(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Arhivă autor

Poveste cu păstrăvi şi câini ciobănești

Posted by Dl.Goe pe noiembrie 18, 2018

Poveste cu păstrăvi şi câini ciobănești – după întâmplåri petrecute in realitate:

Eram undeva prin Retezat, nu-mi amintesc exact pe unde anume. Cred că urcam spre lacul Bucura si ne abătusem (inadins) de la traseul marcat, pe unul mai sălbatic si mai primejdios. La un moment dat se mergea pe un umăr ingust de munte, in dreapta fiind prapastie/genune, iar in stânga versantul abrupt al muntelui. Un pas gresit, o ametzeala, o alunecare pe stânca umeda sau pe pietris si urmarile ar fi fost catastrofice. Dar eram bravi si mergeam glumind unul dupa altul inspre nicaieri. Pe una dintre fetele din grup (sa-i zicem Mimi) a apucat-o spaima si ne-a spus cu groaza ca ea nu si nu, nu va păsi pe poteca aceea. Sirul indian s-a oprit, am facut cu totii o intoarcere pe loc, stânga-mprejur fără comandă, si am inceput sa-i facem galerie: Haide Mimi, haide Mimi… Haide, stim ca poti. Dar Mimi s-a burzuluit rau de tot si ne-a boscorodit cu convingere, cerandu-ne intempestiv să ne intoarcem si sa revenim la traseul marcat. Noi, că nu si nu, că uite ce peisaj misto se intrevede de dupa colt, că nu e mare lucru de mers pe poteca aceea, că uite toata lumea poate… că e destul de lată, că haide odată că ne apuca seara, că ce rahat de mofturi mai sunt si astea, că de ce venim noi la munte dacă nici sa mergem pe o cărare nu suntem in stare… Efectul acestui dialog constructiv, bazat pe argumentare ratioanală, n-a reusit sa rezolve problema de comunicare între noi (grupul) si ea (Mimi, insul-individual-sic)… S-a asezat in fund si ne-a anuntat solemn ca ea nu se misca de acolo pana nu ne intoarcem. Iar noi am anuntat-o ca nu ne intoarcem si că o lasam acolo singură, să ne astepte până ne-om intoarce noi, daca om mai nimeri acelasi traseu la înapoiere, drept pentru care am executat si o întoarcere neregulamentara (dreapta-mprejur) si am pornit-o mai departe. Mimi a inceput sa plângă isteric si sa ne înjure, dar văzând că se îngroasa gluma a inceput sa se deplasese din pozitia in care era (in sezut) tarandu-se pe fund si sprijinindu-se si cu mainile si cu picioarele, ca un paianjen. Cand am ajuns la un loc mai larg ne-am oprit s-o asteptam si pe Mimi a noastra care înainta târâs pe cur cu viteza melcului. Cum-necum a ajuns si ea. S-a ridicat in picioare, s-a scuturat de praf, parand chiar mandra de bravura si de reusita ei. Tot asa a procedat si la intoarcere, drept pentru care i-am zis in zeflemea că e vai de capul ei cu pshicul dacă n-are incredere pe propriile ei picioare. In fine, ca sa n-o mai lungim cu introducerea, si sa ajungem la pastravi, trebuie sa va spun ca spre seara, la inapoiere, cand ne apropiam de locul de campare, am dat peste albia unui pârâu care secase in mod misterios. Se pare ca se surpase muntele si pâraul isi schimbase cursul, scurgandu-se undeva sub munte, iar in aval ramasese o albie secatå, presărată cu băltoace din loc in loc, din apa stransă in locurile mai adanci. Acuma poate n-o sa va vina sa credeti dar in baltoacele alea ramasesera captivi o suma de păstravi, ceea ce ne-a produs o mare bucurie la gandul ca vom avea delicatese la cina in loc de conserve de stavrid. N-a fost deloc simplu sa prindem sarmanii pastravi, căci si asa captivi in băltoace se miscau al naibi de repede si erau alunecosi de parca erau unsi cu ulei de palmier. A trebuit sa golim baltoacele cu mainile, cu sepcile, cu sticlele goale in care avusesem „combustibil” pentru drum (apa desigur, 😉 ), dar până la urma am reusit sa strangem vreo 20 de păstrăvei, fiecare de vreo câte 20 de cm. Total circa 400 cm de păstravi, de prajit la focul de tabara si de savurat in grup, sub cerul instelat al patriei noastre, in frumoasa luna august. Pentru transport i-am pus in niste pungi de plastic (faimoasele pungi de un leu de pe vremuri, chit ca acuma cu inflatia costau muuult mai mult), trei sau patru bagate una in alta pentru siguranta, adaugand si niste apa, ca sa ramana pastravi proaspeti pana la ospătz si dezmătz. M-am oferit sa car bagajul, ne avand incredere in nimeni altcineva, ceea ce am si facut. Intre timp se însera, începuseră să apară stelele, să se vadă focuri în camping, si să ajungă spre noi mirosuri de fum si de mâncare. Ne ploua in gura la gândul că o să mâncăm păstrav proaspat. In apropiere de campimg trebuia să trecem, păsind din piatra în piatra, peste o apă repede curgatoare (pe langă care Ozana era un biet moft), si, cum se intamplå adesea (si-n viata), lucrurile bune (construite in timp indelungat) decad in dramă cat ai zice peste, intr-o clipită, sau chiar mai repede, in no time. Am păsit pe o piatra umeda, piciorul mi-a aluncat de pe ea, m-am dezechilibrat si am cazut cat eram de lung (si de lat) in apa cea repede curgatoare. Că m-am facut flească din cap pana in picioare, ca mi-am julit cotul si genunchiul, nu era nimic prin comparatie cu faptul ca scăpasem din mână pungile cu păstravi in bulboana pâraului, eliberand cu aceasta ocazie prizonierii, carora le asigurasem astfel un transport gratuit de la locul damei si naufragiului lor către o viată nouă, fericită si prosperă. După ce amicii mei s-au asigurat ca sunt cat de cat ok, fără fracturi sau alte avarii majore, netinând seama in niciun fel de orgoliul meu sifonat intr-un hal fara de hal, m-au luat care la rost, care la misto, fata cu perspectiva întoarcerii triste la consevele de stavrid. Mimi mi-a zis cu naduf: Vai de capul tău cu încrederea exagerata pe care o ai in picioarele tale.

Cainii ciobanesti erau si ei pe acolo la câteva zile si ceva spatiu distantă. Ne indreptam spre pestera, si la un moment dat strabateam o poiana alpină, un fel de padina, cu iarba si tufisuri, in plin soare… Vorbeam tare, râdeam, glumeam, ca oamenii fara griji. Deodată am auzit lătrături teribile si am zărit niste zavozi ciobanesti enormi, alergand in haita spre noi. La mare departare, in zare, se zărea o turmă de mioare (sau de oi daca preferati) si un cioban care părea ca răcneste la caini, alergand si el cat putea dupa ei, probabil cu gandul sa-i opreasca sa ne sfasie. Am incremenit, noi grupul. Acuma nu ca vreau sa ma laud, dar eu mi-am pastrat cumaptul si n-am fost atins de nicio urma de frica, in clipete acelea ce pareau de groaza. N-o sa sustin c-am fost vreun soi de erou, pentru ca n-am facut nimic anume si n-am avut de luptat cu vreo spaima pe care să trebuiască sa o domin, intrucat am un soi nativ de a comunica cu cainii, intelegand-le cvasi-spontan expresiile si intentiile, ceea ce ma face sa-mi pastrez calmul si sa nu le sporesc intentiile agresive (daca or fi având asa ceva). Intuitia mi-a supus instantaneu că lătrăturile câinilor nu au nimic agresiv, ci ca sunt doar curiosi, dorind si ei sa mai stea de vorba si sa aiba de a face si cu altcineva in afara oilor si a rusticului pastor (un cioban fără nicio scoala si nestiutor de carte), si nimic altceva. Le-am spus celorlalti sa stea pe loc, sa nu le dea prin cap sa o ia la fuga, si să nu faca gesturi bruste. Iulică avea in mână un bâtă grosutză cu care se ajuta chipurile la mersul pe munte si m-a intrebat ce sa facă: sa-i dea drumul pe jos sau să ramană asa impietrit, că n-are chef să-l vada câinii cu bâta-n mână si să-l bănuiască pe nedrept de intentii agresive. După cum am presupus, atunci cand au ajuns in apropierea noastra, cainii s-au oprit si din alergat si din lătrat, s-au asezat frumos pe noadă, dând din coadă si zambindu-ne prietenos. Chiar zâmbeau. Vorbesc serios si stiu ce spun pentru ca inteleg binisor limbajul câinilor. Aveau legate la gât niste reteveie groase de lemn, ca niste butucei, ceea ce ne-a mirat tare, neintelegand care sa fie scopul acestor accesorii. Dupa ce ne-am studiat o vreme, asa in tacere, unii pe altii, m-am apropiat de unul dintre câini, vorbindu-i prietenos si cu respect (zicandu-i Cuţu-cuţu), iar d-lui a fost bucuros de cunostinta si m-a lasat să-l mângâi pe cap. Asa ne-a gasit ciobanul când a ajuns gâfâind la locul faptei, mirandu-se tare de intâmplare. „Aoleu Zmeu, păi diseară nu-ti dau să mânci dacă tu lasi asa orice strin să te mângâie”, i s-a adresat el cainelui. Am aflat ca in mod normal cainii ciobanesti nu sunt agresivi cu oamenii, dar că incidente se pot isca dacă turistii sunt surprinsi de prezenta câinilor si o iau la fuga sau incearca să-i loveasca, si ca el de aceea a venit in goană nebună, nestiind ce fel de turisti suntem noi. Despre butuceii de la gâtul câinilor ne-a spus ca asa e legea si că trebuie să le agate de gât o greutate ca să fie impiedicati sa alerge si sa prinda vânatul (vulpile ori iepuri mici). Cam asta a fost intamplarea, dar povestile mele cu caini si cătei incep mult mai demult, inca din copilarie. La un moment dat (copil fiind) am fost numit „îmblanzitorul”, pentru că mă împrietenisem la cataramă cu un câine rău, de care toata se temea foarte tare. Dar asta este deja material pentru o alta poveste de nimic in proză scurtă.

P.S. As vrea acuma sa fac un mic amendament corectiv. In povestea cu păstrăvii am exagerat un pic in scop literar, pentru a crea un mic efect dramatic. In realitate n-am cazut in pârau pe cand căram punga cu pastravi, ci doar m-am dezechilibrat nitel, incat era cat pe aci sa-i scap din mana. Dar de scapat nu i-am scapat si in seara aceea chiar am manact pastrav proaspat, prajit pe jar. „Mimi” insa a surprins momentul si m-a taxat cu replica pe care am pomenit-o mai sus. Nu mai stiu daca a folosit chiar cuvintele alea dar ceva de genul asta mi-a spus…

Posted in Arcaluigoeologie | 169 Comments »

Cum faci friptura de miel perfectă

Posted by Dl.Goe pe aprilie 3, 2018

Cum faci friptura de miel perfectă. Paşii gătirii: de ce se şterge carnea cu un şervet îmbibat în apă cu oţet şi se unge cu unt

Una dintre cele mai gustoase reţete de friptură de miel, simbolul Paştelui, o regăsim în cartea „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti” (Editura Paideia) a regretatului gastronom şi jurnalist Radu Anton Roman. Gătit cu grijă, preparatul va fi deosebit de gustos.

Ingrediente:

  • 1 tavă suficient de mare (e păcat să tai mielul Domnului bucăţi)
  • miel bun (6-8 kg fără blană) uşurat de cap şi gât, de măruntaie şi partea de jos a picioarelor
  • sare, piper
  • 200 ml untdelemn
  • 200 g unt
  • 2 pahare vin alb
  • 6 – 10 coroniţe de usturoi verde
  • o căpăţână de usturoi vechi

Mod de preparare:   Se pisează usturoiul. Mielul nu se spală, se şterge doar cu o ţesătură uscată pe din afară; pe dinăuntru se curăţă cu un şervet udat în apă cu oţet. Se freacă intens carnea cu sare, usturoi şi piper, apoi cu ulei Se aşază tava cu unt şi ulei în cuptorul încins şi, când sfârâie grăsimea, se potriveşte mielul cu spinarea în sus. Se înteţeşte focul. Se unge cât de des cu grăsime carnea, până prinde crustă şi culoare. Focul se domoleşte, acum coaja s-a format, se toarnă vinul peste carne, ne pregătim de o aşteptare activă de ungători cu ora (pentru că o să tot ungem vreun ceas friptura noastră cu tot ce e prin tavă şi cu câtă apă cere până intră uşor furculiţa). Presarăm usturoiul peste carne şi sos, împodobim mielul pentru ultimul său drum cu coroniţele de usturoi verde şi-l mai lăsăm încă zece minute în cuptor, să se desăvârşească.

Gazetarul, pasionat de gastronomie   În cei 57 de ani de viaţă, Radu Anton Roman, gazetar, scriitor, realizator TV, vânător şi pescar sportiv, a publicat poezii, însemnări de călătorie, romane şi eseuri, fiind implicat în mai multe proiecte de televiziune şi publicaţii, dedicându-se din anul 1997 şi domeniului gastronomic. În 1998, Radu Anton Roman a publicat una dintre cele mai importante lucrări recente ale gastronomiei româneşti “Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti” (Editura Paideia).

Posted in Sezonul Opt Vertical | 8 Comments »

LCFCD (115) – Un Goe boem

Posted by Dl.Goe pe ianuarie 20, 2018

Lumea cum fu ?! Cam da!

The Poe-t

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

Opt Vertical – Despre dez-lâ-n-are a face
de Edgar Alan Goe-the Poe-t

Sa zicem ca Sezonul al-VII-lea se apropie de sfârșit.
Sau numai de final (ca nu-i tot aceea/una, sic).
(apropo si de unicitate)
Sa zicem ca a fost ratat cu succes, întrucât ratarea (nu?)…
i-a fost anticipata cu precizie si premeditata cu gratie.
Încă un succes răsunător (a gol) pe Arca lui Goe.
Sa zicem așadar toate acestea. Cu alean.
Si sa ne întrebam (a mirare):
Ce (mai) urmează?
Urmează (firește) Sezonul Opt.
Deocamdată Sezonul Opt Vertical,
In pregătirea (minuțioas
ă)
a Sezonului Opt Orizontal.
Întrucât Noua (meșteri mari)
(nu) ne este (in)accesibil. Deja. Încă.
Si cum “Manole” zice: “Apoteotic!”
(O forma condensata pentru
“Aaa, poate haotic”
in (ne)buna tradiție
a Arcei lui Goe)
(si fiind d-lui un mare nătărău)
de voie, de nevoie,
trebuie sa ne așteptam la ce-i mai
bun

De acum
in-colo.
in-cotro.
cu r
ăb-dare de mână,
de mâine,
vei vedea. Dea Domnul!
De-a domnul Goe, firește.
Ce credeai? Oooo Tu…
O tu, tu, rigă mare, de fier.
Cercul (vicios) care se închide,
Cercul care ne înghite.
(Încercuiți in sf-era lui Goe)
De cine…(?)va
veni, vidi, vicii

 

 

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte !
(dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive:

addendum ce-i?: (Pentru care s-or intre/ba
Cine este Manole?,
Mai sus po-menit,
am putea preci/za ca nu,
Nu este DG Ontelus (troll-ul de plus)
neantizat prin certo-gra
ţiere tar-diva,
ci da, este un simplu pseudonim literar
al lui Sancho Panza, in timp ce sfânta Ana
Este simultan Dulcineea si Rosinanta…
Dl. Goe fiind un Don
Quijote,
ra-ta-tat) – cam atât de precizat.

Care nu s-or intre/ba…
știu deja
ca “Manole” este sublimul,
prea-cinstitul cititor citit si unic
al Arcei lui Goe,
(un zero) pe cale de apariție
in editura care ne mira. A opta
Si garda național
ă ne-a desființat.
Așteptam pro-vincia (Provence, lb. fr. in pre-text)
Si căderea lui Opt Vertical in infinit…
infinit virgula ceva (nu se site ce).
Si cât. Nici-cum.
Dar seva afla despre forța osmotica
prin vasele capilare de lemn,
care o împinge
inexorabil, primăvara,
de jos in sus, către frunza
vernil,
in atmosfera de clor, ofilită
si veșnic neveștejita… de/cu vânt ocolită
si de vânt oblojită… si așa mai departe,
însă foarte puțin, sub-scriu
(aaa se sub-înțelege si tu acuma, na).

Arca lui Goe este o gaura neagra.
Se-zo-ni-er
ă. Urmează sezonul Opt Vertical.
Calare pe un cal orb… i tor.

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Sezonul al-VII-lea, Sezonul Opt Vertical | 34 Comments »

LCFCD (94) – Omul la arat

Posted by Dl.Goe pe noiembrie 4, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

… Aråturi de toamnå …

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

Un cercetator de la Oxford spune ca extraterestrii arata la fel ca oamenii. Iata o afirmatie extrem de hazardata (ca sa nu zicem de-a dreptul stupida), pusa cam cu de-a sila in gura „cercetåtorilor britanici”. Probabil ca fotografia alaturata nu a fost facuta pe Pamant, ci pe o alta planeta (mai mult sau mai putin similara) unde extraterestrii, adica specia dominanta arata ca oamenii, in timp ce boii lor nu, ci foarte diferit, semanand mai degraba dinozaurii de pe la noi, niste boi primitivi, fosile vii. Cert este ca din doua una, ori solul acelei planete este mult mai dur decat pe Pamant, ori extraterestrii folosesc supradimensionarea utilajelor agricole fara sa-si dea seama.

 

 

    Text: Loc pentru explicatii inventive:

Precum multi alti gânditori (dintre contemporanii nostri si dintre inaintasi), ne intrebam si noi daca or exista sau nu extraterestri in Univers, adica fiinte inteligente (semeni ai nostri intru ratiune). Si daca da, or exista printre ei unii mai inteligenti decat homo sapiens? Mult mai inteligenti? Sau daca nu mai inteligenti (ci la fel de sau mai prosti), macar  or exista unii mai avansati din punct de vedere tehnologic? Asa ar fi normal. S-ar putea observa o analogie cu o situatie care ne este familiara. Uite, bunaoara noi romanii suntem muuuult mai inteligenti decat alte natii (hai, hai ca nu-i rau ca-s mai hot ca tatal meu), reusind mai mereu sa ne descurcam fara probleme si sa-i infruntam pe cei mai avansati tehnologic incepand cu Dariu al lui Istaspe, si continuand cu romanii, otomanii, slavii, americanii si care or mai fi, supravietuind cu brio fara tehnologie avansata, descurcand-ne admirabil cu istetimea pura.  De doua mii si ceva de ani. De-asta nici n-ar trebui  sa ne temem de civilizatiile extraterestre hipe-avansate din punct de vedere tehnologic. Nu ne fac ei pe noi cu asa ceva.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Sezonul al-VII-lea, Sezonul Opt Vertical | 6 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: