care au făcut din SUA puterea dominantă în a doua jumătate a secolului XX este tot mai precară. Robert Gates, un produs prin excelenţă al consensului bipartizan, remarcă faptul că dispariţia valorilor generaţiei sale generează un sistem politic disfuncţional. Politica de sumă zero şi războiul ideologic au devenit reperele noii ordini: „Centrul moderat – fundaţia sistemului nostru politic – nu mai rezistă. Moderaţia a devenit echivalentă cu lipsa principiilor; compromisul, cu a te compromite. Exact când ţara are nevoie de predictibilitate, de mai mult consens şi, mai presus de toate, de disponibilitatea de a ajunge la o cale de mijloc, noi ne îndreptăm în direcţia opusă“. De ce s-a ajuns aici? Desenarea circumscripţiilor electorale cu scopul obţinerii unor mandate sigure, în fiefuri sigure, a propulsat în Congres aleşi total îndatoraţi bazei ideologice a partidului, oameni orbi şi surzi la ideea unor strategii bipartizane. În acest context, David Brooks, editorialistul New York Times, vorbeşte de tribalizarea politicii americane: „există o mentalitate tribală în care tot ceea ce se poate realiza este drastic limitat de logica Tutsi vs. Hutu. Se comportă asemeni triburilor etnice, unde onoarea este dată de apartenenţa la trib şi orice compromis devine un semn al ruşinii şi al dezonoarei“.
Pe acest fond, echilibristica Administraţiei Obama din ultimele săptămâni privind Siria trebuie interpretată ca încercând forţarea unui nou consens bipartizan la nivelul Congresului, care să confere legitimitate unei politici intervenţioniste limitate. Conştient de sentimentul izolaţionist existent în circumscripţiile americane, de faptul că a fost ales pentru a face nation-building acasă, Obama i-a asigurat pe democraţi şi republicani că intenţia administraţiei sale nu este aceea de a declanşa un nou Irak sau Afganistan, nici măcar o campanie aeriană extinsă pe modelul Kosovo sau al Libiei. Mai mult, nu este vizată schimbarea prin forţă a regimului Assad, pentru că „am învăţat din Irak că, făcând acest lucru, ne face pe noi responsabili pentru tot ceea ce urmează după“. Cu alte cuvinte, Obama vrea să evite o nouă implicare terestră în Orientul Mijlociu, care stă sub semnul lui „if you break it, you own it“. Astfel se explică şi fuga oficialilor (John Kerry sau Susan Rice) de eticheta „război“. Totodată, pe lângă pledoaria normativă, în sprijinul societăţii internaţionale seducătoare pentru democraţii wilsonieni, oficialii administraţiei au avut grijă să împacheteze totul în limbajul interesului naţional. În cazul în care America nu răspunde decisiv pentru susţinerea propriilor „red lines“, credibilitatea celorlalte garanţii de securitate, inclusiv cele de apărare colectivă (precum cele date aliaţilor din Extremul Orient, dar şi articolul 5 al NATO) pot fi puse la îndoială, semnalând puterilor cu interese anti-status-quo (Coreea de Nord sau Iranul) oportunitatea de a le testa. „Nu putem să-i lăsăm să creadă, fie şi pentru un minut, că ne ferim să implementăm avertismentele noastre pe termen lung“, spunea Susan Rice într-un discurs susţinut lunea trecută la New America Foundation.
Şi totuşi, în cele din urmă, perspectiva unei eventuale lovituri „chirurgicale“ împotriva regimului Assad, menită a-l descuraja să mai folosească arsenalul de arme chimice, a mobilizat mai puţin un Congres polarizat, cât Rusia. Dincolo de punctele de PR şi imagine, marcate de Kremlin prin editorialul publicat în New York Times, un fapt este cert: responsabilitatea lui Putin şi a Rusiei este acum angajată în faţa societăţii internaţionale pentru dezarmarea regimului Assad. Sub deal-ul încheiat de Kerry şi Lavrov, inspectorii ONU vor avea misiunea de a securiza şi distruge armele chimice de care dispune Assad. Un eventual eşec, chiar folosirea suplimentară a arsenalului chimic de către Assad, ar pune sub semnul întrebării credibilitatea societăţii internaţionale şi – nu-i aşa? – „nimeni nu vrea ca Naţiunile Unite să aibă soarta Ligii Naţiunilor, care s-a prăbuşit pentru că îi lipsea un leverage real“, pentru a folosi exact cuvintele lui Putin. Rusia trebuie să demonstreze că are o influenta reală asupra lui Assad. „Rusia şi-a pus la bătaie propria credibilitate prin susţinerea acestei evoluţii“, a spus Obama. În caz contrar, poziţia Casei Albe iese şi mai consolidată: „cred că, în acel moment, mobilizarea comunităţii internaţionale va fi mult mai simplă. Consiliului de Securitate i-ar fi extrem de greu ca să se opună şi ne vom alătura unei coaliţii internaţionale să fim siguri că Assad se opreşte“. – V.Tismaneanu – Articol aparut pe site-ul revistei 22 – Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro
Urmariti cu atentie centrul spiralei din imagine pe toata durata fimului. Relaxati-va si ascultati indemnurile vorbitorului (nu este necesar sa le intelegeti). Nu este niciun truc si nimic nu va aprea brusc pe ecran pentru a va speria. Considerati-l ca pe un test de concentrare (asupra punctului din centrul imaginii). Dupa vizionare veti avea pentru circa o ora o stare care vå va binedispune si vå va face sa radeti… Functioneaza chiar si pentru persoanele morocanoase de felul lor.
Dupa cum bine preciza un oarecare d.Eckhart Tolle (printre altii), trecutul nu prea exista, are cel mult o existenta iluzorie, este un simplu ecou imaterial al prezentului, adesea un simplu accesoriu al acestuia. (n.b. la fel este si viitorul dar acesta nu face obiectul prezentei dizertatii intrucat dl.Plesu nu citeste SF-uri). Nu prezentul isi datoreaza existenta trecutului ci taman invers. Singura consistenta a trecutului poate fi cladita exclusiv in prezent. Si cum prezentul este mereu altul si trecutul este (devine) si el de un dinamism debordant. Amintirile noastre depind exclusiv de niste reactii chimice si de niste procese neurologice care se produc in ceierul nostru acum, strict acum, in clipa prezenta a rememorarii, in care evocam asa zisul trecut. Trecutul este „ce” si „cum” suntem in stare sa „ne amintim” acum, in prezent, cu ajutorul mintii noastre (inselatoarei noastre minti). Eventualele probe „zise” materiale ale acelor trecuturi (fotografii, documente, suveniruri, roci, oase, fosile, eroi, morminte) toate-toate sunt si ele ancorate in prezent, interioarei clipei, niste obiecte din prezent carora le atasam, mental, semne ale trecerii inexorabile a timpului. Felul in care „arata” ele in prezent ni se pare o poarta potrivita pentru a calatori in timp, imaginandu-ne (pe baza unui set neinfailibil de reguli) cum aratau ieri, alataieri etc. Arati cuiva o poza si zici cu evlavie: „Asta sunt eu, in vara lui o mie noua sute toamna cand am luat premiul I in clasa a-IV-a, ba nu… intr-a-V-a… paremi-se”. Aiurea. Ceea ce arati nu esti tu-si-trecutul tau ci o simpla bucata de hartie, prezenta, in prezent, capabila sa stimuleze, in prezent, niste reactii chimice si niste procese neurologice exclusiv in mintea ta. Nu si celui imbiat sa se zgaiasca la poza. El, cel mult, va zice in treacat, doar: „Vai ce dragutz erai, copil fiind!”. Trecutul, viitorul, tot ceea ce este interior clipei se (tot) schimba. Clipa cea repede…
Imi place sa citesc articolele d-lui Plesu, desigur cå si pentru forma lor (placuta) si pentru continutul lor (educativ), pentru umorul lor, dar si (mai ales) pentru a vedea cum se mai schimba trecutul, cum curge si cum se (mai) preface, sub pana nastrujnica a unui perpetuu carcotas de geniu, nascut mofturos, caruia ii face o deosebita placere sa se plânga (cu mare talent) in egala masura de „nenorocirile trecutului – comunist” cat si de „racilele prezentului – capitatlist”. Si eseurile ii reusesc intotdeauna… O vreme am avut senzatia ca se repeta, obositor, ca se plange mereu si mereu de aceleasi si aceleasi lucruri, in acelasi fel. Faptul ca scrie cu talent, ca are haz, nerv, verb, ca are dreptate domnule, m-au facut sa trec peste aparentele redundante, continund sa-l citesc, avand astfel sansa sa remarc faptul ca dl.Plesu nu sta pe loc, nu se repeta „identic” ci progreseaza, da inainte, ii vine mintea la cap pe zi ce trece, devine cu fiecare clipa mai intelept, mai tolerant, mai nu stiu cum. Daca aceasta prefacere denota tarie (de caracter) fiind strict de natura intelectuala (controlata de catre dl.Plesu el insusi in persoana) sau denota slabiciune (gingasie) fiind de natura afectiva, o „inmuiere” venita odata cu varsta, care-l forteaza pe om, pe masura ce-i scade viata, sa-si recupereze trecutele vieti ale risipitoarelor sale tinereti, este totalmente neimportant. Este ceea ce este. Banuiam de o oarecare vreme ca dl.Plesu este pe cale sa descopere (adica sa accepte) ca a existat viata in „comunism”. Asupra imprejurarilor anume prin care aceasta stare de lucruri urma sa devina vizibila in articolele sale, destinate exclusiv aducerilor la zi (actualizarii trecuturilor), n-aveam nici cea mai vaga idee si nicio o premonitie nu ma bantuia. Imi luasem gandul ca dl.Plesu ar putea auzi si lua in considerare indemnurile, in aceasta directie, venite de la forumistii sai „apodictici” care-l venereaza din subsol. injurandu-l. Dl.Plesu fiind un june cu educatiune era condamnat sa se prefaca, etern, ca nu-i aude. A fost necesar un impuls potrivit de la o persoana autorizata (Stere Gulea) pentru ca dl.Plesu sa acccepte sa-si actualizeze status-ul in Facebook.
Dar iata pe viu cum se manifesta efectul Gulea asupra d-lui Plesu – Nostalgia „cu chip uman”
Cu ultimul film al lui Stere Gulea („Sunt o babă comunistă”), tema „comunismului” nostalgic intră într-o etapă nouă. Dezbaterea se mută din spaţiul ideologic şi politic, în acela al domesticului şi al „general-umanului”. Nu mai discutăm „dacă era mai bine sau nu, pe vremea lui Ceauşescu”, „dacă e mai important să ai paşaport şi libertate de expresie sau să ai loc de muncă asigurat şi salariu decent”, „ce e de ales între neajunsurile comunismului şi racilele capitalismului” etc. Discutăm cum arată viaţa oamenilor şi a sufletelor indiferent de sistemul politic în care i-a azvîrlit istoria. Căci, în definitiv, problematica destinului individual, a vieţii de familie, a prieteniei, a iubirii şi a suferinţei e marcată, fireşte, de context, dar are şi o dimensiune autonomă, etern omenească, aceeaşi peste tot şi în orice regim.
Am mai spus-o şi altădată: orice tip de „lume” include toate elementele „lumescului”, chiar dacă în dozaje diferite. Pînă şi universul concentraţionar lasă loc pentru iubirea aproapelui, pentru lirism, pentru frînturi de umor, pentru frînturi de bucurie patetică, pentru revelaţie şi credinţă. Nu «pleci» din comunism capră şi ajungi în capitalism, gazelă. Sau viceversa. În comunism, dincolo de toate opreliştile exterioare, oamenii treceau prin toate experienţele unei vieţi omeneşti „clasice”: se îndrăgosteau, chefuiau (atît cît se putea), făceau haz (de necaz, dar şi de dragul hazului), aveau speranţe, aspiraţii profesionale, prieteni, duşmani, satisfacţii (sau exasperări) domestice.
După comunism, cu alt instrumentar şi cu alte orizonturi, toate aceste experienţe au continuat să existe şi ar fi sărăcitor să le marginalizăm, sau să le reducem la „sosul” nou al circumstanţelor social-politice. Marile schimbări sunt „mari”, trecerea de pe un mal pe altul al istoriei e radicală, spectaculoasă, eventual traumatizantă, dar fiecare ajunge „dincolo” cu acelaşi temperament, cu aceleaşi interese, cu aceeaşi educaţie, cu acelaşi bagaj somatic şi psihologic. Nu „pleci” din comunism capră şi ajungi în capitalism, gazelă. Sau viceversa. (Cu excepţia cazurilor de ipocrizie şi duplicitate cronice). După 1989, am avut, de nenumărate ori, ocazia să verific un cuvînt al lui Constantin Noica, pe care, atunci cînd ni l-a spus, nu l-am luat în seamă cu suficientă atenţie: „Va veni un moment cînd vă veţi da seama că limitele interioare sunt mult mai greu de dus decît cele exterioare”. Aşa e: duci cu tine, în orice împrejurare nouă, întregul balast al firii tale. Asemenea călugărilor, despre care se povesteşte, în Pateric, că, descurajaţi de vreun eşec spiritual, dau vina pe chilia inadcvată în care trăiesc şi hotărăsc să se mute în alta. „Nu faceţi asta – le spune cîte un înţelept – oriunde vă veţi muta, veţi duce cu voi aceeaşi chilie!” Filmul lui Stere Gulea – în care, cum era de aşteptat – se percepe minut de minut „gheara” maestrului, nu exclude, totuşi, posibile comentarii de tip istoric. S-ar zice, de pildă, că e foarte greu să faci o ierarhie ţeapănă între lumea falsă a comunismului şi lumea dificilă a capitalismului. Nu s-a trecut din regnul diavolului în acela al îngerilor. Am schimbat, într-un anumit sens, un drac cu altul, dracul terorii şi al utopiei ucigaşe, cu cel al unui imanentism crîncen, egolatru şi risipitor. Lucifer a făcut loc lui Ahriman… Am stat sub un singur tăiş: acela al puterii arbitrare şi schimonositoare, acum stăm sub valori cu două tăişuri: libertatea, competiţia oarbă, democraţia, descurcăreala. Un lucru trebuie spus, totuşi: cu toate relele sale, capitalismul n-a produs niciun Gulag. Nu Sighet, nu Siberia, nu Piteşti, nu foametea ucrainiană, nu revoluţia culturală maoistă, nu genocidul practicat de khmerii roşii. Cei care vorbesc de ”blocuri” şi ”metrou” ar face bine să-şi amintească şi de Canal, de de Valea Jiului, de Braşov, de cele două ceasuri de televiziune omagială, de cozile la alimente elementare, de frig, întuneric, frică. ş.a.m.d. Un singur „derapaj” e de reproşat, după părerea mea, filmului: fiica Emiliei, emigrată în America, revine pentru scurt timp în ţară, să-şi prezinte partenerul american. Aflăm că e însărcinată, că o duc greu în Statele Unite, că n-au bani de chirie. Şi atunci părinţii din România, aşa săraci şi nostalgici cum sunt, îşi amanetează apartamentul lor de bloc şi-şi salvează astfel copilul cu ”un pumn de dolari”. Care va să zică la noi se mai găsesc încă oameni de omenie care să contrabalanseze ”duritatea” americanilor. Care va să zică tot noi, aşa prăpădiţi cum sîntem, putem, la o adică, să-i salvăm pe americani. Cam roză şi ţanţoşă sugestie!
Un lucru trebuie spus, totuşi: cu toate relele sale, capitalismul n-a produs niciun Gulag. Dincolo de toate, filmul lui Stere Gulea e o extraordinară victorie a experienţei, talentului, meşteşugului şi umorului. Nimic din ce e dramatic pe ecran nu alunecă spre afectare melodramatică, nimic din ce e amuzant nu cade în deriziune trivială sau în poantă ieftină. Imaginea lui Vivi-Drăgan, impecabilă şi ingenioasă. Uluitoare, pentru mine, este performanţa actorilor. Luminiţa Gheorghiu are anvergura unei vedete planetare, pe care Oscar-ul are ghinonul de a o fi ignorat. E din stofa unor personalităţi de prim rang: Anna Magnani sau Irene Papas. Rareori am văzut o combinaţie mai convingătoare de forţă şi disciplină, de expresivitate şi firesc. O altă, fermecătoare, prezenţă este Marian Râlea, un actor departe de a fi folosit, îndeobşte, la înălţimea înzestrărilor lui. Dar toţi, chiar şi cei distribuiţi în rolul episodice, au pregnanţa şi eficienţa adevărului trăit, a profesionalismului de top. Ar trebui să-i amintesc, alfabetic, pe toţi. Deasupra întregii întreprinderi, se simte autoritatea cordială şi priceperea regizorului. Mă aşteptam.
Dar Stere ştie să fie, mereu, dincolo de aşteptări. Regret că n-am putut fi de faţă la lansarea bucureşteană a filmului. Era ziua mea. Cum mi-ar fi stat să ies pe scenă, pe 23 august, şi să pronunţ fie şi numele filmului: Sunt o babă comunistă! //by Andrei Gabriel Plesu – Nostalgia „cu chip uman”
Promo – pro domo
„Sunt o baba comunista” are toate semnalmentele unui film bun, educativ, amuzant, conciliant, profund, uman si induiosator, a carui vizionare nu trebuie ratata. Fireste ca ne-ar face o foarte mare placere sa-l recomandam tuturor, tuturor roamnilor, cu mic cu mare, fie ca au trait (au apucat sa traiasca si) „in comunism” (E prea lung drumul pana-n comunism de nu-l scurtam cu gari si cu etape, dupa cum zicea poetul Vladimir Mayakovsky nascut in bălţi, nesfârsit am zice noi, neterminat ar zice altii, si dus e poetul), fie ca nu, n-au apucat „onoarea muncii”, chit ca cei care n-au apucat deloc-deloc sa supra-vietuiasaca in „comunista era”, in plin supra-realism socialist, nici macar prin reprezentatii lor (care prin parinti, care prin bunici, care prin inductie, care prin convectie, macar din si prin povestile acestora), iesind din… travaliu direct in tranzitie, n-ar intelege nimica si s-ar râde degeaba (ceea ce este, oricum, mai mult decat nimic). Fireste ca ne-ar placea sa-l recomandam tuturor acelora. Din pacate nu putem face acest lucru. Trebuie sa ne multumim a-l recomanda vizitatorilor nostri. Ceea ce si facem: il recomandam prin urmare prea-cinstitului vizitator citit si unic al Arcei lui Goe si in special babelor comuniste de care nu ducem lipsa la blog, aflându-se din belsug.
UPDATE: Din ciclul „Hazul bestial al omului serios si gospodar” reluam aici (cu felicitari) o fabuloasa mostra de umor nimanian, postata pe blogul sau de catre nimeni altul decat de dl.Nimeni. Am ras cu lacrimi.
Ca sa inteleg mai bine articolele dlui CTP, acum, in timp ce lucrez, trag cu coada ochiului la TV, la openul Statelor Unite. Este o partida de tenis feminin disputata de doi barbati: Serena Williams si Francesca Schiavone. Dupa zgomotele pe care le fac, cele doua jucatori vomita foarte des.
Rogobete brânza-n bete
Lapte acru-n calimari
Chiu si vai in buzunari
Am ales la intamplare cateva comentarii ale logofatului „Rebeliunea Minerala” pe Arca lui Goe. Asa, din melancolie…
Rebeliunea minerală
Ca şi TVR, Voiculescu merge cu curent politic alternativ, nu continu. Dar ar putea şi ca OTV, cu-ntrerupt.*
Rebeliunea minerală
Ordinul de mărime se… execută, nu se discută.Dacă s-ar putea argumenta şi cu intuiţiile, Vedele s-ar academiza. Că-i unitate spaţiotemporală, că-i spiritualomaterială, cândva-cineva a mai spus în viitor că nu-i glumă cum gândim: n-om îndoi furculiţe cu mintea, dar timpul l-am îndoit după cum am gândit spaţiul. Aveam neuroni şi sinapse, dar fără curent – timpul şi spaţiul bălteau, stau, nu erau. (Reprezentările lor !) Ciclitatea diurnă – că, de, fiat lux ! – a inventat roata, Pământul tipsie şi timpul care se roteşte într-un eternell retour, care mergestă ciclic. De la săgeata giroscop a gândului analogic la discursivitatea logică, doar un epsilon de 0,00000000…. Menhirul, obeliscul şi timpul săgeată au ţâşnit din acelaşi gând. Punct-cerc-vector: ce curbură!*
Rebeliunea minerală
…şi nici Gigi Becali nu se simte prea bine.*
Rebeliunea minerală
(Dl.Goe Înscris în 2013/01/28 la 10:12 pm | In reply to Rebeliunea minerală. – @Rebeliunea Minerala – Sistemul d-voastra de pile si relatii ma pune in mare incurcatura. D-voastra prea stiti intotdeauna la cine sa apelati. As apela si eu la Proust ori macar la Solomon Marcus, dar nu stiu daca vreunul mai are timp de mine.) Ăla cu madlenele n-are, că l-a pierdut, “Timpul” dlui. Solomon Marcus s-a epuizat…*
Rebeliunea minerală
Bergson s-o fi întrebat, cât timp trece de la un fel de timp la altfel de timp ?*
Rebeliunea minerală
Şi totuşi, întunericul rămâne, câtă vreme continuumul mental al observatorului poate iluziona discursivitatea temporalităţii şi însăşi realitatea, în care, odată ce lungimile pot fi exprimate în unităţi de durată, (secunde, minute, ani şi parseci), nu mai poţi identifica nici ce-i una, nici cealălaltă. Ori, asta nu-nseamnă, că nu există nici una, ci, mai curând c-ar fi, ambele, altceva.*
Rebeliunea minerală
Exemplu:
/ păRea că pRintRe nouRi s-a fost deschis o poaRtă / pRin caRe tRece albă Regina nopţii moaRtă/
Sugerând fonic scâRţîitul unei porţi , prin efectul onomatopeic al R-ului, Eminescu evită moda comparaţiilor nesugestive ale poeticii anterioare, materializând acustic o imagine fabuloasă.
*
Rebeliunea minerală
Nici ştiinţa, nici filozofia, prin rigorile lor, nedovedind forţa intuiţiei poetice – sintagma “poezie filozofică” devoalându-şi ridicolul, în oglindă, ca “poezie…ştiinţifică” – nici una nu-i pot fi puse în cârcă lui Eminescu, fără a nu-l minimaliza – ceea ce nu i-a împiedicat pe foarte mulţi eminescologi involuntari, în efortul lor exagerat, să-l defăimeze. Când un poet ilustrează idei stabilite, nu mai este… pictor, ci zugrav. Şi nici descoperirea a noi idei nu intră-n sarcina poeziei, ci a unei viziuni, a unei construcţii de trăiri şi gândiri, care nici n-au mai fost şi nici nu sunt încă trăite şi gândite. Că ele pot constitui suport denotativ, e pre-text, şi contează prea puţin, sau deloc. Preoţii nu sunt sfinţi, dacă vorbesc despre Dumnezeu; nu despre ce-a vorbit l-a făcut pe Eminescu poet, ci cum a făcut rimele şi versurile să spună mai mult decât spun.*
Rebeliunea minerală
Exemplul oglinzii duce la concluzia, că, odată curbat, nici timpul nu e ce se crede.*
Dl.Goe
@Rebeliunea Minerală – As zice ca, in modul cel mai probabil, spaţiul include timpul. Timpul e (daca e sa fie ceva) tot spaţiu, asadar un detaliu care se curbeaza odata cu ansamblul in care este integrat (ah si d-voastra visati la tinerete fara batranete si viata fara de moarte). Desigur cu exceptia situatiilor in care ne referim nu la fizica, ci (strict) la poezie, caz in care timpul poate fi orice, dupa cum decid muzele care-l turmenteaza pe poet. Pacat ca poetii sunt mereu si mereu oameni (doar oameni), niciodata ingeri. Cred (fiind probabil in asentimentul d-voastra) ca un inger poet ar putea rezolva usor problema unificarii campurilor in fizica. Ingerii prozatori cheamandu-se ingineri. si fiind o materie abundenta in Univers.*
Rebeliunea minerală
Şi timpul se curbează, dacă spaţiul o face. Prin unitatea lor, o rază de curbură sau alta înseamnă un raport sau altul între ele: progres, indeterminare, distopie, atopie…*
Rebeliunea minerală
În intuiţia poetică – limbajul poeziei – însuşi poetul este singur, fiindcă numai prin singularitatea şi originalitatea licenţelor îşi poate exprima inexprimabilul, fiecare croindu-şi propriul dicţionar metaforic. (Să fim clari: intuiţia verbală este semnificaţia fără semnificant – inexprimabilă, deci – realizată prin juxtapunerea a două cuvinte cel puţin contradictorii – în cazul oximoronului – sau ireductibile. Dar pot fi şi două idei. Pot fi chiar două culturi, dacă vrem s-avem percepţia revelaţiei.) Cum, zidit în inexprimabilitatea propriei intuiţii, să-l exprimi, judecându-l ? Abia întinderea operei dacă izbuteşte, prin inferenţele sale, să întreţese o finalitate, un “sens” cu nimic mai pipăibil decât oricare metaforă. Rarisimele cupluri, (Fraţii Grimm, Ilf şi Petrof etc.) nu pot constitui o dovadă că intuiţia este şi comunicare; metaforele ei nu intră în limbajul curent decât pe măsură ce gândirea comună avansează în direcţia semiozei revelate, restul aneantizându-se cu poetici şi poeţi cu tot. Poetul este ca un genist care are sau nu norocul să dezamorseze o bombă.
Întrebat cum şi de unde-şi agaţă metaforele, Nichita Stănescu spunea: dintre mine şi prietenii mei. Rămânea pe direcţia semiozei, prin relaţia vie cu ei şi, dintre aceşti oameni-cuvinte, extrăgea metafora, pe care i-o receptau, ei înşişi fiindu-le parte. Nichita a iubit oamenii cel puţin ca pe propria poezie.
*
Dl.Goe
@Rebeliunea minerală “De unul singur, nici un poet n-a răzbit.” – Presupun ca-i din d-voastra. Foarte frumoasa zicere, concisa, percutanta, usor de inteles, de retinut, de asimilat. Ca o pastila de vitamina B12 pentru minte si inima. Totusi impresia mea este ca se poate coborî inca mai in adanc, spre lumina, cu o formula, care, desi n-are nici pe departe forta si frumusetea celei oferite de domnia voastra, este, in proza-ismul ei (vecin cu banalul), mai aproape de indiferentul adevar: “De unul singur, niciun poet nu-i poet”.P.S. Totusi afirmatia ca “de unul singur, niciun poet n-a răzbit”, considerata impreuna cu subiectul (sufletul autorului zicerii) si cu muzica ingramadita in cuvantul “răzbit”, musca nitel dintr-un meta-adevar potential… in directia dezinsingurarii poetului si poate in directia răzbirii…La urma urmei cat de singur este Viorel Padina in Univers-uri? Cat de mila va este de el?*
Preambul: Nu mai avem vreme pentru aproape nimic. Suntem mereu aglomerati, ocupati, stresati, obositi, fara chef. Este clar ca nu mai avem timpul (liber) de alta data, de pe timpuri. Suporterii teoriilor ultra-conspirationiste ne avertizeaza ca s-au intamplat lucruri dramatice si ca odata cu alinierea galactica 😯 s-au produs schimbari cuantice in complexul campurilor magnetice ale planetei, care au avut ca rezultat modificarea ritmului local de scurgere a timpului. 🙄 Asa se face ca ziua nu mai are 24 de ore ca pe vremuri (cum stiam noi) ci doar 16 asa incat incercarea noastra disperata de a le trata ca fiind tot 24 ne bulverseaza teribil bioritmul, pricopsindu-ne cu coplesitoarea senzatie a faptului ca nu amvem timp pentru mai nimic. In tot cazul pentru mai nimic de soi, mai de Doamne ajuta, ci doar, cel mult, pentru mizilicuri, pentru fleacuri si palavre. In realitate se intampla ceva mult mai banal dar nu mai putin dramatic: ne aflam in plin Soc al Viitorului, anticipat de altfel de anumiti autori. O componenta a acestui soc este aceea ca oferta de petrecere a timpului (liber sau nu) a explodat, cå, spre deosebire de vremurile de odinioara in care ne era ingaduit dumnezeiescul plictis (pe care nu-l apreciam cum se cuvine) avand de facut alegeri simple si sansa de a ne dedica alegerii facute, acum avem de ales dintre 1000 de oferte tentante care ni se arata de indata toate deodata. Pe vremuri ne uitam pe indelete la telecinemateca miercurea si la teleenciclopedie sambata, savurand filmul impreuna cu tot restul natiei. Era imposibil sa nu impartasim acelasi sistem de valori ceea ce ne facea apti de placuta socializare atunci cand de intalneam semenii. Astazi suntem fortati sa navigam printre mii de alternative, pentru a ne putea informa care-i cea mai buna, care ni se potriveste cel mai tare, pentru a putea apoi alege in cunostiinta de cauza, (nu?), iar acest proces de „informare” ne rapeste tot timpul, practic ne ingaduindu-ni-se sa ne oprim la vreuna dintre alternative. Suntem constransi la superficialitate si incompatibilitate (cu altii dar chiar si cu noi insine). Solutia acestei probleme (sau rezultatul ei) ar putea fi inlocuirea oamenilor cu robotii care sa poata procesa informatii de 1000 de ori mai repede astfel incat abundenta de azi a „informatiei” (sa ne prefacem ca despre informatie este vorba) sa le apara ca o penurie, si sa-i faca sa se simta ca pe vremea cand exista doar un singur canal de televiziune care emite doua ore pe zi. Presupun ca stiti ca au fost vremuri in care Internetul nu exista. Am incheiat preambulul.
Ramasese vorba sa caut un punct de intrare in Zen, vizavi de o tema propusa de catre colegul de anonimitate INTJ, despre eventuala umanizare a robotilor (coroborata cu robotizarea umanoizilor), ca posibila alternativa de progres si evolutie a actualei societatii surmenata pana la nevroza si psihopatie. Am gasit cred un punct de intrare potrivit prin care sunt adusi in atentie (atentie va rog) robotii umanoizi ultra-performanti, atat de performanti incat nu pot fi deosebiti de oameni, dar si o alta categorie socio-profesionala direct implicata in problema: påtura psihiatrilor si a psiho-terapeutilor. Scurta lectura propusa mai la vale (10-11 pagini de carte) ne poate da, cred, o perspectiva corecta si un tonus potrivit pentru abordarea serioasa si competenta a temei vizate. Cuvantul cheie fiind „interdisciplinaritatea”. 😉 Va urez o lectura placuta si fertila:
Update (1): Atentie! Intentia cu care au fost propuse spre vizionare aceste filme pline de continut, extra-continut si meta-continut, nu denota fabula.
Update (2), (3)– Cainii salbatici africani se numara printre cei mai redutabili si mai eficienti vanatori. Spre deosebire de grupurile de lei si leoaice care vaneaza impreuna si carora, in medie, le reuseste capturarea pråzii o singura data din 10 incercari, haitele de caini au un randament uluitor de 8 succese din 10 incercari. Acest lucru se datoreaza unei coordonari extrem de eficiente, in care strategia si tactica (laborioase si flexibile in functie de prada vizata) sunt dublate de o atenta specializare a muncii, fiecare membru al haitei avand de interpretat un rol anume pentru fiecare scenariu in desfasurare. De exemplu in cazul vanarii unei antilope (care datorita marimii ei ar putea parea invulnerabila in raport cu micile jivine carnivore) exista caini responsabili cu crearea panicii si fortarea victimei de a se indeparta de turma, urmata de directionarea acesteia catre locul in care asteapta grosul haitei. Acolo se gasesc doi caini anume care au meserii de mare baza. Unul se gata cu dintii de buza antilopei, iar altul de coada. Inebunita de durere si spaima, cu o mobilitate dramatic redusa, antilopa isi epuizeaza repede resursele de energie prabusindu-se si fiind sfasiata de catre caini.
Hienele, desi biologic sunt rude extrem de apropiate ale cainilor, sunt foarte slabi vanatori. Isi bazeza supravietuirea pe oportunism fiind mereu dispuse sa „fure” prada altor animale, inclusiv a leilor, sau sa consume resturi, hoituri, oase, maţe, cadavre in putrefactie, si in genere lucruri refuzate de altii. Au maxilare si danturi extrem de puternice care le permit sa consume si oase, cartilagii, tendoane si maduva. De vanat nu vaneaza decat animale aflate in dificultate, batrane, ranite, bolnave sau foarte tinere abia nascute, incapabile sa se apere.
Update (4)– In primul film in care hiena este muscata de nas de catre caine (probabil specialistul in „buza” al haitei), cainilor le-ar fi stat la indemana s-o ucida pe hiena, cu usurinta. Atunci cand aceasta era imobilizata, ramanand la un moment dat cu abdomenul si cu gatul accesibil muscaturilor cainilor, s-ar fi putut parea ca se afla in mare pericol. Totusi viata ei nu a fost niciun moment pusa in primejdie, cainii ne avand nici urma de intentii criminale. Nici macar muscatura de la nas nu s-a soldat cu ranirea hienei, cainele neincercand sa-si infiga realmente dintii in botul hienei.
Update (5)– In filmul al doilea, prada disputata, nu era (aproape in mod sigur) rezultatul „muncii” vreunuia dintre combatanti. Era un rest proaspat ramas de la masa altora mai mari (o idee „orfana” de autorul ei). A avut castig de cauza cel caruia i-au venit mai repede ajutoare.
Update (6) – Ceea ce este cu adevarat uluitor in aceste filme este atitudinea (despre lume si viata !?) care transpare din felul in care se comporta (totalmente „inuman„; cinste lor) actorii acestor intamplari cotidiene.
Update (7)– Ca oameni, posesori in egala masura (sau poate nu tocmai egala) a unei inteligente superioare si a unei minti exclusiv egoice, noi, in prostia noastra, avem tendinta de acredita faptul ca personajele carora se intampla sa le fim spectaori sunt impinse in miscare, in actiune, prin resorturi si mecanisme similare celor care ne misca sau ne-ar misca pe noi insine in situatii similare. Cadem cu usurinta in greseala de a-i judeca pe altii cu masura noastra, dupa chipul si asemanarea noastra. Masura noastra este propriul Ego. Suntem incurajati sa facem acest gen de greseala prin aceea ca, fiinte sociale fiind, cel mai adesea avem ocazia sa aplicam acest gen de judecata celor mai la indemana personaje care se intampla sa ne fie prin preajma, ci care sunt de cele mai multe ori oameni, oameni, ca si noi. Intamplator, in cele mai multe din aceste cazuri, judecata noastra (bazata pe propria masura) pare a functiona cumva corect, credibil, potrivindu-se insa numai si numai intamplator, unor personaje care au masuri similare cu ale noastre (egoice), si consolidandu-ne astfel ideea ca asa trebuie sa judecam lucrurile. Asa se face ca atunci cand vedem filme cu animale avem predispozitia de a vedea fabule, precum in operele lui La Fontaine ori ale lui Grigore Alexandrescu. Fabulam, fabuland. Totusi daca am privi mai cu atentie filme in care apar animale salbatice, care se manifesta in libertate, in mediul lor natural, renuntand la a judeca lucrurile intr-o maniera prea antopomorfa, am constata un fapt uluitor si anume cvasi-inexistenta ego-ului in lumea animala. In lumea animala exista prada si pradator. Exista competitori. Dar (cu rare exceptii) nu exista victime si agresori. Nu exista agresiune. Pare de necrezut, nu? Ca sa se inteleaga mai bine ce vreau sa spun, cele doau filmulete propuse ar trebui revizionate, iar apoi imaginate scene echivalente in care in distributie, in locul animalelor, sa apara oameni. Judecand in paralele cele doua seturi de filme, cel real si cel imaginar, am putea face constatari surprinzatoare.
Update (8)– Sa zicem ca v-ati afla la un restaurant de lux care functioneaza in regim de buffet (atentie „all you can eat”) si ca patronul tocmai a decis sa ofere masa pe gratis tuturor purtatorilor de ecuson verde, purtatorii ecusoanelor de alte culori urmand sa-si plateasaca consumatia (pret unic indiferent de cat mananci). Tocmai v-ati pus in farfurie un homar de toata frumusetea asezonat cu tot ce trebuie. In timp ce stoarceti lamâie pe el, cineva vi-l ia din farfurie si fuge cu el, disparand in multime. Cei de la masa vecina se prapadesc de ras. Ce v-ar deranja mai tare? Faptul de a fi ramas fara homar in farfurie SAU faptul ca un asemenea gest a fost comis impotriva d-voastra? In ce proportie?
Update (9) – Cainii se aflau la masa. Le era foame si aveau nevoie de acea hrana. Ideea ca ar fi putut sa ramana cu mai putina mancare decat cea disponibila sau fara toata mancarea prezenta la fata locului (evit sa spun „pe care o aveau”), ii nelinistea. Era singurul lucru care-i nelinstea si pe care voiau sa-l contracareze. Faptul ca hiena voia sa manance „din mancarea lor” nu li se pare in niciun fel un afront, o jignire personala. Gestul si dorinta hienei ca atare nu-i deranjau catusi de putin si nu li se parea ca hiena face ceva neindreptatit. Un uman ar fi fost in primul rand atins de ofensa, de faptul ca cineva-l desconsidera imaginandu-si ca el (tocmai el) este potrivit ca tinta a unui gest potrivnic. Reactia umanului (cu un ego ranit) ar fi fost acea de a pedepsi ofensa zdrobindu-l pe autor, mai degraba de a se limita stric la pastrarea avantajului de a fi in fata unei bucati de carne (evit sa spun „de a o avea „). Umanul s-ar fi luat la harta cu primul „ofensator”, iar in incercarea de a-i arata el aceluia, ar fi ignorat complet faptul ca altii mananca respectiva mancare. Cainii, in mod evident, nu aveau problema asta . Ei aveau grija sa nu se imputineze carnea si… culmea , sa se joace cu hiena (daca tot a trebuit sa se intrerupa din mancat). Atitudinea asta vine in continuarea unui context mai general. Cainii nu considerau ca hiena ar vrea sa le fure lor ceva, ceva ce le-ar apartine – prin faptul ca au obtinut acel ceva prin munca . De alatfel cainii nu considera ca felul in care au obtinut accesul la acea mancare ar fi o munca. Ei au fost la vanatoare, nu la munca. (Munca este cu totul altceva, ceva mult mai grav). Au profitat de ceva, ceea ce le trebuia si se intampla sa fie disponibil (dupa o fuga buna) chiar acolo in zona. Nu-si imaginau ca acel ceva ar fi ceva al lor, ceva ce li se cuvine, si asupra caruia au un drept castigat. Hiena de asemenea nu are intentia sa „fure” sau sa „ofenseze”. Vrea sa manance o bucata de carne si atat. Daca se poate. Tratamentul la care este supusa nu-i produce nicio umilinta. Singurul regret e ca n-a apucat nimic, nu c-ar fi fost bataia de joc a cainilor. In sinea ei a fost multumita cu matul acela pe care a apucat sa-l ia. In filmul al doilea cainele sufera (cu masura) pentru pierdera posibilitatii de a se hrani din acea bucata de carne. Nu are nicio „oftica „ pe hiene si nu le poarta pica. Animalele nu se incurca in metafizica, si asta nu pentru ca nu le-ar duce mintea ci pentru ca sunt mult mai bine ancorate in realitate decat umanii. Umanii au fiecare cate o realitate pe care vor s-o impuna tuturor celorlalti. De obicei este vorba de realitati imaginare, inconsistente, simple prilejuri de manifestare ale egoului. Unul dintre efectele colaterale ale manifestarii ego-ului, este civilizatia umana.
Artisti veritabili si destine despre care aproape nimeni nu-si mai aminteste…
O biografie foarte interesanta se gaseste AICI: Maria Lataretu » Biografie. Contine detalii despre viata si creatia artistei populare (inclusiv lista tuturor cantecelor ei). Este de-a dreptul impresionat ce a putut sa creeze o persoana modesta, fara o educatie speciala, provenita dintr-o familie saraca. Multe din cantecele sale sunt cunoscute de toata lumea dar aproape nimeni nu mai stie ca au fost creatia ei:
Era o creatoare de geniu, multe dintre cantecele sale despre care se crede si astazi ca vin din creatia folclorica, din popor, sunt de fapt ale Mariei Lataretu cu muzica si text ori numai muzica sau text. Cantece ca: „M-a Facut Mama Oltean„( una dintre primele creatii ale Mariei Lataretu imprimata in 1937 la Arhiva de Folclor a Societatii Compozitorilor Romani sub indrumarea etnomuzicologului Constantin Brailoiu alaturi de alte cantece compuse de ea i-au fost daruite lui Ion Luican), „Lung ii drumul Gorjului„( prima creatie la varsta de 17 ani a Mariei Lataretu ) si „Marioara de la Gorj” au fost preluate de inegalabila Maria Tănase. „Lie Ciocarlie„, „Au pornit olteni la coasa„, „La Tismana intr-o gradina„, „Mai ti minte mai draga Marie„, „Dor de Mama” sunt toate creatiile ei. Si daca ar fi fost sa compuna numai „Lie Ciocarlie” si tot si-ar fi avut locul in galeria marilor artisti romani.
Mircea Cărtărescu, Florin Iaru sau Ioan Groşan sunt doar câteva dintre numele care au făcut istorie la cenaclul legendar condus de Nicolae Manolescu.
Cenaclul de Luni, a fost rampa de lansare pentru Generaţia 80, care a făcut istorie în literatura românească: Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ioan Bogdan Lefter, Ion Groşan, Alexandru Muşina sunt doar câteva dintre numele importante care au înflorit sub îndrumarea lui Nicolae Manolescu. Poetul şi criticul de teatru Doru Mareş (foto), secretar al Cenaclului de Luni, îşi aminteşte de această oază de libertate din deşertul comunist.
EVZ: În seara de 3 martie 1977, cu o zi înainte de cutremurul devastator, s-au adunat câţiva rebeli să-şi citească scrierile, în prezenţa criticului literar Nicolae Manolescu. A fost prima întâlnire a ceea ce se va numi Cenaclul de Luni. Împreună cu Radu Călin Cristea aţi fost iniţiatorul, spune istoria. Care e povestea acestui început?
Doru Mareş: Ca în orice legendă, e şi aici un sîmbure de adevăr. Sigur e că Radu Călin Cristea şi Călin Vlasie se aflau acolo. Personal, făceam pe soldatul la vânători de munte, la Câmpulung Muscel (alături de Liviu Papadima, pe de o parte, de Tompa Gabor, Victor Ioan Frunză, Adi Carauleanu, Andrei Mihalache, Marcel Anghel ş.a., pe de alta). M-am alăturat grupului de la, probabil, a doua şedinţă, adică din toamnă, după ce am terminat de cules studenţeşte strugurii patriei la Cochirleni (şi lăzile de Covagin (absolut autentic – o marcă de gin fabricată în Covasna, de unde uluitorul nume – n.r.) uitate în MAT-ul de la Rasova, acelaşi judeţ dobrogean). A fost aşa, un suflu al vremii, o dorinţă de a face un cenaclu mai de Doamne-ajută (era vremea când tot colhozul şi tot cvartalu- avea poeţii lui care sclipeau hăt, pînă la colţul uliţei/ aleii), fără a fi fost cineva conştient de ce avea să iasă.
Care era atmosfera întâlnirilor care s-au ţinut la Universitate, dar şi la Clubul CFR de pe Calea Griviţei?
La Clubul CFR nu mai era (măcar ca titulatură) Cenaclul de Luni. După Universitate, la vreo jumătate de an, ne-am mutat la Casa Studenţilor, unde am rămas până la sfârşit. Atmosfera era una liberă, muşcătoare, dar extrem de prietenoasă. Cert e că, în linie junimistă, ziceam noi (cred că aşa şi era), cel mai abitir se exersa simţul critic. Nu cred să fi scăpat cineva. Sigur, nu îţi pica bine, dar simţeai rostul şi, mai ales, fair-playul. Nu prea îmi amintesc excese de laudă, în schimb exploda ironia, ieşeai jumulit de toţi fulgii dacă citeai ceva prea de tot naşpa, dar critica era una veselă, totuşi, căci ridendo…
Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Bogdan Ghiu, Mariana Marin și Alexandru Mușina, cinci dintre vârfurile Generației 80
Unii s-au opus făţiş…
În ce fel erau toate astea periculoase pentru regim?
Faptul că până la urmă Cenaclul a fost „ras” dovedeşte că era periculos. Nu era „pe linie”, evident, nu avea nimic de împărţit cu politica partidului comunist, ba chiar mirosea a „americanizare”. Nu era Cenaclul lui Păunescu, unde insul punea toată sala să urle „eu cânt conducătorul care-a ştiut şi ştie” etc. Ba la din contră, monşer! Nu a fost însă o instituţie a dizidenţei, cel puţin nu pe faţă, deşi poeţi precum Mariana Marin ori Liviu Ioan Stoiciu s-au opus direct şi fără ambiguitate regimului politic.
Cenalul a fost desfiinţat din ordin de partid după şapte ani de existenţă. Ar mai fi durat?
Probabil, da. Nici modelul Junimii nu a răposat după ce bună parte dintre membri au luat drumul Bucureştiului ori pur şi simplu li s-a dus juna necesitate de a clama în grup. Trucul de desfiinţare a fost unul abil: trebuia ca nu ştiu ce procent dintre membri să fie studenţi. Evident, grupul deja prea extins încurca socotelile unui regim care mai avea de respirat vreo şase ani de zile. Poate, în reacţiile publice din prezent nu se mai citeşte ce ne unea pe atunci, nu se mai întrevede o eventuală continuitate. Unii chiar s-au dezis. Mi se pare stupid: a fost pielea în care ne-am trăit tinereţea şi începuturile, drept pentru care cred că merită ceva mai mult (auto) respect…
A fost Cenaclul de Luni o poveste cu Feţi-Frumoşi şi Ilene-Cosânzene care tânjesc după libertate?
A fost o poveste cu oameni normali şi aproape liberi. Bine, nu pe stradă, era doar vremea distihului „Prin tufişuri şi cotloane, miliţienii cu bastoane”. Şi, pe cale de consecinţă, a celuilalt: „Cine bate noaptea la fereastra ta, e Secoritatea, nu te speria”. Era şi la Cenaclul de Luni aceeaşi limită schizofrenă a întregii societăţi: eşti liber, dar aibi de grijă să nu calci tovarăşii pe coadă. Şi aveau, bre, o coadă sensibilă (nimic freudian aici)… Cum să zic: nu tânjeam după libertate, fiindcă, în cadrul grupului, citindu- ne textele eram complet liberi. Gheorghe Iova a venit la un moment dat cu o proză care se chema „Reserré”, încuiat de două ori, strâns cu asupra de măsură, cum ar veni, dar şi sigla de atunci a României (RSR). Ne interesau, însă (dacă nu cumva, inconştient, ştiam că e mai „sănătos” aşa), estetica şi tehnicile ei (chiar dacă Florin Iaru scosese deja poezia în stradă), fără a introduce estetica în inventar, cel puţin nu ca artă poetică. Opinia mea e că latura asta nu ar prea fi de laudă, dar aşa au mers lucrurile. Altfel, complotam destui prin ungherele noastre. Acum, dacă tot am ajuns de basm (sintagma nu e în toate accepţiunile „de bine”, ştiu), om fi fost şi Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. În orice caz, am fost tineri şi nu ne-am jucat cu chestia asta!
(b)Arca lui goE 
Stely said decembrie 10, 2018 la 5:06 pm