(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for the ‘Dl.Goe si Pleşu’ Category

Dl.Goe si Pleşu

M-am săturat de Andrei PLEŞU

Posted by Arca lui Goe pe Decembrie 15, 2014

Imi place şoric(i)ul de porc. La nebunie (o data pe an). Imi plac sarmalele. Imi plac savarinele. Imi plac mititeii. Imi plac piftiile. Imi place ciorba de burta. Imi place Andrei Plesu. Imi place puiul cu mujdei de usturoi. Toate cu masura. In zile de sarbatoare, la ocazii speciale. Sunt delicatese pe care le pot savura si aprecia la adevarata valoare doar daca mi se da ragazul sa le simt lipsa si sa le duc dorul, sa mi se faca poftă. Abundenta oricăruia dintre ele duce in scurta vreme la o stare de prea mult, de sastiseală, saturatie, exces, indigestie, intoxicare… sau chiar mai rau… la reactii adverse. Incercati sa mâncati sarmale in fiecare zi timp de o saptamana, sau incercati sa devorati patru-cinci savarine la o masa. O sa vi se aplece. O sa va ingretzosati. O sa le urâti, o sa le detestati, o sa le abandonati. Nu veti mai pune botul la savarina pentru multa, multa vreme. Asa si cu Andrei PLEŞU. E o delicatesa care tinda sa devina un fel comun, o supa servita la fiecare masa. Mie (ca cititor) îmi ajunge. M-am săturat de Andrei PLEŞU. Se pare ca domnia sa nu mai are alta treaba decat sa scrie articole la gazete, 2-3 pe saptamana (!?)… Se pare ca din asta traieste (ca Cartianu si altii), e job-ul care-i pune pâinea pe masa. Oare ce se mai intampla cu NEC”? Vå rog så nu ma intelegeti… gresit. Fiecare articol, considerat la bucata este bun, agreabil, admirabil pe alocuri, sublim am putea zice (si chiar zicem) dar luate (spre considerare) la gramada, editorialele plesiene (îmi) dau intr-adevar senzatia de obositoare si plictisitoare dådåceala socialå, atunci cand nu denota o simplå predicå cu accente dadaiste, rezultată la comanda gazetei, un raspuns incropit cu „manierism” la rugamintea: „Nene Plesule mai da-ne un articolul!”. Citind una dintre cele mai recente productii ale maestrului am avut (nu stiu de ce) senzatia ca intrezaresc in autorul acelui text un personaj din Vitzelul de Aur al lui Ilf si Petrov. Dar nu mai stiu care.

Iata textul:

Iarăşi şi iarăşi despre „intelectuali“ – de Andrei Plesu

Domnul Ştefan Brăgărea, colegul meu de curs primar (căruia colegii îi spuneau „Toto“), mă citeşte (ceea ce mă onorează) şi din cînd în cînd îmi scrie pentru a amenda unele texte ale mele cu care se află în disjuncţie (vezi scrisoarea reprodusă în numărul de faţă). Toto, prin clasa a treia, ne intimida pe toţi prin talentul lui literar: scria versuri de o neobişnuită maturitate şi nu ne îndoiam că eram colegi cu un viitor mare om de litere. Ulterior însă, traseul lui profesional a luat o cu totul altă direcţie: a terminat chimia la Politehnică, s-a specializat în biotehnologie, a lucrat în Statele Unite şi în Franţa, pe scurt – a făcut o frumoasă carieră ştiinţifică. În domeniul lui este, cum se spune, „cineva“! Am toate motivele să fiu mîndru de vecinătatea biografiilor noastre şi să-l regăsesc printre cei care mă citesc, declarîndu-se „aproape întotdeauna de acord“ cu mine. Probabil însă că „preistoria“ lui literară subzistă psihanalizabil în frămîntările (nostalgiile?) lui lăuntrice. Şi asta se vede în reacţia iritată pe care o are, ori de cîte ori i se pare că îi exclud din categoria „intelectualilor“ pe truditorii care nu se ilustrează în domeniul „culturii umaniste“. „Nu“ – zice Toto – „nu e corect să dezvolţi ca intelectual umanist un complex de superioritate faţă de profesioniştii ştiinţelor naturii, ai disciplinelor aplicate, ai tehnologiilor de vîrf. Şi ei sînt tot intelectuali!“

Posted in Dl.Goe si Pleşu | Etichetat: , , , , | 8 Comments »

Efectul Gulea asupra d-lui Plesu

Posted by Arca lui Goe pe August 27, 2013

Dupa cum bine preciza un oarecare d.Eckhart Tolle (printre altii), trecutul nu prea exista, are cel mult o existenta iluzorie, este un simplu ecou imaterial al prezentului, adesea un simplu accesoriu al acestuia. (n.b. la fel este si viitorul dar acesta nu face obiectul prezentei dizertatii intrucat dl.Plesu nu citeste SF-uri). Nu prezentul isi datoreaza existenta trecutului ci taman invers. Singura consistenta a trecutului poate fi cladita exclusiv in prezent. Si cum prezentul este mereu altul si trecutul este (devine) si el de un dinamism debordant. Amintirile noastre depind exclusiv de niste reactii chimice si de niste procese neurologice care se produc in ceierul nostru acum, strict acum, in clipa prezenta a rememorarii, in care evocam asa zisul trecut. Trecutul este „ce” si „cum” suntem in stare sa „ne amintim” acum, in prezent, cu ajutorul mintii noastre (inselatoarei noastre minti). Eventualele probe „zise” materiale ale acelor trecuturi (fotografii, documente, suveniruri, roci, oase, fosile, eroi, morminte) toate-toate sunt si ele ancorate in prezent, interioarei clipei, niste obiecte din prezent carora le atasam, mental, semne ale trecerii inexorabile a timpului. Felul in care „arata” ele in prezent ni se pare o poarta potrivita pentru a calatori in timp, imaginandu-ne (pe baza unui set neinfailibil de reguli) cum aratau ieri, alataieri etc. Arati cuiva o poza si zici cu evlavie: „Asta sunt eu, in vara lui o mie noua sute toamna cand am luat premiul I in clasa a-IV-a, ba nu… intr-a-V-a… paremi-se”. Aiurea. Ceea ce arati nu esti tu-si-trecutul tau ci o simpla bucata de hartie, prezenta, in prezent, capabila sa stimuleze, in prezent, niste reactii chimice si niste procese neurologice exclusiv in mintea ta. Nu si celui imbiat sa se zgaiasca la poza. El, cel mult, va zice in treacat, doar: „Vai ce dragutz erai, copil fiind!”. Trecutul, viitorul, tot ceea ce este interior clipei se (tot) schimba. Clipa cea repede…

Imi place sa citesc articolele d-lui Plesu, desigur cå si pentru forma lor (placuta) si pentru continutul lor (educativ), pentru umorul lor, dar si (mai ales) pentru a vedea cum se mai schimba trecutul, cum curge si cum se (mai) preface, sub pana nastrujnica a unui perpetuu carcotas de geniu, nascut mofturos, caruia ii face o deosebita placere sa se plânga (cu mare talent) in egala masura de „nenorocirile trecutului – comunist” cat si de „racilele prezentului – capitatlist”. Si eseurile ii reusesc intotdeauna…  O vreme am avut senzatia ca se repeta, obositor, ca se plange mereu si mereu de aceleasi si aceleasi lucruri, in acelasi fel. Faptul ca scrie cu talent, ca are haz, nerv, verb, ca are dreptate domnule, m-au facut sa trec peste aparentele redundante, continund sa-l citesc, avand astfel sansa sa remarc faptul ca dl.Plesu nu sta pe loc, nu se repeta „identic” ci progreseaza, da inainte, ii vine mintea la cap pe zi ce trece, devine cu fiecare clipa mai intelept, mai tolerant, mai nu stiu cum. Daca aceasta prefacere denota tarie (de caracter) fiind strict de natura intelectuala (controlata de catre dl.Plesu el insusi in persoana) sau denota slabiciune (gingasie) fiind de natura afectiva, o „inmuiere” venita odata cu varsta, care-l forteaza pe om, pe masura ce-i scade viata, sa-si recupereze trecutele vieti ale risipitoarelor sale tinereti, este totalmente neimportant. Este ceea ce este. Banuiam de o oarecare vreme ca dl.Plesu este pe cale sa descopere (adica sa accepte) ca a existat viata in „comunism”. Asupra imprejurarilor anume prin care aceasta stare de lucruri urma sa devina vizibila in articolele sale, destinate exclusiv aducerilor la zi (actualizarii trecuturilor), n-aveam nici cea mai vaga idee si nicio o premonitie nu ma bantuia. Imi luasem gandul ca dl.Plesu ar putea auzi si lua in considerare indemnurile, in aceasta directie, venite de la forumistii sai „apodictici” care-l venereaza din subsol. injurandu-l. Dl.Plesu fiind un june cu educatiune era condamnat sa se prefaca, etern, ca nu-i aude.  A fost necesar un impuls potrivit de la o persoana autorizata (Stere Gulea) pentru ca dl.Plesu sa acccepte sa-si actualizeze status-ul in Facebook.

Dar iata pe viu cum se manifesta efectul Gulea asupra d-lui Plesu – Nostalgia „cu chip uman”

Cu ultimul film al lui Stere Gulea („Sunt o babă comunistă”), tema „comunismului” nostalgic intră într-o etapă nouă. Dezbaterea se mută din spaţiul ideologic şi politic, în acela al domesticului şi al „general-umanului”. Nu mai discutăm „dacă era mai bine sau nu, pe vremea lui Ceauşescu”, „dacă e mai important să ai paşaport şi libertate de expresie sau să ai loc de muncă asigurat şi salariu decent”, „ce e de ales între neajunsurile comunismului şi racilele capitalismului” etc. Discutăm cum arată viaţa oamenilor şi a sufletelor indiferent de sistemul politic în care i-a azvîrlit istoria. Căci, în definitiv, problematica destinului individual, a vieţii de familie, a prieteniei, a iubirii şi a suferinţei e marcată, fireşte, de context, dar are şi o dimensiune autonomă, etern omenească, aceeaşi peste tot şi în orice regim.

Am mai spus-o şi altădată: orice tip de „lume” include toate elementele „lumescului”, chiar dacă în dozaje diferite. Pînă şi universul concentraţionar lasă loc pentru iubirea aproapelui, pentru lirism, pentru frînturi de umor, pentru frînturi de bucurie patetică, pentru revelaţie şi credinţă. Nu «pleci» din comunism capră şi ajungi în capitalism, gazelă. Sau viceversa. În comunism, dincolo de toate opreliştile exterioare, oamenii treceau prin toate experienţele unei vieţi omeneşti „clasice”: se îndrăgosteau, chefuiau (atît cît se putea), făceau haz (de necaz, dar şi de dragul hazului), aveau speranţe, aspiraţii profesionale, prieteni, duşmani, satisfacţii (sau exasperări) domestice.

După comunism, cu alt instrumentar şi cu alte orizonturi, toate aceste experienţe au continuat să existe şi ar fi sărăcitor să le marginalizăm, sau să le reducem la „sosul” nou al circumstanţelor social-politice. Marile schimbări sunt „mari”, trecerea de pe un mal pe altul al istoriei e radicală, spectaculoasă, eventual traumatizantă, dar fiecare ajunge „dincolo” cu acelaşi temperament, cu aceleaşi interese, cu aceeaşi educaţie, cu acelaşi bagaj somatic şi psihologic. Nu „pleci” din comunism capră şi ajungi în capitalism, gazelă. Sau viceversa. (Cu excepţia cazurilor de ipocrizie şi duplicitate cronice). După 1989, am avut, de nenumărate ori, ocazia să verific un cuvînt al lui Constantin Noica, pe care, atunci cînd ni l-a spus, nu l-am luat în seamă cu suficientă atenţie: „Va veni un moment cînd vă veţi da seama că limitele interioare sunt mult mai greu de dus decît cele exterioare”. Aşa e: duci cu tine, în orice împrejurare nouă, întregul balast al firii tale. Asemenea călugărilor, despre care se povesteşte, în Pateric, că, descurajaţi de vreun eşec spiritual, dau vina pe chilia inadcvată în care trăiesc şi hotărăsc să se mute în alta. „Nu faceţi asta – le spune cîte un înţelept – oriunde vă veţi muta, veţi duce cu voi aceeaşi chilie!” Filmul lui Stere Gulea – în care, cum era de aşteptat – se percepe minut de minut „gheara” maestrului, nu exclude, totuşi, posibile comentarii de tip istoric. S-ar zice, de pildă, că e foarte greu să faci o ierarhie ţeapănă între lumea falsă a comunismului şi lumea dificilă a capitalismului. Nu s-a trecut din regnul diavolului în acela al îngerilor. Am schimbat, într-un anumit sens, un drac cu altul, dracul terorii şi al utopiei ucigaşe, cu cel al unui imanentism crîncen, egolatru şi risipitor. Lucifer a făcut loc lui Ahriman… Am stat sub un singur tăiş: acela al puterii arbitrare şi schimonositoare, acum stăm sub valori cu două tăişuri: libertatea, competiţia oarbă, democraţia, descurcăreala. Un lucru trebuie spus, totuşi: cu toate relele sale, capitalismul n-a produs niciun Gulag. Nu Sighet, nu Siberia, nu Piteşti, nu foametea ucrainiană, nu revoluţia culturală maoistă, nu genocidul practicat de khmerii roşii. Cei care vorbesc de ”blocuri” şi ”metrou” ar face bine să-şi amintească şi de Canal, de de Valea Jiului, de Braşov, de cele două ceasuri de televiziune omagială, de cozile la alimente elementare, de frig, întuneric, frică. ş.a.m.d. Un singur „derapaj” e de reproşat, după părerea mea, filmului: fiica Emiliei, emigrată în America, revine pentru scurt timp în ţară, să-şi prezinte partenerul american. Aflăm că e însărcinată, că o duc greu în Statele Unite, că n-au bani de chirie. Şi atunci părinţii din România, aşa săraci şi nostalgici cum sunt, îşi amanetează apartamentul lor de bloc şi-şi salvează astfel copilul cu ”un pumn de dolari”. Care va să zică la noi se mai găsesc încă oameni de omenie care să contrabalanseze ”duritatea” americanilor. Care va să zică tot noi, aşa prăpădiţi cum sîntem, putem, la o adică, să-i salvăm pe americani. Cam roză şi ţanţoşă sugestie!

Un lucru trebuie spus, totuşi: cu toate relele sale, capitalismul n-a produs niciun Gulag. Dincolo de toate, filmul lui Stere Gulea e o extraordinară victorie a experienţei, talentului, meşteşugului şi umorului. Nimic din ce e dramatic pe ecran nu alunecă spre afectare melodramatică, nimic din ce e amuzant nu cade în deriziune trivială sau în poantă ieftină. Imaginea lui Vivi-Drăgan, impecabilă şi ingenioasă. Uluitoare, pentru mine, este performanţa actorilor. Luminiţa Gheorghiu are anvergura unei vedete planetare, pe care Oscar-ul are ghinonul de a o fi ignorat. E din stofa unor personalităţi de prim rang: Anna Magnani sau Irene Papas. Rareori am văzut o combinaţie mai convingătoare de forţă şi disciplină, de expresivitate şi firesc. O altă, fermecătoare, prezenţă este Marian Râlea, un actor departe de a fi folosit, îndeobşte, la înălţimea înzestrărilor lui. Dar toţi, chiar şi cei distribuiţi în rolul episodice, au pregnanţa şi eficienţa adevărului trăit, a profesionalismului de top. Ar trebui să-i amintesc, alfabetic, pe toţi. Deasupra întregii întreprinderi, se simte autoritatea cordială şi priceperea regizorului. Mă aşteptam.

Dar Stere ştie să fie, mereu, dincolo de aşteptări. Regret că n-am putut fi de faţă la lansarea bucureşteană a filmului. Era ziua mea. Cum mi-ar fi stat să ies pe scenă, pe 23 august, şi să pronunţ fie şi numele filmului: Sunt o babă comunistă!  // by Andrei Gabriel Plesu – Nostalgia „cu chip uman”

Promo – pro domo

Sunt o baba comunista” are toate semnalmentele unui film bun, educativ, amuzant, conciliant, profund, uman si induiosator, a carui vizionare nu trebuie ratata. Fireste ca ne-ar face o foarte mare placere sa-l recomandam tuturor, tuturor roamnilor, cu mic cu mare, fie ca au trait (au apucat sa traiasca si) „in comunism” (E prea lung drumul pana-n comunism de nu-l scurtam cu gari si cu etape, dupa cum zicea poetul Vladimir Mayakovsky nascut in bălţi, nesfârsit am zice noi, neterminat ar zice altii, si dus e poetul), fie ca nu, n-au apucat „onoarea muncii”, chit ca cei care n-au apucat deloc-deloc sa supra-vietuiasaca in „comunista era”, in plin supra-realism socialist, nici macar prin reprezentatii lor (care prin parinti, care prin bunici, care prin inductie, care prin convectie, macar din si prin povestile acestora), iesind din… travaliu direct in tranzitie, n-ar intelege nimica si s-ar râde degeaba (ceea ce este, oricum, mai mult decat nimic). Fireste ca ne-ar placea sa-l recomandam tuturor acelora. Din pacate nu putem face acest lucru. Trebuie sa ne multumim a-l recomanda vizitatorilor nostri. Ceea ce si facem: il recomandam prin urmare prea-cinstitului vizitator citit si unic al Arcei lui Goe si in special babelor comuniste de care nu ducem lipsa la blog, aflându-se din belsug.

UPDATE: Din ciclul „Hazul bestial al omului serios si gospodar” reluam aici (cu felicitari) o fabuloasa mostra de umor nimanian, postata pe blogul sau de catre nimeni altul decat de dl.Nimeni. Am ras cu lacrimi.

Tenisul astazi

Posted on 27 august 2013
.
Ca sa inteleg mai bine articolele dlui CTP, acum, in timp ce lucrez, trag cu coada ochiului la TV, la openul Statelor Unite. Este o partida de tenis feminin disputata de doi barbati: Serena Williams si Francesca Schiavone. Dupa zgomotele pe care le fac, cele doua jucatori vomita foarte des.

*

Posted in Aliorum Textuum, Dl.Goe si Pleşu | 109 Comments »

meta-Parabola

Posted by Arca lui Goe pe Noiembrie 12, 2012

Andrei Plesu vorbeste

(in parabole-explicite)

despre Viorel Padina

De ascultat in aceasta cheie:

Se cere sa se stabileasca in ce fel de relatie logica si/sau afectiva se afla mesajul citatului de mai jos cu mesajul filmul de mai sus:

„Non multa sed multum. Slava Domnului ca mi-a predestinat cativa prieteni buni, nu multi, insa adevarati. In definitiv, nici Christ n-a avut decat 12 Amici / Ucenici de la inceput pana la sfarsit, desi “El” era – sa zicem asa – infinit… Restu multimii din preajma sa a fost ca pleava Pamantului, voila, zburatacita de ici-colo de capriciile vantului, dupa mode, momente, anne, caiafe, chefuri, misii & lefuri… Cand ai norocul unor prieteni mai luminati se cheama ca n-ai trait degeaba, chiar si-n pustiia pleecticoasa ot Carpati. ► Numai Alfa – in starea Alfa – si Omega – in starea Omega – se poate bucura ca e singur pe lumeea asta, deci in Fiinta sa, restu fiintisoarelor intermediare, asadar hypostazele spatio-temporale ale lui Alfa & Omega, tale quale, se bucura doar atunci cand sunt impreuna, cu cat mai numeroase, insa binevoitoare una fata de alta si pe deplin intelegatoare, cu atat mai bucuroase, dear surioare.” – AVP pe Facebook, in Blogosfera, Pretutindeni. Acumm si pe (b)Arca.”

a) in acord deplin
b) in contradictie flagranta
c) in echilibru indiferent
d) in acord dar numai logic nu si afectiv
e) in acord dar numai afectiv nu si logic
f) in contradictie dar numai logica nu si afectiva
g) in contradictie dar numai afectiva nu si logica
h) in echilibru indiferent dar numai sub aspect logic nu si afectiv
i) in echilibru indiferent dar numai sub aspect afectiv nu si logic
j) (d) si (g)
k) (e) si (f)
l) altul (explicati)
m) nu stiu, nu-mi dau seama, nu ma intereseaza
n) ei, asta-i!
.
.
.
omega) Intreaba-l pe Socrate. Feriti-va de magarus.

Posted in Dl.Goe si Pleşu | Etichetat: , , , | 34 Comments »

Oh amurguri violete

Posted by Arca lui Goe pe August 11, 2011

Lumea se pre-face ca e in criza. Ma rog, daca trebuie. Cert e ca se preface foarte bine, are lumea asta un talent actoricesc ceva de speriat. In curand va fi atat de convingatoare incat se va convinge pe sine ca e in criza. Pe altcineva nici n-ar avea pe cine. Si atunci sa vezi distractie. Arabii se prefac a fi in revolutie. Revolutia de primavara. Zi de vara pana-n seara. Busuioc si iasomie. Chiar si evreii sunt in revolutie. La Tel Aviv. 😯 Anglia e cuprinsa de flacari. Jaf si pulbere, care va sa zica rivolutie. Dar ma rog, toate astea sunt prostii de tinut paginile ziarelor. Falimentul natiunilor, imperiilor, multiculturalismului, corectitudinii politice, comunismului, anti-comunismului, bla, bla, bla, si asa mai departe, in rest he-he-he, halte, triaje, inter-statiile amagirii… Vara si fum.

Revenind la lucrurile importante, adica la informatiile valide ca stiri, ar fi de mentionat ofensiva jurnalistica a d-lui Plesu. Dl. Plesu, cu un trecut foarte multicultural, se specializase in ultima vreme intr-un domeniu relativ ingust: editorialismul. Omul-editorialist a trait o vreme pe spatele notorietatii criticului de arta, scriitorului, filosofului, ministrului, consilierului etc… Si n-a trait rau. Dar orice lucru bun are un sfârsit.  Incet, incet, articolele d-lui Plesu au devenit stereotipe, previzibile, iar stilul sau friza (superb verb: a friza – frizare) manierismul. Inertia cititorului la perceptie a oferit un usor ragaz de gandire ziaristului. Solutia a fost simpla, ca orice solutie geniala.

Dl. Plesu vorbeste germana culta. Si o vorbeste des. Articolele sale recente (post-moderne) abunda de insertii in limba germana culta. Britanicii intercepteaza degeaba (s-ar zice) mesajele in germana pentru ca sunt criptate. In mod paradoxal insa englezii nu au nevoie sa descifreze mesajele germane pentru a intelege manevrele masinii de presa germane. Nu. Pot trage concluziile necesare analizand pe calculator starea de agitatie si febrilitatea, usor de constatat in numarul, lungimea si frecventa mesajelor. Herr Plesu a scris despre b-a-s-e-s-c-u, in (doar) cateva saptamani, mai multe articole decat in intreaga sa cariera jurnalistica.

Intr-o campanie publicitara cu premii importante (in bani si excursii) se organizase un concurs cu public pentru stabilirea celui mai important om al tuturor timpurilor. Surprinzator (oarecum) premiul a fost castigat de un evreu care a declarat ca cel mai important om al tuturor timpurilor ar fi fost Isus Hristos. Crestinii care au declarat acelasi lucru n-au castigat nimic. Intervievat ulterior castigatorul premiului a mentionat ca el stie foarte bine ca cel mai important om al tuturor timpurilor a fost Moise, dar business is business. Cert este ca Isus Hristos se vinde bine, cu conditia sa fii in postura de a-l vinde. Altminteri nu.

Tot asa, pe vremuri, Ion Iliescu avea un talent uluitor, amintit intr-un articol memorabil de nu mai putin memorabilul Tudor Octavian, acela de a trezi geniile adormite in orice ziarist. Cum scria cineva despre Ion Iliescu, cum  se nastea pamfletarul cel mai genial in dânsul, altminteri nesofisticat condeier, gondolier sau ce-o fi fost acolo, cu pix sa fie.

Andrei Plesu avea in stoc, din pozitia sa de Iuda potential o comoara de stiri anecdotice si concluzii prêt-à-porter despre mântuitorul Basescu. N-avea nervul necesar pentru a le vinde fara motiv. Cand deoadata, taman la pont, Traian Basescu i-a livrat pretextul perfect: crima de lezmajestate, si odata cu ea iesiriea din dilema. Dand curs cererilor vechi si constante venite de la cititori, opinia publica cum ar veni, 😉 avand pretextul, intr-o economie de piata, avand si arma, avand mobilul (mentionat mai sus in pargraful 2), numitul Andrei Gabriel Plesu, ziarist, a apasat pe tragaci, dupa ce fixase initial pozitia selectorului pe foc automat. Basescu cade secerat. Tradatorul Plesu urmeaza sa se spanzure. Sau nu. Basescu se ridica intr-un cot si trage un foc cu foc in mirul lui Andrei. Andrei, Andrei, ridica-te. Ridica-te Andrei. Andrei se ridica si scrie o alegorie. Apoi, in fine impacate, reincep eterna pace.

P.S. Totusi articolele cu gloante oarbe ale tradatorului de forma si de presa Plesu sunt, fiecare in parte, cate o micuta capodopera a genului (geniului) subliminal, intesate cu adevaruri de bine, in/formativ-inofensive, de opinie, pe sfarsit de mandat doi. Despre curajul pierdut al lui Basescu, despre lipsa sa de apreciere pentru „oamenii cu carte”, cat si despre felul in care-l introducea pres. Basescu pe cons. Plesu („El e Plesu. E un geniu”) la intalniri politice sau administrativ-prezidentiale, vom mai avea ocazia sa mai vorbim, ca si despre frumusetea pierduta a vietii. Doar se apropie cu pasi mari zi aniversara 😉 23 August, ziua insurectiei armate antifasciste si antiimperialiste.  63 de ani. La multi ani, sanatate si bucurii tuturor celor care o serbeaza. Mi-e dor de-o defilare ca de nenea.

Un aricol cu adevart curajos al d-lui Andrei Pleu se gaseste AICI in concubinaj (menage a trois !?) cu o misterioasa disparitie si cu un paradox al deplasarii spre rosu. O lectura nerecomandata celor care cred in planeta X.

Update. Merita sa ascultati:

Mai multe amanunte gasiti AICI, la Carmen pe baza unei recomandari facute de catre Tiberiu, AICI.

Posted in Dl.Goe si Pleşu | Etichetat: , , , , | 24 Comments »

Lepadarea de Basescu

Posted by Arca lui Goe pe Iulie 6, 2011

Comunicat:

Preludiu: A sosit in sfarsit momentul adevarului. Basescu a pornit de la un capital de incredere foarte inalt pe care l-a avut in randul unor categorii foarte diverse. Rand pe rand a inselat increderea acordata de catre fiecare dintre sustinatorii sai, dovedindu-se un personaj primitiv, rudimentar, imprevizibil, insuportabil. Nicicand animat de intentii bune, a promovat, dupa un plan prestabilit si foarte bine ascuns, camarila sa personala care domina azi Romania. Rand pe rand cei bineintentionati care au facut posibila ascensinea sa, au fost inlaturati sau s-au retras de buna voie, scarbiti. Azi a venit randul d-lui Goe sa faca acest pas. Da, sunt unul dintre semnatarii apelului mereu nobilului Sorin Iliesiu. Marturisesc sincer ca m-am simtit incurajat sa ma dezic de Traian Basescu prin gesturle similare ale unor personalitati care se afla dincolo de orice banuiala in legatura cu probitatea lor morala, cu inteligenta lor ori cu gradul, de informare. Ma refer desigur la admirabilele luari de pozitie ale unor Andrei Plesu (trei la rand), Gabriel Liiceanu, Viorel Padina si multi altii. Cred ca in scurt timp vor urma Vladimir Tismaneanu, Horia Roman Patapievici, Cristian Preda, Sever Voinescu si chiar Traian Ungureanu. Dupa ultimele declaratii mitocanesti si iresponsabile prin care ne-a ofensat istoria, sensibilitatile si ne-a periclitat relatiile cu vecinii, cele despre Rege si Antonescu, ar trebui sa fie clar oricui ca aceste lucruri nu s-ar fi putut intampla cu Adrian Nastase ca presedinte. Am fi fost azi o tara stabila si respectata. Imi pare rau ca nu l-am combatut din prima clipa pe acest Machiavelli antisemit, acest Antonescu avant la lettre. Va avea in Dl.Goe, incepand de astazi, un contestatar constant dar obiectiv. Va multumesc pentru neatentie.

Update: Va rugam ramaneti pe receptie. Nu inchideti internetul. Urmeaza un comunicat important pentru tara. Stejar extrema urgenta.

Traim intr-o tara in care oricine poate spune orice fara nici cea mai mica teama ca ar putea sa pară neverosimil, neplauzibil. O tara in care (de ex) limbricoidul Ioan Cristoiu care a vomitat timp de 4 ani in fiecare zi lasata de la Dumnezeu rahat proaspat si aromat pe imaginea presedintelui Traian Basescu sfârseste stand cu acesta la masa si facand glumite despre rege. O tara in care Dan Pavel este fara greturi consilierul lui Gigi Becali, iar Dorin Tudoran al lui Voiculescu, pentru a deveni apoi si deodata critici onesti si lucizi ai dusmanului dusmanilor lui Basescu and co. In aceasta tara, desigur, textul pe care l-am propus in preambulul acestui  topic este unul care poate trece oricand drept plauzibil, pe simplul motiv ca suna in urechile intamplatorilor ascultatori cu orice slagar al zilei. Ne-am invatat sa ascultam doar melodia si sa nu dam atentie textului, care poate fi, nu-i asa?, subinteles din ritm si tobe (to be or no tobe).

FEW  HOURS  LATTER:

He-he. He. Si acum, dupa acest 23 August ratat pe (b)Arca lui Goe, tot sub girul imaginar al Majestatii sale Regele, haide sa vorbim serios. Despre „Basescu” si despre „Schimbare”. Incepand cu prima si candida sa candidatură la primaria Bucurestiului si incheind cu ultima candidatura la presedintia Romaniei, Traian Basescu a castigat in mod miraculos toate competitiile in care intrase de fiecare data cu sanse foarte putine. Dupa ce i se ingaduise (adesea cu resemnare,  rareori cu disperare) sa participe (pe post de maciuca) la niste competitii ce pareau dinainte pierdute (vezi istoria moderna si contemporana), in toate, fara exceptie, Traian Basescu a oferit lovituri de teatru in teatrele de razboi, intorcand in mod miraculos rezultatele dinainte cunoscute, in tot atatea lupte cate vor ramne in manualele de istorie (si de alte stiinte): primaria Bucurestiului (2), presedintia PD (1 si 1 virgula ceva), presedintia Romaniei (unde, ca si Iliescu dar totusi atat de diferit, a canditat tot de 2 ori si jumatate, o jumatate de data impotriva unui canditat colectiv – 322) a reusit sa-i puna la respect pe mai titratii la vremea respectiva, Roman, Nastase, Geoana, Oprescu, Parlamentu… – toti unul si unul. Datoreaza Traian Basescu aceste succese cuiva anume? Exista vreo entitate (indivizi, grupuri, strategi) care sa-l fi pregatit, antrenat, propulsat si (eventual) impus pe Traian Basescu, prin strategii sofisticate, prin perseverenta ori prin puterea autoritatii (asa cum se intampla cu presedintii americani)? Nu. Nici vorba. Traian Basescu a castigat singur bataliile acceptand cauze pierdute si aplicand cu incapatânare o strategie simpla, aceea de a fi el insusi. Asa cum este! Nu asa cum si l-ar fi dorit unii sau altii. Mai ales altii. Ulteriori cu totii.

Evident ca a fost sprijinit de „echipa” si de catre „colaboratori” si incurajat de simpatia „simpatizantilor” dar el a fost in permanenta factorul decisiv, locomotiva care a pus in miscare trenul. Succesele lui incredibile („yes we can”, avant la lettre) a atras in jurul sau o lume pestrita, de la visatori inocenti pana la escroci oportunisti, toata gama. Dintre acestia (care au fost, ca altii nu erau, in afara poate de Padina si Iliesiu), intr-o maniera mult mai fluida decat cea cu care ne obisnuise osificarea PSD-ist, s-a constituit mecanismul administrativ in care au intrat, si din au iesit sau au fost scosi (pentru a fi bagati) fel de fel de indivizi… Nu insist asupra faptului ca, in fond, in 2004 s-a schimbat presedintele, nu tara. Dintre ulteriorii care au aderat activ, intr-o maniera pozitiva as zice, la fenomenul Basescu au fost si multi intelectuali de elita care, desigur, nu aveau prea multe afinitati la „profile” cu „rudimentarul” Basescu, stare despre care ambele parti ale parteneriatului a avut stiinta de la bun inceput. Intelectualii, multi dintre ei autopropusi pe post de hartie creponata (ca amortizor prin ambalare frumoasa a buzduganului Basescu), care acceptasera implicit ca starea in care se afla Romania necesita in mod expres un presedinte cu exact acest profil, din topor, abraziv, contondent (si nimic altceva) s-au trezit deodata ca, pentru a putea fi egali cu ei insisi, sarcina lor ar fi aceea de a-l imblanzi, educa, civiliza, cizela si de a-l catifela pe presedinte, pentru a-l face moale si pufos. De a-l face sa se schimbe. N-a fost nici pe departe nici cea mai importanta si si nici cea mai constanta presiune indreptata spre a-l face pe presedinde sa se schimbe aici si aici, acolo si dincolo, asa si asa, cum se cuvine, nu-i asa?, unui presedinte. Dupa cateva momente de deruta spontana in 2004 (va mai amintiti ce atmosfera?) baietii destepti au pornit masinaria de facut zgomot si de pictat Basescu. Daca n-au putut sa-l schimbe cu totul au optat firesc pentru varianta startegica a inundarii cu cacat. In scurta vreme, dispunand de amplificarea potrivita au inceput campania electorala anti-Basescu si de atunci n-au oprit-o nicio clipa. N-au reusit sa-l sufoce cu cacat dar l-au tinut prizonier in acesata puscarie, impiedicandu-i eficient orice miscare, orice reforma. Strategiile utilizate au fost trei mari si late: (a) zice Basescu  de cineva ca e comunist, securist, corupt etc? Nu-i nimic zicem si noi despre el exact acelasi lucru, de zece ori mai mult si mai tare, de mult mai multe ori si-n mult mai multe locuri. Si mai adaugam pe deasupra, ca nu ne doare gura, alogen, dictator, hitler, stalin… Nu se va mai alege. Ba da se alege chiar ca Voiculescu, Vantu, Nastase, Iliescu, Ponta, Antonescu sunt mai curati, mai uscati si mai frecventabili decat mitocanul, de…   (b)  In al doilea rand se pun in balanta toate defectele pe care le-ar putea avea un fost marinar (betiv, curvar, incult, badaran, scandalagiu etc) cu aptitudinile necesare functiilor de presedinte, decan la arte, academician, critic literar, popa, papa si ce-o mai fi. Se umfla bine  primele,  prin trâmbiţare perpetua si i se atribuie numitului Basescu. Zi si noapte, 24 din 24 7 din 7 pe 7 x 7 canale. Din cand in cand pe ecran apare cate un nastase la cate un vernisaj. (c) In al treilea rand orice individ care etaleaza vreo predispozitie pentru a lua atitudine in favoarea inamicului Basescu trebuie “convins” prin mijloace specifice sa renunte sau daca nu este starpit fara mila. Orice metode sunt admise, calomnia, santajul, terfelirea, ambalarea in cacat, culpabilizarea  si discreditarea. Orice sprijinitor sau simpatizant al lui Basescu va fi fie speriat ori tinut ocupat cu procese si amenintari (precum „plagiatorul” Liiceanu…), ori scarbit pana la renuntare, ori fortat sa se radicalizeze pentru a deveni ridicol. In acest “micut” context as fi curios cum ar fi rezistat presiunii psihice cei care se dezic azi de Basescu. Cum ar fi aratat ei ca indivizi cand o infinitate de oglinzi tv paralele i-ar fi aratat ca pe niste statui sub munti de gainat si scuipaturi venite de la jegurile cele mai jegoase ale aceste societati sau de la imbecilii cei mai imbecili. Ar fi continuat probabil sa fie ingeri inaripati si diafani, monumente de civilitatesi eruditie sau ar fi murit tristi in casele lor incercand cu disperare sa para altceva decat zice maimutoiul Badea ca ar fi (ba esti!). Dintre cei doi presedinti si jumatate din cat am avut dupa “evenimentele din decembrie 89” (ca de… asa suntem, noi sub zodia neispravirii), asupra lui Basescu s-au exercitat cele mai mari si mai contradictorii presiuni inspre transformarea sa si fortarea spre un model  convenabil defaimatorilor. Paradoxal, Basescu a fost cel care a rezistat cel mai bine acestei presiuni, ramanad mereu egal cu sine insusi, in pofida adversarilor si a prietenilor de parcurs. Pacat, mare pacat ca n-a reusit sa se depaseasca pe sine insusi, nici macar atunci cand l-a numit pe fostul rege sluga la rusi si tradator. Iliescu s-a schimonosit cel mai tare incercand sa para ceea ce nu era, traversand prin chinuri groaznice metamorfoza de la postura de acuzator al intinătorilor la acea patron al capitalismului de cumetrie, sarac si cinstit si la masa cu regele, pentru a ramane in cele din urma un bolsevic  nenorocit, o limba de lemn clocitoare de nastase, geoane, poante. Constantinescu, sarmanul, s-ar fi schimbat el dar n-a existat nicio presiune in acest sens, baietii destepti anticipand corect ca se va cere singur afara foarte repede.

Dar sa revenim la formula de ocara de dânsi inventata: Intelectualii lui Basescu (cum ar veni ai analfabetului). Intelectualii lui Basescu sunt o legenda. Si atat. Intelectualii lui Basescu sunt acea categorie de oameni de elita care au fost facuti cel mai repede si mai categoric inofensivi in vreo sprijinire a lui Basescu intru demolarea sistemului ticalosit sau macar spre reforma si schimbare. Contributia lor la aceasta batalie, la faptul ca n-a fost inca pierduta este, doamnelor si domnilor nesemnificativa. Absenta unei contributii notabile li se datoreaza in primul rand lor, slabiciunilor, agnoaselor si inabilitatilor lor de a nu aluneca pe rahat. Batalia cea mai mare si mai importanta pe care Basescu n-a castigat-o si pe care n-o poate castiga nu apare pe lista enumerata mai sus. Va ramane consemnata in istorie ca un sah etern pe care pionul Basescu il tot da Regelui advers, bine ascuns in munti. Munti de rahat bineinteles. A fost batalia care a trebuit sa fie purtata in fiecare zi si pentru a carei necastigare “intelectualii” il acuza acum pe Basescu:

Iata ce zice ultimul mohican intr-un ultim necrolog: “Un ultim cuvînt: nu-i fac lui Traian Băsescu un proces de rea intenţie. Sînt dispus să accept că a vrut să facă ceva marcant şi durabil. Ceea ce spun, fără nici o plăcere, e că n-a fost deloc la înălţimea ambiţiilor lui. Iar ceea ce se conturează la orizont nu face decît să mă convingă că sîntem o ţară fără noroc…”

In acest context, lamentarile penibile in serial cu care-i rasfata dl.Plesu pe cititorii Dilemei si Adevarului (ce ironie a soartei in aceste titulaturi de gazete) raman niste vaicareli de babe in amurguri (dupa cum bine metaforiza la un moment dat dl.Polichinelle despre personajul cu pricina). Chiar daca n-ar fi stricat daca presedintele s-ar fi abtinut sa-si faca publica parerea despre niste probleme istorice care-i intrec competentele, totusi sub aspect uman, cineva care, conducator de stat fiind, este balacarit, ofensat, defaimat, injurat birjareste, clipa de clipa de catre armate de jigodii si imbecili in concubinaj, ar putea avea dreptul moral sa-i zica tovarasului Mihai I fost de Hohenzollern, in prime-time, Majestate mai du-te pizda ma-ti, fara ca asta sa demoralizeze neapart partenerii si sa provoace dezertari (cu pompa si capac) in masa.

Despre acest incident ar fi putut comenta critic in articolele lor intelectualii, in primul paragraf, urmand ca in celelalte sa-si expuna parerea lor despre  reforma, despre legalizarea confiscarii averilor ilicite, despre reorganizarea teritoriala, despre alte reforme ramase nepromovate (invatamat, electorala, justitie, cultura etc) ori despre orice cai verzi pe pereti le dicteaza preocuparile lor de intelectuali notorii (si pre-ocupati).

Armatele de jigodii in concubinaj cu imbecilii incurabili, carora li se alatura prin aceasta dezertare, unii intelectuali de marca si remarca, de ultima ora, mai contin cateva specii: (a) moflujii care-i considera pepotriviti in functii pe Tismaneanu, Patapievici ori pe consulul Morar de la Marsilia (apropo cine o fi consulul potrivit de la Munchen, ca nu se stie) pentru ca mai potriviti ar fi ei (unii or fi, nu zic nu, ca consuli cel putin), si (b) armata calicilor ce sufera de sindromul consilierului inchipuit, si care cred sincer, in imaginatia lor de cefalopode, ca presedintele ar trebui sa se uite in gurile lor stirbe in care sa le si puna eventual cate ceva (vezi cazul autorului profesionist de apeluri, Sorin Iliesiu si a amicilor sai de pahar. Paharul gol cu care dai de pamant si nu se sparge). Cacat, pardon, bonjour.

P.S. Cred incontinuare ca in Romania actuala Traian Basescu este cel mai potrivit tip de presedinte. Un tip pe care-l meritam. Cu prisosinta. Daca insa acest tip optim de presedinte (in tara alternativei Ponta-Crin) nu este si de ajuns, asta nu mai este vina exclusiva a lui Basescu. Preponderent este vina intelectualillor săi. Care sunt. Si care nu sunt.

Bibloografie facultativa:

Basescu-Basarabia

Averea lui Basescu

Rusia nu-l poate da la o parte pe Basescu dar l-ar da

Insemnari din subterana (a se citi comentariile din subteran)

Comentarii la Cerocratia.

Dar pentru ca azi e vineri, zi de post, propun postul zilei Aici: Constiinta lui asa cum trebuie,

iar in ton cu postul curent de pe (b)Arca lui Goe propun si postul zilei de ieri: Aici: Asemanari frapante.

 

Posted in Dl.Goe si Pleşu | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , | 44 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: