Titlu: Circul

sub-Titlu: Cercul

sub-sub-Titlu: Cum se tine blog

Am un cerc. De prieteni. E rotund. Încă de când eram mic îmi plăcea foarte mult circul. Ca să nu mai rămân re-petent, părinții mă duceau adesea la cerc. La cercul de matematică, de chimie, de aeromodelism, de poezie, de pictură, de dansuri populare. Nu eram prea popular. Eram premiant. Când nu rămâneam re-petent (rar) mă duceau la circ. Imi plăceau la nebunie acrobații, balerinele, dresorii, leii si tigrii, dar mai ales mă fascinau si mă extaziau clovnii. În cercul meu de prieteni dezvăluisem că mi-ar plăcea să fiu clovn de circ. Părinților le spusesem că o să mă fac inginer în cercetare, iar dirigintei regizor de film. Am fugit cu cercul de la scoală si m-am făcut clovn pe la circul unuia si altuia. Pro bono. Când am adunat destui bani si experiență mi-am făcut, pe asfalt, cu creta, un cerc al meu. Locul geometric al punctelor egal depărtate de un punct fix numit centru. Am investit banii din primul spectacol de (pe) cerc (2 pi lei), adăugând deasupra cercului o cupolă si uite asa m-am pomenit, peste noapte proprietar si manager de circ. Am circa o sută de animale în menajeria circului, si un cumul de alte funcții: dresor, acrobat, paznic, distribuitor de bilete, lipitor de afișe, promotor, transportator, si, desigur, cu voia d-voastră, ultimul pe listă: clovn. De circ. Am reprezentație la fiecare câteva zile. De fiecare dată cu casa închisă. O țin mereu închisă pentru că oricum nu vine nimeni să cumpere bilete si, în plus, intrarea e liberă, iar spectacolul e gratis. Uneori nici ieșirea cu costă nimic. 🙂

Așadar am un mic circ. Glaciar. Circular. Cum procedez? Simplu. Scriu afișele (de regulă în proză scurtă, povesti de nimic) si le lipesc, în exterior, pe pereții de pânză ai circului circular, aflați la vedere, pe sub cupola circului, si ea tot circulară, mai precis semisferică, dar oricum de sus circul se vede ca un cerc. Si spectatorii ne vin de sus. 🙂 Cei care vin. Ceilalți planeză doar, făcând rotocoale, circulare. In văz-duh. Cumplita iar-nă. Intrările în cort sunt bine luminate cu ghirlande de beculețe colorate. Înăuntru însă e beznă. O beznă colosală. Pâclă. Am mereu mare grijă să fac întuneric deplin si liniște totală în incinta circului. Privarea de senzații este aproape desăvârșită, în afara unui imperceptibil iz de iasomie, nicio senzație nesimțindu-se în arenă, sub cupolă. Când totul e gata, apuc cercul circ, îl smucesc cu amândouă mâinile, scuturându-l viguros, până când devine mai mic si mai ușor, prin zbu-rătăcirea prietenilor falși, iar apoi cu o mișcare energică îl arunc, hula hoop , cât colo pe punte, la întâmplare. Frisbee baby!

O pornesc apoi si eu înspre el, îndepărtându-mă, pe punte (puntea-i largă), micșorându-mă treptat în peisaj, în acord cu legile geometrice ale proporțiilor… Când sunt destul de departe si mă văd destul de mic, sunt deja în apropierea circului. Circ mare, impunător, cu cupolă, cu un zmeu agățat în vârf, fluturând zglobiu în bătaia vântului solar, luminat vag de licărul stelelor fixe. Intrările luminate de ghirlande, adierea zefirului cu aroma lui pală de iasomie, răcoarea nopții, linișteai întunericului… totul e minuțios pregătit. Spectacolul poate începe… Lipsesc doar actorii si spectatorii.

Acum urmează partea cea mai captivantă si mai amuzantă dintre toate numerele de circ: momirea observatorilor, capturarea spectatorilor-actori, recrutarea artiștilor amatori si convingerea lor, cu binișorul, pentru a-i face să intre în scenă, în stal, în arenă, pentru a ilumina cu scânteierile lor întunericul, pentru a face țăndări liniștea cu trilurile lor si pentru a încinge atmosfera, alungând bezna, liniștea si răcoarea ademenitoare care adastă în interiorul circului, sub cupolă. E aceasta partea cea mai grea… si trebuie să recunosc spășit că doar foarte arareori mi-a reușit de-adevăratelea, iar când s-a întâmplat cât de cât a fost doar în variante schematice care, doar cu o mare indulgență, ar putea fi numite „spectacole”… asa de schepsis, la plezneală. De obicei partea aceasta nu se finalizează în acord cu varianta plănuită, înscrisa în programul spectacolului si sugerată discret pe afișul postat la vederea publicului, dar nici nu rămâne nefăcută… De întâmplat se întâmplă lucruri. Adesea notabile.

De regulă mă învârt pe punte, aparent fără nicio treabă, fără nicio noimă, prin vecinătatea circului, pe traiectorii spirale care coboară spre cercul central. Ca urmare a fluctuațiilor cuantice, fel de fel de entități virtuale (sau proiecții ortogonale ale acestora) apar si dispar spontan de pe punte. Unele nu dispar imediat, deplasându-se pedestru sau în zbor planat, prin spațiul din vecinătate circului, ca si cum ar fi ceva sau ca si cum ar merge undeva, căutându-si drumul, către o țintă fixă. Uneori ambianța creată astfel dă impresia unei zile normale, într-o urbe oarecare, în care s-a oprit circul Globus, în timp ce oamenii locului își vad de treburile lor, de drumurile lor, de viețile lor, mai mult sau mai puțin virtuale. Unele dintre entități privesc afișele, altele dau binețe, altele se lasă abordate în conversații, în lațuri de vorbe si magnetism. Dacă ai privi de sus, ai putea vedea, în interiorul unui cerc imaginar, un dans gravitational în care este prins d-l Goe si cele câțiva entități, agățați unii de alții în lațuri, ca niște baloane, ca niște păsări, ca niște zmeie, zvâcnind aparent la întâmplare, care încotro, în interiorul de conversație si contemplație al cercului imaginar, de lumină, difuz, dar totuși destul de clar, în care sunt prinși cu toții.

Cercul însă nu este fix, deplasându-se cu totul, încercând parcă să țină traiectoria aceea spirală care se înșurubează către circul central, către intrările luminate cu ghirlande de becuri, o traiectorie de la care însă se tot abate, ba pentru a se apropia de altă entitate vizitatoare pentru a o capta si a o include în cerc, ba pentru a ajunge la marginea punții pentru a elibera, dincolo, peste balustradă, vreo entitatea totalmente incompatibilă cu reprezentația… Eu unul îmi joc destul de convingător rolul, în ideea că asa, pe nesimțite, voi ajunge cu cercul în apropiere de intrarea circului si că atunci voi elibera entitățile înăuntru si asa, brusc va începe spectacolul, reprezentația, haosul si armonia, teama si neputință, întuneric si oglindă, dragoste si disperare, ură si ura întoarsă pe dos în iubire. Si chiar dacă niciodată nu se întâmplă, eu continui să-mi joc mereu cuminte si cu răbdare rolul de Sisif imperturbabil, în așteptarea zilei în care minunea se va întâmpla. 🙂 De preferat înainte de venirea potopului.

Cel puțin asa e planul, si chiar daca nu a fost dus niciodată la îndeplinire totuși a produs rezultate, efecte, a lăsat urme. Exact ca in cazul atomilor radioactivi, interacțiunile nucleare slabe, dezintegrează nucleele, eliberând prematur entitățile din interiorul de conversație si contemplație al cercului imaginar, întotdeauna înainte de a fi ajuns la vreo intrare in circul din centru (teatrul absolutului fix, sic)… Totuși, în drumurile lor pe punte entitățile lasa urme, scrijelesc puntea, pe care s-au desenat astfel fabuloase reprezentări fractalice precum geoglifele de la Nazca (goeglifele de la Arca) … care se disting doar văzute de sus, de deasupra… atrăgând mereu atenția feluritelor pasări si libelule sau altor soiuri entități zburătoare care survolează din înalt. Nu-i mare lucru. Dar totuși e ceva. 🙂

Marea lovește digul pe care in seara aceea n-am avut curajul sa mergem până la capăt. Piatra uda luneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenți, ne puteam prăbuși in apa ce fierbea dedesubt. Dar am fost atenți. Ca totdeauna. Atât de atenți inca intr-o zi vom renunța sa mai pătrundem pe dig. Ne vom mulțumi sa ne-aducem aminte de el, apoi ne vom aduce aminte mai rar si il vom uita in cele din urma, vom uita c-ntr-o seara eram poate hotărați să mergem până la capăt.

Acum chiar dacă as merge pe dig, nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca sau pot înainta curajos. E totuna. Si-as vrea sa uit în ce zi mă aflu, în ce an si unde, să ascult marea lovindu-se într-una de dig, sa ma întreb cine sunt, ce vârstă am si ce caut aici. Si de ce m-am oprit in fata acestui dig, ca si cum l-as cunoaște? (Digul, Octavian Paler)

Update: Circul sibilinic ca gen pseudo-literar n-a fost inventat pe Arca lui Goe. Receptiv ca întotdeauna la critica constructivă prestata artistic de niște comentatori, si fiind poate si-n asentimentul altor nedumeriți, as vrea să compensez cumva neajunsurile provocate colateral prin ne-inteligibilitatea prozei de azi (zi cu ghinion) recomandând o lectură alternativă mai relaxantă si mai pe înțeles. Un circ mult mai accesibil, străbătut de un fior liric ambiental, ambalat cu neverosimilă grație într-un umor apoteotic rar, poate fi găsit AICI unde măscăriciul tragic se întreabă îndurerat încă din titlu „dacă sufăr, ce înseamna aceasta durere a mea?„. Că locul nu e greu de găsit, stă ca drept dovadă faptul ca a fost reperat facil de muza noastră Nostrastella, care prestează acolo, sub privirile siderate ale bufonului amfitrion, un dans tematic din buric, în tandem cu umbra imponderabilă a d-lui Goe ubicuul.

Eu rimează cu DumnezEu

si vice-versa! … Evanghelia după Domnul…

La început, Dumnezeu a creat cerurile și pământul. Pământul era pustiu și gol. Peste suprafața adâncului era întuneric, iar Duhul lui Dumnezeu plutea peste fața apelor.

Si atunci
Dumnezeu a zis:

„Să fie lumină!“

Și a fost lumină.
Si Dumnezeu a văzut.
…că lumina era bună…

și a separat lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina „zi“, iar întunericul l-a numit „noapte“. Astfel, a fost o seară și a fost o dimineață: ziua întâi.

Dumnezeu a zis, a făcut si a văzut… că lucrul acesta era bun.
…a defini, a denumi, la început, la potop, la Big-Bang, la-la-la…

Evanghelia după Goe:

Omul l-a re-creat pe Dumnezeu, vel, după chipul si asemănarea sa: mic, drăguț si neputincios, un little something, vel. Dumnezeul re-creat de Om, vel, nu știa dinainte dacă unele lucruri pe care le va întrupa din cuvânt, prin cuvânt, vor fi bune. Sau nu. Omul… le făcea, vel, si apoi vedea El dacă sunt bune sau nu. Pe cele bune le păstra si le consemna, iar pe cele rele, vel, nu. N-a fost reținut în scriptură opisul lucrurilor care, ne fiind văzute cu necesitate ca fiind imperios bune, nu s-au păstrat pe lume. Despre primele lucruri create la cererea lui Dumnezeu, prin cuvântare, vel, nici măcar nu stim sigur dacă erau chiar rele. Singurele păstrate dintre cele create înaintea luminii ar fi fost spațiul si timpul, pe care Dumnezeu le-a acceptat, vel, de milă, chiar fără să le poată vedea, pentru a constata, vel, dacă erau bune sau rele. Le-a pipăit si le-a mirosit si i s-au părut, vel, destul de inofensive.

Alte lucruri însă n-au avut, vel, aceeași soartă. Fiindcă fuseseră create înaintea luminii, Dumnezeu nu le-a putut vedea si evalua si, ne vrând să riște, vel, le-a eliminat. Cum le-a eliminat? Simplu, vel. N-a fost nevoie să le distrugă. N-a fost nevoie să facă aproape nimic anume. vel. Nici măcar un Potop. A fost suficient să uite, vel, cuvântul prin care le-a cerut în lume si să le lase fără nume, să nu le zică în niciun fel, vel, scufundându-le, entropic, vel, în uitare. Primul lucru, vel, creat pe lume, despre care s-a văzut că este bun, vel, a fost lumina. Vorba ceea Sortis Humanae ad Intelligendum Lux, vel. Aceasta a primit un nume si a fost trecută în catastif… Așadar la început a fost Cuvântul, pe urmă Spațiu-Timpul si apoi, vel, Lumina.

Se poate presupune că între Cuvânt si Lumină, pe calea de la Cuvânt la Lumină, vel, poate chiar înainte de Spațiu-Timp, s-ar afla o mulțime indefinită de lucruri fără nume si fără chip, vel (pe care, din când în când savanții eretici, vel, se apucă să le poreclească în joacă, în fel si chip, vel, de exemplu materie întunecată, energie întunecată, mofturi, vel). Mai departe, după ce s-a făcut lumină, a fost ceva mai ușor, pentru că, fiind lumină, se putea vedea. Astfel si altora, vel, dintre cele pe care Dumnezeu le cuvânta, creându-le astfel, li se puntea constata, la lumină, vel, bunătatea. Pe acelea Dumnezeu le plăcea, le denumea, vel, le consemna pe curat, în catastif, vel, si scriptură si le punea la locul lor, la lumină, în toată splendoarea lor, vel.

Dumnezeu vedea în toată lumina, vel, nu doar în cea din spectrul vizibil (vel, omului născător de Dumnezeu), vedea, vel, inclusiv ca albinele în ultra-violet, ca șarpele, vel, în infraroșu, vedea în spectrul razelor X, gamma, si în toată gama, ca anemonele, vel, în microunde si pe toate undele, lungi, medii, scurte, si vel, ultra-scurte. Dar pe unde nu vedea, vel!

Ideea ler, ar fi, așadar, că e de preferat să faci, ler, si să fii, ler, câte ceva, leru-i ler, chiar neștiind aprioric dacă o sa fie bun sau rău, ler. Fă ceva, ler. Încearcă. Orice. Fii ceva. Orice. Ler. Apoi constată. Dacă e bun, dacă nu e bun. Dacă e (de) bine, ler, dacă nu e (de) bine. Si tot așa… Pe cele bune, ler, păstrează-le, promovează-le, dă-le un nume, ler, un rost, o șansă, ler. Pe cele rele uită-le, ignoră-le, ler, ne-numește-le, șterge-le, ca pe bloguri, ler. Cele rele să se spele, ler, cele bune să se adune, ler. De exemplu am putea începe, ler, prin a fi un mic ceva… a little something:

Pe de altă parte Tu rimează cu NecuraTu… ceilalți, infernul, bla, bla, bla, zgomotul… Dar… aș face prinsoare că si Tu te crezi un Eu, zEu, zmEu, DumnezEu. O fi vreuna! Asa si?

DumnezEul Galileo zicea că:

Iar adevărul este, zum, că drama, tragicomedia si distracția încep, zum,
atunci când avem de stabilit, zum, ce e rău, si ce e bine,
hăis, cea, cea-cea-cea, leru-i ler, vel, copăcel.
Să te văd, zum, Dunnezeule!
Ai Cuvântul, zum!
Acum.

Update: Privind retrospectiv, si ținând seama si de ce au spus cei care au avut cuvântul, as zice că Evanghelia după Goe e cea mai slabă dintre evanghelii. 

Cel mai rău îmi pare că nu mi-a reușit nici măcar adăugarea vreunei cât de mici note de originalitate, în fond si/sau la formă, si de asemenea că, la fel ca-n celelalte evanghelii, am ratat să precizez în desfășurător, în care zi a facerii lumii au fost creat numerele. Chiar mă bate gândul să adaug un punct nou pe ordinea de zi, cu un amendament evanghelic despre crearea numerelor, cifrelor, matematicii… La început a fost cuvântul. Ăsta era din litere (nu din cifre). Când a apărut frate Doamne, Numărul? N-o fi fost oare mai întâi Numărul? Dar în evangheliile ecleziastice o fi pe undeva vreo referire apocrifă discretă referitoare la momentul în care Dumnezeu să fi zis: „Să fie numere!”? N-o fi Doamne pe aici prin zonă vreun exeget biblic care să se îndure si să-mi spună în ce zi au fost create cifrele, că să mă orientez si eu cu actualizarea ordinii de zi, pentru includerea amendamentului evanghelic? Dac-o fi, rogu-Te Doamne, fă-L să vorbească (indiferent ce-o avea în cap… sau pe cap) 🙂

Le-am dat oamenilor (-mterie-întunecată) cuvântul… si ei l-au tăcut. (…) Așadar au avut cuvântul oamenii (-materie-întunecată). Se pregătește omul (-energie-întunecată), piei-satana, iar apoi, pentru cuvântul de închidere, omul (-entropie). La sfârșit va fi Cuvântul.

Pace MIR-cea

Mircea e pe aparate. L-am cunoscut acum vreo zece ani, care au trecut de parcă ar fi fost câteva zile, pe care vi le pot reda si vouă în cuvinte, pe sărite. Nu-i mare lucru. Sunt sigură că veți înțelege mica mea poveste. L-am zărit prin „cafeteria” si-am întrebat-o pe Alecsia:
– Cine-i junele?
Alecsia e prietena mea. O urâtă devotată. Lucrează la HR si le stie pe toate.
– Tipul ăsta-n carouri? E unul nou la IT, programează în Perl, „o mircea”.
Accentuase „o mircea”, la caterincă, de parcă mi-ar fi oferit „o mărgea”. Am sorbit din cafea si am insistat:
– Haide măi! Vreau detalii!
– Oprișan Mircea, software engineer, 29 de ani, celibatar, Săgetător, liber de obligații si de inhibiții. Şo pe el! Haide să ti-l prezint.

* * *
– Bună Mircea. Ai o secundă? Vreau să-ti prezint pe cineva de la departamentul QA.
– Desigur.
a răspuns O. Mircea întorcându-și privirea în direcția în care privea si Alecsia: spre mine. Primul eye contact: perfect.
– Ea este domnișoara (?! fuck you Alecsia) Elisa Madrigal, șefa departamentului QA.
Elisa, asta eram eu. Eu si numele meu de rahat, nume de babă. O să-mi prindă bine peste vreo 30 de ani dacă oi apuca eu să trăiesc până atunci si nu s-o demoda între timp, chiar si pentru vârsta a treia. Numele pe care mi l-a ales tata când m-am născut, cu puțin înainte de a ne părăsi pe mine e si pe mama. Tot așa o chema si pe târfa la care s-a mutat tata în ziua în care împlinisem venerabila vârstă de trei săptămâni: Elisa, după cum cu stupoarea avea să afle mama, răstignită pe viață de către un tâlhar între două elise.
– Elisa îmi dai voie să ti-l introduc pe Mircea Oprișan, software engineer la departamentul IT?
(făcut cu ochiul, grimase, fuck you Alecsia)
– Chiar te rog!
– Încântat (ah) (zice Mircea), Eliza? (hm, asta o fi rudă cu simulatorul psihoterapeutic).
– Elisa, cu „s” nu cu „z”. Poti să-mi spui Emma.

Mi-am scos piciorul din pantoful cu toc si l-am odihnit pe sub masă pe pantoful tău. Eliso nebunatico. Da, deadline-ul e mâine. Hai, curaj prințeso. Urcă! Ooo Mircea, păi dacă mă inviți… Uite urc, tu îi tot dai impasibil cu deadline-ul de mâine, șefa dă din cap înfulecându-si sandwich-ul, iar piciorușul meu delicat, caută fără grabă pe sub masă si te mângâie blând, iar tu bestie, drept răsplată îmi împungi brutal laba piciorului. Eu? Nu, nu, drăguțo, vezi că ești pe cont propriu. In după-masa aia m-ai aruncat în pat, la Continental. Exagerezi! Te-am împins mai mult cu privirea. Tu Brutus ai rămas în picioare la marginea patului si ti-ai desfăcut ușor cureaua de la pantaloni. Am continuat si te-am dezbrăcat cu picioarele. M-am împotmolit un pic cu chiloții din cauza membrului în erecție. Eeee… te-ai împotmolit. Efecte speciale…

* * *
Mirciulică adu-mi si mie o cafea! ??? „Mirciulică” ??? Futu-ți morții mă-tii de parașută. Mircea, cine e mă asta? Aaa! Găbița!? E noua noastră colega. Asistent manager. A început săptămâna asta. Am fost colegi la generală. Băi asta e chiar culmea. Lipsesc si eu o săptămână si gata te si mirciulicășeste cineva. Gabi vino un pic să-ti prezint pe cineva. Elisa! Imi pare bine de cunoștință. Mi-a zis Mirciu că ești grozavă. Am auzit ca ai fost în vacanță în Dubai. Cum a fost? Super! (Un căcat, am fost pe stop toată săptămâna si a trebuit să deal-uiesc si cu hachițele lui Tudor). Daaaa, e super în Dubai. Musai trebuie să te duci.
* * *
Mircea m-a cerut. Am zis da. Sâmbătă ne-am căsătorit la ofițerul stării civile. Serios? Serios. Doar noi doi, primarul si grefierul. De bună voie si nesiliți de nimeni. Luni am divorțat. Am un notar grozav. Ti-l recomand. Vă declar liberi de obligații. Profitați de libertate în acord cu constituția. Constituția fiecăruia. Tinere poți să-ti săruți fosta soție. De adio. Ha-ha. Ne-am făcut un fel de rutină. Cam o dată pe lună ne căsătorim sâmbătă si divorțam lunea. Eee, ce te miri așa? Ne avem pe bune cu primarul si notarul. Sâmbăta asta o să fie mai special. De ce să fie mai special? Poate pentru că așa vreau eu. Asa si? Vin niște prietene de-ale mele de la Deva. Mi-am permis să le invit la ceremonie. Ai ceva împotrivă? Eu? Nu. Invită pe cine vrei.
* * *
Ah, Mircea ăsta si privirile lui insidioase de soț posesiv. Mă enervează. Grimase. Îi fac semn discret să termine cu prostiile. Am impresia că mă urmărește prin firmă. Mă prinde solo în mail-room. Îl iau scurt: Ce e domne? Ce vrei? Cred că avem o problemă. Ce problemă? Nu ne putem căsători sâmbăta asta! Ce? Acuma te-ai găsit să-mi faci mofturi? Nu ti-am zis ca vin niște prietene de la Deva? Nu de asta e vorba. Dar de ce e vorba? E vorba că nu suntem divorțați. Aaa? Data trecută… Nu mai știi? Ne-am îmbătat crunt. Lunea aia nici n-am venit la serviciu. N-am trecut pe la notar. Bă ești prost? Bă ești nebună?
* * *
Janeta aș vrea să te rog ceva. Da Emo, pentru tine orice. Săptămâna viitoare e team building-ul. La Brasov. Da. Nu pot să vin. De ce? Am programare pentru avort. Vrei să vin cu tine? Nu, nu… Vine Mircea cu tine? Nuuu, nu i-am spus. Ne-am mai emancipat si noi. Nu i-am spus nici lui Tudor. Hm. Putea-i să-i chemi pe amândoi. Te ținea unul de-o mână, altul de o mână, în timp ce te lucra tanti Igliță. Termină măi cu obscenitățile. Uite ce vreau să te rog. Să ai tu grija de Mircea la Brasov. Grijă? Am impresia că vrea să-l îmbârlige Despina. Te rog să te ocupi tu să nu se întâmple nimic. Ai dezlegare din partea mea să procedezi cum vrei si cât vrei. Ok? Ok, dar n-o să fie simplu. Stie că sunt prietena ta cea mai bună. Lasă, n-ai tu treabă. Vorbesc eu cu el. Si lui ce-o să-i spui? De ce nu vii la Brasov. Îi spun că… am de continuat tratamentul pentru uter infantil, în fine. Promiți? Bine, bine, se rezolvă.
* * *

Mircea, uluitorul meu Mircea. N-o să pot merge săptămâna viitoare la Brasov în team building. De ce? Trebuie s-o duc pe mama la clinică. Are de făcut analize. Vrei să vin cu tine? Nu, nu, nici vorbă. Mama n-are chef să vadă pe nimeni. Îi e frică să n-aibă cancer. Of, sărăcuța de tine. Mircea vreau să te rog ceva. Da pui, orice. La Brasov, te rog să ai tu grija de Janeta. Sunt foarte îngrijorată în privința ei. E depresivă. Nu se mai înțelege cu Ducu. Practic sunt separați. Nu mai e nicio o relație între ei. Ce relație ar mai putea fi? Zi si tu, cu obezul ăla. Cred că e bolnav cu glanda. Ce-ai amuțit așa? Haide, știu că-ti place un pic de Janeta. Si nu, nu vrea să te pun la încercare. Te rog doar să ai discret grija de ea la Brasov. Fă-o să se simtă bine. Nu vreau să aflu nimic sau să aud vorbe. Hai nu face pe bosumflatul. Luna viitoare mergem în Maldive. Mai e un pic.
* * *
Acum doi ani m-am mutat la Stuttgart. Tudor a fost detașat la consulat. Teribilă limba germană. Nu mai știu nimic de Mircea. Am auzit c-ar fi ajuns șef la IT, că s-ar fi însurat. M-am întors în tară. Pandemia asta a schimbat totul. E atâta liniște încât aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. Mai ales noaptea. Am sunat-o pe Alecsia. Mi-a aranjat un interviu cu șeful cel mare pentru re-angajare. Săptămâna viitoare e interviul. Poate-l văd si pe Mircea. Nici vorbă. Toată lumea lucrează de acasă. Interviul o să fie on line, pe Zoom. O formalitate. Mi-au dat postul înapoi. Da, Mircea e șef si e însurat. L-am întâlnit o sigură dată. A fost… emoționant. Mi-a strâns mâna si mi-a zis solemn „Welcome back on bord”. Pfui! M-am hotărât să-l seduc. Îl seduc apoi îl omor. Cred că în ordinea asta. Păzea!
* * *
Azi am întâlnire cu Mircea. La continental. Exact ca pe vremuri. M-am desprins. Plutesc. Alunec. Sunt ușoară ca un fulg. Jos pe trotuar zace un trup. O femeie goală… Bâr! Zbor înapoi în cameră. Lume multă. Un fotograf. Poliție. Un cameraman. Amprentele de pe pahar. Sticla de șampanie. Goală. N-am nimic de văzut aici… Cine e tipa asta care fumează? Ah, doamna Procuror. Să intrăm un pic. S-o cunoaștem mai îndeaproape. Mai din interior. Gataaaa. Am intrat.
* * *
Spune-i lui Mateescu să nu mai lase ziariști. Elisa Madrigal, 42 de ani. Nu, nu atinge nimic. Lasă televizorul așa cum e. Hm. Interviu cu Mircea Cărtărescu. De ce iubim femeile? Misogini.

D-na procuror, am adus-o pe cameristă. Să intre? Nu, nu. Să aștepte afară. Sunt în telefon. Îl sun pe Mircea. Să-i spun ca fosta lui s-a sinucis. De sfântul Valentin. Hm! Nu răspunde. Cred că e la sala. Pe aparate.

Poveste de Sfântul Vali. A cosemnat, Antonia Oprișan, procuror la parchetul de pe lângă tribunalul Arad. Prozator, în timpul liber.

O imagine mai potrivită acestei tentative de proză de Valentine ar fi (de ex) cea de AICI. Cred că Iamiulia s-ar pricepe să aleagă o altă ilustratie încă si mai adecvată.

Elisa… l-a iubit sau nu l-a iubit pe Mircea? Aceasta-i întrebarea… rămasă fără răspuns.

Opiniile observatorilor ar fi bine venite. Da? Nu? Poate? La fel dorințele lor. La urma urmei nicio proză nu-i totalmente compactă si totalmente cuprinzătoare în raport cu infinita realitate. Intre oricare două paragrafe mai poate fi strecurat oricând un alt paragraf care să aducă în prim plan alte detalii (uitate, ignorate), estrase din infinita si cvasi-continua realitate, prin care să se iște frumuseți si prețuri noi. Oricând se poate adăuga o continuare, un epilog, un epitaf. Cineva ar putea explica ce e iubirea. Alții ar putea da exemple. Poate chiar exemple personale. Cei îndrăzneți. Oare NostaAldus ar considera ca Elisa l-a iubit pe Mircea sau că nu l-a iubit? Dar d-l Florin? Ori Poteci de Dor? Ce-o crede Alecsia despre toate astea? Ce dacă e grasă si timorată? O opinie o avea si ea. O emoție. Un sentiment. O dorință. Poate că ea l-o fi iubit pe Mircea. Poate că iubirea ei înăbușită a fost cea mai mare iubire din poveste pe care proza aici de față a ratat-o cu brio. La așa cititori, așa proza. Nu?

Balamundo

Din ciclul epic „Povești fără tâlc„, vă prezentam basmul unei dimineți consumate aievea.

Pe o stradă oarecare a unui oraș la întâmplare, într-un minut anume dintr-o oră a dimineții despre care este vorba în poveste, un urs s-a apropiat în fugă de un copil. Calm sau paralizat de spaimă copilul nu a reacționat. Ursul s-a oprit. Scena a înghețat. Atenție, urmează o tragedie. Vor fi povestite scene care ar putea să te afecteze emoțional. Un bărbat matur remarcând întâmplarea si-a răsfirat larg brațele pentru a părea mai mare si mai impresionant, precum vreun uriaș (gen Periferigerilerimini) si, într-un mod intimidant, s-a apropiat de urs, care s-a speriat și, pe moment, a fugit. Un pic mai încolo. Nu prea departe însă. Remarcând că ursul dă semne că s-ar întoarce, bărbatul, aflat în mod ilegal în posesia unui pistol pentru care nu avea permis de port armă, a scos pistolul si a tras un foc în aer în plan vertical, iar ursul a tras o sperietură care l-a făcut să o ia la sănătoasa refugiindu-se mai spre marginea orașului. Si asta e tot. In sensul că asta este toată știrea. Dar, ca în orice poveste, dincolo de crusta vizibilă a faptelor există amănunte, detalii, informații obscure, neștiute, care în mod normal, scapă atenției si observației martorilor neofiți si neaveniți… din poveste. Cum ai fi fiind si tu, de ex. Eu, ca autor al poveștii, am acces la toata infinitatea detaliilor, si astăzi, în mărinimia mea dezinteresată, voi partaja cu tine câteva eșantioane aleatorii estrase din colecția acestor detalii. Primul ar fi că ursul, care de fapt nici nu era urs, ci ursoaică, nu avea intenții criminale. Nu voia să-l mănânce pe băiețel, să-l omoare sau să-l rănească, Doamne ferește, ci voia doar să-l miroase. Atât. Fiind mânată de o irepresibilă curiozitate ursească. Al doilea ar fi că focul de armă tras inutil de către bunul si bravul samaritean a făcut totuși o victimă. O cioară care zbura pe deasupra întâmplării a fost lovită în plin de glonț, prăbușindu-se în agonie pe o stradă învecinată. Cioara aceea era mamă singură a trei pui de cioară pe care-i îngrija doar ea (… … fiind recent văduvă ca urmare a decesului soțului său mort prin otrăvire cu… …) Agonia ciorii nu a durat mult. Glonțul care-i pătrunsese în abdomen îi pulverizare ficatul si plămânul, producând o hemoragie puternică. Cioara s-a zvârcolit preț de câteva secunde dându-și duhul. In ultimele clipe ale vieții ei pe pământ impulsurile nervoase din creierul ei de cioară, traduse în limbaj uman de cuvinte, au fost consistent asimilabile unui gând către cei trei pui rămași abandonați undeva într-un cuib de cioară de la periferia orașului. N-o să-ti spun detaliat ce s-a întâmplat mai departe cu cei trei pui de cioară, pentru că povestea ar deveni în mod inutil si mai tristă. Pot însă să-ti spun că băiețelul si-a văzut pe mai departe de viața lui, relativ anostă, fără nimic extraordinar în ea, si că singurul amănunt al acestei vieți compatibil cu povestea noastră de azi ar fi fiind acela că la un moment dat (pentru vreo câțiva ani) omul, copilul devenit adult, avea să fie un înfocat si vocal susținător al cauzei păstrării cu orice preț a biodiversității pe planeta noastră. Despre ce s-a mai întâmplat cu bunul samaritean care a asasinat accidental cioara, refuz să-ti livrez amănunte, în special pentru că nu doresc să stric surpriza unor povesti fără tâlc din viitor… Rămâne întrebarea despre sensul repopulării artificiale a munților cu ursi.

a-Bis

Fiecare tunel de metrou este aron-dat în grijă unui spiriduș. Acești spiriduși telurici, foarte asemănători piticilor din Alba ca Zăpadă, sunt niște ființe translucide cu slăbiciuni magice, care au darul de a-i cunoaște bine-bine, intim, pe toți navetiștii din metrou. Uneori, când se plictisesc, spiridușii metrourilor sunt în stare să facă minuni care pot schimba pentru totdeauna viața călătorilor. Pe cei răi îi vindecă de obsesii. Celor buni le împlinesc obsesiile, în timp ce celorlalți nu le fac nimica, desi ar putea. Așa sunt de afurisiți. Odată unui spiriduș din ăștia i s-a pus pata pe o fată, care nu era nici bună si nici rea și, pentru că din cauza asta nu putea să-i facă nimic, nemernicul a blocat ușile metroului în toate stațiile, forțându-i pe toți să meargă, ha-ha, până la capăt: terminus paradis. A fost si un film pe chestia asta, cu Sfinxul si cu fata aia din Declarație de Dragoste… gen… eu te-am făcut, eu te horror. 🙂

Bijuteria

Noi, dragul meu cititor imaginar, nu suntem scriitori-scriitori, în adevăratul sens al dicționarului, care-i cuprinde pe cei de la uniune, iar a pretinde formal c-am fi fiind (așa ceva), unul dintre noi doi sau chiar ambii doi, n-ar fi decât o impietate si-o impostură. Desigur că avem tot dreptul ludic la liberă exprimare lirică, practicată de din anonimat (în ciuda acestuia), si de a ne juca ingenuu de-a scriitorii (cu de-a cititorii), dar asta numai si numai câtă vreme nu ne luam prea în serios (postura) inducând cine știe ce așteptări literare nepotrivite vreunor observatori neatenții si/sau neavizați. Când observam noi înșine că ne-am luat prea în serios sau băgam de seamă că alții (dușmanii) ne-au luat în așa ceva, este musai să punem de îndată lucrurile la punct, limpezind situația, aducând-o la normal. Mai bine mai devreme decât prea târziu. Întrucât acest lucru nu se prea poate face exclusiv pe cale declarativă (… n-o să te creadă nimeni că nu ești scriitor dacă declari în scris că n-ai fi) este de preferat ca în acest sens să facem (ca din greșeală) un gest elocvent care să ne trădeze categoric… fără echivoc, ilustrându-ne amatorismul si inabilitățile literare… cel mai simplu în proză… într-o miercuri fără cuvinte, sau participând la o competiție literară cu temă dată (maximum 500 de cuvinte), ori postând citate, gânduri (spontane), discursuri (auto)-motivaționale, lamentări nevrotice, poze făcute spontan la întâmplare (de ex, cu ceașca ta de cafea într-o glorioasă dimineața de vară)… în fine, este plin internetul de exemple potrivite în acest sens. Ei bine dincolo de toată această  gamă extra-largă de posibilități de gata (pret-a-porter) există una ușor de pus în aplicare si care, în primă instanță, salvează aparențele dând senzația că nu compromite total originalitatea si/sau autenticitatea pseudo-autorului de proze. Rețeta e simplă. Ajuns în situația critică descrisă mai sus îți alegi (la întâmplare) un moment de start începând din care, continuând să faci, cu naturalețe si dezinvoltură, exact ceea ce făceai, ce aveai de făcut, ce trebuie făcut (nu contează ce), te străduiești totodată să fii si nițel atent la ceea ce se întâmpla, observându-te explicit, tu pe tine, si vecinătatea în care te afli, înregistrând mecanic detaliile observabile. La fel de aleatoriu alegi momentul în care te oprești brusc din înregistrare. Apoi te duci frumos la masa ta de lucru, la mașina ta de scris, si redai înregistrarea, cât mai plat, mai banal cu putință si mai fără nuanțe, oferind-o cu mărinimie, în dar, publicului, ca pe o ofrandă, ca pe o mică bijuterie care să-l emoționeze. Si asta e tot.  Simplu nu? Acuma n-as vrea să-ti imaginezi tocmai tu că am adus vorba despre asta pentru că m-as afla (Doamne ferește) în situația descrisă si că m-as pregăti pentru (o astfel de) exorcizare. Nu, nici vorbă. N-am ajuns într-o stare chiar atât de deplorabilă, în care să mă iau eu însumi prea în serios în proze scurte si, fiind de felul meu foarte prevăzător, am avut grijă, din vreme, ca nici alții s-o n-o apuce la nimereală în direcția asta greșită. Si atunci? Ei bine astăzi de dimineață, am testat rețeta asta. Băgasem de seamă că se bucură de o oarecare popularitate în rândul pseudo-scriitorilor si n-am rezistat ispitei de a o încerca. Fii atent ce bijuterie mi-a ieșit:   

Astăzi m-am trezit întâmplător mult mai devreme decât de obicei. După ce m-am străduit în zadar să adorm la loc, m-am hotărât într-un târziu să mă strecor pe nesimțite afară din casă si ies la o plimbare matinală… în lumina diafană a răsăritului… Am sesizat de la bun început potențial literar cât cuprinde în această ambianță destul de inedită pentru mine, dat fiind ora matinală, lumina nefiresc de blândă, aerul limpede si trilurile neverosimile ale unor pasări fără nume. Strada era surprinzător de pustie. Nu circula nicio mașină si nu apăruse încă niciunul dintre sclavii de câni care să-si ducă stăpânul patruped la promenadă, si nu numai. Mergeam la pas, chiar pe carosabil, în contra soarelui răsărind. Am reținut, ca detaliu narativ, semafoarele care-si schimbau fără rost culorile… Atmosfera era de un calm melancolic ieșit din comun, vecin cu un început de plictiseală, dintre cele care te forțează să cauți metafore. Mă rog, n-am apucat să găsesc niciuna căci la un moment dat am remarcat în depărtare o siluetă care se apropia, si m-am focalizat asupra ei. Nici n-as fi avut la ce altceva să fiu atent, căci epuizasem deja toate celelalte detalii ale realității observabile (vezi secțiunea descriptiva de mai sus). Pe măsura ce distanță dintre noi se micșora am început să disting mai multe amănunte, băgând de seamă că este o siluetă feminină, suplă, aflată în alergare, așadar un exemplar din regnul celor care practică joggingul matinal…  Anticipam că vom ajunge să trecem unul pe lângă altul, ea în fuga, eu la pas, si mă pregăteam pentru un schimb de „Bună dimineața”, „Bună dimineațaaaa”… care însă nu s-a mai produs întrucât, cu vreo 50-60 de metri mai înainte, ea mi-a făcut în mod neașteptat un semn cu mâna (gen „la revedere”, „pa”, „scuze”) si, înainte de a fi apucat eu să schițez vreun gest…  a cotit-o la dreapta, pe o stradă laterală, pe unde i-o fi fost traseul de alergat… Am încercat spontan să-i interpretez salutul. O fi fost poate o cunoștință care m-a recunoscut… sau, mai știi?, o fi fost un gest compensatoriu al cuiva care intuise în răstimpul în care avusesem contact vizual… (cumva, poate) că mă pregătesc de „Buna dimineață”, cine știe… Am rezistat cu greu ispitei de a grăbi pasul pentru a apuca să arunc o privire în urmai ei pentru a mă lămuri cumva… Când am ajuns în intersecție, ea era deja prea departe pentru vreo lămurire. Am continuat drumul, tot înainte, în contra soarelui din ce în ce mai orbitor, când, deodată, am remarcat în fața unei case o creatură uluitoare. O căprioară, ridicată în două picioare pe trunchiul unui copac, se străduia cu gratie să ajungă la niște frunze din coroană. Însă lucrul cel mai uluitor era faptul că era o căprioară albă, cu totul si cu totul albă. Albă-albă, ca spuma laptelui. O vedeam destul de bine pentru că era aproape, la nici zece metri distanță. Mi-am amintit ceva de existența unor exemplare albinoase, atinse congenital de depigmentare, dar mai știam si că acestea trebuie să abia si ochii decolorați sau într-o tenta roșcată, iar aceasta avea niște ochi de un albastru intens. Nu-mi recăpătasem integral acuitatea vizuală după cele circa 20 de minute de privit terapeutic în soarele răsărind, dar totuși o puteam vedea destul de clar. Căprioară s-a oprit si ea din ce făcea privindu-mă la rândul ei, fără să dea semne că s-ar fi speriat. Mi-am strecurat binișor mâna în buzunar si mi-am scos telefonul cu gândul să-i fac o poză. Mă uitam la ea în ecran, încercând s-o încadrez cât mai bine, când, deodată, am auzit: „Ce e mă? N-ai mai văzut căprioară?” Aoleu, mi-am zis, asta o fi căprioara celor de la casa respectivă care o țin ca animal de companie… Renunțând momentan la fotografie m-am uitat în jur să văd cine vorbise. N-am remarcat pe nimeni anume, dar totuși mi s-a părut firesc să răspund: „Ba da, dar e prima oară când văd o căprioară albă”.  „Ee, m-am oxigenat”, zice d-ei. Am înlemnit remarcând faptul că, cel puțin în aparență, de vorbit, vorbea chiar căprioară. E clar, mi-am zis, am halucinații, de la insomnie, sau de la soarele-n ochi, ori e vreo dumă, gen camera ascunsă. Dar… chiar așa?, cu noaptea-n cap? Căprioară s-a apropiat si m-a întrebat: „N-ai si tu o țigară?”… Nu… Nu fumez, i-am îngăimat.  „Atunci poate dai o cafea!” a insistat căprioara neverosimil de albă, cu ochi incredibil de albaștri.  Da… da, am zis eu, de ce nu? Dar unde?… „E aici la colț o cafenea care deschide devreme”... Da, să mergem, am zis, si am pornit-o împreună spre acolo. Când am ajuns am dat să intru în cafenea, dar fata care servea mi-a zis că n-am voie cu capra înăuntru. Îmi venea să-i zic „capră ești tu si cu familia ta”, dar m-am abținut. „Lasă dragule”, mi-a zis căprioara,  „ca e bine si pe terasă”. Ne-am așezat, fata ne-a adus cafelele, din care se ridicau un abur subțire. Am privit-o pe căprioară, gândindu-mă că poate o fi vreo prințesă fermecată pe care as putea s-o scot de sub vrajă, dacă as săruta-o, si, gândindu-mă la asta, am sorbit cu nesaț din cafea, reușind să mă ard groaznic pe buze si pe limbă, cafeaua fiind teribil de fierbinte.

Am ajuns înapoi acasă tocmai la timp pentru micul dejun care era pregătit pe verandă. Pe unde umbli? m-a întrebat soția. Am fost la alergat.

Altă bijuterie, de ex, AICI. 🙂

Vicky, Cristina, Barcelona

Fiecare ins are presărate pe parcursul vieții o mulțime de detalii, care n-au apucat să capete semnificație si pondere în biografia, în destinul si în legenda personală a individului. Totuși ele sunt acolo, o întreagă colecție de lucrușoare disparate, uluitoare uneori, începute poate cu elan si apoi atenuate, brusc si discret, înainte de vreo înflorire, bune însă pentru a fi recuperate câteodată din amintire, privite (cu siderare), reinterpretate, reevaluate si eventual rearanjate si integrate (literar) cu grijă, în variante imaginare ale unor vieți alternative… Astfel de detalii sunt materialul de bază al fanteziilor care întrețin realitatea interioară a fiecăruia, si care, în anumite cazuri, poate avea în ontologia persoanei, o anvergură si o importanță mult peste cea a realității vizibile pe filmul oficial al vieții sale. Desigur că suntem ceea ce facem, vizibil, observabil, cuantificabil, dar suntem totodată si ceea ce (doar) gândim si simțim, în fantezii interioare, care nu produc urme vizibile în lume si/sau în biografie. Cam despre asta (si despre încă ceva) ar fi fiind vorba în tentativa de epopee în proză scurtă sugestiv intitulată Marcela, Mara, Luminița… prin care am încercat doar (AICI si AICI) să livrez niște premise preliminare, pentru amorsarea unor întrebări si mini-dezbateri (în joacă) despre… aaa… aproape c-am uitat despre ce. Nu e de mirare la cât de mult (nepermis 😉 ) s-a lungit această proză scurtă, care ar fi trebuit livrată mult mai rapid si mai concis: punct ochit, punct lovit, cu sau fără martori, vechi sau noi.

Problema de dezlegat ar fi următoarea: Cum se poate transforma o colecție oarecare de amănunte totalmente nesemnificative (întâmplări, semi-întâmplări si ne-întâmplări) din viața cuiva, care alimentează generarea unor inofensive fantezii (în mintea omului, în timpul lui liber), într-o poveste de succes, într-un gest artistic apreciat de public (un public oarecare)?  Așadar avem (a) colecția amănuntelor ne-importante, (b) fanteziile născute în mintea omului în prelungirea acestora si avem, în fine, (c) gestul artistic al creatorului prin care el/ea încearcă să valorifice ingredientele (a) si (b), în tentativa sa (deliberată ?!) de a… crea frumusețe (?!)… o capodoperă… (?!) sau măcar de a se exprima pe sine, eliberându-se de povara acelor reziduuri inutile acumulate în exces (pentru a face loc altor amănunte si fantezii noi nouțe)…

Ce mi-ar plăcea mie să aflu ar fi care este ingredientul de bază, esențial, decisiv, în aceasta ecuație al cărei rezultat este capodopera, acceptată si validată de public. Este talentul (sau geniul) creatorului suficient pentru a scoate o operă de artă, indiferent de conținutul si calitatea amănuntelor si a fanteziilor folosit ca pretext? Sau nu? Woody Allen pare a fi capabil să obțină  (lejer) capodopere din aproape nimic, bunăoară din te-ai mira ce fantezii de-ale sale. Bine, în afara de geniu, omul dispune si de resurse considerabile care-i îngăduie să adauge ca ingredient o distribuție formidabilă. Omul a avut (ca tot omul) niște fantezii… si, când i-a venit bine, a făcut film din ele. Ca să joace rolul sfrijitului Woody, mustind de fantezii, omul l-a ales pe Javier Bardem (bună alegere)…  si nici în rest n-a fost mai puțin inspirat:

Javier Bardem as D-l Goe (Juan Antonio Gonzalo)

Scarlett Johansson as Marcela (Cristina)

Rebecca Hall as Mara (Vicky)

Penélope Cruz as Luminița (María Elena)

Eeee! Altceva. A rezultat un film super-tare, de care publicul s-a minunat. Dacă nu l-ai văzut ti-l recomand călduros. Super-bun. (Te aștept cu impresii).    

Întrebarea cheie rămâne aceasta: este sămânța succesului unei creații artistice plantată în chiar amănuntele/fanteziile pe care artistul le folosește ca pretext (si punct de plecare) în creația sa, sau nu? Ar putea Woody Allen să facă un film comparabil de tare cu talentul din dotare, cu amănuntele si fanteziile d-lui Goe, sau nu? Tu cum consideri? Poate n-ar strica să-i scriu si să-l întreb chiar pe Woody Allen cum consideră. Poate să-i propun chiar să facă un film despre viată d-lui Goe cu Russell Crowe si Dustin Hoffman în rolul principal (firește în variantele computerizate ale acestor actori, de la tinerețe până la bătrânețe)… Desigur că mi-as putea încerca norocul la casting pentru a juca eu însumi rolul respectiv. Nu mi-ar ieși așa de autentic si de glamorous ca lui Russell Crowe si Dustin Hoffman, dar orișicât.

Mi-ar plăcea desigur să-l ispitesc pe prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe să-si dea sincer cu părerea. Dacă o avea vreuna. Si dacă o vedea vreo legătură. Ceva a la vivat maieutica. 🙂

Fiecare dintre ilustrările în vorbe, rezultate din faptul că vreunii dintre martorii inocenți acceptă ispita de a cotrobăi prin propria memorie după astfel de detalii si fantezii, partajând-le cu „publicul” prin curajoase comentarii în proze scurte, ar fi un câștig în desfășurător. Mulțumesc așadar anticipat contributoriilor voluntari!     

Acțiunea filmului se petrece la Barcelona, la nici doi pași de Sabadell (pentru cine știe ce-i un Sabadell)  

Despre lucruri din cam aceeași gamă, strecurate din fanteziile cuiva într-un film, ne vorbește altcineva-aici-la: Decalog.

Update: Un prim observator care a simțit nevoia să gloseze pe marginea dilemelor epistemologice, propuse spre rezolvare maieutică pe Arca lui Goe, în acest articol, care nu este defel despre „Ingredientele unei opere de succes”, este nimeni altul decât entitatea Aldus (acest Gollum al blogosferei). Ii rămânem profund recunoscător pentru faptul că a preferat să prăvale analiza sa literară amplă, intitulată „Ingredientele unei opere de succes„, la d-ei pe blog (si nu aici)… Este si motivul pentru care i-am acordat un like la fața locului… alăturându-mă cititorilor săi obișnuiți… 🙂

Cred ca este acesta locul nimerit pentru a adaugă o foto-ghicitoare:

Oricine poate emite presupuneri, ipoteze, comentarii despre aceasta imagine si contextul din care a fost extrasă… Cei inventivi sunt invitați sa facă interpretări simbolice despre sensurile si/sau semnificațiile posibile ale acestui mic fragment de lume… Dezlegarea, cândva în viitor (AICI) …

Marcela, Mara, Luminița

Continuare a episodului I, postat AICI.

Nota 1. Dragul meu cititor începător (contăm pe debutați!), în calitatea ta de neofit, aflat aici la prima înfățișare (ce moaca ai!, apropo de înfățișare), desigur că n-ai niciun habar cine-mi sunt sau cine ar putea fi numitele domnițe Marcela, Mara, Luminița, pomenite în titlu (iaca niște fete cucuiete), si asta spre oarecare deosebire de celălalt cititor (prea-cinstitul), cel vechi, drag si iubit căruia i-am ciripit, deja, si care are ceva habar în materie… din episodul omonim anterior. Adică are întrucâtva, nu cine știe ce, dar orișicât mai mult decât nimic. Cu toate astea însă, te-as ruga… nu dispera, nu fii anxios si nu-ti face griji, ca să nu dai în stenahorie si ipohondrie dintr-un așa rezon fără motiv. Iti promit că până la sfârșitul lecturii prozei prezente, aci de față, te vei lamuri buștean, adică pe deplin, cine-mi sunt dumnealor, cele trei domnițe din poveste, anulând astfel avansul avut de colegul tău (aka vizitatorul cel vechi de când lumea), si asta încă fără a fi obligat defel să revezi materia din urmă. Ba, dacă oi fi fiind d-ta nițel isteț, măcar un pic, va fi posibil chiar să-l întreci în știință pe acesta, pe precursor, de. Așadar…

Nota 2. Întrucât noi unul am ținut si ținem la discreție, pentru a proteja intimitatea, identitatea si anonimatul celor pomeniți în proză, am recurs, la fel ca si ceilalți scriitori, la schimbarea numelor personajelor… după cum urmează: Desigur că pe bunica mea n-o chema Buendia, ci Burebista…în timp ce numele de botez al Savei nu era Sava ci… Polineta, iar pe vărul Titel nu-l chema Titel ci…Altfel. Trecând sub tăcere numele de familie ale tuturor personajelor, trebuie totuși să precizez că în privința protagonistelor nu m-am putut îndura să apelez la pseudonime care ar fi diminuat teribil autenticitatea poveștii si potriveala subtilă a numelor cu întâmplările. Mă gândisem inițial să merg pe varianta de împrumut Voichița, Raluca si Chira (prea livrescă), apoi mi-au trecut prin minte Agripina, Lisaveta si Costinela (exagerat de rustice) dar am luat în considerare chiar la varianta de a merge, la derută, pe niște nume neaoșe, precum Stana, Scumpa si Bomboana (acestea fiind, de facto, personaje aievea în peisaj, consătene contemporane întâmplărilor redate în proză) pentru a realiza însă, în cele din urmă, că nimic altceva n-ar putea merge mai bine, ca potriveală onomatopeică, decât numele originale: Marcela, Mara, Luminița, în scopul prestabilit, fix aceasta fiind sonoritatea necesară-n context.

Introducere: Terminasem liceul, dădusem BAC-ul, luasem examenul la facultate si mă pregăteam (!) de plecat la armată. Încă se făcea stagiul militar obligatoriu pe vremea aia, nouă luni, la TR, în armata întregului popor, nu ca acuma, civilie în devălmășie, la liber. Astăzi nu se mai stie ce-i acela un AMR si „Hai libi!” decât în penitenciare, gen „două luni si restul zile si vin hainele civile”. Așadar eram plutind în acea vacanță de vară, pregătindu-mă de zor de plecat în cătănie, când la mare, când la munte, ca omul eliberat de griji si obligații. Cu câteva săptămâni înainte de încorporare, am lăsând baltă bairamurile si nebuneala estivală, încercând să mă adun un pic, să mă reculeg, meditând anticipativ la ce va să fie aventuroasa mea viață de militar, care se prefigura iminent pe traseu, cu debut în prag de toamnă. Si unde altundeva as fi putut găsi un cadru mai potrivit pentru reculegere decât în reședința mea din vară de la țară. După ce se prăpădise bunica mea de luminoasa amintire, casa de la țară, împreună cu curtea, cu acareturile si cu grădinile, intraseră în conservare, așteptând cuminte următoarea generație de tineri pensionari dornici de reîntoarcere în natură si de regăsire a traiului bucolic, „conacul” fiind în anii aceia loc de refugiu ocazional pentru relaxare si escapade, departe de lumea dezlănțuită, pentru mine si ai mei. Pătruns de importanța misiunii ce-mi stătea în față, spuneam oricui mă întreba de vorbă despre iminenta mea plecare în armată, cu un aer sobru si serios, de parcă mi-as fi anunțat plecarea direct pe front. Oamenii își manifestau compasiunea zicându-mi care cum: „Săracu de tine” sau „Lasă mă că armata te face bărbat”… dar în genere îmi urau „Armată ușoară!” (??!) adăugând inevitabil: „Să ne scrii”, unii dintre ei la modul serios, oferindu-mi adresele la care să le scriu, promițând că-mi vor si răspunde la scrisori „pentru a-mi îndulci viața de ostaș”. Le mulțumeam frumos fiecăruia, promițându-le că voi scrie.

Cuprins: Armata înseamnă uniforme si uniformitate. Dintre cele câteva piese de rezistență care conferă cu japca această uniformitate, două lucruri anume s-ar afla la loc de cinste. Primul si cel mai important este banalizarea grobianismului si deprinderea cu înjuratul si cu limbajul obscen. Indiferent cine si ce ai fi fiind, nu ai cum să eviți asimilarea vocabularului si bogăția de cuvinte si expresii de mahala. Până si sclifosiții, fălălăii sau cei cu alură intelectuală, înțărcați de mămicile lor cu Giacomo Leopardi sau cu Divina Comedie, se dau foarte repede pe brazdă, ajungând, încă înainte de depunerea jurământului, să-si bage pula în toți si în toate, cot la cot cu borfașii de meserie (instruiți în această privință încă din civilie). Al doilea aspect de uniformitate al vieții cazone ar fi fiind predispoziția pentru fantezii mirobolante, fiecare ostaș imaginându-și, cu o generozitate ieșita din comun, ce prăpăd ar face în partea femeiască, dacă n-ar fi constrâns să stea si să frece menta în cazarmă, si mai ales cum anume o să recupereze el rămânerea în urmă în aceasta privință, îndată după liberare… soldatul având în raniță, alături de bastonul de mareșal, si convingerea fermă că toate fetele si femeile care-l știu (si nu numai acelea), rămase afară, în lumea dezlănțuită, nu fac altceva decât să ofteze de dorul lui si să aștepte răbdătoare întoarcerea sa în civilie, pentru a-i satisface toate fanteziile, întocmai si la timp.

The best thing care ți se poate întâmpla în armată este să primești pachet de acasă, iar the second best e să primești scrisori. Ca să primești pachet nu trebuie să trimiți si tu pachet, dar că să stimulezi producția de literatură în genul e-pistolar care să-ti parvină la unitate si să-ti aline oful si aleanul, cam trebuie să scrii si tu… să răspunzi… ca să menții vraja dialogului si schimbul de idei… (si stai să vezi idei!). Din nefericire condițiile pentru redactarea unor scrisori „în cadrul armatei” sunt foarte vitrege. N-ai timp, n-ai loc, n-ai chef… Uneori n-ai nici măcar hârtie velină… plicuri, pană si călimară, pastă de pix, sau destule… mărci poștale…. Vitregii. Timpul meu preferat de a scrie necesarele scrisori era noaptea, în orele în care eram planton pe companie. Dacă se întâmpla să mă apuce inspirația uitam să-l trezesc pe colegul care trebuia să mă înlocuiască (spre dulcele somn al acestuia), bifând astfel planton prelungit în două schimburi. Corespondență mea de război (si pace) din armata a fost vastă, (am fost un Tolstoi), dar, pentru a nu devia off topic în chiar cuprinsul prozei sugestiv intitulate, o să-ți povestesc (cât de scurt s-o putea) numai si numai despre corespondența cu… Marcela, Mara, Luminița… Stay tuned!

Dragă Marcela, află despre mine că sunt bine, sănătos, ceea ce-ți doresc și ție… gen… scriam eu pe genunchi… în orele e informare politică… iar apoi, pentru că nu exista copy-paste, mă îndeletniceam si cu meseria de copist, transcriind frumos scrisoarea în mai multe exemplare în variantele „dragă Mara”, „dragă Luminița”, dragă, dragă, dragă… măi dragă… mesaje de naufragiat pe o insulă pustie, puse frumos, sistematic, chitit, în sticle si aruncate pe mare, cu speranța că măcar unele vor fi recuperate de vreun suflet milostiv dispus să mă salveze. La început a fost lesne si totul mergea destul de bine cu metoda „scriem o dată, transcriem de mai multe ori”, dar curând s-a dovedit că e greu să păstrezi mai multe persoane (precum ar fi cele trei fetițe numite aici Marcela, Mara, Luminița) pe același făgaș, în aceeași matcă. Ritmul, tonul, forma si conținutul cu care-mi răspundeau destinatarele scrisorilor mele probau încă o dată că oamenii se aseamănă dar mai ales se deosebesc… ceea ce înseamnă că, în scrisori, trebuie să vorbești fiecăruia în particular, pe limba lui, pe sufletului lui, nu așa în general ca si cum ai scrie o compunere la blog (aceeași pentru toată lumea). Nu răspundeam fiecărei scrisori primite imediat ce-o citeam… n-as fi prididit… așa că lăsăm să se adune mai multe, le citeam, scriam apoi o parte de compunere, bună pentru uz general, pe care o transcriam în mai multe exemplare, completând apoi fiecare scrisoare cu unul sau mai multe  paragrafe, personalizate individual pentru respectiva destinatară. Gestionam astfel destul de competent si meticulos dialogurile epistolare, dar, întrucât „viața este complexa si are multe aspecte”, s-au produs si unele încurcături si confuzii, mai mult sau mai puțin hilare. N-o să ți le înșir pe toate, dar o să insist pe una anume, extrasă atent de pe traseul epic intenționat în topicul curent. La un moment dat, în schimbul intempestiv de scrisori, una dintre cele trei corespondente de-ale mele (dintre cele înșirate cuminte în titlul compunerii), marșând la unele aluzii subtile pe care le făceam eu, din pustietatea vieții de soldat, a împins discuția într-o direcție cu tentă de flirt… ca să zic așa măi dragă cititorule (posesor de intuiție si imaginație). N-o să-ți spun explicit care dintre ele, lăsând-ți plăcerea de a încerca să ghicești singur.  Si uite așa din vorbă-n vorbă, persoana în chestie m-a întrebat dacă n-oi avea si eu vreo permisie, iar dacă oi avea, n-oi trece si pe la tară în acea permisie, lăsând în suspensie ideea că fel de fel de lucruri se pot întâmpla cu această ocazie, în varianta favorabilă a întâmplării unui asemenea scenariu (altminteri destul de improbabil). După cum poate-ti amintești că am precizat deja, în armată fanteziile si onirismul (vezi că n-am zis altceva) sunt de mare bază… tot soldatul visând cu ochii deschiși la cai verzi pe pereți. Nu se întrevedea nicio permisie la orizont, si chiar de-ar fi fost să fie, mare brânză nu s-ar fi putut alege pentru că nu as prea avut cum să fac si-o incursiune la tară în cele câteva zile ale unei astfel de permisii. Ce-aș fi putut să le spun alor mei? Mami am venit trei zile în permisie, dar o zi, două o să mă duc pe la țară (?!)…  ca să… mă văd… cu vărul Titel…  sau… he-he… ca să rezolv ce-a lăsat tata nerezolvat 😊 Nu mergea… Așa că, la adăpostul acestei imposibilități practice, am lăsat fantezia să zburde liberă si am decis să răspund pe măsură în scrisoare, acreditând subtil ideea că da, dacă oi avea vreodată vreo permisie îi voi da aceleia de știre de la oștire si musai vin si pe la tară pentru a petrece momente de neuitat în compania d-ei, în cuibul de nebunii rurale, momentan abandonat, din reședința mea de vară de la tară, unde aș putea-o invita… la un ceai… de-o vrea să vină… Mă simțeam deja eroul unei aventuri erotice imaginare, care se consumă cu mare intensitate… în fantezii epistolare. Eram nerăbdător să văd cum va continua d-ei dialogul pe tema dată așa că, într-un moment de inspirație si euforie, am compus pasajul destinat acestei mici ficțiuni literare. Trebuie să-ti mărturisesc măi dragă cititorule că sorgintea respectivei eforii era (târziu în noapte) nu doar de la Cupidon si zeița Venus, ci un pic (nițel) si de la patronul nostru Bachus, căci, pe complicatele căi ale Domnului (despre care voi scrie poate într-o altă proză scurtă), anumite licori (precum ambrozia si nectarul) reușeau să pătrundă în perimetrul de nezdruncinat al unității noastre militare. Așa se face că, redactând scrisorile prin procedeul cunoscut, de parcă-mi luase Dumnezeu mințile, am inclus pasajul respectiv nu într-o singură scrisoare, cum plănuisem, ci în toate cele trei destinate Marcelei, Marei, Luminiței. Habar nu am (niciodată n-am avut) dacă gestul meu de atunci a avut vreo urmă de intenție teribilistă sau dacă a fost pur si simplu un accident de redactare produs prin virtutea inerției la transcrierea compunerii… Rezultatul a fost că am primit trei răspunsuri favorabile, în care atât Marcela, cât si Mara si Luminița se arătau interesate de a accepta invitația mea… la ceai, în reședința mea solitară de vară de la tară, în caz că voi ajunge în permisie pe acolo. Trei răspunsuri favorabile, nicio permisie, nicio șansă. Tristă viața de soldat.  (rămâi pe recepție, va urma).  

(continuare) Poate că ti s-o fi întâmplat si ție minunea sau măcar ai auzit despre cazuri de aliniere miraculoasă a astrelor în situații în care pare-se că Universul întreg conspiră, anume pentru a crea condiții favorabilele îndeplinirii unei dorințe intense, în ciuda unor premise inițiale totalmente nefavorabile… Totul pare lipsit de speranță, când deodată, bum, se întâmplă ceva care-ti oferă pe tavă soluția câștigătoare. Mă crezi, nu mă crezi, exact asta s-a întâmplat atunci cândva, în unitatea militara UM zero… si ceva. In ziua aceea, care si-a căpătat o importanță cosmică, aveam tragere în poligon, cu pistolul-mitralieră, la ținta piept numărul 4. Comandanții noștri de plutoane s-au apucat să facă pariuri despre care pluton o să reușească mai multe „lovituri mortale”.  Așa botezasem noi situația în care un trăgător reușește să trimită toate cele trei gloanțe cu care se efectua tragerea, în cerculețul de 10 puncte din mijlocul țintei si să obțină așadar maximul de puncte: 30. Tragerea se efectua de la 100 de metri, iar cerculețul acela avea un diametru de 3 cm.  Eu unul mai reușisem să obțin lovituri de 10 puncte, dar trei consecutive, la aceeași sesiune de tragere, nu încă. Atunci când unul dintre camarazi i-a zis locotenentului că la celelalte plutoane comandanții au promis permisii de 3 zile celor care vor reuși lovituri mortale, locotenentul a răspuns prompt că la plutonul nostru, trăgătorii care reușesc maximul de puncte vor primi permisii de 5 zile. Wow! Așa că atunci când am primit cele trei cartușe le-am cântărit în palmă (ca pe zaruri) si, vârându-le în încărcător un-doi-trei, mi-am zis: Marcela, Mara, Luminița. Presupun că este de prisos să-ti mai spun, măi dragă cititorule, că cele trei gloanțe plecate din pușca mea au lovit ținta piept numărul 4 fix in cerculețul de 10 puncte, mare cât un sfârc mai răsărit. A fost prima si singura dată când am reușit să obțin 30 de puncte la o sesiune de tragere, în toate cele nouă luni de armată. Mi s-a părut categoric un semn divin că trebuie să mă ocup serios de plănuirea si organizarea operațiunii Barbarossa, pentru un desant la reședința mea de vară de la țară. Am fost trei în pluton care am reușit lovituri mortale, si, deși locotenentul nostru pierduse pariul lui cu ceilalți comandanți de pluton, s-a ținut de promisiunea de a ne acorda permisii de 5 zile. Ne-a zis doar că nu ne poate lăsa să plecam pe toți deodată, ci pe rând, peste o săptămână, peste două si peste trei si să stabilim noi ordinea de plecare. Toți voiau să plece în permisie cât mai degrabă, numai eu nu. Am ales „peste trei săptămâni” ca să am timp să mă organizez… cu viteza poștei române. (urmează…)

Câtă vreme totul se reduce la niște fantezii imaginare lucrurile sunt simple, iar scenariile aferente se derulează de minune, în minte, dar când trebuie să te confrunți cu meandrele concretului, totul devine deodată teribil de complicat, căci diavolul se ascunde bine-merci în detalii si te pândește să-ti facă pocinoage. Am realizat brusc faptul că în fața mea se găseau o mulțime de dificultăți logistice majore si riscuri inevitabile care puteau ruina cu ușurință planul meu de escapadă rurală sau îl puteau trimite in derizoriu. Plănuiam să mă duc pe șest direct la țară, fără să le spun alor mei că am permisie… urmând sa ajung acolo într-o sâmbătă dis de dimineața… cu rata… cât mai de dimineață pe întuneric dacă s-ar fi putut, ca să evit pe cât posibil să mă întâlnesc cu vreun cunoscut sau cu vreo rudă care să mă vadă îmbrăcat în uniformă militară… să întrebe de vorbă… de… una, de alta si aoleu câte nenorociri nu s-ar fi putut întâmplă pe aceasta varianta…  poate nu-ti dai seama… chiar si numai dacă respectivul sau respectiva ar fi ținut minte întâmplarea si la o proximă ocazie le-ar fi pomenit alor mei, așa ca din întâmplare, că m-a văzut îmbrăcat militar prin comună ar fi însemnat o complicație penibilă căreia cu greu i s-ar fi putut oferi o explicație rezonabilă… Oricum nu genul acesta de complicații care cereau atenție în vreun viitor oarecare mă îngrijurau pe mine, ci strict de cele care îmi puteau perturba planurile in chiar cele trei zile de sejur, planificate atent în reședința mea de vară. Teoretic era posibil ca însăși ai mei să se fie la țară tocmai în zilele acelea sau să mă trezesc cu ei pe cap sâmbătă seara, taman la vremea ceremoniei servirii primului ceai. Mi-am pregătit minuțios, în minte, tactica si strategiile, pe variante, inclusiv pentru cazurile nefavorabile care ar fi impus repliere, abandon, retragere si chiar de capitulare în situații extreme… încercând să imaginez un plan pentru oricare situație, si să anticipez cum anume ar putea devia lucrurile de la făgașul plănuit. In varianta ideală urma să ajung în „conacul” de la țară, nevăzut necunoscut, având în raniță provizii pentru trei zile (în completarea celor despre care știam că se găseau prin cămara, prin magazia, si prin pivnița de la țară). Aici urma să am, în fiecare zi, la ceas de seară, câte un ceai dansant cu fiecare dintre cele trei uluitoare creaturi, numite în poveste Marcela, Mara, Luminița,  nu neapărat în ordinea asta, ci, poate, într-o alta mai compatibilă cu unele ficțiuni cu potențial, care-mi umblau prin minte. Urmând apoi ca, tot așa nevăzut, necunoscut, să mă teleportez (cu, autobuzul si cu trenul) direct acasă unde să fiu venit ca un fiu cuminte într-o permisie surpriză inopinată de două zile, pentru a mă întoarce apoi glorios la Unitatea Militară UM 0… si ceva, ca un ostaș cuminte, cu pachet si cu povești în ranița mea de mareșal. Le-am scris de urgență celor trei domnițe, individual, fără copy-paste, lucruri potrivite cu trecutul nostru de din copilărie până în prezentul ultimelor luni de zile (consumate exclusiv în încordări literare în stil epistolar) neuitând să menționez că am reușit să obțin o permise ca trăgător de elită si că din această permisie as vrea să petrec o zi la țară, de preferat într-un mod cât mai discret cu putință, pentru a evita vizite „de la” ori întâlniri prea abundente cu rubedeniile…. „așadar draga mea dragă, de trei ori dragă, află că voi fi în casa bunicii mele, în după-amiaza zilei de… sâmbătă / duminică / luni  ( 😉 )  unde te aștept să vii ca să… bem un ceai si să depănăm amintiri. Dacă ai drum pe acolo după orele 4:00 încearcă poarta. Dacă e deschisă înseamnă că sunt acasă si te aștept”. Iar domnitele au răspuns la unison, în scrisorele care-mi păreau parfumate, că „da, vin negreșit”, „voi fi acolo, păzea”, sau  „vin si-ti aduc si niște clătite cu dulceață de caise”. In săptămâna în care aveam programată permisia m-am ocupat de alte detalii strategice. Am sunat acasă încercând să-i chestionez subtil pe ai mei pentru a afla ce intenții au pentru sfârșitul de săptămână si dacă nu cumva plănuiesc să se repeadă pe la tară. Nu, nu plănuiau. Apoi le-am zis câtorva camarazi de arme 😉 ai căror părinți se cunoșteau cu ai mei să  nu cumva sa sufle vreo vorba alor lor de permisia mea pentru ca n-am de gând să mă duc acasă, ci la una cu care o să stau încuiat în casă toată permisia. Dacă n-as fi luat aceasta măsură de precauție ar fi fost foarte posibil (si nu doar posibil ci cert), ca mama vreunuia dintre ăștia să mă caute pe acasă ca să-mi dea un pachet si pentru fiu-său. In fine, am luat în considerare toate detaliile care se puteau anticipa si eventual controla, pentru a preîntâmpină boroboațe, complicații, ponoase, încurcături. Plin de entuziasm, de optimism si speranță am ieșit pe poarta unității, salutau-l regulamentar pe ofițerul de serviciu, care mi-a strigat din urmă: „Bă să nu te întorci fără țigări”. Tupeu de APV-sit, de parcă mi-as fi luat permisia pe pile, nu pentru merite militare deosebite. 😊   

… „Erai mică, aveai privirea grea,
Stăteai, desculță și trandafirie,
Ca-ntr-o poză din copilărie
Și mi-ai spus că deși trăiești pentru mine
Prin odăi, prin tramvaie, prin magazine,
Nu va mai fi ce-a fost niciodată
Căci toată făptura mea e schimbată
Și poate că nici nu mai ții minte
Vremile fericite de la Așezăminte
Cum râdeam amândoi deodată
La ivirea degetelor de sub plapuma matlasată.” …

urmare:

In tren am avut pentru prima oară ocazia rară de a mă gândi serios la cele ce erau pe cale să se petreacă… Până acuma nu se întâmplase practic nimic, doar vorbe si fantezii, o joacă nevinovată în care mă implicasem doar în minte, în imaginație…  la adăpostul gândului că atât timp cât încă mă aflam în linia oficială a desfășurătorului evenimentelor, nimic nu este definitiv stabilit si ireversibil, iar eu deocamdată eram în mod oficial un militar în termen plecat, cu trenul, spre casă, într-o permisie de cinci zile. Doar că acea călătorie nu avea sa dureze la infinit, trenul purtându-mă năvalnic spre stația terminus. Odată ajuns acolo ambiguitatea fanteziilor mele plănuite în detaliu urma si ea sa ia sfârșit. Ajuns în gara de destinație eram forțat să decid fără nicio alta amânare încotro s-o apuc si ce să se aleagă de fanteziile mele. Să mă duc pur si simplu acasă, expediind toate acele fantezii în neant, sau să țin de plan si mă urc în alt tren cu destinația „la tară”, racordând-mi fanteziile la prea concreta realitate? Într-un ungher al mintii mele stătuse cuminte ascunsă convingerea că în ultima clipă voi uita brusc de fantezii, eliberându-mă de ele, si, ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat si nimic n-ar fi fost vreodată plănuit să se întâmple, voi urca firesc, fără dileme, în autobuz si mă voi duce cuminte acasă într-o permisie surpriză de 5 zile. Dar n-a fost să fie așa! Ci taman invers.

Odată coborât din tren, într-o dis de dimineață zi senină, am fost trecut spontan pe pilot automat, urmând mecanic, întocmai si la timp, detaliile plănuite. Am luat trenul „în direcția Miami”, oficializând intrarea fanteziilor pe linia actualităților palpabile, observabile în cruda realitate. Am prins rata si am ajuns, aproape fără incidente, în comuna primitivă în care era localizata locuința mea de vară. In autobuz m-a recunoscut o leliță abțiguită matinal de gata, care nu știe ea însăși prea bine de unde venea si unde se ducea, si care m-a întrebat dacă nu sunt de-ai lui cutare. N-am negat, dar i-am spus că sunt nu în permisie, ci în misiune (*?!) secretă, într-un exercițiu al armatei cu codul „Munții de aramă”, si ca urmare ar fi bine să nu spună nimănui că m-a văzut, ceea ce d-ei mi-a promis solemn. Când am ajuns în sat era deja mai târziu decât sperasem eu sa fie, așa ca animația dimineții era în toi.

Pentru a evita alte întâlniri de gradul trei am preferat să nu merg pe drum, apucând-o spre casa bunicii pe ocolite, peste dealuri si câmpii, ca un cercetaș prudent trimis în misiune. Am traversat în grabă islazul si coclaurile pe care le bătusem altă dată în compania Marei si a caprelor ei năzdravăne, ajungând în cele din urma la „conacul” bunicii, venind de dinspre câmp. M-am strecurat numai eu știu cum, pe partea dinspre stradă. Am întins mâna peste gard si am tras zăvorul descuind poarta, (aceeași în cadrul căreia se ițise odinioară Marcela, în pielea goală, ca sa mă cheme la joacă), furișându-mă repede în curte si rugându-mă în minte să nu fi schimbat ai mei locul în care ascundeau cheia de la casă. Am găsit-o acolo, la locul cunoscut, pe o grindă de la acoperișul fântânii, același de sub care răsunaseră cândva trilurile Luminiței, care parca reverberau încă în liniștea de acum: Să-mi dai neică gura ta. 

Am intrat în casă, iar pe urmă am făcut o tură prin magazie, prin pivniță si prin cămară, chivernisindu-mă. Apoi am realizat abrupt că aici se epuiza lista detaliilor prestabilite incluse in planul meu de desant. Mă gândisem pas cu pas doar până aici, si deloc la ce si cum ar fi trebuit să se petreacă lucrurile (care lucruri?) mai departe.  Îmi lăsasem libertatea de a improviza spontan în funcție de împrejurări si de impulsul momentului. Mai erau câteva ore până la sosirea primei domnițe pentru ceremonia servirii ceaiului si mă copleșeau niște emoții teribile, care nu picau deloc bine după nesomnul călătoriei de noapte cu trenul, așa ca m-am întins un pic să mă relaxez, adormind brusc si profund.

M-au trezit însă la fel de brusc zgomotele făcute de niște bătăi insistente în ușă. Am sărit ca ars. Aoleu, a venit. M-am repezit la ușă buimac si am deschis-o în grabă, așteptându-mă s-o văd pe d-ei, domnița No. 1. Priveliștea de care am avut parte m-a năucit complet, lăsându-mă mut de uimire. In prispă se aflau, privindu-mă zâmbitoare, nu una, ci toate cele trei prințese rurale din poveste: Marcela, Mara, Luminița. Convingerea mea că ele nu știau una de alta si de faptul că le scriu la toate trei s-a năruit într-o clipă. După o veșnicie de suspans, am reușit să-mi compun pe față o tentativă de zâmbet (gen surâsul Giocondei) si să îngaim un răspuns la întrebarea „Bucuros de oaspeți?” „Salut! Ceaiul cu rom e aproape gata. Intrați!”  Si fetele au intrat în casă.

Ce-a urmat mai departe este dincolo de orice închipuire. Motiv pentru care, măi dragă cititorule, te las să-ti imaginezi singur.              

Nota 3. Schița Marcela-Mara-Luminița este o ficțiune literară. Personajele si faptele redate sunt imaginare. Orice asemănare cu persoane si/sau evenimente din realitate este pur întâmplătoare. Orice asociere între personajele schiței si persoane din (vreo) realitate este neavenită si făcută de observatori pe propria răspundere.
P.S. Eu de fapt nici n-am făcut armata. Am tras însă, ce-i drept, cu urechea, la poveștile mai mult sau mai puțin fascinante oferite cu elan de unii (si alții) care au făcut cândva armata, fiind, nu se mai stie când si de ce, militari în termen.

Încheiere: edificatoare AICI la Vicky, Cristina, Barcelona …

Marcela, Mara, Luminița

Motto: Tanțo caii mei să moară de nu te-oi… fura diseară, în papuci și-n pielea goală, Tanțo.

Primo: Marcela era cu un an-doi mai tânără decât mine, iar eu, băiat fin de oraș, proaspăt absolvent al clasei întâi, mă aflam abandonat în reședința mea de vară, de la țară, trist si neconsolat, lăsat pradă plictisului si angoaselor, în custodia bunicii mele de luminoasă amintire. Bunica era fată bună si cumsecade, străduindu-se, după puterile ei să-mi intre în voie, ba chiar să-mi înțeleagă starea si păsurile, doar că d-ei, fiind în mod cu totul ineluctabil o persoană de la țară, ne prea ieșită din cercul strâmt al veșniciei născute la sat si al ființelor asemenea ei, nu prea reușea să amorseze canale de comunicare emoțională cât de cât consistente cu nepotul de la oraș… o creatură ciudată, incomparabil mai dificilă decât liota nepoților autohtoni, care erau în corpore pe potrozul, pe sufletul si pe înțelesul bunicii, cu toții mai ușor si de strunit si de mulțumit, cu vorba, cu bățul sau cu acadeaua. Ei, dar despre asperitățile si limitele comunicării mele, ca băiețel timid dar si încăpățânat, în acea perioadă juvenilă a existenței mele, cu o bunică mereu predispusă să se lase în voia complexelor ei de fată eminamente de la țară (când de inferioritate, când de superioritate) oi povesti altă dată, în altă proză, scurtă, sau oi aminti, așa mai pieziș, în asta de acum, dedicată deplin si cu duioșie primelor fete din viață mea… viața mea secretă… de la țară. Prima pe listă Marcela. Se întâmpla în chiar prima zi a sejurului meu rural, dintr-o lungă vară fierbinte… înțesată cu amintiri de neuitat. Eram singur si ambetat pe uliță, în fata porții, făcându-mi de lucru cu o lopățică si cu o găletușă în nisipul pârâului, având senzația copleșitoare că cineva mă privește. Mi-am răsucit capul dând cu ochii de o fetiță pistruiată si roșcovană, împodobită cu o claie de păr de culoarea morcovului, care mă sfredelea de la doi pași cu niște ochi mici si verzi. Ea mi-a zâmbit… Si eu… i-am zâmbit. A urmat un lung moment de stinghereală în care nu se întâmpla nimic. Stăteam așa muți si ne zgâiam unul la altul. După o mică veșnicie am ieșit din situație oferindu-i printr-un gest spontan, lopățica. Ea a zâmbit iarăși cu gura până la urechi a luat-o si ne-am apucat de treabă, fără nicio vorbă, făcându-ne de lucru în modul cel mai firesc cu putință. Am făcut un castel de nisip, am fugărit niște rațe prin pârâu, ea desculță, eu în sandale… si dintr-o dată viața la țară a început să aibă sens. Nu pentru multă vreme pentru că, dintr-o curte, a ieșit o femeie pistruiată si roșcovană care a strigat: Marcela vino acasă. Așadar pe iubita mea o chema Marcela. Marcela s-a întunecat la față si a răspuns peste umăr: Mai stau o țâră. Marcelo vino fă acuma să nu vin io după tine. Marcela s-a ghemuit lângă mine făcându-și de lucru cu lopățica. A fost în zadar. Femeia roșcovană si pistruiată a venit si a luat-o de mână trăgând-o cam cu de-a sila pe uliță. Marcela mi-a aruncat peste umăr o privire îndurerată si rugătoare care parca zicea: iubi fă ceva, salvează-mă, nu sta așa ca momâia. Am rămas acolo paralizat, împietrit, incapabil de vreun gest semnificativ prin care să mă opun forței copleșitoare ce-o smulgea pe femeia mea de lângă mine. Aproape că am dat în plâns. Mi-am luat găletușa si lopățica si am fugit în curte. Reculegerea n-a durat mult pentru că după numai câteva minute poarta s-a deschis si în cadrul ei a apărut, triumfătoare, Marcela, în toata splendoarea ei, goală pușcă… în pielea goală, așa cum o făcuse mă-sa. Cu o mână sprijinea poarta să nu se închidă, iar pe cealaltă si-o pusese în șold, privindu-mă îndrăzneț, de acolo, din cadrul porții. Avea pe față un zâmbet imposibil de pus în cuvinte si o atitudine care degaja o întrebare: Ei, ce zici? Ce să fi zis? Eram mut. Si nu doar eu, ci si bunică-mea care se uita amuzată, fără vorbă, când la mine când la Marcela. De din vale de Rovine a apărut val vârtej mama Marcelei care a smuls-o iarăși de acolo, explicându-i din mers bunică-mi: Da’ Riță îi luai rochița s-o spăl si nebuna fugi așa despuiată pe uliță să se joace cu nepotul dumitale. Marcela a fost prima fată care mi s-a arătat goală. 🙂

Secundo: Mara. Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri… si (vorba ceea) niciodată n-or sa vie iarăși… Pe Mara am cunoscut-o în vacanța mea de vară la țară de după clasa a-IV-a, (hă-hăăă, mult după episodul Marcela) pe când mă pregăteam (drăgăliță Doamne, ca să zic așa) să devin băiet de gimnaziu. Trebuie să-ti (mai) spun măi dragă cititorule, că la sfârșitul primei mele vacanțe de vară petrecută la țară, la conacul bunicii, la absolvirea clasei întâi (a mai prima domnule), concluzia devastatoare a fost una singură: incompatibilitățile dintre mine si bunica mea de la țară erau, în mod bilateral, categoric ireconciliabile. Respectiva vacanță inoubliabilă, din care, într-un mic moment de inspirațiune, am reușit să redau, în primul paragraf al compunerii, „episodul Marcela” (petrecut în chiar zilele de debut ale primului meu sejur mai consistent în mediu rural), a fost plină de evenimente si întâmplări cu încărcătură emoțională (în special exasperări) care au afectat diferit (în conținut) dar în egală măsură (ca intensitate) părțile, adică atât pe d-l Goe (aici de față) cât si pe a sa Mam’Mare. Spre binele ambelor părți s-a convenit tacit că este de preferat ca, pe viitor, eu si bunica să nu mai fim forțați de niște împrejurări ca acestea să con-viețuim în aceeași ogradă un timp atât de îndelungat. Alternativa de a-mi mai petrece vacanțele de vară la țară a ieșit (izbăvitor) din discuție. Poate că voi include unele dintre episoadele romanului foileton al acelei vacanțe cu năbădăi, în alte proze scurte, altădată, la apropont, aici pe Arca lui Goe. Pe moment pot să-ti spun, așa promoțional (doar tie, măi dragă cititorule), că Amintirile din Copilărie ale lui Creangă sunt dulci nimicuri pe lângă năzdrăvăniile petrecute în acea lungă vară fierbinte. Dar, cum timpul le rezolvă pe toate, după o oarecare vreme conflictele au fost uitate si/sau iertate, asperitățile netezite, punțile reconstruite si părțile reconciliate. După aproape trei ani, iar la vremea aceea trei ani erau enorm, practic o treime din întreaga mea viață de până atunci, forțat de niște împrejurări pe care nu mi le amintesc prea bine, am petrecut câteva zile la tară, în vacanța de iarnă dintr-a-IV-a, reușind să-mi uluiesc bunica si rudele (mătușile) de la tară cu cumințenia si buna mea creștere de acum. In fapt nu făcusem decât să le zic „săru-mâna tanti” mătușilor când veniseră în vizită, ceea ce lor li s-a părut a fi cu totul altceva față de „zâua bună moșică”, cu care erau gratulate de obicei. Mândră nevoie mare de un așa nepot cuminte si deștept, Mam’Mare a ridicat discret interdicțiile de ședere long term la conac, iar eu, mirosind rost de aventură si viață independentă (cu ieșire de sub tutela părinților) si intuind totodată felul în care pot gestiona relația cu bunica mea de luminoasă amintire, am consimțit să compătimim împreună în vara ce avea să vină fără vină. Si așa a fost. Aveam de petrecut circa o lună din vacanța mea de vară, în reședința macondiană a bunicii mele Buendia. După cum zicea si poetul, aici la țară, ale satului mari fete, fără ghete, ies la garduri pe înserat. Am trait aici într-o noapte niște fapte care m-au extaziat. Este desigur vorba despre seara în care am cunoscut-o pe Mara si apoi de zilele minunate care au urmat. (vom reveni cu amănunte după un scurt moment publicitar)… Să revenim!

Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri; Codrii se înfiorează de atâta frumusețe, Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe, Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scânteind plutea prin aer si pe toate din natură Si prin mândra fermecare sun-o muzică de șoapte, Iar pe ceruri se înălță curcubeiele de noapte.. Ea, șezând cu el alături, mâna fina i-o întinde, Parul ei cel negru-n valuri de mătase se desprinde: – Las” să leg a mea viață de a ta.. în brațu-mi vino, Si durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o.. Scris în cartea vieții este si de veacuri si de stele Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân al vieții mele. Si cum o privea sultanul, ea se-ntunecă.. dispare.

Așadar eram la țară. Ca-n poveste, zi de vară până-n seară. Noaptea se strecura pe furiș în cătun, precum mâna unui hoț într-un buzunar străin. Se cam făcuse, era deja…o noapte naltă, naltă, de la Heliade Rădulescu citire, cu zburători si cu puzderii de licurici si de scântei, o noapte înstelată ca o pictură în ulei pe pânză, realizată în anul 1889 de pictorul olandez Vincent van Gogh si expusă la Muzeul de Artă Modernă din New York, doar că nu în America, ci la noi la țară într-un sat mioritic autentic (după vorbă, după port, în cuget si-n simțire). Si oricum poza e moft. Ar fi trebuit s-o fi văzut natur. Io am văzut-o si uite ti-o spui si dumintale. Pe uliță copii, si țărani, la vatra lor, si orășeni, veniți în vacanță, în casa bunicilor (de Ionel Teodoreanu) nu se îndurau deloc-deloc să se retragă pe la conacele din bordeiele lor, preferând să lozească ciopor pe uliță… Doar că, desi sus pe cer stelele mijeau duium, jos, pe uliță, bezna era din ce în ce mai groasă, „la strada” ne fiind luminată nici de lampe gazoase si nici de becuri (care arse si ne înlocuite din grija primăriei, care sparte de dracii de copii cu praștiile)… Cum poveștile cu fantome, moroi, strigoi, stafii si alte sinonime erau la ordinea zilei si a nopții, bezna aceea neverosimil de neagră sporea fiorul spre culmi nebănuite. Si-atunci au înălțat copiii foc înfricoșat. In bula aceea de lângă foc, focul de pe ulița satului, universul observabil se întindea până hăt, la limita orizontului evenimentelor, însă foarte puțin. O lume mică. Atâta ținea lumea acolo, fix până unde reușea pâlpâirea focului să i-lumineze întunericul din noi. In rest nimic. Nimic nu mai exista pe lume, decât neant si stele. Si dacă ai fi vrut să pleci n-ai fi avut cum, n-ai fi avut unde, până nu venea bunică-ta cu felinarul să te ia acasă. Așa înghesuiți în jurul focului, aveam impresia că lumea este foarte vastă, în tot cazul completă, lăsându-ne să ne simțeam noi înșine în largul nostru. In lumina aceea am văzut-o pentru prima oară pe Mara, cu părul ei ce-l negru-n valuri, si cu niște sprâncene groase, arcuite peste niște ochi mari, întunecați, care o făceau neverosimil de frumoasă, străluminând în noapte la concurență cu focul. Timid, o tot furam din priviri, cu discreție, credeam eu, dar de fapt pe înțelesul tuturor, inclusiv al Marei. Curand cei îndrăzneți au început să sară peste foc, cu chiot. Apoi câte un băiat si câte o fată se luau de mână si săreau împreuna peste foc, prin foc, prin fum, prin spăngi, prin mii de baionete. Am tresărit când m-am trezit luat de mână de Mara, si-am sărit apoi râzând împreună, fără frică, fără preget, peste foc, până pe malul celălalt al întunericului. Astfel de noapte bogată, cine pe ea n-ar da viața lui toată? Dimineața m-a găsit treaz cu ochii pe pilaștri, în timp ce zorile se strecurau pe furiș în odaie, ca mine în visele iubitei mele adormite. (pauză de publicitate, Domident! La tine sau la mine? Oriunde).

Măi dragă cititorule, citind la rându-mi în tine, ca-ntr-o carte deschisă (scrisă în mandarină), pot presupune că-n imaginația ta, tu ești deplin edificat în privință episodului „Mara”. Neavând motive să mă îndoiesc de perspicacitatea ta, iau de bună această ipoteză, mai ales că nici nu-i cine știe ce mare lucru de înțeles în această evocare școlărească a entuziasmului juvenil care-l cuprinsese odinioară pe d-l Goe, în mod oarecum exagerat, în fata unor fapte (în fond) atât de puerile. Prin urmare pot spune așadar că apreciez cum se cuvine indulgența de care dai dovadă continuând cu lectura până atât de departe (?!), si, renunțând să te mai fierb în oală seacă, o să-ti livrez într-un scurt rezumat, direct epilogul episodului si deznodământul acestei povesti de dragoste ratate, înainte de a face un salt în timp, către episodul următor… Iată faptele: Peste zi, ca multi alți copii de la tară, Mara era ocupată cu felurite obligațiuni de familie în gospodărie. Ea, de exemplu, se ducea cu caprele. La păscut. Pe islaz, pe câmp, pe dealuri, în văzduh, în depărtate. Eu, fiind liber de obligațiuni, as fi putut s-o urmez pe coclauri (ca paj), dar asta ar fi fost un lung prilej de bârfe si de ipoteze… ceea ce as fi preferat să evit. Asa că a trebuit să fiu inventiv si să găsesc altceva. Bunică-mea nu avea capre, nu avea oi, nu avea vacă… Avusese ea pe vremuri (…) dar acuma nu mai avea decât găini, rațe si… o scroafă cu purcei. Găinile si rațele ieșeau din discuție așa ca m-am rugat de ea cu cerul si pământul să mă lase să mă duc cu scroafa si cu purceii la păscut. Spre surprinderea mea s-a lăsat convinsă destul de ușor, bazând-se probabil pe înțelepciunea nativă a scroafei, care oricum era capabilă să se întoarcă singura acasă, indiferent unde s-ar fi aflat pe raza comunei, în intravilan sau extravilan, așa încât, iată-mă, un prinț din levant îndrăgind vânătoarea, plecat în lume, la amiază, după un scurt instructaj, cu o turmă de mistreți la păscut. Să nu-mi pierzi vreun purcel, mi-a strigat bunica în urmă, că te jupoi si-ti pun pielea-n băț, pe gard, s-o ia tact-o acasă când o veni după tine. Scroafa, care oricum nu pleca nemâncată de acasă, era blândă si ascultătoare, mergând fără crâcnire oriunde as fi mânat-o eu. Se comporta cu mine de parcă i-as fi fost un frate mai mare. 🙂 Avand în pază o purcea așa docilă nu mi-a fost deloc greu s-o duc la păscut taman pe unde pășteau si caprele Marei, într-un cadru de altfel foarte potrivit continuării nevinovatei noastre idile. Ce făceam noi acolo pe câmp în timp ce purtam de grija caprelor si purceilor nu prea mai reușesc să-mi amintesc cu claritate (si nu văd ce rost ar avea să mă apuc să inventez acum, în absența inocenței de atunci, cine stie ce detalii, doar pentru a lungi pelteaua si a face compunerea si mai in/credibilă). Cert este că în fiecare seară eu si Mara ne întorceam spre casă ținându-ne de mână, iar caprele, împreuna cu scroafa si purceii, formând în bună înțelegere o singură turmă, mergeau în același ritm agale către sat. Ajungeam mai întâi la casa Marei. Ne luam la revedere zâmbind. Caprele o coteau la dreapta si intrau pe poarta deschisă de Sava (mama Marei, care se uita câteodată la mine cu o privire ce mi se părea cumva enigmatic de… galeșă), în timp ce scroafa ținea drumul drept înainte, știind ea bine unde este piua cu mâncare. Intr-o seară, după ce tocmai o lăsasem în urmă pe Mara si grăbeam pasul să ajung din urmă mica turmă de mistreți, m-am trezit de sus cu o mănă care m-a apucat de umăr si, întorcându-mă, l-am văzut pe tata, zâmbindu-mi. Am realizat că mersese probabil în urma noastră, venind pe drum de la stația de autobuz si că mă văzuse așadar de mână cu Mara cea frumușică. Venise să mă ia acasă. La oraș. Seara la cină, el si bunica au ciocnit câte un pahar de vin. Tata a ridicat paharul si înspre mine si mi-a zis: „Noroc si tie boierule!”, iar apoi a continuat râzând: „Si boierule zici că te-ai făcut porcar?” „Si căprar” a adăugat bunică-mea, pusă pe șotii. „Are grija de caprele Savii”. Eu mă făcusem roșu ca racul si mut ca peștele. A doua zi dis de dimineața, cu rucsăcelul în spate, am pornit-o împreună cu tata spre autobuzul care trebuia să ne ducă la gară. Când am trecut pe lângă casa Marei, văzându-mi privirea atrasă magnetic spre geamul ei ce strălucea, tata a murmurat, parcă mai mult pentru sine: „Lasă mă, că dacă n-am luat-o eu pe Sava, n-oi lua-o tu pe fata Savii.”. Mara a fost prima fata cu care m-am ținut de mână.

Terțio: Luminița era blondă. Atingerea extrem de fugară a destinelor noastre, prestabilită probabil încă de la Big Bang, s-a produs (tot) la țară, în vacanța mea de vară de după clasa a-VII-a, după alți trei ani, plasați strategic în epopee, după precedenta întâmplare menționată în proza de mai sus. Eram eu pe atunci, care va să zică, un soi de elevul Dima (dintr-a șaptea), cu dispensă, al unui Drumeș rural si naiv (el însuși un soi de Coeilho si mioritic si avant la lettre)… care anticipa inocent faptul că viață e prea scurtă pentru a fi irosită cu căutarea răspunsurilor si că e preferabil să te bucuri la maxim de întrebări... când… din senin, fără nicio premeditare, întâmplarea mi-a scos-o în cale pe Luminița. D-ei era cu un an, ba chiar cu doi ani mai bătrâna decât mine, căci tocmai terminase clasa a-VIII-a, după ce reușise performanța notabilă de a fi fost repetentă într-a-VII-a… După felul în care se maturizase la trup însă, nu era doar cu doi ani mai mare, ci cu vreo 7-8 cel puțin, ne deosebindu-se notabil de tinerele femei ale comunei. Încă de la prima noastă întâlnire m-a pupat cu nesaț pe gură… din greșeală. Se aciuase, ca practicantă presupun, într-un cârd de lelițe si mătuși care umblau în turmă prin sat. Eu de-acuma, fiind băiet păduri cutreieram, așa se face că odată venind de la magazinul sătesc am dat nas în nas cu cârdul de fomei. Una dintre ele era o mătușa de-a mea, care, dând cu ochii de mine, a respectat întru-totul ritualul practicat la întâlnirile dintre rubedenii, care se lăsă musai cu efuziuni, îmbrățișări si pupături până la bălire. Problema a fost că odată ce ea a dat tonul la pupat, toate celelalte lelițe s-au simțit obligate să continue procedură, luându-mă si ele pe rând la același tratament. Toate. Si, cu voia d-voastră, ultima pe listă, tânăra practicantă Luminița, care, ne mai având loc să mă pupe pe obraji (plini deja de salivă), m-a pupat drept în bot, năucindu-mă. Asa năuc cum eram, n-am reușit totuși să nu observ perechea ei de sâni care se zbăteau liberi de orice constrângeri pe sub o bluziță înflorată. Teoretic aș putea să mă opresc cu povestea aici, declarând penibil, senin si ritos că Luminița a fost prima fata care m-a sărutat pe buze (nu, nu era), pentru a consemna astfel primul sărut, despre care se zice nu se uită, doar că… vorba ceea, teoria ca teoria, practica ne omoară, altele fiind premierele intermediate de d-soara Luminița dint-o vară demult, departe. A doua întâlnire cu aceeași Luminiță blondă si apetisantă s-a consumat în chiar perimetrul intravilan al reședinței mele de vara. Bunică-mea tocmise oameni la prășit în grădina din deal, de lângă casa, în care plantase porumbi, probabil în amintirea vremurilor în care planta porumbi la câmp, pe terenul devenit cu mult timp în urmă al colectivului. După câte se pare Luminița era nelipsită de la aceste activități, la care însă nu se omora cu firea dând cu sapa, ci găsindu-si alte rosturi mai plăcute si mai blajine în grup. In genere, pentru „ziua-muncă” oamenii primeau o sumă de bani, două mese si de băut (țuica si vin)… Dimineața Luminita își lua în primire rândurile care formau o normă, ca toți ceilalți, dar în scurtă vreme lăsa baltă prășitul si se îndeletnicea cu adusul apei si cu cântatul… Da, da… Alții preluau rândurile Luminiței, si în schimb ea le ceda acelora toată băutură (țuica si vinul), luându-si pentru ea doar banii cuveniți pentru „ziua-muncă”. Ca toata lumea să fie mulțumită si fericită Luminița trebuia să presteze activități folclorice si să cânte la cerere (repertoriul cunoscut, fără acompaniament) la prânz, la cina si în pauzele de băut apă, ceea ce ea si făcea cu mult zel si cu mare plăcere, spre încântarea publicului… din care cu onor făceam parte. Una dintre melodiile de succes era ceva gen „Să-mi dai bade gura ta” (ori „Dă-mi neicuță gura ta”, nu-mi amintesc exact, așa că las asta la alegerea ta). Ca orice artist care se respectă, Luminița căuta, în timpul prestației artistice, suportul si contactul vizual al publicului, întâmplarea făcându-mă pe mine victima potrivită, în tot cazul mai potrivită decât pe alți spectatori (care femei, care bărbați însurați)… pentru a fi luat la ochi în timpul intonării imnului. Insistența nevinovată cu care ea îmi căuta privirea, probabil din postura mea de ființa cea mai inofensivă-n peisaj, în timp ce trilurile cu tonuri ultra-înalte solicitau intempestiv sărutări, mă rușinau peste poate, făcându-mă să evit contactul vizual si cobor privirea ceva mai jos, taman până în mirifica lume a celor două splendide țâțe. Luminița era volubilă si vorbăreața așa că am aflat că e vecină, gard în gard, cu vărul meu Titel, si că dacă vin în vizită pe la el, musai să ne vedem si să mai stăm de vorbă. Ceea ce am si făcut. 🙂

Vărul Titel era, probabil, cea mai plictisitoare si mai anostă creatură dintre toate rudele mele din emisfera nordică, o ființă cu care eu unul nu reușeam niciodată să întrețin vreo conversație mai lungă de cinci minute, motiv pentru care, în genere, îi si evitam, pe cât puteam compania. In mod miraculos însă, nu se stie cum, omul a devenit așa deodată, peste noapte, frecventabil, încât, una-două, plecam de-acasă ca să-l vizitez. „Un’ te duci mă?” mă chestiona bunică-mea. „Mă duc pe vale pe la vărul Titel„, îi răspundeam eu, din mers. „E-eee...” zicea bunică-mea-n urma mea, „Nădejdea aia vezi să nu te bage Luminița-n sân, că te mai scoate la primăvară. Ori vezi de poate te-o scoate văru-to Titel, dacă intri la ananghie„. „Ce ananghie … ???” mai ziceam eu în gând…văzându-mi repede-repede de drum. Ce s-o mai lungesc cu vorba, vizitele pe la varul Titel, mi-au dat ocazia să mă întâlnesc cu Luminița si să ne spunem noi așa… câte-n lună si-n stele, în conversații – altminteri complet nevinovate, fără nicio implicare romantică sau erotică (țin să precizez, știind bine că voi înșelă astfel așteptările a unu-doi dintre cei trei-patru cititori abonați la serial) – conversații din care bineînțeles că nu-mi mai amintesc absolut nimic. Tabula rasa. Îmi amintesc doar că Luminița era mereu veselă si volubilă si că râdea întotdeauna cu gura până la urechi de toate pe care i le înșiram eu pe acolo, făcându-mă să mă simt extrem de amuzant, si… mai țin minte desigur si că-mi tot fugea privirea către inoubilabilele ei țâțe, stând (vai mie), mai mereu, cu ochii pe ele, ca pe butelie, un fapt pe care Luminița, aparent, nici că-l observa… sau de care nu se sinchisea. Ei bine cetățene cititor, de fapt, cam pe aici voiam să te aduc cu vorba. Cum-ne-cum, vacanța se apropia de sfârșit si așa a venit si ultima zi de stat la țară, prilej nimerit de a mai trece odată pe la ruda mea, pe la bunul meu văr Titel, pentru a-mi lua, cu tristețe, la revedere… de la el, de la unchiul si de la mătușă-mea. Mai să mă prindă seara luându-mi la revedere. La plecare am băgat de seamă că speranțele mele n-au fost în zadar si că, absolut întâmplător, Luminița era si ea la poartă, șezând pe bancă. Am trecut să-i spun si ei la revedere si alte lucruri, înaintea de a mă întoarce glorios în lumea mea (pentru a deveni, de-acuma, eee, „elevul Dima dintr-a-VIII-a”, altceva). Cu un aer oarecum solemn Luminița m-a poftit să mă așez lângă ea pe bancă. Ne-am luat cu vorba până s-a-nserat… si atunci, în timp ce eu spuneam cine stie ce non-sensuri, gesticulând cu mâna prin aer, Luminița m-a prins de braț cu ambele ei mâni si, râzând cu gura până la urechi, exasperată probabil de cât mă benoclasem în gol toată vara la țâțele ei, mi-a băgat mâna mea în decolteul ei, amuțindu-mă, în timp ce-mi simțeam degetele frumos fulgerate de niște sâni tari si rotunzi. Au fost aceia primii sâni cu care mâinile mele mirate s-au jucat într-o atingere electrică.

Acuma că ti-am povestit si tie întâmplările astea, extrase cu schepsis din haos si uitare, pe motiv de potrivire cu un tipar anume (!), parcă-parcă le simt eu însumi încărcând-se de emoții noi, întregind-se cumva. Rigoarea literară m-a forțat să inventez o oarecare ordine si să sugerez (așa de amorul artei) tâlcuri pe care nu le-au avut atunci, odinioară, în degringolada unei actualități repede curgătoare, mult mai vaste si mai cuprinzătoare decât s-ar putea reda în prozele menite să calomnieze realitatea. N-am mai avut demult de-a face nici cu personajele Marcela, Mara, Luminița, nici cu noțiunile omonime respective, nici aievea în vreo realitate palpabilă, nici pe vreun traseu interior al mintii, imaginile lor schematice reconstituite aici, fiindu-mi si mie aproape la fel de proaspete si de inedite ca si tie, măi dagă citititorule. Asistând, ca si tine la felul în care niște persoane improbabile (Marcela, Mara, Luminița) s-au transformat fără voie, în personaje pe arcă, parcă mă încarcă un soi de curiozitate retroactivă în privința lor. Mi-ar plăcea să știu (așa ca prin minune) ce se va fi întâmplat cu ele, cum le-o fi fost aventura vieții de până acuma, ce fel de ființe or fi devenit între timp… Au familii, povesti, drame, concepții…? Cine stie! Epilog: va urma.

Continuarea AICI.

Flooorin, file de poveste

Florin Călinescu s-a retras din televiziune în anul 2018, după ce a fost prezentatorul emisiunii „Românii au talent” timp de șapte sezoane. Motivele exacte pentru retragerea sa nu au fost făcute publice, însă într-un interviu acordat în 2019, Călinescu a declarat că și-a dorit să-și dedice mai mult timp familiei sale și activităților sale artistice, precum stand-up comedy și actorie. El a mai adăugat că a simțit că a făcut tot ce a putut în televiziune și a simțit nevoia să exploreze alte domenii.

Emisiunea „Chestiunea zilei” a fost difuzată timp de 27 de ani în România, între anii 1990 și 2017. Ea a fost produsă și difuzată de postul de televiziune public TVR și a fost una dintre cele mai longevive și influente emisiuni de dezbateri din istoria televiziunii românești. Emisiunea a abordat o gamă largă de subiecte sociale, politice și culturale și a fost prezentată de jurnaliști de renume din România. In afară de Flooorin Calinescu – file de poveste, în emisiunea respectiva s-a remarcat si un oarecare Mistrețu (între timp neantizat prin anonimizare)

Astăzi Fooorin Calinescu creste porci, în pofida intențiilor optimiste declarate nonșalant in 2019, referitoare la stand-up si actorie. Singura parte care s-a concretizat dintre promisiunile făcute în 2019 a fost cea referitoare la explorarea unor domenii inedite, precum domeniile deținute de către marele actor pe Arges in jos si pe Amazon în sus. In realitate Florin Calinescu s-a retras într-un sat din Brazilia, unde îi învață pe băștinași teoria stringurilor si chain block, contra cost. In timpul său liber dl Flooorin încrucișează babiruse cu pecari, pe care apoi îi sacrifică în vederea obținerii unor produse derivate (jumări si șorici) cu care întreține un fast food în cartierul Botafogo din Rio de Argeș. Recent Florin a anunțat public faptul că a renunțat la capre, despre care a afirmat că nu s-ar fi integrat social în Ferma Animalelor sale, ținându-se (mai mult) de rele, așa încât pe domeniile sale nu se mai vede nici picior de capră, cu excepția unei capre de lemne, care este altceva.

Așteptăm cu nerăbdare noutăți virtuale pe canalele social-media de la noul anturaj al artistului…

Acuma că tot suntem pe cale să fim deposedați brutal si abuziv de relevanță (bruma noastră de relevanță antropologică) de către instanțieri algoritmice antropomorfe inteligente si artificiale (ceea ce se va întâmpla în mod natural, dacă nu ne-o lua partea corectitudinea politică si/sau partidul comunist chinez, ar trebui să începem să ne uitam după alte criterii de in/validare cu care să ne apreciem unii pe alții (noi intre noi, foștii umani). Mult mai mult importantă în ecosistem decât bunăvoința, altruismul, compasiunea, inteligența, erudiția, talentul, umorul, empatia, (sau opusele acestora), va deveni naturalețea. Faptul de a fi fiind „omul potrivit la locul potrivit” va deveni dintr-o dată mult mai important decât până acum în mediile de socializare virtuală. Tendințele firești de epatare se vor deprecia si mai tare… demonetizându-i total pe cei care si-au făcut până acum un rost din a încerca să pară ceea ce nu sunt (ci altceva). Abilitatea fiecăruia de a se auto-evalua decent, de a se auto-accepta si etala în consecință, firesc, natural, autentic (fără mimă si mimetisme) va fi la (si mai) mare preț. In materie de mimat vorbirea, inteligența, erudiția, talentul si umorul, se vor găsi entități supradotate în acest sens, cu care numai proștii si ridicolii absoluți or îndrăzni să se întreacă… însă fără șanse.

In acest context vin si te întreb (bunăoară pe tine), ce s-ar putea spune despre Florin Calinescu (în ansamblul instantzierilor sale polimorfice de-a lungul ultimilor 30 de ani)? A fost sau n-a fost dl. Florin Călinescu omul potrivit la locul potrivit? Aceasta-i întrebarea zilei. (A se goli după clătire).

Atenție amnezie

Nu-mi amintesc prea exact cand, cui si de ce am lansat invitația pentru o expediție inițiatică de 10 minute, în vedere unei întâlniri de taină, în piața San Rock din Sabadell, pe 19 Mai 2012 la ora 18:00, cu splendida ocazie a fashmob-ului si a odei bucuriei. Cu atât mai puțin îmi amintesc cine si de ce a acceptat invitația, astfel încât numai ducându-mă eu însumi atunci, acolo, dacă n-oi uita să mă duc, voi putea constatata cine si câți, dintre cei pe care mi i-oi mai fi amintind, vor fi dat dând curs invitației mele, si de ce. Este posibil să fie vorba si despre necunoscuți, dintre cei pe-trecuți accidental prin preajmă sau dintre vizitatorii silențioși care au activat incognito pe Arca lui Goe, si care or fi avut acces la materialul publicitar cu care am încercat să promovez evenimentul si localizarea sa spațio-temporală, după cum desigur este posibil să nu facă absolut nimeni, niciodată, deplasarea atunci, acolo. Este chiar foarte probabil ca prestația mea de promotor al evenimentului să fi fost prea puțin convingătoare, chiar dacă poate unora le-o fi plăcut să caste gura la spectacol si să se amuze momental de tumbele retorice în proze ale artistului plastic, dar fără a-l lua în serios mai mult de atât. La urma urmei eu însumi am încurajat discret reticentele vizibile la unii membri ai publicului țintă, pentru a stimula și ușura procesul de auto-selecție a participanților, în vederea unei anumite omogenități a grupului. Fără paparude. Totuși, teoretic cel puțin, este posibil ca unul sau mai multi dintre cei expuși pledoariilor în favoarea unei expediții inițiatice de 10 minute, în vedere unei întâlniri de taină, în piața San Rock din Sabadell, pe 19 Mai 2012 la ora 18:00, cu splendida ocazie a fashmob-ului si a odei bucuriei, să ia in considerație invitația si chiar să se urnească in direcție respectiva. Ei bine, in acord cu toate normele (de drept international), si cu legislațiile privitoare la reclama si publicitate, este obligatoriu ca odată cu prezentarea ofertei să fie menționate explicit toate posibilele efecte secundare, riscuri, costuri imprevizibile si alte provocări cu care s-ar putea confrunta „clientul”. Este exact ceea ce intenționam să face in prezenta proză atât de sugestiv si de inedit intitulata „Atenție Amnezie”. Să vedem așadar ce anume ne-ar putea face să avem rețineri înainte de a accepta provocarea unei asemenea „călătorii” fantastice. (Ar fi fiind o „călătorie? Nu?). Există câteva aspecte stânjenitoare de care este de preferat să stim in avans. Cel mai nesemnificativ ar fi fiind problema pandemiei Covid. Ce facem? Ne asumam riscul sa ducem virusul in 2012? Esti vaccinat? Esti imunizat? Tu ce zici? Mă rog, soluția in aceasta privință, nu e complicată. Nu plecăm acum, ci după ce trece pandemia si virusul este eradicat. Partea proastă e că până atunci ori moare măgarul ori piere samarul. Cine stie câte alte proiecte restante vom avea atunci si ce prioritate o mai avea o invitație lansată cândva, într-o vară pe o arcă. Si asta nu-i nimic… despre cele mai teribile inconveniente abia urmează să pomenim (va urma).

apropo… Poate că de fapt așa ne-am si procopsit cu Covidul asta… Ne-or fi vizitat niște turiști iresponsabili veniți din cine stie ce viitor… Este o ipoteză pe care trebuie s-o adăugam celor noua emise deja (AICI). Probabil că n-ar strica să le recapitulam pe toate si să vedem ce s-a ales din ele odată cu trecerea (in zadar) a timpului…

Când (cu perfidie) am introdus în ecuația expediției de 10 minute (în piața San Rock din Sabadell, 19 mai 2012 ora 18:00) amănuntul „coronavirus” mi-am asumat conștient riscul amânării sine die a rezolvării acelei nefericite ecuații, din cauza inevitabilei inflații a amănuntului cu pricina. Nu știu in ce măsură potențialii cutreierători ai timpului ar putea duce cu ei virusul respirator Covid, in fericita vale scăldată in oda bucuriei, dar cu siguranță riscul de a purta cu ei „morbul mental Covid” este mult mai mare, într-o măsură care denotă sfidarea cu voioșie a principiilor incertitudinii (Heisenberg). Prin urmare pe durata pandemiei (nu cea cu virusul, ci cea cu morbul) declarăm stare de carantină pe Arca lui Goe, anulând totodată toate teleportările spațio-temporale, până la restabilirea deplină a facultăților mintale ale navigatorilor aspiranți. Pe durata carantinei (40 de zile ad litteram) propunem vaccinarea în tandem cu imunizarea de turmă (ambele in varianta Arca lui Goe). Eșantioane minunate cu probe ale morbului respectiv au fost aduse cu generozitatea de către vizitatori si depuse cuminte pe punte, ca probe ale amplului material de studiu prezent in lume la ora actuală, spre bucuria antropologilor de pretutindeni cărora li se oferă șansa de a-si desăvârșii cercetările si de a se înscrie la doctorate.

altă mostră: COVID. Valul patru!

(vai urmare) Omul, plecat/izgonit cândva din Africa/Eden, a rămas cu mirajul, cu iluzia, cu nălucirea, că poate călători în spațiu, că poate întreprinde voiajuri, expediții, migrații, prin care poate ajunge undeva, altundeva, departe. Departe de casă, departe de origine… Unii au reușit performanța notabilă de a-si mitologiza iluziile, transformându-se în modele legendare pentru ceilalți pasageri. Gilgamesh, Marco Polo, Vasco Da Gama, Magellan, Christofor Columb, Sinbad Marinarul, Popeye Marinarul, Moise, Anton Lupan si de echipajul goeletei Speranța, Ocolul Pământului in 80 de zile, 5 săptămâni in balon, Doi ani de vacanță, Călătorie in centrul Pământului, De La Pământ la Luna, Insula zburătoare, 20 de mii de leghe sub mari, Viata lui Pi, Roald Amundsen, Neil Armstrong, Antal (un celibatar in lumea largă), Arca lui Noe, … Gulliver, Pinocchio, Robinson Crusoe, Charles Darwin, Emil Racoviță, Badea Cârțan, Făt Frumos si alții asemenea lor sunt tot atâtea modele exemplare care au întărit convingerea altora că în spațiu da, se poate călători, încoace si încolo, la stânga, la dreapta, în sus si în jos, înainte si înapoi. Un miraj ca oricare altul, bun prilej de a țese minunate povesti si de a stimula adevăratele calatorii inițiatice, singurele posibile: cele interioare, cele imaginare. Din motive nu prea clare, omul nu a reușit să-si procure niște miraje, iluzii, năluciri asemănătoare în privința călătoritului în timp, ceea ce i-a creat si niște frustrări pe măsură. Multe dintre ele au fost alinate si ameliorate tot in drăguța imaginație, dar unele au rămas. Cum domnule mă pot duce până la Ploiesti (să-mi iau bereta) dacă vreau, dar nu mă pot duce până alaltăieri (să-mi iau bereta) dacă vreau. Treabă-i asta? Omul e deprimat de ideea că este o victimă a timpului care-l târăște inexorabil pe o singură cale fără scăpare, în timp ce spațiul, mai bun si mai îngăduitor, nu face această mârșăvie în contra libertății omului. Așa o fi? Cum stăm oare cu dreptul omului la liberă circulație? Drept să-ti spun stăm prost. Foarte prost. Pe o criză ca aceasta. Cu toții de-a valma, oamenii, particulele elementare (electronul sărmanul), galaxiile si tot restul. Nimeni nu se mai poate întoarce nicăieri, nimeni nu se poate duce niciunde anume. Știu, știu, ti se pare că exagerez, că aberez, că bat câmpii, că-s teribil când îmi cășună. Nu putem „călători” decât de acasă la serviciu si de la serviciu acasă, atât, iar de când cu lucratul de acasă nici atât. Acum, aici, împietriți. Nu putem vizita nici măcar casele sau femeile pe care le-am locuit sau pe care le vom locui. Acum nu. Aici nu. Iar acum este mereu, întotdeauna, pretutindeni, acum, acum, acum. La fel aici. Aici este mereu, întotdeauna, pretutindeni, aici, aici, aici. Prizonieri fără scăpare in interiorul lui acum-aici. Si măcar dacă am sta pe loc si dacă am avea timp să luăm aminte, să (ne) gândim la situație. Ei as. Cum ne gândim să stăm pe loc, cum trece timpul. Si spațiul. A trecut deja o secundă. O nimica toată zici? Nu știi ce spui. Ti se pare că electronul acela care se mișcă (se mișcă?) în spațiul acela uriaș si minuscul din jurul nucleului atomului de aur (sau de diamant) pe care-l ții in palma (îl mai ții nu?), aflându-se ici si colo, cu incertitudine, făcând salturi cuantice (azi aici, mâine-n Focsani) întreprinde vreo călătorie? Ei as! Faptul că te întorci în pat de pe o parte pe alta (ca să-ti pună plosca) poate echivala cu o călătorie? Ori poate un drum în papuci până la baie să fie considerat o călătorie? Că de… călătorului îi șade bine cu drumul. Nu? Ori dacă ieși până în curte, ori alergi până la colț, ori dai o fugă până la pâine sau după țigări? Călătorii nu glumă. Sau dacă te repezi până la Paris? Ei da, avem iluzia că putem călători. Să ne trăiască. Să ne trăiască iluziile cât mai mult timp. Si noi odată cu ele. Unora li se ia această iluzie, precum eroului din filmul „Marea interioară”, si atunci omul se sinucide. Ceilalți nu. Desi au cam aceeași libertate de mișcare precum „eroul”. Bine, bine, știu că nu mă crezi. De ce m-ai crede? Intre timp au mai trecut niște secunde, în care tu, ai stat pe loc, si ai citit niște inepții. Nu te-ai mișcat. Deloc. Din loc. Dar ai fi putut să te miști. Nu? Să te plimbi prin parc. Sau cu mașina. Ce mașina ai? Sau cu avionul. Cât de departe ai fi putut ajunge în timpul ăsta în care ai stat pe loc citind inepțiile? In secundele astea? O-ho-ho… 1000 de metri? Dar de Laniakea îți mai amintești? De marele magnet (the Big Atractor) ce mai știi? Nimic? Ai uitat deja? Tu si atomul din palmă, Pământul, Soarele, Galaxia se mișcă cam cu 1000 de km/s prin Laniakea. A trecut secunda, a trecut si mia de km. Nu mai pun la socoteală cu cât s-o mișca Laniakea însăși prin clusterul-ul care o cuprinde. In cinci minute de stat pe loc si căscat gura la proze ai fost târât prin spațiu 300 de mii de km. Timpul te-a târât 5 minute, iar spațiul te-a târât 300 de mii de km. Probabil mult mai mult, caci am ignorat mișcarea Laniakeei si altele de mai de sus. Cine este mai tiranic așadar, timpul sau spațiul? Ai fost de Craciun, o săptămâna in Tailanda? Suntem oameni care ne permitem. Da! Ce să spun? 10 mii de km. Caca-maca… In timpul asta marele atractor te-a făcut să „călătorești” 7 sute de milioane de km… Prin spațiu. Cei 10 mii ai tăi sunt în treaba asta o abatere de 0,0000007 la sută, de la traseu. Bravo. Ai călătorit ceva. Iluzia ta, fericirea ta, nu mă bag. Să revenim la invitația pe care ti-am făcut-o pentru o întâlnire în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, ora 18. Să vedem dacă dacă-ti permiți. Si eventual să-ti iei si o dronă cu tine să filmezi. Așa o dronă de 300 de grame nu mai mult. Să facem calculul si să vedem cât ar costa o așa excursie. Vrei? Hai că e simplu.

Presupunând cu indulgentă că am putea într-adevăr să ne deplasăm liber unde vrem si am dori să ajungem undeva anume (bunăoară în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, ora 18:00) înainte de toate ar trebui să știm unde anume se află localizată adresa de destinație si cum anume se schimbă ea în „timp” ce plănuim noi „călătoria” si in „timp” ce încercăm să o facem. Ca să sosim unde am vrut va trebui să ne teleportam în timp dar si în spațiu. Dacă luăm ca reper momentan clipa actuală si locul de fața, stim ca destinația noastră se află în urma cu 3.451 zile, mai precis cu 82.818 ore, si mai precis cu 4.969.119 minute, sau si mai exact cu 298.147.249 secunde. Este departe de precizia necesară, întrucât în permanență distanta în timp si spațiu față de adresa aleasă se schimbă destul de consistent. Timpul trece, si cu fiecare secundă ne îndepărtam cu 1000 de km de locul acela. De fapt cu mult mai mult de 1000 de km, pentru ca si Laniakea se mișcă (si noi odată cu ea), si si mega-clusterul in care se afla Laniakea se mișcă, si așa mai departe…In plus că spațiul se mai si dilată. Dar să folosim aceste date aproximative pentru a face niște estimări preliminare. Ținând seama ca de la evenimentul respectiv au trecut deja 298,147,945 de secunde, timp in care am circulat odată cu lumile care ne conțin cu cel puțin 1000 de km pe secunda, asta înseamnă ca adresa de destinație se afla la cel puțin 298,147,945,000 km distantă în spațiu, si 298,147,945 secunde in timp. Cam pe undeva pe acolo se afla spațiul-timpul evenimentelor redate in filmul cu flashmobul. Să ignorăm pentru moment că avem de călătorit in timp cu 10 ani in urmă si să plănuim împreuna călătoria în spațiu. Distanța de parcurs aproape 300 de miliarde de km, undeva mult in afara Sistemului Solar actual. Lumina ar parcurge aceasta distanță în cam 12 zile… Noi nu putem spera să mergem atât de repede, așa că luând in calcul limitele fizice (si ignorându-le pe cele tehnologice) am putea spera să acoperim aceasta distanta într-o luna sau două. Depinde de câtă energie dispunem pentru a genera forța care să accelereze si sa pună in mișcare masa noastră împreună cu a dronei din bagaj. De fapt am putea calcula câtă energie ne trebuie doar pentru transportul dronei într-o luna de zile… Cu cat vrem sa ajungem mai repede cu atât mai scump este, exponential, nu liniar… Considerând o dronă cu masa de 1 kg, pe care sa o acceleram constant cu 1 metru pe secundă la pătrat rezulta o forță de 1 Newton (F = ma). Lucrul mecanic corespunzător este așadar L = Fd = 300 miliarde de jouli. Numai pentru deplasarea in spațiu pana la locul cu pricina. Pentru deplasare in timp lucrurile se complica un pic, dar exista argumente in a considera ca echivalentul spatial al celor 10 ani de parcurs ar fi echivalent cu numărul de secunde înmulțit cu viteza luminii in vid adică 300 de milioane de secunde înmulțit cu 300 de mii de km/s, total 90 trilioane de km si cam tot atâția jouli. Transportul unei drone la fata locului ar necesita așadar cam 100 trilioane de jouli adică vreo 30 miliarde de kwh, adică circa 20 de miliarde de lei, sau 5 miliarde de euro. Asa cu mare indulgență. Prețul este pe un kg transportat si asta numai dus. Plus ca o luna dus, o luna întors fac două luni iar doua luni înseamnă o mulțime de secunde si numărul corespunzător de mii de km care trebuie incluși in preț. Plus alte cheltuieli pentru confort si siguranță, pe persoană fizică, plus riscul major de a nu nimerii adresele si de a ne rătăcii definitiv in imensitate… cam 1000 de miliarde de euro (lejer). Si toate astea pentru 10 minute de prezență trup si suflet la un eveniment pe care l-am ratat cumva, cândva. Scump dar merită. Nu?

Atenție amnezie

Continuare din (toate) numerele trecute (si viitoare).

Nu-mi amintesc prea exact, dar am vaga impresie că am mai utilizat sau că voi mai utiliza acest titlu (Atenție amnezie) pentru vreuna dintre prozele de pe Arca lui Goe. A nu se confunda după golire. Imi cer cu anticipare scuze celor care se vor fi confruntând retroactiv cu sâcâitoare senzații de deja vu, rugându-i totodată să le ignore, pe cât posibil.

Mi-am invitat o dată prietenii si cunoscuții să mergem împreuna în piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00 de odă bucuriei, cu ocazia flashmob-ului. Eram așa de entuziasmat de idee încât ii făceam reclamă pretutindeni si oricui, la Cercul de Istorie si de Cultură a Civilizațiilor, la Cenaclu, la scoală, la serviciu. Se pare că elanul meu retoric si oratoric si-a făcut efectul într-o măsură mult peste așteptări, pentru că m-am trezit dintr-o dată colectând răspunsuri favorabile invitației mele care, la origine, mai mult decât a fi invitație sadea, era mai degrabă un fel de a mă lăuda anticipat cu excursia plănuită (de fapt) in compania unui grup restrâns de amici. Oferisem cei drept cu mare generozitate, cui a vrut si cu n-a vrut detalii, fotografii, filme (a se vedea si videoclipul de mai jos), despre destinația de vacanță propusă, dar sincer să fiu nu mă așteptam ca cineva să fie atent si receptiv la vorbăria mea. Si așa a început drama. In total, își exprimaseră intenția să vină vreo 40-50 de indivizi, care de pe unde si cum, care nu se prea cunoșteau ei intre ei, si unii, nici cu mine cine stie ce, iar asta anunța un efort organizatoric copleșitor. Nu doar ca trebuia sa ne ducem împreună in același loc si in același timp, dar majoritatea celor care voiau să facă aceasta excursie, aveau pretenția să si plecam împreună, din același loc si in același timp, si să mă ocup eu te toate detaliile călătoriei: stabilirea orarului, a traseelor, bilete pentru mijloace de transport (aiurea noi făceam blatul), acomodarea tuturor doleanțelor vizavi de data si locul de plecare… plus anunțarea tuturor despre aceste detalii. Amicii apropiați cu care plănuisem respectiva excursie nu numai că n-aveau nici cea mai mica intenție de a mă ajuta cu organizarea, dar s-au arătat de-a dreptul agasați de ideea că excursia devenise una mamut si că trebuie să meargă cu turma, așa ca unii a zis pas: „Bine măi ghidule, promotorule, du-te tu cu adunătura si lasă că noi mergem altcândva, altundeva. Te anunțăm noi. Din vreme. Unde si când„. Doar doi dintre membrii grupului original initial (si inițiatic) au decis să meargă totuși (chiar si așa), rugându-mă să-i tin la curent cu detaliile. Coșmar nu alta, toți împricinații vrând câte altceva. Realizând că nu am cum să împac pe toată lumea, am decis să ignor toate doleanțele si să stabilesc de unul singur datele excursiei si cine merge, merge, cine nu, nu. Am decis plecarea la „data de” din „locul x”, pe peron, la ora 1:00 dimineața (noaptea)… La început nimeni nu s-a plâns de nimic, dar după cum mă așteptam, au început abandonurile. Unii m-au anunțat că nu mai merg, din tot felul de motive cusute cu ață albă. Luam la cunoștința in fiecare caz in parte cu regret si nesfârșită tristețe despre decizia respectivă, angajându-ne solemn si reciproc despre faptul că rămâne musai pe data viitoare. Tot mai rămăseseră vreo 20 care nu s-au retras… dar care, in mod bizar, pe măsură ce se apropia momentul X si ziua Z, erau din ce in ce mai greu de găsit pentru confirmare si pentru a fi puși la curent cu detaliile plecării. Cu câțiva zile înainte de termenul stabilit, doar Livache, Mirela si Manitou mai erau de găsit. Livache s-a oferit să se ocupe el de înștiințarea Mirelei si a lui Manitou, care veneau de la Giurgiu… dar, cu două zile înainte de termenul fatidic, când l-am sunat să aflu dacă si ce le comunicase acestora, surpriză, la telefon a răspuns tatăl lui Livache, după câte am presupus, care, părând ușor abțiguit mi-a zis ca „Liviu a plecat la mare”. 😦 … Si uite așa marele, imensul grup, care urma să lase o amprentă adâncă într-un anumit spațiu timp s-a evaporat ca si cand n-ar fi fost. Mă pregăteam să-i contactez pe cei doi membri ai grupului initial (si inițiatic) si să-i înștiințez umil despre eșuarea lamentabilă de care mă făceam responsabil si să le spun si lor solemn că rămâne musai pe altă dată, când, cu câteva zile înainte de plănuita plecare în „expediția inițiatică„, surpriză, m-am trezit cu ei la ușă. (va urma)

(paranteza in paranteza): (In acord cu spiritul de anticipare care m-a consacrat (literar) încă de prin liceu, când scriam mici piese de teatru (pe unde ori fi oare?), apreciate ca atare de către redactorul literar al teatrului (care m-a îndrumat, însă 🙂 către regie si actorie, pe căi niciodată urmate), as vrea să spun că, desi în opinia mea tribulațiile si trepidațiile – la care ne dedăm cu entuziasm exagerat numindu-le pompos „călătorii” (Domne am fost in Tailanda de Craciun), în fapt acestea fiind niște mici oscilații tranzitive, infinitezimal mici, in jurul marelui traseu cosmic pe care ne deplasăm, purtați inexorabil pe orbite de către materia captivă si ea capriciilor spațio-temporale, – nu sunt câtuși de puțin călătorii (ne având cum fi), totuși aceste pseudo-calatorii pot apărea (in cazul celor talentați literar-artistic) ca bune prilejuri (catalizatori de imaginație), întru amorsarea singurelor calatorii inițiatice pe care ne este dat să le facem: cele interioare, imaginare. Nu-i musai să te muți în scală un micron mai la dreapta ca să „mergi/ajungi” la Paris, spre întreprinderea unei călătorii inițiatice (imaginare), dar in cazul celor mai multora dintre noi, a fi fiind „în persoană” pe malurile Senei pare a stimula disponibilitatea pentru deplasări interioare ale spiritului, în fabuloase calatorii imaginare, interioare. De aceea vin si zic: Parisul, Roma, Barcelona sunt „destinații” pe care nu trebuie să le ratezi si pentru care merită să te faci luntre si punte si pe dracu în patru pentru a le atinge si a le lăsa să te atingă (cu ființa, cu spiritul, cu atenția, si dacă se poate, cu sufletul). Trebuie să ai (si tu) un Paris al tau (în Paris), o Romă a ta (la Roma) si o Barcelonă personală (la Barcelona). E musai… Ca multi alții am (si eu) unele povesti personale (care în proză, care cu rimă, ne scrise încă dar oricum inenubilable) despre Parisul meu, Roma mea si Barcelona, încrustate în legenda personală, gata oricând pentru a se transforma (eventual) în proze scurte sau evocări la un pahar de vorbă (cu alții ca mine ori cu mine însumi). Dacă plănuiești așa ceva (în premieră sau în reluare, nu contează), e bine să te documentezi, să te pregătești, din vreme, altminteri e posibil să ratezi întâlnirea cu punctul de inflexiune de la fata locului responsabil cu amorsarea călătoriei interioare. E posibil să ajungi la Paris si (vai) să nu fii în Paris, să nu(-l) înțelegi, să nu(-l) vezi, să nu(-l) simți, să nu știi la ce sa te uiți si cu câtă atenție, să fi iremediabil pierdut si absent si cu banii luați. Ca să ajungi pentru prima oară, de-adevăratelea, la Paris trebuie musai să fi fost deja. Poti începe aceste excursii vizionând filmele lui Woody Allen pe care le-am pomenit deja: „Midnight in Paris” si „To Rome With Love”… iar pentru că acum ești invitat la Sabadell (fie ca vei fi acceptând invitația fie că nu) n-ar strica să mergi pe mâna lui Woody Allan si sa vezi (desigur, „Trandafirul Rosu de Cairo” dar mai ales) „Vicky Cristina Barcelona„.

Cele 4 filme mai sus pomenite, pot constitui o buna inițiere distractivă, vag pregătitoare (semantic) pentru expediția la Sabadell, dar, in acord cu spiritul de anticipare care m-a consacrat (literar) încă de prin liceu când scriam mici piese de teatru (pe unde ori fi oare?) apreciate ca atare de către redactorul literar al teatrului (care m-a îndrumat, însă 🙂 către regie si actorie, pe căi niciodată urmate), trebuie să spun că pentru a te pregăti serios spre a înțelege diferența dintre călătoriile imposibile (din realitate) si cele inițiatice (imaginare), n-ar strica să vezi (insist) „Marea interioară” („MAR ADENTRO” / „The Sea Inside„, al lui Alejahdro Amenabar), din care-ti propun (de gust) … o scenă: And I came flying (scene from „MAR ADENTRO”). Fără o minimă pregătire n-ai cum ajunge la Sabadell in 2012 si nici nu vei putea înțelege de ce, de ce, de ce…)

(vai urmare) – Oamenii afișau în mimică un amestec bogat de micro-stări emoționale, ușor de observat din prima: un pic de nedumerire, nițică dezamăgire, oleacă de revoltă, parând totodată a fi în expectativă, ne deciși în legătură cu cum ar trebui să mă ia (la rost), cu furie, cu milă sau cu scârbă, pentru că (ocupat fiind până peste cap cu organizarea marelui grup), îi lăsasem de izbeliște, tocmai pe ei doi (singurii care nu dăduseră bir cu fugiții, precum ceilalți amici „de nădejde”), si nu-i ținusem la curent cu mersul organizării. „Ce faci meștere? Ce se aude? Gata pregătirile? Cum a rămas cu plecarea? Câți s-au strâns în grup până la urmă? Câte gagici sunt?”… Nu știu exact câte dintre aceste întrebări or fi fost rostite cu voce tare, pe loc, în secunda aia de suspans, si câte oi fi citit eu în privirile lor atât de expresive. „Măi (am zis eu spășit), să știți că până la urmă nu n-am făcut un grup prea mare”. „Mai bine”, au zis ei. „Câți suntem în total?” „Păi… am cam fi… voi doi si… cu mine !!!”. N-am destul talent literar pentru a putea descrie în cuvinte stările care s-au petrecut spontan pe fețele lor în doar câteva clipe. „Păi… si grupul?”. „S-au căcat pe ei unul câte unul”, am izbucnit eu cu obidă (Si nu știu gândirea-mi in ce să o sting. Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng? La ce? Oare totul nu e nebunie?). „M-au făcut ca la Nufărul, de caterincă”. „Cum bă toți 40?” „Da bă. O lună n-am făcut altceva decât să organizez un grup care s-a subțiat de la o zi la alta până s-a evaporat cu totul. Alaltăieri l-am sunat pe Livache (nu-l știți voi) că el mai rămăsese, si mi-a zis tac-so c-a plecat la mare, așa hodoronc-tronc. El trebuia să vorbească cu Mirela si cu Manitou (ăia de la Giurgiu). Asa că am rămas în pielea goală. Mă pregăteam să vă sun si să vă spun si vouă cum stă treaba. Am tot amânat pentru cu nu știam ce rahat să vă spun, totul schimbându-se dramatic de la o zi la alta”. „Păi si acuma ce facem? Mai mergem?”. „Păi eu știu? Doar noi trei? In fiecare an eram măcar 7-8. Voi ce ziceți?” „Bă, dacă am zis că mergem, mergem. Nu contează câți suntem. Mergem si gata”. „Poate să-i sun si pe ceilalți amici, să vedem dacă mai vine vreunul, că gata, nu mai e nicio turmă”. „Nu mai vine bă nimeni, c-au plecat deja, care pe unde.” „Treaba lor. Nicăieri nu e ca la Sabadell”. Odată ce ne-am hotărât ni s-a luat o piatră de pe inimă, ne-am înseninat si ne-am apucat serios de pregătiri pentru marea deplasare spațio-temporală. Acuma că nu mai trebuia sa așteptam după nimeni am decis să ajustăm un pic ora de plecare (prin portalul din gară), si in loc de 1:00 să ne înființam acolo la miezul nopții, precum Harry Potter, pentru trenul de la 12:00. Oricum, pentru noi, ca blatiști, toate trenurile erau la fel. Planul era să ne teleportăm la Polinyà (într-un loc cunoscut nouă, ferit de priviri) si de acolo să luăm o ocazie până la destinație, la piața San Rock din Sabadell, întocmai la timp pentru eclipsă. Ceea ce am si făcut. Despre noianul de sentimente si despre stările si modalitățile de exprimare verbală aferente, avute de cei din grupul Livache-Mirela-Manitou, înființați cuminte si disciplinat, in acord cu cele stabilite, in portalul de la gară, la ora unu din noapte, aflându-se singuri singurei pe peron, în fata constatării că li s-a tras o țeapă de zile mari si că marele organizator-combinator si promotor al excursiei la Sabadell lipsește cu desăvârșire de prin zonă, dimpreună cu oricine altcineva din așa zisul grup, vom avea poate ocazia să mai vorbim ulterior. Putem presupune așadar si de data asta că… va urma. Vorba ceea, lung e drumul Gorjului dar mai lung al Sabadell-ului.

alternativa: Celor care găsesc a fi fiind prea costisitoare si/sau prea infernal de dificilă (din cale afara) deplasarea propusă în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, orele 18, li se poate oferi oricând o varianta mai lesne, cu costuri rezonabile, accesibile absolut oricui, de ex. o deplasare pe Arca lui Goe, pe 30 mai 2012

(vai urmare) – Misterul a rămas (până în zilele noastre) de ne pătruns, iar enigma ne elucidată. Nu s-a putut stabili cu precizie dacă am sunat la Livache sau n-am sunat (ci doar am pretins), iar dacă da, dacă am sunat chiar la Livache sau am greșit numărul, rămânând ne clar dacă persoana cu care am vorbit era sau nu era tatăl lui Livache (eterna problemă a stabilirii paternității fiind complexă si cu multe aspecte), si bizar a rămas dacă (si dacă da, de ce) persoana perfidă (cine o fi fost aceea) m-a indus în eroare spunându-mi că „Liviu a plecat la mare”… A fost vorba de farsă, de o coincidentă de nume, de universuri paralele… sau de cine mai stie ce. Nu se stie. Cert este că Livache, care era amorezat de Mitza (Mirela), chiar dacă o fi avut el alte planuri, nu plecase la nicio mare si aparent si-a văzut cuminte de planul stabilit în comun, considerând că totul rămăsese cum era prevăzut, în vederea aventurii de neuitat de la Sabadell. Primul episod al războiului a avut loc pe peronul gării portal la ora unu din noapte când „s-a dovedit” că marele combinator-organizator e absent din peisaj. E nebun? E țepar? E încurcă lume? E farsor? E ticălos? Ce fel de… s-au întrebat cu voce tare cei trei „muschetari” contrariați, debusolați, nedumeriți, aflați în mare încurcătură, confuzie si dilemă. Livache, singurul care păstrase legătură cu mine era si el suspect. Dacă n-a înțeles el bine ora si locul? Dacă nu cumva a provocat în mod intenționat (cu cine stie ce intenții) confuzia? Si acum? Ce e de făcut? Am venit de la Giurgiu degeaba? Eu știu? Putem să mergem la mare (nu știu cine a zis). Nu mergem la nicio mare, a zis războinică Mirela. Am plecat la Sabadell, la Sabadell mergem. Bine, bine, au zis ceilalți, dar cum? Noi habar nu avem cum se ajunge acolo. Nu face nimic, știu eu, a punctat Mirela. Pai de unde știi? Uite așa, știu si gata pentru că am ascultat cu atenție de cinspe mii de ori explicațiile „combinatorului”. Ce-i drept e drept, Mirela cam fusese prin preajma mea (!!!) de fiecare dată când explicam cuiva cum e cu teleportarea spațio-temporală pe blat si cum se ajunge la Sabadell întocmai si la timp. Cei doi nu s-au pus cu nebuna, si au zis, bine mă dacă zici tu că știi cum se ajunge la Sabadell, la Sabadell mergem. Numai să nu fie si povestea asta vreo balivernă gogonată a individului. Lasă ca ne lămurim noi si cu d-lui, a mai zis Mirela. Nu mă lasă el pe mine așa cu ochii-n soare la miezul nopții. Si uite așa, fără să stie ce s-a întâmplat cu restul marelui grup organizat si dacă la Sabadell o să mai găsească pe cineva cunoscut sau dacă o să fie o aventură pe cont propriu, au decis să urmeze orbește indicațiile în varianta pe care si-o amintea Mirela din poveștile mele… Avea să se dovedească faptul că Mirela are o memorie foarte bună.

***

update: Azi (azi?) m-am trezit la 7, dar pentru că mă simțeam încă obosit, m-am teleportat înapoi la 6 si am mai dormit o oră. M-am trezit la 7. M-am simțit mult mai bine, revigorat. In realitate eram (sunt) cu o oră mai bătrân. Normal ar fi fost ca, după ce m-am trezit revigorat, să mă fi teleportat ieri, în mirabila zi de miercuri cea fără cuvinte, pentru a scrie continuarea întâmplărilor de la precedenta teleportare spațio-temporală la Sabadell, în frumoasa lună mai a anului de gratie 2012 (apropo, mai stie cineva ca in 2012 a fost sfârșitul lumii? Nimeni, nimic, amnezie totală!). Din păcate n-am avut… timp, așa că… rămâne pe altă dată. Poate voi scrie continuarea la timp, fără să fie nevoie să îmbătrânesc o zi, două, în plus pentru atât de puțin lucru. Până atunci as adresa publicului (același) o întrebare ajutătoare care, desi pare să fie numai bună pentru fizicianul minune al copiilor (Cristian… Prigorie… sau cum l-o mai fi chemând…), este bună, ca antrenament mental, pentru orice cutreierător al timpului debutant. Întrebare: Dacă faci, să zicem, un salt spațio-temporal, călătorind în urmă cu o săptămână la Ploiesti (de exemplu, miercuri, Ploiesti…) si îți iei cu tine si telefonul mobil, îl vei putea folosi? Vei putea suna pe cineva? Iti va răspunde cineva? Din ce timp? Va fi celularul tău recunoscut în rețea? Vei apărea în baza de date a companiei de telefonie mobilă ca fiind prezent cu două telefoane (localizate unul la Ploiesti si unul la… aiurea, în alta parte, azi aici, azi în Focsani)? Mă rog, par a fi mai multe întrebări, dar în fond este una singură. A doua întrebare ar fi: Oare ce ar răspunde fizicianul minune al copiilor (Cristian… Prescură… sau cum l-o chema) dacă i-ai adresa această întrebare la Oradea? Sau la Carei…  (apropos, azi e joi. Jeudi je danse. Je dis je danse).

Daca vrei să călătorești în 2012 cel mai bine este să pornești din 2011. Asa e logic. De exemplu de aici, să revezi sentimentele si materia din urma si pe urmă să pornești mai cu curaj spre viitor in zbor… La urma urmei cu cifrele lui 2012 se poate caligrafia la fel de bine si 2021. 2011 rămâne altceva. Nu uita să revezi si comentariile… Sunt formate din cuvinte, majoritatea atemporale…

sau/sau/si lecția inutilă de logică a altuia (unul Octavian Paler, un prieten de-al meu, nu-l știi tu)

Asa se întâmplă logic,
plecăm și sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viață,
poate nu trebuia să plecam, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, poate nu sosim unde trebuie,
poate nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva și câtă vreme sosim undeva
totul e… logic
chiar dacă logica și fericirea sunt lucruri total diferite,
totuși am plecat și am sosit undeva,
am greșit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?

(vai urmare) – Dupa atâta amar de vreme pe/trecută înainte si înapoi, în felurite călătorii spațio-temp-orale, si mai puțin in scris, unele detalii s-au pierdut iremediabil, în absenta unor artefacte credibile care să redea impresii potrivite despre cum a fost. Alte detalii sunt pe lista celor care nu s-au pre-scris încă, fiind prohibite publicului neavizat, așa că vor fi fiind omise (neintenționat) din proza dată sau… poate… vor fi așa… ușor ajustate (doar un pic) a aluzie ambiguă, pe ici pe colea (…) dându-li-se conotații mai mult sau mai puțin ezoterice, pentru cunoscători. Cert este că în redarea din memorie a faptelor, exact așa cum vor fi fost (fiind), contribuția prozatorului rămâne una marginală. Acestea fiind zise as menționă că nu se mai stie cu precizie dacă expediția în discuție, întreprinsă in piața San Rock din Sabadell pe 19 mai la ora 18:00, a pornit cronologic, pe axa convențională a timpului, de dinaintea sau de dinapoia momentului cu flasmob-ul filmat de către bancherii din Sabadell, adică dacă o fi fost o teleportare făcută în trecut sau în viitor. In acord cu legenda, fiind vorba si de o eclipsă la mijloc, punctul de plecare trebuie să fi fost pe undeva prin vara lui 1999, așadar cândva într-un mileniu trecut, ceea ce desigur n-ar putea fi un impediment major pentru niște cutreierători ai timpului care se respectă (așa ca noi). După o teleportare fără peripeții am ajuns conform planului la Polinyà, în portalul local, împreună cu ceilalți doi membri ai grupului inițial si inițiatic. Ca de obicei am utilizat tunelul timpului si n-am materializat noaptea, într-o cantină părăsită (David Vincent nu ne-a văzut si nici nu ne-am pierdut în spatiu). Ne aflam întocmai si la timp. In zori am ieșit la șosea plănuind să ajungem la Sabadell pe lumină. Aveam cam o oră de mers pe jos, dar puteam foarte bine să avem norocul să ne ia cineva la ocazie, mai ales că unul dintre noi o rupea binișor în catalană. Urma să ne petrecem ziua hoinărind prin oraș, mâncând hrană rece adusă la pachet de acasă, taman din 1999, pentru ca mai apoi spre seară, pe la 6, să ne prezentam în piața San Rock pentru flashmob si odă bucuriei. Iti dai seama ce incomensurabilă surpriză am avut când am auzit strigăte în urma noastră si, întorcându-ne, am zărit trei siluete care grăbeau spre noi, gesticulând nărăvaș, sub povara unor rucsaci uriași de care agățau tigăi si cratițe, având perne legate deasupra. Ii priveam siderat si nu-mi venea să-mi cred ochilor. „Cine sunt băi paparudele astea? Ii cunoști?”, m-a întrebat careva. „Băi pe cât de neverosimil pare, este nenorocitul de Livache, cu cei din Giurgiu” am mai reușit să îngaim, pregătindu-mă de prăpăd. Iti dai seama că abia cu mare greutate a fost evitată încăierarea. Mirela voia să mă bată pentru că-i făcusem figuri trăgându-i clapa ca un mizerabil, eu voiam să-l bat pe Livache pentru că „plecase” la mare si mă lăsase baltă. Livache se tinea la Mirela, ăștilalți doi mă țineau pe mine, iar Manitou privea nedumerit la unii si la alții si repeta ca flașneta: „Stați băi să ne lămurim!”. De lămurit nu știu dacă ne-am lămurit, dar măcar si-a prezentat fiecare varianta, unul mai sincer decât altul, si chiar dacă în mod evident adevărul n-a ieșit la lumină, am ajuns cu toții la concluzia că la mijloc a fost doar o încurcătură nefericită si neintenționată si că totul e bine când se termină cu bine, așa că pupat toți piața San Rock, fără ură si fără răzbunare. In fine, ca să nu-ti mai pun răbdarea la încercare, din restul detaliilor care compun povestea de încurajare în vederea unei noi expediții de 10 minute in piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012 la ora 18:00, o să încerc să fac un rezumat condensat. Ne-am dus cu toții la Sabadell, mai puțin Manitou care a rămas la Polinyà, în mod oficial ca să păzească bagajele si să prospecteze locul, dar in realitate pentru că avea faimă proastă ca fiind omul care aduce ploaia, si că prin urmare ar fi de preferat să nu strice prin prezenta sa, pe motiv de vreme nefavorabilă, nici planurile ălora cu flashmob-ul, nici nouă bucuria de a asculta prin surprindere oda respectivă. Am convenit ca în piața San Rock, pentru a nu atrage atenția asupra noastră să nu stăm grămadă, ci să ne separam, răspândindu-ne care încotro, fiecare pe cont propriu, să trecem cât mai neobservați cu putință, ca observatori independenți, singularități in peisaj, ceea ce în mare s-a si întâmplat, cu excepția unui moment anume în care cineva m-a luat de mână, fără să mă privească, si m-a ținut așa preț de vreo zece secunde, după care s-a îndepărtat pierzându-se în mulțime, lăsând in urmă o dâră de parfum si o ne/dumerire. Ne-am dispersat odată cu flashmob-ul si ne-am regrupat, după cum convenisem din timp, pe o stradă alăturată, în fața unei vitrine cu rochii de mireasă. Ne-am întors pe jos la Polinyà, unde ne aștepta Manitou cu masa pusă, pe terasa cantinei părăsite: sardine în ulei de măsline, șuncă si o sticlă de vin roșu aduse de la Giurgiu. Pâinea de casă era proaspătă încă, din cate-mi amintesc. La miezul nopții am re-intrat în portal si am dispărut fără urmă din peisaj, ajungând în no time pe peronul unei gări care găzduia un muzeu cu locomotive de epocă, din acelea cu aburi si cărbuni, în care nu ne-a împiedicat nimeni să ne urcăm si chiar să ne fotografiem. Am pus corturile pe malul lacului, am mutat câteva mese, de la terasa Splendid, pe ponton, am stat acolo jucând Wist si Rentz ascultând simfonii la radio ♪ pe Romania Cultural, în timp ce pontonul era legănat agale de valuri, retrăgându-ne în mare graba în corturi la fiecare repriză de ploaie care se pornea subit de fiecare dată când Manitou câștiga la cărți. Am fost la peșteră, la păstrăvărie, pe culme, prin zmeuriș, si câte alte amănunte nu s-au întâmplat (…Livache a trecut granița…), în cele două săptămâni cât am stat acolo, rupți de lume, total, cu scopul de a distrage atenția tuturor, oricui, universului si mai ales noua înșine, de la existenta escapadei de zece minute (sau zece secunde, cine mai stie), de la Sabadell, despre care nu trebuia să afle nimeni si nici măcar să bănuiască. Imi îngădui acum să-ti povestesc tocmai ție despre asta, în proză, știind bine că n-o să crezi o iotă si că deci nu contează, secretul continuând să rămână în siguranță. Teleportări spațio-temporale? Ei as, mofturi. Nu se poate așa ceva. Aici si acum s-ar potrivi deci foarte bine să fie consemnat punctul de încheiere al prozei scurte ce s-a lungit si așa cam mult peste limitele genului… totuși cvasi-continuarea conține unele amănunte captivante care pot cântări decisiv in decizia (a ta, a mea, a oricui), de a accepta o nouă expediție in vechiul Sabadell, ceva ce relevă posibilitatea entanglement-ului cuantic nu doar intre entități aflate la distanță în spațiu, ci si la distanță în timp, asincrone, si nu doar intre entități materiale, ci chiar si intre idei si/sau evenimente ori chiar între sentimente. Întors acasă (acasă, nu-i așa că e un cuvânt foarte frumos?), unde nu mă așteptam să găsesc pe nimeni, am dat peste fratele meu si el venit tot așa de nu se stie unde, si cam cu aceleași pretexte. „Cum a fost la munte?” m-a întrebat el. „La munte?”, am replicat eu mirat, „Adică aaa, la munte. Da, a fost misto, super.”… „Dar tu pe unde ai fost?” „Am fost la mare, cu restul lumii.” „Păi si de ce te-ai întors”, „Trebuie să mă apuc de învățat ca am restanță la fizică”, „Bă ești prost?”… „Eee, si nici nu mai aveam bani de stat la mare”. „Auzi ia lasă mofturile si hai să merge la mare. Mergi cu mine?”, „Ba ești nebun, doar ce m-am întors”. „Haide băi că nu stăm mult. O săptămâna”. N-am mai așteptat să se facă ziuă. In tren ne-am întins fiecare pe câte trei scaune la clasa întâi într-un compartiment care era liber, iar nasul n-a avut îndrăzneala să ne trezească, ne imaginându-si că pot exista asemenea tupeiști care să facă blatul la clasa întâi. La 4 dimineața eram pe faleza, în Eforie Sud, un foarte mic bar improvizat era încă deschis, la un microfon Mugur Mihăiescu recita „Luceafărul” (in varianta Vacanta Mare), iar soarele se pregătea să răsară direct din mare… Pe la 8, cand oamenii normali începeau să vină la plajă, noi ne târam agale spre interiorul uscatului ca să dormim si noi câteva ore, omenește, somnul de înfrumusețare. „Hai să le dăm deșteptarea ălora din grupul vesel (trădătorii), să-i dăm afara si să ne culcăm in locul lor.” „O să facă gură, pentru că de obicei nu se scoală nimeni înainte de ora 10”. „Ei as, mofturi. Azi se scoală la 8, ca să prindă ultra-violetele. Unde suntem cazați?”, „La vila Săbărel.”, „Undeeee?”, „La vila Săbărel. O să-ti placă.” Băi ca să vezi potriveală. Cei care renunțaseră să mă însoțească la Sabadell veniseră la mare, la Eforie Sud taman la vila Săbărel. Am intrat în vilă fredonând odă bucuriei cuprins de o euforie si de o eufonie fără margini. De culcat nu ne-am mai culcat pentru că, în entuziasmul iscat de sosirea noastră neașteptată, ne-a sărit somnul si ne-a apuca foamea. Ne-am dus cu toții la Cuptorul de aur si ne-am luat fiecare câte o jumătatea de cozonac cald, abia ieșit din cuptor, si câte un borcan de smântână. O combinație uluitoare, habar n-ai tu. Toata săptămâna am stat la Săbărel având zilnic la micul dejun cozonac cald cu smântână. O nebunie. Se pare că si Elena a rămas cu amintiri de neuitat de la Săbărel pentru că peste ceva vreme a luat vila si s-a apucat s-o renoveze, dar era să i se înfunde. Mă rog, aceleași încăperi, alte voci. (…) Prin urmare rămânem înțeleși. Ne vedem, ante-portas, așa cum am stabilit, în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, ora 18:00, iar cine nu vine în piața San Rock pentru expediția de 10 minute, poate veni bine merci la Eforie Sud, musai la vila Săbărel (așa se zice Sabadell in limba română). Trebuie însă verificat în ce an, în care vară, ca să fim siguri că-i încă deschis Cuptorul de aur. Sincer să fiu nici eu nu sunt încă decis suta la suta. Mă încearcă așa un fel de emoții inefabile la gândul că m-as putea întâlni eu cu mine cel de odinioară, si/sau cu ceilalți, cei de atunci… Desi, pe film, se pare că nu apărem nici unul dintre noi, cu toate că m-am tot străduit să identific pe careva. Culmea, singurul care pare a fi prezent în filmare este Maintou, dar sigur-sigur nu pot fi pentru că taman pe d-lui nu l-am mai văzut nici înainte si nici după scurta escapada de la Sabadell, si nu-mi mai amintesc prea exact cum arata. Ar trebui să caut fotografiile de pe locomotivele cu aburi. Poate apare în vreuna si uite așa s-ar brodi să demonstrez QED.

Atenție amnezie

Absolut tot ceea ce vezi în locuri publice atunci când ieși din casă este flashmob. Nu știai? Uite afli.

Conform Wikipedia – Flashmob (pronunțat flæʃ mob, termen provenit din engleză flash mob, unde flash—flash, clipă; mob — mulțime) este o adunare foarte scurtă într-un loc public, participanții efectuând o anumită acțiune neobișnuită pentru o durată scurtă de timp, după care grupul se împrăștie.

Flashmob e o prezentare pentru spectatori accidentali, cu scopul de a trezi sentimente de neînțelegere, interes și chiar senzații ca ceva nu este în regulă cu spectatorii înșiși.

• Acțiunea trebuie sa fie spontană și concomitentă. Este interzisă atragerea atenției de către participanți înainte de acțiune.
• Trebuie să se formeze impresia că participanții nu se cunosc și înainte de acțiune să nu afișeze că se pregătesc să facă ceva neobișnuit.
• După Flashmob nu trebuie să rămână urme.
• Toate acțiunile trebuie să fie efectuate cu toată seriozitatea.
• După finalizare toți participanții trebuie să părăsească imediat locul acțiunii fără a mai arăta că s-a întâmplat ceva deosebit.
• Flashmobul trebuie să fie în afara Mass-Mediei.

Participarea la acțiuni neautorizate în masă, de obicei, sunt pedepsite prin lege.

Scenariul ideal trebuie să fie absurd, misterios, nu foarte vizibil și în niciun caz să nu provoace râsul. Mobbery nu trebuie să încalce dispozițiile legale și normele morale. Doar trebuie să faci ceva lipsit de sens, dar în așa fel, de parcă această acțiune conține un sens obișnuit. Ca urmare, spectatorii ocazionali văd această situație ca pe ceva serios, o situație care poată un sens și ei încearcă să-l găsească. Ei încearcă un sentiment de interes, neînțelegere sau chiar sentimentul că își pierd mințile.

Exemple: 1. Într-un loc și timp anumit participanți „îngheață” de parcă timpul s-a oprit. În așa poziție ei stau timp de câteva minute, după care toți concomitent pleacă în diferite direcții.

2. Într-un loc și timp anumit participanții încep să înceteze mișcările de parcă sunt roboți la care se termină energie. Mișcările lente continuă câteva secunde după care fiecare se oprește pentru a se „încărca”, peste câteva minute flashmobul sfârșește și ca și în orice scenariu participanții pleacă în diferite direcții de pe locul acțiunii. În acest mob poate fi activizată toată fantezia moberilor, cineva se oprește încet cineva brusc, cineva în mers și altul doar apleacă capul. Acest scenariu se joacă în așa fel de parcă se termină energia interioară. Cazi pe loc, te pui în genunchi sau rămâi în picioare alegi singur. Principal e să surprinzi lumea din jur.

Participanți Flashmob acțiunii nu oferă și nu primesc bani pentru participare. Este ocupație voluntară. Participanți aceleași acțiuni pot urmări diferite scopuri. Scopuri posibile pot fi:

• distracția
• a se simți independent de stereotipuri de comportament
• de a impresiona pe ceilalți
• pentru a testa capacitățile proprii în efectuarea acțiunilor spontane în locuri publice
• încercare de a obține noi senzații
• senzație de aparținere la o acțiune comună
• noi senzații emoționale
• participare pentru a găsi noi prieteni

Participanți în astfel de acțiuni în viața cotidiană pot fi oameni de succes și persoane serioase. Unii psihologi explică acest lucru prin aceea că aceste persoane se plictisesc de viața rațională. Astfel ei caută să participe în ceva deosebit ce o să aducă noi senzații în viața lor.

Dacă mai aveai dubii, acum după ce ai revăzut materia, sper că te-ai lămurit si ai înțeles cum stă (în secret) treaba cu absolut tot ceea ce se întâmplă spontan când ieși pe stradă, prin piețe, prin public: verdict flashmob.

Desigur ca scopul/intenția acestei proze scurte nu este aceea de a te lamuri pe tine ce vezi prin locurile publice (only flashmobs) sau de a te edifica in legătură cu semnificațiile flashmob. Scopul este desigur altul si acesta se va releva pe cale maieutică, sau nu, încet, încet. Până atunci însă am să-ti fac o propunere. Propun (doritorilor) ca punct de intrare în discuție (si daca nu va fi nicio discuție, atunci ca punct de start într-o meditație interioară) un film de circa 5 minute, care redă o secvență de mici întâmplări petrecute in piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00. Pentru început rugămintea mea ar fi să urmărești cu atenție filmul în care apar mai multe persoane, anonimi din lumea larga, si să încerci să vezi dacă recunoști pe cineva, una sau mai multe dintre persoanele care apar in film, o figură, o siluetă, pe cineva. Chiar exista șanse sa ai o surpriză, si să (te) remarci, re-cunoscând pe cineva. Atenție, amnezie!

Update (la ceva zile distanță): Ca să nu se consolideze cumva ideea unor așteptări nerealiste, ce-or fi putut fi induse accidental prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, as vrea să menționez (mai bine mai devreme decât mai târziu) că (nici) eu unul nu cunosc si nu recunosc niciuna dintre persoanele care apar in videoclipul cu flashmob-ul de la Sabadell. Cel puțin deocamdată. 🙂 Trebuie de asemenea să mărturisesc sincer că nu am mari așteptări ca cineva dintre participanții (observatori) la „Atenție amnezie” pe Arca lui Goe să cunoască si/sau să recunoască (deocamdată) pe cineva dintre cei prezenți la Sabadell pe 19 mai 2012 pe la orele 18 si prinși in filmul realizat „spontan” de vreun martor „întâmplător” al evenimentului (evenimentelor). La urma urmei, in acord cu statistica matematică (si cu matematica nu te pui), șansele ca intersecția dintre mulțimea vizitatorilor Arcei lui Goe si mulțimea oamenilor care cunosc direct măcar o persoana dintre cele care apar in film, să fie diferită de mulțimea vidă sunt aproape zero, în tot cazul neglijabile. Desigur că odată ajunși aici cu discuția am putea să o luăm într-o direcție foarte interesantă si să ne întrebăm daca vreunul dintre noi cunoaște pe cineva care cunoaște direct vreuna dintre persoanele ce apar in film. Sau pe cineva care cunoaște pe cineva care cunoaște direct vreuna dintre persoanele ce apar in film, sau si așa mai departe. Există niște teorii interesante care afirmă că pentru oricare două persoane din lume, luate la întâmplare, A si B, există un sir finit de persoane P1, P2… Pn astfel încât persoana A cunoaște direct si personal persoana P1, persoana P1 cunoaște persoana P2… persoana P(n-1) cunoaște persoana Pn, iar persoana Pn cunoaște direct si personal persoana B. Lanțul slăbiciunilor. Lungimea acestui lanț fiind corelata cumva cu notorietatea sau lipsa de notorietate a persoanelor A si B. Din câte-mi amintesc, se zice că desi populația planetei a trecut binișor de șapte miliarde, numărul „n” n-ar avea valori prea mari, fiind întotdeauna mai mic de o sută. Oare câte persoane s-or găsi în șirul de la dl. Goe până la tine? In fine, desi aceasta ar fi fiind o foarte interesantă direcție în care să promovam șueta noastră, totuși, nici în asta nu se ascunde intenția cu care a fost propusă proza „Atenție amnezie”. Desigur că dacă n-oi uita între timp am să-ti dezvălui în cele din urmă acea intenție. Până atunci însă toată lumea are dezlegare la auto-promovare si vorbit off-topic. In orb.

Întrebări ajutătoare: (a) Ai idee cine a făcut filmarea flashmob-ului de la Sabadell din 19 mai 2012? (b) Dar tu (da, da, tu, tu) nu cumva ai fost prezent acolo (si faci pe niznaiul?) fiind în același timp si o persoană care recunoaște o persoană din film si o persoană din film care este recunoscută de o persoană de pe Arca lui Goe. As zice să nu te grăbești nici cu răspunsurile nici cu expedierea în neant a ajutătoarelor întrebări (ca fiind invalide sau fanteziste). 🙂

Iar dacă întrebările (a) si (b) ti se par prea grele, se poate găsi oricând o întrebare mai simplă. De exemplu (c): Ti-ar plăcea ca printr-o incredibilă coincidență să fi fost si tu acolo si să si apari în acest film postat printr-o neverosimilă întâmplare pe Arca lui Goe? N-ar fi… fabulos?

Laniakea (paradisul incomensurabil în hawaiiană) 

Desigur că prin aducerea acestui fulg de pasare măiastră (numit paradisul incomensurabil, în havaiană) în ecuația, până acum monomială, și și așa confuză a flashmob-ului din Sabadell, prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe ar avea toate motivele să fie intrigat si/sau să-l bănuiască pe dl. Goe de farsă, cacealma, teribilisme gratuite, sau (în cel mai bun-rău caz) de vreun derapaj involuntar în încercarea de a finaliză încă nenăscuta proză scurtă dar botezată cu anticipare: „Atenție amnezie”. Am speranța că totuși la final, când va fi fiind dezlegat micul „mister” al intențiilor acestui topic, să se afle măcar un observator care să considere că a meritat să-si „piardă timpul„, apreciind că raportul între efortul de a parcurge drumul de la zero la unu si valoarea lui unu, este unul favorabil, sub-unitar. Ceilalți, care, constatând că valoarea lui unu este aproape zero, vor aprecia că de fapt si-au pierdut timpul degeaba, fără niciun sens, vor fi considerați daune colaterale, risc asumat, un sacrificiu pe care, vorba lordului Maximus Farquaad, mi-l asum. 🙂

* * *

9 octombrie, a.c., contiNUare: Se spune că o imagine face (pe puțin) cât o mie de cuvinte, dar pentru că, indiferent din câți pixeli ar fi fiind compuse, imaginile nu-s musai egale între ele (deh, viața e nedreaptă) unele valorează în cuvinte (prin conversie la cursul zilei) mult mai mult decât o simplă mie de cuvinte. Să zicem Gioconda de exemplu, valorează cât biblioteci întregi de volume pline de cuvinte. Asa si obiectele grafice (două la număr) incluse (cam cu de-a sila) în pre-textul de vorbă afișat aci pe Arca lui Goe, luate la bani mărunți denotă mai multe mii de cuvinte, majoritatea (vai) off-topic. Imi cer așadar iertare prea-cinstitului cititor citit si un-ic al Arcei lui Goe, că n-am găsit (la îndemână) foarfeca potrivită pentru a decupa esențialul, strictul necesar, din imaginile incluse (cam cu de-a sila) în colajul sugestiv intitulat „Atenție amnezie”. Desigur că această poliloghie, care mimează, în van, sens si scop, ar putea avea darul să-l plictisească, să-l enerveze, să-l indispună, să-l descurajeze si, în cele din urmă, să-l izgonească pe vizitatorul naiv, superficial, egoist si șarlatan, atras aici (la vad… în vid, în van) de mirajul îmbuibării pe gratis sau al îmbogățirii peste noapte a sinelui. Trebuie să recunoști însă că, atâta vreme cât scopul scuză mijloacele, e dreptul meu suveran de a încerca liber fel de fel de metode. Important este să răzbim noi cumva (ca Iona) si să o scoatem la capăt până la urmă. Cică urma scapă turma si cine râde la urmă, râdem mai bine 🙂 Desigur că vizitatorul numit naiv, superficial, egoist si șarlatan este așa cel mult în context local, relativ la nepotrivitele sale așteptări, încolo nu. Cu siguranță că la el acasă este, dimpotrivă, înțelept, isteț, profund, altruist, generos si onest. Altminteri ne având încotro. Dar să-l lăsăm în plata Domnului pe respectivul si să revenim la oile noastre grafice. Ti-as atrage atenția că, de fapt, filmul care încearcă să te ducă cu gândul (si poate si cu sufletul) către o mică serie de întâmplări petrecute undeva, cândva, într-un spațiu-timp iluzoriu, etichetat simplu dar/si plin de ambiguitate „piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00„, este de fapt o colecție de biți conservată provizoriu (de la… până la…) pe un server YouTube, pe care, un program prezent pe calculatorul tău, o transformă într-o serie de cadre (un număr finit), formate dintr-un număr oarecare (vai tot) finit de pixeli de diferite culori, pe care le redă secvențial pe ecranul calculatorului tău. Si la fel face si cu sunetul. Ca si imaginea si sunetul originale, de la fața locului, aceste sunete si imagini artificiale, substanțial diferite, sub aspectul fizicalității si suportului, de sunetele si imaginile originale, sunt trimise ochilor si urechilor tale, iar acestea le transforma în niște semnale electrice neverosimil de asemănătoare cu semnalele produse de ochii si urechile unui martor ocular al evenimentelor, trimițându-le uimitorului tău creier care le interpretează, dându-ti iluzia mișcării prin spațiu si a trecerii timpului în film, si un pic iluzia transportului la localitate (spațiu-timp), si asta desi fiecare cadru este o simplă imagine statică, nemișcată, încremenită în timp, formată din multe puncte colorate. Si dacă am ajuns cu vorba la „imagine”, înainte de a pomeni vreo două si despre imaginea etichetată „Laniakea, paradisul incomensurabil) este musai-musai, să intrăm în detalii legate de acest subiect: AICI – Relația dintre spațiu-timp și semnificația imaginilor. După ce revezi „Relația dintre spațiu-timp și semnificația imaginilor”, poate mai vorbim. Mi se pare ca Atila Gombos reușește să puncteze destul de plastic felul în care imaginile intermediază si limitează accesul nostru la realitate (indiferent ce va fi fiind aceea) reușind să ne seducă si sa ne amăgească, de ajungem să considerăm că singura realitate este imaginea. Totuși, din cand în când, suntem, pentru scurtă vreme, conștienți si preocupați că imaginile redau doar suprafața lucrurilor si chiar si pe aceea extrem de partial, de incomplet si de… ah, superficial… încât pentru a avea un model cât de cât coerent al realității care ne hartuiește ontologic, nu avem încotro si trebuie să ne folosim încontinuu imaginația pentru a ne completa si a ne încropi modelul lumii (fiecare pe al său, propriu, unic, individual) trecând dincolo de coaja subțire, infinitezimală si totuși opacă a lucrurilor. De fiecare dată rezultă o poveste, țesută cu grijă, cu migală, cu atenție si precauție, o poveste care transcende imaginea. Pentru a putea lua ființă si pentru a putea exista, povestea trebuie musai să respecte niște canoane si niște constrângeri foarte dure, care-i impun consistența simultană cu două universuri: (a) cu imaginea care a generat-o, si (b) cu toate poveștile pre-existente în mintea noastră care constituie (de bine de rău) modelul nostru de lume. Acceptam si asimilam ceea ce vedem (si când zic vedem mă refer la toate simțurile senzoriale si extra-senzoriale, inclusiv la intuiții), numai in măsura in care ceea ce putem adăuga in completare cu ajutorul imaginației (a) nu intra in contradicție si nu strică imaginea si (b) nu intra in contradicție si nu strică modelul (poveștile) pe care le avem deja in minte. Nu contează cât de frumoasă, de fabuloasă si de plină de adevăruri fundamentale si/sau de utilități lucrative este o poveste nouă, dacă nu dă sens si nu se potrivește (interpretativ) cu ceea ce vedem si/sau dacă nu se potrivește armonic cu ceea ce stim deja, atunci povestea este respinsă, repudiată, ignorată, refuzată, încetând brusc să existe. Esti poate tentat să crezi că astfel de provocări sunt rare si că de obicei, în mod normal, firesc, natural suntem în stare să acceptam si să asimilam (sau măcar să tolerăm) lucrurile cu care intram in atingere (senzorială, extra-senzorială, intelectuală, emoțională sau prin intuiție). In realitate este invers, reușim să acceptam si să asimilam foarte puține din poveștile cu care intram in vreun contact, din ce in ce mai puține, pe măsură ce trece timpul, fiindu-ne din ce in ce mai suficienți nouă înșine. La limită, cand ne-am pierdut complet abilitatea de a asculta, accepta si asimila povesti, orice poveste, sătui (si) de noi înșine, murim. Dar mă rog, nu despre asta este vorba acum-aici, ci despre faptul că există o mulțime de povesti (majoritatea), care trec pe lângă noi ca si cand n-ar exista… povesti care n-au reușit să capete un trup, desi am fost acolo, la față locului, si am pipăit suprafețele, cu vederea, cu auzul, si cu toate simțurile. Sunt povesti care ignorate ne pot ucide, strivindu-ne si tot degeaba, nu le vom lua in seamă si gata. Avem o capacitate limitată de a „cunoaște”, dar avem capacitatea nelimitată de a ignora (orice) si de a supraviețui (provizoriu), coexistând (pașnic), cu inconștientă, cu o mulțime de povesti neștiute. Iar aici este loc pentru povestitori-seducători capabili să inventeze basme intermediare care sa alcătuiască un traseu potrivit (presărat cu mici pseudo-povesti) prin care spectatorul să fie dus cu zăhărelul din punctul (imaginar) A (in care se află) până in punctul (imaginar) B (pe care-l refuză). Cam așa funcționează umanitatea. Schimbând abrupt subiectul, as menționa că in spatele imaginii „Laniakea, paradisul incomensurabil” se află o poveste fabuloasă încropită de către con-frații noștri științificii. Poate voi încerca să fac, dintr-un basm mic în proză, o punte către Laniakea, pentru cei compatibili cu ideea de a include paradisul incomensurabil in modelul lor despre lume.

După includerea oarecum insolită a imaginii Laniakea in ecuația cu doar câteva sute de necunoscuți si necunoscute din piața San Roc din Sabadell de pe 19 mai 2012, orele 18, un vizitator-observator (creator de realitate), s-a interesat la forurile superioare în legătură cu esențialul, formulând cu șăgălnicie o întrebare capcană extrem de captivantă: „Un super roi de galaxii, legate temporar, precum Laniakea, este cumva un flashmob?” Nu știu câți dintre vizitatorii de-acum sau de-a pururi ai Arcei lui Goe auziseră despre acest cuvânt bizar „Laniakea” si/sau mai văzuseră imaginea botezată astfel: paradisul incomensurabil. Presupun că niciunul. Ne aflam desigur in fata unei mici si inofensive șarlatanii cu aromă de metaforă oferită de confrații cosmologi, întrucât Laniakea nu-i nici paradis, nici incomensurabil. După cum ne lămurește succint colegul Bau-Bau, Laniakea nu-i mare brânză, ci (doar) un super roi de galaxii, (atenție mare vă rog) legate temporar. Fiind o formațiune provizorie ai cărei constituenți sunt gata s-o ia care-încotro, până la analogia cu flash-mob-ul n-a fost decât un pas mic pentru om, mare pentru o-menire, imposibil de evitat. Până la a pomeni alte detalii ale acestei povesti cosmice, as vrea să te anunț în mod solemn că Laniakea este casa noastră, locul în care te afli, si că ești îndreptățit să te gândești cu emoție si cu mândrie la ea, si să ti se umezească un pic ochii când o pomenești cu duioșie, exact ca atunci cand zici: țara noastră, planeta noastră, sistemul nostru solar, galaxia noastră. Acesta este pasul următor în extinderea simțului teritorialității si a sentimentului proprietății la homo sapiens: super roiul nostru de galaxii. După cum poate bine ai observat deja in imaginea paradisului incomensurabil exista un mic cerculeț roșu. In centrul acelui cerc, cât un vârf de ac, se afla Galaxia noastră (asociata adesea, impropriu cu denumirea Calea Lactee, sau, după cum i se spunea in vechime, Drumul Robilor). Presupun că pentru tine nu este un secret ca Galaxia este casa Soarelui, care este de circa 1000 de miliarde de ori mai mare decât sistemul solar. Ca un detaliu as aminti ca Laniakea conține cam 100 de mii de galaxii precum galaxia noastră. Vom reveni cu amănunte.

Cum-ne-cum, am ajuns la mijlocul distantei dintre zero si unu, în „centrul imaginar” al Qubit-ului, în plină confuzie si indeterminism cuantic, ceea ce denotă însă o superpoziție promițătoare… pentru continuarea tărășeniei cu persistența flashmob-ului din Sabadell, conectat în mod enigmatic si cuminte, cu super-roiul galactic Laniakea, aflat în dispersie acută (apud unii spectatori ne observatori). Dacă n-ai înțeles nimic, nu te îngrijora. Exact asta am vrut… să spun. 🙂

Doar cu un mare efort de imaginație, artefactul grafic etichetat „Laniakea – paradisul incomensurabil” ar putea fi considerat „o fotografie„. După cum probabil că îți poți închipui, imaginea este obținută (cu ajutorul matematicii si a unor programe de calculator) prin agregarea datelor privind poziția in spațiu si luminozitatea celor o sută de mii de galaxii care comun această structură care se întinde pe circa o jumătate de miliard de ani lumină. Lumina, gravitația, informația si in genere cauzalitatea responsabilă cu producerea unor efecte, circulând cu cei 300.000 de km/s, are nevoie, pentru a se propaga de la o margine la alta a acestei formațiuni, de cinci sute de milioane de ani. Pentru a putea-o vedea si eventual fotografia in toata splendoarea ei, așa cum apare in „poză”, ar trebui să te afli undeva in spațiu la circa unul-doua miliarde de ani lumină, cu fața spre ea. Imaginea pe care ai putea-o observa din acea poziție ti-ar oferi informație vizuală, veche de unul-două miliarde de ani, in medie… unele dintre părțile observate fiind cu câțiva sute de milioane de ani mai vechi decât altele… din cauza diferenței de distanță avută de parcurs de lumină, de la sursă până la tine. Este uluitor că în aceste condiții poate exista o coerență care să asigure structura acestei formațiuni, dându-i o identitate crono-geometrică, ce o face să aducă întâmplător (?!) cu un fulg de pasăre. O coerență structurală dinamică asigurată în principal de către gravitație. La fel de uluitor este si faptul că niște ființe minuscule si insignifiante aflate in adâncul insondabil al acestui fulg au fost in stare să colecteze informațiile si să redea o imagine fotografică similară cu cea care s-ar putea obține de undeva din afară, de la unul-două miliarde de ani-lumină. Intr-un fel e ca si cum am fi călătorit până acolo… instantaneu… După cum bine știi (?!) în genere, ceea ce conferă provizoriu coerență structurală si complexitate unei entități oarecare (oricare, chiar si ție), este totodată ceea ce determină perisabilitatea acelei entități. Gravitația care a construit aceste mirobolante filamente de lumină, compuse din galaxii conținând (fiecare) sute de miliarde de stele, întreține si amplifică mișcările parților ducând la transformarea lentă si inexorabilă a entității până la completa ei destructurare. Undeva in direcția constelației Centaurului, galaxiile dinspre centrul axial al „fulgului”, sunt foarte aglomerate, formând împreună ceea ce se numește „Marele Magnet” (The Great Atractor), a cărui gravitație imprima o viteza radială galaxiilor, încercând să-si înghită cu totul conținutul, pentru a se transforma într-o imensă gaură neagră. Din cauza acestui „magnet” galaxia noastră (precum si galaxiile vecine) se mișca in direcția constelației centaurului cu 600 de km/s. Poate părea mult, o viteza mare, enormă, dar în realitate, la scara formațiunii nu înseamnă (aproape) nimic… Persistența formațiunii fiind asigurată pentru numeroase miliarde de ani. Totuși în această poveste mai exista un personaj: expansiunea universului, dilatarea spațiului, pusă pe seama misterioasei energii întunecate. Fiecare „celulă” de spațiu se dilată, se extinde, accelerat. In medie fiecare an lumină se mărește cu 20 de km/s. La scara formațiunii, care are circa cinci sute de milioane de ani lumina, creșterea este de zece miliarde de km/s. O creștere făcuta în contra gravitației… Calculele arată că, la scara acestei formațiunii, într-un final expansiunea universului va fi copleșitoare, iar gravitația, care tine momentan (pentru câteva zeci de miliarde de ani) galaxiile împreună, va pierde bătălia, iar fulgul se va dispersa în spațiu. De aceea formula condensată care definește concis „Laniakea” este formulată așa „un super roi de galaxii, legate temporar„, unde temporarul devine de la dilatarea spațiului. In realitate însă formațiunea este destul de stabilă in raport cu durata de existență a perpetuei umanități… Peste vreo o sută de milioane de ani Laniakea va arata aproape la fel, in timp ce omenirea…probabil ca nu va mai arată nicicum. In sfârșit, să trăim noi până atunci. Povestea paradisului incomensurabil si a Marelui Magnet, ascuns (momentan) vederii in spatele zonei de opacitate a discului Galaxiei noastre, ar merita proze separate, rolul lor în proza curentă (Atenție Amnezie), fiind ascuns într-un detaliu unul cât se poate de modest: galaxia se mișcă relativ la referențialul Laniakea cu circa 600 de km/s. Soarele se mișcă prin galaxie cu circa 200 de km pe sec. Alte influențe cosmice si dilatarea spațiului determina global o mișcare relativă a sistemului solar prin cosmos de aproximativ 1000 de km/s. Este mai mult decât probabil că în viitor când vom putea lua in considerare referențiale mai vaste decât Laniakea vom afla că viteza sistemului solar prin cosmos este de fapt mult mai mare, în direcția curgerii spațiului si/sau a creșterii entropiei despre care se zice c-ar da direcție săgeții timpului. Fugit inreparabile tempus. Cu asta putem considera temporar încheiată epopeea extra galactică prin Laniakea pentru a ne întoarce cuminți la Sabadell, la momentul oportun, efectuând o călătorie în timp alături de amicul nostru D’Artagnan si de cine altcineva o mai dori dintre amici să ne însoțească într-un asemenea voiaj de plăcerea, în vederea audierii acordurilor odei bucuriei in primordialitate, in piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00 si a includerii noastre in filmul deja postat pe Arca lui Goe.

S-a mai deschis un portal in Laniakea către Sabadell si către flashmob-ul inundat de Oda Bucuriei… https://garapentrunoi.wordpress.com/2017/08/17/sa-curga-viata/

Personajul din imagine a fost surprins in imagine in piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012 ora 18:04:09. Cei care il recunosc sau au imaginație pot propune o poveste cu sau despre acest personaj. Apare in înregistrare la minutul 4 si 9 secunde.

O brazi frumoși…II, III, IV, etc

II, III, IV, etc. Intr-un an m-am apucat sa impdobesc bradul ajutat de cineva. Treaba migăloasă si consumatoare de timp. Timp spre ce meleaguri grabit alergi?... S-a facut tarziu si cineva a plecat acasa, iar bradul a ramas impodobit doar pe jumatate, restul globuletelor pastrandu-se provocator, la vedere, in alveole, in cutie, pe masina de cusut din vecinantatea bradului. O postura artistica cu trend post-modernist care denota, ca sa zic asa, o neglijentă studiată („rational-sentimentalå” ca sa fiu si mai explicit in spiritul adevarului). Si asa a si ramas acel bradut, pana spre Paste, cand a fost expediat in neantul ghenei, aratând ca o ghera, (tacâm de pui) căci niciun ac nu-si mai pastrase pe scheletul maroniu. Macar a fost usor de despodobit. Alta data era sa patesc si mai rau si sa rămân (care va sa zica, ma intelegi, eu si familia mea) fara brad de tot. Cazuse pe mine responsabilitatea sa caut si sa cumpar moliftul de Craciun. Dupa cateva incursiuni facute in zile diferite, prin piete si aprozare in care n-am vazut chiar nimic demn de pretentiile mele absurde… am intrat intr-un soi de letargie si uitare, fiind pe atunci, ca si pe acuma, si ca-ntotdeauna, un maestru al amânărilor până-n ultima clipa, si am neglijat sa actionez activ intru indeplinurea intocmai si la timp a sarcinii achizitionarii unui brad, pom, pin, molid, ceva acolo, conifer sa fie, asa că m-am trezit taman in penultima zi, intr-o joi spre seara, de dinaintea ajunului. Cand am realizat mi-a cazut cerul in cap. Am fugit de acasa (precum dorul lui Tudor Gheorghe), cam dezbracat, cu un fular la gat, direct in piata, sa iau brad, brad, brad. Dau un regat pentru un brad… Bine, eu n-aveam regat, dar nici ei nu mai aveau brazi in piata, ci doar niste vreascuri cu pretentii de brad… Si atunci… ei bine atunci…

Chestia este ca acum ma grabesc teribil presat de o alta sarcina amânată până in ultima clipa, si trebuie sa plec, dar promit să mă întorc si să vă supun ce s-a întamplat mai departe in povestea cu brazi… Tineti aproape… (care cum)… (Nu ma deranjeaza să postati sugestii despre cum ar trebui continuata proza scurtă)…

Gata… M-am intors. Asa, sa revenim, sau mai bine zis sa ne intoarcem, in trecut, la momentul aproape culminant al micii intamplari cu bradul (lipsa) de Craciun. Dupa ce am incercat in zadar, in piata, cateva aranjamente lucrative prin combinarea a cate doi-trei braduti rebutati intru obtinerea cat de cat a unui pom de Craciun, am renuntat la idee si la tramvai pornind prin noapte (se intunecase deja) inapoi spre casa pe jos, ca sa am timp de gandire pentru a inventa o poveste credibila prin care urma sa justific absenta bradului din peisajul Craciunului din acel an, de parca eu as fi fost vreun Emil Zola sau vreun Hemingway ca sa povestesc cum am pescuit marlinul urias si cum mi l-au mancat rechinii pana sa vin cu el la mal. Dar, intrucat pe vremea aia nu eram prozator ci poet (ca si tine si eu m-am nascut poet si abia ulterior am devenit prozator prin depreciere, prin degradare entropica, pierzandu-mi ritmul, rima, etc, dar hai sa nu dam in depresia sarbatorilor inainte de vreme), nu-mi venea in minte nicio idee de proza scurta pe tema data. Si atunci, sub licårul calm si ispititor al steleror am avut totusi (eu ca poet, ma stii) un moment de inspiratiune divina. Mi-am amintit ca in apropierea bazei sportive de la institut (unde obisnuiam sa jucam baschet) este un conifer urias si ca as putea macar sa iau o creanga din el, pe care s-o impodobesc cu globulete si s-o declar bradut. Zis si facut. M-am prezentat la locul cu pricina, unde era intuneric, liniste si pace. Ger. Vazandu-ma cu mainile goale (fara manusi, fara topoare) coniferul se uita sfidator la mine cu ochii inchisi, fosnind usor din cetina: du-te ma de-aici.  Nu, nu ma duc. Am ochit o creanga mai de la poale, marisoara, si m-am repezit la ea. Nu m-a bagat in seama. Nici eu n-am bagat de seama la prima vedere pe intuneric cam ce dimensiuni are. Am observat doar ca nici macar nu se clintea in timp ce eu ma uzmeam din toate puterile s-o smulg din trupul mama (sau tata, cine stie). Dupa lupte seculare care au durat minute bune, mainile imi inghetasera si mi se umpusera de rasina (ah, da sa curga sange de brad), iar coniferul facea miso de mine bombardandu-ma cu conuri (in cap) si cu zapada (din provizia lui de iarna), pe sub gulerul camasutei cu care eram imbracat pe sub fular… Se contura la orizont o infrangere rusinoasa. Urma sa ma prezint acasa mizerabil, rebegit, ranit in orgoliul meu de gladiator, murdar de rasina, mirosind a brad dar fara brad, adica nedemn de a obtine macar mila semenilor mei ci dimpotriva dispretul si desconsiderarea cuvenite celui care se face vinovat de stricarea protocolului si a traditiei. Craciun fara brad. Cu porc dar fara brad. (Povestea porcului despre care este vorba aici, fiinteazå de pe o falie alternativa a realitatii, pe care o s-o redau altora, alta data, poate). Din disperare mi-am amintit de Arhimede, ala care a zis „Dati-mi un punct de sprijin si voi rasturna Pamantul”. Dati-mi un brad voi muntilor, marilor. M-am retras mai spre varful crengii de conifer, mårind pârghia si am inceput mai cu spor sa fortez creanga incolo si incoace pana cand, minune, am auzit trosc si m-am trezit cu ea in brate. Miracolul de Craciun. Moralul mi s-a refacut ca prin farmec, am luat captura la spinare si am pornit-o glorios spre casa, lasandu-l pe conifer scâncind si suierandu-mi printre dinti: „ei lasa ca te mai prind eu alta data”. Nu, nu m-a mai prins (caci intre timp m-am facut baiat cuminte). Creanga pe care reusisem s-o råjghin (sau s-o rup, daca „råjghin” vi se pare cumva prea brutal sau prea obscen) s-a dovedit a fi mai voinica de cat oricare din brazii vanduti in piata, asa ca toti trecatorii stingheri cu care m-am mai intalnit pana acasa ma intrebau cu vadita invidie: De unde ati cumparat bradul? De la piata, raspundeam eu zambind… spre deruta generala.  Acasa, pe lumina am bagat de seama ca bradul meu, desi bogat si cu o forma foarte frumoasa, era cam 2D nu 3D, dar ce mai conta. L-am montat in suport, l-am pus intr-un plan paralel cu peretele asa incat privit din fata arata ca un brad adevarat, desi avea „gene” mult mai lungi decat molizii ordinari de prin casele vecinilor si l-am mai si ajustat nitel din foarfeca. Era deosebit de tot, ce så mai, de o originalitate aparte. L-am impodobit, cu globulete, cu beteala si stelute o mie, l-am admirat, l-am scuipat ca sa nu-l deochi si l-am botezat Pinochio, sperand ca o sa treaca in ochii privitorilor drept brad adevarat. Craciunul putea sa inceapa. A doua zi au venit si ai mei cu porcul de la tara (gata transat) si asa a fost sa fie si in acel an ajunul Craciunului in casa romanului. Toti care ne calcau pragul se minunau de uluitorul si neobisnuitul nostru brad de Craciun, cazand in extaz cand le spuneam ca l-am luat de la fondul plastic, comanda speciala. Celor care indrazneau sa ma intrebe cat a costat, le spuneam ca a fost atat de scump, ca mi-e si rusine sa spun cum am cazut de pacalit, dand pe el cat nu face. Lasa mai ziceau ei, ca merita, e deosebit. E ca-n occident. Pentru mine anul ala a ramas in amintire ca anul Craciunului cu creanga in loc de brad, dar pentru prieteni si cunostinte a ramas de pomina ca fiind anul in care dl.Goe si-a tras brad de la fondul plastic. Pacat ca n-am nicio poza cu el. Cu dl. Brad Pinochio… O dedicatie in amintirea lui:

 

 

Anexe: Cu exceptia unor mici, neglijabile si ignorabile alte exceptii, fara potential literar (si/sau a altora pierdute prin amintiri si prin urmare momentan inaccesibile), in rest, majoritatea celorlalte  intamplari ale mele cu Bradul de Craciun sunt simple povesti pentru copii cuninti si teferi, teribil de asemanatoare cu ale tuturor altora si din care nu vad cum as putea obtine vreo proza oricat m-as stradui. Mi-ar trebui mult prea mult talent pentru a reusi asa ceva. Geniu, pentru a crea ceva din nimic, dar n-am. Totusi as mai mentiona vreo cateva detalii doar asa de coloratura. In primul bradut de care-mi amintesc nu erau decat 8 globulete mari si 8 globulete mici, toate simple, subtiri, fragile, rotunde, sclipitoare, colorate, rosii, galbene, verzi si albastre. De fiecare data cand, inevitabil, se mai spargea cate unul dintre aceste globulete ancestrale era jale mare, chit ca erau inlocuite pe loc cu alte doua-trei din cele moderne si bengoase. Se parea cumva ca insasi copilaria se va sfarsi atunci cand toate globuletele din colectia originala se vor fi terminat de spart. Ceea ce inca nu s-a intamplat. Mai sunt vreo doua care rezista, rezista. Poate ca tocmai de aceea dl. Goe nici nu reuseste inca sa se maturizeze total, incapatanandu-se sa mai fie un pic, un pic, copil. In fine o alta intamplare cu bradul ar fi dinspre bunica mea care nu-si punea brad (ca n-apucase, la ei la tara ne pomenindu-se sa aiba lumea brazi cu globulete), dar, odata cu moda brazilor, bunica apela la un artificiu. Avea un leandru plantat intr-o caldare mare si care statea toata vara pe prispa, iar iarna intra in casa, la fereastra. D-lui devenea brad de Craciun pe care bunica il impodobea si ea cum stia. Tot era ceva. Cealalta bunica n-avea pom de Craciun dar era experta in trandafiri. Serios. Facea de Craciun cei mai gustosi si mai aromati trandafiri din lume pe care-i afuma si-i pastra apoi peste vara in galeata cu untura, intrucat nu avea nici frigider. Nici macar Fram. Si acum imi ploua in gura cand imi amintesc de trandafirii de la bunica.

Căderea monarhiei

Căderea monarhiei (sau Măscăriciul) – Proză scurtă (sau basm)…

A fost odată (ca niciodată 😦 ) un măscărici la curtea unui rege. Un rege oarecare, banal, nu contează ce rege, căci în poveste măscăriciul era personajul principal. Regele era secundar și anost, dar măscăriciul își făcea toți banii, faima sa trecând cu mult de zidurile castelului regal. Măscăriciul nostru (adică al regelui), nu purta tichie cu clopoței și nici nu făcea tumbe, dar spunea vorbe de duh, puhoi, de i se dusese buhul în tot regatul și chiar și dincolo, în împărățiile vecine. În mare secret era admirat de mulți intelectuali chiar și în republici, unde era considerat un fel de dizident subtil al ideii de monarhie. Cert este că omul nostru găsea în orice împrejurare câte o vorba adâncă și cu tâlc, cu haz, și mai ales cu schepsis, încât oricine ai fi fost și orice probleme ai fi avut, nu se putea să rămâi încruntat, iar cei isteți, care prindeau cei dintâi, din zbor, poanta zicerilor sale, izbucneau primii în râs, dând tonul cavalcadei de hohote. Odată s-a întâmplat așa chiar și la o înmormântare, la care toată adunarea a izbucnit în râs, deși măscăriciul nu zisese nimic, ci doar făcuse niște grimase pline de unele subînțelesuri, în timp ce regele îi lăuda pe cel defunct. De atunci i s-a și interzis (formal) să participe la înmormântări, iar când venea, venea travestit cu mare grijă încât să treacă nebăgat de seama.  La nunti însă era, în general, bine primit. Acum ar fi de zis că un observator atent, obiectiv și imparțial, ar fi putut baga de seamă că, de la o vreme, măscăriciul nostru (adică al regelui) ajunsese la un soi de manierism, că poantele i se cam repetau, că uneori era foarte greu să găsești vreo urmă de schepsis în vreuna din zicerile pe care le rostea cam la normă, fără intenția de a fi subtil or spiritual… cu orice chip. Dar de, intrase în legendă, iar mentalul colectiv nu accepta ideea că vreuna din frazele sale ar fi putut fi o simplă proza, cu un singur și banal înțeles. Și dacă ar fi zis simplu „Sire nu știu unde naiba-mi sunt papucii”, tot s-ar fi găsit printre cei prezenți un curtean care să facă vreo legătură subtilă cu cine știe ce altceva nostim, si, de bucurie că este primul care se prinde, să izbucnească în râs. Și odată dat tonul la râs, nimeni nu putea rămâne de căruță și era musai că fiecare să intre în joc și să râdă, că să nu cadă de prost. Inclusiv regele. Nu însă și regina, căci regele era celibatar (dar asta este deja o alta proză scurtă pentru altă ocazie). Măscăriciul era însurat, dar nimeni nu știa cine știe ce despre căsnicia sa ori despre cum ii merge d-lui pe acasă.  Soția sa era mereu prezentă pe la balurile și reuniunile de gală de la curte, și chiar la reuniunile politice (când acestea se desfășurau în sesiune deschisă, cu public) d-ei având lojă rezervată de unde putea observa evenimentele, inclusiv prestația artistică a soțului ei, măscăriciul. Același observator atent, obiectiv și imparțial (dacă ar fi existând așa ceva) ar fi putut să constate însă și altceva, și anume că măscăriciul nostru (adică al regelui) era în general foarte trist, deprimat chiar, și că zâmbetul ce-i stătea veșnic lipit pe față era cam fals, la fel ca şi optimismul „tonic” ce-l înconjura că o aură. Dar, mă rog, la urma urmei nimeni nu este perfect, și înainte din poveste mult (nu) mai este. Într-o bună zi regele muri, habar nu am cât de bună o fi putut fi acea zi, mai ales știind că moartea regilor este bucuria ne-bunilor, dar cert este că regele a murit și curtea (după ce a murmurat „Regele a murit”) n-a putut striga „Trăiască regele”, întrucât acesta murise subit fără să lase urmași. Măscăriciul (înțelept fiind) nu s-a bucurat de moartea regelui dar nici de plâns nu l-a plâns (fiind de datoria sa să-i îmbărbăteze pe toți ce-i afectați în vreun fel de tragica dispariție a acelui cap încoronat), dar de îngrijorat s-a îngrijorat și d-lui, gândindu-se la ce-i va putea oferi viitorul ca măscărici regal la o curte fără rege. Pe lista de așteptare la încoronare nu se aflau decât vreo câțiva verișori de-al treilea sau de-al patrulea, care se codeau să accepte încoronarea și sa-si asume enorma responsabilitate monarhică. Unul făcea pe nebunul. Altul se plângea că are gută, ulcer și  hemoroizi, ceea ce-l împiedică să se așeze pe tron, iar altul era cam bețiv și curvar. Sărmana monarhie, bietul regat. Un arhivar de la curtea regelui susținea c-ar fi descoperit niște documente ce atestau fără tăgadă, existenta unui alt candidat eligibil pentru slujba de rege, despre care se știa doar c-ar fi emigrat în America cu ceva vreme în urma. Tânărul rege, mort la datorie, a fost îmbălsămat, mumificat și sanctificat, fiind apoi depus cu onoruri militare într-o bazilică dintr-un mausoleu de la periferia centrului orașului din curtea castelului. Consiliul de coroană, care preluase formal puterea, s-a angajat să-l caute pe misteriosul moștenitor al coroanei și să-l aducă pe tron. O sarcină nu tocmai ușoară, dacă stai să te gândești, prinde prințul, pune-i coroana. În fine, ce s-o mai lungim, Consiliul de Coroană nu s-a pierdut cu firea, iar căutarea respectivă a devenit un soi de covor persan al Penelopei (Cruz sau Lopez, din Peloponez), ori o monastire a meșterului Manole, pe care nimeni n-o voia dusă la bun sfârșit, preferabilă fiind perpetuarea sine die a acestui ambiguu status quo. S-a decis astfel ca toate pozițiile de pe schema de funcționare a curții regale și nomenclatorul de funcții și meserii să se păstreze intacte până la noi ordine, și astfel monarhia a mers mai departe, chiar și în absenta unui rege sau a unei regine. Bucătarii, paharnicii, spătarii, logofeții, sfetnici, slujitoarele, țiitoarele și toată liota de curteni au rămas pe poziții, continuând să facă (mai mult sau mai puțin) ceea ce făceau și până atunci, adică mai nimic. Măscăriciul a rămas măscărici, și fiindcă tot obișnuia odinioară să-l întrețină până târziu pe rege în apartamentele sale, până la urma, s-a și mutat în aceste apartamente, împreună cu soția sa, despre care se zvonea că ar fi fiind muza care-l inspira pe măscărici făcându-l să fie (așa de) plin de spirit.

Cu timpul umorul și savoarea zicerilor sale a căpătat o tenta nouă, diferită de stilul cu care se obișnuiseră curtenii pe vremea în care regele încă trăia. Poantele sale deveniseră parcă mai ermetice, mai sibilinice și mai abrazive, încărcându-se de cinism, sarcasm și ironie nu întotdeauna foarte fină, nedumerindu-i și punându-i în încurcătura pe curteni, care abia cu mare efort mai reușeau să dea tonul la râs. Acuma unii se cam saturaseră să se tot hlizească prostește la inepțiile fără sens ale măscăriciului, dar nu îndrăzneau să schimbe ceva. Intuiția le spunea ca orice schimbare poate fi dramatică. Dacă s-ar fi oprit din râs la poantele măscăriciului s-ar fi putut ca cineva să se întrebe care să mai fie rostul acestuia la curte și s-ar fi ajuns poate la destituirea sau mazilirea acestuia, ceea ce ar fi putut atrage atenția și asupra rosturilor altora, dintre toți cei care oricum nu făceau mare brânză la curte (marea majoritate)… așa că, au preferat să meargă pe burta. Măscăriciul si-a luat-o-n cap, dedându-se la tot felul de giumbușlucuri deșănțate și bancuri proaste pe seama oricui, devenind extrem de nesuferit și chichirincios, având pretenția la aplauze și râsete sincere pentru orice gogomănie. Unii îl priveau cu milă punând transformarea sa pe seama faptului că rămăsese cam singur, ziua fără prietenul său regele, dar în special noaptea, întrucât soția sa se hotărâse de ceva vreme să se mute în iatacul din turnul castelului, redistribuindu-se de una singură  pe post de frumoasa din pădurea adormită.  În fiecare dimineață măscăriciul urca scările până sus în turn și își săruta soția adormită, sperând că o va trezi și că va rupe astfel blestemul, dar pas de a reuși. Soția sa nu deschidea ochii și în genere nu reacționa în niciun fel, rămânând stană de piatra. Arareori zâmbea prin somn simțind-se sărutată, alteori făcea doar grimase sau între-deschidea câte un ochi, mormăind în barbă lucruri neinteligibile. După o vreme măscăriciul a renunțat să mai urce în turn în fiecare zi, mulțumind-se să se ducă o dată pe săptămână (sâmbăta sau duminica), apoi încă și mai rar. Tot în zadar. Frumoasa adormită hiberna și pace, transformându-se încet dar sigur în altcineva, și mai ales în altceva, în crisalida de piatra din turnul castelului.  Regele, adică măscăriciul o privea cu sinceră uimire, câteodată când ajungea accidental prin iatac, în special când  se întâmpla să-și poarte ochelarii de vedere, întrebându-se retoric și mirat, cine să fie oare femeia aceea din turn care semăna oarecum cu soția sa dar mai ales se deosebea de aceea, pentru a-si vedea mai apoi de treburi, și de activitatea sa de măscărici în Consiliul de coroană al regatului. Situația i se părea si lui cam bizara caci realiza stupefiat ca trăia într-o monarhie fără rege, într-o căsnicie fără soție, într-o lume fără sens, si într-o situație fără ieșire,  fiind el însuși un măscărici fără umor si fără cauza. Din aceasta cauza nu prea avea spor. Totuși plutea. Într-o duminica de 1 Aprilie (de ziua lui, caci Măscăriciul era născut pe 1 Aprilie, ca toți clovnii), s-a trezit dis-de-dimineața si s-a dus in cabinetul regelui pentru a-si pregăti in avans replicile spontane pe care avea sa le ofere peste zi Consiliului de coroana, curtenilor, ambasadorilor, diplomaților si celorlalți nefericiți care-si făceau veacul de singurătate in acea atipica reședință monarhică. Si cum stătea el așa si cugeta in gol s-a trezit deodată ca apare in pragul ușii soția sa, chiar ea însăși in persoana, trează, cu ochii deschiși, mari, de un albastru infinit, îl apucă de mână si îl trage după ea până în iatacul din turn, mai precis în pat. Aniversare cu suspans. Si, in timp ce măscăriciul fremăta a palpitare in atingere cu molatica sa soție, aceasta se zbate scurt si-i mormăie apăsat printre dinți: „Nu te mai tot înfige așa că n-am chef de sex”.  Palpitarea măscăriciului încetează spontan, iar soția sa contemplându-i perplexitatea adaugă: „Dar ce credeai? He-he, e 1 Aprilie”.  Măscăriciul (râzând in sinea lui cu gura până la urechi), așteaptă preț de un minut ca să se niveleze la fizic si la psihic, apoi iese din iatac si se duce direct in sala tronului, îmbrăcat așa cum era, in pijamale cu iepurași. Fiind foarte dis-de-dimineața acolo nu se aflau decât vreo câteva femei de serviciu care s-au prefăcut ca nu-l baga-n seama, continuând sa-si vadă de treaba lor si sa deretice, ștergând praful inexistent de pe mobile.  Măscăriciul își comanda un cappucino de la bucătărie apoi se așază confortabil pe tronul regal, așteptând cursul firesc al zilei.

Așa l-au găsit acolo membri Consiliului de Coroana, îmbarcat in pijamale, șezând turcește si moțăind  pe tronul regal. O postura cam îndrăzneața chiar si pentru Marele Măscărici al curții, dar, dat fiind faptul ca era 1 Aprilie, ziua glumelor, a păcălelilor si a Măscăriciului,  nu s-a scandalizat nimeni fata cu aceasta situație, ba chiar au zâmbit cu toții, anticipând cine știe ce șotie mai pune dumnealui la cale cu aceasta ocazie anume. Când sala tronului a ajuns sa fie ticsită de lume si de zumzet,  Măscăriciul trezit din somn, s-a întins, a căscat zgomotos, a zis „Buna dimineața”,  „Buna dimineața”,  „Buna dimineața”,  către cei care se holbau la el așteptând-i poanta. In mod miraculos s-a făcut liniște. Liniștea de dinaintea furtunii. Nu se mai auzeau decât niște muște. Măscăriciul a căscat si el ochii a mirare la toți ce-i care-l fixau cu privirea, parând ca nu înțelege ce se așteaptă de la el, s-a scărpinat alene in cap si a zis: „Haide sa va povestesc ce farsă mi-a făcut astăzi soția mea”. Pe data s-a iscat un murmur vesel. Si măscăriciul le-a povestit de-a-fir-a-păr, fără înflorituri, pățania sa de mai devreme,  iar când si-a terminat povestea cu replica „Si nu te mai tot înfige așa că n-am chef de sex”, se aștepta ca toata lumea sa izbucnească in râs. Dar, in mod surprinzător,  nu a râs nimeni, absolut nimeni. Toți așteptau încă să vină si poanta. Au tăcut chiar si muștele, așezându-se discret pe căciuli, berete si baticuri. Pentru a doua oara in aceeași dimineața Măscăriciul a rămas perplex. In liniștea stingheritoare care se lăsase, toți încercau sa deslușească gluma, sa afle ce voise sa zică Măscăriciul, sa înțeleagă in cine bate. Nimeni n-a dat tonul la râs. Nimeni n-a zâmbit. Dinspre grupul unor cucoane simandicoase s-a auzit cu destulă claritate un singur cuvânt șuierat: „impertinent”. Președintele Consiliului de Coroană s-a simțit dator sa intervină drept pentru care i s-a adresat Măscăriciului: „Chiar așa alteță, ce vreți sa spuneți?” „Pai… Nimic. Ce sa vreau?” a răspuns Măscăriciul… „Cum nimic?” a ricanat președintele? „Nimic ?!” (a murmurat adunarea). „Nimic, nimic, nimic” a răcnit Măscăriciul, „lăsați-mă-n pace!” si a dat sa plece de pe tron.

Fiind un autor milos din fire, nu vreau sa va pun la încercare răbdarea peste o anumita limita maximala, așa ca pentru restul basmului o sa va fac un scurt rezumat din care vor fi eliminate pasajele descriptive. Arhivarul a venit fuga cu o copie după contractul de angajare al Măscăriciului in care se stipula explicit ca in ziua in care nimeni nu va râde la glumele sale, Măscăriciul urma sa fie decapitat. Degeaba a zbierat acesta ca apucatul ca nu era nicio gluma la mijloc si ca glume urma sa spună abia după prânz, era prea târziu. Decizia a fost luata pe loc. Călăul a sărit in sus de bucurie (dar nu a râs ca sa nu strice contextul) caci de multa vreme nu mai avusese ocazia sa-si facă meseria si începuse sa-si facă griji in legătura cu cariera sa, fiind încă departe de vârsta legala de pensionare. Curtenii i-au plâns de mila Măscăriciului (nici vorba de râs) făcându-i momentul încă si mai penibil si viată mai amara. Ce mai tura-vura, Măscăriciul a fost decapitat si exilat in aceeași zi mai spre seara. Si-a luat căpățâna într-o traista din păr de capră si s-a mutat, cu cățel si cu purcel într-o alta poveste (Călărețul fără cap), unde a trăit fericit pana la adânci bătrâneți, si unde o mai trai si astăzi daca n-o fi murit. Deși a rămas jovial si glumeț, avea din când in când momente de melancolie, in special când privea căpățâna încoronata pe care o purta tot timpul cu sine in trista traistă. Da, da, era o căpățâna încoronata, caci de fapt, uitasem sa va spun, Regele si Măscăriciul erau una si aceeași persoana. Nu muriseră chiar simultan dar se născuseră concomitent si trăiseră împreuna, ca fiind una si aceeași persoana, precum tu însuti cu sinele tău. După plecarea Majestății sale Măscăriciul, monarhia a fost abrogata (din cauza unei chichițe legislative prevăzută in constituție care specula o clauza de seriozitate in absenta unui Măscărici profesionist la curte), iar arhivarul a fost ales președinte de Republica, prin votul universal, secret, egal si inconștient al marii majorități a poporului suveran., restul curtenilor pensionându-se pe capete pe caz de boală. Si am încălecat pe o șa… ca călăreț cu scaun la cap.

Turiștii care vizitează azi, la Sinaia, palatul regal al fostei monarhii, pot admira in bazilica aflată in mausoleul de la periferia centrului orașului, din curtea castelului, un cilindru transparent de cleștar in care se afla depus corpul neînsuflețit al Albei ca Zăpada, înconjurata de cei șapte pitici de gradină, toți împietriți (ad-litteram) de durere, cu câte o ceașcă de cafea in mână, care-i ajută să stea la priveghi în stare de veghe. Artistul plastic a fost neobișnuit de inspirat, reușind să surprindă în piatră până si aburul înălțându-se din cele șapte cafele. Ba chiar si aroma cafelei, ceea ce-i derutează teribil pe trecători, făcând-i sa intre fără voie, de-a valma, claie peste grămadă, în cafeneaua din vecinătatea mausoleului. Despre frumoasa adormită albă ca zăpada, depusa, la vedere, in cilindrul de cleștar, se spune ba că ar fi fost soția Măscăriciului si amanta Regelui, ba că invers, dar nimeni nu mai știe cu precizie ce si cum, pentru că faptele s-au petrecut tare demult si au fost prescrise între timp.

Este căderea monarhiei sa acorde ranguri si sa întrețină iluzii. Dar, apropo, tu ce rang ai prea-cinstite?

UPDATE: Si pentru că lucrurile nu sunt niciodata asa cum a-par, nici chiar atunci cand se dovedesc „a fi altceva” decat a-păreau, ar fi timpul sa precizez ca povestea regelui-măscărici, insirată extrem de fragmentar si selectiv in aceasta comedie, necesită unele amendamente. Regele n-a murit asa cum s-a narat in istoria oficiala, ci si-a inscenat moartea, substituindu-i-se măscariciului. Satul de monarhie si de corvezile canoanelor impuse de această postură, a aranjat pe sest un schimb de locuri cu măscariciul (fiind una si aceeasi persoană acest lucru nu a fost greu de făcut), iar  apoi, cu acordul prietenului sau (amamdoi avand un simit al umorului iesit din comun) au convenit sa-i administreze acestuia o licoare a somnului, exact precum cea folosita in Romeo si Julieta, prin care acesta sa fie adus intr-o stare de moarte aparenta. Măscariciul s-a îmbrăcat cu straiele regelui, a băut licoarea si „a murit subit”… fiind apoi „imbalsămat, mumificat, sanctificat si canonizat”, de formă, cu mare pompă. Regele (deghizat in măscarici) a asistat astfel la propriile sale servicii funerare (cam ca Ipu)… plângând in ho-ho-te de râs, în timp ce mumia Măscariciului adormit era depusă cu onoruri militare in basilica din mausoleul de la periferia centrului orasului din castelul monarchic. Dupa trei zile si trei nopti Măscăriciul s-a trezit din somnul de veci si a evadat din mausoleu, intr-o noapte, cu largul concurs la gărzilor care erau postate in vecinatate nu atat pentru a asigura paza, cât pentru a păstra protocolul intru gloria eterna a fostului rege si pentru a atrage turistii in zonă. Desigur ca disparitia mumiei regale a fost constatată la un moment dat, dar Consiliul de Coroana a avut grija sa ascunda evenimentul, sigiland cripta sub pretexte cusute cu atza galbena. Ulterior, cand lumea a mai uitat de fostul rege (lumea uita foarte usor) a fost adus un sicriu de sticla din alta poveste cu o frumoasa din padurea adormita, alba ca zapada (despre care n-ar fi de mirare sa aflam ca este de fapt o cenusareasă oarecare), mormântul fiind apoi re-inaugurat si redat circuitului turistic. Măscăriciul evadat s-a evaporat (sau s-a sublimat), disparand misterios din atentia publicului, angajandu-se ca clovn la un mare circ de stat al soarelui, unde a fost star, până cand s-a pensionat si s-a apucat de gradinarit, intr-o suburbie superbă a unui oras oarecare (asta fiind deja altă poveste), reunindu-se acolo si cu regale decapitat si exilat, care a revenit sa locuiască in acelasi trup cu vechiul sau prieten Măscăriciul, doua finite, un singur cap, si desigur împreuna cu sotia sa (si ea aceesi, chit că usor metamorfozată de întâmplări si de trecerea anilor. Pana la urmatorul update care o sa releve că lucrurile nu sunt niciodata asa cum a-par, nici chiar atunci cand se dovedesc „a fi altceva” decat a-păreau, am re-încălecat pe o sa si-am plecat la o paradă asa.

 

O înmelcuire

M-am luat cu una, cu alta, am alunecat la valeeee, am derapat (din imaginar in prea cruda si devoratoarea realitate)… Lenes fiind m-am lenevit inca si mai abitir la cote apoteotice (habar nu am cum am reusit sa-mi sporesc lenea in asa hal pe noi culmi, desi parea ca atinsesem maximul posibil in aceasta directie, oi fi vreun geniu in materie), m-am lasat acaparat de blazare, resemnare, lehamite (si aici am trecut la un nou nivel, mult mai inalt), mi-am umplut/petrecut/irosit/istovit vremea cu prostii, cu nimicuri, cu hârjoane, cu melancolii, apatii, am despicat firul in paispe, de fiecare data cand mi s-a oferit in dar (grecesc) un capat de fir, am asteptat (in zadar) sa-mi treaca ipohondria, am dat in sinea mea vina pe anturaj (in special pe cineva anume), etc si uite asa n-am mai postat nimic la rubrica povestiri de nimic in proza scurta. Nu ca ar fi fiind vreo mare necesitate in acest sens, ori vreo absenta notabila pe Arca lui Goe, din aceasta cauza, dar orisicat. Nu sunt in postura de a rezolva dintr-o lovitura aceasta „problema”, dar am dat intamplator peste ceva care ar putea fi o mica piedica in calea uitarii, un nod in batista (sau in velatura) inainte de a se consfinti ireversibil iesirea din peisaj a ideii de povestire de nimic in proza scurta. Asadar iata ce am gasit, un comentariu al unui oarecare anonim Rareș Mocanu:

„Am fost să vedem casa memorială a lui Ion Desideriu Sîrbu, dizident din perioada comunistă după a cărui viață s-a scris ”Cel mai iubit dintre pământeni”. Ajungem în preajmă, trecem pe lângă ea fară să realizăm și întrebăm un localnic. El o sună pe doamna cu cheile. Ea coboară din bloc, ne dă cheile și ne spune să ne ducem și, dacă vrem să cumpărăm ceva, să luăm de-acolo și să lăsăm banii pe măsuță. Noi întrebăm, mirați: păi aveți încredere așa, în oricine, că nu..? Răspunsul m-a marcat pe viață: ”Cine îl caută pe I D Sîrbu nu umblă cu de-astea.” (parafrazez, n-am reținut formularea exactă)„

***

Nu ca e dragutza? Poate ca voi gasi in asta un imbold pentru a finaliza lectura romanului „Adio Europa”. L-am inceput si l-am lasat nesfarsit (precum Marin Preda, Delirul)… Daca in randul prea-cinstitului citiitor citit si unic ai Arcei lui Goe s-o gasi cineva care l-o fi citit l-as ruga sa nu-mi spuna cum se termina.

Pofta de vorbe (II)

Cum naiba sa stam de taina, noi muritorii, despre nemarginirea Universului (o enormitate fara sens, d-zei mami lui de Univers infinit (,) stupid), cand lumea fiecaruia dintre noi este atat de marginita, tinând cel mult pânå la Ploiesti, mircurea mai ales, in rest universul personal, in cvasi-integralitatea lui, fiind exclusiv intravilan, ramanand asa chiar si cand se intinde (dilatand-se de caldura, vara) pana la Snagov… Arar trecem cu mintea de Ciulnita, de Busteni, de Giurgiu, sau de Videle, iar ceea ce se afla dincolo de Filiasi este deja infinitul… la care putem ajunge (vai) doar in vis. Si este foarte greu de visat fara o cuesta confortabila (cupeu separat care va sa zica, ma intelegi?) in care sa tragi perdelutele ca sa poti sa dormi cu spor pana dincolo de Filiasi, in nemarginire. Caci, nu-i asa?, e musai sa dormi ca sa poti visa. Nemarginirea. In stare de veghe nu poti visa, nici macar in lanul de secara. Ca insomniac esti condamnat „e-tern” la plictiseala „pe durata” unei asemenea calatorii fantastice, mai ales daca nu ai cu cine schimba o vorba, la vagonul restaurant, sau cu cine face amor salbatic la vagonul de dormit, vagonul de vorbit, vagonul de baut, vagonul de sex-si-dragoste, de somn… sala de lectura, in fine, fel de fel de vagoane… In tren, ca-n viata, daca esti con-strans cu usa sa fii in stare de veghe, atunci n-ai acces la oniric si, fara oniric, iti trebuie musai companie, si nu orice fel de companie ci una selectå in care companionii sa fie obligatoriu cu charm si stranietate (sa fie cu „vino-ncoa”, sa aiba un „nu-stiu-ce” ori si mai bine (sic) un “je ne sais quoi”, ”un certain regard”)… ca sa nu dai in plictis ontologic. Ei bine gasirea unei astfel de companii, care sa-ti ofere o bine-facatoare si bine-cuvântatå relaxare a gretei tale existentiale (ca insomniac. privat de deschidere catre universul oniric, al viselor gratuite si grandioase) este, in acord cu principiul incertitudinii, aproape imposibila. Probabilitatea cuantica, desi nenula, este infinitezimal mica, un epsilon nesemnificativ. Nu prea ai de unde alege. Ma rog, pe planteta s-ar afla un numar impresionant de candidati (circa 7 miliarde de suflete), dar in realitate numarul persoanelor la care ai acces pentru dialog si taifas, cele pe care le cunosti (cercul prietenilor si cunostintelor) este extrem de mic, cam o mie de persoane (nu?), hai sa zicem o mie-si una, daca o punem la socoteala si pe Sheherezada, fosta ta sotie. Desigur ca Sheherezada aceasta nu este doar „fosta” sotie, fiind totodata actuala si viitoarea sotie, doar ca e mai logic sa o apelam preferential cu formula „fosta” si o sa o identificam simbolic (ca atare) folosind cea mai consistenta dintre emblemele temporale aplicabile. Sotia ta de saptamana trecuta este fosta ta sotie – cea de saptamana trecuta, la fel cea de anul trecut, sau de acum zece ani… fosta… Chiar daca intre timp nu ai divortat, si ea a devenit implicit actuala sotie, nu mai e aceeasi. Nici tu nu mai esti acelasi (pe cea de-atunci n-o vei gasi-o si tu acela ai murit…). In aceasta devenire, cam de rahat, actuala ta sotie iti este (oarecum paradoxal) mai putin sotie decat iti era fosta ta sotie. Pare paradoxal, dar nu e. Sunt sigur ca ai prins ideea. Are legatura cu dilatarea spatiului (care creste intre voi) si cu entropia (care produce dezordine in spatiul crescator), dar nu-i acum momentul sa ne batem capul cu fondul motivatiilor cauzale… Asadar avem o mie-si una de cunostinte (prieteni, vecini, rude, colegi, amici…) cu care am mai schimbat cate o vorba in trecut si care s-ar preta, teoretic vorbind, la postura de parteneri de conversatie (si de taina) inter-locutori. Tu (de ex.) câti ai? Få te rog o pauza de lectura si numåra-i. Vezi sa-i scazi pe aia care (ti-)au murit deja. Asa… Cati? Problema este ca majoritatea dintre ei sunt fumati, perimati, deprimati, consumati, blazati, cuprinsi de lehamite si resemnare, cel putin in relatia lor cu tine, imbacsita de vreme, diluata de distante (si de umbra de plumb a prea zilnicei pâini). Caut prieten, rog seriozitate!. Spatiu-timpul si numarul amicilor disponibili ne sunt multimi finite, scazatoare… ceea ce este un factor extrem de descurajant si demobilizator pentru initierea unor discutii de taina despre nemarginirea (crescatoare) a Universului (o enormitate fara sens, d-zei mami lui de Univers infinit (,) stupid). Prin urmare, visare nu (ioc, ca daca somn nu e, vis nu e), taina nu (ca n-ai cu cine, infernul celorlalti retragandu-se prudent din calea infernului care esti), si atunci ce-ti mai ramane? Mai Nimic. Si uite asa ideea de Dumnezeu devine al dracului de atragatoare. Dintr-o data nu mai ai nicio problema. Nu mai exista niciun mister. Totul i se datoreaza Lui, El stie mai bine ce si cum, si daca te pui bine cu El, iti va oferi gratis, in dar, Adevarul Absolut Atemporal si Transcendental, pe care nici nu trebuie sa-l intelegi, ci doar sa-l accepti si sa-l crezi. Nemarginirea Universului se dizolva in neant. Te poti retrage pe linia Namoloasa-Ploiesti… Cu trenul 163 (al mai bun pentru noi) circuli tot mai rar, mai rar, si numai pana la Titu (in niciun caz pana dincolo de Filiasi), si numai pentru a manca gogosi pe peron, in gara, cu coana Mitza (o prietena adorabila, biciclista si fara pretentii civile, a la guerre comme a la guerre)… pot sa fie si langosi… iar in rest mai nimic, faci naveta, tu fiind de pe Marte, ca sa te intalnesti, din cand in cand (din ce in ce mai rar) cu mereu acuala ta sotie, de pe Venus, (si ea face naveta) pentru câte un randez-vous pe planeta de Pamant, de exemplu la Iunion (sau prin camera de garda/oaspeti). Problema este ca Universul (asa cum l-a facut Dumnezeu) se (tot) dilata. Distanta dintre Marte si Venus creste, exponential… asa incat aceste calatorii de placere devin din ce in ce mai costisitoare si mai pline de inconveniente, de-a dreptul imposibile, in timp ce actuala ta viitoare sotie devine din ce in ce mai mult fosta ta sotie de draga si inoubliabila amintire. Mai tii minte mai draga Mårie?… Mai devreme sau mai tarziu Marte si Venus vor fi in galaxii diferite, in universuri paralele si inobservabile pe calea undelor. Ne vom vedea din ce in ce mai rar pana cand, in cele din urma, nu ne vom mai vedea deloc. Ne vom multumi cu entanglementul cuantic… mai solid decat orice principiu al incertitudinii si decat certitudinile entopice ale crudei realitati. Ramâne(m) ca-n-tren. Ceea ce va dorim si d-voatra stimati telespectatori din Andromeda.

Ce-am avut si ce-am pierdut? Caprele tot sapte sunt. Azi aici, maine-n Focsani… Poimaine-n Pascani? Ooo, nu, poimaine in Norii lui Magellan, si pe urma, Duminica la limita universului Observabil, sau dincolo de ea (precum conul Dorin din Certocratia)…

Alte incaperi, alte voci – alte ispite pentr pofta de vorba: Quo vadis?

Despre veghe si singuratate si aici: Gabriel Liiceanu: „Ce este insomnia cioraniana?”
 

Scurtă-tură…

Scurtă-tură-unde-am-fost-în-trecut…în fugă…

Da, da, stiu, ai dreptate măi dragă prea-cinstite cititor atât de citit si de unic al Arcei lui Goe, promisesem că te scot din ceata poftei de vorbe, rămasă suspendată in aerul ne/clar la diminetii din episotul trecut (din frumoasa zi de 9 iulie, ziua muzicii usoare, zice-se, interesati-va)… dar tocmai cand ma pregateam sa te scap pe portita dinspre maidan, sa vezi pocinog: am dat far-de-voie, far-de-nevoie si fara sa stiu cum intr-o gaură de vierme (wormhole) care m-a scos dicolo de pâzele albe, unde am facut (ne-rezistând ispitei) o scurtă-tură în-trecut. Ei, intre timp am gasit de-acolo-ncoace o scurtă-tură spre prezent, însa daca tot am fost în-trecut de-cu seara de viteza combiata a întunericului si luminii diafane, atunci fie ce-o fi, zic, n-o fi foc (fara fum) daca va mai las pret de un bob zabava in ceata verbala de pe 9 iulie, ca sa va povestesc mai întai prin ce trecui. Azi dis-de-dimineata (sa fi fost vreo doua-trei zile de atunci, ca era intr-o sambata) am lasat in urma casa mea draga si adormita si m-am strecurat afara, in lume. M-am deplasat neobservat (ca nu era nimeni pe strazi), mergand cu vieza pasului (c) pana la marginea orasului, si acolo am intrat in padure, cu gandul sa ma afund, pe traseul rosu, in amonte pe firul apei pana spre dimineata orasului vecin, urmand ca pe urma sa ma inturnez la domiciliu pe strazile puse la dispozitia pietonilor de catre primaria oraselor. Dar pas de a-mi reusi figura. Am intrat in padure pe cararea cunoscuta, doar ca, in loc sa ma afund ma trezeam in mai putin de un minut, dupa doar cativa pasi (facuti dincolo de puntea de peste pârâu) inapoi de unde plecasem… Spatiul padurii se curbase ametitor de mult incat pana si caprioara lui Nicolae Labis ajunsese dintr-un salt (spatio-temporal) tot acolo, in chiar clipa de dinaintea fatidicii impuscaturi… Caprioara (o erbivora de o ingenua naivitate), continua sa soarba cu nesat apa din pârau (de parca ar fi fost acelasi apa si aceeasi vreme), intuind ea cumva ca pe mine nu ma cheama Nicolae (ci dl.Goe), ca nu-l am pe tata cu mine si ca pusca-i doar un cuvant (in vânt). Eu insa, in fata unei asemenea intamplari bizare ( enigma in-explicabila), am cazut pe ganduri… Aflat in imposibilitatea de a strabate timpul si spatiul pana inspre dimineata orasului invecinat, (in cuda dorintei mele) m-am asezat pe bancå (banca de la marginea padurii), incercand sa refac planurile astfel incat sa ajung totusi înapoi la dulcea mea casutzå adormita, la momentul oportun, pre-stabilit, al unui mic dejun (bucolic) in familie, in curte, la masa de sub umbrar, cu omleta, cafea, tarte si taclale. Timp as fi avut. Din cauza cåprioarei care facea nestingherita cercuri pe ape, si uitand-mi o clipa de esenta mea literara, mi-a venit asa deodata, dorul de tata, de parca m-as fi aflat in de-plina tinerete fara batranete si viata fara de moarte, si anume in valea Plangerii si a aducerii aminte. Dar deh, ia-l pe tata de unde nu-i. O fi la vreo tzuica cu tatal lui Nicolae Labis. Si cum stateam eu asa pe banca, incordandu-ma sa ma extrag din acea concavitate spatio-temprala, s-a creat brusc (abrupt) o gaura de vierme in punctul cel mai sudic al continuumului local, trezindu-ma pe ne-pusa masa, håt-departe si devreme, intr-o epoca de aur, intr-un oras de provincie, unde un regizor, talentat si popular la acea vreme, turna un film intr-unul dintre castelele din oras. Era acolo un intreg popor de figuranti care dansau ametitor, caci era bal, in film. Eu eram in preajma regizorului, documentandu-ma chipurile (ca ziarist) pentru un articol despre eveniment, de publicat in gazeta studenteasca a orasului de provincie, asteptand totodata un mopment de respiro in filmari, in care regizorul sa-mi poata oferi un interviu. Eram foarte emotionat caci era abia al doilea interviu pe care trebuia sa-l iau si maestrul (extrem de rece si distant) ma intimida teribil. Primul interviu il luasem cu ceva vreme in urma lui Caligula aka Ovidiu-Iuliu Moldovan (Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca), si atat de novice si de lipsit de inspiratie in alegerea intrebarilor am fost incat, in final, mai mult de jumatate dintre intrebari au fost sugerte de Ovidiu insusi (el a centrat, el a dat cu capul). Insa momentul asteptat se incapatana sa nu apara, caci regizorul avea de furca cu un tanar actor al teatrului din orasul de provincie, care nu reusea sa duca la bun sfarsit o scena simpla, banal de simpla. Trebuia sa iasa afara pe tereasa castelului, si sa puna o pelerina pe umerii goi ai unei contese si apoi sa se apropie discret de urechea acesteia si, zambid, sa-i sopteasca ceva… Regizorul i-a explicat de nenumarate ori mototolului cum sa faca (in loc sa-i arate pur si simplu cum så facå, asa cum ar fi procedat mai mult ca sigur Lucian Pintilie sau Charlie Chaplin), dar Fanica al nostru se crispase de tot si in loc sa fie atent la contesa, se tot uita, intorcandu-si privirea, total aiurea in contex, spre maestru, ca sa vada din expeseia acestuia daca reusesteste sau nu sa-i faca pe plac in felul in care joaca banala scena. Ceea ce nu se intampla deloc, deloc, deloc… „Nu e bine Mirea, nu e bine. Ti-am spus de o mie de ori. Uita-te la contesa nu la mine”. Mai ca-mi venea sa zic, då må maestre ca o joc eu. Intre timp se cam inserase si operatorul a trebuit sa aprinda niste lumini si faca nu stiu ce ajustari la camera… Dupa indelungi chinuieli, in sfarsit, scena s-a jucat dupa pofta inimii maestrului, iar eu asteptam cu speranta ca se va ordona pauza in care voi reusi in sfarsit sa iau regizorului interviul pentru gazeta. Ti-ai gasit. Regizorul secund (o dama scunda si extrem de volubila) s-a apropiat si a zis: „Nu e bine. S-au aprins luminile in blocul de vizavi (bloc cu sase etaje) si luminile alea au intrat in cadru.”. Am crezut ca maestrul o sa explodeze. Noroc cu dama scundå care juca rolul regizorului secund, care a zis ca stie ea pe cineva la primarie si o sa-l roage sa intervina si sa taie curentul pentru o jumatate de ora in blocul cu pricina, ceea ce s-a si facut cat ai bate din palme. Scena s-a re-filmat, a iesit cum a iesit si asta a fost totul, pentru ca apoi a venit cineva important (habar nu am cine era) si l-a luat pe regizor pe sus cu masina. Omul mi-a aruncat peste umar: „Nu te supara te rog. Vino maine.”. A doua zi am venit eu dar in zadar, ca nu s-a filmat in acea zi. Am plecat direct la gara si de acolo am luat trenul care m-a adus, prin (efect) tunel, inapoi pana aici, la marginea padurii pe banca. Intre timp caprioara lui Labis disparuse in neant. M-am ridicat agale si am pornit-o spre casa. Si pentru ca mi-a poposit in minte (chiar ca habar n-am cum, total anapoda) imaginea lui nenea Iancu (taticul meu literar de duioasa amintire), care de obicei isi avea izvorul inspiratiiei literare prin berarii si braserii, m-am oprit si eu in patiseria florentina (un soi de tramvai 16 retras la depou), chipurile in acelasi scop, documentar. Am comadat un capucino, si invaluit in muzica frantzuzeasca ce se prelingea din plafon, i-am studiat discret pe consumatori… incercand sa mi-i imaginez ca eroi de momente si schite. Cativa chiar ar merita sa fie astfel imortalizati in galeria prozelor scurte pe arca lui Goe. Cum le-o fi norocul. Cum or vrea muzele. Deocamdata insa, daca tot am antamat inca un front, doua, de lucru in proza scurta ce va sa vie (ei as, ce esti copil), sa revenim la pofta de vorbe si la drama extragerii din ceata acesteia, pe portita dinspre maidan. „Madam binevoiti a-mi da drumul de aici de urgenta”. „Ei bravos, da stii ca-mi placi.. Dar ce te tiu eu?”.

pro-Ze

1. pro-Zei (îi lipsește poezia) – invers – Oferă oricărui lucru destul „timp” și el se va transforma în opusul său. Inevitabil… inconturnabil… inexorabil… indubitabil. Și pentru că, (după) cum (bine) se știe, timpul nu există (lumea desfășurându-se de la sine într-o atemporalitate deplină și înfricoșătoare, da, da, nu te mai tot mira ca prostul în bâlci), înseamnă că, de fapt, fiecare „lucru” este (de la bun început şi până la tragicu-i sfârşit) inversul a ceea ce este. Viceversa. Iubita frumoasă este urâta urâtă. Dragostea este dispreţ. Iubirea e ură şi tot asa. Fii deştept, vei fi prost. Fii tânăr, vei fi bătrân. Există, vei fi ex-terminat. Andrei Pleşu este Gigi Becali. Singurul imuabil, ce rămane perpetuu el însuşi, mereu egal sieşi cu zero, este dl.Nimeni, de altminteri singurul care (deşi absent, absint şi neantic) întelege perfect ce spunem noi aici (nimic). Nimicul este sigurul „lucru” (?!!!?) care îşi este sieşi opusul. Inversul lui „nimic” este (tot) „nimic”. In niciun caz inversul nimicului nu este ceva (ceva este, fiind, inversul lui altceva)… Cei dintâi vor fi cei din urmă. Adună-te (de pe drumuri), te vei risipi. Răspândeşte-te (în lume), vei disparea. Fii deschis la minte, vei fi încuiat, fi luminat, vei fi obtuz… Inspiră(-te), vei fi expirat. Fii dumnezeu, vei fi (ca) dracul. Şi viceversa. Cei din urmă vor fi cei dintâi. Viceversa. Mă ai înţeles? Ai înţeles ceva? Ai înţeles pe dracu. Şi nu că n-ai înteles nimica (ce Dumnezeu să fi înţeles), ci ai înţeles altceva. Ai înţeles invers. Pe dos. Aiurea. Anapoda. Indiferent ce eşti, ce ai, ce crezi, ce speri, ce faci (apropo ce mai faci?)… fi pregatit pentru invers. Vei fi nepregatit. Dumnezeu cu mila. Dracul cu sila. Şi tu cu poanoasele. Orbule, în tranzitie (petrecere) către nimicul absolut, picat ca musca-n lapte, „în epica săracă… (un om pe moş jucând, devine ce se joacă)„… Te-ai „trezit” fără de voie într-o realitate incertă, confuză, ambiguă, scăpătată, consumată, (ca şi) inexistentă, o realitate în care tot ceea ce există, există pentru că nu există, şi tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă pentru că nu se întâmplă. Nu se întâmplă nimic. Nicio surpriza. Nicio sperantă. Fiecare efect se opune (total) cauzei care l-a produs, anuland-o. Vei „adormi” fără de voie într-o realitate incertă, confuză, ambiguă, scăpătată, consumată, (ca şi) inexistentă, o realitate în care tot ceea ce există, există pentru că nu există, şi tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă pentru că nu se întâmplă. Nu se întâmplă nimic. Nicio surpriza. Nicio sperantă. Fiecare efect se opune cauzei care l-a produs, anulând-o. Dar… Dacă „azi” eşti prost, urât, sărac, bolnav, bătrân, nefericit, bucură-te. Vei fi viceversa. Cândva. Cât ai clipi. Vei fi ceea ce eşti: opusul tău, în acest univers invers si inexistent. Oferă oricărui lucru destul „timp” şi el se va transforma în opusul său. Inevitabil… inconturnabil… inexorabil… indubitabil.

2. pro-Zel (triunghiul Bermudelor): – Dupa cum bine se stie (?!), numerele 1, 2, 3 sunt magice. Nu sunt singurele numere magice dar sunt numerele magice de baza… din care deriva (aproape) toate celelalte magii. Despre magia lui unu si lui doi (care impreuna fac trei), ca si despre magia altor numere (e, i, pi y comprise), am mai pomenit si vom mai pomeni poate alta data.  Acum insa este vorba despre trei. Magia simbolica a numarului 3 se poate identifica cu usurinta intr-o mare de situatii, pretutindeni in spatiul complex si multi-dimensional al universului uman si inuman: „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh este treimea către care îşi îndreaptă toţi credincioşii speranţele şi rugăciunile. Datorită acestei noţiuni, numărul trei’ a căpătat valenţe noi. El semnifică unitatea şi întregul, o entitate completă. Multe din evenimentele majore din Biblie se întâmplă în trei zile sau în a treia zi. Învierea Domnului are loc a treia zi, după ce fusese răstignit şi înmormântat. Numărul trei are adesea semnificaţia de mântuire, de izbăvire din necaz. Moise îi cere Faraonului să îi lase pe israeliţi să meargă trei zile în pustiu şi să aducă închinare lui Dumnezeu. Tatăl Sfânt se arată poporului său pe muntele Sinai, după ce acesta s-a rugat şi s-a sfinţit trei zile. Dărâmaţi acest Templu şi Eu îl voi ridica în trei zile’, le spunea Iisus evreilor, referindu-se la Templul trupului Său’„. Dupa cum spunea (precum altii) si Sergiu (un sergiu oarecare, erou secundar al unei pvestiri de nimic, intitulata „O betie, doua betii”) ce n-a fost inca scrisa – ceea ce n-o face insa sa fie mai putin existenta), Sfanta treime este si unime… la fel precum cele trei quarkuri care alcatuiesc protonul ii confera acestuia sarcina electrica elementara egala cu „unu” (2/3 + 2/3 – 1/3 = 1). Mult trei in acest Univers. Eu unul trebuie sa am grija de trei cate trei… De trupul, de sufletul si de mintea mea. De trupul, de sufletul si de mintea sotiei, de trupurile, sufletele si mintile copiilor mei… Intrucat nu sunt Dumnezeu (cel putin dupa stiinta mea de acum) felul in care port de grija sfintelor treimi mai sus pomenite (dar si multor altora pe care le trec sub tacere), este departe de a fi unul total… Ajut si eu cum pot (cand mai mult, cand mai putin), lasand (de voie, de nevoie) libertatea fiecarui „quark” de a se ajuta si singur cu resursele sale interioare… pe care trebuie sa contez ca pe mine insumi (unul)… In fine, m-am luat cu vorba, si am deviat de la subiect, in interiorul subiectului (vast, loc cat cuprinde pentru rataciri, regasiri, recreatii)… Sfanta treime pe care voiam s-o aduc nitzel in actualitatea cuvintelor este o alta, formata din: entitatea care vorbeste (bunaoara eu, palavragiul), entitatea despre care se vorbeste (bunoara magia numarului trei, sau alte baliverne) si entitatea careia i se vorbeste (bunaoara tu, martorul, spectatorul, observatorul mut ca lebada murindă)… (O „tri-lemă” din care nu se poate iesi, am zis?)               

3. pro-z-Elitism (dl.Plesu, un leu si 71 de ani): – în curs de articulare.

4. pro-Zeu (Eros): In tinereţe dl. pre-pre-Liiceanu a trăit foarte mult şi şi-a construit o carieră solidă, pentru ca îşi săruta soţia în fiecare dimineata (ceea ce îi aducea noroc, spor şi încredere neţărmurită)… Fiecare zi era pe atunci o auroră spectaculoasă. Pe acum lucrurile s-au schimbat. In fiecare dimineata dl. Prepeliceanu trăieşte cu 5 ani mai puţin, întrucât nu-şi mai sărută soţia. Nu are cum, căci soţia sa doarme în camere separate, iar d-lui nu-şi permite să intre în acele camere separate şi s-o deranjeze din somn, cu asemenea superstiţii puerile. Nu e de mirare că nici cariera d-lui pre-pre-Liiceanu nu mai e aşa de aureolată ca pe vremuri. Deh, ale bătrâneţii valuri.

5. pro_zErou (LC): – în curs de articulare.

 

 

 

FYI

Informatia inseamna putere. Pentru a putea face ce vrei, pentru a-ti urma dorintele si pentru a le premedita satisfacerea trebuie sa stii, sa cunosti, sa intelegi, una, alta, sa ai acces la informatii, dincolo de coaja subtire a lucrurilor, dincolo de suprafata vizibila a realitatii. Altminteri risti sa fii ridicol (ridicolă), inadecvat, in contratimp si in răspar cu realitatea. Bunăoară acum ar trebui sa stii ce-i in mintea lui (a ei), a colegului tau (a colegeii tale). E dragut (e nostimă), e sexy (ah), e binevoitoar (e receptivă), ii sclipesc ochii, flirtează cu tine fără rusine, dar… cat de departe o fi dispus (dispusă) sa meargă? N-o fi din partea lui (a ei) doar o joacă nevinovată sau nici atat? Nu cumva ti se pare? Pentru ca vrei sa ti se para (caci deh ai motive, Dumnezeule si cate motive, dai pe dinafara de atatea motive si motivatii). Dar (vai) e insurat (e maritată). O conta? Ah, daca ai stii, daca ai stii! Ai putea sa-ti calculezi miscarile, sa faci pasul urmator, nu sa stai asa ca prostul (ca proasta) cu ochii in soare. Informatia inseamnă putere. Si iata că stii. Universul te ajuta, iti vine in intampinare si iti livreaza informatia. Da, acum stii ca el (ea) te place, te vrea si e dispus (dispusă) să meargă mai departe, daca si tu vrei. Ce să faci? Cum să faci? Altora le e simplu, le e usor. N-au complexe. Tu ai. Iti faci. Dacă individul (individa) o fi vreun dubios (dubioasă) si ramane agătat (agătată), obsedat (obsedată), si iti face probleme, complicatii, de nu mai scapi de el (de ea)? Ah de-ai stii. Informatia inseamnă putere. Si iată că stii. Nici vorba de complicatii, si el (ea), colegul tau (colega ta) nu vrea decât o aventură, scurtă, intensă, un bonus (pe care il meriti din plin), o compensatie pentru viata asta anosta, de rahat, mizerabilă. Universul iti ofera generos si aceasta informatie. Acum stii. Poti actiona. Poti sa faci pasul tău. Iata te-a invitat la o cafea in pauza de pranz. Ti-ai aranjat sa lucrezi de acasă pentru dupa-amiază. Poti sa-l inviti (s-o inviti) la tine. Stai aproape. Sotul (sotia) nu e acasa. Ah, esti însurat (esti maritată). Ei si? Mai dă-l dracului de bou (mai dă-o dracului de vacă). Si asa ti-a mancat zilele, ti-a facut viata mizerabilă. Nu contează. Nu mai contează. Si nici nu e treaba lui (nu e treaba ei). E ceva intim, doar al tau, e secret. Nu trebuie să stie. Nu trebuie sa afle. Oricum asta nu schimba nimic intre voi. Ce atatea complexe? Ce atatea fasoane? Ia să-l suni (să o suni) ca sa vezi dacă e acolo unde stii tu că e. Să nu-ti facă naiba vreo surpriză. Sa te trezesti cu el (cu ea) pe cap. Să-ti strice distractia, cu complicatii inutile. „Bună iubi, ce faci? … Voiam să te sun mai devreme dar m-am luat cu treaba si nu mi-am dat seama cum a trecut timpul, iar acuma, în doua minute, trebuie sa intru intr-un meeting on line. … Bine, hai ca nu te retin. … Da dragul meu (draga mea)… Si eu te iubesc…  Ne vedem diseara. Pa!” inchizi telefonul si adaugi ca pentru tine „Fuck you. Hai siktir să mă pupi in cur.” Te intorci la masa unde el (ea), colegul tău (colega ta), complicele (complicea) te asteptă zambindu-ti săgalnic. Acum stii. Universul si-a facut datoria, te-a informat. E randul tau sa actionezi. Mingea e in terenul tau. Dar dacă n-o s-o poti face? Daca o sa te blochezi? Simti deja mii de fluturi in stomac, ca pe vremuri. El (ea) e mai tânăr (tânără) decât tine. N-o sa te faci de râs? N-o sa te coplesească emotiile? Daca faci infarct? S-au mai văzut cazuri. Ah, dacă ai stii. Informatia inseamna putere. Dar astazi universul este generos cu tine si te lasa sa stii că n-ai de ce să-ti faci grij. Că o să te desurci admirabil. Că vei fi în extaz. Il inviti (o inviti) la tine acasă si el (ea) acceptă. In sfarsit vei avea parte de sex ca în filme. Si atunci de ce mai exista senzatia asta de gheara in piept, aceasta retinere stupidă? Ce mai lipseste? Ce informaitie mai e necesară? Ce nu stii încă? Si universul (stapanul informatiilor) caută si-ti mai oferă încă o informatie, poate ultima, decisivă: mâine vei muri. In mai putin de 24 de ore vei muri. Ceva mai precis în 17 ore, douazeci si ceva de minute, vei muri. Intr-un accident. O masină te va spulbera pe trecerea de pietoni. Brusc memoria ta incepe sa functioneze înainte si-ti amintesti cu claritate această întamplare din viitor. Abia dacă ai o fractiune de secundă să-ti întorci priverea si să vezi masina venind… drept spre tine, în plină viteză. N-ai vreme să remarci niciun detaliu, nu apuci să vezi chipul celui aflat la volan, doar culoarea masinii. Atât. Apoi esti proiectat (proiectă) prin aer si vezi totul printr-o peliculă difuză de sânge care-ti acoperă ochii. Nicio durere. Creierii ti se împrastie pe asfalt, rosu-alb-gri, creierii aceia cu care colectai si prelucrai informatii. Ficatul ti se sparge ca o băsica, amestecand-se cu sânge, cu limfă, cu fiere. Organele genitale care ti-au intermediat accesul la extaz si paradis, sunt amestecate cu maţele si cu fecalele din fostul tău trup. Doar inima rămâne intactă, printr-un miracol, gata de a fi prelevată pentru un transplant. Si medicii o vor preleva de îndată ce ţi se va constata decesul, la spital. Moartea clinică. Poftim, acum ai toata informaţia. Acum, doar acum. Peste o ora totul ti se va sterge automat din minte. Vei uita toate amintirile din viitor. Ti se vor reseta prin orgasm. Si tu stii asta. Informatia înseamna putere. Acum, că ai toată informatia din lume, mai poti să te bucuri de mică ta aventură în desfasurare? Ce să faci? Să ii spui lui (ei) că ai glumit, că a fost doar o joacă, un capriciu, că te-ai răzgândit, că nu poti s-o faci? Si să alergi apoi să-ti re-aranjezi ploile, să-ti re-ajustezi programul anume, pentru un altfel de mâine, născut dintr-un altfel de azi, asa încat să nu fi acolo, pe blestemata trecere de pietoni, la întalnirea cu moartea. S-o eviti, s-o păcalesti, s-o amâni, asa cum ai făcut si până acum în fiecare mizerabilă zi a pretioasei tale vietii. Acum, repede, până când nu vei uita, până când nu ti se va sterge din minte amintirea trupului tău de mâine, însirat pe asfalt. Si dacă va fi în zadar? Dacă oricum nu vei putea să înseli destinul si să-ti salvezi viata? Cum rămâne cu dorinta ta de a intra în atingere cu extazul acesta iminent? Ce se va alege din latura hedonista a fiintei tale? Tremuri. Cum să mai ai chef pentru o amărâtă de partidă de sex ambulant? Cum? Si totusi. După câte se stie proximitatea mortii este cel mai puternic afrodisiac. Dacă o catastofă iminentă si inevitabilă ar ameninta Pământul, în cele mai multe dintre scenariile cu putintă, ultimele zile ale omenirii ar fi o orgie planetară, în care gemetele extazului se vor amesteca cu cele ale agoniei. So, yes. Fuck me baby! Now!

O minciună

Terminasem clasa a-VIII-a si fusesem admis la un liceu de mare prestigiu, dupa un examen cu peripetii si concurenta acerba. Am intrat (vai mie) la limita caci, cu o frivola inconstienta, m-am prezentat la examen fara nicio pregatire, bazandu-ma exclusiv pe „talent”. Nu numai ca nu facusem „meditatii” (pe care parintii mei oricum nu si le-ar fi permis) dar n-am facut nicio pregatire speciala pentru examen, in afara de ce învatasem la scoala in timpul anului, ceea ce mie mi se parea ca trebuie sa fie absolut suficient. Câtă vreme ceilalti stateau in casa si toceau la mate si la romana eu profitam de vremea buna si jucam toata ziua fotbal afara. In clasa a-VIII-a eram deja independent cu lectiile si cu examenele asa ca parintii mei nu interferau aici. Mama ma mai intreba din cand in cand daca n-am nevoie sa revad materia, sa memorez comentarii, iar eu ii raspundeam ca nu, ca am invatat in timpul anului si stiu, iar mama imi spunea, „Bine, am incredere in tine”. In prima zi am avut examenul la mate si ne-au anuntat (asa hodoronc-tronc) ca cine are chef poate opta sa dea al doilea exemen la fizica in loc de romana, caci doară era vorba de un mare-liceu-mare de mate-fizica, nu de filologie. Fara sa clipesc am hotarat sa dau la fizica. Din cei aproape 1000 de candidadti pe cele 180 de locuri, am fost 6 (sase) care am acceptat spontan propunerea de a evita examenul la limba romana. Pentru mine nu conta caci oricum nu facusem, nici pentru română, nici pentru fizică, vreo pregatire speciala, era asadar tot una din acest punct de vedere. Probabil ca daca n-as fi avut posibilitatea sa fac aceasta alegere ad-hoc (de care pe moment toata lumea s-a ingrozit cand a auzit ce-am fost in stare sa fac, familie, rude, prieteni, cunostinte, profesori) n-as (mai) fi intrat la acel liceu atat de prestigios. Eram asadar in vacanta de vara, inainte de a merge la liceu. Eram cu mama prin centru si ne-am oprit la un stand cu carti, caci deh, încă de pe atunci eram mare „cărturar”, iar acolo am vazut un volum cartonat care se intitula „Astrofizica generala”. M-am uitat prin el si am ramas cu gura căscată. Eu, mare pasionat de astonomie, stiam câte ceva despre cum functioneaza uinversul din niste povesti spuse de tata si (mai ales) dintr-un manual de Astronomie pentru liceu, scris prin anii 50-60 (da, da, pe vremea aia se facea astronomie in liceele cu profil real), asa ca ceea ce vedeam in cartea cea noua m-a lasat siderat. Astrofizica facuse progrese remarcabile de care eu habar nu aveam si care se insirau, capitol dupa capitol, in cartea aceea. Am inceput sa ma milogesc de mama sa mi-o cumpere. Costa 13 lei. Enorm. Eram oameni saraci, intr-o tara saraca, intr-o eră săracă. 13 lei pe o carte (inutilă) de Astrofizică era mult. Si la modul absolut (căci era pretul pâinii pe doua zile), si la modul relativ (căci putea părea o cheltuială absolut inutilă in ochii oricui altcuiva in afara de ai mei). I-am spus mamei că e carte care o să-mi trebuiască, întrucat eu asta vreau să mă fac, astonom, iar librarul mi-a cântat în strună, „Da doamna, stiinta e viitorul. E o carte care o sa-i trebuiasca la liceu”. Mama „s-a lasat pacalită” si zicand (iarasi) că are încredere în mine mi-a cumparat cartea. Deh, eram baiatul mamei si doar ce intrasem la cel mai prestigios liceu… Am citit cartea din scorta in scoarta, si am invatat lucruri uimitoare de acolo. De cateva ori am avut ocazia sa impresionez pe cate cineva (unul, alta) cu cunostintele mele de astonomie, dar astronom nu m-am facut (si slabe sperante sa mai ajung vreodata) si altminteri cartea nu mi-a trebuit (intrucat n-am făcut niciun ban cu astofizica, nici cât să recuperez cei 13 lei platiti de mama). Acuma când am câte odata ocazia să constat că iarasi am rămas în urmă cu progresele astofizicii, mă incearca asa o senzatie de disconfort pentru că am mintit-o pe mama, după cum se va fi dovedit pana la urma.

Graţiela

Cand vorbesti (in scris) despre (mai) nimic, apoi atunci trebuie sa o faci cat de cat frumos si ingrijit, captivant (daca se poate, ah de-as putea). Iluziile se vând bine numai si numai in ambalaje sofisticate, atractive, inselatoare, asa incat curiozitatea, efortul si placerea despachetarii (a micii calatorii de la ceva-ul imaginar asteptat, pana la nimicul oferit) sa fie o placere in sine, o minciuna incitanta si distractiva, care sa-l zapaceasca intr-atat pe „spectaor” incat sa-l faca sa uite si sa ierte ca de fapt n-a primit nimic, dupa cum dealtfel fusese anuntat ex-plicit, a-prioric (chit ca i se livrase la pachet si speranta vaga a unei surprize in contra acestui anunt frust si categoric: ni-mic)… Drumul catre nimic trebuie sa fie emotionant… Iar emotia este ceva… nu-i asa? Ceva important, esential, indispensabil, nimicul si/sau alte ceva-uri (pi-pernicite) ramanand doar (simple) pretexte si prilejuri pentru starnirea emotiilor care sunt totul, totul, totul. Putem trai fara orice, fara mancare, fara apa, fara aer, fara haine, fara masina, fara telefon, fara internet, fara sex, fara bani, fara alcool, fara cascaval, fara apreciere, fara respect, fara incredere, fara dragoste, chiar si fara iubire si fara speranta, dar nu fara emotii. Fara emotii nu. Nu. Emotiile sunt totul. In viata. Sunt viaţa. Sunt insasi viaţa. Poate exagerez, dar (pentru cunoscatori) viata insasi este o exagerare. Imnensa. Si trebuie sa exagerezi in pas cu ea pentru a ramane viu, Si atunci probabil ca nimicul este cel mai bun, mai eficient, mai pur si mai lejer vehicul al emotiilor autorului (de preferat autentice) catre sarmanul spectator. De aceea noi unul (dl. Goe) promovam cu atata obstinatie povestirile de nimic in proza scurta… chiar cu riscul de a-l inhiba pe spectaor (prea-cinstitul cititor citit si unic la Arcei universale a lui Goe)… ingrozindu-l, speriindu-l in fata teribilului adevar (intuit sau revelat pana la urma) ca frumusetea (nu) se bazeaza pe nimic, reducandu-l astfel pe acel sarman la tacere, in plina si deplina libertate gratuita de exprimare. Ofera totul pentru a fi convertit la nimic. Ia de aici, neamule (semen al meu, nu intru ratiune, ci intru emotio-n-are)… Stiu, stiu, pana acuma n-am zis nimica, ti-am irosit timpul aiurea (timpul pierdut cu lectutra de pana in acest punct), cu palavre. Abia de aici incolo incepe povestea de nimic in proza scurta a zilei. Te-am fiert un pic in oala seaca dar iata in sfrasit si proza:

In scoala generala era o gagica din calsa a-IV-a A (apoi a-V-a A si tot asa pana intr-a-VIII-a A), pe care toata lumea, in mod unanim, o considera cea mai tare, cea mai frumoasa, cea mai plina de sexapel, cea mai râvnita, cea mai dorita, cea mai intangibila… Sa te apropii de ea si sa-i captezi prietenia, atentia sau (macar) bunavointa, fie si pentru o clipa doar, era o provocare, o incercare riscanta si pentru baieti si pentru fete. Partea ciudata era ca, in realitate, creatura nu era chiar asa de frumoasa si seducatoare, ci dimpotriva era chiar un pic sleampata. O fetita rosacata si pistruiata (cam ca Becky din Tom Sawyer), cu un oarecare chic dar nu cine stie ce, un pic bondoaca si grasuta, chiar urâticå in comparatie cu alte cateva reale frumuseti de prin scoala. Si atunci de unde pana unde acea aura magica, persistenta si generalizata? De unde aceasta orbire? Ei bine n-o sa-ti vina sa crezi dar toata aceasta popularitate i se datora numelui unic pe care-l purta. Pe creatura o chema Graţiela. Un nume unic in scoala. Auzi tu, Graţiela. Graţiela. Aveam o multime de daniele, mariane, marinele, mirele, gabriele, adriane, sabine, mihaiele, simone, sidonii, otilii, violete, cristine, camelii, ane, ance, biance, chiar si cecilii si venere aveam mai multe, dar Gratziela era una si numai una si era suficient sa-i pronunti numele pentru a-ti starni imagiantia… pe-a ta si pe a altora. Ah, Graţiela, Graţiela…

In mod normal povestea de nimic in proza scurta a zilei ar fi putut sa se termine aici, dar na acuma, unde s-a dus mia, duca-se si suta. Supliment:

Gratziela era singura la parinti si locuia intr-un bloc vecin cu cel in care locuiam eu, doar ca spre deosebire de noi toti ceilalti copii care ne faceam veacul pe afara, Gratziela era scumpa la vedere. Iesea foarte rar la joaca si atunci cand venea era intotdeauna insotita de tatal ei care o supraveghea indeaproape. De jucat se juca numai cu o fata vecina de palier, una Aura care era din acest motiv destul de populara ca fiind singura care putea povesti ce-a mai zis sau ce-a mai facut Gratziela. Eram prieten bun cu Aura, care credea ca sunt indragostit de ea. Nu-mi dau seama, nu-mi mai amintesc, dar poate oi fi si fost un pic indragostit de acea Aura, caci daca stau sa ma gandesc, chiar era frumusica, agreabila si binevoitoare… Dar deh, mintea mea, ca a tuturora (mentalul colectiv) statea la Gratziela, Gratziela… si numai Gratziela. Cateodata Gratiziela iesea afara cu bicicleta (celebrul Pegas cu roti mici si sa lunga), facea cateva ture in jurul blocului, urmarita de pe balconul din fata blocului de mamica sau de taticul ei, si apoi intra urgent in casa. In spatele blocului era o banca. Daca apucai loc pe acea banca puteai s-o vezi pe Gratziela de foarte aproape in timp ce-si facea turele pe bicicleta. Eu nu aveam bicicleta, dar altii aveau asa ca erau in stare i se alture, de fapt s-o urmeze cu cativa metri in urma, formand un cârd in care participantii se intreceau in a fi pe locul doi, imediat in spatele Gratizelei . Nimeni nu indraznea sa o intreaca pe Gratziela, pana intr-o zi in care unul Cristi, disperat ca nu poate sa intre pe locul doi, a depasit-o pe Gratziela. Surpriza a fost totala. Gratzielei nu i-a venit sa creada. A inceput sa pedaleze disperata ca s-si recupereze pozitia in fruntea grupului. Speriat de intamplare Cristi a gonit si mai tare… Gratziela la fel… A inceput o cursa… pentru care Gratziela nu era pregatita in niciun fel. A derapat pe nisipul de pe alee si a cazut la cativa pasi de banca de pe care urmaream intrecerea. A dat mai intai un tipa scurt, ascutit, apoi a inceput sa urle de durere. Avea coatele, palmele si fruntea julite… Ceilalti biciclisti s-au speriat si au fugit care incotro ca potarnichile. M-am dus si am ajut-o sa se ridice si sa se aseze pe banca. I-am sters palmele insangerate cu batista mea (aveam batista in buzunar)… M-a privit printre lacrimi a multumire. Apoi a venit taica-sau si a luat-o in casa. Am ramas siderat pe banca. Nu mai fusesem niciodata atat de aproape de Gratziela.

Am intalnit-o odata dupa multi ani. Arata ca un căpcăun care o inghitise pe Gratziela.

***

Acum si aici o dedicatie speciala facauta (din senin) celor doi comentatori-contributori ai Arcei lui Goe, care momentan traverseaza o perioada silentzioasa, ambii cunoscatori si iubitori ai limbii franceze (in con-text), Stely si Neamtzu Tziganu, doamnelor si domnilor:

 

 

Si o recomndare de lectura, tot proza scurta in genul povestirilor de nimic Aici – Herr Muller

Si apropo de nimic, iata inca o recomandare de lectura: Scandalul gândirii. Perspective filosofice asupra nimicului, ca mica dovada a faptului ca nu suntem singurii care-si bat capul cu nimic. Nimicul este facut astfel sa para a fi mare lucru. Din nimic.

Contrapunct de inflexiune (in lucru)

N-avea telefon instalat acasa, asa ca atunci cand voia sa-si sune iubita trebuia sa gaseasca un telefon public interurban, dintre cele care se gaseau la gara, la posta si la universitate. Norocul lui ca era student, iar astazi de-abia astepta sa-i telefoneze iubitei sale pentru a aranja detaliile intalnirii lor iminente. Maine, dis de dimineata, avea sa plece la Constanta, la santierul naval, unde, impreuna cu cativa colegi si profesori, avea sa ramana pentru trei zile (si trei nopti) la o sesiune de studiu si colectare de date pentru lucrarea de diploma, iar la intoarcere urma sa se opreasca in Bucuresti si sa petreaca alte trei zile (si trei nopti) cu iubita lui. Abia aflase ca trenul la care aveau rezervate bilete trecea prin gara Baneasa, unde stationa 30 de minute, o jumatate de ora intreaga, asa ca voia sa-si sune iubita si sa-i spuna ca nu poate avea rabdare trei zile incheiate inainte sa o vada si ca o asteapta pe peron in gara Baneasa ca sa petreaca impreuna, in avanpremiera, o jumatate de ora de amor. Furat de perspectiva de a-si putea imbratisa si saruta iubita cu trei zile mai devreme dectat planuise, omul, ne avand habar de distante si trasee prin Bucuresti (ca orice provincial nemantuit), nu s-a gandit niciun moment la dificultatile logistice ale unui asemenea randez-vous pe un peron vechi de gara si a ramas profund dezamagit cand a constatat, la telefon, ca iubita lui nu-i impartasea entuziasmul. Trenul sau urma sa ajunga in gara Baneasa la 6:00 dimineata pentru a o porni apoi spre Constanta la 6:30. Iubita i-a spus ca o asemenea intalnire este total nepractica intrucat ea ar trebui sa se trezeasca cel tarziu la 4 daca nu chiar la 3 si jumatate pentru a putea ajunge la Baneasa la 6. Prin urmare ea i-a spus ca ar fi mai bine sa-si conserve dorul care-l macina pentru cand s-o intoarce de la Constanta, sa nu fie suparat pentru asta, pentru ca uite, nici ea nu se supara pe el pentru ca se duce la mare fara ea. Ce sa poti sa mai zici? Omul a aceptat resemnat solutia „de copromis” propusa de iubita lui, dar tonul vocii i-a scazut cu vreo trei octave, semn de adanca nemultumire pentru naruirea instantanee a planurilor pe care si le facuse spontan, fara sa cugete prea adanc. Se si vazuse in preajma ei, privindu-i ochii adanci si minunati, simtindu-i prin toti porii trupul si fiinta, iar acuma, na, nu era destul aceasta pierdere dureroasa (n.b. da frate da, dureroasa, ce te miri, iti spun eu ca autor de fictiuni), dar il mai intepa si gandul amar ca iubitei lui, trezirea din somn la o ora nebuna din noapte si o calatorie pana la Baneasa i se pareau un sacrificiu prea mare pentru un simplu randez-vous de o jumatate de ora pe un peron de gara. Eh, c’est la vie.

In tren, omul s-a prins in jocuri de carti cu colegii, straduindu-se sa uite de planurile sale evaporate in neant. Totusi pe masura ce se apropia de Bucuresti se simtea cuprins de o neliniste crescatoare la gandul ca va privi la Baneasa un peron pustiu de gara, ca semn al ratarii unei atingeri cosmice, presupusa, hăt demult, a se intampala aevea, fix acolo, in acel nod de cale ferata al Universului, in acea bizara zi de mai, dimineata la ora 6. Si-a propus sa refuze discret acea priveliste dezolanta, ramanand concetrat la jocul de wist. Trenul a ajuns in timp la Baneasa. Afara incepuse sa ploua (n.b. pe bune, chiar ploaua, nu spun asta pentru sporirea efectului dramatic – autorul). Jocul de wist s-a sfarsit taman cand trenul se pusese in miscare spre Constanta. Omul s-a ridicat in picioare sa se dezmorteasca si, atras parca de o forta magnetica, s-a intors spre geam. Acolo pe peron, dichisita ca de bal, sub o umbrela cu dantela, se afla chiar ea, iubita lui, vie, in marime naturala, imobila, nemiscata. Doar ochii ii zvacneau sacadat de la vagon la altul. Un zâmbet amar si o speranta descrescatoare i se scurgeau pe fata, pe masura ce trenul isi sporea viteza, etalandu-se astfel o intreaga istorie de emotii si expresii, condensate intens in acea clipa imobila. Mai spera poate ca macar sa fie vazuta, sau ca cineva sa-i strige din tren un „te iubeeeesc” alungit de goana trenului si de efectul Dopler-Fizeau. Blocat in intesiatea momentului omul n-a apucat sa deschida fereasta decat foarte tarziu. Si-a fluturat bratul si i-a strigat numele, spre nedumerirea colegilor. Dezamagire si furie, ultima halta. Le-a explicat apoi intamplarea colegilor si profesorilor care l-au ascultat amuzati. O profesoara batrana, trecuta prin multe la viata ei, l-a privit zambind si i-a zis: „Fata asta nu trebuie ratata. Ea e aceea. The one!”

Si totusi, n-a fost ea aceea, si atunci inseamna ca acesasta intamplare nu-i un punct de inflexiune ci doar o simpla si banala intamplare. Sau poate ca totusi este, prin ceea ce nu s-a intamplat, prin ceea ce a fost ratat infinitezimal. Daca omul ar fi coborat totusi pe peron, chiar stiind ca nu-l asteapta nimeni, asa… ca sa faca sigur cativa pasi prin ploaie (si ca sa verifice in secret o mica speranta) poate ca, cine stie, aceasta intamplare ar fi fost un alt fel de punct de inflexiune. Ma rog, n-avem de unde stii cu siguranta despre asta (n.b. nici macar eu Autorul, creator al acestei povesti imaginare de nimic in proza scurta).

The show must go on

Un surd cânta oda bucuriei (la mandolina)
Un orb o picteaza pe Gioconda (in ulei)
Un sociopat vorbeste despre iubire (la televizor)
Un mut recita o poezie de dragoste (unei autiste)

Spectacolul este fascinant.
Spectatorii sunt in delir.
Sau se prefac. Nu conteaza.
The show must go on.

Compania TR sub clar de lună

---

Speranţele că vom pleca acasă în permisie s-au spulberat definitiv atunci când comandantul companiei ne-a anunţat că ne vom deplasa la şcoala de miliţie din localitate pentru a asigura paza obiectivului pentru 3 zile, întrucat elevii scolii, viitorii miliţieni, vor fi acasă în permisie de 1 Mai. Ne-am întristat (nevoie mare) dar apoi ne-am consolat (un pic) gândindu-ne că măcar mai schimbam decorul cazonei noastre unitaţi cu alt peisaj şi mai ales pentru că auzisem că la şcoala de miliţie se mănâncă mai bine decât în unitatea noastră. De ex. la micul dejun aveam să primim cafea (cicoare) cu lapte in loc de ceai de zahar ars… Ceai de fentă cu unt pe mâine, sau ce-ai de acasă şi gemi pe pâine. In sfârşit ne-am deplasat în incinta obiectivului cu pricina pentru a presta gardă în perimetru. Nu că ar fi fost necesara, că cine dracu să sară gardul în curtea şcolii de miliţie şi de ce, dar, în fine, ni se găsise o ocupaţie. In afara timpului de gardă (4 plus 4 ore) şi al celui de somn (8 ore) în rest era program de voie. Jucam volei şi fotbal pe terenurile miliţienilor sau stăteam la palavre. La intrarea în unitate era un telefon public care mergea interurban cu monede de un leu şi de trei lei, aşa că fericiţii posesori ai unor astfel de bani puteau suna acasă sau unde aveau chef, ceea ce (poate nu vă daţi seama) era o treabă foarte mare. Avem  şi eu câteva fise aşa că am putut  să vorbesc,  fix un minut şi jumătate, printre paraziţi si distorsiuni, timp în care am reuşit performanţa de a crea panică şi confuzie acasă, cu un astfel apel neaşteptat în care îi anunţam pe ai mei ca sunt la… miliţie… Ultimele cuvinte auzite în receptor, printre păcănituri, erau de la mama care mă întreba cu o voce disperata:  „La miliţie? Dar de ce?… „ M-am apucat apoi să cer în stânga şi-n drepata alte fise, că sa pot suna pentru a drege situaţia, dar în zadar, căci era mare penurie de monede de un leu şi trei lei prin buzunarele camarazilor mei de arme. Am ramas în zonă sperând să-i rămană cuiva vreo fisa pe care să mi-o dea mie din mila, şi astfel am ascultat conversaţiile tuturor celor care stăteau la coadă pentru minutul lor de vorbit acasă. Dar, colac peste pupază, o fisa a unuia s-a blocat în aparat şi aşa distracţia s-a încheiat, telefonul devenind inutilizabil, cu toate încercarile făcute de ghinioniştii care nu apucaseră rând la vorbit. Bravos naţiune, halal să-ţi fie. La un moment dat a aparut şi Ciprian, un tip de vreo doi pe doi, care zice „Bă ce pizda mă-si  se întampla aici? Ca io n-am apucat să vorbesc  acasă”. „Păi iete că s-a blocat o fisă în telefon şi nu mai merge”. „Ai, ai, ai, futu-te-n cur mamare în ce gaşcă m-ai băgat. Bă, ia daţi-vă la o parte să încerc şi io”. A încercat ce a încercat, tot in zadar, aşa că de nervi Ciprian al nostru i-a tras un picior (nu prea uşor şi o botină nici ea prea fină, bocanci numarul  44), de i-au sunat telefonului fisele-n cap…  Si, minune, fraţilor, minune, telefonul a început să meargă… fără fise. Fără fise. Ce s-o mai lungesc, două zile s-a vorbit în continuu la acel telefon. Gratis. Moca. Toată compania stătea la rând, sub clar de lună, fiecare vorbind câte 15-20 de minute, şi apoi se reaşeza la coadă, iaraşi şi iaraşi… Ce garadă? Nu mai era nimeni în post. Toată lumea stătea la coadă la telefonul fără fise…  purtând, până târziu în noapte conversaţii aproape publice… despre cele mai fabuloase nimicuri sau despre cele mai savante farafastâcuri, conversatii purtate de ostaşii companiei noastre cu fel de fel de civili şi de civile de la capătul firului. Unii au avut timp să se certe cu gagicile şi să se despartă, unii să se şi împace, alţii şi-au sunat neamuri sau cunoştinte cu care în mod normal nu vorbeau, iar alţii au format chiar numere la întamplare din oraşele şi municipiile patriei sperând să lege conversaţii cu dame necunoscute, dornice de taclale cu nişte băieţi de băieţi… aflati momentan în armată. In noaptea aceea am aflat că ai mei primiseră în sfârşit aprobabre pentru un apartament mai mare, în alt cartier şi că la întoarcerea din armată urma să vin în casă nouă, ceea ce mă şi bucura dar mă şi făcea să mi se sfâşie inima, gândindu-mă că părăseam cartierul în care-mi petrecusem copilaria şi adolescenţa…

Am încheiat cele trei zile de gardă şi ne-am întors înapoi la unitate. După vreo câteva zile ne-am trezit cu miliţia pe cap şi cu investigaţii. Incercau să afle cine folosise telefonul în mod fraudulos, ca să recupereze cei peste 4000 de lei pe care-i raportase poşta română ca pagubă. N-au aflat nimic. Până la urmă a plătit miliţia. Au vrut să-i păzească armata, acuma de, era musai să achite nota de plată.

UPDATE: Si o re-comandare de lectura a unei proze inguste dar foarte adanca Aici – Noul an să vă aducă…

Moment şi schiţ (proză)

Intr-un magazin cu clisee de vanzare am citit urmatorul anunt: „Daca tintesti luna nu-ti fie teama ca o vei rata caci, daca acest lucru se va intampla, atunci vei ateriza printre stele„.  Cel putin asa vei putea fi vazut de catre eventualii spectatori pamanteni care te-or urmari prin lunete si binocluri… Un punct luminous ratacind printre stele, pe bolta cerească. In realitate insa, aici pe pamant suntem la fel de „printre stele” ca atunci cand am naviga (aiurea) pe orbita lunii. In tot cazul suntem cu totii niste eroi. Serios. Oameni fiind, acceptam compromisuri si destine mult sub conditia noastra… Clipa de clipa dar si asa in general, dincolo de timpul rezervat fiecaruia, ne multumim cu putin, cu foarte putin, ratand eroic destine marete si gloria aferenta care ni s-ar cuveni in societate, in accord cu resursele si posibilitatile noastre individuale, ramase mereu nevalorificate… pe care le sacrificam, blazati, de dragul potrivirii in context, in ţesatură, in peisaj, in morală, in societate…

La peșteră

O „nebună” care era ghid-practicant la peșteră, vrând să ne impresioneze, ne-a propus să ne abatem de la traseul destinat turiștilor „ordinari” și să mergem pe cel rezervat speologilor, care era mult mai spectaculos. Ocazie rară pe care n-o puteam rata. Am pornit-o prin niște galerii foarte înguste și accidentate, făcându-ne mii de cucuie, și am pătruns spre locuri pe care nu le mai văzusem în peșteră. La un moment dat a trebuit să ne strecuram, mergând de-a latul, printr-o crăpătură verticală în burta muntelui (o crevasă?), care nu era mai lata de 25-30 de cm, ba pe alocuri se îngusta dramatic încât aveai senzația că ești prins în munte fără scăpare. Acuma na, să fi fost de mers prin chestia asta un metru, doi, ca și cum ai trece de o poartă ar fi fost ok, numai că nu era așa. Ne-am luat după nebună, care era destul de supla, in tot cazul mai supla decât noi (și mă refer aici exclusiv la abdomen) și am tot înaintat (așa de-a latul), prin crevasa aia vreo 20-30 de metri, cam cu forța, frecându-ne și cu pieptul și cu spatele de colturile stâncoase, având adesea senzația că nu se mai poate respira, așteptând să ieșim odată in „partea cealaltă”, convinși fiind că partea cealaltă există. Până la urmă am ajuns într-adevăr în partea cealaltă, într-un culoar transversal, ceva mai larg prin care se putea înainta ceva mai ușor, când în picioare, când mersul piticului, când de-a bușilea. Si am mers și pe acolo până am dat de o sală mai mare în care curgea un pârâu subteran. Când l-a văzut Cuanita (așa o chema pe ghida noastră) a exclamat cu sincera mirare: „Ia uite, un pârâu!” Cum adică „Ia uite un pârâu?” am întrebat-o eu. „Ce? Nu l-ai mai văzut pana acum?”. „Aaa, nu” zice ea, „că e prima oară când vin in aripa asta a peșterii că ghidul nu ne lasă să ieșim de pe traseul turistic”. Am înmărmurit. Noi eram convinși că ne-am lăsat pe mâna uneia care cunoaște peștera și când colo ne luasem după o nebună care avea chef de aventuri cu băieții în fundul pământului. Ne-a apucat brusc dorința să ne întoarcem și să ieșim de acolo cu grăbire, doar că n-a fost deloc simplu să găsim crăpătura din stâncă prin care ajunsesem noi în galeria aceea. Prima oară am trecut pe lângă ea fără s-o vedem și pentru că mersesem deja cam mult am realizat că o depășisem. Ne-am întors și cu chiu cu vai am găsit crăpătura. Am intrat în ea cu mare grabă, doar că acuma ni se părea mult mai îngusta și mult mai lungă decât la venire, făcându-ne să ne gândim că poate nu-i aceeași crăpătură, ci alta care ori se înfundă ori cine știe unde ne scoate. Pana la urmă ne-a scos unde trebuia și am ieșit cu bine la lumină, lecuiți de pasiunea pentru descoperiri speologice.

Afară era cald și bine și un grup mare de turiști (majoritatea nemții, sași sau șvabi, sau cam așa ceva) își aștepta rândul sa intre in peșteră. Unul dintre ei a întrebat-o pe Cuanita cât costă vizitarea peșterii. Cuanita i-a numărat din ochi și le-a spus prețul total: 120 de lei. Nefericiții însă au înțeles că este 120 de lei de persoana, și deși chiar și lor li s-o fi părut scump, acuma na, dacă tot făcuseră drumul până aici (pe traseu, de munte, cel puțin 4 ore) ce alta puteau să facă, au strâns banii și i-au dat Cuanitei. Cuanita a căscat ochii, a luat banii, a venit la noi și ni i-a dat sa-i număram… Erau 2400 de lei. Ne-a lăsat banii in păstrare (era clar nebună) și i-a băgat pe nemți in peșteră. După ce-a ieșit ne-a întrebat pe noi ce sa facă? Să le dea banii înapoi și să le explice încurcătura sau nu. Unii ziceau așa, alții altminteri, așa că până să ne lămurim noi, nemții n-au stat in stand by ci si-au luat tălpășița, plecând care înapoi, care mai departe pe cheiuri… Așa că mai prinde neamțu, marca-i banu dacă mai poți. Am lăsat-o așa. Cuanita a rupt bilete de peșteră de 1200 de lei, stabilind astfel un record, căci nu cred că peștera aia să mai fi fost vizitată într-o singură zi de „atâția turiști”, și a pus cei 1200 de lei in fișetul din cabana ghidului, iar restul de 1200 i-a băgat in buzunar și ne-a zis: Diseară mergem la restaurant și la discoteca. Va fac cinste la toți, de toți banii. Si așa a și făcut. Fata bună da’ nebună. Ne-a compensat pentru spaima pe care am tras-o când ne-a zis cu copilăreasca mirare: „Ia te uita, un pârâu”.

 

Update: Link spre un text bun sau important sau interesant sau comentabil si recomandabil AICI – Oameni și Dumnezei

Vrem vacanţă de Craciun (Stely)

Poveste de Craciun (varianta Stely)

Stely said decembrie 10, 2018 la 5:06 pm

„Vrem vacanţă de Craciun! ”

Nu stiu cati dintre vizitatorii Arcei isi amintesc data (momentul) cand aceasta lozinca revendicativa a fost rostita pentru prima data , cu ocazia manifestatiei studentesti a anului de gratie 1968.
Eu mi-o amintesc cu lux de amanunte . Am fost acolo mai intai ca simplu privitor(martor) apoi ca participant activ la aprinderea valvataei …

Totul a inceput in zorii zilei de Ajun . In vremea aceea traditiile de Craciun erau sistate printr-un ordin de partid . Studentii mergeau la cursuri , oamenii muncii cumintei la slujbele lor , bisericile erau aproape pustii, ulitele (strazile) la fel si ele . In aer nu se simteau mirosurile acelea imbietoare de cozonaci , sarmale si carnati, arhicunoscute inca din vremea copilariei , cand asteptam cu nerabdare( numai acasa, in famile) sa vina Mos Craciun cu ce avea si el in sac …saracu’.
Orasul era incremenit in bezna . Nimeni nu-si inchipuia ca peste o zi acesta va iesi din incremenire si va fi insufletit de flacara unei revolte spontane .

In ziua aceea s-a intamplat ceva prevestitor. Asa am perceput momentul, cand in zori am fost trezite din somn (eu si colega de camera ) de un grup de colindatori . Ne aflam la etajul 3 al caminului studentesc din Grozavesti . Colindatorii (un grup de studenti de la teologie) cantau in surdina ,pe trei voci , colinde de Craciun . M-am trezit cu ochii aproape in lacrimi , stand pironita in pat , nefiind in stare sa ma ridic , de teama ca se va destrama vraja ce ma cuprinsese dintr-o data. Nu stiam daca este vis sau realitate. Mi-am dat seama doar cand s-a asternut tacerea. Ne-am dus la geam si i-am vazut. Nu imi amintesc daca le-am oferit ceva , ci doar sentimentul inaltator al acelor cantece (voci) divine. Tinerii aceia , de o varsta cu mine(cred) mi-au incantat sufletul. Le-am strigat sa mai vina si in urmatoarele zile. Nu au mai venit dar cred si acum ca ,din momentul acela , a inceput incet incet sa incolteasca in mintea noastra samanta revoltei. Ne doream sa fim acasa de Craciun si cineva anume ne oprea.

Ziua trecea fara nici un semn despre ceea ce s-ar putea sa se intample dar in acelasi timp simteam ca pluteste ceva in aer, ca o vibratie.
Spre seara ma intoarceam linistita de la masa si cand eram gata sa intru in camin am vazut un grup ciudat de colindatori. Acestia erau mascati si cantau ceva haotic . Aveau pe umeri niste sube mitoase , pe cap caciuli de blana iar in maini niste tobe pe care le bateau de zor. Pe langa colindele din zorii zilei acestea erau un simulacru. Nu mi-au placut, insa cand unul dintre tinerii aceia a strigat „hai cu noi” , spre cele/ cei care deja se stransesera, printre care si eu, n-am stat pe ganduri si ne-am dus. Grupul de colindatori , care venea din Regie, se afla in fata caminului (blocul D) langa acesta fiind blocul C unde eram cazata, fiindu-mi deci destul de usor sa ma atasez la el. Cand am ajuns pe partea dreapta, sub geamurile fetelor de la matematica (unde se afla si vara-mea ) am inceput sa strig la ea sa vina impreuna cu colegele ei. Ba imi amintesc ca am urcat la primele etaje strigand de zor sa iasa toate afara. Nu au iesit dar erau la ferestre de unde aruncau portocale , mere , bomboane etc. ceea ce ma incanta teribil . Altele aprindeau suluri de hartie igienica . Incepuse deja vacarmul . De la hartia igienica s-au aprins (sau cineva le-a dat foc) niste thuja care se aflau din loc in loc intre cele doua camine alaturate. Ardeau cu scantei raspandind un miros incitant de rasina . Spatiile dintre camine erau deja arhipline . Am plecat mai departe , manata de val, si cand am ajuns la poarta de la iesire am luat-o la dreapta catre caminele de la 303. M-am trezit deodata singura printre niste necunoscuti. Nu vedeam nici o colega sau pe cineva cunoscut de care sa ma tin mai aproape. Cand am ajuns la 303 strada era plina , vuia de urale , lozinci etc. Acolo am auzit pentru prima data lozinci revendicative. Aveam senzatia ca se contureaza ceva organizat. Se zvonea ca exista niste lideri care dirijeau puhoiul de manifestanti catre o directie bine tintita. Mie incepuse sa-mi fie frica . Cea ce parea o joaca se transforma in ceva grav, periculos. Pe langa noi circulau niste masini dubioase , semn ca suntem monitorizati. Mi-a fost teama si m-am intors la camin cu un grupulet de fete din Grozavesti. Dimineata , cand am ajuns la facultate se tinuse deja o sedinta cu cei prezenti la cursuri, chestionati fiind daca cineva dintre ei(noi)a fost prezent in grupul acela de „huligani ” . Am aflat apoi ce s-a intamplat (sub juramant ca nu spunem la nimeni) de la o colega ce a fost prezenta la manifestatie pana la capat : cum au ajuns si ce s-a intamplat in fata ambasadei ruse, apoi a celei americane si cum au fost imprastiati si urmariti pana la caminele unde erau cazati, in special cei de la agronomie si de la politehnica. Zilele urmatoare am aflat cu groaza ca au inceput exmatriculari in masa. De la noi , spre fericirea decanatului, nu a fost nici un caz de exmatriculare. In total , se zice , au fost exmatriculati 100 de studenti. Anul urmator insa au intrat in drepturi legale ambele vacante de sarbatori. Doar atat. Pe de alta parte s-a intarit ideologia de partid privind „combaterea misticismului”, daunator spuneau ei dezvoltarii tipului de „om nou”.

Povestea mea , despre combatarea misticismului, va fi reluata peste ani atunci cand pentru putina vreme am fost pe alta baricada. Ceea ce pot sa spun cu destula mandrie este faptul ca si atunci le-am dat cu tifla in nas, ba mi s-a reprosat cu destula duritate ca i-am lasat „cu fundul in balta” .

P.S. Proza este o replica SF-ului si totodata o dedicatie pentru cei care militeaza pentru libertatate de exprimare si pentru orice alta libertate a omului. 🙂

Poveste de Crăciun (SF)

A fost odată ca niciodată o fiintă umană, gender free, ca toată lumea. Ea văzuse lumina zilei intr-o familie normală in sens extins, ca toate familiile din lume de pe vremea aceea, si a avut apoi o copilarie fericită până la adanci bătranete.  Desi nu crestea intr-un an cât altii in sapte, avand un ritm de crestere absolut decent si normal, intre timp s-a făcut mare, trecand cu bine prin pubertate si adolescentă. Ca adult/adultă fiinta umană respectivă, s-a insotit cu diverse alte fiinite umane, cu toatele gender free, ca toata lumea, avand astfel o multime de experiente unice si minunate, absolut toate in accord strict cu corectitudinea politică (garantul non-discriminarilor de orice fel). De-a lungul vietii sale fiinta noastră umană a avut mai multi copii, care au avut mai multi parinti (părintele 1, părintele 2 si cateodată părintele 3 si chiar 4), obtinuti care cum, ba traditional (brr), ba normal, inclusiv prin adoptie, insamântare in vitro, cu altă fiinta umană purtătoare, prin clonare, generare pe calculator cât si prin celelalte metode actuale atat de cunoscute vouă (dragii mosului). Viata fiinitei umane din poveste ar fi decurs astfel fara evenimente deosebite, fără traume si fără conflicte interioare (prin vreun dezacord cu moralitatea asociată corectitudinii politice in vigoare) si s-ar fi sfarsit lin si fara durere sau mustrari de constiintă, dacă n-ar fi exista acel eveniment atat de intens, contradictoriu si traumatizant care a marcat biata existentă a fiinite umane din poveste. Intr-unul dintre parteneriatele in care s-a aflat la un moment dat cu o fiinta umană (nu tocmai hâtră), la insistentele acesteia, a acceptat sa impodobească un brad de Craciun, să-l decoreze cu globulete, cu beteală si artificii, in timp ce asculta sedată niste colinde (incarcate de misticism). Apoi a fost de acord să inducă in eroare mica fiinta gender free, care-i era copil, pomenind despre un personaj incorect politic, numit Mos Crăciun, care se ocupa cu discriminari de tot felul, aducand cadouri numai unei anumite categorii de copii (pe care obisnuieste sa-i monitorizeze pe parcursul anului, violandu-le intimitatea, si să le acorde credite, rasplatindu-i cu cadori care in genere nu erau gender free). Pe moment fiinta umană n-a inteles si n-a simtit intreaga grozavie a gestului sau, fiind si sub influenta liberă si liber consimtită a unor substante cu efecte extatice, dar apoi, incet incet, in timp, sub presiunea constantă lumii cotidiene, a inteles cat de incorect si de inuman a fost gestul sau. Gândurile la consecintele acestui gest necugetat au marcat-o pe fiinta umană până la sfarsitul vietii, făcând-o să decadă in final in situatia degradantă a tolstoievskianului personaj Ivan Ilici.  Si asta e toată povestea. Si-am inclecat pe o saibă.

Unde e-ra singuratatea si-un banc

Proza scurta primita in dar de la un „adrisant” (re)cunoscut: Musiu D’Artagnan cel båtran. 

„D-l D’Artagnan stătea pe o culme și privea cumva absent hăurile din jurul lui: era conștient că nu va mai urma o altă culme, dar acceptase asta ca pe-un dat al timpului.

Era singur. Nevasta îi murise de tânără, la 99 de ani, în putere cum s-ar zice, murise în somn, aproape sănătoasă. N-a prins suta, se gândea cu tristețe, n-a avut zile…într-un fel e bine, dacă mă duceam eu întâi, singurătatea ar fi fost un chin imens pentru ea, se încurajă fără convingere bătrânul mușchetar…

Pe la 97 de ani, parcă având o premoniție, îi spusese domnului D’Artagnan: dacă mor, vezi să nu stai singur, îți iei o femeie să aibă grijă de tine! Ce-l intrigase fusese calmul, organizarea, naturalețea cu care aborda un asemenea subiect! Îi amintea de calmul, organizarea și naturalețea cu care mama lui își pregătea, cum se spune, marea trecere. Oare toate femeile sunt la fel de pragmatice cu această chestiune sau, printr-o nu știu ce chestie freudiană, cele care îi sunt apropiate seamănă între ele?!
Copiii erau bine, unul acolo, celălalt dincolo, dar nu aici, lângă el, erau oameni încă în putere, nepoții ajunseseră la casa lor, salarii bune, iar de strănepoți, ce să mai zici, o dulceață!
Câine nu mai avea de mult. Pregătit permanent de final, se simțea responsabil de soarta unei ființe pe care n-ar fi putut s-o protejeze până la final. Într-un fel, se pare, se contaminase și el de la femeile din viața lui și chiar dacă nu trata Marele Pas cu calm și naturalețe măcar îl aștepta într-un mod organizat.
Așa gândea preocupat dul D’Artagnan în bucătărie, în fața geamului, uitându-se fără să vadă asfințitul. Asta și pentru că avea o cataractă de care nu știa nimeni: îi era jenă să-și recunoască frica de operația!
Nu era prima oară când privea adânc în sufletul său, dar parcă niciodată nu simțise singurătatea mai intensă decât acum. O cută de îngrijorare îi străbătu fața: să se apropie momentul? Să fie o premoniție și la mine?

Sorbi cu sete vinul din pahar și parcă gândurile negre se risipiră: în fond avusese o zi bună, fără mari dureri, probabil n-are nici cancer, copilul mare sunase, nevasta sigur îl aștepta iubitoare într-un loc mai bun și, cireașa de pe tort, avea în vizită un bun amic.
– La ce te uiți?

Se întoarse și-l văzu pe bunul său prieten, unicul prieten, deoarece era și ultimul în viață, Neamțu Țiganu, un prieten făcut târziu, la bătrânețe, cu eforturi mari, cam așa cum se chinuie femeile în vârstă să aibă copii, la fel de prețios ca și aceștia, un fel de dar al lui Dumnezeu când nu mai ai nicio speranță.
Se tot ridica în vârful picioarelor, uitându-se în zare prin geam. Părea cam caraghios, așa, cum făcea pe Hopa Mitică! Avea în mână un vin Palacios Priorat L´Ermita 2014, de 99 de puncte Parker si 1200 euroi, început, pe care-l adusese din Germania, dar de care părea că uitase.
– La ce te uiți?! insistă el contrariat.

Pe d-l D’Artagnan îl apucă un râs homeric. Toată scena îi aducea aminte de-un banc foarte popular în grupul lui de prieteni, acum toți dispăruți, cu o poantă care părea mereu de actualitate.

Cică vulturul zboară la mare înălţime când dintr-o data, apare o vrăbiuţa agitându-si repede aripioarele si-l întreabă:
-Unde zbori, vulturule?
Pasarea noastră zboară însă netulburata mai departe, fara a-i acorda cea mai mica atenţie vrăbiuţei. Fâlfâind intens din aripi, vrăbiuţa întreabă din nou:
-Unde zbori, vulturule?
Răspunsul se lasă din nou aşteptat. Vulturul îsi continua liniştit drumul. Mica zburătoare îl întreabă iar cu voce tremurânda:
-Unde zbori vulturule?
La care vulturul răspunde:
-Pula știe!”

Folk lor fără tâlc (snoa-vă)

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, a fost odata un împărat şi o împărateasă care locuiau într-o colibă din padure. Ei erau atat de bogaţi încat nu aveau de ce să bea apă. Aveau la discreţie sucuri din fructe de pădure proaspete, iar de împărăţit împărăţeau peste toate animalele din padure cu care se aflau în pace şi bună înţelegere. Erau atât de bogaţi înact nu le mai trebuia nimica. Aveau pe lângă casă o gradină mică de flori si de zarzavat, un balansoar cu umbrar, iar înauntru, în colibă, aveau o masă, două scaune, un raft cu cărţi, un pat şi un cămin în care făceu focul. Incă din fragedă pruncie împărăteasa aceea avea obiceiul să se legene înainte să adoarmă, iar împaratul nici el n-ar fi putut să adoarmă daca n-ar fi privit-o pe împărătesă cum se leagană, stând aşa pe o parte cu faţa spre el. Atunci când era foc în cămin, şi împărăteasa pornea să se legene, focul se înteţea singur şi începea să scoată scântei care ieşeau pe horn, făcând pădurea să pară acopertită cu două rânduri de stele. Si au trăit ei astfel mulţi ani şi apoi încă vreo doi altfel, până când într-o zi împăratul, întorcându-se din pădure cu o spinare de lemne, a băgat de seamă că împărăteasa nu-i acasă. A căutat-o peste tot şi n-a găsit-o, în colibă, în grădină, la pârâu, în luminiş, la mall, la teatru, prin toată pădurea, inclusiv prin valea plângerii şi a aducerii aminte. S-a întors cătranit acasă, încărcat de gânduri rele, neştiind ce să facă. Noaptea se tot întorcea de pe o parte pe alta şi orincotro se întorcea pe împărăteasă n-o vedea şi tot gândindu-se şi perpelindu-se aşa i s-a năzărit că fiarele padurii au încolţit-o pe îmăpărteasă, au sfâşiat-o şi au mâncat-o. Impărăteasa purta pe deget un inel de aur pe care i-l dăruise împăratul, şi acuma, gândea împăratul, inelul acela trebuia să fie prin burta vreunei jivine fioroase. Prima bănuială a cazut pe lupul cel rău care sălaăuia în acea padure. A doua zi împăratul şi-a luat securea cu el şi l-a căutat pe lup. L-a găsit într-un tufiş unde sfâşiase o capră neagră din care mânca cu poftă. Fără nicio vorbă împăratul l-a trăznit pe lup în cap cu securea, apoi i-a spintecat pânatecul şi a căutat inelul de aur. Dar n-a găsit decât copite de capră neagră, nici urmă de inel. Si împăratului i-a părut rău că şi-a omorât lupul. Apoi iar s-a perpelit toată noaptea, şi orincotro se întorcea pe împărăteasă n-o vedea, în timp ce focul ardea linistit în vatră, iar împăratului i-a căşunat în minte că ursul trebuie să fie de vină. A doua zi împăratul şi-a luat securea cu el şi l-a căutat pe urs. L-a găsit într-un tufiş unde sfâşiase o capră neagră din care mânca cu pofta. Fără nicio vorba împăratul l-a trăznit pe urs cu securea în cap, apoi i-a spintecat pânatecul şi a căutat inelul de aur. Dar n-a găsit decât copite de capră neagră, nici urmă de inel. Si îmăpartului i-a părut rău că şi-a omorât ursul. In noaptea urmatoare împăratului i-a căşunat ideea că râsul e de vină şi împăpraul a omorât râsul, i-a spintecat burta şi a căutat, tot în zadar, inelul de aur, negăsind decât copite de capră neagră. Si îmăpartului i-a părut tare rău că şi-a omorât râsul. Caprele negre s-au înmulţit apoi fără măsură şi i-au prăpădit împăratului grădina de flori şi zarzavaturi. Intr-o zi în care împăratul umbla aşa, fără ţintă prin pădure, cu barba despletită, cu pieptul dezvelit şi cu securea în mână, (just in case), a văzut o vulpe care sfâşiase un iepure din care mânca cu poftă. Fără să stea pe gânduri şi fără să ştie de ce, împărătul a ridicat securea şi a vrut s-o trăznească pe vulpe în cap, dar vulpea l-a privit pe împărat drept în ochi (şi avea vulpea aceea nişte ochi verzi, aproape hipnotici), iar inima împăratului s-a înmuiat, a lăsat securea jos şi a început să plângă. Vulpea s-a uitat la el şi i-a spus cu milă: Vezi măi omule că femeia ta este acasă, doarme în camera de oaspeţi. Impăratul s-a dus acasă şi aşa era. In grădină păştea o turmă de capre negre, iar împărăteasa dormea dusă (cu vise) în camera de oaspeţi, în coliba din pădurea adormită. Impăratul s-a enervat văzând turma de capre negre, a omorât câteva cu securea, câte a apucat, dar celelalte au fugit şi s-au ascuns în pădure. Impăratul şi-a amintit că are în împărăţia sa un tigru care era închis într-o peşteră şi s-a gândit să-l elibereze ca să refacă echilibrul ecologic al împărăţiei, cu toate că împărăteasa grozav se temea de acel tigru. Si uite aşa se termină povestea noastra care ar fi trebuit să se intituleze „Povestea împărătesei care doarme în camera de oaspeţi şi a împăratului care şi-a omorât degeaba lupul, ursul şi râsul. Dar pentru că acest titlu este mult prea lung pentru o proză scurtă, am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Si aşa. Nu cine ştie ce.

UPDATE: Dusmanii pot fi reali, virtuali, imaginari, temporari, inevitabili sau chiar ireductibili, dar adesea sunt si indispensabili. Nimeni nu-i mai singur decat cineva care nu (mai) are dusmani. Totusi, exista uneori exceptii, mai bine zis o singura exceptie, in care existenta unui dusman adanceste singuratatea. Despre acel dusman ni se vorbeste in acest pre-TEXT intitulat chiar asa – Dușmanul. Textul este scris la persoana întâi feminin (sic), dar este valabil la orice persoana (si/sau personaj), la singular, la plural (da, da, singuratate la plural), la feminin, la masculin si chiar la transgender. Verifica si vei vedea ca asa este.

Niste întâmplări de alaltăieri

Când venea câte un tren încarcat cu păcură mă trimiteau pe mine, un băietandru de nici 14 ani, să merg la gară cu prizonierii rusi. Prizonierii trebuiau să descarce vagoanele de păcură în cisternele parcate lângă linia ferată, iar eu trebuia să-i „păzesc”, să iau hârtiile de însotire de la impegat si să le aduc la fabrică. Să-i „păzesc” pe prizonierii rusi, adică să stau cu ochii pe ei să nu vândă din păcură, localnicilor, pe bautură, nu să nu fugă, căci oricum nu avea nici unde si nici de ce să fugă. Dacă vedeam tărani cu canistre pe acolo trebuia să-l anunt pe impegat ca să vină să-i gonească. Asta era treaba mea când veneam la gară, uneori mă duceam noaptea, singur eu împreună cu vreo 20 de prizonieri rusi, dar uneori mă fura somnul si adormeam pe o bancă de lemn. Ma trezeam acoperit cu câte o subă rusească din mila vreunuia dintre prizonieri. Partea proastă era că subele astea erau pline de păduchi asa că a doua zi eram si eu la fel de păduchios. Când terminau de descărcat păcura, prizonierii mă trezeau ca să ne întoarcem la fabrică. Dacă ar fi avut chef să încerce să fugă sau să saboteze nu era nimeni care să-i impiedice, caci erau lăsati de capul lor. Doar că nu le dădea lor asa ceva prin cap. Unde sa fuga si de ce? Câteodată se mai făceu schimburi de prizonieri între Antonescu si Stalin, asa că unii dintre prizonierii mei trebuiau să plece „acasă„. Toti se temeau de asta ca dracul de tămâie. Stiau ei bine ca nu vor ajunge acasă, ci direct pe front… Yuri era locontenent, dar aici in prizonierat ajunsese bucătar. O ducea bine si era tare vesel, probabil si pentru că întotdeauna făcea rost de băutură, destulă încat să nu bea singur. Avea si gagică în oras cu care se plimba sâmbăta prin parc, asa că atunci când a fost anuntat că este pe lista celor care se întorc „acasă” s-a îmbatat ca un porc si a plâns ca un copil. Cred ca era prin vara lui 1943. Intr-o după masă spre seară eram la descărcat păcura când a început să sune alarma anitiaeriană. Am luat-o cu totii la fugă spre adapost, dar înainte să jungem noi acolo a început prăpădul. Ne bombardau americanii. Lumea tipa, oamenii alergau care-ncotro. Rusii s-au adăpostit într-un santz, trăgându-mă si pe mine acolo. Au venit si alti oameni care tocmai iesiseră de la cinematograf. O femeie îmbracta într-o rochie elegantă nimerise într-un rahat care era în sant si, scârbita, s-a ridicat si a început să alerge, tipând si înjurand, ca o melită… O explozie a reusit s-o amutească brusc. Niste schije-i zburaseră capul. Am vazut-o făcând înca vreo trei-patru pasi, asa fără cap, înainte de a se prăbusi. Când s-a terminat bombardamentul de jur imprejur era jale. Cârciuma de la răscruce era rasă de pe fata pământului. Rămasese doar beciul plin cu băutură din butoaiele si sticlele sparte, amestecată cu moloz. Pentru prizonierii mei asta a fost mană cerească, stateau în genunchi pe marginea gropii si sorbeau amestecătura aia direct din pământ.

Despre (non) Finalitate

Cu mici şi aproape nesemnificative excepţii, domnul Q n-a plănuit niciodată nimic în viaţa sa… Toate câte le-a făcut sau i s-au întâmplat, bune, rele, i-au ieşit cam la nimereală, spontan, din talent, din noroc, din ghinion, din prostie sau din „grija” altora. Incă din fragedă pruncie, şi slavă Domnului, d-lui nu s-a maturizat niciodată îndestul încat să se poată considera vindecat de copilarie, domnul Q a avut visuri, speranţe, aşteptări… dar pe care nu le-a luat niciodată extrem de în serios încât să se apuce să le plănuiască sistematic şi sa le premediteze. O combinaţie alcatuită în proporţii rămase enignmatice, între soiuri atipice de lene, de boem, confort, lehamite, indiferenţă, blazare, resemnare, încredere nemarginită în sine, în talentul, în resurursele sale şi în destinul său inconturnabil, l-au făcut să nu se deranjeze şi să nu se întrebuinţeze vreodată prea tare pentru a-şi aranja ploile, lăsandu-se purtat de valuri, încotro l-au dus acestea. Domnul Q a fost mereu un bun înaotator pe valuri şi talazuri, reuşind să extragă mici extazuri din fiecare context în care era adus providenţial (sau viceversa) fără vreun efort (de vointa) făcut anume de d-lui, şi fără vreo vină. O vreme a dus-o bine. Niciodată exceptional, niciodată îngrozitor, ci binişor, bine. Dar, vorba poetului (care poet?), ce e val, ca valul trece. Aflat în larg, hăt departe de orice mal, domnul Q a constatat cu mirare, tristeţe şi îngrijorare, că valurile s-au stins, că oceanul (ditamai oceanul), s-a calmat, că totul a început să băltească şi că nicio adiere nu-i  mai suflă în pânze, că nimic, niciun curent marin, nu mai încreţeşte suprafaţa apei. Obişnuit să călătorească pe val, domnul Q a intrat în încurcătură ne mai ştiind ce să facă şi încotro s-o apuce.

O vreme a călcat apa, rămânand pe loc. Cuprins de nelinişte a încercat să plănuiască ceva. Dar ce? Incotro s-o apuce? Oceanul arata absolut la fel în toate direcţiile, şi în nicio zare nu se vedea niciun ţărm, nicio ţintă. Deodată încrederea nemarginita în sine, în talentul, în resurursele sale şi în destinul său inconturnabil, nu mai valorau nimic, în linistea pustiului în care eşuase. Cel mai greu este s-o porneşti încotrova când poţi porni liber, în mod egal în orice direcţie…  Asa că domnul Q a stagnat cât a stagnat apoi a pornit înot, înainte.

A ajuns într-un studio de film unde a prestat casting pentru un rolişor (de figurant) într-un film, rol pe care l-a şi primit. N-a spus nimanui nimic, s-a fofilat cum a putut acasă şi la serviciu (n-a fost greu) ca să mearga la repetiţii şi uite aşa, neştiut de nimeni, a reusit să-şi strecoare moaca într-un film. I se auzea chiar şi vocea la un moment dat, zicând „Acolo unde pun eu mâna pune şi Dumnezeu mila”. Atât. Mai mare mila. Filmul a început să ruleze în cinematografe. Unii dintre cunoscuţii sai (caci dl. Q avea şi d-lui cunoscuţi) au vazut filmul, dar nimeni, nimeni, n-a băgat de seamă ca dl. Q apare şi d-lui de câteva ori pe ecran. Dl. Q s-a mirat şi nu prea. Fără a avea cine ştie ce aşteptari, dl. Q a plănuit să-şi invite soţia la film, să-i ofere d-ei această surpriză şi să-i urmarească reacţiile pe care dl. Q (spre ruşinea şi deznadejdea sa) nu i le (mai) putea anticipa cu niciun chip. Era într-o miercuri. Si-au dat întalnire (ca pe vremuri) la mall, venind fiecare separat, de la serviciu. Dl. Q a ajuns din vreme şi a cumpărat două bilete. Soţia sa însă n-a mai ajuns. L-a sunat în ultimul moment şi i-a spus că-i pare rău dar nu poate să vină şi că ar fi de preferat să o lase pe altă dată, că-l săruta dulce, şi că-l aşteaptă să se întâlnească acasă pentru cina în familie. Dl. Q n-a zis nici da nici nu, fiind uşor bulversat de întamplare şi pus iaraşi în încurcatură. Fără să-şi dea prea bine seama ce face, în timp ce se gândea din mers cum să procedeze, a arătat biletele la intrare şi a ajuns în cinematograf. Habar ne având în ce sala rulează filmul său dl.Q, cineastul, a intrat la întâmplare într-una dintre sălile din mall, s-a asezat pe un fotoliu liber şi s-a cufundat în visare, din care a fost scos de începerea filmului. Era alt fim. Bineînţeles. Cu totul şi cu totul alt film, de care dl. Q s-a lăsat încet, încet (cu)prins. Dacă tot era acolo. In alt film. Surpriza d-lui Q a fost monstruos de colosală, văzând-o acolo, în acel alt film, pe soţia sa, într-un mic rol de figurantă. Nu spunea nimic, dar la un moment dat privea drept spre camera afişând un zâmbet simplu şi nevinovat.

Proză numerică foarte scurtă

Sunt singur ca 1
Sunt in dilema ca 2
Sunt trist ca 3
Si deprimat ca 4
Sunt cinic ca 5
Diabolic ca 6
Savant ca 7
Infinit ca 8
Neverosimil ca 9
Sunt plin de mine ca 0,

iar cu alfabetul stau si mai si…

Hm… Proze scurte (dar adanci) si aici. La noi in calå, acolo pe verticalå… felicitari autorului…

(i)Mor(t)alitatea stelara

Intrucat proza, pre-vestita sub titlul provizoriu „Povestea mea”, se afla inca in incertitudine (recreativa), pentru a face trecerea mai lina de la Procesul d-lui Josef K. (proaspat trezit din coma intr-o lume complet noua, necunoscuta), catre ipotetica viitoare Poveste de Nimic, vin cu o mica diversiune, tot proza scurta, tot poveste de nimic, dar la scara cosmica, intr-o adaptare tipic omeneasca, pe intelesul omului-câine. Cica Universul nostru ar fi fiind capabil de scenarii cu adevărat înfricoșătoare și, în acest caz, avem in fata o aparentă tragedie: două stele, tovarăși de-a o viață (or fi fost soț si soție), decid să se îndepărteze împreună de galaxia Calea Lactee. Dar după milioane de ani de aventură în spațiul intergalactic, una dintre stele o ucide și o consumă pe cealaltă, iar acum își continuă călătoria prin univers fiind mult mai strălucitoare decât înainte, înconjurată de o aura formată din rămășițele celeilalte.

Tot ce ar trebui să facem ar fi sa mergem la locul crimei si să investigăm: AICI

Procesul

Domnul Josef K. este absurd. Se stie. Mai putin se stie despre faptul ca dl. Josef K. este prost si fudul. Ar trebui sa poarete ochelari de vedere, dar fiind fudul, nu-i poarta, iar miopia ii joaca feste. In fiecare dimineata dl. Josef K. merge la serviciu, cu masina personală, mereu pe acelaşi traseu, presărat cu staţii de autobuz. In fiecare dimineaţă, in fiecare staţie de autobuz, dl. Josef K. (nă)zăreşte câte o femeie exotică, specială, având un indubitabil parfum de „je ne sais quoi”, aflata, cuminte, in asteaptarea autobuzului sau, cine ştie, poate chiar a destinului. In fiecare statie alt gen de femeie, stilul proletar, intelectual, vampă, artistă, modistă, mai fragedă sau mai coaptă, toată gama, fiecare insa aratand fabulos in felul ei, starnind imaginatia absurdului domn Josef K. In rest dl. Josef K. nu mai vede nimic pe traseu. Din cauza miopiei sale neslujita de ochelari potriviti, sau din cine stie ce alte misterioase cauze neidentificabile (oricum incompatibile cu aceasta proza scurată), dl. Josej K., nu vede niciun alt fel de pasageri in statiile de autobuz. Nu se zaresc niciodata nici copii, nici barbati, de niciun fel, nici femei sleampete ori neinteresante, si nici mai multe la olalta, in aceeasi statie. Fiecare statie este populată, dupa cum remarca dl. Josef K., cel absurd, prost si fudul, cu câte o singură femelă exotică, decorativă, dichisită cu charm si rafinament si plasată acolo, pe traseu, in fiecare statie de autobuz, special pentru a întreţine un soi de armonie universală, in drumul, altminteri anost, al d-lui Josef K., de acasă până la serviciu. Dl. Josef K. nu se miră, de o asemenea enigmatică distributie de probabilitate in univers, lasându-se in voia ei, bucurându-se de ea, si visand cu ochii deschii la clipa in care o va identifica in aceasta colectie (atat de greu de sortat) pe aceea cu care va rezona armonic, atat de brusc si de intens, încat, iesindu-si din timiditate, d-lui o va invita in masină pentru a-i oferi gratis o cursă de neuitat prin Univers, până la destinaîia dorită de acea domniţă. Dar zilele si saptamanile trec, consacrand spectacolul oferit de prezenta uluitoarelor femele în statiile de autobuz, (pe care dl. Josef K il savureaza din plin), însă, in afara de schimbarea toaletelelor exotice ale misterioaselor dame, care se asorteaza mereu in acord cu anotimpurile care trec, nimic altceva nu se intampla. Desi dl. Josef K. se uita intotdeauna, cu coada ochiului, la fiecare exemplar de pe traseu, totuşi niciuna dintre ele nu pare tentată să aibă contact vizual, ochi in ochi, cu dl. K. aflat la volan. De când a fost părasit de soţia sa, dl. Josef K. a ajuns să se uite dupa tot felul de fufe si să accepte ochi dulci de la te-ai mira cine, abandonand pare-se ideea temerară că ar putea-o culege, de pe traseul său zilnic, pe aceea specială si unică, pe care să o ducă la destinatie ca gândul si ca vântul. Totusi, într-o zi aurie de toamna, învaluită în lumina blajină a unui soare răsărind, dl. Josef K., miop si fudul, observă ca EA îl priveşte zâmbind timorată, din statia de autobuz, facandu-i un semn discret cu mâna. Speriat de întamplare, dl. Josef K. accelerează brusc în intersectie, pe roşu, izbind în plin un tramvai numit dorinţă, care circula regulamentar. Vestea bună este ca airbag-urile mercedesului său funcţionează. Vestea proastă este ca pe dl. Josef K, il aşteptă, iaraşi, un Proces.

O proza scurta in genul oniric Aici

Nota Redactiei: Un amamnunt nu lipsit de importanta, pe care, nu se stie de ce, naratorul a omis sa-l precizeze in povestea de nimic, de mai sus, este acela ca pe traseul folosit de către dl. Josef K., de acasă până la serviciu, nu circula, de fapt, niciun autobuz. Semnele care indicau statiile de autobuz erau vechi, ramase de demult, pe vremea în care functiona pe acolo o linie de transport in comun. Nu se stie daca dl.Josef K. ori alte personaje din poveste aveau sau nu habar despre acest mic amanunt.

 

Nota 2: Pe timpul iernii, traseul d-lui Josef K, era populat, in statiile de autobuz, cu femei de zăpadă… reci ca gheata… dar frumoase foc…

Nota 3: Cand in sfarsit n-a mai avut incotro si a trebuit sa-si puna ochelari, dl. Josef K, a constatat cu surprindere si mâhnire ca toate femeile de pe traseu erau båtrâne si urâte… sau chiar moarte de-a binelea…

Iesit din comun

Prin definitie, orasul de provincie în România anilor 80 este cenusiu. Pe strazi, in magazine, în locuri publice, oamenii sunt rari si blazati. Zombies. Monotonie absolută. Animatie spre zero. Singurele locuri în care oamenii se adună la olată sunt cozile de asteptate, dosite prin spatele magazinelor alimentare. In rest apatie totala. Locuri in care nu se intampla niciodata nimic. Peisaje dezolante. Blocuri coscovite. Buruieni. Incremenire. Beznă. Domnul S.P. se află intr-un astfel de oras, în plină zi, merge grăbit pe stradă, prin centru, aproape că aleargă. Pare disperat să ajungă undeva. Se opreste pentru câteva clipe să-si tragă sufletul. Priveste uluit in jur. Nu se zăreste nici țipenie. Nicio fiintă. Nicio miscare. Toate magazinele sunt închise. Pustii. Goale si pustii. Vânzătoarele nicaieri. Nicio masină nu circulă pe stradă. Pe nicio stradă. Niciun om pe trotoare. Orasul pare abandonat. Părasit. De jur imprejur o linsite nefirească, totală, apasatoare, înfioratoare, îngrijoratoare. Toata lumea s-a evaporat în neant. Senzatia de solipsism îl ameteste putin pe domnul S.P. D-lui ar trebui să fie înspaimantat de întamplare, dar nu, nu este, pentru că d-lui stie foarte bine care este explicatia stiintifică a faptului că, momentan, se află singur în Univers. Astazi, acum, Universitatea Craiova are meci în cupa UEFA, în sferuri, împotriva unei echipe din Germania: FC Kaiserslautern. Fără nicio exceptie întreaga suflare, comunitatea de zombies a orasului, tineri si bătrani, bărbati si femei, populatia este conectată integral la fenomen. Toată lumea este fie pe station, fie acasă în fata televizorului. Nimeni nu este pe strazi, în magazine, în fabrici si uzine, iar partidul stie, stie dar inchide ochii si tolereaza sabotarea economiei nationale. Pentru că azi si partidul face acelasi lucru, se uita hipnotizat la Balaci si compania. Dupa ce dl. S.P., ajuns târziu în oras, a încercat zadarnic să găsească un bilet în plus, sau să se strecoare altfel în stadion, se grăbeste acum sa ajungă la un prieten, ca măcar să poata vedea meciul la televizor, în alb-negru. La un televizor Diamant.

Si a urmat. Tot așa cum oceanul își retrage apele înspre larg înainte de a revarsă furia tsunami-urilor asupra țărmului tot așa, după doua ore de părăsire, orașul și-a ieșit din cochilii și din carapacea stadionului și s-a revărsat nebunește pe străzi. Craiova a învins și este în semi-finalele cupei UEFA. Victoria era cumva așteptata dar grandoarea spectacolului oferit pe străzile unui oraș altminteri amorțit este amețitoare și neverosimilă. Animație, muzică, steaguri, scandări, lume de lume. Străzile sunt pline de mașini care claxonează, semnalizează, „dacii” din toate județele, cu oameni uluiți de întâmplare care nu se îndura să plece acasă, căscând gura si ne venindu-le sa creadă ca ceea ce se întâmpla este adevărat, este aievea in Romania anilor 80, si ca într-un oraș mort, paralizat, înțepenit în anii de agonie ai comunismului biruitor la orașe si sate, se poate întâmpla așa ceva, un extaz generalizat, o bucurie fără margini si fără piedici, unică, de care sunt contaminați si pe care o trăiesc împreună, fără excepție, toți cetățenii, toata lumea. Destul au fost uniți in tăcere, doar la necazuri, la cozi si la obida, astăzi a venit de nicăieri, din fotbal, o bucurie uriașă, imensă, care le da voie sa fie împreuna într-o mare si inexplicabila fericire, sa se cunoască cu toții între ei, fiecare cu fiecare si cu toata lumea, ca într-o mare familie. Autocare cu turiști străini (!!!) veniți din Germania Federală (!!!), blocate in trafic, băbuțe frivole dansând twist cu fanioanele Universității Craiova agățate de gât, lume de lume, pestrița, lozind fără țintă pe străzi, se aduna cumva, nu se știe cum, la km zero, în centrul orașului, în fata hotelului Jiul. Profitând de întâmplare poetul A.P. toarnă un cenaclu ad-hoc, gratis, în fata a aproape o suta de mii de cetățeni veseli si buimaci, până târziu in noapte, la lumina reflectoarelor. Nu i-a strâns aici nici partidul, nici foamea. Nu se dă nimic, în afara dreptului neverosimil (acordat, acceptat pentru o clipă) de a-si exprima public si liber bucuria oferita de Balaci si compania, care au reușit ceva ce partidul n-ar fi fost în stare sa facă niciodată, si anume s-o învingă la ceva, la orice, pe Germania Federală. De mâine ne întoarcem înapoi în cenușiu, în blazare, în foame, în sărăcie, în fabrici si uzine, în planul cincinal înainte de vreme, dar până atunci, în noaptea asta, o facem lată, strigând din toți bojogii „Știința, Știința orice ar fi noi mereu te vom iubi”, si „Iliuță al nostru e cel mai bun din RSR”.

* * *

Greu de presupus ca va mai exista prea curând, in vreun oraș din Romania, vreun eveniment capabil să stârnească emoții de o asemenea anvergura de care sa fie contaminați, ca unul, toți cetățenii fără excepție, precum a reușit odinioară Craiova Maxima, cu ai săi Lung, Negrilă, Tilihoi, Stefanescu, Ungureanu, Țicleanu, Beldeanu, Balaci, Donose, Crișan, Cămătaru, Cârțu, Geolgău, Irimescu, Boldici, Adrian Popescu si, cu voia d-voastră, ultimul pe lista Sebastian Domozină.

Bunica

Când a murit bunicul, bunica nu l-a plâns cu lacrimi. L-a bocit cu jale, cum cere datina, dar cu lacrimi nu, nu l-a plâns. Nici pe el, nici pe ea. Era iarnă. Era frig. Era îngheț. La cimitir, la îngropăciune, ningea, cu fulgi rari izgoniți încolo si încoace de rafale de vânt. Bunica ședea acolo in fata mormântului împietrită, imobilă  ca un monument funerar. Era înfășurată într-o broboadă groasă neagră care-i făcea capul să pară disproporționat de mare în raport cu trupul mic, împuținat, cocoșat. Cu fața pământie, cu nasul coroiat si cu ochii mici si ficși scufundați in fundul capului părea o cioară uriașă împăiată. Nu clipea nici măcar când îi intrau fulgi de zăpadă in ochi. Un icnet neașteptat i-a ieșit din piept atunci când prima lopată de pământ înghețat a căzut pe cosciugul bunicului si fața parcă i s-a înnegrit si mai tare, dar nicio lacrimă nu i-a umezit privirea.

Șapte ani la rând, după datină, bunica l-a pomenit pe bunicul. I-a îngrijit mormântul la cimitir, i-a pus lumânări când se cuvenea, i-a dat oua roșii de pomană peste groapa în nopțile de înviere, si, de doua ori pe an făcea pomană acasă, cu mare fast si pompă, vara in curte, iarna, mai înghesuit, înăuntru. Era un eveniment social de anvergură, la care participa tot satul.  Pregătirile începeau cu săptămâni înainte, si implicau aproape toate rubedeniile. Greul cădea pe bunica dar si pe fete si pe nurori. Cuptorul mergea trei zile încheiate ca sa facă pâine, colaci si mălaie. Sarmale, fasole, cozonaci, colivă, țuică si vin erau gata din belșug pentru un puhoi de oameni, tot neamul si tot satul. Ne strângeam întotdeauna cu toții, noi copii fiind, si aveam, cum s-ar zice „good time togheter”.  Evenimentul nu avea nimic macabru, funerar. Nu suna muzica, nu se spuneau glume, dar atmosfera era veselă si senină. Bunicul era pomenit din când in când in formule ritualice… „primește Doamne pentru sufletul lui Costea…”, dar in rest oamenii si muierile, si copiii beau, mâncau si vorbeau de ale lor, de cele aflate pe agendă, la ordinea zilei. Nu rar, unii, unele se abțiguiau si deveneau mai gălăgioși decât trebuia, drept care bunica le dădea rația pentru acasă si-i trimitea cu Dumnezeu. La pomenirea de șapte ani a fost invitat acasă si preotul satului. A fost așezat cu mare cinste in capul mesei, si toata lumea a fost mai smerita si mai tăcută in prezenta sa. Intr-un moment de tăcere, când nu se auzeau decât lingurile lucrând in farfurii, bunica l-a întrebat pe popa:  „Părinte,  cați ani trebuie pomenit mortul? Am auzit ca prin alte parți s-ar pomeni noua ani, nu șapte.”  Popa a terminat de înghițit sarmaua pe care o mesteca, a mai luat o gura de țuica, s-a șters la gura si a zis: „Deh, cate bordeie atâtea obiceie. După canon atâta trebuie, șapte ani. După aia mai puțin, cine vrea, o coliva, un colac, in familie.” Bunica a părut cumva dezamăgita de răspunsul preotului, fata schimbându-i-se parca a tristețe si spaimă.

(Continuare de Aici premonitii-sau-premeditari – Cateva luni in urma. ) Era vara, vara înalta si fierbinte. O vara din aceea la tara in care liniștea unei după-amiezi se aude până la cer. De dimineața bunica ne-a împărțit colaci cu oua, brânza si prune si ne-a pus sa zicem „bogdaproste” apoi îmi zice oftând din rărunchi: Astăzi se împlinesc șapte ani si jumătate de când a murit bunicu-to. Ar fi trebuit sa facem pomana ca lumea, ca-n toți anii. Popa e tânăr si poate nu știe bine, poate știu mai bine ăia de pomenesc până ala noua ani. S-a dus apoi in gradină si l-a bocit sec pe bunicul, invocând cu jale urmele unor reparații făcute la gard, atribuite defunctului bunic. Si dimineața a trecut, si ziua s-a încins ca un cuptor, si liniștea s-a lăsat peste sat rămânând in aer doar zumzetul vag al miriștilor, populate cu milioane de lăcuste, sa răzbată spre auzul cui sta sa asculte tăcerea din aer. O femeie trece pe drum si o striga pe bunica: Da’ Riţă, i-a fă-te până aci că vreau să-ţi spui ceva.  Bunica se duce la gard si femeia ii spune ceva încet, aproape in șoaptă. Bunica nu zice nimic. Apoi femeia pleacă in drumul ei. Bunica se întoarce in curte cu ochii plini de lacrimi. Se așază pe treptele scării, si plânge încet, ștergând-si ochii cu coltul broboadei. „Ce e bunico, de ce plângi? Ce ti-a spus femeia aceea?” „Femeia aia a fost in satul meu si mi-a spus de un om de acolo că a murit. Era leat cu mine”. „Era rudă?”, „Nu, nu era rudă, era un om din sat, pe care nu l-am mai văzut de 50 si de ani.”    

Pentru cei care nu indraznesc sa scrie nimica-niciodata… o recomndare de lectura ÎMI PLACE SĂ SCRIU!

Am vazut cum se naste un om

Timpul: Ultimii ani ai epocii de aur. Locul: Redactia unei reviste studentesti. Personaje: Fel de fel de lume, studenti cu veleitati jurnalistice sau simpli gura-casca aflati prin zona ca bagatori de seama sau in cautare de socializare gratis, care persistand mai indelung prin zona, care evaporandu-se rapid si discret dupa cateva aparitii meteorice in for. In mod oficial revista este organul local de presa al organizatiei studentilor comunisti, apare o data pe luna si este rezultatul muncii si distractiei a circa 10% din populatia prezentă in redactie, in general cam aceiasi. In mod neoficial redactia se ocupă cu satisfacerea formală a cerintelor tovarisilor in cateva dintre articolele si editorialele plasate in primele pagini, ca pret de platit pentru tolerarea in paginile de pe coada a lucrurilor care-i preocupă, in realitate, deoptrivă pe redactori si pe cititori: evenimente studentesti, tabere, baluri, muzica, filme, susanale, cancanuri, chestii socoteli, si chiar mici sopârle si diversiuni in contra partidului unic. Redactor sef este unul „popescu„, un tip din anul IV la filologie, cu origine sociala sanatoasă, care se chinuie sa fie de comitet, adica popular. Ceea ce si este. El este cel care decide care materiale sunt incluse in numarul in curs, inainte de a fi trimis mai sus spre aprobare. E suficient ca el sa spuna: „Dupa cate ii cunosc eu pe tovarasi, materialul asta n-o sa treaca, asa ca n-are rost sa ne batem singuri cuie in talpa” si gata materialul este scos de pe lista. Cert este ca doar rareori se intampla ca cenzura tovarasilor sa fie mai exigenta decat a redactorului sef, asa ca de regula fiecare numar al revistei apare practic necenzurat, dovedindu-ni-se, daca mai era nevoie ca avem o libertate de exprimare reala, nu ca in occident. In plus ar fi de zis despre insul „popescu” că, desi este mai degraba urât si inatractiv ca barbat, are totusi un succes la femei peste medie, bucurandu-se de atentia multora dintre studentele dornice sa se afirme (si) ca ziariste. In mod oficial prietena lui este o studenta din anul I de la matematica, o bruneta frumusica foc, si isteata pe deasupra, pe care obisnuiam s-o aburesc ocazional cu vrajeala meta-fizica si cu tot felul de taine intelectuale, prin redactie sau pe la cate o cafea. Nu stiu cum i-au ajuns la urechi insului „popescu” aceste fapte nevinovate, si cum i-or fi fost sporite de a tras el concluzia ca treaba asta i-ar putea asasina viitorul de familist, dar cert este ca intr-o zi mă prinde singur in redactie si-mi zice asa pe nerasuflate „Bai sa stii ca „adela” nu e doar prietena mea, e logodnica mea”. „Asa si?”, zic eu făcând pe niznaiul. „Pai o sa ma insor cu ea?”, „Bine ma, sa fie intr-un ceas bun. Dar tot nu inteleg de ce-mi zici mie despre asta. Vrei sa ma inviti la nunta?”, „Nu må, zice el, dar voiam sa stii”. N-o sa credeti dar interventia insului a avut efect. Am evitat sa mai prestez vrajeala la d-soara „adela„. Asta dupa ce am facut o trecere in revista a posibililor „turnatori”, ajungand la concluzia ca singura persoana capabila sa ma raporteze miseleste „popescului„, era chiar „adela„, ea insasi in persoana, din motive la care (pe vremea aceea) am refuzat sa ma gandesc. In tot cazul mi s-a parut ca intamplarea are un aer usor prea suprarealist pentru gustul meu. Daca pana la urma „popescu” s-a luat sau nu cu „adela” asta nu mai stiu. Dar uite ca m-am luat cu vorba, deviind intr-o directie gresita, caci proza scurta, aici de fata, era dedicata altei intamplari din viata „popescului„.  Dupa cum spuneam, prin redactie se vânturau fel de fel de feţe palide de pe la toate facultaţile, care de care mai altfel decat ceilalţi, fiecare cu povesti pe profil, inclusiv medicinisti si mediciniste. Astia de la medicina reuseau intotdeauna sa capteze atentia povestind despre cum lucreaza ei pe cadavre umane in laborator, sau ce cazuri grozave au mai vazut prin spitale, unde se duceau fie pentru practica fie in vizite de lucru, insotindu-si profesorii care erau si doctori in spital. Din vorba-n vorba au ajuns sa povesteasca cu lux de amanunte despre cum asista ei la nasteri, la maternitate. „Popescului” chestia asta i s-a parut uluitoare si a zis ca i-ar placea si lui sa vina daca s-ar putea. Si s-a putut. L-a inlocuit pe unul dintre medicinisti si s-a dus sa caşte gura la femei care nasc. Omul a fost uimit, impresionat pana la lacrimi. A intrat in redactie, si vadit emotionat, a ridicat mainile in aer si ne-a zis: „Bai fratilor, am vazut cum se naste un om.” Ne-a povestit ce-a vazut si ce-a simtit si ne-a anuntat ca o sa scrie un articol tare despre asta. Vreo doua saptamani a muncit la articol, tinandu-ne la curent cu progresul, asa ca in sedinta de aprobare a materialelor, ni l-a citit, vadit emotionat, asteptand cu nerabdare sa ne vada impresiile . Nu mai tin minte cu exactitate ce continea articolul, dar imi amintesc ca nu era rau, ba dimpotriva. L-am aplaudat cu totii cat se poate de sincer. „Da må” –  zice el – ” dar dupa cate ii cunosc eu pe tovarasi, materialul asta n-o sa treaca, asa ca n-are rost sa ne batem singuri cuie in talpa si gata materialul a fost scos de pe lista.

Update: Intors surprinzator la d-lui in blog, dintr-un lung silentzum lugubru, dl.Tiberiu Orasanu propune si d-lui un soi de proze scurte… Se pare ca este un trend in lumea bloggerilor care n-au ales mutzenia deplina…

Alt update: Ca tot veni vorba despre vederea ochita inspre nasterea unui om (prin expulzare din paradisul sau primordial), poate ca n-ar fi chiar off topic sa venim cu o recomandare de lectura in care este vorba despre nasterea omului nou, fix acela a carui nastere a fost ratata prin in comunism prin avort precoce, si care reuseste iata sa se nasca in America corectitudinii politice si a ogarului purpuriu: AICI – stranepoata lui Winnetou, intr-un excelent paflet scris de conul Dorin.

Focule, vino cu mine (conti-nu-are)

Ne machisem cu rom. Rom din acela cu miros tare, făcut din esență cu care gospodinele aromau prăjiturile. Ne rămăseseră câteva sticle de la petrecerea de joi, de la șură, și acuma, pentru ca ne strânsesem și împachetasem corturile pentru plecare, a trebuit sa ne debarasam de ele, așa ca le-am băut. Unii mai mult, alții mai puțin, și prin urmare unii eram mai veseli decât alții. Fusesem operativi la împachetare așa ca bagajele erau strânse, iar noi eram gata de drum. Doar ca până să vină autobuzul mai erau vreo doua-trei ore… Pe care trebuia să le omoram cumva. Era cald, toropitor de cald (nu știu dacă și de la  vreme sau doar de la rom) așa ca zic, „Eu mă duc sa mai fac o ultima baie in lac. Timp ar fi”. Unul dintre prieteni (din grupul ălora care nu se lăsaseră ademeniți prea tare de esența de rom), se uită la mine cu îngrijorare și zice „Bai, sâmbăta e, semnalmentele le ai, vârsta, meserie, tot… Vezi ca eu nu mai stau aici până marți când te-o scoate pe tine apa la mal. Hai mai bine să mergem și să mâncam ceva la stână”. Acum nu reușesc deloc să-mi amintesc dacă am mai făcut sau nu acea ultimă baie în lac  (așa îmbibat cu rom cum eram), probabil că n-am mai făcut-o, dar îmi amintesc că am fost la stână să mâncăm. Singurul meniu disponibil era „mămăligă cu brânză și cu margari… asta… cu unt”, după cum ne-a spus chelnerița, iar de băut, lichior de căpșuni.  Până să se facă mămăliga am savurat lichiorul de căpșuni (o minune) constatând în cele din urmă că provine dintr-o sticlă plina cu furnici moarte prin comă alcoolică. Barmanul s-a scuzat pentru incident oferindu-ne gratis încă un rând dintr-o sticla nouă, proaspăt desfăcută.

A venit și mămăliga, a venit și autobuzul și am ajuns la timp în centrul civic al orașului reședință de județ din care trebuia să luăm trenul înapoi spre casă. Plănuisem să ajungem mai devreme ca să bântuim un pic prin centru în căutarea unui bar sau a unui magazin de televizoare, unde să putem vedea episodul din Twin Peaks de săptămâna asta. Ca un făcut n-am găsit absolut nimic de acest gen, un motiv în plus să-l beștelim en gross pe amicul nostru care nu reușise s-o convingă pe Nada să coboare cu noi în oraș și să ne lase să vedem filmul la ea acasă, în garsoniera ei de cleștar. (Despre Nada, o poveste de nimic, poate altă dată.) Am plecat mahmuri și cătrăniți către gară, pregătiți să înfruntam cele trei ore de așteptare pe peron, în pace și reculegere. După o astfel de zi mi s-a făcut o sete teribila așa ca m-am deplasat cu greu până la bomba de la capătul peronului să-mi iau o limonadă. Si minunea s-a întâmplat din nou. In bomba aceea mizeră era un mic televizor la care tocmai începea Twin Peaks. Am ieșit afara si am dat un răget către grupul vesel informându-i despre miracol. La început nu m-au crezut dar până la urmă au venit cu toții umplând până la refuz bomba. Si uite așa n-am pierdut niciun episod din Twin Peaks la prima sa difuzare în România post-comunistă. Bine, nu spun acum că asta ar fi mare lucru, în sine, dar ca proză scurtă, la rubrica povestiri de nimic, la ce altceva ai putea să te aștepți măi dragă prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe?

Totuși episodul acela, care-și reface drumul spre actualitate (o actualitate de peste ani), prin această insignificantă proză scurtă, are o încărcătura artistică specială: visul Laurei Palmer. Se făcea că nu (mai) murise, ci îmbătrânise nițel spre patruzeci și ceva, într-un univers paralel, ușor imposibil, şi că își petrece ultima seara de vacantă, împreună cu presupusul ei soț, la malul oceanului, pe o plajă aproape pustie, în întunericul nopții. Mugetul valurilor înalte si șuierul vântului fac scena să (a)para mută, nici măcar clinchetul cupelor de șampanie ne răzbind spre auzul spectatorului.  O lună plină, alunecând înșelător prin spatele unor nori fugari, îl avertizează pe acel spectator (pasager / accidental / virtual) că, în aceasta „viziune aproape hieratică„, nimic nu este precum pare, și că multiple universuri paralele, își impart, în mod barbar si bizar, recuzita de materie, nisipul, apa, valurile, actorii, șampania, paharele, luna, norii, reușind sa alcătuiască în mod miraculos și straniu scene din filme diferite, din realități diferite, poate chiar din viața mea, a ta, sau a cine stie cui. Despre drama onirică a Laurei Palmer poate altă dată, cu ocazia altei beții.

Update: Cu putin noroc din intamplare se poate starni pofta de pro-duce proza scurta cu povestiri de nimic si altora, dintre noi astia scriitorii anonimi, clandestini si incipienti… si daca se vor starni destui ca sa amorseze un complex chimic cu potentail catalizator, atunci poate se va declansa un fenomen huvachian cu auto-intretinere, precum reactiile nucleare in lant, povestea unuia, starnind povestile celorlalti si tot asa. Desi mai e inca foarte mult paana departe, iata exista semne. Neamtzu Tziganu (de ex) a produs pe blogul sau o poveste sensibila in care deapana niste amintiri de suflet (pe care a re-produs-o si aici pe Arca, merci neicå, mi-a placut). Merita citita la fata locului intrucat acolo este ilustrata si cu cateva fotografii care merita toti babii: La Grâusor.

Focule, vino cu mine (varianta a doua)

Eram un grup de prieteni si ne facusem obiceiul ca in fiecare an, pe la inceputul lui august, sa ne retragem doua saptamani, cu corturile, intr-un loc uitat de lume, undeva la munte, intr-un soi de Twin Peaks local, ce-si astepta resemnat demonii care insa se incapatatanau sa nu se arate, lasand locul prada unei blazari calme si odihnitoare, un loc in care nu se intampla niciodata nimic si in care totul arata la fel an dupa an. Cat eram acolo, o zi de duceam pe traseu, pe munte, prin pesteri si pe cheiuri, iar alta o petreceam in huzur pe malul lacului la plaja si innot. Erau in acel Twin Peaks trei astfel de ape, iar ritualul anual al acestui periplu devenise de neevitat. Stateam o saptamana intr-unul din nodurile acelui spatiu, apoi ne strangeam catrafusele si ne mutam tabara instalandu-ne ritualic intr-un alt centru al aceluiasi Twin Peaks, pentru inca o saptamana. Asteptam un an intreg intialnirea cu acest univers paralel in care evadam total pentru doua saptamani si in care acceptam cu bucurie sa fim complet si bilateral deconectati de restul lumii. Nu pastram niciun contact cu exteriorul, si nimeni nu avea cum sa ne contacteze in acest rastimp, in care, in restul lumii se putea intampla (aproape) orice fara ca noi sa aveam habar.

Intr-o vara din acestea, pe vremea in care la televizor se difuzau tenebroasele episoade ale serialului Twin Peaks, spiritul intamplarilor imaginare din filmul lui David Lynch a reusit sa intre in atingere cu spatiul real in care ne refugiasem. Reusisem in mod miraculos sa urmarim episodul din Twin Peaks de sambata treacuta, la televizorul portabil al unor turisti fantoma adusi acolo de providenta, dar intre timp se facuse marti, ziua celor trei ceasuri rele, in care urma sa ne mutam tabara pe marginea altui lac. Ne-am strans calabalâcul dis de dimineata, si am pornit-o la drum. Trebuia sa ajungem pe lumina la destinatie ca sa avem timp sa ne instalam corturile, dar drumul a durat mult peste asteptari caci pentru o mare parte din el ne bazam pe o masina de ocazie, care s-a incapatanat sa nu apara. Cele trei ceasuri rele le-am petrecut toropiti de caldura pe marginea drumului asteptand. Intr-un tarziu a oprit o duba dubioasa, hodorogita, fara ferestre, plina de praf si mizerie. Soferul a zis ca ne poate lasa aproape de locul in care doream sa ajungem numai ca drumul va fi lung si in spate nu are sacune si va trebui sa stam pe jos daca ne convine. N-aveam de ales asa ca ne-am inghesuit in duba, in comartimentul fara ferestre incuiati pe dinauntru. Praf, caldura, intuneric. Usa din spate era putin indoita si nu se inchidea bine asa ca ramasese o fanta ingusta prin care puteam vedea o felie extrem de ingusta din lumea de afara. Nu prea stiam bine locurile si prin fanta aceea nu reuseam sa recunoastem mare lucru. Claustofobie, panica… Oare unde ne-o duce individul cu moaca dubioasa. Ma zgaiam prin crapatura si le raspundeam monoton celor care ma intrebau: Ce se vede?”… Padure. Padure. Padure… Incepusem sa pierdem simtul timpului dar si simtul umorului. Habar nu aveam cate ore trecusera. Se insera. Nimeni nu zicea nimic cu voce tare dar toti aveau intiparita pe moaca un soi de ingrijorare in legatura cu finalul acetei intamplari, in care ajunsesem sa aratam teribil in acea semi-obscuritate, de nerecunoscut, plini de praf si naclaiti de transpiratie. Ca sa mai schimbe „vorba” (tacerea aceea elocventa) unul dintre noi zice: „Bai nu stiu voi dar eu unul cum ajungem acolo fac o baie in lac, fie ce-o fi. Pun eu cortul dupa aia la lanterna”.  Intr-un final hârbul s-a oprit undeva. Am tresarit cand am auzit usa din spate deschizandu-se. Eram pregatiti pentru orice. Am dat cu ochii de sofer care ne-a zis ranjind: „Gata băi ati ajuns. Hai repede cate zece lei de caciula ca ma grabesc.” Am rasuflat usurati, am marcat banul, si am luat-o din loc cu rucsacele in spate.

Se innoptase de-a binelea cand am ajuns aproape de locul de campare, precipitandu-ne care cum puteam spre acel liman, cu gandul ca in curand vom plonja in apa lacului. Am vazut de departe flashuri de lumina repetate, inexplicabile, in apropierea pontonului, si, pe masura ce ne apropiam nedumerirea sporea si ritmul pasilor nostri scadea, incet, incet. Era ceva lume adunata acolo. In mijloc, intins pe iarba era un om mort, inecat, vânat, plin de mâl, exact ca Laura Palmer, si un fotograf legist ii facea poze, din diverse unghiuri folosind blitzul. Am aflat ca se inecase sambata seara, cand plecase singur pe lac, cam in timpul in care se difuza Twin Peaks. Il cautasera in zadar, iar acum apa il scosese umflat la mal. Am aflat cu stupoare ca avusese aceeasi varsta si aceeasi profesie ca si mine. Eram acolo blocati, stand asa prosteste cu rucsacele in spate, nestiind ce sa facem.  Nu stiu cat am ramas asa, agatati in imponderabilitatea momentului. Am auzit deodata dinspre sosea: „Un-doi, un-doi, un-doi-trei-patru”, si am zarit o femeie la vreo 40 de ani, inalta, blonda, supla, imbracata in costum de jogging, urmata la doi pasi in spate de o fetita de vreo 8-9 ani, facandu-si alergarea, venind direct spre noi. Nimeni n-a reactionat in niciun fel. Nimeni n-a incercat s-o opreasca inainte de a ajunge la ”faţa locului”. Cand a ajuns s-a oprit langa mort continuand, impreuna cu fetita, sa faca alergare pe loc, un-doi, un-doi. „Ce e aici?”, l-a intrebat pe fotograf. „Inecatul de sâmbata” a raspuns aceasta. Continuand alergarea pe loc doamna si-a urmat interogatoriul: „A fost anuntata familia?” „Dar procuratura?”. Am aflat ca un procuror este asteptat peste cateva ore. Lamurita de situatie, doamna urmata de fetita, a ocolit mortul in pas de alergare, pornind-o inapoi, la deal, pierzandu-se in noapte, un-doi, un-doi, un-doi-trei-patru. Laura Palmer? Twin Peaks?

Focule, vino cu mine (I)

motto:

„Through the darkness of future’s past,
The magician longs to see.
One chants out between two worlds…
„Fire… walk with me.”
We lived among the people.
I think you say, convenience store.
We lived above it.
I mean it like it is… like it sounds.
I too have been touched by the devilish one.
Tattoo on the left shoulder…
Oh, but when I saw the face of God, I was changed.
I took the entire arm off.
My name is MIKE.
His name is BOB.”

***

Cand lunga vreme ai foarte putin, si acel ceva ti se ia sau ti se pierde, suferinta este… va conti-nu…

***

pana cand muzele se vor lasa induplecate sa ma viziteze pentru a picura in cuvinte (putine, cat mai putine, v-as ruga) continuarea acestei proze scurte, planuita in doua-trei episoade… l-as in-forma pe cititorul citit si unic al Arcei lui Goe ca proza scurta se mai poate citi AICI – Particula lui Dumnezeu si in genere AICI.

***

Focule, vino cu mine (varianta întâia)

Natura umana ne ingaduie si ne forteaza sa descoprim in permamenta necesitati noi, nenaturale, pentru care dezvoltam un cult, la limita obsesiv, ce ne face sa dorim irepresibil lucruri aparent dispensabile, in tot cazul neesntiale pentru fiintare, care insa ne absorb si ne consuma cu totul, transformandu-ne.

In vremuri de criza si saracie, aceasta nevoie disperata de a iesi din greatza existentiala si de a ne lasa consumati de atasamente nenaturale, isi gaseste cu greu drumul. In era de debut a fantomaticilor ani 90, nu aveam prea multe optiuni, asa incat un serial precum Twin Peaks era un drog pe care nu-l puteai evita sau refuza. Fiecare episod era un reper fix, o poarta de trecere care se deschidea o data pe saptamana, unic si irepetabil… iar ratarea unui asemenea episod era una dureros de definitiva.

Impreuna cu un grup de prieteni obisnuiam de foarte multa vreme ca, in fiecare an, la inceputul lui august, sa ne retragem cu corturile undeva intr-un astfel de loc, un Twin Peaks local, ce-si astepta resemnat demonii care intarziau sa vina. Stateam o saptamana intr-unul din nodurile acelui spatiu, apoi ne mutam tabara intr-un alt centru al aceluiasi Twin Peaks, pentru inca o saptamana. In acest timp, o zi eram pe traseu, pe munte, prin pesteri, si pe cheiuri, alta zi eram pe malul lacului la plaja si innot. Erau in acel Twin Peaks trei astfel de ape, iar ritual anual al acestui periplu devenise de neevitat. Doar ca anul acesta ceva umbrea intalnirea atat de asteptata cu universul paralel in care evadam total pentru doua saptamani. Era vremea in care la televizor se difuzau, sambata, episoadele tenebroase ale filmului lui David Lynch, iar intoarcerea noastra in paradis, inexorabil programata la inceput de august, avea sa ne coste doua episoade din Twin Peaks. Enorm. Un pret greu cu care nu prea reuseam sa ne impacam, facandu-ne fel de fel de visuri fanteziste despre cum am putea totusi sa vedem filmul.

Se inserase de-a binelea, iar in aer domnea o linste vecina cu infinitul. Ne intorceam de la pestera, coborand agale, istoviti si flamanzi, catre corturi. Printre ramuri se vedeau in departare licaririle galbui ale focurilor facute de altii pe langa corturi, si parca, parca, adus de vânt, se simtea miros de fum si friptura… Am cotit-o pe un drum forestier, pe malul raului, intrand in line dreapta spre locul unde campasem. La liziera padurii se zarea o lumina mica, alba, bizara, care nu se potrivea deloc in peisaj. Ne apropiam intrigati incercand sa ne lamurim ce ar putea fi. Pe capota unei Dacii era asezat un televizor portabil, alimenat de la bateria masinii, iar in preajma un cuplu de pensionari asezati pe sezlonguri se pregateau sa vizioneze episodul din Twin Peaks. Invitati prin gesturi simple de cei doi, am ramas cu totii pe un semicerc si am urmarit, in tacere, filmul. Continutul acelui episod se potrivea armonic cu miracolul de a-l fi putut viziona atunci cand ne luasem orice speranta ca o sa reusim.

Cum m-am desparţit de prietena mea (a doua variantă)

Avertisment: Povestea relatată în această proză scurtă este imaginară, orice asemanare cu fapte sau persoane din realitate fiind cu totul şi cu totul întâmplătoare. Orice asociere cu realitatea este neavenită şi făcută de cititor pe propria răspundere.

Am avut odată o iubită care locuia în alt oraş. Ne vizitam din când în când, dar mai mult păstram legatura prin scrisori. Dragostea la distanţă era complicată şi plină de frustrari, compensate uneori de faptul că atunci când ne întâlneam, intesitatea emoţiilor sporea proportional cu pătratul frustrarilor suferite când nu eram împreună. Totuşi menţinerea unei relaţii prin texte scrise are darul de a induce încet, încet, insinuant, dar persistent, o imagine crescator falsificată, diferită, paralelă cu realitatea. Uneori aceste discrepanţe căpatau dimensiuni insuportabile şi ne certam. Ne-am desparţit de câteva ori, dar de fiecare dată, după zile sau săptămâni de tacere, unul sau altul mai dădea un telefon sau mai scria o scrisoare şi o luam de la capăt. Devenise un soi de ritual.

Odată, după o astfel de ceartă, am convenit să ne mai vedem o ultimă oară şi să ne înapoiem unul altuia scrisorile. M-am dus în oraşul în care locuia viitoarea mea fostă iubită, urmând să ne întalnim după-amiza, când ieşea ea de la serviciu, în parcul în care obişnuiam să ne plimbăm ca îndragostiţi. Intrucât nu plănuisem în nici un fel cum o să decurgă şi cât o să dureze aceasta ultimă întrevedere, m-am gândit că trebuie să am un plan pentru cazul în care o să mă prindă noaptea în acel oraş, aşa că mi-am făcut din vreme rezervare la un hotel.

Am asteptat-o (ca de obicei) la intrarea in parc. A coborât dintr-un taxi, care a ramas s-o astepte. S-a apropiat in graba, cărând pachetul cu scrisori. Mi-a spus ca ii pare rau dar nu poate ramane decat 5 minute căci trebuie sa ajunga la meditatie întrucât profesorul îi chemase in ultimul moment, cu o zi mai devreme, caci a doua zi trebuia sa mearga in alt oras la o înmormantare. Ce se mai putea spune in 5 minute? Mi-a intins pachetul cu scrisorile mele dar a refuzat sa primeasca inapoi scrsiorile pe care mi le scrisese. Mi-a spus ca prefera sa le stie impreuna, la un loc, si ca oricum nu poate sa le care la meditatie dupa ea. Ce ar fi zis profesorul si colegii? Niciun cuvant nu-si mai gasea drumul spre suprafata. S-a repezit si m-a pupat pe gura apoi a sarit in taxi. Mi-a aruncat un zâmbet chinuit si mi-a facut semn s-o sun. Si asa a disparut din viata mea. Am ramas in poarta parcului cu doua plase de scrisori. M-am gandit ce sa fac cu ele. Mi-a trecut prin cap sa intru in parc si sa le arunc in lac. S-ar fi acoperit lacul, ca de nuferi. Pana la urma m-am dus la hotel si le-am lasat in camera. As fi avut timp sa ma duc la gara si sa iau trenul inapoi acasa dar am decis sa raman peste noapte in acel oras daca tot platisem camera. Nu mai stiu cum mi-am petrecut dupa-amiaza. Spre seara m-am intors la hotel. M-am oprit pe terasa. M-am asezat la o masa si am cerut ceva de baut. Oferta era foarte saraca asa ca a trebuit sa ma multumesc cu un lichior Artic (de menta). Apoi cu inca unul, si inca unul, asezonate cu „alune americane”. La o alta masa era un mic grup vesel, un tip insotit de doua „dame”. Una dintre ele era destul de comuna, dar cealalta n-ar fi putut trece neobservata, blonda, platinata, incercand (si reusind un pic) sa aduca cu Marilyn Monroe, ma rog o versiune provinciala dar orisicat. Sorbeau din pahare, vorbeau, radeau, nu puteai sa nu-i bagi in seama. Probabil ca m-au surprins observandu-i caci dupa o vreme am bagat de seama ca se uita si ei catre masa mea, dandu-mi impresia ca discuta despre mine, un ciudat care sta singur la masa si bea Artic dupa Artic. Tipul s-a ridicat a venit la mine si mi-a spus ca daca mi-ar face placere ma invita la masa lor ca sa bem impreuna. Am fost luat prin surprindere asa incat in primul moment am vrut sa-l refuz, dar din cauza efectului Artic n-am apucat sa deschid gura prea repede asa ca am avut vreme pentru a doua opinie. De ce nu, i-am zis, si m-am mutat la masa lor. Am observat ca nici tipa aceea care era „destul de comuna” nu era deloc uratica. Dimpotriva. Semana foarte bine cu tipul incat am crezut ca este sora lui si ca ea ar trebui sa fie cea disponibila si motivul principal pentru care am fost chemat sa intregesc grupul. M-am gandit ca asupra ei ar trebui sa-mi focalizez atentia si sa uit de Marilyn Monroe, dar cand tipul a facut prezentarile am aflat ca de fapt nu este sora lui ci sotia lui, in timp ce Marilyn Monroe era o colega de-a lor din trupa de teatru amator si ca avusesera cateva reprezentatii in oras. Ce coincidenta, caci pe atunci si eu ma mai indeletniceam cu astfel de teatru pentru amatori. Erau cu totii cu 5-6 ani mai mari decat mine.  Am petrecut bine impreuna. Nu-mi amintesc cum ii chema pe cei doi soti, dar imi amintesc (cum as fi putut uita?) ca pe Marilyn Monroe o cheama Lucia. La plecare m-au invitat sa jucam un wist in patru in camera celor doi soti, ispitidu-ma si cu niste cognac Milcov care s-ar fi aflat acolo. Am jucat cateva runde de wist dar s-a facut tarziu si Lucia a zis ca e obosita si vrea sa se retraga in camera ei. Am profitat de ocazie ca sa ma retrag si eu. M-am oferit s-o conduc. La usa camerei,  care era vecina cu a mea, mi-a spus ca i-a sarit somnul dar ca i s-a facut foame si ca ma invita o gustare in camera ei. A scos doua sandwich-uri si o sticla de vin pe jumatate goala. Am mancat in liniste apoi ne-am luat paharele cu vin (paharele acelea borcanate care se gaseau pe la hoteluri pe vremuri), am stins lumina in camera  si ne-am dus la fereastra sa admiram peiajul nocturn al acelui oras strain. Priveam tacuti in zare, cuprinsi amandoi de un soi de stinghereala care nu anunta nimic bun. Probabil ca dupa se termina si ultimul strop de vin din pahar urma sa-i spun noapte buna si sa ma retrag. Linistea noptii era tulburata de un grup de cheflii care stateau pe trotuar si vociferau chiar sub fereastra noastra. Ce tipi galagiosi, a zis Marilyn Monroe, ar trebui sa le turnam vin in cap. Vrei sa le torn vin in cap? Am intebat. N-ai curaj, mi-a zis ea. Vrei sa vezi? am ripostat. Apoi fara alta vorba mi-am golit paharul de vin pe fereasta. Ne-am speriat de ceea ce avea sa urmeze retragandu-ne brusc de la fereastra, cautand un loc in care sa ne ascundem. Ne-am ascuns in pat, sub cearsaf, consolându-ne salbatic unul pe altul, in contra injuraturilor care se auzeau de afara. Inainte sa adormim, Marilyn Monroe mi-a soptit la ureche: Imi pare rau ca a trebuit sa le patam hainele nenorocitilor ălora dar de meritat a meritat. Dimineata m-am trezit târziu singur in camera de hotel. Am plecat in graba caci eram pe cale sa pierd trenul inapoi spre casa. Mi-am luat bagajul din camera alaturata, am lasat cheia la receptie si am fugit, uitand in urma doua pachete cu scrisori. Pe Lucia n-am mai vazut-o niciodata de atunci. Pe prietena mea fara nume n-am mai sunat-o si nu i-am mai scris. Nici ea nu m-a mai sunat pe mine. Mi-a trimis o vedere in anul urmator anuntandu-ma ca intrase la facultate, din a parta incercare. De vazut am mai vazut-o o singura data, la ceva ani dupa aceea. Ne-am intersectat  pentru cateva clipe pe plaja la mare, ea era impreuna cu sotul si cu fiul ei, eu impreuna cu sotia si cu fiica. Privirile ni s-au intalnit pentru o clipa dar ne-am scurs unul pe langa altul fara nicio vorba. De atunci nu mai stiu nimic despre ea.

Cum m-am desparţit de prietena mea (întâia variantă)

Avertisment: Povestea relatată în această proză scurtă este imaginară, orice asemanare cu fapte sau persoane din realitate fiind cu totul şi cu totul întâmplătoare. Orice asociere cu realitatea este neavenită şi făcută de cititor pe propria răspundere.

Am avut odată o iubită care locuia în alt oraş. Ne vizitam din când în când, dar mai mult păstram legatura prin scrisori. Dragostea la distanţă era complicată şi plină de frustrari, compensate uneori de faptul că atunci când ne întâlneam intesitatea emoţiilor sporea proportional cu pătratul frustrarilor suferite când nu eram împreună. Totuşi menţinerea unei relaţii prin texte scrise are darul de a induce încet, încet, insinuant, dar persistent, o imagine crescator falsificată, diferită, paralelă cu realitatea. Uneori aceste discrepanţe căpatau dimensiuni insuportabile şi ne certam. Ne-am desparţit de câteva ori, dar de fiecare dată, după zile sau săptămâni de tacere, unul sau altul mai dădea un telefon sau mai scria o scrisoare şi o luam de la capăt. Devenise un soi de ritual.

Odată, după o astfel de ceartă, am convenit să ne mai vedem o ultimă oară şi să ne înapoiem unul altuia scrisorile. M-am dus în oraşul în care locuia viitoarea mea fostă iubită, urmând să ne întalnim după-amiza, când ieşea ea de la serviciu, în parcul în care obişnuiam să ne plimbăm ca îndragostiţi. Intrucât nu plănuisem în nici un fel cum o să decurgă şi cât o să dureze aceasta ultimă întrevedere, m-am gândit că trebuie să am un plan pentru cazul în care o să mă prindă noaptea în acel oraş, aşa că mi-am făcut din vreme rezervare la un hotel. Ne-am întâlnit pe o alee, fiecare având în mână câte o plasuţă cu scrisori, cea pe care o căra ea fiind semnificativ mai voluminoasă. Am pornit-o amandoi spontan, ca şi cum nimic n-ar fi fost mai firesc, spre una din băncile de pe malul lacului, pe care, pe vremuri, o consideram a noastră.

Ne-am aşezat fără vorbă. Am schimbat plasele cu scrisori. Am băgat de seamă că în plasa cu scrisorile mele, care-mi erau înapoiate, se afla şi un disc de pickup. Era unul dintre cadourile pe care i le făcusem cândva, dar din nefericire, acum nu reuşesc cu niciun chip să-mi amitesc ce disc era, parca un Beatles, nu stiu care. Stiu doar că atunci nu întelegeam de ce tocmai pe acela se gandise să mi-l înapoieze. Cine ştie!? Poate fusese prin preajmă, la îndemană, atunci când adunase scrisorile. Eu nu-i înapoiam niciunul dintre cadourile primite de la ea. Am întrebat-o de ce mi-l înapoiaza şi mi-a spus că l-a ascultat deja de prea multe ori şi că nu-i mai trebuie şi că s-a gândit că poate îmi trebuie mie. I-am spus că nu, nu-mi trebuie, şi ca drept dovadă l-am scos din plic şi am încercat să-l rup în două, cu un gest scurt şi convingator. Mare greşeală căci discurile astea sunt foarte flexibile şi până să reuşesc să-l rup a trebuit să încerc de vreo două, trei ori, într-o scenă în care m-am umplut de un ridicol sublim. Ea nici n-a râs, nici nu s-a întristat de ridicolul meu, rezumându-se să mă privească cu un zâmbet nedumerit.  Am aruncat cele doua jumatăţi în lac, separandu-l pe John Lennon de ceilalti, iar apoi m-am aşezat şi eu pe bancă. Am tăcut o vreme.  Apoi am vorbit banalităţi, despre cunoştinte comune, pe seama cărora obişnuiam să ne amuzam împreuna, despre cum stă cu învaţatul, căci urma să dea (iarasi) la facultate, şi despre tot felul de nimicuri, până când s-a făcut seară de-a binelea şi au ieşit stele peste lac. Mi-a spus că trebuie să plece acasă căci o aşteaptă ai ei cu masa. Ne-am ridicat şi am pornit-o împreuna spre ieşirea din parc. Ne-am despărţit aşa cum ne mai despărţisem de câteva ori, cu câte un zâmbet amar pe faţă, sărutând-ne firav şi timid, ca doi necunoscuţi ale caror buze se ating pentru prima oară. Inainte de a ne despărţi ea a ridicat privirea spre cer şi mi-a arătat cu degetul o constelaţie anume, spunându-mi: „Ea o să fie mereu acolo”. Apoi am urmărit-o cu privirea, îndepărtandu-se, până când s-a pierdut în întuneric pe stradă, înţelegând brusc că n-o s-o mai văd niciodată. M-am debarasat cu o durere surdă de pachetul cu scrisori, înghesuindu-l în primul coş de gunoi care mi-a ieşit în cale, în drum spre hotel, eliberandu-mă astfel de o literatură înutilă, definitiv pierdută. Doamne ce oi fi scris în toate scrisorile alea?

M-am oprit pe terasa hotelului hotărât să mă îmbatat cu lichior Artic (de mentă), ceea ce am şi făcut, revenindu-mi din mahmureală abia a doua zi când coboram din tren, în gara oraşului meu de reşedintă, acum şi el de duioasă amintire.

Prima zi de scoală

Desi nu-mi amintesc decât cateva secvente din istoria si emotiile primei zile de scoală, tare mi-e teama ca odata ce voi incepe sa scriu despre asta cu greu voi putea sa ma pastrez in frontierele categoriei „proza foarte scurta”.  Cel mai probabil imi va iesi o proza semi-scurta. Nu am cum sa stiu de pe acum daca voi fi mai apoi in stare s-o rescriu mai intr-o varianta esentiala, concisa, punctuala.  Poate voi fi, poate nu, poate se va gasi altcineva s-o esentializeze.  Vreun martor binevoitor , detasat emotional de acea intamplare, aflat „intâmplator” in aria de acoperire a „Povestirilor de Nimic”, s-o gasi sa o aduca din condei la doua-trei randuri de poezie in vers alb.

Experienta mea de prescolar a fost una extrem de redusa, intrucat in perioada cu pricina familia mea era prinsa cu mutarea dintr-un oras in altul. Am fost cateva saptamani la o gradinita in micul orasel in care locuiam, apoi a trebuit sa ne mutam, dar pentru ca resedinta familiei din orasul destinatie nu era gata inca, am locuit o vreme la tara la bunici si am frecventat gradinita de acolo pentru fix o saptamana, rastimp suficient pentru ca mama sa realizeze ca nu este o experienta care sa mi se potriveasca. Dar despre gradinitele mele de draga amintire, alte proze semi-scurte, alta data.

Din debutul acele zile de 15 Septembrie imi regasesc emotiile care ma faceau sa am inima cat un purice dar nu-mi amintesc mai nimic despre cum au decurs acasa pregatirile de dimineata, nici despre drumul pana la scoala, nici de careul festiv din curtea scolii. Amintirile mele despre aceasta zi incep burusc pe culoarul scolii, tinand-o strans de mana pe mama, indreptandu-ne catre clasa. Imi amintesc vanzoleala nebuna, freamatul  si zumzetul colectiv in care eram prins ca-ntr-o curgere de apa. Abia acolo  emotia mea unica si personala, inchisa pana atunci inauntrul pieptului meu, s-a revarsata in afara si s-a contopit cu emotiile celorlalti, parinti si copii, intr-o mare si unica emotie, aceeasi pentru toata lumea. Unii copii plangeau in hohote de parca erau dusi la pierzanie, dar am vazut si parinti stergandu-si lacrimile de-mi venea si mie sa plang de plansul lor. Intuind ca am nevoie de o mica imbarbatare mama mi-a spus: Tu n-o sa plangi. Esti baiat si baietii nu plang (desi vai, si baietii plang, precum si caii se impusca, nu-i asa?). Am confirmat ca nu, nu plang si m-am tinut tare.  Am ajuns in clasa plutind parca si m-am trezit aterizand lin in banca a cincea pe randul de la perete, spre culoar. Pe pupitru ma asteptau abecedarul, cartea de aritmetica si o garoafa rosie.  Apoi parintii care i-au condus pe calatori la pupitre au fost invitati sa plece si sa-si abandoneze odraslele dragi sa se descurce acolo cum or sti, singure in lumea dezlantuita. Mama a pornit spre iesire dar in mod bizar in amintire port imaginea mea, ca si cum eu m-as fi privit, din exterior, vazandu-ma ramanand in banca, din ce in ce mai mic si mai pierdut, de parca s-ar fi produs un transfer de memorie si de amintiri intre mine si mama. Apoi mi-o amintesc pe mama zambind si facandu-mi cu mana inainte de a iesi din clasa. Am ramas uitandu-ma in acea directie. Dupa cateva clipe mama a bagat capul inapoi pe usa si a mai privit inca odata in directia mea, surprinzandu-ma in timp ce-mi stergeam discret lacrimile de la ochi.  Ei, imi mai amintesc eu si alte cateva detalii din prima zi de scoala dar esentialul cam acesta ar fi. Si apoi si asa am folost deja prea multe cuvinte, lungind acest topic dincolo de normele acceptate pe Arca in materie de proza sucurta.

(N-)Avem memorie. Cum procedam?

Hei, tu. Extrage o zi oarecare, la intamplare, din viata ta si incearca sa-ti amintesti ceva despe ea, orice. Incearca s-o reconstitui, din memorie, sa-i scrii povestea, s-o re-vezi, s-o recapitulezi, s-o retraiesti in minte, cu faptele si cu emotiile ei, ca si cum ai fi Marcel Proust… sau cineva inca mult mai dedicat decat fuse acel Marcel plecat (candva, intr-un prezent irosit) in cautarea timpului pierdut. Ce sanse ai? Aproape niciuna. Accesul la propria ta viata iti este dramatic cenzurat de capriciile memoriei tale.  Dar exista si polul opus. Se zicea ca exista undeva o femeia (defecta?) care este capabila sa-si aminteasca si sa redea cu precizie fiecare zi din viata ei. Ii spui data si ea iti toarna povestea acelei zile, consistent, credibil, cu detalii.  Oare o fi mai bine asa? Tu ce crezi? Cum sa mai traiesti prezentul, cum sa mai ai emotiile asteptarii viitorului când cari in cârca o povara crescatoare a memoriei unui trecut coplesitor? Poate ca este totusi mai bine ca ne amintim doar vag câte ceva, lucruri, fapte, emotii, intamplari, fragmete, cioburi… care ne ingaduie sa construim o imagine (peste timp) a unui entitati bizare, (inconsistenta poate), ce transcende (cu mult) eul clipei, ceea ce suntem, acum, aici. Desigur ca acea imagine (a noastra ?) construita ca un mozaic incomplet si difuz, n-ar prea putea sa fie sursa vreunei proze scurte (chiar daca de incadrat s-ar putea incadra destul de usor la rubrica „Povestiri de Nimic”)… Pentru proze scurte avem la dispozitie zilele speciale (emblematice, memorabile si remarcabile), ale vietii noastre, pe care le putem folosi ca repere ce pot genera astfel de mici povesti si pe care le putem reda in cuvinte potrivite, chiar daca nu suntem nici Marcel Proust, nici femeia cu memorie infinita. Uite de exemplu eu imi amintesc ca azi ziua in care…

15 Septembrie

15 Septembrie, o zi plină de semnificaţii cândva. Ziua când începea şcoala, inclusiv şcoala vieţii, o zi plină de prospeţime, de emoţii, de promisiuni. Ziua tuturor începuturilor, a tutoror aşteptărilor şi speranţelor întru atingerea unui deziderat simplu şi banal: fericirea. Astăzi 15 septembrie este o zi ca oricarea alta, cu lumini şi umbre, cu soare pal şi blând, cu dimineţi mirate şi solitare.

Cuprins de un soi de o nelinişte surdă şi fără sens, mă extrag pe mine din mine şi din liniştea (in)comoda a casei, şi plec, foarte devreme, să cumpar pâine, pentru micul dejun. Pe stradă nu e nimeni altcineva decât soarele, de o blândeţe infinită (dacă o exista aşa ceva), zâmbindu-mi cu gura până la urechi de parcă m-ar cunoaşte de undeva. Un cârd de biciclişti (generat spontan, direct din aerul formidabil de dens şi de clar al acestei dimineţi de septembrie) trece în viteză pe lângă mine. Una dintre bicicliste ridică mâna şi-mi strigă: „Bună dimineaţa”. „Bună dimineaţa”, apuc să-i răspund, întorcând capul dupa ea şi exersand din mers efectul Doppler-Fizeau… Ajung la „Patiseria Florentină”, dar probabil că e înca prea devreme ca să fie deschisă. Nu se vede nimeni înauntru, nicio mişcare, dar scaunele sunt aşezate frumos la mese. Imi încerc norocul. Uşa e deschisă. Intru şi mă aşez la o masă. Nu mai este nimeni acolo, niciun client. Sunt singur, singur, singur, ca-ntr-un han departe, doar că nu plouă. Dimpotrivă. Soarele ţine morţis să inunde totul cu o lumină dulce şi blajină care mă forţează să-mi amintesc cuvinte pretenţioase (diafan, de ex). Probabil observand că există clienţi, vânzătoarea a pornit muzica. Din plafon susură discret un blues ce-mi pare vag cunoscut. Cer o cafea şi cafeaua vine având în top o inimioară de caimac atat de frumos conturată că-mi vine să-i fac o poză şi s-o postez pe facebook (bine că n-am cont). Privesc pe geam şi fiecare trecator mi se pare un eveniment, un spectacol, o bucurie în sine. Probabil că om avea ceva în comun, noi aştia de umblam aşa buimaci dimineaţa devreme, sâmbăta, în zilele de 15 ale lunii septembrie… Trag cât pot de cafea, dar până la urmă tot se termină. Trebuie să mă ridic din acel mic paradis de conjunctură şi să-mi caut de drum. Acuma presupun că n-o să mă credeţi (căci nici mie însumi nu mi-a venit să cred), dar în chiar clipa în care dădeam să mă ridic de la masă, din difuzoarele Patiseriei Florentine, a început să se auda Jacques Brel implorând „Ne me quitte pas”. Am rămas ţintuit. Am reuşit cu chiu cu vai să nu izbucnesc în hohote de plâns (mă rog de urlat, am urlat eu ceva acolo, dar numai pe dinăuntru).  Când s-a terminat melodia m-am ridiact şi am plecat spre ieşire. Vânzătoarea mi-a zâmbit şi mi-a spus că-mi urează o zi bună. O zi bună ?! O glumă tristă  sau o realitate subtilă, cine stie…

 

Hai s-o dăm în bară

Când ne strangeam destui, si destul de des se intampla asa, jucam fotbal pe trernul de handbal al unui liceu de fete. E-hei ce vremuri. Curtea liceul era inconjurta de garduri mari si grele, pe alocuri consolidate cu sarma ghimpata. Inauntru se aflau cladiri vechi cu arhitectura pretentioasa, pentru ca inainte vreme acolo fusesera gazduite fel de fel de alte institutii, inclusiv cartierele generale ale unor armate din diferite razboaie mondiale. Exista chiar si un turn medieval (despre care se zicea c-ar fi fiind de pe vrema lui Mircea cel batran) si o capela. Acum, in acel interior atat de bine pazit, mai era si caminul de fete (internistele de la liceu, of Doamne), o gradina imensa de zarzavat (pentru cantina liceului), un parc (cu atat de multe feluri de arbori incat ar fi putut fi declarat usor gradina botanica), o curte interioara cu arteziene, ma rog o minune plina de atractii, inclusiv cu un teren de handbal pe bitum, cu porti, numai bun de jucat fotbal 7 pe 7. Cum naiba sa stai departe de asa ceva? N-aveai cum. Mereu saream gardul si ne faceam veacul in interior, pana sa prinda de veste paznicul, care de obicei dormea dus in cabina de la poarta principala, aia care dadea la strada. Cand aparea mosul o zbugheam ca potarnichile pentru a ne intoarce repede inapoi, nu dupa mai mult de o jumatate de ora, cat ii lua mosului sa se lase furat de somn in cabina lui. Dupa o vreme a ajuns sa ne lase in pace, capatandu-ne statutul de tolerati pe terenul de handbal.

Cand nu eram destui pentru un fotbal la doua porti, ori jucam victorie, ori jucam bare. Nu stii cum se joaca bare? Eeee… In spatele uneia dintre porti, la un metru de marginea terenului era zidul unei cladiri cu doua etaje si lata cat tot terenul. Cand trageam la poarta aceea mingea se intorcea mereu inapoi in teren si puteam continua jocul fara sa mai consideram corner sau out de poarta. Cand eram doar patru, cinci, insuficient chiar si pentru o miutza, jucam bare. Puneam mingea la punctul de 7 metri si sutam spre poarta goala incercand sa ochim barele. Bara transversala era de doua puncte, bara laterala de un punct, vinclul de trei puncte. Daca obtineai vreun punct puteai continua sa incerci sa lovesti mingea revenita in teren si sa obtii alte puncte, daca nu continua urmatorul. Oricum si daca loveai si daca nu loveai bara, mingea revenea in teren respinsa de zidul cladirii. In cladire era laboratorul de chimie al liceului de fete. Miercurea de la 2 la 4 erau ore in laborataor, iar pe profa de chimie o deranjau teribil busiturile infundate care se auzeau cand bombardam noi zidul cu mingea de fotbal. Si atunci o trimitea pe laborantå sa ne spuna sa terminam cu galagia. Eeee, ca s-o vedem pe laboranta aia venind sa se ia de noi am fi fost in stare de orice. Era mai sexy decat Brigite Bardot in anii de glorie. Pana la urma si daca eram destui pentru fotbal, miercurea de la doua la patru era musai sa jucam bare si bare jucam, desi taman in acea zi a saptamanii, nu se stie dece, nu prea nimeream barele, ci mai degraba zidul laboratorului de chimie, plin pe interior cu puicute.

Premonitii sau premeditari ?

1. Azi: Miezul zilei. Suntem la tara. Tata este in camera cea buna, in fata oglinzii. O oglinda mare, in care te poti vedea în întregime. Se barbiereste. Se barbiereste si plânge. Il aud murmurând: „De ce Doamne? De ce ma pedepsesti?„. Se barbiereste ca sa fie barbierit. Cine stie daca va mai putea sa se barbiereasca mâine, sau poimâine.
   .
2. Cateva zile in urma: Se însereazå. Suntem la tara. Curtea e plina de lume: neamuri, vecini, prieteni, unchi, matusi, verisori, verisoare, rubedenii mari si mici. Mese intinse. Petrecere mare. Tata a implinit azi 50 de ani si are invitati. Multi. Cheful e pe sfârsite. La un cap de masa sta bunica, mama sarbatoritului. Deodata o auzim zicand asa, mai mult pentru sine: „Deh ma, facusi si tu bairam, dar stai sa vezi ce petrecere o sa fac eu de ziua, mea saptamana viitoare„.
   .
3. Azi: Dimineata devreme: Bunica nu se simte bine. Fara ca nimic sa fi fost prevestit de cu seara, i s-a facut rau peste noapte (de la stomac), iar acum zace neputincioasa in pat. Tata a plecat dupa doctor. Mama mai are de treaba prin curte si ma roaga sa stau cu ea, ca sa nu ramana singura in casa. Stau stanjenit pe un taburet, langa pat. Nu sunt printre nepotii favoriti ai bunicii, asa ca nu prea aveam exercitiul conversatiilor libere. In genere vorbim doar strictul necesar si numai despre lucruri concrete. Nicio metafizica nu anima relatia mea cu “baba”. Bunica ii intelege si se intelege bine pe nepotii ei de la tara, vorbind cu ei aceeasi limba si avand aceleasi apucaturi. Noi, cei de la oras, suntem mai ciudati, mai greu de inteles si de multumit. Reusesc sa-mi gasesc un inceput de confort in tacerea care se asterne, cand deodata bunica imi face semn cu mana sa vin mai aproape. Vrea sa-mi spuna ceva, dar in starea in care este vorbele ii ies greu si cam bolborosit. “George”, zice ea, pe un ton misterios dar nu grav, ca si cum ar avea de gand sa-mi impartaseasca un mic si nevinovat secret, continuand apoi dupa o pauza prelunga de gandire: “George, io o sa mor.” Nu e speriata, nu e trista sau macar marcata in vreun fel special de acest anunt. Din ton pare mai degraba ca-mi destainuie o decizie secreta, o hotarare pe care a luat-o si despre care simte nevoia sa vorbesaca, cu cineva care s-o asculte si care insa sa n-o dea de gol. Si, dintre toti nepotii, tocmai eu, cel de la oras, se intampla sa ma aflu prin preajma. “Ei, cum o sa mori bunică!?”, ii zic eu, straduindu-ma sa pastrez un ton neutru. “Sa vezi tu George, c-o sa mor”, adauga ea cu convingere si parca cu o speranta ascunsa, speranta ca nu i se vor baga bete-n roate in aducerea hotararii la bun sfarsit. Eliberata de secretul pe care-l voia transmis in lume (ca sa se stie in lume ca ea n-a fost târata de moarte in neant, asa pe nepregatite, fara stirea si fara voia ei), s-a intors impacata in tacerea ei.
   .
4. Cateva luni in urma: (va urma AICI)
   .
5. Azi: Dupa-amiaza: Doctorita i-a facut bunicii o injectie si ne-a spus s-o lasam sa se odihneasca, iar mai tarziu sa incercam sa-i dam supa de pui. Totusi vestea ca este bolnava la pat s-a raspandit cu usurinta in sat, ceea ce in traducere spontana a insemnat ca „Da’ Ritza trage sa moara” asa ca vecinii si rudele n-au intarziat sa apara aglomerand camera si intreband care cum si pe cine, inclusiv pe bunica, despre cum se simte. Bunica a raspuns catorva, mai pe alese, apoi s-a incordat un pic, sufletul i s-a ridicat in capul pietului, si, dupa o mica sfortare a iesit afara si dus a fost, lasand in urma un trup firav si inert. Noi, copiii, am auzit de afara, din curte, vaietul terifiant produs de martorii aflati in incapere si am inteles ca bunica a murit. Fara nicio vorba am inceput sa plangem, privindu-ne printre lacrimi unii pe altii.
   .
6. Trei zile mai tarziu: Ar fi trebuit sa fie ziua ziua bunicii. Astazi este inmormantarea ei. Nasterea si moartea. Petrecere mare. Cu gornisti. Curtea e plina de lume. Mesele improvizate ramase de saptamana trecuta sunt folosite pentru pomana. Au fost adaugate alte mese mici pentru copii. Se asteapta in mai multe serii, oamenii vin se aseaza la masa, la pomana pentru sufletul moartei, beau, mananca, apoi se ridica pentru a lasa locul altora.

Deplasare spre roșu

There are days when I feel the expansion of the universe directly with the soul, and then I am overwhelmed by the feeling of the infinite among us. The stock market of sentiments that trades our shares is about to collapse under the weight of this insinuated infinite. I have to disconnect once again the soul’s antennae from listening to this bizarre cosmos, populated with darkness, foolishness and false impressions come from infinite minus, as if coming from nowhere, while silently contemplating your red-shift through spaces.

Sunt zile când simt dilatarea universului direct cu sufletul, iar apoi sunt copleșit de sentimentul infinitului dintre noi. Piața bursieră a sentimentelor care tranzacționează acțiunile noastre este pe cale să se prăbușească sub apăsarea acestui infinit insinuat. Trebuie să deconectez încă o dată antenele sufletului de la ascultarea acestui cosmos bizar, populat cu tăcere, întuneric și false impresii venite de la minus infinit, ca și cum ar veni de nicăieri, în timp ce contemplu, în liniște, deplasarea ta spre roșu prin spatii.

Update: Cu ajutorul incredibilei cinefile Ana Ayana am descoperit o ilustrare admirabila (de lung metraj) a prozei scurte botezata aci „Deplasarea spre rosu”.

P.S. Si apropos de filme bune, le-as recomanda tuturor sa treaca in revista blogul despre filme al Anei Ayana si sa se inspire din propunerile facute de d-ei. Daca filmul este apreciat acolo cu o nota mai mare de 8, si nu l-ai vazut inca, apoi este musai sa-l vezi. 🙂