Mi nu ni

Fiecare dintre noi speră câteodată să aibă parte săracul de câte un miracol. O minune, o pleașcă, un chilipir, de ceva bun si nemeritat picat din cer. De un câștig inexplicabil, neașteptat, surprinzător. Material sau… spiritual, fizic sau metafizic, moral sau imoral… un dar dumnezeiesc, o vrajă, ceva care să mai rupă din plictisitoarea rutină. Mă rog, majoritatea lucrurilor care ni se întâmplă sunt chiar așa, dacă stai să te gândești, doar că „minunile” astea s-au tot repetat până când si-au cam ieșit din definiție, devenind banalități, lucruri cu care ne-am obișnuit, care ni se cuvin de drept, normale, în acord deplin cu toată știința lumii. De aceea vrem altceva, un miracol, o minune, o pleașcă, un chilipir,  ceva bun si nemeritat picat din cer, un câștig inexplicabil, neașteptat, surprinzător, material sau… spiritual, fizic sau metafizic, moral sau imoral… un dar dumnezeiesc, o vrajă, ceva care să mai rupă din plictisitoarea rutină. Sau pe care măcar sa-l percepem așa, miraculos, sacru, enigmatic. O definite profană a miracolului fiind chiar aceasta: un lucru singular perceput a fi extraordinar, o întâmplare unică ce scapă determinismului cauzal, in acord cu abilitățile noastre de a percepe realitatea. Orice întâmplare petrecută aievea ce ne (a)pare nouă a fi miraculoasă este, așadar, minune. Eh, minunile astea pot fi foarte abstracte, străine de orice fel de așteptare si închipuire a sinelui, sau dimpotrivă, pot fi minuni dintr-o listă de așteptare, prezentă în mintea noastră, cum ar fi bunăoară călătoria în timp. Toți visam uneori calatorii in timp, in trecut sau in viitor, să retrăim anumite momente, sa reîntâlnim locuri si/sau persoane care ne-au creat o stare specială la un moment dat (de care ne amintim acum, in prezent, c-ar fi fiind fost asa, minunate), pentru a retrăi momentul sau pentru a face unele schimbări, corecții, in trecut, ori pentru a afla din vreme despre ceva ce ne paște în viitor, de a afla din timp numerele câștigătoare la loterie, sau ce si cum ni se pregătește in viitor… Desigur că dacă tot visam la calatorii in timp nu ne oprim aici, ci mergem mai departe dorind acces la arii mai exotice, mai îndepărtate în trecut sau in viitor, te-ai mira fiecare ce era ar fi vrând să viziteze. Tu? Uneori am impresia că mi-ar plăcea să merg la Paris in 1957, sau la Woodstock în august 1969. Pentru că a vorbi despre minuni așa in general, ar fi foarte neproductiv, pierdere de timp, în această zonă dedicată prin excelență prozei scurte, ar fi mai potrivit să ne focalizăm pe gen anume de miracole, bunăoară pe călătoria in timp. Miraculos ar fi să găsim nu doar interlocutori interesați, ci chiar inși care au fost martori sau actori ai unor astfel de întâmplări, dispuși să împartă cu noi  amintirile fată cu întâmplarea percepută de ei a fi fiind miraculoasă. Percepția fiind, nu-i așa?, totul. Declaram aici deschise serbările călătoriilor in timp (de) pe Arca lui Goe. Vom alterna oferta de proze scurte pe tema dată, cu mici exerciții de maieutică pe aceeași temă, în scopul de a ajunge (cât de cât) la un con-sens cat mai consistent despre semnificația unei asemenea calatorii miraculoase.

a) As începe cu o discuție-întrebare. Să presupunem (ce ne costă?) că ar exista posibilitatea de a fi smuls din spațiu-timpul prezentului local, de exemplu de la tine din curte pe la 10:00 dimineață, si ai fii teleportat în alt spațiu-timp (in trecut, sau in viitor, mai aproape sau mai departe, nu importă), pentru un demo de 10 minute,  in care ai fi pentru 10 minute martor al întâmplărilor acelui spațiu-timp (de exemplu la Woodstock in august 1969). Să ignoram pentru moment felul in care s-ar putea face asta, precum si absolut toate detaliile legate de impactul global al acestei mici excursii, pentru a ne concentra pe un singur amănunt: întoarcere in prezent. Unde credeți ca s-ar produce întoarcerea? In exact aceeași curte, la exact același timp: 10:00 dimineața? Sau in același loc dar la 10:10 dimineața, la un interval de timp egal cu cel petrecut in respectiva excursie? Care varianta ar avea mai mult sens (si de ce)? Tu cum ti-ai dori?

Update:

reca-Pitularea comentariilor

versus

re-Capitularea comentatorilor.

Mirajul miracolelor s-a dovedit a fi o simplă nălucire, motorul principal al activităților literare in proze scurte prin zonă, rămânând același ca de obicei si de din totdeauna, in HUVACA noastră cea de toate zilele (…) Totuși chiar si așa am reușit performanța remarcabilă de a-i stimula in direcția potrivită pe câțiva dintre contributori, in paralel cu performanța modestă de a inhiba pornirile scriboreice  ale altora, dornici de a o lua vitejește pe arătură. Trăgând linie putem face totalul contributiilor la punctul (a):

1. Un contributor (Aila) a votat pentru varianta întoarcerii dintr-o călătorie in timp,  in exact același moment cu cel al plecării. Avantajul acestei variante este că simplifică radical problemele de continuitate si de conservare a masei si energiei, nepunând in niciun fel de încurcătură un terț observator, care ar asista întâmplător la plecarea-sosirea cutreierătorului in timp. Acest observator (terțul cvasi-inclus) n-ar (putea) remarca nimic neobișnuit si nicio contradicție majoră n-ar afecta sub aspect fizic, metafizic, științific, mistic, filozofic sau artistic, realitatea in zona evenimentului. Dezavantajul acestei variante ar fi acela că însuși cutreierătorul în timp ar uita instantaneu toate detaliile călătoriei sale, întorcând-se la exact aceeași stare fizică de dinaintea plecării in călătorie, pentru a-si continua nestingherit existenta pe firul principal al timpului, ne fiind nici mai bătrân, nici mai bogat in experiențe, si ne-având amintiri ori sechele din iluzoria sa călătorie.
      
2. Un contributor (Stely) a votat pentru întoarcerea dintr-o călătorie in timp, nu in același moment al plecării, ci la o distantă echivalentă cu durata petrecută de către cutreierător in respectiva călătorie. Un astfel de călator, odată întors ar fi fiind mai bătrân cu exact timpul respectiv, purtând in trup, minte si suflet, întreaga experiență petrecută acolo. Pentru terțul observator al evenimentului aceasta ar echivala cu o dispariție misterioasă a cutreierătorului (o evadare din realitatea imediata) si o re-apariție a acestuia, după o vreme, timp in care si unul si altul vor fi devenit mai bătrâni si mai plini de experiențe (diferite), amintiri si de semnele trecerii timpului (!). O înstrăinare (intre cei doi) ar fi plauzibilă, ba chiar va fi posibil ca ei să nu se mai recunoască. Sub aspect fizic, metafizic, științific, mistic, filozofic sau artistic un astfel de gen de întoarcere dintr-o călătorie in timp ar fi foarte problematică, întrucât s-ar genera contradicții majore si violări abrupte ale legilor de conservare a masei si energiei, ale bunului simt, obiceiurilor, tradițiilor si esteticii. Intrucat un corp este interconectat profund cu restul universului, smulgerea lui pentru mai mult de o clipă infinitezimal mică, din zona sa de cursivitate in univers, ar produce o rană majoră a continuumului  spațio-temporal local. Pentru a rezolva această problemă ar trebui să se presupună existenta unei capsule izolată de exterior, care să-i asigure cutreierătorului o zonă de discreție si inobservabilitate si in care cutreierătorul intră, este teleportat la destinația temporală dorită, iar dispozitivul (conectat la o sursă de energie)  generează un spațiu de așteptare conectat armonic cu restul universului. La întoarcere, tot dispozitivul se ocupă de reconectarea călătorului in zona de univers conservată in așteptarea sa, redându-l acesteia, moment in care el poate ieși din capsulă fără probleme si fără a se mai afla in vreo contradicție cu lumea, sub aspect fizic, metafizic, științific, mistic, filozofic sau artistic.
   
3. Un contributor (Fotosinteza12) a propus o variantă ușor diferită in care eventualul dispozitiv ar trebui să se ocupe de anumite ajustări si modificări. Întoarcerea s-ar face nu chiar in același moment cu momentul plecării, ci la un moment viitor foarte apropiat, cât o clipire din ochi. In această clipire din ochi ar fi fiind condensată întreaga călătorie a cutreierătorului. Acesta ar fi mai bătrân doar cu durata clipirii din ochi, dispozitivul având sarcina să opereze minimal structura fizică a acestuia, încât el să fie beneficiarul esențialului (setul de amintiri si experiența călătoririei, încriptate direct, in mintea si sufletul sau, pe scurtătură).
   
4. Un contribuitor (D’Artagnan), a ilustrat posibilitatea călătoriilor virtuale in timp prin teleportarea sa instantanee (inexplicabilă si surprinzătoare), înainte si înapoi, azi aici, mâine-n Focșani, in care a oferit, ca marcă identitară, un comentariu legat de relativitate si paradoxul gemenilor, ca surogat (acceptabil) de călătorie (salt) in timp. Merci neică, mi-a plăcut. Mai poftiți pe la noi.      
   
5. Un contributor (Neamțu Tiganu), s-a teleportat pentru a relata ceva despre călătoria sa intr-un soi de trecut spațio-temporal. Revenirea sa, după o îndelungată si suspectă tăcere, taman la pont, frizând (astfel) miracolul.
   
6. Un contributor totalmente atemporal (Bau-Bau) a livrat, prin tentativă de proză scurtă, niște miracole, in care noțiunea de timp joaca un rol colateral si subtil (departe chiar de înțelegerea naratorului): levitația si premoniția onirică alaturi de fenomenul convergenței meandrelor concretului si sinergiei faptelor cu energia mistică a unor dorințe sincere (materializată prin apariția spontană a unei surse de opiu, sub forma unui mac minune, in ograda contributoarei). Ocazie cu care ii mulțumim pentru bunăvoința de a partajarea cu lumea aceste miracole, prin intermediul Arcei lui Goe (vorba ‘ceea, te faci frate cu dracul până treci puntea).
   
7. Doi „contributori” (Iosif si Nostrastella) n-au contribuit cu nimic on topic (zero-contributorii), si nici n-au încercat (din motive diametral opuse, anihilându-se reciproc cu mare eficiență). Din motive enigmatice au tinut să producă zumzete apodictice, probabil in scopul unor consolidări ontologice.  Dracu știe!       

va urma (?)   

In vederea unor clarificari semantice se re-comnada o biblio-grafie oblio-derogatorie cu doua re-pe-re:

1. Călătorului îi şade bine cu drumul (in special comentariile)
   …si
   2.Călătorului îi şade bine cu drumul (II) impreuna cu eventualele comentarii colecate AICI

Prozele lui Isus

Spre luare a-minte și întru aducere a-minte,

prilej de meditație cu înțeleptul statului

despre poveștile înțeleptului lumii.

Sper că se vor găsi enoriași, evangheliști sau alte soiuri de exegeți (măcar unul, un exe-get-beget), care vor avea răbdarea să asculte cele 49 de minute (câte 7 minute in fiecare din cele 7 zile ale acestei săptămâni), ale acestei foarte ilustre si ilustrative prelegeri, aflată in directă legătură cu perpetua liberă exprimare, manifestată mai întâi la Isus, iar apoi, după circa 1948 de ani, la pleiada de îngeri, Andrei, Gabriel si Pleșu, in conținuturile si formele sale, aparent diferite de la un practicant la altul, dar totuși manifestări ale aceleași esențe împărtășită si cu alții (precum Ilinca si Neamțu), dintre care as mai menționa in mod special pe unul anume, extras din evul mediu, oarecum echidistant in raport cu Pleșu si Isus, si anume, Giordano Bruno. Am pomenit (deocamdată) cinci vorbitori, care au avut de suportat consecințele asumării exprimării libere, plătind prețuri ușor diferite  pentru îndrăzneala de a da glas, unor conținuturi (anume), in niște forme (anume), adresându-se unui public (anume), într-un context (anume).  Căci niciodată instantaneea polimorfică a exprimării libere (bietul vorbitor) nu apare singur in peisaj, ci întotdeauna însoțit de ceilalți patru cavaleri ai apocalipsei conținut-formă-public-context, cvintetul de aur al liberei exprimări… (plus chibiții extrasi din public)

O săptămâna mare tuturor !

Unu martie!

Americanii (şi chinezii) se străduiesc să ajungă pe Marte, iar noi pe Martie. Eee, uite că noi am ajuns. E iarăşi 1 Martie, cu mărţişoare pentru fete şi femei, de la băieti şi de la zmei (n-am găsit altă rimă la feţi frumoşi)… Conform unei tradiţii vechi de când arca, de unu Martie, ne luam şi noi libertatea de a oferi ghiocei şi mărţişoare vizitatoarelor noastre, fidele sau infidele, fără deosebire, împreună cu primăvăratice urari de dragoste şi senin. Să fiţi sănatoase, iubite, dorite şi împlinite (inclusiv cu mărţişoare):

P.S. Alţii au reuşit mai cu succes să-şi internaţionalizeze tradiţiile (culinare), sărbătorile şi băuturile, convingandu-i şi pe alţii să mănânce pizza si hamburger de Halloween, curcan de ziua Recunoştinţei, să bea champagne de sf. Valentin ori bere de sf.Patrick. Noi am păstrat în exclusivitate pentru noi (între noi) sarmalele, micii, ţuica, busuioaca de Bohotin, sânzienele, căluşul, esenta de rom, piftia, ciorba de burtă, leuşteanul, capra, sorcova şi altele pe care, na acuma, n-o sa le împarţim cu alţii. Dintre toate însă parcă Mărtisorul este cel mai specific şi mai ancorat în pre-istoria acestei zone de uni-vers şi totodată cel care ar merita cel mai mult să capete sens şi notorietate planetară. Asta însă nu depinde de Mărţişor, ci doar de români şi de România. Eee, când o fi Mărţişorul re/cunoscut, înteles, simtit şi iubit pretutindeni, e-hei, atunci România va fi (foarte) bine şi tot românul va prospera.

Deocamdată însă Mărţişorul este secretul nostru bine păstrat şi foarte greu de explicat altora.

De trecut…

De trecut numai de bine… urmează o petrecere… avem (si) niste lucruri de trecut în anul viitor, ca să n-o luăm de la zero. Trebuie să avem Mare Grijă cum separăm lucrurile din trecut pe care le avem de trecut în viitor, de cele pe care le avem de lăsat acolo, pe care să le petrecem (până la poartă) în trecut, (până) în memorie si (până) în uitare… Ocazie cu care va urez discernământ. Si… petrecere frumoasa desigur. Sfârsitul anului este perioadea cea mai potriviă în care (să) putem sesiza (cu amuzament) că unele lucruri vor rămâne neterminate, iar altele neîncepute. Să bem si să sărbatorim cu aceasta ocazie (pe chestia asta). Noroc! La multi ani! Cu sanatate, bucurie si prosperitate… Cu amintiri si planuri pe masură. Să ne vedem cu bine in 2021… Să continuăm să reîncepem si să redescoperim. Lumea si pe noi însine. La multi ani lume… Soro lume. Cu drag si dor al dumitale /Apolo-Dor (87574) X309{uRT82]/ZZ[000-AaA87/ si si al d-voastra, desigur! prea-cinstite cititor. 🙂 La multi ani!

si un exemplu de trecut la anul (si la multi ani):

„Arta e un fel de matematică – Dilema veche : O casă de licitații a scos la vînzare o pictură realizată nu de un artist, ci de un computer. Pictura înfățișează portretul unui bărbat îmbrăcat în costum negru. La prima vedere, ar putea să dateze din secolul al XVIII-lea sau al XIX-lea. La o privire mai atentă putem constata că tușele „pictorului” sînt aproape invizibile, că trăsăturile personajului portretizat sînt neclare, că uneori conturul e nesigur, în fine, că suprafețe mari ale pînzei au rămas nepictate. În loc de semnătura unui artist, în colțul din dreapta jos apare un înscris care seamănă cu o formulă matematică: „min G max D Ex[log(D(x))]+Ez[log(1-D(G(z)))]“. Portretul lui Edmond de Belamy – acesta e titlul lucrării – este creația unui algoritm matematic. E o formulă inventată de un grup de artiști parizieni, Obvious, care și-a propus să democratizeze arta prin inteligența artificială.

Artiștii au încărcat în sistemul informatic 15.000 de portrete clasice. Pornind de la aceste imagini, algoritmul a generat automat Portretul lui Edmond de Belamy. Casa de licitații Christie’s din New York s-a așteptat să-l vîndă cu o sumă cuprinsă între 7000 și 10.000 de euro. Prețul final a întrecut cu mult așteptările: lucrarea a fost vîndută cu aproape 400.000 de euro.

Nu mai rămîne decît ca în această lume în care creația e de fapt rezultatul unui algoritm la licitații să se înscrie doar (ro)boți amatori de artă care să achiziționeze lucrările după formule matematice. Și care să plătească, evident, la prețuri aleatorii, eventual în monede fictive, existente doar în lumea virtuală.

Dacă așa arată piața contemporană de artă, sînt curios cum va arăta Luvrul viitorului.”

Poveste cu păstrăvi şi câini ciobănești

Poveste cu păstrăvi şi câini ciobănești – după întâmplåri petrecute in realitate:

Eram undeva prin Retezat, nu-mi amintesc exact pe unde anume. Cred că urcam spre lacul Bucura si ne abătusem (inadins) de la traseul marcat, pe unul mai sălbatic si mai primejdios. La un moment dat se mergea pe un umăr ingust de munte, in dreapta fiind prapastie/genune, iar in stânga versantul abrupt al muntelui. Un pas gresit, o ametzeala, o alunecare pe stânca umeda sau pe pietris si urmarile ar fi fost catastrofice. Dar eram bravi si mergeam glumind unul dupa altul inspre nicaieri. Pe una dintre fetele din grup (sa-i zicem Mimi) a apucat-o spaima si ne-a spus cu groaza ca ea nu si nu, nu va păsi pe poteca aceea. Sirul indian s-a oprit, am facut cu totii o intoarcere pe loc, stânga-mprejur fără comandă, si am inceput sa-i facem galerie: Haide Mimi, haide Mimi… Haide, stim ca poti. Dar Mimi s-a burzuluit rau de tot si ne-a boscorodit cu convingere, cerandu-ne intempestiv să ne intoarcem si sa revenim la traseul marcat. Noi, că nu si nu, că uite ce peisaj misto se intrevede de dupa colt, că nu e mare lucru de mers pe poteca aceea, că uite toata lumea poate… că e destul de lată, că haide odată că ne apuca seara, că ce rahat de mofturi mai sunt si astea, că de ce venim noi la munte dacă nici sa mergem pe o cărare nu suntem in stare… Efectul acestui dialog constructiv, bazat pe argumentare ratioanală, n-a reusit sa rezolve problema de comunicare între noi (grupul) si ea (Mimi, insul-individual-sic)… S-a asezat in fund si ne-a anuntat solemn ca ea nu se misca de acolo pana nu ne intoarcem. Iar noi am anuntat-o ca nu ne intoarcem si că o lasam acolo singură, să ne astepte până ne-om intoarce noi, daca om mai nimeri acelasi traseu la înapoiere, drept pentru care am executat si o întoarcere neregulamentara (dreapta-mprejur) si am pornit-o mai departe. Mimi a inceput sa plângă isteric si sa ne înjure, dar văzând că se îngroasa gluma a inceput sa se deplasese din pozitia in care era (in sezut) tarandu-se pe fund si sprijinindu-se si cu mainile si cu picioarele, ca un paianjen. Cand am ajuns la un loc mai larg ne-am oprit s-o asteptam si pe Mimi a noastra care înainta târâs pe cur cu viteza melcului. Cum-necum a ajuns si ea. S-a ridicat in picioare, s-a scuturat de praf, parand chiar mandra de bravura si de reusita ei. Tot asa a procedat si la intoarcere, drept pentru care i-am zis in zeflemea că e vai de capul ei cu pshicul dacă n-are incredere pe propriile ei picioare. In fine, ca sa n-o mai lungim cu introducerea, si sa ajungem la pastravi, trebuie sa va spun ca spre seara, la inapoiere, cand ne apropiam de locul de campare, am dat peste albia unui pârâu care secase in mod misterios. Se pare ca se surpase muntele si pâraul isi schimbase cursul, scurgandu-se undeva sub munte, iar in aval ramasese o albie secatå, presărată cu băltoace din loc in loc, din apa stransă in locurile mai adanci. Acuma poate n-o sa va vina sa credeti dar in baltoacele alea ramasesera captivi o suma de păstravi, ceea ce ne-a produs o mare bucurie la gandul ca vom avea delicatese la cina in loc de conserve de stavrid. N-a fost deloc simplu sa prindem sarmanii pastravi, căci si asa captivi in băltoace se miscau al naibi de repede si erau alunecosi de parca erau unsi cu ulei de palmier. A trebuit sa golim baltoacele cu mainile, cu sepcile, cu sticlele goale in care avusesem „combustibil” pentru drum (apa desigur, 😉 ), dar până la urma am reusit sa strangem vreo 20 de păstrăvei, fiecare de vreo câte 20 de cm. Total circa 400 cm de păstravi, de prajit la focul de tabara si de savurat in grup, sub cerul instelat al patriei noastre, in frumoasa luna august. Pentru transport i-am pus in niste pungi de plastic (faimoasele pungi de un leu de pe vremuri, chit ca acuma cu inflatia costau muuult mai mult), trei sau patru bagate una in alta pentru siguranta, adaugand si niste apa, ca sa ramana pastravi proaspeti pana la ospătz si dezmătz. M-am oferit sa car bagajul, ne avand incredere in nimeni altcineva, ceea ce am si facut. Intre timp se însera, începuseră să apară stelele, să se vadă focuri în camping, si să ajungă spre noi mirosuri de fum si de mâncare. Ne ploua in gura la gândul că o să mâncăm păstrav proaspat. In apropiere de campimg trebuia să trecem, păsind din piatra în piatra, peste o apă repede curgatoare (pe langă care Ozana era un biet moft), si, cum se intamplå adesea (si-n viata), lucrurile bune (construite in timp indelungat) decad in dramă cat ai zice peste, intr-o clipită, sau chiar mai repede, in no time. Am păsit pe o piatra umeda, piciorul mi-a aluncat de pe ea, m-am dezechilibrat si am cazut cat eram de lung (si de lat) in apa cea repede curgatoare. Că m-am facut flească din cap pana in picioare, ca mi-am julit cotul si genunchiul, nu era nimic prin comparatie cu faptul ca scăpasem din mână pungile cu păstravi in bulboana pâraului, eliberand cu aceasta ocazie prizonierii, carora le asigurasem astfel un transport gratuit de la locul damei si naufragiului lor către o viată nouă, fericită si prosperă. După ce amicii mei s-au asigurat ca sunt cat de cat ok, fără fracturi sau alte avarii majore, netinând seama in niciun fel de orgoliul meu sifonat intr-un hal fara de hal, m-au luat care la rost, care la misto, fata cu perspectiva întoarcerii triste la consevele de stavrid. Mimi mi-a zis cu naduf: Vai de capul tău cu încrederea exagerata pe care o ai in picioarele tale.

Cainii ciobanesti erau si ei pe acolo la câteva zile si ceva spatiu distantă. Ne indreptam spre pestera, si la un moment dat strabateam o poiana alpină, un fel de padina, cu iarba si tufisuri, in plin soare… Vorbeam tare, râdeam, glumeam, ca oamenii fara griji. Deodată am auzit lătrături teribile si am zărit niste zavozi ciobanesti enormi, alergand in haita spre noi. La mare departare, in zare, se zărea o turmă de mioare (sau de oi daca preferati) si un cioban care părea ca răcneste la caini, alergand si el cat putea dupa ei, probabil cu gandul sa-i opreasca sa ne sfasie. Am incremenit, noi grupul. Acuma nu ca vreau sa ma laud, dar eu mi-am pastrat cumaptul si n-am fost atins de nicio urma de frica, in clipete acelea ce pareau de groaza. N-o sa sustin c-am fost vreun soi de erou, pentru ca n-am facut nimic anume si n-am avut de luptat cu vreo spaima pe care să trebuiască sa o domin, intrucat am un soi nativ de a comunica cu cainii, intelegand-le cvasi-spontan expresiile si intentiile, ceea ce ma face sa-mi pastrez calmul si sa nu le sporesc intentiile agresive (daca or fi având asa ceva). Intuitia mi-a supus instantaneu că lătrăturile câinilor nu au nimic agresiv, ci ca sunt doar curiosi, dorind si ei sa mai stea de vorba si sa aiba de a face si cu altcineva in afara oilor si a rusticului pastor (un cioban fără nicio scoala si nestiutor de carte), si nimic altceva. Le-am spus celorlalti sa stea pe loc, sa nu le dea prin cap sa o ia la fuga, si să nu faca gesturi bruste. Iulică avea in mână un bâtă grosutză cu care se ajuta chipurile la mersul pe munte si m-a intrebat ce sa facă: sa-i dea drumul pe jos sau să ramană asa impietrit, că n-are chef să-l vada câinii cu bâta-n mână si să-l bănuiască pe nedrept de intentii agresive. După cum am presupus, atunci cand au ajuns in apropierea noastra, cainii s-au oprit si din alergat si din lătrat, s-au asezat frumos pe noadă, dând din coadă si zambindu-ne prietenos. Chiar zâmbeau. Vorbesc serios si stiu ce spun pentru ca inteleg binisor limbajul câinilor. Aveau legate la gât niste reteveie groase de lemn, ca niste butucei, ceea ce ne-a mirat tare, neintelegand care sa fie scopul acestor accesorii. Dupa ce ne-am studiat o vreme, asa in tacere, unii pe altii, m-am apropiat de unul dintre câini, vorbindu-i prietenos si cu respect (zicandu-i Cuţu-cuţu), iar d-lui a fost bucuros de cunostinta si m-a lasat să-l mângâi pe cap. Asa ne-a gasit ciobanul când a ajuns gâfâind la locul faptei, mirandu-se tare de intâmplare. „Aoleu Zmeu, păi diseară nu-ti dau să mânci dacă tu lasi asa orice strin să te mângâie”, i s-a adresat el cainelui. Am aflat ca in mod normal cainii ciobanesti nu sunt agresivi cu oamenii, dar că incidente se pot isca dacă turistii sunt surprinsi de prezenta câinilor si o iau la fuga sau incearca să-i loveasca, si ca el de aceea a venit in goană nebună, nestiind ce fel de turisti suntem noi. Despre butuceii de la gâtul câinilor ne-a spus ca asa e legea si că trebuie să le agate de gât o greutate ca să fie impiedicati sa alerge si sa prinda vânatul (vulpile ori iepuri mici). Cam asta a fost intamplarea, dar povestile mele cu caini si cătei incep mult mai demult, inca din copilarie. La un moment dat (copil fiind) am fost numit „îmblanzitorul”, pentru că mă împrietenisem la cataramă cu un câine rău, de care toata se temea foarte tare. Dar asta este deja material pentru o alta poveste de nimic in proză scurtă.

P.S. As vrea acuma sa fac un mic amendament corectiv. In povestea cu păstrăvii am exagerat un pic in scop literar, pentru a crea un mic efect dramatic. In realitate n-am cazut in pârau pe cand căram punga cu pastravi, ci doar m-am dezechilibrat nitel, incat era cat pe aci sa-i scap din mana. Dar de scapat nu i-am scapat si in seara aceea chiar am manact pastrav proaspat, prajit pe jar. „Mimi” insa a surprins momentul si m-a taxat cu replica pe care am pomenit-o mai sus. Nu mai stiu daca a folosit chiar cuvintele alea dar ceva de genul asta mi-a spus…

Cum faci friptura de miel perfectă

Cum faci friptura de miel perfectă. Paşii gătirii: de ce se şterge carnea cu un şervet îmbibat în apă cu oţet şi se unge cu unt

Una dintre cele mai gustoase reţete de friptură de miel, simbolul Paştelui, o regăsim în cartea „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti” (Editura Paideia) a regretatului gastronom şi jurnalist Radu Anton Roman. Gătit cu grijă, preparatul va fi deosebit de gustos.

Ingrediente:

• 1 tavă suficient de mare (e păcat să tai mielul Domnului bucăţi)
• miel bun (6-8 kg fără blană) uşurat de cap şi gât, de măruntaie şi partea de jos a picioarelor
• sare, piper
• 200 ml untdelemn
• 200 g unt
• 2 pahare vin alb
• 6 – 10 coroniţe de usturoi verde
• o căpăţână de usturoi vechi

Mod de preparare:   Se pisează usturoiul. Mielul nu se spală, se şterge doar cu o ţesătură uscată pe din afară; pe dinăuntru se curăţă cu un şervet udat în apă cu oţet. Se freacă intens carnea cu sare, usturoi şi piper, apoi cu ulei Se aşază tava cu unt şi ulei în cuptorul încins şi, când sfârâie grăsimea, se potriveşte mielul cu spinarea în sus. Se înteţeşte focul. Se unge cât de des cu grăsime carnea, până prinde crustă şi culoare. Focul se domoleşte, acum coaja s-a format, se toarnă vinul peste carne, ne pregătim de o aşteptare activă de ungători cu ora (pentru că o să tot ungem vreun ceas friptura noastră cu tot ce e prin tavă şi cu câtă apă cere până intră uşor furculiţa). Presarăm usturoiul peste carne şi sos, împodobim mielul pentru ultimul său drum cu coroniţele de usturoi verde şi-l mai lăsăm încă zece minute în cuptor, să se desăvârşească.

Gazetarul, pasionat de gastronomie   În cei 57 de ani de viaţă, Radu Anton Roman, gazetar, scriitor, realizator TV, vânător şi pescar sportiv, a publicat poezii, însemnări de călătorie, romane şi eseuri, fiind implicat în mai multe proiecte de televiziune şi publicaţii, dedicându-se din anul 1997 şi domeniului gastronomic. În 1998, Radu Anton Roman a publicat una dintre cele mai importante lucrări recente ale gastronomiei româneşti “Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti” (Editura Paideia).

LCFCD (115) – Un Goe boem

Lumea cum fu ?! Cam da!

The Poe-t

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Opt Vertical – Despre dez-lâ-n-are a face de Edgar Alan Goe-the Poe-t Sa zicem ca Sezonul al-VII-lea se apropie de sfârșit. Sau numai de final (ca nu-i tot aceea/una, sic). (apropo si de unicitate) Sa zicem ca a fost ratat cu succes, întrucât ratarea (nu?)… i-a fost anticipata cu precizie si premeditata cu gratie. Încă un succes răsunător (a gol) pe Arca lui Goe. Sa zicem așadar toate acestea. Cu alean. Si sa ne întrebam (a mirare): Ce (mai) urmează? Urmează (firește) Sezonul Opt. Deocamdată Sezonul Opt Vertical, In pregătirea (minuțioasă) a Sezonului Opt Orizontal. Întrucât Noua (meșteri mari) (nu) ne este (in)accesibil. Deja. Încă. Si cum “Manole” zice: “Apoteotic!” (O forma condensata pentru “Aaa, poate haotic” in (ne)buna tradiție a Arcei lui Goe) (si fiind d-lui un mare nătărău) de voie, de nevoie, trebuie sa ne așteptam la ce-i mai bun De acum in-colo. in-cotro. cu răb-dare de mână, de mâine, vei vedea. Dea Domnul! De-a domnul Goe, firește. Ce credeai? Oooo Tu… O tu, tu, rigă mare, de fier. Cercul (vicios) care se închide, Cercul care ne înghite. (Încercuiți in sf-era lui Goe) De cine…(?)va veni, vidi, vicii…

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive: addendum ce-i?: (Pentru care s-or intre/ba Cine este Manole?, Mai sus po-menit, am putea preci/za ca nu, Nu este DG Ontelus (troll-ul de plus) neantizat prin certo-graţiere tar-diva, ci da, este un simplu pseudonim literar al lui Sancho Panza, in timp ce sfânta Ana Este simultan Dulcineea si Rosinanta… Dl. Goe fiind un Don Quijote, ra-ta-tat) – cam atât de precizat. Care nu s-or intre/ba… știu deja ca “Manole” este sublimul, prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, (un zero) pe cale de apariție in editura care ne mira. A opta Si garda națională ne-a desființat. Așteptam pro-vincia (Provence, lb. fr. in pre-text) Si căderea lui Opt Vertical in infinit… infinit virgula ceva (nu se site ce). Si cât. Nici-cum. Dar seva afla despre forța osmotica prin vasele capilare de lemn, care o împinge inexorabil, primăvara, de jos in sus, către frunza vernil, in atmosfera de clor, ofilită si veșnic neveștejita… de/cu vânt ocolită si de vânt oblojită… si așa mai departe, însă foarte puțin, sub-scriu (aaa se sub-înțelege si tu acuma, na). Arca lui Goe este o gaura neagra. Se-zo-ni-eră. Urmează sezonul Opt Vertical. Calare pe un cal orb… i tor.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (94) – Omul la arat

Lumea cum fu ?! Cam da!

… Aråturi de toamnå …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Un cercetator de la Oxford spune ca extraterestrii arata la fel ca oamenii. Iata o afirmatie extrem de hazardata (ca sa nu zicem de-a dreptul stupida), pusa cam cu de-a sila in gura „cercetåtorilor britanici”. Probabil ca fotografia alaturata nu a fost facuta pe Pamant, ci pe o alta planeta (mai mult sau mai putin similara) unde extraterestrii, adica specia dominanta arata ca oamenii, in timp ce boii lor nu, ci foarte diferit, semanand mai degraba dinozaurii de pe la noi, niste boi primitivi, fosile vii. Cert este ca din doua una, ori solul acelei planete este mult mai dur decat pe Pamant, ori extraterestrii folosesc supradimensionarea utilajelor agricole fara sa-si dea seama.

Text: Loc pentru explicatii inventive: Precum multi alti gânditori (dintre contemporanii nostri si dintre inaintasi), ne intrebam si noi daca or exista sau nu extraterestri in Univers, adica fiinte inteligente (semeni ai nostri intru ratiune). Si daca da, or exista printre ei unii mai inteligenti decat homo sapiens? Mult mai inteligenti? Sau daca nu mai inteligenti (ci la fel de sau mai prosti), macar  or exista unii mai avansati din punct de vedere tehnologic? Asa ar fi normal. S-ar putea observa o analogie cu o situatie care ne este familiara. Uite, bunaoara noi romanii suntem muuuult mai inteligenti decat alte natii (hai, hai ca nu-i rau ca-s mai hot ca tatal meu), reusind mai mereu sa ne descurcam fara probleme si sa-i infruntam pe cei mai avansati tehnologic incepand cu Dariu al lui Istaspe, si continuand cu romanii, otomanii, slavii, americanii si care or mai fi, supravietuind cu brio fara tehnologie avansata, descurcand-ne admirabil cu istetimea pura.  De doua mii si ceva de ani. De-asta nici n-ar trebui  sa ne temem de civilizatiile extraterestre hipe-avansate din punct de vedere tehnologic. Nu ne fac ei pe noi cu asa ceva.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)