Peisaj postapocaliptic cu presă şi proşti

Am reluat articolul de mai jos din motivele generice obisnuite acestui gen de „plagiat” (mentionate in descrierea categoriei Aliorum Textuum) dar si din cateva „ratiuni” speciale:

• Are un titlu extrem de dragut, sugestiv…
• Este „on topic” cu „menirea proiectata” a Arcei lui Goe – protejarea si promovarea generica (sic) a libertatii de exprimare in cazuri particulare – Intelegeream Conservarea si Salvarea Razboiului prin esantionare.
• Descrie fix aceleasi mecanisme care se produc la scara mai mica in HUVACA – o caricatura mica a presei dân realitate… care este o caricatura mai mare…

Am citit ultimul raport anual al ActiveWatch despre libertatea presei în România, cu obişnuitul scrîşnet de dinţi: recensămîntul abuzurilor rămîne, în mare, constant, de la an la an, tematica se schimbă. În plus, îmi dau seama că, treptat, domeniul rămîne fără obiectul muncii: nu prea mai avem presă. Peste ziarele care încă mai apar, poţi trece lejer în cinci minute, fără să ai senzaţia că pierzi ceva important. Televiziunile de ştiri fac trafic de vizibilitate şi influenţă şi nimic mai mult – nu mai am televizor şi mă consider mult mai bine informat decît în perioada în care aveam, iar cînd mai urmăresc cîteva talk-show-uri pe site-urile acestor televiziuni, rămîn cu o stare de profundă jenă. Deci mă uit cu drag la colegii de la ActiveWatch (sau Centrul pentru Jurnalism Independent) – cîtă vreme presa bubuia de investiţii, pînă în 2008, păreau singurii care se mai gîndesc la reguli şi la starea industriei ca atare. Acum, cînd presa a falimentat economic, tot ei par a fi singurii care se mai gîndesc la reguli şi la starea industriei ca atare. E ca şi cum Don Quijote umblă vioi şi se ceartă cu balaurii, într-un peisaj post-război nuclear. Nu vreau, deci, să repet şi aici chestiunile grave, dramatice şi cu adevărat apocaliptice care compun cadavrul defunctei prese din România. Vă propun să ne amuzăm. Cînd citesc rapoartele astea – care pun cap la cap cazurile care ajung la ActiveWatch –, mereu descopăr şi latura absurd prostească a problemei. Există ceva dintr-un film cu Stan şi Bran, în plăcerea unora de a-i cenzura pe alţii. Stilul este uneori atît de grosier, încît nu te poţi gîndi că oamenii ăia chiar fac asta la modul serios. Adică te întrebi: asta e pe bune? Există ceva dubii, aşa cum o bătaie cu frişcă în Stan şi Bran nu pare cu adevărat o luptă de stradă.

Să citim şi aşa raportul ActiveWatch: „La începutul lunii iulie, jurnalistul Agerpres Claudiu Zamfir, acreditat la Guvern, a trimis un set de întrebări la Biroul de Presă al Palatului Victoria, către Andrei Zaharescu, purtătorul de cuvînt al Executivului, şi către Anca Alexandrescu, şeful departamentului de comunicare al instituţiei. Claudiu Zamfir solicita informaţii despre salariul generalului Wesley Clark, fost comandant NATO şi proaspăt instaurat în funcţia de consilier onorific pe securitate şi economie al lui Victor Ponta. Clark este membru în conducerea unei companii petroliere care are operaţiuni în domeniul gazelor de şist în Polonia. La cîteva ore de la trimiterea întrebărilor pe e-mail, şefii jurnalistului l-au anunţat că nu se mai ocupă de Guvern. Alte surse din interiorul Agerpres au declarat atunci, pentru România liberă, că superiorii au menţionat drept motiv e-mail-ul trimis de jurnalist.“ (p. 15) Avem, deci, un jurnalist de la agenţia de presă de stat, dat la o parte pentru o întrebare despre cît cîştigă un consilier al lui Victor Ponta. Şi aş paria că s-a făcut la modul: Andrei Zaharescu şi/sau Anca Alexandrescu primesc cererea şi se gîndesc dacă să răspundă sau nu. Băi, stai aşa, că ăsta e de la Agerpres, ăştia nu sînt ai noştri? Ia, sună, bă, la şeful lui!

După ce de ani de zile se cere depolitizarea Agerpres, în februarie 2013, s-a rezolvat: Ponta l-a numit acolo director pe Alex Giboi, şeful biroului de presă al PSD. Aşa, direct, pe faţă, fără subtilităţi: luăm omul direct de la biroul nostru de presă şi îl punem la agenţia de ştiri. Aşa cum, pe vremuri, l-au luat pe Alexandru Sassu de la biroul de presă PSD şi l-au pus şef la TVR. Am tot mai mult impresia că Ponta repetă modelul Năstase, în relaţia cu presa, model pe care l-aş numi pupă-i în bot şi ia-le tot! Traian Băsescu a fost un mare inamic al presei, dar a fost unul deschis. A băgat presa printre vulnerabilităţile la adresa siguranţei naţionale. Cu Băsescu ştii cam care e faza. Are stilul unui marinar care agaţă fete în port: dacă nu te culci cu el, te face curvă în gură mare; dacă te culci cu el, te tratează iremediabil drept curvă. Năstase şi Ponta sînt, însă, băieţi finuţi. Vedeţi interviul lui Ponta la HARDTalk de la BBC – întrebat despre faptul că aliaţi de guvernare folosesc presa drept baros contra adversarilor, Ponta a răspuns mieros: „În România, presa este liberă şi ţinem foarte mult la asta.“ Simpatica englezoaică care îl intervieva nu şi-ar imagina că un prim-ministru poate sta într-un studio de televiziune, în timp ce se foloseşte limbaj suburban la adresa unor instituţii, aşa cum stătea Ponta în studioul de la Antena 3. Şi tot zicînd, aşa, mieros, cum ţine el la libertatea presei, Ponta o controlează încet-încet, prin numiri ca cea de la Agerpres, cooptîndu-i patronii de televiziuni etc. Spre deseobire de bruta de Băsescu, Ponta şi Năstase au aerul că fac curte unei prinţese, pentru ca apoi să o umple de sifilis şi să zică la toţi în sat că aia e o sifilitică. Eu zic să fim atenţi la Anca Alexandrescu – mai sus-pomenită –, probabil ea va juca rolul de „Dorina lui Năstase“, despre care vă ziceam acum două săptămîni.

Dar să continuăm cu cazurile de Stan şi Bran. „Pe 14 noiembrie, o echipă a Poliţiei Locale a sectorului 3 şi un reprezentant al Inspectoratului în Construcţii sector 3 au demolat abuziv un panou stradal care milita împotriva exploatării miniere cu cianură de la Roşia Montană. Afişul făcea parte dintr-o campanie a organizaţiei nonguvernamentale Alburnus Maior, împreună cu agenţia de publicitate Papaya Advertising. Mesajul panoului era adresat premierului României: «Cetăţene Victor Ponta, o iei în căsătorie pe dra Cianură?», «Sînt întrebări la care se răspunde cu DA sau NU. Electoratul aşteaptă răspunsul pînă pe 9 decembrie, ora 7.» Panoul trimitea la site-ul rosiamontana.net, care informează şi colectează adeziuni publice împotriva exploatărilor miniere cu cianuri pe teritoriul României. Reprezentanţii campaniei au spus că nimeni nu a primit nici un document scris privind motivele demontării. Dorina Iordache, reprezentantul Inspectoratului în Construcţii sector 3, a declarat că această decizie ar fi aparţinut primarului de sector, Robert Negoiţă.“ (p. 16) Cu alte cuvinte, în spaţiul public se pot afişa numai mesajele care plac domnului primar. Acelaşi Negoiţă umple sistematic sectorul 3 de panouri publicitare cu propria sa faţă. Tipul are aerul că îşi construieşte Coreea lui de Nord, în sectorul 3 al Bucureştiului.

Cel mai delicios dintre aceşti oameni mici, cu suflet de cenzor, care nu se poate abţine, este Ion Stavre. Cum adică care Stavre? Cel din exemplul cu clipul electoral al Partidului Popular Maghiar din Transilvania. TVR decide cu de la sine putere că mesajul PPMT (autonomie pentru Transilvania) este ilegal, deci interzice clipul. În cuvintele lui Ion Stavre, de la TVR: „Ca urmare a legislaţiei în vigoare, spotul trimis spre difuzare de Partidul Popular Maghiar din Transilvania studiourilor regionale ale SRTv din Timişoara şi Cluj-Napoca a fost supus unei analize de conţinut (metodă de cercetare media care se predă în primii doi ani de facultate la jurnalism). (…) În consecinţă, PPMT este rugat să modifice conţinutul spotului pentru a fi în acord cu prevederile legale. Decizia SRTv poate fi contestată la CNA, autoritatea care a emis Decizia nr. 738 din 1 noiembrie 2012.“ (p. 18) Observaţi aura de inteligenţă pe care şi-o construieşte Ion Stavre: în urma unui demers ştiinţific pe care l-a învăţat la facultate, i-a rezultat că e ilegal ce zice partidul maghiar. Dacă nu vă convine, contestaţi la CNA. Întrebat de ActiveWatch, preşedintele CNA, Răsvan Popescu, a afirmat că „CNA nu are competenţă legală pentru a se pronunţa cu privire la decizia luată de TVR în cazul spotului respectiv.“ Cu alte cuvinte, nu se poate face nimic; dacă Stavre de la TVR zice că dai un mesaj ilegal, gata, s-a terminat.

Iar Stavre de la TVR zice că eşti ilegal cînd vor muşchii lui şi mai face şi pe deşteptul cu analiza lui de conţinut. Eu, de pildă, făcînd analiză de conţinut la cele cîteva fraze semnate de el, îmi rezultă – ştiinţific – că Stavre e un prost sinistru. Dar, totuşi, Stavre e acolo şi dă drumul pe postul public numai mesajelor electorale care nu îl deranjează. Şi – veţi zice – de ce fac caz din situaţii mici. Nu sînt mici. Aici e problema: eu nu vreau să trăiesc într-o ţară în care micul primar Kim de la sectorul 3 decide ce se afişează,  în care Băsescu tratează relaţia cu presa ca pe o vizită vînjoasă la bordel, în care Ponta pupă presa pe bot şi o lucrează pe la spate, şi în care Stavre are butonul cu clipuri electorale. Toate astea sînt legate între ele. Şi de-asta mai e, încă, util să te baţi pentru libertatea presei, chiar şi pentru libertatea cadavrului presei. Pentru ca măcar aşa, o dată pe an, să le fie puţină ruşine ăstora! – Sursa: Dileama Veche

facebook.com/Cristian.Ghinea.

Iesirea din Dilema capitalista

13 mai 2012 – Dupa cum bine stiai, iar daca nu stiai n-ar strica sa afli, pe la inceputul acestui an de gratie (vorba vine) 2012, mai precis prin februarie 13 (ziua de nastere a lui Nenea) hebdomadarul simpaticului Plesu, patronat de Caragiale, administrat de Vasilescu, comentat de Georgescu si intitulat Dilema Veche (Siamo vechi Giovani), imitand (si se stie ca imitatiile n-au valoare) gestul de acum cativa ani (buni, vorba vine) a celor de la Academia Catzavencu (neicusorule, care va sa zica ca ma intzeledzi), a introdus abonamentul digital. Prin urmare ca sa citesti Dilema on line trebuie sa-ti livrezi identitatea civila, redactiei si mai civile a revistei, plus un bonus de 3 euro pe luna. Un pas mic pentru om (sa-l numim Vasilescu) un pas mare pentru omenire (sa-i zicem Dilema plus opinia publica si cu publicul).  Am putea zice ca, prin aceasta man-opera, s-a trecut (doamnelor si domnilor) de la (până la) Dilema Veche la:

Dilema de Trei Parale

Un business cu cultură care pune in comun şarmul sărmanului Plesu, notorietatea bietului Caragiale, sobrietatea seriosului Vasilescu si cu umorul involuntar al bravului Georgescu (zis si Razvan). Popescu lipsind nemotivat din inventar. Un gest disperat sau o masura pragmatica? Grea Dilema. Am avut la vremea respectiva un schimb de replici cu dl. Vasilescu, in subsolul articolului sau (Tot despre abonamentul digital) in care incerca sa explice de ce e bine (corect, moral, estetic si oportun) sa se introduca aceasta taxa pe lectura adaugata. In finalul acelui dialog (consemnat aici: Dilema Abonamentului Digital) ii promisesem (semili-solemn) d-lui Vasilescu, con-sul-tanţă domgoistă (gratis mama soacră) in vederea sporirii traficului on-line la Dilema. Ceea ce-mi si propun cu limba de moarte.

Cat de eficienta si convingatoare a fost disertatia explicativa a d-lui Vasilescu se poate constata din lectura multelor (si simptomaticelor) comentarii adaugate in subsolul articolului (record absolut pentru dl.Vasilescu) si pe care te invit sa le citesti (AICI) ca sa-ti faci o idee puicusorule. Con-vingatoare sau nu, nu conteaza, intrucat micul pas pentru om a fost facut, si asa, pe multe articole din Dilema de Trei Parale, a fost pus lacatul (vezi la fata locului). Pe altele nu. Lacatul, simbolul deschiderii catre economia de piată si al iesirii din era gratuitatilor comunistoide. Pai nu? Pai da. Pentru ca Dilema (in spiritul si litera termenului) să nu piară (de la gară pân la moară) si să nu moară, capitalismul de trei parale, instaurat pe o latura a dilemei, este balansat de tenta si tonul comunistoide  aferente comentariilor facute de catre vătafii vii ai revistei (altminteri simpatici), Vasilescu si Chivu (baiat tânar, de viitor). Asadar Dilema persista. Daca s-or fi rezolvat sau nu problemele financiare ale Dilemei si daca balanta contabilă denotă succes de cassa, n-am de unde sa stiu… Ceea ce stiu este ca numarul cititorilor (baza selectiei comentatorilor pseudo-anonimi) a scazut si că, pe termen lung, sansele atragerii in circuit a mai multor cititori (de calitate) s-a diminuat. Ceea ce este o pierdere. Socială. De dragul discutiei si utopiei am schitat o lista de sugestii (a la Dl.Goe) pe care o revista cu profilul si componenta Dilemei le-ar putea incerca pentru a spori… doritele efecte ale unei astfel de intreprinderi… Aparitia listei de sugestii (nu reclamatii) este programata anterior la o data ulterioara din motive de impact pre-calculat (pe scara Richter cu dispensă). Pana la acea aparitie (care oricand ar fi nu poate insemna decat curand) ma intreb retoric (si te intreb si pe tine la fel) daca:

a) O exista vreunul dintre autorii de la Dilema Veche care considera ca ar fi firesc sa-si poata castiga existenta (sau o parte substantiala a acesteia) scriind un articol pe saptamana la Dilema Veche.

b) Este benefic faptul bizar ca navigatorii independenti, care esueaza fara abonament, pret de un bob zabava, la Dilema foarte veche si online, sa poata citi comentariile amatoricesti pe larg ale anonimilor cu abonament pe scurt, scrise sub un ciot dintr-un articol ce pare cenzurat… Cat de hilar…

(Para-n-teza: Din cand in cand, cate un articol de interes national al cate unui autor altminteri incuiat (sub lacat), apare la vedere.

„Constat cu oarecare mirare ca articolul de azi al d-lui Andrei P. este disponibil la liber (cum s-ar zice), vizibil pentru toata lumea. Daca nu-i cumva vorba despre o promotie menita sa atraga mai multi abonati, cred ca ar putea fi vorba ori de una ori de alta. Dilema. Ori Dilema s-a sesizat fata de mesajul in care constatam cu agreabila surpriza ca mesajele d-lui Goe sunt accesibile tuturor in timp ce ale d-lui Andre P., nu (cum ar veni cenzurat la dansul acasa) luandu-se astfel masuri in contra concurentei neloiale, ORI domnul Andrei P. scrie doua feluri de articole: unele pentru mase (ca acesta, vizibil la liber) si altele dedicate elitelor (ca cel de data trecuta). Sper sa ma lamureasca dl. Vasilescu. Daca nu, nu.”

Para-n-teza inchisă)

c) Or fi crescut semnificativ incasarile? Dar traficul? Dar patima? Dar rostul?

Sper ca in rest esti bine, sanatos… tu trecatorule 😉

Vasilescu si Georgescu in Dilema – Intre Caracal si Vascauti

In Dilema Veche,  pretioasa Selma Iusuf  (o scumpa) a publicat un articol nostim despre ce se intampla in wc-urile fetelor din Romania – AICI.  Traim in era Wikileaks,  a demascarilor, deconspirarilor, a scurgerilor si viceversa(!), asa ca toiletele publice si tragediile argentiniene petrecute acolo nu puteau evita presiunea „trendului”. In fond Selma Iusuf este complementara lui Julian Assange, iar fapta sa, posibila prin abolirea inhibitiei, nu se putea sustrage ulterior sablonului, aceluiasi gen de efecte secundare, in cascada, venite inexorabil sa confirme principiul dominoului. Mai intai a cazut victima colaterala buda baietilor, iar apoi coborand in afund, unda de soc a atins nistre creiere: al bravului Razvan Georgescu si pe cel al minunatului Mircea Vasilescu. Frecventa naturala, comuna, a celor doua creiere (ca unul) fiind aceeasi cu a undei de soc care a prabusit mitul secretelor pastrate in wc-uri (a dracului fatalitate), s-a produs, spontan, rezonanta magnetica.  A rezultat acest dialog:

Vespasiene –  adăugat de Polichinelle la data de 29 Martie 2011 04:03:03

la băieţi nu e (mai?) salubru, ci e altfel… e anticamera haznalei căpcăunilor, preludiul baroc al coprosferei absolute.

în primul rând, latrina e o bolgie oflactivă, un exterminator labirint de duhori. de la miasma urinelor evaporate (când nu băltinde suveran la poalele closetului) la damfuri acre (trecând prin putori enterice şi fetidităţi ambigue), parcurgi un barbar supliciu al nărilor la capătul căruia noxele şi duhurile de eşapament îţi par miresme bucolice, parfumuri elizee…

apoi, merită evidenţiat pitorescul răsturnat al jegurilor: spute verzi, mucuri emaciate, ciorapi oţetiţi, indicii de năpârlire pubiană, lichide reziduale, vomismente parcelate, cruste inavuabile.

în fine, şi pe zidurile interioare ale WC-urilor pentru „domni” există rubrici matrimoniale gay, „beletristice” reglări de conturi, mementouri porno, scurte CV-uri de haimanale, lirică de constipaţi melancolici şi lapidare însemnări „anacreontice”… Sau anunţuri de prestări (de)servicii [citez din memorie]: “Dacă nu mai încapi de şmecher, caută’mă şi te calc deţi amestec visele. Geo the KO.” Totul urmat de un lăbărţat număr de telefon (mobil) pe care, hélas!, l-am uitat.

Poli! – adăugat de Razvan Georgescu la data de 02 Aprilie 2011 05:04:13

Daca mai scrii asa, sun la Andrei Plesu sa te traga de urechi! Inteleg ca ai un maestru dar zau, fii si mata mai creativ, ca tot scrii aici tone. Cata-ti un stil personal, incearca sa nu mai alaturi adjective crispate la fiecare substantiv. Stilul matale e de fapt al altuia, nu ti-e clar? E FURT! CALIFICAT! CU AGRAVANTE!

Domnule moderator, ce-i facem astuia?

Razvaniada – adăugat de Polichinelle la data de 03 Aprilie 2011 01:04:07

@ Razvan Georgescu

Ptiu, serenisime, ce s-ar face hruba de la Dilema Veche fără vigilenţa dumitale condimentată, fără detectorul matale infailibil de psitacide, cimpanzei şi epigoni sălcii? Hai, treacă-meargă, eu plonjez într-o piscină cu cenuşă, mărturisindu-mi netrebnicia: PLAGIEZ (sic!) gângurit şi gâfâit STILUL (sic!) lui Andrei Pleşu, sunt un pervers melanj de emul şi bandit, un mirmidon aferat sub preşurile condeierilor inimitabili…. Dar ce iscusit îl ghicirăţi pe verosul într-ale publicisticii Cătălin Ştefănescu, cu câtă acribie i-aţi surprins impostura! Nu vă tentează o vânătoare de vrăjitoare, o cruciadă şfichiuitoare prin toate rubricile hebdomadarului? Nu vi s-a oferit, încă, un fotoliu de degustător cărturăresc? Musteşte ambianţa de clone obosite, pastişori impenitenţi, mimi încercănaţi şi veleitari zbanghii, să ştiţi. Toţi l-au tapat lacom pe Andrei Pleşu de câte ceva: Dan C. Mihăilescu i-a furat din pavoaz şi horbotă, Andrei Gorzo ţine cronica de film dopându-se cu steroizii retorici ai Maestrului, Radu Paraschivescu e o excrescenţă ludică, un apendice manierist la acelaşi STIL râvnit de TOŢI, Adrian Cioroianu face săptămânal vocalize de ironie curat păltinişană ş.a.p.c. (i.e., şi ancheta poate continua).

Prin urmare, suflecaţi-vă meningele, cetăţene Georgescu, şi deconspiraţi harnic fantomele ce parazitează lamentabil blazonul domnului Pleşu… Poate se va inventa o medalie, o insignă, un tatuaj de merit pentru tipul acesta de nobil revizorat.

Bien à vous,

Polichinelle

@ Moderatorului

Vă înţeleg perfect sprintena lehamite. În fond, cine agreează stridenţa monotonă a sughiţurilor? Oricum, vă mulţumesc franc pentru toleranţă. Sunteţi un profesionist. Adieu.

Poli! – adăugat de Razvan Georgescu la data de 03 Aprilie 2011 10:04:15

Bine domne, fura! Liber din partea mea! Daca domnul Vasilescu te lasa si nu-ti da la cap, fura! Pupa-i mana si fura! Ce pot sa fac eu? Dar macar fura interesant! Ai aerul ca ai mers la furat avand o groaznica constipatie cu ceva complicatii la ficat si la fiere.

Mie-mi place genul asta de epistolar, nu ma oboseste dar cu oameni veseli, cu simtul responsabil al umorului. Apoi matale scrii cu zgarieturi pe hartie. De oftica ca te-am prins ti se zbate ochiu’ stang si iti tot vine sa urli. Ce sa fumez din matale?…Daca te-as lua in serios ma ia indigestia. Si asa, citindu-te, ma simt de parca am inghitit pisici moarte.

Ponturi: citeste mai mult! (nu lecturi grele, totusi). Timp de 245 de ani nu mai citi Plesu. Intre timp scrie pe-un caiet de clasa intai fraze simple gen ” Ana are mere” sau ” Jur ca nu mai fur”. Si asculta muzica din aia linistita. Budha bar. Eventual Mihai Constantinescu. Traieste simplu si, mai ales, zambeste! Hai, ca se poate!!

Imi cer scuze aici domnitei Selma ca pe subsolul articolului dansei demasc hotii astia marunti. Nu se face, stiu. Insa o asigur ca dansa e pentru mine o revelatie si recunosc fericit ca imi place mult ceea ce scrie. Si-mi cer frumos scuze.

@Razvan Georgescu –  adăugat de Mircea Vasilescu la data de 02 Aprilie 2011 10:04:10

Păi ce să-i facem? În „lumea web 2.0”, dacă pe vreun site nu apare sughiţul cuiva, răsar ca din pămînt strigăte: „e cenzură!”. Săriţi, mă omoară vampirul!… :)))

Se duce dracului giudetul…! – adăugat de Razvan Georgescu la data de 02 Aprilie 2011 11:04:07

Pai cu clone din astea stricate nu stricam imaginea frumoasa a Dilemei? Nu stiu, zic si eu! Si eu as putea atunci sa rasar din pamant cu strigate gen: Sariiiiti, mi-e terfelita inteligentaaaa!

Sariti, hotii! Sariti, bagati cenzuraaaa! 🙂

Dilema deficitului de libertate. Boala

In Dilema veche, nr. 363, 27 ianuarie – 2 februarie 2011 / rubrica „Cu ochii in 3 si 14” apare urmatoarea nota: ● Lui Dumitru Prunariu nu i s-au găsit documentele justificative pentru perioada din Cosmos, aşa că i s-a tăiat 70% din pensie. Întrebat despre această situaţie, omul a fost amărît, deşi a spus că nu-i face deloc plăcere să abordeze subiectul. Costi Rogozanu a comentat pe Facebook aşa: „Frate, ai fost în Cosmos, ce poate fi mai frumos? Cum se poate să te plîngi de pensie?“. Căci, nu-i aşa, o expediţie în Cosmos e un fel de drumeţie, şi nu presupune ani întregi de muncă: studiu, cercetare, teste, antrenamente; plus consumul de energie, presiunea psihologică, asumarea unor mari responsabilităţi, riscuri etc. O sinecură galactică, ce mai! (M. C.) Dl. Goe (ce sa faca si dansul?) a comentat nota. Si (culmea?) comentariul sau (in/util si in/ofensiv) a aparut. Ziceam ceva despre faptul ca Ureseseul a luat in drumetie prin cosmos, pe gratis, astronauti amatori din tarile prietene si prietenoase, asa… de propaganda cu viteza luminii. Dar ca ulterior a luat cate o tura prin Cosmos si cetateni din tarile inimice (America, bunaoara) contra-cost, adica pe bani. Si ma intrebam cat de mult s-o fi antrenat, acasa, in particular, turistul american care si-a platit excursia la Agentia de Turism Rusa cu vreo 20 de milioane de dolari americani. Cati ani o fi petrecut saracul cu studiu, cercetare, teste, antrenamente? Adica si epuizat si cu banii luati. Asta apropo de eforurile zborului in Cosmos spre gloria regimului socialist. In fine, ceva de genul asta am zis. O parere, usurica si subiectiva. Ca orice parere. La fel de suspenabila ca si cea opusa. Paranteza: As vrea sa nu ma intelegi exagerat de gresit. Dumitru Prunariu e un cetatean ok al RSR si ulterior al R. A fost validat de catre Securitate si KGB sa zboare in cosmos (era sanatos si cu origine sanatoasa) a muncit la antrenamente (nu chiar la fel de greu si cu aceleasi rezultate ca Nadia Comaneci, ori Ilie Nastase ori Gheorghe Hagi, care nici n-au pensie, dar orisicat) si chiar n-a facut politie politica, nici in cer asa si pre pamant. In fine, un cetatean. Onorabil. Nu un erou sau un caz atat de special incat sa merite un tratament special, privilegiat si o lege sau un amendament special. De altfel ma indoiesc in legatura cu faptul ca misteriosul mister M.C. chiar intentiona serios sa-l sprijine la gazeta pe Prunariu in a-si recupera pensia discutabil de mare. Mi se pare evident ca scopul său era sa-l (în)contreze/contrarieze si sa-l si bage in seama pe Rogozanu si… cam atat. Pana aici n-am spus nimic. Asta e. Imi ia mult sa spun nimic. Acum insa urmeaza ceva. O stire. Dupa trei zile de prezenta in subsolul articolului, comentariul meu a disparut. A fost sters. Nu-i asta o stire importanta? N-o fi. Dar nedumerirea mea este imensa. Nu-mi pot imagina, nici macar pe departe, ce-i in capul ălora care se opcupa cu stersul mesajelor altora. Desigur ca nici predilectia unora, multora, tuturor, de a comenta orice, oricand, oriunde, n-o fi tocmai kosher, dar macar este o pornire usor de inteles, de diagnosticat, de explicat. Dar mecanismele secrete prin care un individ se gandeste sa invizibilizeze palavrele altuia, sunt misterioase si in cele din urma inspaimantatoare, ca orice lucru neinteles. Agnoase existentiale in fata necunoscutului, a abisului. Nu faptul ca amaratul meu de mesaj nu se vede si ca nu-l citeste nimeni ma deranjeaza, nici ca a disparut ca si cand n-ar fi fost (pot naste oricand altul la fel de usor, sic), nici macar faptul ca cineva a ajuns la concluzia ca trebuie sa-l stearga, sa-l blocheze (sa ma anihileze, sa ma reduca la tacere) nu ma atinge catusi de putin. Ma nedmereste si ma intriga modul in care cineva poate ajunge la concluzia ca stergerea unui mesaj ar putea avea vreo noima, vreo eficienta, ca ar putea obtine ceva, orice, prin asta. De aceea imi vine sa intreb ca prostu: „De ce nene Chifule? De ce?”.

Boala Doctore, simt ceva mortal Aici, in regiunea fiintei mele Ma dor toate organele, Ziua ma doare soarele Iar noaptea luna si stelele. Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer Pe care pana atunci nici nu-l observasem Si ma trezesc in fiecare dimineata Cu o senzatie de iarna. Degeaba am luat tot felul de medicamente Am urat si am iubit, am invatat sa citesc Si chiar am citit niste carti Am vorbit cu oamenii si m-am gandit, Am fost bun si-am fost frumos… Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani. Cred ca m-am imbolnavit de moarte Intr-o zi Cand m-am nascut. M.S.

Forumul Dilema si Campionatul Mondial din Proxima Centauri

Practicantii promotori ai importantei de sine in spatiile virtuale (anonimi, animisti, anonimisti, n-anonimi, onanimi, notorii, vorbitori, nevorbiti, vorbeti, consacrati sau in curs de consacrare etc, in fine, toata gama) stiu cat de important este, esential, ca eterul in care-si transmit mesajele sa fie un bun conductor de „electricitate”, astfel incat decalajele datorate vitezei finite de transmitere a mesajelor sa nu interfereze dramatic sau melo-dramatic cu decalajele datorate vitezei de reactie emotional-intelectuala (tot finita) a participantilor la trafic. Putini se incumeta sa-si promoveze importanta de sine, talentele, valoarea, candoarea, ontologia si deontologia, in spatii in care moderarea dureaza zile intregi, pentru ca riscurile de a fi mai ridicoli decat in conditii normale sunt destul de ridicate. Daca urmatoarea editie a campionatului mondial de fotbal s-ar desfasura, sa zicem, nu in Brazilia ci pe o planeta din sistemul Proxima Centauri si am dori sa avem un comentator la fata locului ar trebui sa-l trimitem din vreme pentru a putea participa la festivitatile de deschidere (echivalente cu aparitia unui articol al d-lui Andrei P. in Dilema Veche pe Planeta Veche, de ex.). Omul nostru dotat cu o nava capabila sa calatoreasca cu viteza luminii (sau pe aproape) ar trebui sa plece cam cu patru ani mai inainte. Lui calatoria i-ar lua sub o ora, nici n-ar avea timp sa-si scrie cuvantul de deschidere, dar ar ajunge acolo taman la pont. Ar incepe sa transmita, iar noi i-am auzi vocea si am vedea imaginile dupa alti patru ani, chiar daca fotonii purtatori ai informatiei ar ajunge (din punctul lor de vedere) instantaneu. Ne-am bucura ca prostii pentru niste goluri marcate cu mult timp in urma. Poate in alt tarâm, in alt regim. Bietul comentator virtual de fotbal s-ar intoarce dupa o calatorie de cateva ore in care e inclus si meciul de deschidere, constatand ca in lipsa sa s-au scurs pe pamant mai bine de 8 ani si ca, intre timp, tot ce era de comentat s-a comentat si ca oricum nu mai intereseaza pe nimeni cine a castigat campionatul mondial de acum 8 ani. Cam asa este sa comentezi pe forumul Dilemei Vechi. Totusi ambitie si ambitiosi exista. Bunoara dl.Goe si altii.

Intr-un trecut oarecare, relativ, care oricum creste (i)reversibil in urma noastra, dl. Andrei P. un vector al comunicarii virtuale, a inghegat  O teorie a intrebarii (AICI). Dar vorba `ceea, teoria ca teoria… Intr-un nou episod transmis de pe Proxima Centauri domnia sa a trecut la exemplificari, extragand din scrisori (in varianta clasica nu e-relativista) venite de la cititori unele intrebari (ce respecta standardele teoretice preconizate de catre teoria restransa a intrebarilor bine formulate) si carora, asadar, li se poate raspunde. Intrebarile (cu variante de raspuns incluse) venite de la o tanara domnisoara din Focsani, sunt foarte generoase cu adresantul cunoscut AICI (Intrebari si unele Raspunsuri – Dilema):

Ce este, în fond, literatura? O sumă de „vorbe bine ticluite“, sau o „copie a realităţii“? O „jucărie“ estetizantă de „lumină şi cuvinte“, sau un mod de „a surprinde veridic viaţa“, „în sublimul ei“?

Asadar ce este, in fond(!), literatura. Ce univers vast de-de-zbatere! In fata acestei provocari munumentale nu se poate sa nu-ti amintesti de conferinta sustinuta de catre precurrsorul d-lui Andrei P., dl.Caragiale, in fata Societatatii protectoare a Muzelor Daco-Romane, cu tema „Ce este Arta”. Insist sa o savurati, chiar si in reluarea, AICI ori (daca aveti posibilitatea) s-o audiati in interpretarea d-lui Radu B.

De la general la particular si de la particular inapoi la general, s-ar putea desigur reconstitui spontan (o intreaga nebunie), faimoasa polemică dintre sustinatorii artei pentru artă versus ai celor pentru arta cu tendinţă ce i-a avut candva ca protagonisti pe Tony B. si Alexandru V. (sau invers) despre care insist sa cititi AICI.

Asadar putem considera ca literatura este o… arta, un caz particular, o instantiere polimorfica a clasei mai vaste a artei si ca prin urmare si literatura este exact ceea ce zicea nenea Iancu ca ar fi arta, in magistrala conferinta de acum 100 si de ani. Nimic nou sub soare. Domnul Andrei P. se fereste in expunerea domiei sale sa raspunza clar ce-i literaratura, dar propune o serie de ipoteze si intrebari ajutatoare care sa-i ingaduie cititorului sa afle, la alegere, ce-i cu literatura si ce este ea. Ba chiar sa-si dea seama daca (aoleu) jurnalismul e si el literatura sau nu. In discursul sau dl. Andrei P. indeamna la moderatie, moderare, mediere , intre toate cele ce literatura ar putea fi, astfel incat toate ingredientele (frumosul, veridicul, substantialul, utilul, misiunea) sa fie folosite armonios pentru obtinerea produsului finit: produsul literar. Desi este scriitor si eseist (adica producator de literatura), dl. Andrei P. este in primul rand un consumator (devorator) de cultura, arta si in cele din urma de literatura, fiind si critic de arta. Din acest motiv, impresia mea este ca in articolul cu pricina domnia sa are tendinta de a exagera in legatura cu prezentarea produsului literar in ansamblu sau, inclusiv ambalajul (de vorbe si realitati) al acestuia in dauna esentei, adica a acelei parti care mentine un produs literar in limitele ontologice ale definitiei sale de „creatie” si „artistica” adica ceva nou, ne mai vazut, care produce emotie.

Ca sa-mi ilustrez punctul de vedere am apelat la un contrapunct postat in Dilema Veche in subsolul generos al articolului, incercand o trecere inversa decat cea incercata mai sus, de la general la si mai particular. Dupa un timp de asteptare indefinit dl. Vasilescu i-a dat unda verde:

Contrapunct – adăugat de Dl.Goe la data de 21 Ianuarie 2011 10:01:45
Poezia este o forma de literatura, o subdiviziune, un caz particular, o instantiere a unei clase mai cuprinzatoare: literatura. Ceea ce i s-ar potrivi clasei ar trebui sa i se potrivesca (cumva) si subdiviziunii, formei particulare. Totusi daca in textul d-lui Andrei P. am inlocui termenul „literatura” cu „poezie” nimic nu s-ar mai potrivi. Este o dovada ca abordarea este gresita. Contingenta literaturii cu realul, realitatea si veridicul este contextuala si intamplatoare, neesentiala. Mai exista si alte arte care au problema asta, artele palstice in general (pictura, sculptura), despre care s-ar putea crede ca in principal redau si transfigureaza „artistic” anumite realitati observate de catre artistul creator. In fond literatura, ca si pictura, sculptura sunt in esenta lor definitorie, ca entitati logice, la fel ca si dansul sau muzica (cea mai abstaracta arta dupa matematica) tocmai ceea ce creaza artistul, intermedind un mesaj divin, abstract, profund, nou, din sine, fara vreo legatura cu realitatea in care este constrans sa creeze si care-l ajuta (doar) sa-si ambaleze arta (literatura in cazul in speta). Literatura „Celui mai iubit dintre pamanteni” nu consta in realismul naratiunii, al intaplarilor sau plauzibilitatii acestora, al personajelor sau dialogurilor, ci in acel ceva aproape inefabil pe care autorul l-a strecurat in ambalaj.

Dupa un alt interval „amasurat” a primit unda verde o replica venita de la cel pe care l-am pomenit mai sus la „si alti comentatori curajosi” si pe care-l credeam disparut pentru totdeauna din peisaj: dl.Polichinelle. Domnia sa (pe care nu-l banuiesc a fi poet) a replicat:

poetry as holy obstetrics – adăugat de Polichinelle la data de 24 Ianuarie 2011 11:01:32
Poezia nu e un delir elegant, tutelat de Muză, nici o reverenţă sibilinică dinaintea Misterului, ci o liturghie teogonică. La capătul ei, un zeu înţărcat îşi surâde taina…

Am fost siderat de reaparitia misterioasa a d-lui Polichinelle dar si de precizia si concizia cu care reusea, nepoet fiind, sa articuleze poetic, trecand prin preludiul a doua negatii, definitia exacta a poeziei, pe care presupun ca nici macar Viorel Padina, el insusi in persoana, n-ar putea-o contesta sau intregi invreun fel: „O liturghie teogonică la capătul careia un zeu înţărcat îşi surâde taina.” Sublim. Superficial, d.Goe s-a bucurat constatand ca misteriosul anonim, seraficul d.Polichinelle, un exclusivist elitist, care comenteaza (d)in obscuritatea anonimatului virtual doar la Dilema Veche si cateodata pe Arca lui Goe, sustine mai degraba varianta propusa vag de catre dl.Goe in dauna celei mai generale sugerata consistent de catre dl. Andrei P.

Spre verificarea acestei ipoteze am adaugat un mesaj:

Fara trimiteri obstetrice va rog… – adăugat de Dl.Goe la data de 24 Ianuarie 2011 01:01:24
Pai asta am vrut sa spun si eu mai in general, ca poezia nu este nici (a) nici (b) ci (c). Un „ce”. Prin urmare nu este nici (d), (e), (f)…si nu e (z). Nu reusesc sa-mi dau seama daca ati vrut sa ma contraziceti, sa ma talmaciti, rastalmaciti sau doar sa ma traduceti. In mod asemanator Literatura nu este nici (A), nici (B) ci (C). Un „CE”. Deci nu e (D), (E)… si nu e (Z). Poezia, literatura, orice arta este ceea ce este (arta) doar prin acel CEva intermediat de catre artist intru Continuarea Creatiei. Si reCreatiei. Recreatia mare. Prin urmare Arta, si pe cale de consecinta Literatura si si Poezia, nu au nici o legatura cu realitatea preexistenta, cu vechiul, cu ceea ce exista deja in preajma artistului. Dupa cum omul nu este lutul si nici macar felul in care Creatorul vede lutul. Sau se vede pe sine. Si nu e omul Om pentru ca e din CEva (din lut) si pentru ca e dupa chipul si asemanarea Cuiva. Doar mai multul e Omul. Literatura. Ma rog, nu discutam aici despre pseudo-literatura. Dar poate ca idealizam exagerat, ca muzica aceea care sentimentalizeaza obositor orice atom.

Vidul cosmic a intervenit iarasi. Mesajul n-a aparut. In schimb a disparut, retras de pe piata, si cel poropus de catre misteriosul domn Polichinelle. Cum si de ce s-a intamplat aceast enigmatic fenomen pot doar presupune. Dupa cuvenita asteptare am cazut spontan intr-un soi de solipsism vulgar. Am gasit de cuviinta sa nu mai insist cu neconcisele mele modele scurtand mesajul initial, la care am avut din nou acces, dupa disparitia replicilor ce-i erau atasate, parafrazanu-l pe dl.Polichinelle. Surprinzator dupa aceasta manevra au reaparut si replicile din aval, intr-un context acum-oarecum producator de confuzie, ca in romanele SF in care se calatoreste in timp inainte si inapoi astfel incat efectul poate sa se nasca, voluntar, inaintea cauzei. Iata ce poate sa iasa de la un exces de moderare (extremism de centru?) in care oricand, oricine poate cadea in capcana timpului. Pentru intregirea haosului un fragment scos din contextul mesajului meu initial, acum invizibil pe forum, este luat in balon de un oarecare VictoreL, care se baga-n seama ca sa ma ironizeze ca ma bag in seama: io si io exist. Ce sa mai! O placere, o fantezie, o nebunie sa comentezi comentarii la Dilema Veche. Succesul e garant.

Recomand spre documentare si:

Solipsismul ca esenta a omului
si
Golul (in) care sunt!

Mihail Neamtu si starea „natiunii” la Dilema Veche.

In sfarsit exista si vesti bune despre progres si ameliorare a democratiei in universul virtual. Starea „natiunii” pe forumul Dilemei Vechi s-a ameliorat considerabil, in ceea ce priveste drepturile si libertatile cetatenesti, inclusiv dreptul fundamental la libertatea de expresie (cu variantele dare in petec, luare in seama etc) acordate de catre autoritati, cetatenilor virtuali, mai mult sau mai putin anonimi. Situatia pare destul de stabila cu toate ca respectivele progrese nu s-au produs din initiativa si convingerea intima a „autoritatilor” ci prin calcul si cedare in fata presiunii opiniunii publice. Pomenind „opiniunea publica” nu ma refer desigur doar la dl.Goe. Indiferent cat de incorect si nedemocratic ar actiona autoritatile (niste autoritati) si oricat de persistent si agasant ar fi un dizident singular nu s-ar putea inregistra progrese civice, daca restul membrilor comunitatii ar ramane impasibili.

Pe forumul Dilemei Vechi au existat in ultimele luni voci care s-au plans, s-au revoltat, sau chiar s-au rasculat discret in contra cerbiciei si excesului de zel al unor asa-zis moderatori. Si zic „asa-zis” moderatori nu pentru a-i ironiza ci pentru ca, in fapt, (cel putin pana acum) nu moderau nimic ci doar, cu o mare lentoare, aprobau sau nu, spre publicare, mesajele pe care oricum le dezaprobau in sinea lor, care sine dadea adesea pe dinafara prin comentarii de moderator-jucator in genul „daca taceai filosof ramaneai”, aflandu-se deci, mai degraba, in postura (simpla) de (dez)aprobatori decat (de cea complicata) de moderatori.

Dar, am luptat si am progresat. Cum spuneam, unii s-au plans, altii s-au revoltat, unii au evadat, iar altii au continuat pur si simplu sa-si scrie apasat opiniunile care adesea il enervau cu asupra de masura pe bietul moderator cu grea misie, misia de politzai. I-as aminti la categoria „nelinistiti care servesc progresul civic” pe forumul Dilemei vechi, in ordine alfabetica, pe Atamild, Aurelia Ghircoiasu, Bursesc, Eugen, Ghelme, groucho marx, Kibby si R.A.Muresan dar desigur mai sunt si altii (carora le cer scuze pentru momentala monumentala omisiune). Schimbarea formala de atitudine, de la campania acida anti-forumisti a Dilemei, de acum cateva luni, pana la relativa acceptare a starii de fapt si a pacii cu cetatenii, este o intreaga istorie, plina de intamplari anecdotice, careia i-am fost martor. Tot mai sper ca voi avea timp sa fac o retrospectiva in care sa punctez momentele cheie, inainte ca acestea sa iasa cu totul din actualitate. Ar putea fi consemnate cateva astfel de momente (si schite) antologice printre care chiar si unul care culmineaza cu coborarea in arena, intr-o scurta si fulminata incursiune, a insusi AndreiPlesului (caz unic in analele forumurilor de pretutindeni). Astazi cetateanul virtual de la Dilema este tratat cu mai multa ingaduinta de catre autoritati, pe alocuri chiar cu respect, moderarea dureaza mai putin si in genere atmosfera degaja libertate. In fine sistemul nu e perfect dar este un sistem democratic in care criticile pot fi punctuale, vizand doar scapari accidentale si imperfectiuni inerente. Orice domn, doamna sau domnisoara goe poate sa-si dea in petec fara probleme. E un drept castigat.

P.S. Va intrebati poate ce treaba are Mihail Neamtu cu toate acestea. N-are. A fost doar prilejul prin care am putut observa moderarea la ea acasa, intr-o ipostaza noua, manifestandu-se natural si oferind in mod generos informatii implicite si „interpretative” (sic) unui observator curios. Am postat AICI un comentariu la un articol al d-lui Mihail Neamtu, care, intamplator, are audienta foare mica. La Dilema. Mesajul a stat la moderare (in mod exceptional) aproape o zi intreaga. Dupa ce mi-am exprimat curiozitatea in legatura cu abesnta mesajului, acesta a aparut (cu o usoara modificare), insotit de si cu explicatii si trimiteri la regulamente si legi prin care autoritatea a probat un comprtament decent in raport cu cetateanul.

Despre dl. Mihail Neamtu, un usor incompatibil cu Dilema Veche, in opinia mea, vom avea ocazia sa mai vorbim. Domnia sa impreuna cu fratele sau geaman Dragos Paul Aligica (monstrii sacrii in felul lor, artisti lexicali si semantici desavarsiti, profesionisti in arta de a avea intotdeauna dreptate, niste maestri in domeniu) imi creaza un complex de senzatii contradictorii care au directa legatura cu forumismul si cu esentele universului virtual, in care fiinteaza in stare embrionara Arca lui Goe, si care complex de senzatii contradictorii are nevoie de exteriorizare si comenatrii pentru inevitabile confirmari, infirmari si alte delicii de maieutica si dialectica.