(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for the ‘Parerea lui Goe’ Category

Parerea lui Goe

LCFCD (98) – Povestea corpului

Posted by Arca lui Goe pe Noiembrie 14, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

… cos-mic …

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

Daţi-mi un trup, voi munţilor

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup. (LB)

   

Text: Loc pentru explicatii inventive:

Majoritatea imaginilor postate in Sezonul al-VII-lea al Arcei lui Goe (si cea de fata nu face exceptie) au oferit, cu mare generozitate, multiple deschideri pentru felurite comentarii si adugiri, prilejuri de vorba si de luare-aminte. In genere aceste oportunitati n-au fost onorate, fiind ratate cu brio, in acord cu specificul Arcei, indeobste prin contributia substantiala a amfitrionului dar si a vizitatorilor (pe care n-as indrazni sa-i numesc si „cititori”). Totusi,  potentialul acestor imagini ramane nealterat, astfel incât, cel putin in mod ipotetic, unii martori intamplatori ar putea beneficia (candva, oricand) de acest potential, fie devenind contributori expliciti, care-si vor fi traducand impresiile in comentarii (postate aici, ori aiurea, ori plasate intr-o conversatie oarecare), fie lasandu-se pur si simplu purtati de propria imaginatie, dincolo de imaginile ratacite aici,  in universul proprilor gânduri potentiale. Totul atarna exclusiv de susceptibilitatea magnetica a fiecaruia,  de potriveala accidentala care-l poate face sa intre in rezonanta cu una sau cu alta dintre perspectivele pe care majoritatea imaginilor postate in Sezonul al-VII-lea al Arcei lui Goe (si cea de fata nu face exceptie) le-au oferit, cu mare generozitate. Oricum universurile interioare pot fi infinit mai vaste decat suma lucrurilor care compun biografia unuia sau altuia. Povestea corpului, biografia si universul interior sunt sfanta treime care confera fiecaruia dintre noi unicitate. O unicitate rapid trecatoare spre zeroitate, ce-i drept, precum cea a lui Vladimir Komarov, primul om cazut din Cosmos, dar oricum unicitate.

(P.S. Numai arareori sfânta treime, mai sus pomenită, denota echilaritate. Majoritatea dintre noi suntem in posesia unor triunghiuri foarte oarecare, care mai ascutitunghice, care mai obtuzunghice, in functie de ponderea pe care sinele nostru, ori intamplarea, o acorda corpului, biografiei sau universului interior . Tu cum stai? Ce e mai importatnt pentru tine? In ce investesti cel mai mult? )

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Parerea lui Goe, Sezonul 8, Sezonul al-VII-lea, Tramvaiul 16 | Etichetat: , , | 10 Comments »

Tot 1 Aprilie – Bell, NoBel si adevaruri foarte alternative

Posted by Arca lui Goe pe Aprilie 1, 2016

Intrerupem pentru (un foarte scurt) moment seria ampla a recomandarilor si sugestiilor directe adresate aspirantului la candidatura nobeliara, pentu a-i oferi acestuia sansa de a invata ceva on topic, pe o cale ocolitoare, indirecta, via filiala Goe-the. Dl. Goe-the n-a apucat sa ia premiul Nobel, desi pe drept i s-ar fi cuvenit (l-a luat, in compensatie, o urmasa de-a sa de neam, asta… cum o cheamå ååå, zi sa-i zic…, Herta Müller), dar uite ca totusi Johann Wolfgang (von) prilejuieste inca gesturi controversate cu al sau malefic personaj Faust (un precursor al trolli-lor virtuali). Goe-the, Faust, Purcarete, dileme, interprtari opuse rau de tot (ce un minut ne zice celelate o dezic), de nu stii ce sa mai crezi, toate ofera aspirantului (cu conditia sa fie capabil de multi-perspectivitate si ubicuitarism unitar) sansa extragerii unor esente utilizabile in lucrarea sa: Operatiunea Nobel. Iata:

Mihai CopaceaNU – Arta nu justifica abuzul. Piesa „Faust“, interzisa sub 16 ani, se joaca la Sibiu cu fetite de 8 ani. Care pot fi consecintele?

23 mai 2016, 13:48 citeste totul despre: faust sibiu copii in faust fetite abuz sexual abuz copii interzis minorilor silviu purcarete vulgaritate acte sexuale etica in teatru consecinte psihologice.

Sâmbata seara, pe 21 mai 2016, ma hotarasc tarziu sa vad piesa de teatru „Faust“ (dupa J. W. Goethe) a Teatrului National Radu Stanca din Sibiu. O piesa jucata foarte des (înca din 2007) si mult elogiata. Autocare întregi veneau anii trecuti aducând inclusiv bucuresteni pentru FAUST. O adevarata isterie. Desi mesajul adresat publicului pe site-ul institutiei, cât si în spatiile publice, pe afise, este „Spectacol nerecomandat tinerilor sub 16 ani“, în cadrul piesei, contrar acestor indicatii, au aparut, în roluri pe scena, sapte fetite minore cu vârste cuprinse între 8 si 12 ani. Niste copii. Cum recomandarea Teatrului sibian era ca tinerii sub 16 ani sa nu participe, parea clar ca piesa contine aspecte de nuditate, sexualitate, vulgaritate, violenta si altele. Adica o piesa pentru adulti si interzisa minorilor (sau cel putin sub 16 ani). Ceea ce s-a si întamplat sa si vad. Pe parcursul celor doua ore, spectacolul a inclus repetate scene de violenta, sânge, vulgaritate, brutalitate, gesturi cu caracter sexual si nuditate. Diferite personaje dezbracate au simulat acte sexuale, viol, consum de alcool si urina, acte sexuale cu animale. Nu mai detaliez. Am înteles ca aceasta este faimoasa piesa „Faust“ si eu, ca adult, o înteleg ca atare, fara sentimente de pudibonderie, dar m-a socat aparitia pe scena a celor sapte fetite minore. Cunoasteti ca personajul central, Faust, seduce o minora. La 1700 probabil era acceptata o relatie cu o fetita de 13-14 ani. Regizorul Silviu Purcarete afirma într-un interviu în engleza ca a dorit sa respecte vârsta pe care, în opera lui Goethe, o avea acest personaj. Si, în loc de un personaj – Margareta – el introduce sapte fetite care, de fapt reprezinta, acelasi personaj. Dupa ce este asezata pe genunchii sai, într-un pat, Faust are gesturi erotice fata de fetita minora pentru ca, în final, sa o abuzeze sexual, o dezvirgineaza. Spectatorii vazând cum mâinile lui Mefisto sunt pline de sânge. Mefisto, se urca tot peste corpul fetitei si o saruta. Când se ridica, fetita are rochita plina de sânge. Mesajul este clar. În orice alt context, aceste gesturi sunt considerate agresiuni sexuale cu minori. Daca piesa s-ar fi jucat într-o scoala, cu siguranta ar fi fost interzisa. Daca un alt strain ar fi facut aceleasi gesturi fata de un copil, public sau privat, ar fi fost sanctionat legal. Daca ar fi fost un film porno, asemenea. Codul Penal din România pedepseste prin articolul 221 coruperea sexuala a minorilor si prin articolul 219 agresiunea sexuala pentru ca sunt infractiuni contra libertatii si integritatii sexuale. Si în piesa de teatru, chiar daca joaca un rol, actele cu continut sexual, atingeri, gesturi, comportamente, nu pot fi puse la îndoiala. Nu pot fi justificate doar prin ideea de arta, mai ales în conditiile în care piesa este una interzisa sub 16 ani! Ca psiholog, sunt ingrijorat de efectele posibile asupra psihicului unei copile, efecte cauzate de implicarea într-o piesa de teatru cu scene cu caracter violent si sexual, precum simularea violului. Cum este acceptabil ca, fie si într-o piesa de teatru, sa accepti ca regizor, ca parinte, sa simulezi un viol asupra unui minor? Cum va afecta dezvoltarea psihoemotionala si sexuala prin participarea repetata la aceste scene? Care este capacitatea de întelegere a fiecarui copil în parte, care a fost implicat în acest spectacol? Piesa s-a jucat si vineri, si se va mai juca în continuare. Cum si-au dat acordul parintii si, oare, au fost consiliati psihologic de implicatiile pe termen mediu sau lung asupra psihicului acestor fetite. Au fost, oare, copiii evaluati psihologici, consiliati, la rândul lor, pentru aceste roluri vulgare? Cunoastem vârsta fetitelor, deoarece în martie 2016 Teatrul National din Sibiu facea un apel în presa adresându-se fetelor cu vârste cuprinse între 8 si 12 ani pentru a interpreta rolul Margaretei, citez: „Margareta, simbol al inocentei si al tineretii în textul lui Goethe, este reprezentata în spectacolul lui Silviu Purcarete ca un personaj colectiv, iluzoriu, interpretat de sapte fetite.“

Etica participarii copiilor în teatru În Statele Unite ale Americii, înca din 1875, a luat fiinta Societatea pentru Prevenirea Cruzimii împotriva Copiilor, cu interdictia copiilor de a juca în piese si chiar de a asista. În 1905, politia a identificat doua fete de 15 ani care au invatat sa fumeze si sa consume alcool pe scena. Psihoterapeutul american, Wanda Horrell, expert pentru publicatia Psychology Today si cu o experienta de peste 30 de ani în psihoterapia pentru copii si adolescenti, atragea atentia asupra riscurilor la care este supus un copil actor: instabilitate emotionala, gânduri obsesive, stres, anxietate, depresie, tulburari de alimentatie etc. concluzionând ca interesul superior al copilului si bunastarea lui primeaza. Meredith Carisse Ott elaboreaza o cercetare pe baza unor studii de caz si reda un protocol pe care fiecare teatru trebuie sa-l respecte în lucrul cu copiii, unde prima întrebare adresata unui director este „daca chiar este necesara participarea unui copil pe scena?”. Obligatia parintilor În mod clar, parintii au obligatia de a asigura si ocroti sanatatea fizica si emotionala a copiilor. Implicarea copiilor într-o actiune publica are întotdeauna un aspect etic. Copiii la aceasta vârsta au încredere ca adultii le vor asigura protectia si se încred în ei.

Obligatia teatrului Teatrul, prin reprezentantii sai, are obligatia de a proteja actorii-copii de orice atingere a integritatii si demnitatii persoanei umane. Expunerea si, de fapt, implicarea copiilor într-o piesa cu continut pentru adulti are consecinte etice si morale si trebuie sa se supuna unor legi si reguli. Cum sunt protejate cele 7 fete de înjuraturi, acte sexuale si obscenitate, fiind ele însele implicate în piesa? Codul de Etica Profesionala, adoptat în 2013 de Ministerul Culturii, obliga angajatii prin articolul 5 sa respecte Suprematia Constitutiei si a legii. Cum Teatrul din Sibiu este subordonat direct Primariei Sibiu si nu Ministerului, nu am gasit public niciun cod de etica profesionala. În Regulamentul de organizare si functionare al TNRS nu se spune niciun cuvânt despre etica si deontologie. Care este procedura, documentul, legea, protocolul care îi permite directorului teatrului sa foloseasca copii într-o piesa pentru adulti? Cum se va comporta cu acestia? Abuz emotional si sexual Totusi, consider ca trebuie respectata Constitutia României si legile din România. Personal, ma întreb, daca prin implicarea, într-o piesa de teatru, a sapte fetite minore nu se încalca: Articolul 49 din Constitutia Romaniei cu privire la Protectia Copiilor si a tinerilor si care precizeaza ca (3) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activitati care le-ar dauna sanatatii, moralitatii sau care le-ar pune în primejdie viata ori dezvoltarea normala sunt interzise. Cât este de sanatoasa, pozitiva si încurajatoare atmosfera din piesa aceasta, încât sa nu afecteze deloc un copil de 9 ani? Legea 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, republicata în 2014, prin articolul 94 care face referire la abuzul emotional, psihologic si sexual. Prin abuz asupra copilului se întelege orice actiune voluntara a unei persoane care se afla într-o relatie de raspundere, încredere sau de autoritate fata de acesta, prin care sunt periclitate viata, dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala, integritatea corporala, sanatatea fizica sau psihica a copilului, si se clasifica drept abuz fizic, emotional, pishologic, sexual si economic. Abuzul emotional este cauzat de faptul ca fetitele participa la scene cu continut violent si la interactiuni care, daca nu este dovedit altfel de catre un psiholog avizat, sunt, în mod obisnuit, peste capacitatea lor de întelegere. Ceea ce poate fi catalogat ca abuz emotional.

În documentul BBC Child Protection Policy 2016 se specifica ce înseamna abuz sexual. Actorul se afla într-o relatie de autoritate fata de un copil. Un abuz sexual poate însemna, citez: „activitati care pot sa nu includa un contact, precum implicarea copiilor sa priveasca imagini sexuale, implicarea copiilor în producerea de imagini sexuale si încurajarea sa se comporte într-o maniera sexuala nepotrivita…“ ceea ce este clar în piesa data. Toate cele trei apar în „Faust“, la Sibiu. Copii din piesa privesc imagini sexuale, participa la comportamente cu caracter sexual, cat si se comporta într-un mod sexualizat – jucând aceste roluri. Actrite majore în teatrul universal de la 1880 pana astazi În Germania, Faust, s-a jucat si se joaca foarte mult înca de sute de ani. Dar toate actritele despre care am citit, în programele foste sau actuale ale teatrele, erau majore. Toate! Inclusiv în anii 1887, când Josefine Wessely a jucat în rolul Margaretei (Gretchen) avea 27 de ani. Mai târziu, în 1932, Renate Stobrawa, când a jucat acelasi rol la Festivalul de la Salzburg, avea peste 30 de ani. În Austria, una dintre cele mai celebre actrite, a jucat tot la Festivalul de la Salzburg, între 1933-1938, rolul Margaretei, împlinise deja vârsta de 26 de ani. Si în film, celebra actrita germana Camilla Horn (foto sus) avea 23 de ani, în 1926, când a interpretat acelasi rol. În prezent La Berlin, astazi, cea care interpreteaza acelasi rol este Antonia Bill si are 28 de ani. În orasul Weimar, unde chiar Goethe a lucrat în 1775, cea care joaca rolul Margaretei înca din 2013 este actrita Nora Quest. Dar Nora este majora, are 26 de ani. La teatrul din Bonn, din 2014 joaca Mareike Hein, are 29 de ani. Si lista poate continua. La Sibiu, am vazut ca lucrurile stau altfel. Arta este interpretata diferit. Nu-i contest calitatile regizoarele ale lui Silviu Purcarete, dar din pozitia mea, de psiholog, nu pot sa închid ochii la implicarea copiilor. La Londra se joaca Doctor Faust la Teatrul Ducele de York chiar în saptamâna ce urmeaza (23-28 mai 2016) si pâna în 25 iunie. Pe site atentionarea e clara: aceasta productie contine nuditate, scene de violenta sexuala si teme potrivite doar adultilor. Pe site-ul Teatrului din Sibiu nu apare aceasta precizare explicita. De ce oare în Romania este permis ca acest rol sa fie jucat de o minora? Cum este posibil dupa aproape 9 ani de la punerea în scena a acestei piese. Regizorul Purcarete a dorit sa respecte vârsta pe care, în opera lui Goethe, o avea acest personaj. Dar cu orice pret? Sa nu uitam, opera este fictiune si – daca atâtea zeci de roluri au fost jucate de actrite adulte – de ce nu s-ar putea si în România? Arta nu este o umbrela, nici o scuza pentru posibilele abuzuri asupra copiilor. Din 2007 se joaca la Sibiu si nimeni nu a luat atitudine. Am citit doar câteva cronici care aminteau de desfrâul de la Sibiu. Stim ca sunt si alte piese cu caracter sexual si continuturi explicite; am fost uneori avertizati. Dar aici este altceva, este vorba de implicarea a sapte fetite, ceea ce este un fapt care depaseste sfera artei. Este mult mai grav. Nu vorbim de teatru pentru copii sau de o piesa pentru copii. Dimpotriva! Este o piesa pentru adulti cu scene interzise minorilor. Impactul pe plan psihologic, pe termen mediu si lung, este foarte posibil la acesti copii, mai ales ca ei se afla acum în perioada dezvoltarii psihoemotionale. Care este capacitatea lor de a întelege, distinge, analiza, interpreta gesturile adultilor si trairile de pe scena? Teatrul nu este o scuza pentru abuzuri, afectarea demnitatii persoanei umane, nici copiii nu pot fi folositi, cu orice risc, în actele artistice. Copiii nu pot juca – atât de simplu – în orice piesa, si mai ales într-o piesa pentru adulti, indiferent daca parintii si-au dat acordul. Parintii însisi nu au drepturi depline asupra copiilor si nu pot abuza de ei. Solicit interzicerea implicarii minorilor si mai ales copiilor cu vârste între 8 si 12 ani în aceasta piesa. Solicit un raspuns din partea directorului teatrului si a celor responsabili de participarea copiilor în piesa. Solicit consilierea psihologica pentru parintii acestor copii, astfel încât sa cunoasca impactul participarii minorilor într-o astfel de piesa si riscurile asupra dezvoltarii psihoemotionale. La final, nici nu am fost în stare sa aplaud piesa.

Simona Chiţan – Cum poţi privi, reductiv, la „Faust“

Am citit, azi-dimineata, textul lui Mihai Copaceanu despre spectacolul de la Sibiu, „Faust“. Am ramas surprinsa, ca sa nu spun socata, ca totusi cineva pe lumea asta poate sa decodifice atât de schematic si de reductiv un spectacol de anvergura celui montat de Silviu Purcarete. Nu, „Faust“ nu atinge în niciun fel, nici nu pericliteaza drepturile vreunui copil. Este un spectacol-metafora, de o complexitate si de o emotie covârsitoare. Recunosc, am fost siderata de textul domnului Mihai Copaceanu. Sa afirmi ca „pe parcursul celor doua ore, spectacolul a inclus repetate scene de violenta, sânge, vulgaritate, brutalitate, gesturi cu caracter sexual si nuditate” sau ca „diferite personaje dezbracate au simulat acte sexuale, viol, consum de alcool si urina, acte sexuale cu animale” – doar atât sa retii din acest spectacol – este de-a dreptul revoltator, luând în calcul o minima grila de lectura a unui intelectual. Nu poti numai sa însirui niste legi abstracte si sa nu vezi un spectacol dincolo de aparente, sa ramâi la suprafata unor detalii ale unor scene, sa le scoti cu totul din context si sa nu privesti, în ansamblu, un act artistic.

E vorba, aici, de receptarea unui mesaj artistic în integralitatea lui, pornind de la opera lui Goethe, care trece prin mai multe filtre de transmitere si de interpretare. Am vazut acest spectacol prima data, atunci, când a avut premiera în cadrul Festivalului International de Teatru de la Sibiu, cu ocazia Sibiu, Capitala Culturala Europeana. Dupa ce l-am urmarit, la premiera, am simtit nevoia sa-l mai vad o data. Asa ca am mai ramas o zi în plus, la Sibiu, tocmai ca sa-i pot asimila si întelege, atât de covârsitoare a fost prima experienta. Nici vorba de vreo agresiune, de vreun abuz psihologic asupra unor copii sau de vreo violenta fizica, în acest spectacol. Astept sa mai creasca putin fiul meu ca sa-i pot arata „Faust“.

Sunt un parinte responsabil: as considera o sansa pentru fiul meu sa vada acest spectacol, în niciun caz o trauma, cum lasa sa se înteleaga domnul Copaceanu. Am vorbit, azi- dimineata, cu Constantin Chiriac, directorul Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, care, înteleg, ca a facut astazi si o conferinta de presa legata de acest subiect. Exista acordul parintilor pentru ca fetitele care o întruchipeaza pe Margareta sa joace în spectacol. Exista un asistent social angajat, Luminita Bîrsan, care le conduce pe aceste fetite la cabine, în scenele cu nuditate. Cele sapte fetite-Margarete apar, oricum, fulgurant, pe scena. Imnul Margaretelor din final – corul acestor fetite – este tocmai cel care sugereaza Mântuirea, Izbavirea si îi da o sansa lui Faust – ma întreb, totusi, daca domnul Copaceanu a vazut spectacolul pâna la capat. În mod clar, a pierdut sau i-au scapat niste semnificatii, tocmai în punctele esentiale. O metafora uriasa Spectacolul „Faust” reconstituie grandios infernul din opera lui Goethe: flacari care ard, „pe viu”, o poarta catre Infern deschisa dupa o cortina metaforica, un pui de labrador negru care devine Mefisto, ritualuri si numere de echilibristica la mare înaltime, o tenebroasa si vulcanica noapte valpurgica.

Marea revelatie a spectacolului este interpreta unui Mefisto androgin, cu sâni de femeie si sex de barbat: Ofelia Popii. Silviu Purcarete s-a întrecut pe sine dupa „Danaidele”, din 1995, în crearea unei metafore uriase, care prinde într-un carusel fantasmagoric ritualuri de sacrificare a porcilor. Un rinocer grotesc, urias, este purtat dintr-o parte în alta a halei. Pe scena se mai perinda sapte Margarete iluzorii, care îmbina ingeniozitatea cu senzualitatea. În actul al II-lea, spectatorii sunt invitati de vrajitoare chiar în mijlocul Infernului. Peste 80 de actori sunt metamorfozati de Lia Mantoc în licurici, troli, lemuri, elfi, gnomi, nimfe, furii si gratii, o formatie cânta live rock, pe muzica lui Vasile Sirli, un cor psalmodiaza în latina, germana si româna. Spectacolul de o amplitudine baroca pune în miscare, timp de doua ore jumatate, o desfasurare de forte incredibile pe o suprafata imensa, de peste 1.500 de metri. Actiunea se desfasoara în mai multe spatii ale halei, delimitate prin ferestre translucide, ingenios exploatate scenografic si cromatic de Helmut Sturmer, cu scene pictate din Infern. Impresioneaza cel mai mult detaliile de finete, accentele moderne si ironice, specifice lui Purcarete, sincretismul extraordinar dintre muzica, scenografie si emotia spectatorilor purtati în alte lumi spatiale si temporale.

Faust, interpretat de Ilie Gheorghe, apare înfrânt în final, desi îsi cauta o noua victima printre spectatori. Ofelia Popii, alarturi de Ilie Gheorghe O sa spicuiesc din cronicile aparute în tara si în strainatate despre „Faust”: ”Faust” a avut reprezentatii pe scene importante ale teatrelor europene: la Festivalul Goethe de la Frankfurt (Germania, 2008), la Festivalul International de la Edinburgh (Regatul Marii Britanii, 2009) si la Tour & Taxis Bruxelles (Belgia, 2011). Ofelia Popii, un exceptional Mefisto, a fost premiata si la Edinburgh pentru aceasta partitura. Spectacolul a fost distins cu premiul pentru cea mai buna interpretare feminina într-un rol principal (Ofelia Popii) si cea mai buna scenografie (Helmut Sturmer) în 2008 la Gala UNITER, cu premiul Herald Angel Awards acordat Ofeliei Popii la Edinburgh în 2009, precum si cu un premiu de excelenta oferit în 2010 în cadrul Galei UNITER. Criticul Euan Ferguson de la „The Observer”, dupa Festivalul de la Edinburgh, recunostea ca a avut parte de o experienta coplesitoare, pe care crede ca nu o va mai trai vreodata: „Aceasta productie româneasca ne-a lasat pe cei mai multi dintre noi hipnotizati si subjugati, iar pe mine m-a lasat cu o dezamagire: s-ar putea sa nu mai vad niciodata în viata mea un spectacol de teatru mai mare”.

Actrita Ofelia Popii a fost distinsa la Festivalul de la Edinburgh, cu Herald Angel Award, pentru rolul lui Mefisto din „Faust”. Premiul, anticipat de reactia entuziasta a presei britanice, a fost acordat de publicatia „The Herald”. „Mi-as vinde sufletul sa mai vad o data Faust”, titra „The Observer”, la câteva zile dupa ce aproape toti cronicarii britanici se declarasera cuceriti de montarea grandioasa a lui Silviu Purcarete. Ofelia Popii e un Mefisto hermafrodit, ale carui transformari pe scena îi deconcerteaza pe spectatori. Actrita fura ochii audientei si devine centrul atentiei, performanta remarcabila într-un spectacol cu 100 de actori, scria cronicarul BBC. „Vocea ei guturala, versatilitatea deconcertanta si charisma absoluta, toate combinate, creeaza o figura cu adevarat deconcertanta, ce pare sa fi aparut de-a binelea dintr-o lume infernala”, remarca si „The Telegraph”. Mefisto este „jumatate Gollum, jumatate Dandy si hermafrodit”, un personaj exceptional. Pentru criticul „The Observer”, productia româneasca a fost cea mai viscerala si mai grandioasa experienta teatrala traita vreodata. Dincolo de cronicile laudative, dincolo de controverse, „Faust“ ramâne o experinta teatrala de neratat. E o sansa pe care o avem în aceasta viata. Sa nu o ratam si nici sa nu o murdarim cu…micimi si cu nimicuri.

646x404
646x404 (1)

646x404 (2)

Intrucat nu ajung la Sibiu atat de des precum amicul nostru (al tuturor) Andrei Gabriel Plesu, n-am vazut inca piesa, dar stiu ce-i poate pielea lui Silviu Purcarete (am vazut cam tot ce a pus in scena in Romania, fiecare piesa de cel putin 3-4 ori), il iubesc pe Ilie Gheorghe, de Goe-the si Faust nu mai vorbesc, asa ca deocamdata merg pe mana Simonei (Chitan). Aspirantului i-as recomanda sa faca la fel, daca vrea sa aspire (cat de cat) cu folos, dar ii las libertatea deplina pentru oricare dintre optiuni, mai ales ca-i sunt (foarte) dator cu niste lectii despre rostul si semnificatiile literare ale notiunii de libertate, atat de pro-slavitå, in contra a oricui si a orice, aci, pe Arca lui Goe. Si nu de ieri, de alaltaieri (ci inca de dinainte de Potop).

Desi in acord (partial) cu logica aristotelicå (cel putin) unul dintre cei doi autori greseste cumplit, aberând pe araturå, in contra-sens cu realitatea, … båtând câmpii in baze (logaritmice) exclusiv afective, pro-venind doar din emotiile si emotivitatea personale (care spun cate ceva despre el insisi numai, si putin sau nimic despre piesa lui Purcarete), totusi, este posibil ca ambii autori sa aiba in fond dreptate, profunda, (cvasi)absoluta (in contextul absolut al relativitatii, sic, caci, se stie, relativu-i absolut),  chiar fara sa-si dea seama cum anume.  Faptul ca doua asemenea „adevaruri” contradictorii dar consistente fiecare in parte, pot co/exista bine merci in acelasi spatiu (o tara mica) si in acelasi timp (post-modernism, post-comunism), spune multe despre lumea pe care traim, si chiar despre Universul care o contine. Ceea ce frizeaza universalul si universalitatea. De aici si pana la literatura cu pretentii nobeliare nu mai e decat un pas (mic), pe care aspirantul poate sa-l faca. Sau nu. 

***

Ca bonus on topic as adauga (tot ca recomandare) un articol formidabil si de mare curaj al inocentului Al. Stefanescu. Face toti banii:

Imparatul e gol! | Istoriile lui Alex. Stefanescu (Comicul e go-gol).

Posted in Arcaluigoeologie, Parerea lui Goe | Etichetat: , , , , , , , , , , , , | 6 Comments »

Arca lui Noica

Posted by Arca lui Goe pe Februarie 16, 2013

646x404

Ca profani putem detecta o multime de aspecte cuantice cu care ar trebui sa ne reconciliem. Banalul experimnt din SF-era lui Goe fiind in asteptate (din motive cat se poate de profane, neimportante) as aminti (in intertime) ca mereu au existat felurite potopuri (potoape de ape) care au stat sa scufunde fel de fel de castele de carti de joc ale mintilor multor oameni cuminti, care si-au construit si ei, ca si noi, Noe, Goe etc, cate o arca cu care sa infrunte potopul. Ca profani nu putem invata chiar totul de la ei atunci cand ne construim (b)Arcele cu care sa infruntam potopurile potentiale si ploile meteorice, din cauza barierei cuantice dintre profan si sacru, dar ceva, ceva am putea intelege, si chiar am putea sa ne reconciliem cu felul partial de a intelege arcele altora atat de contra-intuitive sub aura lor legendara. Gabriel Andreescu, autorul cărţii ”Cărturari, opozanţi şi documente – Manipularea Arhivei Securităţii” ofera in lucrarea sa o perspectiva care ne poate apropia sau ne poate indeparta de reconcilierea profanului cu istoria cuantica si cu personajele legendare care au populat-o: Constantin Noica, Adrian Marino, Nicolae Balotă, Alexandru Paleologu, Mihnea Berindei, Mihai Botez şi Nicolae Breban, printre altii. Riscurile si le asuma fiecare profan in parte pe drumurle reconcilierilor sale.

Puncte de intrarea in perspectiva propusa pentru a privi re/conciliator si profan Arca lui Noica (ale carei vestigii s-ar gasi pe muntele Ararat de la Paltinis, ce blog de succes ar fi fost Jurnalul gasit acolo daca ar fi existat blogosfera de la Babilon pe vremea aceea) se gasesc AICI si AICI, intr-un articicol de critic, de critic al unui proiectant de Arca, aflat sarmanul (sarmanul Noica) intr-o serie de situatii critice, valorand poate mai mult decat un potop: Critica criticii I si II. Dosarul lui Constantin Noica.

„S-a întâmplat ceva curios în ţara aceasta. Caragiale şi-a pierdut subiectele de inspiraţie. S-a creat, în speţă, o Românie în care nu mai e posibil Caragiale. E ceva regretabil pentru el, dar e bine pentru ţară“ – CN

„Gabriel Andreescu are dreptate să vadă în Noica cel mai eficient agent de influenţă dintre toţi intelectualii români din regimul comunist, suferind de «complexul Stockholm», al ostaticului care empatizează cu torţionarii.” – NM

Posted in Parerea lui Goe | Etichetat: , , , , , , , | 27 Comments »

Tanti Mitza (ori altii) si blogul

Posted by Arca lui Goe pe Iulie 25, 2011

Update no.1 – Articolul zilei: Salvarea lui Crin Antonescu.

Posted in Parerea lui Goe | 4 Comments »

Doi semna-tari

Posted by Arca lui Goe pe Iulie 5, 2011

Cu ceva vreme in urma (o mica eternitate) am propus un triptic

Stânga: Pe blog ca-n viata,

Centru: Locuri sub soare: artistii

Dreapta: Umbrele soarelui

nici pana astazi terminat… Incercasem atunci (fara niciun succes…) sa-i provoc pe cititorii-scriitori-si-critici de baza si de vaza ai comentariilor postate de ei insisi pe (b)Arca, la o discutie despre dihotomia ins-blogger (sau cand dihotomia degenereaza in dihonie), utilizand spre ilustrare doua cazuri (aproape) oarecare din blogosfera, doi anonimi cu identitatea la vedere: Gabriela Savitsky din Resita si Viorel Abalaru din Corabia, doi candidati la nemurire care facusera intamplator, cam in aceeasi perioada, anumite alegatii referitaore la relatia dintre ei insisi ca persoane si  bloggerii care sunt (vezi link-ul Pe blog ca-n viata): pe de-o parte persoana (umana, identificabila, privata) pe de alta artistul-blogger (divin, anonim, public). Cum-ne-cum amandoi lasau sa se inteleaga din vorbe cateva lucruri pe care le consider discutabile. Unul dintre ele se referea la o granita stricta, de netrecut fara viza de sus, intre persoana privata si artistul public, ca entitati „disjuncte” care ar trebui sa ramna aparte, intrucat in atingere sau punere in comun criteriile de evaluare specifice fiecarei ramuri, total diferite, ar starni confizie, dezamagire, dezastru. Artisti mari, persoane mici. Care va sa zica. O alta idee discutabila sustinuta implicit, aflata (in opinia mea, sic) in vadita contradictie cu cea discutabila mentiunata mai sus, era aceea a „obligativitatii” asumarii oricarui enunt al „artistului” prin indicarea explicita a „persoanei” (sursa biologica a seraficului artist), astfel incat zicerea (orice zicere) sa poata fi considerata si eventual valorizata. Cu alte cuvinte ar rezulta ca „persoana” este un „apendice/accesoriu-indispensabil” 🙂 oricarui „artist” (fie el si artist de blog). N-am ajuns insa la niciun rezultat. Presupun ca asta s-a intamplat in primul rand din cauza inabilitatii mele de a provoca discutii (…) dar si din cauza ca cele „doua orfeline” alaturate spre ilustrare, sunt ele insele precum si siajele domnilor lor completamente nemiscibile. Privind superficial aceasta nemiscibilitate (un fapt incontestabil) s-ar putea afirma ca cele doua „personaje” sunt fenomene foarte diferite, opuse chiar. Ceea ce este cat se poate de fals. Am fost uimit sa constat cat de multe lucruri importante partajeaza cei doi bloggeri: Gabriela si Viorel. In fapt, in afara de optiunile lor politice net diferite dar neimportante, au aproape totul in comun. Spicuiesc:

1) Amandoi considera ca sunt mari artisti (in literatura) dotati cu talent iesit din comun. (Unii dintre ei considera chiar ca ar avea si talente in…  grafica 😯 )

2) Amânadoi cred sincer ca in postura mentionata la punctul (1) lumea, societatea, semenii, statul,  guvernul, clasa politica, elitele etc le sunt datori moral si material. Ca ar fi trebuit „sa li se dea”. Si nu li s-a dat.

3) Amandoi considera ca ratarea lor ca artisti (scriitori) (de care sunt semi-constienti) s-ar datora conditiilor istorice, sociale si politice vitrege (din comunism si din tranzitie), natiei, saraciei, invidiei etc. påråsirii si abandonarii lor (nedrepte) de catre cei mai norocosi decat ei. (Si un micut (3.1) , amandoi poseda „Stele” si sunt vizitati cu mila si trista mirare, din cand in cand de catre vreun „soriniliesiu”, „volotis” ori „corinecretze”). In rest nu.

4) Amandoi si-au gasit refugiul in fata  „neimplinirilor” (literare) in sterile si mai ales bizare activisme politice pe bloguri. (Ce-ar putea oare fi mai bizara decat idolatria simultana pentru Iliescu si Putin? 😯 de ex).

5)  Amandoi au false dileme, platind tribut greu gândirii deziderative si distorsiunlor cognitive. Asta ii predispune la comportament „dictatorial” in mica lor lume. Cine nu e cu ei sub ei e impotriva lor si merita orice pedeapsa, interdictii, excludere, injurii, banari, amenintari etc.

Caci vorba ‘ceea (citîtnd un citat) orice om viseaza sa fie Dumnezeu.

Mai realisti, altii se multumesc sa visese ca sunt diavolul. Avantajul fiind ca in aceasta postura se gasesc intotdeauna mai multi dispusi sa-i si creada. Apropo de asta ar mai fi de mentionat si alte doua detalii (existente printre multe altele) care-i apropie pe cei doi:

6) Amandoi au acceptat bani necuveniti de la „necunoscutii” intalniti pe net (persoanele nu artistii)  si amandoi au avut de infruntat umiliri si scandaluri cu unii dintre „binefacatorii” lor.

7) Amandoi au avut in timp o atitudine variabila in raport cu prezenta „subsemnatului” 🙄  pe  blogurile lor publice „Dl.Goe” fiind cand tolerat si acceptat ca vorbitor, cand banat, exclus, afurisit, anatemizat etc.

In sfarsit, de blamat sunt doar cei care sub protectia abjectului anonimat  se exprima prea liber la adresa celor consacrati prin semnatura. Am discutat deja despre asta cu prietena mea Medusa.

Din ne/fericire pentru vreun (alt) vizitator care va fi citit „Doi semna-tari” pana in acest punct am doua vesti: una buna si una rea. Cu care sa incep? Incep cu oricare. Ceea ce e scris mai sus este doar introducerea mai lunga deact cuprinsul. Cei doi semna-tari vizati in titlul curentului post nu sunt Gabriela si Viorel ci cu totul si cu totul altii. Vestea buna este ca acum n-am timp sa-i pomemenesc pe acestia si faptele lor de vitejie urmand sa corectez aceasta lipsa printr-un update-ulterior. Va dezvalui insa (pentru ca nu sunt sadic) numele lor: Serban Foarta si Zaharia Robert – intr-un duplex de zile (a)mari.  In curand, dar numai pe (b)Arca lui Goe. 😉

Posted in Parerea lui Goe | Etichetat: , , , , | 40 Comments »

Mobila si Durere

Posted by Arca lui Goe pe Iunie 30, 2011

Suferind, ca noi toti, de “mobila si durere”, d-na Medusa, o anonima responsabila, pe cat de simpatica pe atât de fina observatoare a activitatii de pe (b)Arca, ferma si lucida in interventii, mi-a facut o imputare: ca as fi prea liber schimbist si prea ultra progresist. Dupa cum i-am promis, incerc dupa puteri, sa raspund, puncual, comentariului sau. Celor 1% dintre cititorii care vizitandu-ma au obiceiul sa citeasca de buna voie ceea ce postez, le cer scuze pentru faptul ca n-am avut timpul si dispozitia necesare pentru a-mi scurta raspunsul. Se putea scurta. Foarte mult. Ramane desigur la laltitudinea fiecaruie daca sa-l scurteze de tot sau nu. In fond ii este adresat Medusei ca raspuns la comentariul sau (no.4) pe firul „sugestiv” intitulat Razboiul invizibil.

Raspunsul prelung al d-lui Goe pentru Medusa se gaseste AICI

UPDATE: Recapitulare – (b)Arca lui Goe s-a nascut din ideea ca in universul virtual si „inutil” al vorbelor de dragul vorbei, care include blogosfera, forumurile si subsolurile ziarelor etc, un univers destul de bine izolat si cu un impact „material” asupra restului lumii tinzand spre zero, exprimarea poate fi cu atat mai libera cu cat este mai anonima (…) si ca aceasta stare trebuie incurajata si protejata impotriva unor constrangeri artificiale impuse in numele unor principii false. Din interiorul profund al acestei lumi si beneficiind de infrastructura si instrumentarul (b)Arcii lui Goe, si de principiul libertatii de exprimare fara frontiere, anonima Medusa a propus ca tema filosofica o teorie care incerca sa argumenteze ca idea de (b)Arca a lui Goe este fundamental gresita.

Dupa lupte seculare care au durat zi de vara pana-n seara,  epuizand lista de pseudo-argumente, purtatoarea glorioasa a nickname-ului Medusa, fiind mai inteligenta, a cedat, prima, incheind lupta printr-o retragere aureliana precedata de o concluzie ambigua: argumentele decisive, altele decat cele expuse de catre domnia sa, secrete asadar, s-ar gasi in cateva carti a caror lectura ar asigura auto-anularea ideii de (b)Arca a lui Ego. Pana atunci insa faptul existentei acestui mic razboi  fara constrangeri a consolidat, cred eu, idea ca in lumea neoficiala in care ne aflam, anonimatul este de preferat neanonimatului si auto-reglarea preferabila constrangerilor (de aproape orice fel) si cenzurii, atata vreme cat lucrurile spuse nu forteaza efecte in afara acestei lumi. Daca Medusa nu va mai posta pe (b)Arca, in urma acestei polemici cordiale, purtata sub anonimat si fara constrangeri, asta va fi fiind prin libera sa alegere/decizie nu prin banarea sa de catre vreo autoritate crispata/constipata (cum se intampla pe alte bloguri). Daca va continua sa posteze atunci inseamna ca va fi gasit in interior solutia (banala de altfel) pentru a coexista pasnic cu  contradictia vorbe si fapte, sau, in varianta extrema, va hotarî sa se sinucizå (ca Medusa) prin iesire din anonimat , facîndu-si cunoscute numele, locatia, biografia si CV-ul, urmand apoi sa fie banata pe (b)Arca lui Goe, intru deplina impacare intre una si alta. Nu?

Pentru a o incuraja in aceasta a treia varianta ii ofer o sugestiva dedicatie:

Posted in Parerea lui Goe | Etichetat: | 18 Comments »

Universul pe intelesul tuturor. Mai putin al tau.

Posted by Arca lui Goe pe Iunie 20, 2011

Azi iti explic Universul. Numai tie. Celorlalti NU. Doar azi. Nu stiu ce vom face mâine… Oricum mâine nu-i o alta zi. Ci aceeasi: azi.

Ce este Universul? Sau si mai simplu spus: Pe ce lume traim? Dar este Universul congruent cu lumea pe care traim? Conjunctia “pe” (iar nu “in”) si faptul perisabil si relativ al “trairii” ar indemna spre un raspuns mai degraba negativ. Lumea (care ne suporta “pe” ea, adica de-asupra ei) ar trebuie sa fie, prin urmare,  subordonata notiunii de Univers, o mica parte din vastul Univers, cu rol de suport pentru existentele noastre plutitoare intre troposfera si infinit.

Dar uite ca nici n-am inceput bine si deja ne-am afundat in contradictii si inconsistente generate de prea multele ipoteze perfide induse de catre limbajul aferent. Sa luam un exemplu la intamplare din trecutul imediat al vorbirii noastre anterioare: Am folosit formula aparent neutra “lumea e… o mica parte din vastul Univers”. Adica… habar nu avem ce este Universul dar “stim” deja ca ar fi format din “parti (mai) mici” si ar fi “vast”. In cea mai optimista varianta acest “adevar” evident s-ar putea “dovedi” a fi un enunt fals. Adica Universul nu este alcatuit din “fragmente” ci dintr-o (singura) bucata, fiind atomic in sens originar, indivizibil in sub-unitati si ca, prin urmare, orice “descompunere” a sa in “parti” (chiar si sau mai ales cele “teoretice”) ar fi o indepartarea abrupta de la intelegerea lui, orice fel de intelegere. Cat despre infinit si vastitate… Sa ne ierte Dumnezeu. Ar putea fi vast ceva dintr-o singura bucata? Dar infinit? In cel mai defavorabil caz enutul despre alcatuirea universului din parti (mici, din ce in ce mai mici) si vastitatea sa, s-ar putea “dovedi” un non-sens. Ce poate fi mai interesant si mai captivant si totodata mai prostesc si lipsit de sens (de orice sens) decat a (te) intreba “daca Universul este infinit sau nu” si de a (mai si) oferi raspunsuri acestei intrebari goale de orice continut.

Nimic mai marginit decat sintagma “Universul infinit in timp si spatiu”. Nimic mai “infinit” decat “notiunea” de infinit. Un univers infinit in timp si spatiu ar fi (in fond 🙂 ) un infinit limitat la timp si spatiu. Timp si spatiu? Sunt aceste doua notiuni consistente? Exista ele cu adevarat? Te rog sa nu te revolti ca te intreb. Cunoastem. Sunt intrebari fara rost. Dar ne-am putea preface ca le cautam un rost, o semnificatie. Majoritatea dintre noi (doi) considera ca ele (notiunile astea) au semnificatii exprimabile in cuvinte si deci ca, democratic vorbind, acesta este Adevarul, ca universul este un imens gol (spatiul) in care plutesc corpuri (materiale) care interactioneaza si se transforma in timp. Ei si apoi! Cautarea este importanta, nu gasirea. Ce este deci “Ce este Universul”? O intrebare inconsistenta, o intrebare capcana, o intrebarea fara obiect. Adica ceea ce ne preocupa zilnic. In fond nu putem vorbi despre Univers in sine (nu avem cum) ci despre o colectie de informatii generata pe baza perceptiilor noastre. Termenul de “perceptii” ingloband (aici) in mod firesc  informatiile (brute) ce ne parvin pe cale senzoriala cat si intregul esafodaj la interpretarilor si meta-interpretarilor acestor informatii la nivel inconstient si constient, pe cale reflexa sau prin efort intelectual.  Paharul cu cognac (din fata noastra) in care a nimerit o viespe precum si quarc-urile care “compun” protonii nucleelor atomice interioarea moleculelor ce alcatuisc materia organica din care este “construita” vespea ori quasarii si meta-galaxia, toate isi datoreaza “existenta” atot-puternicei perceptii ca parti ale unui universul “gândit” (adulmecat-gândit), singurul vizibil-divizibil in fragmente, singurul accesibil. Vom fi oare de acord ca vorbind despre Univers (or despre Dumnezeu, tot una) vorbim de fapt despre “perceptia” colectiva asupra unui set foarte vag de pseudo-informatii?  Si acelea foarte schimbatoare…

Perceptia ofereita de simturile si inteligenta aferenta asupra timpului ne ofera o perspectiva iluzorie asupra acestei notiuni vagi-n capul nostru. Timpul pe care-l re-simtim ca masura a transformarii, o oricarei transformari, ce transfera “viitorul” spre “trecut” (spre a fost odata ca niciodata), prin poarta ingusta a prezentului, asupra caruia aruncand valul alb al poeziei il introducem in basmul cu infinitul, exista el cu adevarat? Oare? Trecut, prezent, viitor in aceasta imuabila ordine… Despre trecut s-ar fi zis (hal de definitie) ca ar fi timpul evenimentelor despre care, in principiu cel putin, am putea afla ceva (la limita „totul”) dar asupra carora nu putem actiona si pe care nu  le putem influenta si/sau schimba, in timp ce viitorul ar fi (alt hal de definitie) timpul evenimenelor despre care, cel putin in principiu, nu putem sti/afla nimic (cu certitudine) dar asupra carora putem actiona. Imi imaginez ca n-ar fi complicat sa te conving asupra faptului ca aceste definitii sunt inexacte si prin urmare catastrific gresite. Conform teoriei lui Eckhart Tolle singur „prezentul” este cel care exista. In prima instanta el are dreptate. Argumentele sale, de o coplesitoare ingenuitate, sunt un pas mare spre desfiintare notiunii de timp. La urma urmei nu e de mirare (de mare mirare) ca despre unele lucruri petrecute in trecut nu vom putea afla decat in viitor? Iar viitorul nu este oare deja intamplat prin presiunea infinita a determinismului, fiind prin urmare accesibil din prezent in aceeasi masura ca si trecutul. Memoria reginei Rosii din Tara Minunilor functioneaza bine merci in ambele directii… Dar sa nu anticipez deodata toate etapele des-fiintarii timpului… Ca sa nu te zapacesc ori mai rau se te enervez.

Pentru noi ca simpli muritori, sugereaza Tolle, trecutul (ceea ce numim trecut) este una cu semnele trecutului si deci cu memoria. Memoria noastra personala, memoria altora „incriptata” pe tablite, papirusuri, carti, hard-drivere ORI memoria materiei in sine. Trecutul de care ne „amintim” din minte sau din carti sau din piatra nu exista, nu are nicio consistenta. Amintirile noastre reflecta strict starea actuala, in care se afla neuronii nostri, ACUM, in momentul prezent. Viitorul fiind inca si mai inconsistent in extravilanul clipei. Nu-mi spune te rog nimic despre faptul ca inconsistenta trecutului ca memorie este subiectiva. De vreme ca ai acceptat ca Universul (singurul accesibil) este cei generat de perceptiile noastre (pseudo-intelectuale)… Pana la urma „timpul” este doar (in)semnul decuplarii noastre de infinit, felul nostru „limitat” de a percepe Universul intamplat deja. Da, da… acum o sa-mi spui despre principiul nedeterminarii si despre dualitatea unda-corpuscul a materiei. Te rog nu-mi spune. M-am amuzat deja destul ascultand filologi si ingineri vorbind dezinvolt despre splendida cacofonie care este mecanica cuantica ori despre toria Big-Bang-ului. Niciuna dintre teoriile astea nu anuleaza/desfiinteaza/eludeaza principiul determinismului. Prin urmare nimic nu se poate intampla altfel decat se intampla, nu exista nicio „transformare”, exista doar faptul ca, spre deosebire de Dumnezeu, noi nu putem „vedea” universul dintr-o data. Ah!  Nu te-am convins. Bine. Bine inginerule. Filologule. Filosofule. Avocatule (al diavolului). Diavole. Faptul ca trecutul si viitorul nu sunt decat reverberatii ale nimicul in strictul clipei prezente nu te-a convins. Faptul ca universul e ca si intamplat (de la minus la plus infinit) prin determinism strict de la cauza la efect si ca in absenta abilitatii de a genera o surpriza cat de mica, un „ce” cat de cat neasteptat, echiavland logic cu inexistenta timului, nu te-a clintit, nu te-a convins in legatura cu inexistenta timpului, o notiune pur teoretica, o proteza a inteligentei noastre tinzand la zero.

Uite mai incerc o data sa te dezvat deoadata de timp si spatiu. Einstein (un soi de Dumnezeu al tuturor ateilor) a profetit teoria generalizata a relativitatii. Stiu ca o stii. Pe dinafara. Stii asadar ca E = mc2, ca viteza luminii in vid e constanta si ca e viteza maxima in univers. Stii despre dilatarea timpului si contractia spatiului.  Te-ai ars. In Universul pe care te incapatanezi sa-l vezi facut bucati, in mod cuantic, spart, in bosoni, fermioni, neutrini, atomi, stele, galaxii, roiuri si etc si in care te incapatanezi (incapatanare pre-determinta si ea) sa crezi ca poti decide liber daca sa comentezi sau nu pe (b)Arca lui Goe, simultaneitatea, notiunea care da consistenta termenului timp (si spatiu) nu exista. Ce poate insemna simultaneitatea intr-o entitate meta galactica in care dintr-un punct in altul cel mai rapid semnal (de  sincronizare) circula cu viteza finita? Cum ar putea functiona coerent un sistem in care inteligenta materiei se transfera de  la un punct la altul in miliarde de ani, adica intr-un „timp” local suficient de lung incat sa fi ingaduit surgerea destulor „ere” care sa distruga orice coerenta intre emitent si destinatar. Sau… nu.

Daca vrei sa discuti cu varul Vinny ori cu varul Shakespeare, actualmente aflat undeva in Galaia Spirala din Constelatia Andromeda, la 2 milioane de ani lumina, ar trebui sa-i trimiti o scrisoare cu posta intergalactica. Calatorind cu jumatate din viteza luminii vagonul de posta va avea nevoie de 4 milioane de ani dus, 4 milioane de ani intors pentru ca tu sa citesti continuarea la Hamlet. Daca postasul se va dota cu ultimul ragnet in materie si va opta pentru o nava care calatoreste cu 95% din viteza luminii atunci va putea sa-ti aduca scrisoarea in circa 4 milioane  si jumatate de ani in timpul tau, lui insa calatoria luandu-i nu mai mult de cateva ore (din cauza dilatarii timpului si contractiei spatiului).  Daca ar calatori cu viteza luminii timpul sau s-ar opri, spatiul s-ar condensa, distanta pana in Galaxia lui Shakespeare ar fi zero si el, postasul ar parcurge-o instantaneu, in timp ce tu ar trebui sa astepti fix 4 milioane de ani, nici mai mult, nici mai putin. Ceea ce-l impiedica pe postas sa circule cu viteza luminii este faptul ca masa navei sale ar creste asimptotic spre infinit cand s-ar apropie de viteza luminii, astfel incat pentru orice sporire a vitezei energiea necesara ar tinde la infinit. Totusi cineva circula cu viteza lumnii: fotonii. Pentru ei timpul si spatiul nu exista, ei putand ajunge de oriunde oriunde instantaneu, pentru ca starea lor aparenta de miscare face ca distanta de oriunde oriunde sa fie zero, si timpul sa fie inghetat. Pentru fotoni universul este concentrat intr-un singur punct pentru care timpul nu curge, iar big-bang-ul nu s-a produs si nu se poate produce.  Si mai circula cineva cu viteza luminii: ingerii. Ingerule. Noi, noi celalti, materia, in baza fundamentului  de la temelia lumii si a lui e=mc2,   nu suntem decat energie inghetata,  fotoni, corpusculi, dualitate, lasitate, pierduti in determinismul unui univers uni-dimensional. Vezi? Dumnezeu trebuie sa existe, altul decat Cioran, ca sa ne salveze, pentru ca din interiorul materiei, din interiorul Universului cauzal, numic nu ne iese, nimic anume nu se poate face, altfel decat, oricum, se intampla.

P.S. Timpul si spatiul sunt niste himere fara niciun Dumnezeu. Daca maine ar exista ti-as putea povesti cum se face ca, dupa una si alta universul in care timpul si spatiul nu exista, este in fapt gol, golut, ca-n ziua cea de-intai (cand izvorau lumine) si ca (nici) materia nu exista. Deloc, deloc. Alba sau neagra. Norocul tau este ca maine nu-i o alta zi.

Posted in Arcaluigoeologie, Parerea lui Goe | Etichetat: | 31 Comments »

Niste calcule

Posted by Arca lui Goe pe Aprilie 7, 2011

OXYGENE

in medie:

500ml / 1 respiratie (inspiratie / expiratie)
60 respiratii pe min ==> 30 litri de aer pe minut ==> 1800 litri de aer pe ora ==> 43200 litri de aer pe zi.

Eficienta respirariei pulmonare este de 25%, adica doar 25% din oxigenul inhalt la inspiratie este inlocuit cu bioxid de carbon la expiratie.
Cum aerul contne cam 20% oxigen rezulta ca din volumul de aer inhalat doar 5% este oxigen care intra efectif in sange ==> 2160 litri de oxigen pe zi.

Densitatea medie a oxigenului in conditii normale de presiune si temperatura (la 293 K): 1,293 kg/m3 adica 1,293 g/l

==> aproximativ 2800 g de oxigen procesat in medie intr-o zi de catre un om.

7.000.000.000 oameni pe pamant x 2800 g ==> 19600000000000 g/zi de oxigen procesate de oameni.

Necesarul zilnic de oxigen al omenirii: 19,600,000,000 Kg.

Cantitatea totala de oxigen din atmosfera:

Raza pamantului: = Rp = 6360 Km (in medie).

Tinand seama ca atmosfera se rarefiaza cu altitudinea, am putea aproxima (in plus) ca la o densitate unifirma de 1,3 kg/m3 atmosfera s-ar intinde pana la 5 km ==> Ra = Rp + 5 = 6365 Km

Volumul atmosfererei = [(4 x PI x Ra x Ra x Ra) / 3 ] – [(4 x PI x Rp x Rp x Rp) / 3 ] = 2.542.232.443 Km3

adica 2.542.232.443.000.000.000 m3 ==>

3.287.106.549.000.000.000 kg de aer ==> 657,421,310,000,000,000 Kg de Oxigen in atmosfera.

Ceea ce inseamna ca necesarul de oxigen poate fi asigurat pe 657,421,310,000,000,000 / 19,600,000,000 = 6.574.213.100 / 196 = 33.541.903 zile

adica pentru aproximativ 91 000 ani.

Tinand seama ca si animalele respira, ca populatie este in crestere si ca procesele de ardere legate de activitatile umane sunt cam de 10 ori mai mari
s-ar putea spune ca ne-ar mai ajunge aerul cam 5000 de ani.

Tinand sema ca randamentul respiratiei este prost (doar 25%) asta inseamna ca in cam 1000 de ani atmosfera nu va mai fi respirabila. Optimist vorbind.

De unde se vede clar ca nu are de ne påsa ca in circa 5 miliarde de ani Soarele nostru se va transforam intr-o giganta rosie care va inghiti planetele pana la Marte inclusiv.

Posted in Parerea lui Goe | Leave a Comment »

Vasilescu si Georgescu in Dilema – Intre Caracal si Vascauti

Posted by Arca lui Goe pe Aprilie 5, 2011

In Dilema Veche,  pretioasa Selma Iusuf  (o scumpa) a publicat un articol nostim despre ce se intampla in wc-urile fetelor din Romania – AICI.  Traim in era Wikileaks,  a demascarilor, deconspirarilor, a scurgerilor si viceversa(!), asa ca toiletele publice si tragediile argentiniene petrecute acolo nu puteau evita presiunea „trendului”. In fond Selma Iusuf este complementara lui Julian Assange, iar fapta sa, posibila prin abolirea inhibitiei, nu se putea sustrage ulterior sablonului, aceluiasi gen de efecte secundare, in cascada, venite inexorabil sa confirme principiul dominoului. Mai intai a cazut victima colaterala buda baietilor, iar apoi coborand in afund, unda de soc a atins nistre creiere: al bravului Razvan Georgescu si pe cel al minunatului Mircea Vasilescu. Frecventa naturala, comuna, a celor doua creiere (ca unul) fiind aceeasi cu a undei de soc care a prabusit mitul secretelor pastrate in wc-uri (a dracului fatalitate), s-a produs, spontan, rezonanta magnetica.  A rezultat acest dialog:

Vespasiene –  adăugat de Polichinelle la data de 29 Martie 2011 04:03:03

la băieţi nu e (mai?) salubru, ci e altfel… e anticamera haznalei căpcăunilor, preludiul baroc al coprosferei absolute.

în primul rând, latrina e o bolgie oflactivă, un exterminator labirint de duhori. de la miasma urinelor evaporate (când nu băltinde suveran la poalele closetului) la damfuri acre (trecând prin putori enterice şi fetidităţi ambigue), parcurgi un barbar supliciu al nărilor la capătul căruia noxele şi duhurile de eşapament îţi par miresme bucolice, parfumuri elizee…

apoi, merită evidenţiat pitorescul răsturnat al jegurilor: spute verzi, mucuri emaciate, ciorapi oţetiţi, indicii de năpârlire pubiană, lichide reziduale, vomismente parcelate, cruste inavuabile.

în fine, şi pe zidurile interioare ale WC-urilor pentru „domni” există rubrici matrimoniale gay, „beletristice” reglări de conturi, mementouri porno, scurte CV-uri de haimanale, lirică de constipaţi melancolici şi lapidare însemnări „anacreontice”… Sau anunţuri de prestări (de)servicii [citez din memorie]: “Dacă nu mai încapi de şmecher, caută’mă şi te calc deţi amestec visele. Geo the KO.” Totul urmat de un lăbărţat număr de telefon (mobil) pe care, hélas!, l-am uitat.

Poli! – adăugat de Razvan Georgescu la data de 02 Aprilie 2011 05:04:13

Daca mai scrii asa, sun la Andrei Plesu sa te traga de urechi! Inteleg ca ai un maestru dar zau, fii si mata mai creativ, ca tot scrii aici tone. Cata-ti un stil personal, incearca sa nu mai alaturi adjective crispate la fiecare substantiv. Stilul matale e de fapt al altuia, nu ti-e clar? E FURT! CALIFICAT! CU AGRAVANTE!

Domnule moderator, ce-i facem astuia?

Razvaniada – adăugat de Polichinelle la data de 03 Aprilie 2011 01:04:07

@ Razvan Georgescu

Ptiu, serenisime, ce s-ar face hruba de la Dilema Veche fără vigilenţa dumitale condimentată, fără detectorul matale infailibil de psitacide, cimpanzei şi epigoni sălcii? Hai, treacă-meargă, eu plonjez într-o piscină cu cenuşă, mărturisindu-mi netrebnicia: PLAGIEZ (sic!) gângurit şi gâfâit STILUL (sic!) lui Andrei Pleşu, sunt un pervers melanj de emul şi bandit, un mirmidon aferat sub preşurile condeierilor inimitabili…. Dar ce iscusit îl ghicirăţi pe verosul într-ale publicisticii Cătălin Ştefănescu, cu câtă acribie i-aţi surprins impostura! Nu vă tentează o vânătoare de vrăjitoare, o cruciadă şfichiuitoare prin toate rubricile hebdomadarului? Nu vi s-a oferit, încă, un fotoliu de degustător cărturăresc? Musteşte ambianţa de clone obosite, pastişori impenitenţi, mimi încercănaţi şi veleitari zbanghii, să ştiţi. Toţi l-au tapat lacom pe Andrei Pleşu de câte ceva: Dan C. Mihăilescu i-a furat din pavoaz şi horbotă, Andrei Gorzo ţine cronica de film dopându-se cu steroizii retorici ai Maestrului, Radu Paraschivescu e o excrescenţă ludică, un apendice manierist la acelaşi STIL râvnit de TOŢI, Adrian Cioroianu face săptămânal vocalize de ironie curat păltinişană ş.a.p.c. (i.e., şi ancheta poate continua).

Prin urmare, suflecaţi-vă meningele, cetăţene Georgescu, şi deconspiraţi harnic fantomele ce parazitează lamentabil blazonul domnului Pleşu… Poate se va inventa o medalie, o insignă, un tatuaj de merit pentru tipul acesta de nobil revizorat.

Bien à vous,

Polichinelle

@ Moderatorului

Vă înţeleg perfect sprintena lehamite. În fond, cine agreează stridenţa monotonă a sughiţurilor? Oricum, vă mulţumesc franc pentru toleranţă. Sunteţi un profesionist. Adieu.

Poli! – adăugat de Razvan Georgescu la data de 03 Aprilie 2011 10:04:15

Bine domne, fura! Liber din partea mea! Daca domnul Vasilescu te lasa si nu-ti da la cap, fura! Pupa-i mana si fura! Ce pot sa fac eu? Dar macar fura interesant! Ai aerul ca ai mers la furat avand o groaznica constipatie cu ceva complicatii la ficat si la fiere.

Mie-mi place genul asta de epistolar, nu ma oboseste dar cu oameni veseli, cu simtul responsabil al umorului. Apoi matale scrii cu zgarieturi pe hartie. De oftica ca te-am prins ti se zbate ochiu’ stang si iti tot vine sa urli. Ce sa fumez din matale?…Daca te-as lua in serios ma ia indigestia. Si asa, citindu-te, ma simt de parca am inghitit pisici moarte.

Ponturi: citeste mai mult! (nu lecturi grele, totusi). Timp de 245 de ani nu mai citi Plesu. Intre timp scrie pe-un caiet de clasa intai fraze simple gen ” Ana are mere” sau ” Jur ca nu mai fur”. Si asculta muzica din aia linistita. Budha bar. Eventual Mihai Constantinescu. Traieste simplu si, mai ales, zambeste! Hai, ca se poate!!

Imi cer scuze aici domnitei Selma ca pe subsolul articolului dansei demasc hotii astia marunti. Nu se face, stiu. Insa o asigur ca dansa e pentru mine o revelatie si recunosc fericit ca imi place mult ceea ce scrie. Si-mi cer frumos scuze.

@Razvan Georgescu –  adăugat de Mircea Vasilescu la data de 02 Aprilie 2011 10:04:10

Păi ce să-i facem? În „lumea web 2.0”, dacă pe vreun site nu apare sughiţul cuiva, răsar ca din pămînt strigăte: „e cenzură!”. Săriţi, mă omoară vampirul!… :)))

Se duce dracului giudetul…! – adăugat de Razvan Georgescu la data de 02 Aprilie 2011 11:04:07

Pai cu clone din astea stricate nu stricam imaginea frumoasa a Dilemei? Nu stiu, zic si eu! Si eu as putea atunci sa rasar din pamant cu strigate gen: Sariiiiti, mi-e terfelita inteligentaaaa!

Sariti, hotii! Sariti, bagati cenzuraaaa! 🙂

Posted in Dilema Plus - Dilema Minus, Parerea lui Goe | Etichetat: , , , , | 6 Comments »

Despre prostitutia cu curve!

Posted by Arca lui Goe pe Martie 17, 2011

De 8 martie un foarte cunoscut fost ministru al diplomatiei a scris in paginile unui prestigios hebdomadar, in semn de omagiu, un articol in care pledeaza clar impotriva legalizarii prostitutiei la femei, in Romania. Mergeti si cititi. Argumentele sunt mai mult de natura mistica, de natura „8 Martie” sau de resortul Ministerului Turismului. Nu s-a pus problema sub aspect constitutional, desi „profesia” respectiva tine cumva si de „constitutia” fiecaruia/fiecareia. Pana la urma e greu de spus daca o astfel de lege ar fi sau nu ar fi constitutionala si daca n-ar pune cumva parlamentarii la treaba (deputati, senatori, comisii, consilieri etc) degeaba (adica tot degeaba) pentru ca pana la urma Curtea Constitutionala sau de Conturi sa se opuna din contra si sa respinga legea cat colo. Plus Basescu care, de popular ce e, s-ar putea sa n-o promulge. Mai stii? De teama ca nu cumva… prostitutia si constitutia… sa dea ceva impreuna (precum sifonul cu piramidonul).

In fine nu despre aspectele legale, morale si religios-contabile voiam sa zic vreo doua vorbe ci despre vorbirea in sine vizavi de fenomen. Comentatorii de la fata locului ai articolului din contra legalizarii prostitutiei au fost in majoritate pro-contra-sau-nu-stiu-nu-ma-bag cu exceptia unuia singur si anume, care a stricat unanimitatea lui „sau” incercand sa fie simultan „si” pro-si-contra, precum Cosmin (Cosmin C. nu Cosmin O.), care voia sa fie si jucator si antrenor la o echipa cu mult violet (putin mov) in echipament. Daca n-ati inteles despre ce e vorba nu va nelinistiti, nici eu nu stiu ce-am vrut sa spun. Acum faptul d-lui Polichinelle (caci despre dansul este vorba) de a fi si pro si contra (in tara impartialilor) n-ar fi avut nimic aprioric nociv daca n-ar fi avut la baza o confuzie bazata pe un echivoc invocat adesea in asemenea discutii si anume asimilarea grosiera a notiunii de „curva” celei de „prostituata”. Sa avem pardon. Cele doua nu sunt nici pe departe echivalente. E drept ca exista unele ratiuni „lingvistice” intemeiate care pot explica aceasta confuzie prin simplificarea abrupta si absurda a terminologiei, prin extindere si respectiv restrangere si transfer de semnificatie  intre cuvinte (cam ca atunci cand se incearca la fel de gresit echivalarea notiunii de „penis” cu cea de „pula”, de ex, dar mult mai grav). In sfarsit, confuzia este alimentata si de faptul empiric dar nedemonstrat stiintific ca prostituatele ar proveni in mare majoritate din tagma curvelor. Domnilor, sa fim seriosi! Una-i una, alta-i alta. Aducerea legalizarii prostitutiei (atentie a legalizarii nu a prostitutiei per se) in derizoriu prin acreditarea ideii ca prostitutia ar fi curvasarie, adica ceva gigantesc si plurivalent, profund pana la neant, imposibil de normalizat prin slabele mijloace de care dispune umanitatea in lupta cu universul infinit intr-o infinitate de directii, este in fapt, amanuntul care-l plaseaza de facto pe dl. Polichinelle in aripa celor care militeaza subtil in contra operatiunii „Curve pentru toti” in sensul de „Prostituate ieftine si sigure pentru popor si electorat”. Dl. Polichinelle este contra ca nu e pro. Treaba dansului. Iarasi treaba dansului. Ceea ce nu mai este treaba dansului este felul marsav in care le nedreptateste pe prostituate, acele fiinte si asa nedreptatite de soarta si de semeni, numindu-le curve. Atragandu-i atentia in legatura cu aceasta nedreptate strigatoare la cer, dl. Polichinelle a invocat-o, strategic, pe mamitzica si pe mam’mare si spunandu-mi ca pentru dansul „mariner” sau „marinal” e tot una cu „marinaş”. Dar in fond yo no soi marinero, yo no soi marinero, yo soy capitan, soy capitan, los Lobos, La bamba etc. In final am fost somat sa vin la interval cu o flosofie clara si analitica in legatura cu distinctia dintre „curva” si „prostituata” dar in care sa nu cumva sa invoc „principiul placerii dezinteresate” ca norma de separare.

Chiar si fara asta, discutia este atat de vasta si de suculenta incat pur si simplu nu mi-o pot permite acum si aici, deodata, deocamdata. Voi incerca sa adaug, in timp, mici episoade care sa clarifice situatia, la un moment dat. Pentru azi as aminti ca exista multe alte lucruri care se pot confunda (daca exista vointa politica orice este posibil) din simplul fapt ca totul e intr-unul si unul e in toate. Fiind ambele „biologie” adesea confundam „zoologia” cu „botanica” si pe cale de consecinta „botanica” cu „politica” despre care se stie ca e „curva” si „zoofila” (pardon politikon), uneori chiar „necrofila”. Aceste confuzii antreneaza simbioze, combinari si decombinari genetice spectaculoase in biotopul dâmbovţean: crinul imperial din care a zburat musca cu motanul Felix(it), fufa cu boureanul si tamâia cu lămâia si cu sexul oral. Nimic mai natural, caci iata natura ne inspira. Ce vedeti in poza de mai jos? Ce va inspira? O parte de zoologie sau de botanica?

Tin sa mentionez ca denumirile in cuvinte lingvistice ale fragmentelor de biologie de mai sus nu au darul de a clarifica situatia. Dimpotriva. Intr-un mod intentionat generator de confuzie, „planta”  cu pricina (care nici nu face fotosinteza in biocenoza ci digestie, ca animalul) se numeste „Venus capcana mustelor”. De ce „Venus”? Ce treaba sa aiba astronomia aici? Bomba vine in denumirea latineasca pentru ca, in limba stramosilor nostri de ginta, capcana respectiva se numeste… ei bine n-o sa ma credeti: „Dionaea muscipula”. Cine naiba mai e si Dionaea? Si de ce se da a fi atat de „Perennial Carnivore” numai dl. Polichinelle poate sti.

Dar hadeti ca deja am divagat (ah sonoritatea cuvintelor in context) de la subiect cam prea tare. Cumva (ah). Deci confuziile sunt foarte posibile. Si acum sa revenim in forta la deosebirile esentiale dinte „prostitutie” si „curvasarie”.

In institutiea prostitutiei legalizate, in cazul in care asupra uneia dintre prestatoarele de servicii/delicii planeaza suspiciunea ca ar avea, bunoara SIDA, sifilis, gonorei etc, micuta este automat suspendata din functia de „albina lucratoare” pe durata efectuarii probelor de laborator. Din respect fata de clienti si pentru onoarea si blazonul casei. In cazul negativ in care probele ies pozitiv si se constata ca din cauza fetei abia atunci este internata si concediata. Daca probele ies bine fata este primita la lucru si nimeni nu considera ca prin vacanta platita i-ar fi fost incalcat vreun drept.

Ce se intampla  in cazul institutiei curvasariei legalizate? Pai ce sa se intample? Vine Boureanu si zice ca in virtutea prezumtiei de nevinovatie „curva” prestatoare de servicii catre populatie nu trebuie suspendata din partid in cazul in care are dosar la cremenal si ca poate sa reprezinte incontinuare casa in relatia sexuala cu cetateanul, iar ca feioara Monica e sovietica. De unde si grija pentru cetatean. Pica prost mustele, monele si anemonele.

Vedeti, asadar, d-le Polichinele in ce consata, in prima instanta (instanta !!!) deosebirea dintre „curvasarie” si „prostitutie”? E un exemplu mic pentru omul contra. Dar mare pentru.

Ei, ar mai fi multe altele dar pentru azi ajunge cat am prestat. Pana la episodul viitor ar trebui sa le fac cititorilor interesati de lectura anumite recomandari bibliografice pregatitoare. As incepe cu una siropos-languroasa: „11 Minute” a lui Paulo Cohelo (un soi de Sigmund Freud pe intelesul tuturor) si as continua cu Emanuelle (P. Kant, cea de la Electic Blue cu Critica Ratiunii Pudice) precum si Dilema Veche, colectia primavara-vara 1997-2001.

In plus, ca tema de casa, as vrea sa va ganditi la analogia dintre sexul cu prostituate (reci) si cel cu femei (gonflabile) sau mai bine zis la cat de lata (larga) este frontiera dintre sexul (cat se poate de) natural si masturbare, pe scala satisfactiilor sexuale in politica.

Update: N-as vrea sa ramana cineva cu impresia ca tematica prezentei disertatii poate fi considerata ca o abatere de la satautul arcei. Nu, nici vorba. Militarea in favoarea dreptul la libera exprimare,  desi nu apare explicit in context, se degaja implicit din subtext, prin aceea ca vorbirea nu poate fi libera fara gandire libera, iar gandirea nu poate fi libera in absenta accesului corect si a acceptarii consensuale la si a semnificatiilor si acceptiunilor atasate agregatelor fonemice folosite in discursuri si comentarii libere, libere, libere. Sau liberale. P.D.Liberale sau P.N.Liberale in egala masura. Onoare muncii.  Ca Boureanu si titanul CTP intelege de-a-n-boulea semnificatia prezumtiei de nevinovatie.

UPDATE – II – Continuarea se gaseste AICI.

Posted in Parerea lui Goe | Etichetat: , , , , , , | 58 Comments »

Politice: anti-Memorie si Paradox

Posted by Arca lui Goe pe Februarie 6, 2011

In mod paradoxal Basescu este acuzat de catre fostii comunisti ca e fost comunist, de catre fostii UTC-isti ca e fost comunist, de actualii comunisti ca e fost comunist, de securisti ca e fost securist, de fostii anti-comunisti ca nu-i destul de anti-comunist, si de catre comuişti ca e magar si violent si n-are maniera.

Totusi in mod evident Basescu si-a pierdut simpatia si popularitatea in randul marii majoritati a romanilor care i-o acordasera candva, adica a acelora care conteaza cantitativ la vot, tocmai pentru ca nu e destul de comunist. Idiotilor.

Si cu cat mai numerosi devin cei care-l urasc in mod tacit si crescator  pe Basescu pentru ca nu este suficient de comunist,  ca nu e destul de Iliescu-Nastase, cu atat mai vocali devin cei care considera just sa-l critice pentru ca nu e suficient de anti-comunist. Daca nu e paradox la mijloc atunci e tradare, semn ca energia sociala circula dupa legi predictbile prin aceleasi vechi sisteme de vase comunicante. Trebuie sa te cheme Gogea-Tudoran ca sa nu realizezi ca aducerea la putere a lui Iliescu-Nasase-Voiculescu-way,  prin cantare in struna, este calea sigura de a lucra impotriva lucrurilor in numele carora declari formal ca „lupti”. Sau sa realizezi dar… Indiferent cum ar fi (prostie sau ticalosie) devine detestabila  insistenta unora de a vorbi pareri ferme si principiale. Incapacitatea lucizilor care realizeaza corect si onest limitele  lui „Basescu”, de a cauta sau produce un inlocuitor al acestuia, cantonîndu-se in dizidente intelectual-contabile, este o condamnare in alb a societatii de maine, cand vom fi iarasi fortati sa coexistam cu „Iliescu”.

Basescu este ceea ce a fost devenit nu sub apasarea dusmanilor sai ci constrans de presiunea dusmanilor dusmanilor sai. Genul Gogea. Belferilor.

Orice om de onoare se simte dator sa folosesaca orice moarte pentru sine in contra lui Basescu.

***

Imprejmuit pe blog de aceeasi turma stabilă de simpatizanti, fostul Adrian Nastase, intrupandu-l zilnic din jale pe fostul Cristoiu, isi continua cu cinism cabotin defularea, mizand fireste si pe efecte politice colateral utile. Deunezi, fara riscuri, nici mcar morale, povestea pe blogul sau politic (egal cu alte bloguri apolitice) o stire de la ora 5, despre un cetatean al patriei care, sub regimul Basescu, si-a injunghiat sotia si apoi s-a sinucis.

Un vizitator intamplator, aproape accidental (dl.Goe) a adaugat comentarii nici pana azi aparute:

1. Dl.Goe spune: Comentariul tău e în așteptare. – februarie 5, 2011 la 12:17 am

In marea majoritate a cazurilor sinuciderile sunt consecinta ultima a unor afectiuni psihice cronice. Cel mai adesea debutul unei astfel de afectiuni psihice are o conditionare genetica care poate fi amplificata, in timp, de conditii sociale, familiale etc, de conditia umana in general. Presupun ca debutul afectiunii psihice a lui Cristian Campeanu s-a petrecut cu ceva vreme in urma, undeva in perioada 2000 – 2004.

P.S. Cinismul in exces este de asemenea semnul unor afectiuni psihice majore, sociopatia fiind una dintre acestea. A folosi un caz de sinucidere si inca unul anume (fara acceptul familiei sarmanului sinucis) in luptele politice este un semn de cinism. Cred. Ma mir ca nu au fost puse si poze. Era mai de efect.

In compensatie a aparut alt mesaj:

STROE STEFAN spune:
februarie 4, 2011 la 2:04 pm

domnul nastase e un om democrat care a facut loja bloggerilor ,discuta cu oricine ,asculta parerile oricui,da raspunsuri ,oare cine mai face asa ceva in politica de azi?

Si paradoxul continuaaaa… Insa foarte putin. Urmasii bratienilor (a – ă – â) se pupa cu urmasii ceausestilor, decreţelul Ponta cu decreţelul Crin, iar pe margine Tudoran cu genul X (Stroe).

Dar pana la urma ce tara mai e si aia daca presedintele nu e  levent? Om fara ambit domnule.  Sunt fortat sa-i urasc pe toti cei care ma silesc sa-l iubesc pe Basescu. Scârbelor (Vorba d-ne Amycommunications, ca despre comunicare este vorba).

Posted in Adrian Nastase, Parerea lui Goe | Etichetat: , , , | 40 Comments »

Caz de in/toleranta in/ofensiva. Pe net.

Posted by Arca lui Goe pe Februarie 3, 2011

Perpetuum mobile

Propuneti doua personaje care, desi nu se inghit, joaca drama fara de sfarsit ilustrata mai jos:

Posted in Parerea lui Goe | Etichetat: , | 2 Comments »

Forumul Dilema si Campionatul Mondial din Proxima Centauri

Posted by Arca lui Goe pe Ianuarie 28, 2011

Practicantii promotori ai importantei de sine in spatiile virtuale (anonimi, animisti, anonimisti, n-anonimi, onanimi, notorii, vorbitori, nevorbiti, vorbeti, consacrati sau in curs de consacrare etc, in fine, toata gama) stiu cat de important este, esential, ca eterul in care-si transmit mesajele sa fie un bun conductor de „electricitate”, astfel incat decalajele datorate vitezei finite de transmitere a mesajelor sa nu interfereze dramatic sau melo-dramatic cu decalajele datorate vitezei de reactie emotional-intelectuala (tot finita) a participantilor la trafic. Putini se incumeta sa-si promoveze importanta de sine, talentele, valoarea, candoarea, ontologia si deontologia, in spatii in care moderarea dureaza zile intregi, pentru ca riscurile de a fi mai ridicoli decat in conditii normale sunt destul de ridicate. Daca urmatoarea editie a campionatului mondial de fotbal s-ar desfasura, sa zicem, nu in Brazilia ci pe o planeta din sistemul Proxima Centauri si am dori sa avem un comentator la fata locului ar trebui sa-l trimitem din vreme pentru a putea participa la festivitatile de deschidere (echivalente cu aparitia unui articol al d-lui Andrei P. in Dilema Veche pe Planeta Veche, de ex.). Omul nostru dotat cu o nava capabila sa calatoreasca cu viteza luminii (sau pe aproape) ar trebui sa plece cam cu patru ani mai inainte. Lui calatoria i-ar lua sub o ora, nici n-ar avea timp sa-si scrie cuvantul de deschidere, dar ar ajunge acolo taman la pont. Ar incepe sa transmita, iar noi i-am auzi vocea si am vedea imaginile dupa alti patru ani, chiar daca fotonii purtatori ai informatiei ar ajunge (din punctul lor de vedere) instantaneu. Ne-am bucura ca prostii pentru niste goluri marcate cu mult timp in urma. Poate in alt tarâm, in alt regim. Bietul comentator virtual de fotbal s-ar intoarce dupa o calatorie de cateva ore in care e inclus si meciul de deschidere, constatand ca in lipsa sa s-au scurs pe pamant mai bine de 8 ani si ca, intre timp, tot ce era de comentat s-a comentat si ca oricum nu mai intereseaza pe nimeni cine a castigat campionatul mondial de acum 8 ani. Cam asa este sa comentezi pe forumul Dilemei Vechi. Totusi ambitie si ambitiosi exista. Bunoara dl.Goe si altii.

Intr-un trecut oarecare, relativ, care oricum creste (i)reversibil in urma noastra, dl. Andrei P. un vector al comunicarii virtuale, a inghegat  O teorie a intrebarii (AICI). Dar vorba `ceea, teoria ca teoria… Intr-un nou episod transmis de pe Proxima Centauri domnia sa a trecut la exemplificari, extragand din scrisori (in varianta clasica nu e-relativista) venite de la cititori unele intrebari (ce respecta standardele teoretice preconizate de catre teoria restransa a intrebarilor bine formulate) si carora, asadar, li se poate raspunde. Intrebarile (cu variante de raspuns incluse) venite de la o tanara domnisoara din Focsani, sunt foarte generoase cu adresantul cunoscut AICI (Intrebari si unele Raspunsuri – Dilema):

Ce este, în fond, literatura? O sumă de „vorbe bine ticluite“, sau o „copie a realităţii“? O „jucărie“ estetizantă de „lumină şi cuvinte“, sau un mod de „a surprinde veridic viaţa“, „în sublimul ei“?

Asadar ce este, in fond(!), literatura. Ce univers vast de-de-zbatere! In fata acestei provocari munumentale nu se poate sa nu-ti amintesti de conferinta sustinuta de catre precurrsorul d-lui Andrei P., dl.Caragiale, in fata Societatatii protectoare a Muzelor Daco-Romane, cu tema „Ce este Arta”. Insist sa o savurati, chiar si in reluarea, AICI ori (daca aveti posibilitatea) s-o audiati in interpretarea d-lui Radu B.

De la general la particular si de la particular inapoi la general, s-ar putea desigur reconstitui spontan (o intreaga nebunie), faimoasa polemică dintre sustinatorii artei pentru artă versus ai celor pentru arta cu tendinţă ce i-a avut candva ca protagonisti pe Tony B. si Alexandru V. (sau invers) despre care insist sa cititi AICI.

Asadar putem considera ca literatura este o… arta, un caz particular, o instantiere polimorfica a clasei mai vaste a artei si ca prin urmare si literatura este exact ceea ce zicea nenea Iancu ca ar fi arta, in magistrala conferinta de acum 100 si de ani. Nimic nou sub soare. Domnul Andrei P. se fereste in expunerea domiei sale sa raspunza clar ce-i literaratura, dar propune o serie de ipoteze si intrebari ajutatoare care sa-i ingaduie cititorului sa afle, la alegere, ce-i cu literatura si ce este ea. Ba chiar sa-si dea seama daca (aoleu) jurnalismul e si el literatura sau nu. In discursul sau dl. Andrei P. indeamna la moderatie, moderare, mediere , intre toate cele ce literatura ar putea fi, astfel incat toate ingredientele (frumosul, veridicul, substantialul, utilul, misiunea) sa fie folosite armonios pentru obtinerea produsului finit: produsul literar. Desi este scriitor si eseist (adica producator de literatura), dl. Andrei P. este in primul rand un consumator (devorator) de cultura, arta si in cele din urma de literatura, fiind si critic de arta. Din acest motiv, impresia mea este ca in articolul cu pricina domnia sa are tendinta de a exagera in legatura cu prezentarea produsului literar in ansamblu sau, inclusiv ambalajul (de vorbe si realitati) al acestuia in dauna esentei, adica a acelei parti care mentine un produs literar in limitele ontologice ale definitiei sale de „creatie” si „artistica” adica ceva nou, ne mai vazut, care produce emotie.

Ca sa-mi ilustrez punctul de vedere am apelat la un contrapunct postat in Dilema Veche in subsolul generos al articolului, incercand o trecere inversa decat cea incercata mai sus, de la general la si mai particular. Dupa un timp de asteptare indefinit dl. Vasilescu i-a dat unda verde:

Contrapunct – adăugat de Dl.Goe la data de 21 Ianuarie 2011 10:01:45
Poezia este o forma de literatura, o subdiviziune, un caz particular, o instantiere a unei clase mai cuprinzatoare: literatura. Ceea ce i s-ar potrivi clasei ar trebui sa i se potrivesca (cumva) si subdiviziunii, formei particulare. Totusi daca in textul d-lui Andrei P. am inlocui termenul „literatura” cu „poezie” nimic nu s-ar mai potrivi. Este o dovada ca abordarea este gresita. Contingenta literaturii cu realul, realitatea si veridicul este contextuala si intamplatoare, neesentiala. Mai exista si alte arte care au problema asta, artele palstice in general (pictura, sculptura), despre care s-ar putea crede ca in principal redau si transfigureaza „artistic” anumite realitati observate de catre artistul creator. In fond literatura, ca si pictura, sculptura sunt in esenta lor definitorie, ca entitati logice, la fel ca si dansul sau muzica (cea mai abstaracta arta dupa matematica) tocmai ceea ce creaza artistul, intermedind un mesaj divin, abstract, profund, nou, din sine, fara vreo legatura cu realitatea in care este constrans sa creeze si care-l ajuta (doar) sa-si ambaleze arta (literatura in cazul in speta). Literatura „Celui mai iubit dintre pamanteni” nu consta in realismul naratiunii, al intaplarilor sau plauzibilitatii acestora, al personajelor sau dialogurilor, ci in acel ceva aproape inefabil pe care autorul l-a strecurat in ambalaj.

Dupa un alt interval „amasurat” a primit unda verde o replica venita de la cel pe care l-am pomenit mai sus la „si alti comentatori curajosi” si pe care-l credeam disparut pentru totdeauna din peisaj: dl.Polichinelle. Domnia sa (pe care nu-l banuiesc a fi poet) a replicat:

poetry as holy obstetrics – adăugat de Polichinelle la data de 24 Ianuarie 2011 11:01:32
Poezia nu e un delir elegant, tutelat de Muză, nici o reverenţă sibilinică dinaintea Misterului, ci o liturghie teogonică. La capătul ei, un zeu înţărcat îşi surâde taina…

Am fost siderat de reaparitia misterioasa a d-lui Polichinelle dar si de precizia si concizia cu care reusea, nepoet fiind, sa articuleze poetic, trecand prin preludiul a doua negatii, definitia exacta a poeziei, pe care presupun ca nici macar Viorel Padina, el insusi in persoana, n-ar putea-o contesta sau intregi invreun fel: „O liturghie teogonică la capătul careia un zeu înţărcat îşi surâde taina.” Sublim. Superficial, d.Goe s-a bucurat constatand ca misteriosul anonim, seraficul d.Polichinelle, un exclusivist elitist, care comenteaza (d)in obscuritatea anonimatului virtual doar la Dilema Veche si cateodata pe Arca lui Goe, sustine mai degraba varianta propusa vag de catre dl.Goe in dauna celei mai generale sugerata consistent de catre dl. Andrei P.

Spre verificarea acestei ipoteze am adaugat un mesaj:

Fara trimiteri obstetrice va rog… – adăugat de Dl.Goe la data de 24 Ianuarie 2011 01:01:24
Pai asta am vrut sa spun si eu mai in general, ca poezia nu este nici (a) nici (b) ci (c). Un „ce”. Prin urmare nu este nici (d), (e), (f)…si nu e (z). Nu reusesc sa-mi dau seama daca ati vrut sa ma contraziceti, sa ma talmaciti, rastalmaciti sau doar sa ma traduceti. In mod asemanator Literatura nu este nici (A), nici (B) ci (C). Un „CE”. Deci nu e (D), (E)… si nu e (Z). Poezia, literatura, orice arta este ceea ce este (arta) doar prin acel CEva intermediat de catre artist intru Continuarea Creatiei. Si reCreatiei. Recreatia mare. Prin urmare Arta, si pe cale de consecinta Literatura si si Poezia, nu au nici o legatura cu realitatea preexistenta, cu vechiul, cu ceea ce exista deja in preajma artistului. Dupa cum omul nu este lutul si nici macar felul in care Creatorul vede lutul. Sau se vede pe sine. Si nu e omul Om pentru ca e din CEva (din lut) si pentru ca e dupa chipul si asemanarea Cuiva. Doar mai multul e Omul. Literatura. Ma rog, nu discutam aici despre pseudo-literatura. Dar poate ca idealizam exagerat, ca muzica aceea care sentimentalizeaza obositor orice atom.

Vidul cosmic a intervenit iarasi. Mesajul n-a aparut. In schimb a disparut, retras de pe piata, si cel poropus de catre misteriosul domn Polichinelle. Cum si de ce s-a intamplat aceast enigmatic fenomen pot doar presupune. Dupa cuvenita asteptare am cazut spontan intr-un soi de solipsism vulgar. Am gasit de cuviinta sa nu mai insist cu neconcisele mele modele scurtand mesajul initial, la care am avut din nou acces, dupa disparitia replicilor ce-i erau atasate, parafrazanu-l pe dl.Polichinelle. Surprinzator dupa aceasta manevra au reaparut si replicile din aval, intr-un context acum-oarecum producator de confuzie, ca in romanele SF in care se calatoreste in timp inainte si inapoi astfel incat efectul poate sa se nasca, voluntar, inaintea cauzei. Iata ce poate sa iasa de la un exces de moderare (extremism de centru?) in care oricand, oricine poate cadea in capcana timpului. Pentru intregirea haosului un fragment scos din contextul mesajului meu initial, acum invizibil pe forum, este luat in balon de un oarecare VictoreL, care se baga-n seama ca sa ma ironizeze ca ma bag in seama: io si io exist. Ce sa mai! O placere, o fantezie, o nebunie sa comentezi comentarii la Dilema Veche. Succesul e garant.

Recomand spre documentare si:

Solipsismul ca esenta a omului
si
Golul (in) care sunt!

Posted in Arcaluigoeologie, Dilema Plus - Dilema Minus, Parerea lui Goe | Etichetat: , , , , , , , , | 30 Comments »

Absurd – Abstract (V)

Posted by Arca lui Goe pe Ianuarie 24, 2011

0) Dracu. Cand n-are ce face isi cantareste coaiele (zicatoare). Intotdeauna ii da un numar cu foarte multe zecimale si perioada (666).

1) Eugenia Voda. Cand n-are ce face il invita pe Ion Cristoiu in emisiunea Profesionistii. Se obtine un numar (de circ) irational.

2) Ion Cristoiu. Are intotdeauna ce face: arunca petarde si pietre-n balta. Balta face cercuri (mai mari sau mai mici). Apoi apa trece. Pietrele raman. Se obtin gaini cu uter si tzate. Cine (n-)tras apa?

3) Cercul evreilor vigilenti de la muzeu. Cand n-au ce face se uita la televizor. Urmaresc vedetele favorite precum Ion Crisoiu, CVTudor, Dan Diaconescu…
Apoi se strang pe circumferinta si se impart diametral (opus 9). In cele din urma il reclama pe voda-Crisoiu la inalta Poarta a CNA-ului. Obtin un numar transcedental: pi. Chiar pi patrat. Pe alocuri averse. Ce anume au urmarit cu adevarat sa obtina e greu de spus. De aceea nici nu confirma, nici nu infirma, banuieli, suspiciuni, scorneli. Acum au descoperit ca tacerea e de aur.

4) CNA-istii. De unde nu e nici D-zeu nu cere. Niciodata n-au ce face. Se prefac ca au. Sau ca iau. Iau seama la cercurile facute in aer de pietroiul aruncat in balta TVR de catre bolovanosul Cristoiu. Se obtine un procent bun. Se ia cate o masura. La TVR se va da cu var la ora de maxima audienta. De trei ori pe saptamana. Se obtin numere mici.

5) Cercul restrans al romanilor verzi. Ca brazii. Cunoscatori de istorie. Tin piept, cu brio (la briose inainte!) ca la Posada, ca la Podul Inalt, ca la Rovine, ca la Calugareni, ca la Plevna, ca la Marasesti, Marasti si Oituz, intotdeauna in inferioritate numerica dar superiori valoric, åi mai prima (tv) domnule, numai unul si unul, dau cu barda-n Dumnezeu. Câte 1 (un) roman brav la 10 (zece cu felicitari) straini rai, in apararea onoarei, a tarii si a lui Voda. N-au ce face. Si atunci il ignora (in ecuatie) pe Cristoiu. Il baga si pe Paunescu (un mort frumos). Iau Smârdanul. Iau si CNA-ul. La rost. Fara rost. Pe de rost. Ca sa ce? Rezultate imaginare. Precum radicalul din minus 1. Sirul vorbelor de claca tinde la infinit.

6) Alti intelectuali de marca. Care nici ei n-au ce face si se remarca.

7) Popor, gura-casca, bloggeri, forumisti, gân-ditori, gân-daci. Se implica. N-au de ales. Din patriotism. Din luciditate. Din nostaligie. Din prostie. Intru validarea elitelor.

Si gluma rasuflaaaaaa. Insa foarte putin: Deci…

1) Eugenia Voda n-ar fi trebuit sa-l invite pe Ion Cristoiu in emisiunea sa. Dar daca tot l-a invitat, pentru aceasta eroare ar fi trebuit sa fie pedepsita prin admonestari de catre prieteni. Nu de catre dusmani.

2) Lui Ion Cristoiu nu i se poate reprosa nimic. Nu putea refuza invitatia, tocmai pentru ca nu i se cuvenea si pentru ca nu putea rata alturarea cu precursorii sai, invitati anterior special pentru a pregati terenul acestei aparitii. Apoi Ion Cristoiu nu putea sa nu faca poc in emisiune pentru ca asta l-ar fi descalificat din postura de „Ion Cristoiu”. Omul face ce face de cand se stie. N-a facut sarmanul nicio propaganda legionara, n-a facut nimic anume. Omul nu e in stare sa adere la ceva, sa fie adeptul sau promotorul a ceva sau inamicul consecvent a ceva. Omul e pur si simplu autist, tâmp, un idiot cu exceptionale reflexe spinale despre care el insusi crede ca ar fi semne de intelepciune. Dupa cum a remarcat Niky Manolescu, Ion Cristoiu este un cabotin care traieste din numere de circ in care gainile care nasc pui vii, ori in care clovnul anunta serios ca asteapta restaurarea inevitabila a comunismului (ati uitat sarmanilor ca si uitarea escrisa, nu-mi aduc aminte unde), sau ca Ceausescu ar trebui sa fie model al politicianului de azi. Un circ in care marele Maestru al trapezului Ion Cristoiu tine scena ocupata timp trei ani de zile cu articole zilnice (!!!) de critica literara la adresa lui Traian Basescu a-la caminul cultural Gaiesti intoarsa apoi ca la Ploiesti, blocand prin inflatia diareica orice critica serioasa. Omul, care sigur nu-i chiar zdravan la cap, debiteaza cu seninatate intelepciuni. Greva militienilor este pentru el indubitabil, nici mai mult o mineriada a lui Blaga, iar dezvaluirile WikiLeaks n-au nimic de-a face cu relitatea ele fiind (vai cat de perspicace poate fi omul) doar parerile ambasadorilor despre unele realitati, motiv pentru care nici spusele lui Cristoiu despre legionarul Corneliu Zelea Codreanu nu reflecta vreo realitate ci parerea provizorie a lui Ion Cristoiu. Ion Cristoiu este nevinovat. Singurul nevinovat al tuturor nenorocirilor relative care au decurs din zisele sale la TVR, singurul fara alternativa, care n-a avut de ales si nu va avea de ales. Poate ca incoerenta sa, superficialitatea, frivolitatea si tereibilismele sale sunt doar incercari disperate de evadare, de scapare, din acest destin unic al sau in care, sarmanul, niciodata nu are nimic de ales. Intr-un fel Ion Cristoiu este un Forest Gump in varianta balcanica.

3) Centuria centurionului Radu Ioandid (100, a dracului potriveala, de ce nu 103 virgula paispe) nu trebuia sa-l bage/ia in seama pe Ion Cristoiu, nu trebuia sa-i faca acestuia jocul ieftin, circul scump. Ar fi trebuit sa-l ignore. In mod categoric ar fi slujit astfel, mult mai bine si mai eficient obiectivul formal pe care l-au folosit ca pretext pentru a se da in… cerc: prevenirea manifestarilor extremiste similare celor care au animat Miscarea Legionara. Daca insa asta au urmarit, sa le starneasa, sa le observe, sa le masoare, pentru a le combate (sic) in viitor atunci da, bravos natiune (ce natiune nu ne pasa) se poate spune ca s-au obtinut unele rezultate benefice. Dar vai, falsificate, alterate, perturbate, amplificate, masluite chiar de catre centurioni prin actiunile lor. Tot esec se cheama. Totusi sunt sigur ca in grupul cu pricina au exista si persoane de „buna credinta” care n-au dorit sa combata prostiile evidente si inevitabile ale lui Ion Cristoiu, nici sa mascheze sau aplifice efectele nocive ale acestora (inevitabile, pe criza asta monser…) ci au vrut doar sa fie si dansi prinsi in schema (centurion de bon ton), bagati in seama, sa aiba parte saracii de animatie pe blog, si sa-i plateasca polite infamului Ion Criostoiu, un jeg vechi. L-am numit pe Dorin Tudoran. De altfel domnia sa nici nu este evreu. Dupa cate stiu eu. In fine, ce mai tura vura, este deci de buna credinta. A dovedit-o ambiguu pe blogul sau. Or mai fi si altii. Poti sa stii?

4) CNA-ul nu trebuia sa dea curs, asa la ordin, pârei centuriei, iar daca a dat si a luat (masuri) atunci nu trebuia s-o faca in doru lelii. Adica or sa stea acasa ori sa nu vina in piata (sic). Daca tot a decis ca lacramatia lui Radu Ioanid and Co e indreptatita atunci cred ca se impuneau masuri ceva mai serioase, nu complezente rizibile si nas lui Cristoiu. Asa insa, si cu dânsa-n-trânsa (competenta-n vacanta adica) si cu sufletu-n rai, nu faci, tu institutie publica platita din banii lui Radu Humor, ca suntem o tara plina de Humori, decat sa-i intarati si sa-i incurajezi si pe unii (!) si pe altii (ceilalti) in rahatul asta de Tranzitie pe vreme de Criza. Cu poli. Polarizati.

5) Cei 10 Cavaleri ai Legiunii de aparare si reperare a onoarei domnei Voda. Va urma…

Posted in Arcaluigoeologie, Parerea lui Goe | Etichetat: , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Cucoana serioasa cu perfidie ma mintea! (IV)

Posted by Arca lui Goe pe Ianuarie 20, 2011

Se dedica acest text d-nei Doina Popescu-Braila, o mica profesionista a schitelor si textelor scurte.

Comunismul ne-a (a)dus intr-o fundatura. Gravitatia de partid si de stat a produs in cele din urma inevitabilul colaps, astfel ca in 1989, total inghesuit, sistemul social era incremenit intr-o stare bizara de aparenta nemiscare care trada insa o continua prabusire interioara. Prabusirea a fost stopata brusc de catre o explozie care a pulverizat constrangerile gravitationale anterioare aruncand sistemul intr-o nu mai putin bizara stare de imponderabilitate sociala egala cu deruta absoluta. Societatea româneasca din anii 90 era populata in majoritate cu indivizi aflati in stare avansata de confuzie, marcati de fel de fel de precaritati: ideologice, „idologice”, morale, financiare, biologice, alimentare, intelectuale, locative, profesionale. Desigur ca fiecare dintre aceste precaritati ce nu au fost inca surmontate multumitor, ar putea fi centrul tot atator preocupari (teoretice) si/sau, desigur, a unor (oricate) suete nevinovate intre gura-casca pe bloguri (poate altadata). Totusi in era tranzitiei in care nimeni nu stia anume ce sa faca, ce ar trebui facut, spre ce „centru” anume sa-si dirijeze eforturile si destinul personal, instinctele si intamplarea i-au mânat pe indivizi pe fel de fel de contorsionate traiectorii, catre implinirea inevitabila a destinelor. Orice feluri de piruiete, de trucuri, de salturi, de propulsii, admise in imponderabilitate, au intarit confuziile intre bine si aparenta binelui, intre eficienta si viclenie, intre valoare si impostura, intre orice si orice. Totusi in acest haos care n-a fost total (pentu ca nimic nu este niciodata total, nici macar totalitarismul) au existat PROFESIONISTI: oameni (ca toti oamenii) care si-au vazut, cum-necum, consecvent si onest de treaba lor, de talentul lor, de abilitatile si de proiectele lor. Unii dintre ei au avut succes, adica au putut proba un real si semnificativ progres, performanta. Altii nu. Multi alti, cu alt fel de talente, au reusit sa gasesca scurtaturi, surogate, smecherii, impunandu-se ca modele de eficienta si succes. Totusi acestia n-ar putea trece cu nici un chip drept PROFESIONISTI.

D-na Eugenia Voda, un profesionist, a reusit sa-si construiasca destinul gasind (pr)in haos calea cea mai potrivita de a se exprima pe sine, cu maximul de libertate, venind in intampinarea unei nevoi sociale de auto-reflectie, de clarificare: emisiunea „PROFESIONISTII”. Emisiunea si prestatia d-nei Voda (ca un tot peste timp) n-a fost desigur perfecta. D-na, ca multi altii dintre noi, are unele sechele retorice care tradeaza concubinajul indelungat cu limbajul de lemn al altor ere, are un soi vizibil de lipsa de naturalete si de spontaneitate care insa n-au reusit niciodata sa compromita farmecul inefabil al emisiunilor sale nici macar atunci cand a insistat sa livreze (invitatului si spectatorului deopotriva) cu orice pret, o metafora „spontana” (pregatita atent din avans). Majoritatea invitatilor domniei sale s-au incadrat (admirabil am putea spune) in categoria PROFESIONISTI, adica persoane care au obtinut onest performanta in ceva. I-am urmarit pe Victor Rebenciuc, Andrei Plesu, Oana Pelea, Solomon Marcus, Mircea Cartarescu, Puiu Calinescu… am ales „arhetipuri” aproape la intamplare, si multi, multi altii. Chiar daca unii dintre invitati n-au reusit sa probeze necesarul talent actoricesc care sa faca interesanta aparitia „in sticla, pe sticla” si chiar daca au existat unele compromisuri in legatura cu incadrarea in categoria „profesionisti”, formatul emisiunii, abnegatia si talentul documentar al doamnei Voda, inspiratia… si expiratia, bunele intentii, umilinta misionarului, au facut emisiunea sa fie mereu agreabila, captivanta, utila, necesara.

In acest context invitarea lui Ion Cristoiu in emisiunea patronata de catre d-na Eugenia Voda este, doamnelor si domnilor, scandaloasa. Sunt uluit in primul rand de faptul ca acest „amanunt” nu este sesizat la adevarata dimensiune (desi a fost amintit de cativa dintre protagonistii dezbaterii pe aceasta tema) si ca majoritatea „ante-vorbitorilor” prefera sa se piarda in fel de fel de detalii care raman detalii chiar si umflate de vorbe, dispute, galceve de anvergura intre intelectuali de marca despre ideologii, deontologii si alte „rahaturi”. Derapajul de logica (in primul rand de logica) din spusele „borfasului” Ion Cristoiu (un diversionist, un speculant, un impostor), declansatoare de dezbatere sub forma de „circus intelectualis”, este un mizilic digerabil pe langa enormitatea comisa de catre d-na Voda prin invitarea acestui limbric pe post de PROFESIONIST, un hiatus de proportii care poate forta reconsiderarea intregii serii de emisiuni. Ce mai este acela un profesionist? Cine urma sa mai fie invitat in studiou ca profesionist? Dan Diaconescu? Sorin Ovidiu Vantu? Mitica Dragomir? Monica Columbeanu? Oana Zavoranu? Gigi Becali? Mi-e teama deopotriva sa-mi imaginez ce anume a putut-o face pe d-na Eugenia Voda sa-si ingaduie aceasta fantezie bizara si sa (mai) si gaseasca pretextele necesare pentru a putea pune in scena farsa nascuta din aceasta fantezie. Sper sa nu fie cumva vorba de „sindromul CTP” al celui care gasindu-si succesul de/in lume, prin vocatia rostirii artistice a adevarului, incepe la un moment dat sa creada ca adevarul este ceea ce rosteste el. Faptul prezentei lui Ion Cristoiu – scriitor, in emisiunea PROFESIONISTII mi se pare prima si cea mai grava dintre greselile in serie care au insotit fenomenul Voda-Cristoiu al acestor saptamani. D-na Voda a gresit si merita s-o incaseze. Cum anume a ales destinul sa aplice pedeapsa tine de specificul locului. Ne aflam in Balcani. Presupun ca nici ulteriorii enoriasi ai erorii neprovocate nu vor scapa chiar basma curata. Vom vedea. Singurul in castig 100% ramane limbricul: omul care paraziteaza de ani si ani de zile tubul catodic digestiv al societatii din Romania: Ion Cristoiu. Bravo Maestre. La mai mare.

P.S. Ramane cum am stabilit:

…va urma

Posted in Arcaluigoeologie, Parerea lui Goe | Etichetat: , , , | 7 Comments »

De Craciun pe Arca lui Goe

Posted by Arca lui Goe pe Decembrie 23, 2010

23 decembrie 2010

Tuturor „animalelor”, „animăluţelor” si „plantelor” care au catadixit anul acesta să ia in consideare un backup cu ocazia Potopului, pe Arca lui Goe, le urez Craciun Fericit, sanatate, spor 😉 dragoste, fericire, belşug, implinire si succese pe toata linia. Cu drag al. Dv. Dl. Goe.

...Gândindu-mă insa cu piosenie si la tristeţile tuturor amărâţilor şi ale celorlalte naţii de vegetarieni care n-au unde să petreacă de Craciun, în varianta imperială, cu sarmale, caltaboşi, cu ţuică fiartă, cu piftii, cu salate de Boeuf, cu fripturi si vin rosu de buturuga, cu cozonac si placinte, si care vor adulmeca a mântuire prin blogosfera, adăstând poate pret de cateva clipe pe arca, in bataia vantului, m-am gandit să las pe punte, asa… ca din intamplare, la vedere, doua-trei conserve, nişte ciuperci şi o sticlă de sifon. Paharele sunt gata ciocnite aşa că te poti servi. Mulţumeşte-te cu ce ai. La mulţi ani!

Prietenii sunt invitaţi… acasă.


*

*

Posted in Arcaluigoeologie, Parerea lui Goe | Etichetat: , , , , , , , , | 9 Comments »

Conul Dorin se intoarce. Cu spatele la lume.

Posted by Arca lui Goe pe Decembrie 2, 2010

Un pitic atât de mic facea baie-ntr-un ibric…

Sa te dai blogger (adica o picatura in oceanul dedicat vocilor anonime), cand nu mai esti aproape nimic altceva, dar sa refuzi oceanul, de dragul unui ibric cu ceai de fenta si a unei felii cu unt pe mâine, este  o performanta a non-sensului care nu e la indemana oricui. Mai ales atunci cand ibricul zace pe un fund de mare a sargaselor si a infuziilor. Unul care o reuseste perfect este fostul ziarist Dorin Tudoran. Intr-un moment de inspiratie (d-lui ca poet…) a inchis rubrica de comentarii de pe Vox Publica pentu a putea modera, cenzura si supraveghea in voie tot ceea ce se spune despre unicul obiect al adoratiei sale divine: Dorin Tudoran, omul (fara) imagine si imaginatie. „Dialogurile” „publice” dar „private” de pe blogul sau cu tot felul de timizi-zi alesi la/pe spraceana sunt de un inegalabil umor urmuzian, pentru cine sta sa le asculte.  Le recomand cu cea mai mare caldura. Nu ratati ca nu stiti ce pierdeti.

La blog la ConDo g:

 

https://i1.wp.com/totallyabsurd.com/doggie_umbrella.GIF

Con do g

Recent conul Dorin raspunde pe larg, pe blogutz, unui articol admirabil publicat (intr-un un ziar de larga audienta) semnat de catre Mircea Mihaies. In interiorul articolului sau conul Dorin se jura ca nu-i raspunde lui Mircea Mihaies  (o licenta, un non-sens, comunica-ca-nu-comunica) in speccial pentru a evita raspunsul la intrebarea principala care i-a fost adresata cu totul. Domnia sa prefera sa ilustreze inevitabila confirmare, intr-o maniera artistica, ce ambaleaza si dova-DA unui raspuns „eminamentea  afirmativ”. Comentariile alese intregesc delirul. Mi-au placut bravul Iaru (care, invidios pe ceea ce-i lipseste,  revine in apararea siciliana a conului cu ideea pe care a mai pitrocit-o si altadata, cum ca Mircea Mihaies n-ar avea  dreptul sa vorbeasca despre nimeni pentru ca… lucreaza la stat) si lombroziana mariana, vorbitoare de italiana, care la adpostul financiar al unui lombard (de la conul cenzor) sfasie cu satisfacrie o gioconda. In rest nu. Scena e suprarealista. Replicile simple dar absurde. Animalele sunt bolnave. Personajele isi cauta un autor. Caragiale e mort. Gogol e mort. Si nici Breban nu se simte prea bine.

Sper ca Dorin Tudoran (care este obsedat de demnitate) sa refuze orice demnitate publica in guvernarea PSD. Imi imaginez ca nu-i va fi greu sa refuze ofertele care nu i se fac.

Pe sapun a lunecat, ibricu s-a rasturnat si piticul s-a… imbatat. Cu apa rece. Bucate grecesti.

Posted in Parerea lui Goe, Poetul GreFo | Etichetat: , , , | 105 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: