Titlu: Circul

sub-Titlu: Cercul

sub-sub-Titlu: Cum se tine blog

Am un cerc. De prieteni. E rotund. Încă de când eram mic îmi plăcea foarte mult circul. Ca să nu mai rămân re-petent, părinții mă duceau adesea la cerc. La cercul de matematică, de chimie, de aeromodelism, de poezie, de pictură, de dansuri populare. Nu eram prea popular. Eram premiant. Când nu rămâneam re-petent (rar) mă duceau la circ. Imi plăceau la nebunie acrobații, balerinele, dresorii, leii si tigrii, dar mai ales mă fascinau si mă extaziau clovnii. În cercul meu de prieteni dezvăluisem că mi-ar plăcea să fiu clovn de circ. Părinților le spusesem că o să mă fac inginer în cercetare, iar dirigintei regizor de film. Am fugit cu cercul de la scoală si m-am făcut clovn pe la circul unuia si altuia. Pro bono. Când am adunat destui bani si experiență mi-am făcut, pe asfalt, cu creta, un cerc al meu. Locul geometric al punctelor egal depărtate de un punct fix numit centru. Am investit banii din primul spectacol de (pe) cerc (2 pi lei), adăugând deasupra cercului o cupolă si uite asa m-am pomenit, peste noapte proprietar si manager de circ. Am circa o sută de animale în menajeria circului, si un cumul de alte funcții: dresor, acrobat, paznic, distribuitor de bilete, lipitor de afișe, promotor, transportator, si, desigur, cu voia d-voastră, ultimul pe listă: clovn. De circ. Am reprezentație la fiecare câteva zile. De fiecare dată cu casa închisă. O țin mereu închisă pentru că oricum nu vine nimeni să cumpere bilete si, în plus, intrarea e liberă, iar spectacolul e gratis. Uneori nici ieșirea cu costă nimic. 🙂

Așadar am un mic circ. Glaciar. Circular. Cum procedez? Simplu. Scriu afișele (de regulă în proză scurtă, povesti de nimic) si le lipesc, în exterior, pe pereții de pânză ai circului circular, aflați la vedere, pe sub cupola circului, si ea tot circulară, mai precis semisferică, dar oricum de sus circul se vede ca un cerc. Si spectatorii ne vin de sus. 🙂 Cei care vin. Ceilalți planeză doar, făcând rotocoale, circulare. In văz-duh. Cumplita iar-nă. Intrările în cort sunt bine luminate cu ghirlande de beculețe colorate. Înăuntru însă e beznă. O beznă colosală. Pâclă. Am mereu mare grijă să fac întuneric deplin si liniște totală în incinta circului. Privarea de senzații este aproape desăvârșită, în afara unui imperceptibil iz de iasomie, nicio senzație nesimțindu-se în arenă, sub cupolă. Când totul e gata, apuc cercul circ, îl smucesc cu amândouă mâinile, scuturându-l viguros, până când devine mai mic si mai ușor, prin zbu-rătăcirea prietenilor falși, iar apoi cu o mișcare energică îl arunc, hula hoop , cât colo pe punte, la întâmplare. Frisbee baby!

O pornesc apoi si eu înspre el, îndepărtându-mă, pe punte (puntea-i largă), micșorându-mă treptat în peisaj, în acord cu legile geometrice ale proporțiilor… Când sunt destul de departe si mă văd destul de mic, sunt deja în apropierea circului. Circ mare, impunător, cu cupolă, cu un zmeu agățat în vârf, fluturând zglobiu în bătaia vântului solar, luminat vag de licărul stelelor fixe. Intrările luminate de ghirlande, adierea zefirului cu aroma lui pală de iasomie, răcoarea nopții, linișteai întunericului… totul e minuțios pregătit. Spectacolul poate începe… Lipsesc doar actorii si spectatorii.

Acum urmează partea cea mai captivantă si mai amuzantă dintre toate numerele de circ: momirea observatorilor, capturarea spectatorilor-actori, recrutarea artiștilor amatori si convingerea lor, cu binișorul, pentru a-i face să intre în scenă, în stal, în arenă, pentru a ilumina cu scânteierile lor întunericul, pentru a face țăndări liniștea cu trilurile lor si pentru a încinge atmosfera, alungând bezna, liniștea si răcoarea ademenitoare care adastă în interiorul circului, sub cupolă. E aceasta partea cea mai grea… si trebuie să recunosc spășit că doar foarte arareori mi-a reușit de-adevăratelea, iar când s-a întâmplat cât de cât a fost doar în variante schematice care, doar cu o mare indulgență, ar putea fi numite „spectacole”… asa de schepsis, la plezneală. De obicei partea aceasta nu se finalizează în acord cu varianta plănuită, înscrisa în programul spectacolului si sugerată discret pe afișul postat la vederea publicului, dar nici nu rămâne nefăcută… De întâmplat se întâmplă lucruri. Adesea notabile.

De regulă mă învârt pe punte, aparent fără nicio treabă, fără nicio noimă, prin vecinătatea circului, pe traiectorii spirale care coboară spre cercul central. Ca urmare a fluctuațiilor cuantice, fel de fel de entități virtuale (sau proiecții ortogonale ale acestora) apar si dispar spontan de pe punte. Unele nu dispar imediat, deplasându-se pedestru sau în zbor planat, prin spațiul din vecinătate circului, ca si cum ar fi ceva sau ca si cum ar merge undeva, căutându-si drumul, către o țintă fixă. Uneori ambianța creată astfel dă impresia unei zile normale, într-o urbe oarecare, în care s-a oprit circul Globus, în timp ce oamenii locului își vad de treburile lor, de drumurile lor, de viețile lor, mai mult sau mai puțin virtuale. Unele dintre entități privesc afișele, altele dau binețe, altele se lasă abordate în conversații, în lațuri de vorbe si magnetism. Dacă ai privi de sus, ai putea vedea, în interiorul unui cerc imaginar, un dans gravitational în care este prins d-l Goe si cele câțiva entități, agățați unii de alții în lațuri, ca niște baloane, ca niște păsări, ca niște zmeie, zvâcnind aparent la întâmplare, care încotro, în interiorul de conversație si contemplație al cercului imaginar, de lumină, difuz, dar totuși destul de clar, în care sunt prinși cu toții.

Cercul însă nu este fix, deplasându-se cu totul, încercând parcă să țină traiectoria aceea spirală care se înșurubează către circul central, către intrările luminate cu ghirlande de becuri, o traiectorie de la care însă se tot abate, ba pentru a se apropia de altă entitate vizitatoare pentru a o capta si a o include în cerc, ba pentru a ajunge la marginea punții pentru a elibera, dincolo, peste balustradă, vreo entitatea totalmente incompatibilă cu reprezentația… Eu unul îmi joc destul de convingător rolul, în ideea că asa, pe nesimțite, voi ajunge cu cercul în apropiere de intrarea circului si că atunci voi elibera entitățile înăuntru si asa, brusc va începe spectacolul, reprezentația, haosul si armonia, teama si neputință, întuneric si oglindă, dragoste si disperare, ură si ura întoarsă pe dos în iubire. Si chiar dacă niciodată nu se întâmplă, eu continui să-mi joc mereu cuminte si cu răbdare rolul de Sisif imperturbabil, în așteptarea zilei în care minunea se va întâmpla. 🙂 De preferat înainte de venirea potopului.

Cel puțin asa e planul, si chiar daca nu a fost dus niciodată la îndeplinire totuși a produs rezultate, efecte, a lăsat urme. Exact ca in cazul atomilor radioactivi, interacțiunile nucleare slabe, dezintegrează nucleele, eliberând prematur entitățile din interiorul de conversație si contemplație al cercului imaginar, întotdeauna înainte de a fi ajuns la vreo intrare in circul din centru (teatrul absolutului fix, sic)… Totuși, în drumurile lor pe punte entitățile lasa urme, scrijelesc puntea, pe care s-au desenat astfel fabuloase reprezentări fractalice precum geoglifele de la Nazca (goeglifele de la Arca) … care se disting doar văzute de sus, de deasupra… atrăgând mereu atenția feluritelor pasări si libelule sau altor soiuri entități zburătoare care survolează din înalt. Nu-i mare lucru. Dar totuși e ceva. 🙂

Marea lovește digul pe care in seara aceea n-am avut curajul sa mergem până la capăt. Piatra uda luneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenți, ne puteam prăbuși in apa ce fierbea dedesubt. Dar am fost atenți. Ca totdeauna. Atât de atenți inca intr-o zi vom renunța sa mai pătrundem pe dig. Ne vom mulțumi sa ne-aducem aminte de el, apoi ne vom aduce aminte mai rar si il vom uita in cele din urma, vom uita c-ntr-o seara eram poate hotărați să mergem până la capăt.

Acum chiar dacă as merge pe dig, nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca sau pot înainta curajos. E totuna. Si-as vrea sa uit în ce zi mă aflu, în ce an si unde, să ascult marea lovindu-se într-una de dig, sa ma întreb cine sunt, ce vârstă am si ce caut aici. Si de ce m-am oprit in fata acestui dig, ca si cum l-as cunoaște? (Digul, Octavian Paler)

Update: Circul sibilinic ca gen pseudo-literar n-a fost inventat pe Arca lui Goe. Receptiv ca întotdeauna la critica constructivă prestata artistic de niște comentatori, si fiind poate si-n asentimentul altor nedumeriți, as vrea să compensez cumva neajunsurile provocate colateral prin ne-inteligibilitatea prozei de azi (zi cu ghinion) recomandând o lectură alternativă mai relaxantă si mai pe înțeles. Un circ mult mai accesibil, străbătut de un fior liric ambiental, ambalat cu neverosimilă grație într-un umor apoteotic rar, poate fi găsit AICI unde măscăriciul tragic se întreabă îndurerat încă din titlu „dacă sufăr, ce înseamna aceasta durere a mea?„. Că locul nu e greu de găsit, stă ca drept dovadă faptul ca a fost reperat facil de muza noastră Nostrastella, care prestează acolo, sub privirile siderate ale bufonului amfitrion, un dans tematic din buric, în tandem cu umbra imponderabilă a d-lui Goe ubicuul.

De-aş fi…

Acest articol este un ciot. Pentru completarea lui ești așteptat să contribui si tu în calitate de eu.

Eu supremul… Eu… De-as fi Tezeu… sau Nabucodonosor … al treilea… ► Imaginația are limite! Unele lucruri pot fi imaginate. Altele nu. Ai putea să-ti imaginezi cum ar fi… dacă ai fi mult mai înalt decât ești, de exemplu să ai 20 de metri. Cu un mic efort, ai putea construi mental o imagine a felului în care ti s-ar schimba perspectiva dacă, dintr-o dată, ai avea o înălțime de 20 de metri, într-o lume care-si păstrează toate celelalte proporții. Ti-ai putea închipui, si ai vedea cu ochii minții, cum ai privi si ai vedea tu de sus, de deasupra, acoperișurile caselor, sau cum ai sta întins pe gazonul unui stadion de fotbal. Ti-ai putea imagina chiar si emoțiile si senzațiile (unele dintre ele) pe care le-ai avea, dacă te-ai confrunta brusc cu o asemenea situație. N-ai avea cum să știi exact, cu mare precizie, aievea, cum ar fi, dar ti-ai putea forma totuși o bună impresie. Mai greu ar fi să-ti imaginezi că ești fluture. Un fluture. Mai greu, dar nu imposibil. Ai putea să-ți imaginezi, cumva, vag, imprecis, senzația pe care ai avea-o bătând din aripi de fluture, apropiindu-te de o flore pentru a privi în interiorul ei, cu ochii tăi compuși, de fluture, ochi formați din câte o mie de oceli, în căutarea nectarului. Ai putea! Ai putea? Dar, cu niciun chip n-ai avea cum să-ti imaginezi cum ar fi… dacă ai fi o piatră, o rocă, un mineral. Ai putea, cel mult, să-ti imagini că-ti imaginezi acest lucru… Ai putea chiar inventa o poveste imaginară, poate credibilă, poate emoționantă, poate plăcută, gen micul prinț, despre cum ți-ai imagina tu că ești un cristal de siliciu, dar nu, de imaginat efectiv n-ai putea să-ti imaginezi așa ceva, fiind acest ceva dincolo de aria de reprezentarea a mintii. Are si imaginația limitele ei.     

Cum ar fi să-ti imaginezi că ești altcineva? Altă persoană, alt destin… Alt om. Unul anume, concret, nu doar un ideal abstract. Ancorați prea deplin în propriul eu, nu ne întâlnim prea des cu asemenea… tentații… aspirații… de a fi fiind altcineva, mai bun, mai important, mai de succes, mai puternic, mai… Cineva anume, care există, în carne si oase, ca reper, ca model, ca exemplu sau ca idol… Nu prea mai visează nimeni să fie altcineva… „A fi” a fost ușor degradat (pe scara valorilor) în favoarea lui „a avea”. Eu, X, n-as vrea să fiu Y (n-as avea de ce, nici nu mi-ar trece prin minte asa ceva), pentru că, în fond, eu sunt mai bun decât Y, care este doar mai norocos, mai bine plasat în context, prin forța împrejurărilor. Nimic altceva. Nu? De avut câte ceva din ce are Y, da, mi-as dori să am, banii, averea, gloria, talentul, femeile lui Y da, nu mi-ar strica să le am, dar să fiu Y, cu totul si cu totul Y, n-as avea de ce să-mi doresc să fiu. Ar fi chiar de zis că, în mare secret, de fapt mi-ar fi si frică să fiu Y. Mai știi cu ce hibe obscure as fi forțat să mă confrunt. O avea vreo boală ascunsă, disfuncții erectile, o avea-o mică-mică, o fi nefericit pe fond de anxietate… Poti să știi? N-ai cum. Dar… stai puțin, aici este vorba doar de imaginație… Un simplu exercițiu… de imaginație. Ce te-ar putea împiedică să-ti imaginezi că ești altcineva, mai de succes? De exemplu Ion… Țiriac. Magnat, bogat, mare! De ce nu? Aaa, e prea bătrân? In imaginație se poate rezolva ușor: să fii Ion Țiriac la vârsta ta de acum. Nu? Tot nu? Poate altcineva mai stilat, mai elegant… mai cu prestanță. De ex. Mugur… Isărescu? Ce zici? Te-ar aranja? Bancher, mason, viticultor, posesor de podgorie si arene de tenis… Ființă rafinată. Îm? Ce zici? Te bagi? E prea mult? Prea complicat? Eu știu, atunci poateee… Mugur… Mihăiescu, persoană de succes, celebru, bogat, patron de restaurant în Centru Vechi, vilă în Pipera (pe care ar vrea s-o vândă fiindcă i-a rămas… mare, după ce i-a plecat în America unica fiică)… Un băiat de AUR (trecut desigur si pe la alte partide ecologice, si chiar si pe la Secu, un picuț turnător, numai nițel, asa de gust)… Aripa de succes a Vacantei Mari. Nu? Nici ăsta?… Atunci poate colegul lui, mult mai talentatul si mult mai săracul Radu Pietreanu. Nu? Asta si-a tocat averea pe doctori fiindcă a avut probleme mari cu sănătatea. Dar acum e bine. Mult mai bine. Se poate si mai rău, precum cel de-al treilea mare corifeu al Vacantei Mari. Ce? Nu știi? A mai existat unul, cel mai talentat si mai simpatic dintre ei, unul Felix Sava (zis Felie). Nu cred c-ai vrea să fii tu acela. Felix (ca va?) a avut un sfârșit nefericit, murind de tânăr într-un accident de mașină, pe litoral.

Cred însă că am cam derapat în indezirabil cu oferta noastă ontologică imaginară. Dar am putea drege busuiocul foarte ușor. Dacă vrei si tu. Uite, zi tu, cine sau ca cine ai vrea / ti-ar plăcea să fii în acest exercițiu de imaginație? Nole, Napoleon, Alexandru Macedon, Florin Piersic? Brad Pitt? Charles Chaplin? Enrico Fermi? Pablo Neruda? Picasso? Fernando Pessoa? Mircea Cărtărescu? Donald Trump? Vladimir Putin? Stalin? Hitler? Cine? Sper că mă vei ierta că am propus doar bărbați, dar nu cred ca ar vrea nimeni să fie Eva Braun sau… Veronica Micle. Glumesc desigur (o glumă cam nesărată) din cauza ca am eu însumi dificultăți în a-mi imagina anume cum ar fi fiind să fii femeie. Dar desigur că lista rămâne deschisă oricui ar simți minima ispită de a face respectivul exercițiu imaginar. Maica Tereza? Prințesa Diana? Marilyn Monroe? Meryl Streep? Paula Badosa? Ursula von der Leyen? Cine sau ca cine ai vrea să fii? Măcar un pic. Hai de ai un pic de tupeu si avansează si tu acolo niște nume… cât de cât compatible cu ființa si/sau cu etaloanele ori cu aspirațiile tale…  Cin să fie?

Desigur că discuția aceasta despre… puterea si limitele imaginației, si/sau despre… ori prin… alteritate (?!) ar fi incomplete dacă n-am face măcar niște trimiteri către spiritualitate, despre reîncarnare (!), despre faptul că separarea noastră de restul universului este iluzorie si că în fond suntem fiecare una cu… universul si deci, cu fiecare dintre ceilalți (si alte-le-le de acest gen) … totul desigur în limitele propriilor noastre imaginații. Cum stai cu imaginația? (poți ilustra răspunsul tau în secțiunea de comentarii)…

Oricât de greu de imaginat ar fi si oricât de surprinzător ti s-ar părea, totuși, tot textul de mai sus nu-i decât introducerea (preambulul) unui subiect mult mai prozaic: A te pune sau a nu te pune (prea tare) în pielea altuia! In papucii altuia! In pantofii altuia! In locul altuia! Cât de benefic (sau de dăunător) ar putea fi, în interacțiunile umane (cele virtuale y compris) să încercăm să privim lucrurile din perspectiva celuilalt? Anticipând un pic discuțiile din zona comentariilor, care poate nici nu vor avea loc (la timp), as zice că uneori poate fi constructiv să te pui în papucii altuia, după cum însă, alteori, a te pune în pielea altuia nu poate fi decât prilejul de a înțelege încă si mai exact de ce anume respectivului merită să-i tragi palme și șuturi în cur. Din această dilemă veți putea ieși! Afară! La cerere. 🙂

Update tardiv. In intenție, acest topic era o poartă către… alteritate. Dacă prin preajmă s-ar fi găsit destui cutreierători observatori necontemplativi compatibili cu paradigma conștiinței, a dualitătii minte-trup, cu provocările propuse de filozoful Thomas Nagel, si dacă as fi avut dexteritatea de a atrage destui dintre ei, în interiorul cercului, am fi putut, poate, amorsa si propulsa o discuție captivantă despre cum e să fii liliac, cum e să fii filozof, cât de nostime sunt soluțiile filozofale si de ce îl lua Richard Feynman în râs pe filozofi. S-ar fi vizionat si discutat unu, două, trei, patru filme, si am fi putut „afla” dacă din „imposibilitatea” de a ne pune deplin în pielea liliacului rezultă sau nu transcendența conștiinței în raport cu materialitatea lumii. Am fi comparat tentativa lui Nagel de a „demonstra” pe cale „logică” faptul că fizica-chimia-si-biologia creierului nu pot determina si explica mintea si conștiința, cu alte teorii similare (precum cea a filozofului care pretindea ca a demonstrat pe cale logica existenta lui Dumnezeu). Am fi glosat pe marginea ideii de identitate si despre a te pune în pielea altuia, prin suprapunere, prin conținerea altuia sau prin a fi conținut într-un altul, si desigur despre implicațiile acestor exerciții imaginare în viața noastră virtuală de zi cu zi si câte alte grozavii. Ratate toate. Din cauză că n-am găsit si n-am convins clienții potriviți… tematic. Dar totuși n-am rămas chiar cu mâna goală… ne-am ales cu niște tentative drăguțe, cu ceva florini, cu oane, cu olge, cu vladeni si cu renate si, cu voia d-voastră ultimele pe listă, cu succesul-pe stele.

Addendum: Desigur că Nagel a avut intenții cât se poate de clare atunci când a ales tocmai liliacul si nu altceva, si anume de a crea confuzia maximă. Omul n-ar fi putut alege o creatură mai potrivită în acest scop filozofic, nobil. A ales un mamifer, ca si noi (oamenii, publicul intenționat al autorului), rude de-ale noastre cum ar veni, cu sânge cald, cu păr, care nasc pui vii si-i hrănesc cu lapte. Ca mine si ca tine… 😉 Mamifere care sunt ființe sociale, au emoții, psihologie… sunt cam ca noi, ce mai la deal, la vale… Ideea de a-ti forță mintea pentru a-ti imagina cum ar fi daca ai fi un asa ceva (mamifer, social cu emoții), nu-i înfricoșătoare, nu pare misiune imposibilă care sa te inhibe de la început, să te sperie sau sa te facă să râzi si să nu-l iei in serios pe autor. Dacă autorul ar fi zis abrupt că-ti cere să-ti imaginezi cum e să fii germenele dintr-un bob de grâu, probabil că discuția s-ar fi inhibat (multi trimițându-l din start la plimbare cu ghidușiile lui)…

Omul a ales ceva ușor pentru a nu descuraja victimele: un mamifer. Dar, a avut grija să-l aleagă pe cel mai atipic si mai deosebit de noi, care zboară si care se orientează folosind ecolocația. Vede (imagini) cu urechile si zboară cu mâinile… Partea asta era necesară pentru continuarea demonstrației. După ce te convingea să accepți formal misiunea (fiind important să n-o refuzi/expediezi aprioric), omul Nagel îți „dovedea” că n-o să poți, orice ai face, să înțelegi, ca om, cum e să fii liliac si să simți ecolocația si zborul în felul unui liliac. Chiar si daca ar fi să te transformi intr-un liliac, tot n-ai putea avea perspectiva unui liliac care s-a născut liliac. Pare de bun simț sa accepți aceasta „evidentă”. Filozoful Nagel avea nevoie in demonstrația lui filozofică de acceptul tău. Un matematician care vrea sa demonstreze o teoremă nu are nevoie de validarea publicului. In matematică acceptarea unora dintre pașii demonstrației de către public, nu face parte integranta din demonstrație. La filozofi însă are, aici fiind cu totul altfel. Omul are mare nevoie ca, majoritar, publicul sa fie de partea lui si să accepte emotional „dovada”. Omul nu avea chef să se trezească deodată in fata unei situații stânjenitoare in care el să întrebe „nu-i asa că vă e clar că n-aveți cum sa realizați pe deplin cum îi e liliacului să fie liliac?”, iar majoritatea, în loc sa zică: „Da, desigur, normal, asa e, n-ai cum” sa fi zis (ca Aldus) „Ba nu domnule. Poate tu nu poți. Ca n-ai imaginație. Eu pot.” In demonstrația lui Nagel nu contează daca „subiecții” ar fi putut sau nu să se imagineze cu suficientă precizie lilieci, ci să fie preponderent de partea lui. Dacă ar fi ales alt mamifer, pisica de ex, sau câinele, ar fi fost in mare încurcătură, căci multi proprietari de câini si de pisici, aflați in relații telepatice 😉 cu animăluțul din dotare, l-ar fi contrazis spunând că ei știu sigur cum vede lumea patrupedul respectiv. Alții l-ar fi amintit pe Jack London care a oferit lumii admirabilele romane „Chemarea străbunilor” si „Colț alb”, care sunt scrise, super-convingător, din perspectiva câinelui/lupului. As fi sărit si eu (hodoronc-tronc) cu exemplul câinelui lui Unamuno, din nivola Negura, care câine tine un memorabil discurs filozofic câinesc, la catafalcul stăpânului său mort. Ce să mai, ar fi fost un fiasco total. Risc mare de fiasco. Desi, exact asa ca în cazul liliecilor, de fapt, oamenii n-ar fi putut să-si imagineze cu o precizie rezonabilă cum îi e câinelui să fie câine. Din acest punct de vedere Nagel putea alege orice: euglene verzi, meduze, pisici sau oane, orice. Problema era că lui îi trebuia un exemplu, care să le facă destul de clar martorilor că e cum zice el, să-i facă să fie, spontan, de „bună voie”, de partea lui, în această fază logică a demonstrației.

Când ești intr-o discuție si tratative cu niște martori cărora vrei sa le inoculezi ideea ta „B” nu te apuci să le-o oferi asa hodoronc-tronc, cerându-le s-o voteze. Iti pregătești o demonstrație „logică”, care folosește o implicație de genul „dacă A este adevărat atunci B este adevărat”… B, de regulă este un enunț complicat, dar A-ul trebuie sa fie nici prea simplu, nici prea complicat, încât martorii să investească efort în înțelegerea si elucidarea lui, si sa fie până la urmă de acord, în cor, cu tine, că da A este adevărat, bunăoară că da: De fapt n-ai cum să înțelegi de-adevăratelea cum îi e liliacului să fie liliac, pentru că creierul tău nu e ca al lui, el are simțuri pe care tu nu le ai (vede imagini cu urechile)… De unde rezultă că B este adevărat. Destul de epuizat de efortul de a-si imagina cum e să fii liliac si de acceptarea ideii evidente că n-ai cum, investit în acest parcurs logic, e normal să mergi alături de maestru si să zici si tu, în cor, ca el, că da, înseamnă că B este adevărat. Nu mai stă nimeni să vadă dacă ideea acreditată fugar de maestru cum că A si B ar fi echivalente (ceea ce e si greu de probat, descurajant de greu, si na, n-o sa ne apucam acum din nou de demonstrații, mai ales că maestrul e convingător si-a câștigat credibilitatea prin prestanță si prin ingeniozitate de a fi ales mamiferul perfect: liliacul. Nu pangolinul, nu pisica, nu babuinul, nu pe Sticri sau pe Papy)… Prin urmare multi vor fi de acord cu Nagel, declarându-se susținători ai enunțului B. Demonstrația e făcută.

Asa merg demonstrațiile în filozofie (ca-n ideologie) cu majoritate de voturi. Degeaba vine vreun tocilar cu articole în care argumentează că A nu-i nici chiar adevărat si nici chiar echivalent cu B, câtă vreme tăvălugul ideologic a promovat varianta propusa de influencer-ului Nigel. Tocilarul este desființat scurt cu „argumente”: „Ce spui tu este o opinie nu un fapt. Majoritatea (intelectualilor) au altă opinie. Cei mai multi considera ca B este adevărat. Ceea ce este si incontestabil, întrucât a fost demonstrat deja. De către filozoful Nagel.”

Are cineva idee la ce se referă enunțul „B” in „demonstrația” lui Nagel? As face pariu ca absolut toți martorii accidentali ai acestui topic, nu numai că n-au trecut de enunțul A, dar nici nu si-au pus problema c-ar mai fi fiind vorba si de altceva, de alt enunț. Oare Nagel n-a vrut doar să arate că nu poți vedea lumea din nicio alta perspectivă decât din a ta? Ei bine nu. Dacă vrea cineva să elucideze ce naiba ar fi fiind enunțul B, in acest sens poate fi vizionat, cu o minimală atenție, acest film de o jumătate de oră. Merită. Pe urmă (mai știi?) poate avem ocazia să discutam un pic despre B.

ne-Cazuri fiscale

Am inițiat mai deunăzi pe Arca lui Goe o reformă fiscală, imaginară, ludică si colectivă, care însă, ghinion, s-a dezlânat înainte de a se coagula… a ceva. Nu e așadar de mirare că respectiva reformă fiscală a eșuat în cală, reportată pentru altă extragere. Dar… parcă i-as mai da o șansă, acum, înainte de a se scufunda, din cauza gravitației si entropiei (aflate deja acolo, ca pretutindeni), înspre prea adâncul nebulos al calei, unde se află depozitată colecția cu lucruri din rândul celor ce n-au fost niciodată. Așadar, prietene, reformă fiscală, fie, fiindcă interesele partidului o cer și, a dracului fatalitate, o stim și noi.

As începe cu o precizare explicită (ca pentru proști, la cererea publicului 😉 ), si anume că eu am zis „reformă”, așa… din pură modestie, dar că de fapt este vorba despre o revoluție în toată regula. Revoluție, revoluție! In direct si în reluare. Fără steaguri si petarde, dar în rest cu tot ce trebuie unei revoluții. Mă tu vrei să fii (si tu) revoluționar sau nu? Sau vrei doar să caști gura de pe margine? Fii mă si tu ceva acolo, că e gratis: revoluționar, Gavroche, sau reacționar, contrarevoluționar (ca Aldus), retrograd, anarhist ori măcar chibiț. Nu sta ca muta. Fă ceva, implică-te, nu lasa totul pe capul d-lui Goe, după capul d-lui Goe. Nu mă lăsa s-o fac eu singur că iese lovitură de stat. Lovitura de stat fiscală, imaginară, ludică si colectivă. N-ar fi frumos. Mai frumoasă ar fi o revoluție. Mai ales acuma că suntem ambetați absolut. Vino să-i tragem o rivoluție!

As continua cu încă o precizare explicită (ca pentru proști, la cererea publicului 😉 ), si anume că o revoluție ar trebui făcută în primul rând rațional, cu capul, nu cu sentimentul. Trebuie să înțelegi ce anume merge prost sau ce nu merge si eventual de ce nu merge si din cauza cui nu merge. Dacă doar simți că ceva merge prost, si (doar) simți ca este nevoie de schimbare, vei fi predispus să pui botul la orice (fel de) revoluție sau pseudo-revoluție întâmplătoare, care va fi fiind cel mult asa… ca o răscoală, pe principiul că orice schimbare e binevenită si că oricum ar fi altfel, va fi mai bine decât e. Nu cred că vrei să fii un simplu răsculat sau vreun Raskolnikov. Să ajungi să fii tras pe roată sau să te spânzuri singur cu nojițele, ca Jeffrey Epstein. Tu vrei să fi revoluționar! Esti ploieștean, nu? Nu plânge! Esti volintir.

Prin urmare vin si zic, întrucât nu poți lăsa chiar totul pe umerii d-lui Goe, pentru partea asta va trebui să te meditezi singur, să-ti faci temele si să vii cu lecția învățată… despre ce anume te supară, ce anume nu-ți convine, ce ți se pare incorect, imoral, greșit, în actualul sistem fiscal (de la noi din Uniunea Europeană, sau de la alte Uniuni sau foste Uniuni…). Dacă nu te supară nimic sau habar nu ai ce te supară, atunci ar fi de preferat să înțelegi si să accepți că revoluțiile nu sunt pentru tine. Nu-ti mai pierde timpul pe aici. Cât o ține revoluția. Ci mai bine mergi pe la d-l Sticri si delectează-te cu dimensiunile sale colosale gen: „Dimensiunile nu sunt locuri sau locații. Sunt niveluri de conștiință care vibrează la un anumit ritm/nivel. Fiecare dimensiune superioară vibrează la un ritm/nivel mai ridicat decât cea de mai jos. În fiecare dimensiune superioară există o perspectivă mai clară, mai largă a realității și un nivel mai mare de cunoaștere. Experimentăm mai multă libertate, mai multă putere și mai multe oportunități de a ne crea realitatea„… sau si mai bine du-te pe Potecuțe de dor sau fă-ti Gânduri Tembele (cu tricolor) ori ține-te de Ghidușii.

La punctul (b) de pe ordinea de zi din pregătirea rațională si temeinică a unei revoluții ar fi fiind proiecția în viitor, despre cum anume ar trebui să fie, cum să arate viitorul sistem, si anume, în cazul de față, sistemul fiscal. Cel nou. Cel propos de revoluție si revoluționari, după chipul si asemănarea lor, în beneficiul tuturor. Al poporului. Suveran. 🙂

La punctul (c) de pe ordinea de zi ar fi fiind planificarea tranziției de la starea actuală la cea propusă. Cum anume să se facă practic trecerea de la (a) la (b)… Este partea cea mai grea, cea mai scârboasă, cea mai riscantă, dar, din fericire pentru noi, nu este treaba noastră, a revoluționarilor, ci a… tehnicienilor, a celor cu logistica… cu post-procesarea…

Prin urmare noi, aici, pe Arca lui Goe, acum, pe acest topic, aflat în continuarea prin resurecție a celui început anterior (si abandonat după dezlânare), ne vom ocupa (prin mijloace specifice, maieutice) exclusiv de punctul (b): în încercarea de a afla, împreună, despre cum anume ar trebui să fie un sistem fiscal corect, drept, moral, eficient si pragmatic, presupunând că toată lumea, aici de față, predispusă să participe (într-un fel sau altul) la revoluția fiscala, cam stie ce-i acela sistem fiscal, cum, de ce si pentru ce (în ce scop) este (momentan) necesar un astfel de sistem (înainte de a nu mai fi. Necesar). In acest scop, înainte de a da cuvântul în plen, revoluționarilor voluntari, as mai face două gesturi caritabile, (b1) recapitulând sumar lista variantelor de sistem fiscal disponibile teoretic (asa cum s-a configurat ea din discuțiile anterioare ale colectivului) si (b2) propunând un mic exemplu simbolic, practic, concret, de modelare fiscală, care să ajute la amorsarea discuțiilor, dezbaterilor si hârjoanelor ludice, în cazul (ne)fericit în care se vor găsi combatanți doritori pentru asa ceva. L-as ruga însă pe prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe să nu se grăbească să interpreteze prea îngust, prea mot-a-mot, prea ad litteram, semnificațiile variantelor si modelelor propuse minimal mai la vale. Nimic nu este chiar exact ceea ce pare sau ar putea apărea. Detalii si repere explicative se vor adăuga sau revela de la sine pe parcurs, prin comentarii, astfel încât să înțelegem mai plenar ce este, de exemplu, berea si/sau berăria.

b1). Așadar, variante disponible de sistem fiscal (listă deschisă):

0) Varianta Zero: Impozit egal. Se evaluează si se decide (…) necesarul bugetului public global, se împarte la numărul persoanelor care formează populație plătitoare de taxe (contribuabilii) si-si plătește fiecare partea in mod egal (indiferent de cât câștiga). Cine nu poate plăti nu plătește si nu beneficiază de serviciile publice. (Variantă adusă în discuție de către Aldus, pescuită de la Trilema)

1) Varianta A: Impozit procentual static pe venit (în care toate cheltuielile sunt deductibile).

2) Varianta A+Plus: Impozit procentual progresiv pe venit (în care toate cheltuielile sunt deductibile).

3) Varianta B: Sistem fără taxe si impozite, fără cheltuieli si servicii publice.

Detaliile, argumentele pro si contra, clarificările si votul pentru cea mai bună variantă (sub aspect practic, economic, etic si moral) de adăugat în zona comentariilor.

b2). Studiu de caz.

Să zicem că într-un cartier este o berărie, sau într-un oraș, sau într-o regiune, o regie (regia berii), un mono-pol într-o tară… Cum ți s-ar părea mai firesc să fie prețul berii?
– b2.1. egal, același pentru toată lumea, vara si iarna… (un preț mereu mediu)
– b2.2. procentual si/sau sezonier, după câștiguri si/sau dupa avere, gen: cei care câștigă 1000 de lei pe luna sa plătească cu 1 leu paharul, cei care câștigă 2000 sa plătească 2 lei, cei care câștiga 10000 sa plătească 10 lei. Eventual să fie mai scumpă vara si mai ieftină iarna.
– b2.3. procentual progresiv (cei care câștiga peste 5000 pe luna sa plătească 10 lei, cei care câștiga peste 20000 de mii sa plătească 100 de lei.
– b2.4. procentual la fel ca la b2.2. dar în loc de câștigul lunar să fie luata în calcul întreaga avere.
– b2.5. procentual progresiv la fel ca la b2.3. dar în loc de câștigul lunar să fie luată în calcul întreaga avere.
– b2.6. preț negociabil individual în orice moment
– b2.7. prețul si ordinea servirii stabilite spontan prin licitație
– b2.8. preț variabil în funcție de câte beri bei. Prima bere un preț, a doua alt preț, etc. In funcție de contextul economic prețul de la o bere la alta poate scădea sau creste.
– b2.8_x. în caz de penurie cum să se procedeze??? (*) câte o bere de persoana ca să ajungă la toată lumea sau (**) primul venit, primul servit ??? Cum crezi?
– b2.8_y. In caz de cerere mică ar trebui forțați toți cetățenii sa cumpere măcar câte o bere? Da? Nu?
– b.2.9. Bere gratis. Toti cetățenii plătesc la începutul anului, în avans, aceeași sumă de bani care, prin însumare, să acopere cheltuielile asa încât oricine să poată bea oricând gratis câtă bere vrea, dacă vrea.
* * *

Atenție, „bere” poate fi orice.

Vicky, Cristina, Barcelona

Fiecare ins are presărate pe parcursul vieții o mulțime de detalii, care n-au apucat să capete semnificație si pondere în biografia, în destinul si în legenda personală a individului. Totuși ele sunt acolo, o întreagă colecție de lucrușoare disparate, uluitoare uneori, începute poate cu elan si apoi atenuate, brusc si discret, înainte de vreo înflorire, bune însă pentru a fi recuperate câteodată din amintire, privite (cu siderare), reinterpretate, reevaluate si eventual rearanjate si integrate (literar) cu grijă, în variante imaginare ale unor vieți alternative… Astfel de detalii sunt materialul de bază al fanteziilor care întrețin realitatea interioară a fiecăruia, si care, în anumite cazuri, poate avea în ontologia persoanei, o anvergură si o importanță mult peste cea a realității vizibile pe filmul oficial al vieții sale. Desigur că suntem ceea ce facem, vizibil, observabil, cuantificabil, dar suntem totodată si ceea ce (doar) gândim si simțim, în fantezii interioare, care nu produc urme vizibile în lume si/sau în biografie. Cam despre asta (si despre încă ceva) ar fi fiind vorba în tentativa de epopee în proză scurtă sugestiv intitulată Marcela, Mara, Luminița… prin care am încercat doar (AICI si AICI) să livrez niște premise preliminare, pentru amorsarea unor întrebări si mini-dezbateri (în joacă) despre… aaa… aproape c-am uitat despre ce. Nu e de mirare la cât de mult (nepermis 😉 ) s-a lungit această proză scurtă, care ar fi trebuit livrată mult mai rapid si mai concis: punct ochit, punct lovit, cu sau fără martori, vechi sau noi.

Problema de dezlegat ar fi următoarea: Cum se poate transforma o colecție oarecare de amănunte totalmente nesemnificative (întâmplări, semi-întâmplări si ne-întâmplări) din viața cuiva, care alimentează generarea unor inofensive fantezii (în mintea omului, în timpul lui liber), într-o poveste de succes, într-un gest artistic apreciat de public (un public oarecare)?  Așadar avem (a) colecția amănuntelor ne-importante, (b) fanteziile născute în mintea omului în prelungirea acestora si avem, în fine, (c) gestul artistic al creatorului prin care el/ea încearcă să valorifice ingredientele (a) si (b), în tentativa sa (deliberată ?!) de a… crea frumusețe (?!)… o capodoperă… (?!) sau măcar de a se exprima pe sine, eliberându-se de povara acelor reziduuri inutile acumulate în exces (pentru a face loc altor amănunte si fantezii noi nouțe)…

Ce mi-ar plăcea mie să aflu ar fi care este ingredientul de bază, esențial, decisiv, în aceasta ecuație al cărei rezultat este capodopera, acceptată si validată de public. Este talentul (sau geniul) creatorului suficient pentru a scoate o operă de artă, indiferent de conținutul si calitatea amănuntelor si a fanteziilor folosit ca pretext? Sau nu? Woody Allen pare a fi capabil să obțină  (lejer) capodopere din aproape nimic, bunăoară din te-ai mira ce fantezii de-ale sale. Bine, în afara de geniu, omul dispune si de resurse considerabile care-i îngăduie să adauge ca ingredient o distribuție formidabilă. Omul a avut (ca tot omul) niște fantezii… si, când i-a venit bine, a făcut film din ele. Ca să joace rolul sfrijitului Woody, mustind de fantezii, omul l-a ales pe Javier Bardem (bună alegere)…  si nici în rest n-a fost mai puțin inspirat:

Javier Bardem as D-l Goe (Juan Antonio Gonzalo)

Scarlett Johansson as Marcela (Cristina)

Rebecca Hall as Mara (Vicky)

Penélope Cruz as Luminița (María Elena)

Eeee! Altceva. A rezultat un film super-tare, de care publicul s-a minunat. Dacă nu l-ai văzut ti-l recomand călduros. Super-bun. (Te aștept cu impresii).    

Întrebarea cheie rămâne aceasta: este sămânța succesului unei creații artistice plantată în chiar amănuntele/fanteziile pe care artistul le folosește ca pretext (si punct de plecare) în creația sa, sau nu? Ar putea Woody Allen să facă un film comparabil de tare cu talentul din dotare, cu amănuntele si fanteziile d-lui Goe, sau nu? Tu cum consideri? Poate n-ar strica să-i scriu si să-l întreb chiar pe Woody Allen cum consideră. Poate să-i propun chiar să facă un film despre viată d-lui Goe cu Russell Crowe si Dustin Hoffman în rolul principal (firește în variantele computerizate ale acestor actori, de la tinerețe până la bătrânețe)… Desigur că mi-as putea încerca norocul la casting pentru a juca eu însumi rolul respectiv. Nu mi-ar ieși așa de autentic si de glamorous ca lui Russell Crowe si Dustin Hoffman, dar orișicât.

Mi-ar plăcea desigur să-l ispitesc pe prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe să-si dea sincer cu părerea. Dacă o avea vreuna. Si dacă o vedea vreo legătură. Ceva a la vivat maieutica. 🙂

Fiecare dintre ilustrările în vorbe, rezultate din faptul că vreunii dintre martorii inocenți acceptă ispita de a cotrobăi prin propria memorie după astfel de detalii si fantezii, partajând-le cu „publicul” prin curajoase comentarii în proze scurte, ar fi un câștig în desfășurător. Mulțumesc așadar anticipat contributoriilor voluntari!     

Acțiunea filmului se petrece la Barcelona, la nici doi pași de Sabadell (pentru cine știe ce-i un Sabadell)  

Despre lucruri din cam aceeași gamă, strecurate din fanteziile cuiva într-un film, ne vorbește altcineva-aici-la: Decalog.

Update: Un prim observator care a simțit nevoia să gloseze pe marginea dilemelor epistemologice, propuse spre rezolvare maieutică pe Arca lui Goe, în acest articol, care nu este defel despre „Ingredientele unei opere de succes”, este nimeni altul decât entitatea Aldus (acest Gollum al blogosferei). Ii rămânem profund recunoscător pentru faptul că a preferat să prăvale analiza sa literară amplă, intitulată „Ingredientele unei opere de succes„, la d-ei pe blog (si nu aici)… Este si motivul pentru care i-am acordat un like la fața locului… alăturându-mă cititorilor săi obișnuiți… 🙂

Cred ca este acesta locul nimerit pentru a adaugă o foto-ghicitoare:

Oricine poate emite presupuneri, ipoteze, comentarii despre aceasta imagine si contextul din care a fost extrasă… Cei inventivi sunt invitați sa facă interpretări simbolice despre sensurile si/sau semnificațiile posibile ale acestui mic fragment de lume… Dezlegarea, cândva în viitor (AICI) …

Sir Newton vs Nea Einstein (viceversa)

Apostolul Isaac a postulat faptul că spațiul si timpul sunt simple, netede, uniforme, imuabile si… absolute, iar în acest context, gravitația este (ar fi fiind) fenomenul care afectează doar corpurile cu masă si se manifestă prin apariția unor forțe atractive care acționează asupra corpurilor implicate, făcându-le, ca urmare, să se miște, în acord cu celelalte legi al mecanicii. Legea gravitației universale propusă de sir Isaac oferă si formula de calcul a acelor forțe care constituie manifestarea gravitației… mai departe totul ne mai fiind decât calcul si matematică, pur si simplu.

Chiar dacă dl. Newton nutrea convingerea fermă că lucrurile se petrec întocmai așa, aievea, în realitate, sub aspect științific, formularea corectă ar fi fost că fenomenele observate, observabile se manifestă ca si când ar exista forțele de atracție gravitațională, prezise de către Newton. Si, la prima vedere, care a durat sute de ani, chiar așa părea să fie si a fost până când nepotrivirile dintre teorie si practică, între predicție si observarea directă, s-au acumulat în așa hal încât au început să se strecoare îndoieli… cu privire la valabilitatea modelului propus cu atâta artă în Principiile matematice ale filozofiei naturale. In știință însă, în genere, existența oricâtor îndoieli nu duce la dărmarea unei teorii, ci cel mult la bârfirea acesteia, în șuete cu caracter filozofic sau mistic. Singurul argument valid în dărâmarea unei teorii științifice depășite este apariția unei teorii noi si revoluționare, care să propună alt model matematic (musai matematic), care sa ofere predicții compatibile cu toate datele observabile direct, inclusiv cu cele pe care vechea teorie le rata.

In mod cu totul surprinzător numitul Albert Einstein a fost capabil să propună, anticipat, cu destul de mult înaintea timpului, un model nou care îndeplinea toate condițiile de a-l înlocui pe cel vechi: teoria generală a relativității. In această teorie, în care sub aspect semantic, relativitatea înlocuiește gravitația, iar „universalul” decade în „general”, nici postulatele nu mai sunt aceleași, iar gravitația devine (fiind) un fenomen care se manifestă ca si când spațiul si timpul NU (mai) sunt simple, netede, uniforme, imuabile, ci … relative... si totodată mult mai strâns corelate între ele, într-o singură entitate botezată spațiu-timp. In teoria relativității, absolută este viteza luminii. Apostolul Albert a postulat faptul că viteza luminii este viteza maximă în univers si că este riguros constantă, indiferent de sistemele de referință si mișcările relative ale observatorilor care ar măsura-o, toate celelalte „detalii” ale lumii ajustându-și comportamentul si manifestările astfel încât să nu contravină în vreun fel acestui capriciu bizar al universului… pe care nea Einstein l-a intuit, si pe care, de atunci, observațiile l-au tot confirmat.

Urmarea directă a acestui postulat este aceea că entitatea numită spațiu-timp poate suporta (trebuie să suporte) distorsiuni (dilatări, contracții, curbări, variabilitate în măsurători, relativ la sistemele de referință alese si la mișcarea observatorilor), cuantificabile matematic, rezultate din constrângerea invariabilității vitezei luminii. In lumea lui Einstein lucrurile se întâmplă ca si cum prezența corpurilor cu masă ar deforma spațiu-timpul în vecinătatea lor, astfel încât traiectoriile (altminteri) rectilinii ale corpurilor în mișcare se modifică în mod corespunzător cu geometria locală a spațiu-timpului ceea ce ar afecta așadar si traiectoria razelor de lumină (a fotonilor), chiar dacă aceasta nu are masă.

Desigur că o asemenea poveste fantasmagorică n-ar putea fi crezută dacă n-ar fi susținută de niscaiva formule matematice, care să ofere o imagine cantitativă a întregii grozavii si pe baza cărora să se poată calcula, concret, cât si cum anume s-ar deforma spațiu-timpul si cum anume ar arăta, în acest spatiu-timp, traiectoriile obiectelor si ale razelor de lumină. Formulele există si valorile prezise prin calcul de aceste formule se potrivesc cu datele observate pân cosmos (mult mai bine decât cele prezise de formulele lui sir Newton), explicând bine merci, inclusiv mișcarea de precesie a orbitelor planetare si prăbușirea lentă, unul in altul, a corpurilor care orbitează gravitational împreună. Verdict potriveală. Iarăși potriveală. In acord cu teoria lui nea Albert gravitația încetează să mai fie fenomenul manifestării unor forțe între corpuri cu masa, fiind mai degrabă fenomenul prin care corpurile care au masă distorsionează spațiu timpul din vecinătate (uneori de-a dreptul dramatic) ceea ce are ca urmare modificarea traiectoriilor corpurilor în mișcare. Atenție: este vorba despre traiectoriile corpurilor aflate deja în mișcare… Pentru a sugera cât de cât ce Dumnezeu se întâmplă pe lume si ce ar fi fiind să fie gravitatea (apud Albert) sunt propuse foarte multe caricaturi ilustrative (re-prezentări grafice) precum cele de mai jos, care au darul de a de ne lumina pe o parte si de a ne întunecă pe toate celelalte în privința înțelegerii enigmaticei gravitații, acum si de pururea, în veacul vecilor. Ia te uită:

sau

Firește că d/in poveste înainte mult mai este, si desigur că pe baza basmului oferit de moș Albert avem mult de țesut pentru a re-încropi (noi aici) lumea din care tocmai l-am evacuat pe Isaac cel mincinos, dar până atunci (până la va urma) trebuie musai să facem o escală (si) la:

Cazul B. Să zicem că luam două corpuri (obiecte) cu masele m₁ si m₂ (de exemplu două vaci sferice) si le plasăm într-un univers einsteinian (altminteri vid) la o distanță oarecare „d”, unul de altul, în repaus relativ unul de altul. Atenție, este important, cele două obiecte sunt „initial” în repaus relativ unul față de celălalt (v₁ = v₂ = 0). Adică le luăm (de undeva), le ducem (ușurel) acolo si le punem (binișor) „jos”, având grijă să le oprim orice mișcare, după care le… eliberam… le dăm drumul… ne luam mâna de pe ele. Simplu, da? Da mă, știu… Nu, nu e deloc simplu, dar sper că totuși pot conta pe imaginația ta în privința aceasta. Închipuie-ti te rog că nu contează de unde luăm noi cele două obiecte, cum le ducem la locul faptei, cum la fixam acolo si cum ne face apoi nevăzuți instantaneu din preajma lor, pentru a le lăsa acolo, singure si ambetate, în toată splendoarea infinității eterne a acelei lumi einsteiniene, altminteri vidă. Ușor de zis, greu de făcut, dar, de dragul discuției, să zicem c-am fi fost cumva în stare să facem această inițializare a experimentului. Eu de exemplu (îmi permit să) presupun că tu ești în stare să-ti imaginezi mulțumitor condițiile acestui experiment simplu ca… „noapte bună” (??!?). Așadar avem (pe lume) două corpuri cu masele m₁ si m₂ plasate într-un univers einsteinian la o distanță „d”, unul de altul, în repaus relativ. Acuma vin si te întreb (eu pe tine): Ce crezi că se va întâmpla mai departe? Cum va evolua micul univers pus în scenă? La ce ar trebui să ne așteptăm? Să zicem că tu ești Einstein, în timp ce eu as fi, de ex., avocatul diavolului. Cum răspunzi banalelor întrebări din postura de actor în rolul prințului Albert Einstein? Iti acord un scurt timp de gândire. Pauză. Dacă nu cumva găsești întrebările rușinos de simple sau dimpotrivă covârșitor de complicate poți propune răspunsuri la subsol, în zona comentariilor cu martori. Desigur asta numai si numai dacă ai facultatea de teatru la bază si poți juca onest rolul studentului eminent Einstein de la facultatea de fizică, altminteri nu.

Ca indicații ajutătoare ar fi de urmărit câteva secunde în filmul de mai jos, începând de la minutul 5 si 55 de secunde:

Gravitația, în varianta sa einsteiniană, presupune că lucrurile s-ar petrece ca si când prezența corpurilor cu masă ar produce distorsiuni (geometrice) ale continuumului spațio-temporal. Formula de bază a teoriei relativității generalizate redă cantitativ gradul si felul în care se deformează (se curbează) continuumul spațio-temporal, în funcție de poziția, distribuția si mărimea masei obiectului care se face responsabil de distorsiunea zonală a continuumului spațio-temporal. Desigur că acest „ca si când” nu poate fi văzut, observat si măsurat în mod direct, dar i se pot remarca efectele secundare, care se manifestă dacă si numai si numai dacă ceva trece prin zonă, ceva (musai) mișcător, precum un obiect cu masă si/sau raze de „lumină”, iar efectul secundar scontat este perturbarea traiectorie acelui ceva, de la mișcarea sa rectilinie si uniformă, la o traiectorie diferită, perturbată într-o măsură (calculabilă) de către presupusa curbură a spațio-temporală, cauzată de prezența corpului respectiv. Teoria lui Einstein, a cărei parte esențială rezidă în formulele matematice adiacente (si mai puțin în interpretarea de basm cu presupusa distorsiune a continuumului spațio-temporal) este bună, validă, corectă, pentru că face predicții fabulos de precise despre felul în care va fi alterată mișcarea entităților-care-se-mișcă prin univers (fie ele cu masă, fie radiație electro-magnetică, bazată pe fotoni fără masă)… mult mai precise decât făcea teoria lui Newton, care se baza pe ideea apariției unor forțe.

La Einstein gravitația încetează să mai fie o forță. Practic corpurile care se mișca prin spațiu sunt constrânse să urmeze traiectorii rezultate din combinarea distorsiunilor pe care le produc ele însele în spațiu, cu distorsiunile produse de celelalte corpuri. Din „punctul” de vedere al obiectului mișcător, relativ la sinele său, el face tot ce poate pentru a se mișca cu viteză constantă în linie dreaptă, si, în contextul „geometric” constrângător respectiv, așa i se arată lui linia dreaptă si viteza constantă. Întrucât (la ora asta) în lume toate corpurile se afla deja în mișcare (!!!), si se mișcă (!!!) relativ unul la altul (fără excepție) si se află în poziții (spațio-temporale) diferite unul față de altul, si prin urmare se află în relații diferite, distincte, în raport cu restul universului, unul relativ la celălalt, acestea compun împreuna o realitate dinamică, pe care teoria relativității generalizate o descrie foarte bine cinematic si geometric… Lucrurile însă se complică nițel atunci când revenim la i/realitatea imaginară a banalului si simplului sistem static format (exclusiv) din două corpuri în repaus relativ. La Newton forța de atracție gravitațională le punea automat în mișcare. Aici, în lumea lui Einstein n-ar avea ce să le pună în mișcare, neexistând nicio forța per se, fiecare corp aflând-se practic în propria sa groapă de potențial rezultată prin deformarea locală a continuumului spațio-temporal. Acest univers n-ar începe de la sine. Daca ar veni cineva sau ceva, care să dea un mic bobârnac unuia dintre corpuri, atunci da, brusc acestea ar începe să se miște pe traiectoriile prezise, anticipate… de formule, devenind acesta un univers foarte asemănător cu cel vizibil, observabil, bunul nostru univers. Ca să poată începe, lumea lui Einstein (spre deosebire de a lui Newton) are nevoie de o primă mișcare, si doar mai apoi restul devine calcul si matematică, pur si simplu.

Dar, la urma urmei de unde si de când provine prima mișcare? Pământul există si se mișcă pe o orbită în jurul soarelui pentru că mișcarea lui „inițială” obținută prin combinarea (si conservarea) mișcărilor inițiale ale tuturor particulelor care-l compun, avea o direcție piezișă fata de Soare. (a) Felul în care el, Pământul deformează spațiu-timpul, combinat cu (b) felul în care Soarele (si restul universului) deformează spațiu-timpul si (!!!) (c) cu mișcarea sa inițială, toate trei determină orbita sa cvasi-stabilă, momentană, în context… pentru o scurtă si inexorabil trecătoare clipă.

Ecuațiile de câmp ale lui Einstein (ECE)pot fi scrise astfel:

unde  este tensorul Ricci,  este scalarul Ricci,   este tensorul metric,  este constanta cosmologică,  este constanta gravitațională a lui Newton,  este viteza luminii, și  este tensorul energie-impuls. Termenul din stânga este echivalent tensorului Einstein .

Nu este deloc de mirare faptul că gravitația în genere si gravitația în varianta ei einsteiniană încă si mai abitir, generează si conservă în public, indiferent de public, efectul fotică (liniște și siderare). Acest efect fotică se manifestă într-o gamă largă de varietăți, în funcție de natura observatorilor ajunși (fără voia lor) să se confrunte intelectual cu contextul teoretic al gravitațional-ismului. De obicei se face liniște (nu tăcere), zgomotele se atenuează (spre zero) în contextul respectiv, ceea ce induce interesante distorsiuni la frontiera care separa nucleul contextual al pomenirii gravitației cu zonele mai îndepărtate, în care trecerea de la liniște înspre gălăgie se face prin murmur si zumzet. Una dintre primele situații în care efectul fotică s-a manifestat nostim si pregnant, a fost atunci când comitetul de la Stokholm a realizat că nu are încotro si trebuie musai să-i acorde lui Albert premiul Alfred… ceea ce au si făcut… doar că nu, nu i l-au dat pentru „gravitație si mecanică relativistă”, ci pentru studii „cuantice” despre Efectul fotoelectric, făcându-l astfel pe laureatul Einstein „părintele mecanicii cuantice”, pardon de impresie, Einstein si cuantica, baba si boxul, (a se vedea si disputa nerezolvată cu Bohr). Jurații Nobel s-au ferit ca dracul de tămâie să pună degetul pe distorsiunea continuumului spațio-temporal, ca să nu se facă de râs. Prin urmare cu atât mai firească este manifestarea efectului fotică pe Arca lui Goe, mai ales că locurile par a se îndrepta într-o direcție total necunoscută, pentru a se scufunda implacabil în abisurile materiei întunecate, în acest foileton scris într-o proză care nu mai este de deloc scurtă. Domnii si doamnele Fotică stau la masă, complet uluiți, își mestecă mecanic dumicatul, si se întreabă: „Mă el e?” Apoi pun mâna pe telefon si… (va urma)

Nenea Newton vs D-l Einstein (și viceversa)

Gravitațientropia – MMXXIII (3 si 14) – Issac si Albert, în așteptarea lui Gödel.

Așadar si așa deci era vorba despre cei doi… titani si despre cele două universuri (distincte) pe care ei le guvernează, după principii matematice exacte, pentru a nu scădea la întâmplare. Să con-siderăm două cazuri „simple” (?!), câte unul în fiecare dintre cele două universuri (lumea lui Issac si lumea lui Albert) si să comparăm rezultatele, echidistanți si imparțiali (ca tot românul)… să vedem ce ne dă.

Cazul A. Să zicem că luam două corpuri (obiecte) cu masele m₁ si m₂ (de exemplu două vaci sferice) si le plasăm într-un univers newtonian (altminteri vid) la o distanță oarecare „d”, unul de altul, în repaus relativ unul de altul. Atenție, este important, cele două obiecte sunt „initial” în repaus relativ unul față de celălalt (v₁ = v₂ = 0). Adică le luăm (de undeva), le ducem (ușurel) acolo si le punem (binișor) „jos”, având grijă să le oprim orice mișcare, după care le… eliberam… le dăm drumul… ne luam mâna de pe ele. Simplu, da? Da mă, știu… Nu, nu e deloc simplu, dar sper că totuși pot conta pe imaginația ta în privința aceasta. Închipuie-ti te rog că nu contează de unde luăm noi cele două obiecte, cum le ducem la locul faptei, cum la fixam acolo si cum ne face apoi nevăzuți instantaneu din preajma lor, pentru a le lăsa acolo, singure si ambetate, în toată splendoarea infinității eterne a acelei lumi newtoniene, altminteri vidă. Ușor de zis, greu de făcut, dar, de dragul discuției, să zicem c-am fi fost cumva în stare să facem această inițializare a experimentului. Eu de exemplu (îmi permit să) presupun că tu ești în stare să-ti imaginezi mulțumitor condițiile acestui experiment simplu ca… „bună ziua” (??!?). Așadar avem (pe lume) două corpuri cu masele m₁ si m₂ plasate într-un univers newtonian la o distanță „d”, unul de altul, în repaus relativ. Acuma vin si te întreb (eu pe tine): Ce crezi că se va întâmpla mai departe? Cum va evolua micul univers pus în scenă? La ce ar trebui să ne așteptăm? Să zicem că tu ești Newton, în timp ce eu as fi, de ex., avocatul diavolului. Cum răspunzi banalelor întrebări din postura de actor în rolul prințului Issac Newton? Iti acord un scurt timp de gândire. Pauză. Dacă nu cumva găsești întrebările rușinos de simple sau dimpotrivă covârșitor de complicate poți propune răspunsuri la subsol, în zona comentariilor cu martori. Desigur asta numai si numai dacă ai liceul de teatru la bază si poți juca onest rolul elevului Newton dintr-a-IX-a, altminteri nu.

…mică pauza de gândire… si recreație, mică pauză de gândire si… recreație…

In lumea lui Newton lucrurile sunt uluitor de simple (dacă… ști ce sunt masele… si distanțele… si forțele… cam ști, nu?). In acord cu observațiile multora, în interpretarea lui Isaac, gravitația este fenomenul prin care, între oricare două corpuri cu masă, aflate la o distanță finită unul de altul, se manifestă spontan (instantaneu) (câte) o forță de atracție orientată dinspre un corp spre celălalt. Fiecare corp resimte spontan o forță (misterioasă) care-l atrage (impinge?!) spre celălalt corp. Cele două forțe sunt (absolut) egale dar orientate opus una fața de alta. Minime cunoștințe de aritmetică vectorială (sau simpla intuiție) te pot ajuta să înțelegi că suma celor două forțe, dacă te apuci (formal) să le aduni, este egală cu zero. Cu alte cuvinte, per total, în sistem, forța cauzată de fenomenul numit gravitație este egală cu zero. Semnificația acestui fapt pentru cum poate fi văzut sistemul (ca ansamblu al celor două corpuri) din afara sa (pentru un observator neutru, distant, ipotetic a-gravitational) ar merita desigur o discuție separată, dar momentan asta este (foarte) off topic. Avem nevoie să rămânem focalizați pe experimentul propus, în interiorul acestuia. 🙂 Ne aflam încă în secunda zero, momentul inițial al experimentului. Am captat un instantaneu (o fotografie, statica, vezi poza de mai sus) care descrie situația la acest moment t₀ = 0 si suntem încă cu discuția în acest punct. Nenea Newton a văzut, cu mintea-i înțeleaptă, că existența corpurilor cu mase, vine la pachet cu niște forțe atașate acestor corpuri, despre care forțe el a dedus c-ar putea fi calculate cu formula propusă, altminteri foarte simplă, elegantă, frumoasă, inteligibilă si… plauzibilă, în acord cu observațiile si datele disponibile, confirmabile. Cu cât corpurile au (conțin) mai multă masă, cu atât se atrag mai abitir (forța de atracție e mai mare). Si (de asemenea) cu cât le aduci mai aproape, cu atât mai mult sporesc egalele forțe cu care se atrag unul pe altul, si cu cât le duci mai departe, cu atât le scade interesul si dorul unuia de celălalt, scăzând forța de atracție. Dar… Forța este, de fapt, o noțiune abstractă, un fel de a zice ceva pe scurt, în rezumat, despre niște lucruri observabile, este o etichetă pe o colecție de fapte si întâmplări. Nu forța, ca atare, se vede sau se simte în poză sau în realitate… ci, exclusiv, efectele ei (presupuse a fi fiind efecte determinate de ceea ce denumim, global în raport cu realitatea observată, a fi fiind forță).Tot nenea Newton ne spune (ritos) că dacă acționezi cu o forță asupra unui corp, atunci efectul este că ca acel corp este accelerat exact în direcția în care este aplicată forța. Câtă vreme menții forța, viteza de deplasare a corpului sporește necontenit, de la cât era atunci când ai început să aplici forța, cu o rată constantă numită accelerație. Altă formulă simplă (F = m ^. a) ne spune că accelerația manifestată (rata de creștere a vitezei) este cu atât mai mare cu cât forța aplicată este mai mare (logic) si cu cât masa corpului care resimte forța este mai mică: a = F / m . Așadar (în lumea lui Newton) faptul că fenomenul gravitației este echivalent cu manifestarea unor forțe de atracție are ca efect spontan, apariția unei accelerații, care sporește viteza cu care corpurile se deplasează unul spre altul, de la zero, cât am zis c-ar fi fiind in condițiile stabilite initial, la valori ale vitezei din ce în ce mai mari. Cele două corpuri, lăsate de capul lor, vor începe să se miște spontan (să cadă), unul spre altul, din ce în ce mai repede, precipitându-se către inevitabila ciocnire, fără nicio altă intervenție din exterior. Universul poate începe, de la sine, pentru că da, mai departe are să se întâmple… lucru mare. Poate nu-ti dai seama… de complicațiile care afectează cruda realitate de după ce cele două corpuri o pornesc așa, irezistibil, unul către altul… In afara de constanta G si masele celor două corpuri nimic nu rămâne constant de la un moment la altul… Distanța dintre corpuri scade… dar nu cu o rată constantă, cuminte, ci cu una triplu-dementă … Corpurile nu se duc la întâlnire calm mergând cu o viteza constantă, ci cu una care tot creste din cauza forței (gravitaționale), care imprimă accelerație. Forța face să crească mereu viteza, dar si viteza face să crească mereu forță, ambalând-se si sporindu-se practic una pe alta si astfel fiecare pe sine. Cum? Păi viteza face să scadă distanța dintre corpuri, si cu cât scade distanța cu atât forța creste sporind sporirea vitezei si tot așa. Desigur că formulele prezentate mai sus (valabile în fiecare moment de timp în parte) descriu fiecare moment (tablou) în parte si pot fi folosite pentru a deduce evoluția dinamică a ansamblului. Folosind datele inițiale putem firește calcula, cu precizie, cât timp le va lua celor două corpuri până când se vor ciocni si ce viteza va avea fiecare din ele în momentul impactului, dar acest calcul, după cum poate intuiești, nu este la mintea cocosului. E complicat. Nenea Newton a trebuit să inventeze calculul diferențial si integral pentru a rezolva (cât de cât) problema aceasta a catastrofei în care cauza sporește efectul si efectul sporește cauza si tot așa. Ceea ce rămâne important în contextul prozei de față este concluzia:

In lumea lui Newton două corpuri, aflate initial în repaus relativ unul față de altul, încep să se miște spontan unul către altul.

După o scurtă si binemeritată odihnă, îți propun să vedem ce se întâmplă în lumea lui Einstein cu aceleași două corpuri in condiții inițiale similare. Ai vreo idee? Vreo presupunere? Vreo propunere?

Dar cum de la Newton la Einstein (via Laplace si Boltzmann) e-o cale atât de lungă, n-ar strica (deloc) s-o ilustram si cu alte întâmplări, detalii si cazuri particulare de instanțiere polimorfică a fenomenului gravitației. Dacă cele două corpuri plasate stingher în univers ar fi fiind un bărbat si o femeie oare ar mai avea gravitația aplicare în lumea lui Newton? Dar în lumea lui Einstein? Tu ce crezi? In acest caz particular gravitația s-ar putea cheamă dragoste, iar efectele devastatoare asupra celor două destine n-ar fi cu nimic mai prejos decât cele întâmplate corpurilor cosmice, după cum au si precizat adesea savanții specializați în această ipostază anume (cei numiți poeți):

Până să luăm în colimator „bizara lume a lui Einstein” ar fi poate de preferat să amintim în două vorbe (eventual de duh sau de buh, la alegere, alegerea martorului) câte ceva despre „centrul de greutate” al formulei lui Newton, cea care redă atât de plastic si de concis viziunea sa asupra lumii, guvernata de către gravitație sa universală. După cum se poate constata vizual, în expresia matematică a respectivei legii, acest „centru de greutate” cade fix în litera G (mare), care desemnează constanta Gravitației Universale. Este o constanta foarte, foarte importantă… care reușește să se migreze din teoria lui Newtown (despre gravitația isaachiană) si să se strecoare si în cea a lui Einstein (despre gravitația albertiană)… ceea ce categoric denotă. (sic). Multi, dintre cei cu amintiri (prea) vagi si duioase din viața lor de liceeni) o confundă (poate) pe d-ei, doamna G (mare) cu o rudă mai săraca de-a ei, domnișoara g (mic, ~9.8 metri pe secunda la pătrat 🙂 ) care este (nu-i așa?, accelerația gravitațională la suprafața pământului, adică cu totul si cu totul altceva), iar alții nici măcar de confuzia asta nu sunt in stare, ci cel mult de vreo atingere accidentală cu punctul G (care este o alta enigmă majoră, la fel de adâncă).

G = 6.674 30 x 10^-11 m³ kg^-1 s^-2

In mod „normal” valoarea ei ar fi trebuit sa fie unitară, adică G = 1, si (ca urmare) să nici nu apară în formulă, ceea ce s-ar fi întâmplat cu brio dacă ne-am fi ales mai cu atenție unitățile de măsură pentru distantă, masă, timp (adică metru, kilogram, secundă)… Este așadar un factor de corecție aritmetică necesar să regleze cantitativ (inginerește) realitatea calitativa a relației fenomenologice dintre existenta maselor, aflate la o anumită distanța una de alta si apariția forțelor atractive dintre respectivele corpuri. Interesant este că în anul de grație una mie 666, atunci când Isaac si-a brevetat legea gravitației universale, el, care a propus introducerea în formulă a respectivei constante, habar nu avea ce valoare numerică are G, fiind, si acesta, (încă) un mic detaliu tehnic (ingineresc), lăsat de Newton în sarcina posterității (pe seama pălmașilor anonimi, buni doar pentru astfel de munci neglorioase). Primele evaluări cât de cât precise au fost făcute abia după 111 ani de zile prin, 1777… Se presupune ca respectiva constantă chiar e universală, în sensul că are, exact, exact aceeași valoare, pretutindeni in univers (universul nostru), acum, ca întotdeauna si de-a pururi. Iar asta e ceva la a căreia semnificație chiar ar merita să te gândești un minut, două (si eventual să ne spui si nouă ce-ti iese). Cei care au idee cât de cât ce Dumnezeu înseamnă „zece la puterea minus unsprezece”, pot înțelege de ce nu simțim in niciun fel atracția gravitațională a corpurilor de prin preajma noastră (desi ea există, apud Newton), ci doar pe a Pământului. Din ce-am mai tot discutat noi pe aci pe Arca (de când cu veșnica prăbușire), mă aștept ca prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe să stie deja de ce nu simțim fizica-mente atracția gravitațională a Soarelui ori a galaxiei, desi re-simțim din plin efectele colaterale ale acestor gravitații…

OZN

Cronica unei invazii anunțate

Dacă mai exista cineva care se îndoia de existența extratereștrilor, de abilitățile lor tehnologice, precum si de faptul că ne vizitează în mod constant si sistematic de mii si mii de ani, a venit momentul ca toate îndoielile să fie risipite. Un bărbat din Tennesse a filmat un gigantic OZN roșu deasupra orașului. Vezi poza de mai sus si știrea originală AICI. Așadar este oficial suntem in vizorul extratereștrilor care nici măcar nu se mai străduiesc să-si camufleze prezența. Desigur că întrebarea cheie este de ce tocmai acum au renunțat la camuflaj. Probabil că unele lucruri pe care le-au descoperit în activitatea umanoidă i-au alertat făcându-i să se precipite si să lase la o parte prudența si circumspecția. Cu siguranță că ei știu mai multe decât stim noi, oamenii comuni, despre pragurile critice pe care elitele oculte ale omenirii le-au depășit in privința Inteligentei Artificiale, a computerelor cuantice si a obținerii energiei prin fuziune termonucleară si nu numai. Ne putem aștepta așadar la intervenția lor eficientă, așa după cum au procedat de nenumărate ori de-a lungul istoriei si preistoriei speciei homo sapiens (o specie creată artificial), doar că de data asta se pare că intervenția nu va mai fi ascunsă, ci la vedere. In curând toate lucrurile care ni se păreau importante vor trece pe planul doi, întreaga atenție fiind captată de evenimentele ce stau să se întâmple. Cred că am putea lua un pic în discuție, anticipat, felul in care se vor schimba lucrurile în legătură cu mersul lumii, al societății, al științei, tehnologiei, felul in care se vor transforma (practic peste noapte) religia, filozofia, artele, sportul si însăși viața cotidiană a oamenilor de pe aceasta planetă, a familiei împreuna cu preocupările noastre firești pentru perpetuarea speciei si pentru colonizarea universului, asistați de vechii noștri tutori si creatori. Așteptăm cu interes opinia prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, despre aceasta situație fără precedent despre care nu stim încă cu destulă precizie când anume se va declanșa si materializa, înaintea, în timpul sau după încheierea US Open. In tot cazul curând.

micro-Update: Știrea de mai sus este o ilustrare a libertății de exprimare. Si de receptare. Încolo nu. 🙂

Din păcate libertatea de exprimare se dovedește adesea a fi o vorba in vânt:

1. Cine este scriitorul Salman Rushdie, înjunghiat în gât la un eveniment, și de ce mulți oameni își doreau să-l vadă mort

Scriitorul s-a născut în Mumbai într-o familie liberală de musulmani. La vârsta de 14 ani, Rushdie a plecat în Anglia, unde a studiat la importantul King’s College din Cambridge. După absolvire, Rushdie a lucrat pentru scurt timp ca copywriter, conform BBC. Prima sa carte publicată, „Grimus”, în anul 1975, nu a avut un succes uriaş, dar unii critici l-au văzut ca un autor cu potenţial semnificativ. Romanul care a fost apreciat pe scară largă şi s-a vândut în jumătate de milion de exemplare a fost „Copiii din miez de noapte”, publicat în anul 1981 şi distins cu Premiul Booker. Au urmat volumele „Ruşinea” (1983), „Surâsul Jaguarlui” (1987), „Harun şi Marea de Poveşti” (1990), „Ultimul suspin al Maurului” (1995), „Pământul de sub tălpile ei” (1999), „Furie” (2001), „Shalimar clovnul” (2005), „Seducătoarea din Florenţa” (2008) „Luka şi Focul Vieţii” (2010), „Doi ani, opt luni şi douăzeci şi opt de nopţi” (2015), „Casa Golden” (2017), „Quichotte” (2019) şi „Limbile adevărului, o culegere de eseuri” (2021). „Versetele satanice”, romanul suprarealist, post-modern, a stârnit indignare în rândul regimului iranian. Cartea a fost interzisă în multe ţări cu mari comunităţi musulmane: Iran, India, Bangladesh, Sudan, Africa de Sud, Sri Lanka, Kenya, Thailanda, Tanzania, Indonezia, Singapore, Venezuela şi Pakistan. Unii musulmani au considerat-o o insultă la adresa islamului. În roman, profetul Mahomed poartă un nume apreciat ca fiind ofensator, e pusă sub semnul întrebării divinitatea revelaţiilor sale, iar mai multe prostituate au primit numele soţiilor sale. Astfel, în anul 1989, Rushdie a fost condamnat la moarte printr-un decret religios emis de ayatolahul Khomeini. În luna ianuarie a anului 1989, musulmanii din Bradford au ars ritualic o copie a cărţii, iar agenţii de ştiri WHSmith au încetat să o mai afişeze acolo. În Mumbai, oraşul natal al lui Rushdie, 12 persoane au fost omorâte în timpul unor revolte musulmane, iar pe capul scriitorului a fost pusă o recompensă de 3 milioane de dolari (2,5 milioane de lire sterline). De asemenea, în luna iulie a anului 1991, un traducător japonez al volumului a fost asasinat, iar un altul italian, pe numele său Ettore Capriolo, a fost rănit. Din pricina revoltelor, Salman Rushdie a fost constrâns să se ascundă, sub protecţia poliţiei britanice timp de aproape 10 ani.

2. Presa din Iran, despre atacatorul lui Salman Rushdie: „Să sărutăm mâinile celui care a sfâşiat gâtul duşmanului lui Dumnezeu”

3. Salman Rushdie, într-un interviu acordat cu două săptămâni înainte să fie înjunghiat: Duc o viaţă relativ normală

4. Salman Rushdie trăiește de peste 30 de ani cu sabia lui Damocles desupra capului. Fatwa care i-a făcut viața un iad

***

Bine acuma știri din astea teribile despre mezeluri avem si in plan local si nu oriunde ci in revista Capital:

5. Informație de ultimă oră despre Florin Salam! Ce s-a întâmplat cu celebrul manelist. Este șoc total

Vă uram lectură plăcută, ușoară, liberă si salam alaykum.

Oricum epopeea continua: (a) Salman Rushdie ar trebui să primească Nobelul pentru Literatură, susține un filosof francez. ”Campania începe acum”

(b) Creatoarea romanelor lui Harry Potter, amenințată pe Twitter după atacul asupra lui Salman Rushdie. ”Nu te îngrijora, tu urmezi!”

Părerea mea ar fi că acuma, dacă tot urmează să vină extratereștrii normal ar fi ca premiul Nobel pentru literatură (sau pentru fizică) să-l primească un scriitor de literatură SF, mai ales că aceștia au tot fost nedreptăți de juriul suedez captiv sindromului Stockholm. N-am citit „Versetele satanice” dar pare un titlu destul de SF.

Vad ca știrea sa încăpăținează sa mai rămână un pic in atenție: Salman Rushdie şi versetul înjunghiat:

„Satanic Verses” reprezintă o prelucrare imaginară, plecând de la un episod din viaţa fondatorului religiei islamului. Recitând Sura intitulată „Stelele”, Mohamed pune această întrebare: „Ce socotiţi despre Al-Lat şi Al-Uzza şi cealaltă, Manat, a treia?” Cele trei zeităţi feminine la care face referire textul erau obiectul unei asidue practici idolatre în Arabia. Orientalistul scoţian William Muir (1819-1905), specializat în istoria primului califat, a identificat aceste cuvinte cu „versetele satanice”, întrucât Mohamed le-a retractat ulterior ca pe nişte glose inspirate de diavol, iar nu de familiarul înger al revelaţiei, Gabriel. Deşi bine primite de tribul Qurayš din oraşul Mecca în anul 630, aceste cuvinte contestau monoteismul stabil al profetului, care s-a pocăit mai târziu pentru eroarea de-a fi ascultat glasul ispititorului şi atracţia zeităţilor feminine. Rushdie explorează parodic acest subiect vast pentru istoria religiilor: cum şi cine înregistrează o revelaţie? Care este rolul poftelor omeneşti, al creativităţii lingvistice şi al liberalismului interpretativ în redactarea şi transmiterea unui text sfânt? Vădita slăbiciune erotică a lui Mohamed lasă loc multor ambiguităţi, din care reiese faptul că numitul profet (Mahund, în proza lui Rushdie) e un ignorant analfabet, obsedat de unificarea politico-religioasă a unor triburi dezbinate. Spiritual, însă, el e incapabil să discearnă între divin şi demonic (de unde umbra lui Saladin). Rushdie ironizează, aşadar, complicaţiile naşterii unei cărţi sacre pentru musulmani, precum şi înclinaţiile carnale resimţite de fondatorul poligamiei religioase. Pentru acest experiment literar, Rushdie a fost înjunghiat. Tragic şi revoltător.„

Dupa ce initial a propus puparea mâinilor dementului care l-a înjunghiat pe Salman Rushdie, presa iraniană, revine in legătura cu atacul asupra lui Salman Rushdie si zice ritos: „Un complot american ca să răspândească islamofobia în lume”

Ufologi din toate țările, uniți-vă !

hap-date:

Reacțiile explicite si implicite ale unor parti din public precum si lipsa de reacție a altor părți din publicul format exclusiv din prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, si cand zic „prea” mă refer la excesul si redundanțele benefice in context (…), denotă un deficit de transparență in privința conexiunilor atât intre parte si întreg, cât si între părțile dihotomiei prezentă sub umbrela OZN-ologiei naive, ceea ce este, cred, cauza principală a confuziei in care plutește acest topic, ca-ntr-un nimb. Constatarea vine însă foarte târziu, când oricum orice urmă de interes potențial este pierdută-n zarea depărtării, dincolo de orizontul evenimentelor. Prin urmare orice tentativa de a face acum corecții clarificatoare in legătură cu unitatea semantica a părților este desigur tardivă. Dar as menționa totuși, in contextul integrativ al acestui nevinovat intermezzo in raport cu sfinxo-babologia luciferică ce stă să se prăvală… in noi si noi episoade, că relația dintre satanismul versetelor si cel al extratereștrilor care ne bântuie este cvasi-incontestabilă si merită dezbatere (…). Si asta in afara de faptul că in topic sunt ilustrate prin liberă exprimare limitările libertății de exprimare care poate încuraja deopotrivă propagarea unor imbecilități cvasi-benigne si/sau a unor sentimente toxice capabile sa genereze violență, degringoladă, confuzii, etc… despre asta încercarăm fără vreun succes să vorbim. Măcar vorbirăm despre altceva. Liber. Tot e ceva. 

 Si-altădată, si-altădată o s-o facem si mai si mai lată. 

Atenție amnezie

Absolut tot ceea ce vezi în locuri publice atunci când ieși din casă este flashmob. Nu știai? Uite afli.

Conform Wikipedia – Flashmob (pronunțat flæʃ mob, termen provenit din engleză flash mob, unde flash—flash, clipă; mob — mulțime) este o adunare foarte scurtă într-un loc public, participanții efectuând o anumită acțiune neobișnuită pentru o durată scurtă de timp, după care grupul se împrăștie.

Flashmob e o prezentare pentru spectatori accidentali, cu scopul de a trezi sentimente de neînțelegere, interes și chiar senzații ca ceva nu este în regulă cu spectatorii înșiși.

• Acțiunea trebuie sa fie spontană și concomitentă. Este interzisă atragerea atenției de către participanți înainte de acțiune.
• Trebuie să se formeze impresia că participanții nu se cunosc și înainte de acțiune să nu afișeze că se pregătesc să facă ceva neobișnuit.
• După Flashmob nu trebuie să rămână urme.
• Toate acțiunile trebuie să fie efectuate cu toată seriozitatea.
• După finalizare toți participanții trebuie să părăsească imediat locul acțiunii fără a mai arăta că s-a întâmplat ceva deosebit.
• Flashmobul trebuie să fie în afara Mass-Mediei.

Participarea la acțiuni neautorizate în masă, de obicei, sunt pedepsite prin lege.

Scenariul ideal trebuie să fie absurd, misterios, nu foarte vizibil și în niciun caz să nu provoace râsul. Mobbery nu trebuie să încalce dispozițiile legale și normele morale. Doar trebuie să faci ceva lipsit de sens, dar în așa fel, de parcă această acțiune conține un sens obișnuit. Ca urmare, spectatorii ocazionali văd această situație ca pe ceva serios, o situație care poată un sens și ei încearcă să-l găsească. Ei încearcă un sentiment de interes, neînțelegere sau chiar sentimentul că își pierd mințile.

Exemple: 1. Într-un loc și timp anumit participanți „îngheață” de parcă timpul s-a oprit. În așa poziție ei stau timp de câteva minute, după care toți concomitent pleacă în diferite direcții.

2. Într-un loc și timp anumit participanții încep să înceteze mișcările de parcă sunt roboți la care se termină energie. Mișcările lente continuă câteva secunde după care fiecare se oprește pentru a se „încărca”, peste câteva minute flashmobul sfârșește și ca și în orice scenariu participanții pleacă în diferite direcții de pe locul acțiunii. În acest mob poate fi activizată toată fantezia moberilor, cineva se oprește încet cineva brusc, cineva în mers și altul doar apleacă capul. Acest scenariu se joacă în așa fel de parcă se termină energia interioară. Cazi pe loc, te pui în genunchi sau rămâi în picioare alegi singur. Principal e să surprinzi lumea din jur.

Participanți Flashmob acțiunii nu oferă și nu primesc bani pentru participare. Este ocupație voluntară. Participanți aceleași acțiuni pot urmări diferite scopuri. Scopuri posibile pot fi:

• distracția
• a se simți independent de stereotipuri de comportament
• de a impresiona pe ceilalți
• pentru a testa capacitățile proprii în efectuarea acțiunilor spontane în locuri publice
• încercare de a obține noi senzații
• senzație de aparținere la o acțiune comună
• noi senzații emoționale
• participare pentru a găsi noi prieteni

Participanți în astfel de acțiuni în viața cotidiană pot fi oameni de succes și persoane serioase. Unii psihologi explică acest lucru prin aceea că aceste persoane se plictisesc de viața rațională. Astfel ei caută să participe în ceva deosebit ce o să aducă noi senzații în viața lor.

Dacă mai aveai dubii, acum după ce ai revăzut materia, sper că te-ai lămurit si ai înțeles cum stă (în secret) treaba cu absolut tot ceea ce se întâmplă spontan când ieși pe stradă, prin piețe, prin public: verdict flashmob.

Desigur ca scopul/intenția acestei proze scurte nu este aceea de a te lamuri pe tine ce vezi prin locurile publice (only flashmobs) sau de a te edifica in legătură cu semnificațiile flashmob. Scopul este desigur altul si acesta se va releva pe cale maieutică, sau nu, încet, încet. Până atunci însă am să-ti fac o propunere. Propun (doritorilor) ca punct de intrare în discuție (si daca nu va fi nicio discuție, atunci ca punct de start într-o meditație interioară) un film de circa 5 minute, care redă o secvență de mici întâmplări petrecute in piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00. Pentru început rugămintea mea ar fi să urmărești cu atenție filmul în care apar mai multe persoane, anonimi din lumea larga, si să încerci să vezi dacă recunoști pe cineva, una sau mai multe dintre persoanele care apar in film, o figură, o siluetă, pe cineva. Chiar exista șanse sa ai o surpriză, si să (te) remarci, re-cunoscând pe cineva. Atenție, amnezie!

Update (la ceva zile distanță): Ca să nu se consolideze cumva ideea unor așteptări nerealiste, ce-or fi putut fi induse accidental prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, as vrea să menționez (mai bine mai devreme decât mai târziu) că (nici) eu unul nu cunosc si nu recunosc niciuna dintre persoanele care apar in videoclipul cu flashmob-ul de la Sabadell. Cel puțin deocamdată. 🙂 Trebuie de asemenea să mărturisesc sincer că nu am mari așteptări ca cineva dintre participanții (observatori) la „Atenție amnezie” pe Arca lui Goe să cunoască si/sau să recunoască (deocamdată) pe cineva dintre cei prezenți la Sabadell pe 19 mai 2012 pe la orele 18 si prinși in filmul realizat „spontan” de vreun martor „întâmplător” al evenimentului (evenimentelor). La urma urmei, in acord cu statistica matematică (si cu matematica nu te pui), șansele ca intersecția dintre mulțimea vizitatorilor Arcei lui Goe si mulțimea oamenilor care cunosc direct măcar o persoana dintre cele care apar in film, să fie diferită de mulțimea vidă sunt aproape zero, în tot cazul neglijabile. Desigur că odată ajunși aici cu discuția am putea să o luăm într-o direcție foarte interesantă si să ne întrebăm daca vreunul dintre noi cunoaște pe cineva care cunoaște direct vreuna dintre persoanele ce apar in film. Sau pe cineva care cunoaște pe cineva care cunoaște direct vreuna dintre persoanele ce apar in film, sau si așa mai departe. Există niște teorii interesante care afirmă că pentru oricare două persoane din lume, luate la întâmplare, A si B, există un sir finit de persoane P1, P2… Pn astfel încât persoana A cunoaște direct si personal persoana P1, persoana P1 cunoaște persoana P2… persoana P(n-1) cunoaște persoana Pn, iar persoana Pn cunoaște direct si personal persoana B. Lanțul slăbiciunilor. Lungimea acestui lanț fiind corelata cumva cu notorietatea sau lipsa de notorietate a persoanelor A si B. Din câte-mi amintesc, se zice că desi populația planetei a trecut binișor de șapte miliarde, numărul „n” n-ar avea valori prea mari, fiind întotdeauna mai mic de o sută. Oare câte persoane s-or găsi în șirul de la dl. Goe până la tine? In fine, desi aceasta ar fi fiind o foarte interesantă direcție în care să promovam șueta noastră, totuși, nici în asta nu se ascunde intenția cu care a fost propusă proza „Atenție amnezie”. Desigur că dacă n-oi uita între timp am să-ti dezvălui în cele din urmă acea intenție. Până atunci însă toată lumea are dezlegare la auto-promovare si vorbit off-topic. In orb.

Întrebări ajutătoare: (a) Ai idee cine a făcut filmarea flashmob-ului de la Sabadell din 19 mai 2012? (b) Dar tu (da, da, tu, tu) nu cumva ai fost prezent acolo (si faci pe niznaiul?) fiind în același timp si o persoană care recunoaște o persoană din film si o persoană din film care este recunoscută de o persoană de pe Arca lui Goe. As zice să nu te grăbești nici cu răspunsurile nici cu expedierea în neant a ajutătoarelor întrebări (ca fiind invalide sau fanteziste). 🙂

Iar dacă întrebările (a) si (b) ti se par prea grele, se poate găsi oricând o întrebare mai simplă. De exemplu (c): Ti-ar plăcea ca printr-o incredibilă coincidență să fi fost si tu acolo si să si apari în acest film postat printr-o neverosimilă întâmplare pe Arca lui Goe? N-ar fi… fabulos?

Laniakea (paradisul incomensurabil în hawaiiană) 

Desigur că prin aducerea acestui fulg de pasare măiastră (numit paradisul incomensurabil, în havaiană) în ecuația, până acum monomială, și și așa confuză a flashmob-ului din Sabadell, prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe ar avea toate motivele să fie intrigat si/sau să-l bănuiască pe dl. Goe de farsă, cacealma, teribilisme gratuite, sau (în cel mai bun-rău caz) de vreun derapaj involuntar în încercarea de a finaliză încă nenăscuta proză scurtă dar botezată cu anticipare: „Atenție amnezie”. Am speranța că totuși la final, când va fi fiind dezlegat micul „mister” al intențiilor acestui topic, să se afle măcar un observator care să considere că a meritat să-si „piardă timpul„, apreciind că raportul între efortul de a parcurge drumul de la zero la unu si valoarea lui unu, este unul favorabil, sub-unitar. Ceilalți, care, constatând că valoarea lui unu este aproape zero, vor aprecia că de fapt si-au pierdut timpul degeaba, fără niciun sens, vor fi considerați daune colaterale, risc asumat, un sacrificiu pe care, vorba lordului Maximus Farquaad, mi-l asum. 🙂

* * *

9 octombrie, a.c., contiNUare: Se spune că o imagine face (pe puțin) cât o mie de cuvinte, dar pentru că, indiferent din câți pixeli ar fi fiind compuse, imaginile nu-s musai egale între ele (deh, viața e nedreaptă) unele valorează în cuvinte (prin conversie la cursul zilei) mult mai mult decât o simplă mie de cuvinte. Să zicem Gioconda de exemplu, valorează cât biblioteci întregi de volume pline de cuvinte. Asa si obiectele grafice (două la număr) incluse (cam cu de-a sila) în pre-textul de vorbă afișat aci pe Arca lui Goe, luate la bani mărunți denotă mai multe mii de cuvinte, majoritatea (vai) off-topic. Imi cer așadar iertare prea-cinstitului cititor citit si un-ic al Arcei lui Goe, că n-am găsit (la îndemână) foarfeca potrivită pentru a decupa esențialul, strictul necesar, din imaginile incluse (cam cu de-a sila) în colajul sugestiv intitulat „Atenție amnezie”. Desigur că această poliloghie, care mimează, în van, sens si scop, ar putea avea darul să-l plictisească, să-l enerveze, să-l indispună, să-l descurajeze si, în cele din urmă, să-l izgonească pe vizitatorul naiv, superficial, egoist si șarlatan, atras aici (la vad… în vid, în van) de mirajul îmbuibării pe gratis sau al îmbogățirii peste noapte a sinelui. Trebuie să recunoști însă că, atâta vreme cât scopul scuză mijloacele, e dreptul meu suveran de a încerca liber fel de fel de metode. Important este să răzbim noi cumva (ca Iona) si să o scoatem la capăt până la urmă. Cică urma scapă turma si cine râde la urmă, râdem mai bine 🙂 Desigur că vizitatorul numit naiv, superficial, egoist si șarlatan este așa cel mult în context local, relativ la nepotrivitele sale așteptări, încolo nu. Cu siguranță că la el acasă este, dimpotrivă, înțelept, isteț, profund, altruist, generos si onest. Altminteri ne având încotro. Dar să-l lăsăm în plata Domnului pe respectivul si să revenim la oile noastre grafice. Ti-as atrage atenția că, de fapt, filmul care încearcă să te ducă cu gândul (si poate si cu sufletul) către o mică serie de întâmplări petrecute undeva, cândva, într-un spațiu-timp iluzoriu, etichetat simplu dar/si plin de ambiguitate „piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00„, este de fapt o colecție de biți conservată provizoriu (de la… până la…) pe un server YouTube, pe care, un program prezent pe calculatorul tău, o transformă într-o serie de cadre (un număr finit), formate dintr-un număr oarecare (vai tot) finit de pixeli de diferite culori, pe care le redă secvențial pe ecranul calculatorului tău. Si la fel face si cu sunetul. Ca si imaginea si sunetul originale, de la fața locului, aceste sunete si imagini artificiale, substanțial diferite, sub aspectul fizicalității si suportului, de sunetele si imaginile originale, sunt trimise ochilor si urechilor tale, iar acestea le transforma în niște semnale electrice neverosimil de asemănătoare cu semnalele produse de ochii si urechile unui martor ocular al evenimentelor, trimițându-le uimitorului tău creier care le interpretează, dându-ti iluzia mișcării prin spațiu si a trecerii timpului în film, si un pic iluzia transportului la localitate (spațiu-timp), si asta desi fiecare cadru este o simplă imagine statică, nemișcată, încremenită în timp, formată din multe puncte colorate. Si dacă am ajuns cu vorba la „imagine”, înainte de a pomeni vreo două si despre imaginea etichetată „Laniakea, paradisul incomensurabil) este musai-musai, să intrăm în detalii legate de acest subiect: AICI – Relația dintre spațiu-timp și semnificația imaginilor. După ce revezi „Relația dintre spațiu-timp și semnificația imaginilor”, poate mai vorbim. Mi se pare ca Atila Gombos reușește să puncteze destul de plastic felul în care imaginile intermediază si limitează accesul nostru la realitate (indiferent ce va fi fiind aceea) reușind să ne seducă si sa ne amăgească, de ajungem să considerăm că singura realitate este imaginea. Totuși, din cand în când, suntem, pentru scurtă vreme, conștienți si preocupați că imaginile redau doar suprafața lucrurilor si chiar si pe aceea extrem de partial, de incomplet si de… ah, superficial… încât pentru a avea un model cât de cât coerent al realității care ne hartuiește ontologic, nu avem încotro si trebuie să ne folosim încontinuu imaginația pentru a ne completa si a ne încropi modelul lumii (fiecare pe al său, propriu, unic, individual) trecând dincolo de coaja subțire, infinitezimală si totuși opacă a lucrurilor. De fiecare dată rezultă o poveste, țesută cu grijă, cu migală, cu atenție si precauție, o poveste care transcende imaginea. Pentru a putea lua ființă si pentru a putea exista, povestea trebuie musai să respecte niște canoane si niște constrângeri foarte dure, care-i impun consistența simultană cu două universuri: (a) cu imaginea care a generat-o, si (b) cu toate poveștile pre-existente în mintea noastră care constituie (de bine de rău) modelul nostru de lume. Acceptam si asimilam ceea ce vedem (si când zic vedem mă refer la toate simțurile senzoriale si extra-senzoriale, inclusiv la intuiții), numai in măsura in care ceea ce putem adăuga in completare cu ajutorul imaginației (a) nu intra in contradicție si nu strică imaginea si (b) nu intra in contradicție si nu strică modelul (poveștile) pe care le avem deja in minte. Nu contează cât de frumoasă, de fabuloasă si de plină de adevăruri fundamentale si/sau de utilități lucrative este o poveste nouă, dacă nu dă sens si nu se potrivește (interpretativ) cu ceea ce vedem si/sau dacă nu se potrivește armonic cu ceea ce stim deja, atunci povestea este respinsă, repudiată, ignorată, refuzată, încetând brusc să existe. Esti poate tentat să crezi că astfel de provocări sunt rare si că de obicei, în mod normal, firesc, natural suntem în stare să acceptam si să asimilam (sau măcar să tolerăm) lucrurile cu care intram in atingere (senzorială, extra-senzorială, intelectuală, emoțională sau prin intuiție). In realitate este invers, reușim să acceptam si să asimilam foarte puține din poveștile cu care intram in vreun contact, din ce in ce mai puține, pe măsură ce trece timpul, fiindu-ne din ce in ce mai suficienți nouă înșine. La limită, cand ne-am pierdut complet abilitatea de a asculta, accepta si asimila povesti, orice poveste, sătui (si) de noi înșine, murim. Dar mă rog, nu despre asta este vorba acum-aici, ci despre faptul că există o mulțime de povesti (majoritatea), care trec pe lângă noi ca si cand n-ar exista… povesti care n-au reușit să capete un trup, desi am fost acolo, la față locului, si am pipăit suprafețele, cu vederea, cu auzul, si cu toate simțurile. Sunt povesti care ignorate ne pot ucide, strivindu-ne si tot degeaba, nu le vom lua in seamă si gata. Avem o capacitate limitată de a „cunoaște”, dar avem capacitatea nelimitată de a ignora (orice) si de a supraviețui (provizoriu), coexistând (pașnic), cu inconștientă, cu o mulțime de povesti neștiute. Iar aici este loc pentru povestitori-seducători capabili să inventeze basme intermediare care sa alcătuiască un traseu potrivit (presărat cu mici pseudo-povesti) prin care spectatorul să fie dus cu zăhărelul din punctul (imaginar) A (in care se află) până in punctul (imaginar) B (pe care-l refuză). Cam așa funcționează umanitatea. Schimbând abrupt subiectul, as menționa că in spatele imaginii „Laniakea, paradisul incomensurabil” se află o poveste fabuloasă încropită de către con-frații noștri științificii. Poate voi încerca să fac, dintr-un basm mic în proză, o punte către Laniakea, pentru cei compatibili cu ideea de a include paradisul incomensurabil in modelul lor despre lume.

După includerea oarecum insolită a imaginii Laniakea in ecuația cu doar câteva sute de necunoscuți si necunoscute din piața San Roc din Sabadell de pe 19 mai 2012, orele 18, un vizitator-observator (creator de realitate), s-a interesat la forurile superioare în legătură cu esențialul, formulând cu șăgălnicie o întrebare capcană extrem de captivantă: „Un super roi de galaxii, legate temporar, precum Laniakea, este cumva un flashmob?” Nu știu câți dintre vizitatorii de-acum sau de-a pururi ai Arcei lui Goe auziseră despre acest cuvânt bizar „Laniakea” si/sau mai văzuseră imaginea botezată astfel: paradisul incomensurabil. Presupun că niciunul. Ne aflam desigur in fata unei mici si inofensive șarlatanii cu aromă de metaforă oferită de confrații cosmologi, întrucât Laniakea nu-i nici paradis, nici incomensurabil. După cum ne lămurește succint colegul Bau-Bau, Laniakea nu-i mare brânză, ci (doar) un super roi de galaxii, (atenție mare vă rog) legate temporar. Fiind o formațiune provizorie ai cărei constituenți sunt gata s-o ia care-încotro, până la analogia cu flash-mob-ul n-a fost decât un pas mic pentru om, mare pentru o-menire, imposibil de evitat. Până la a pomeni alte detalii ale acestei povesti cosmice, as vrea să te anunț în mod solemn că Laniakea este casa noastră, locul în care te afli, si că ești îndreptățit să te gândești cu emoție si cu mândrie la ea, si să ti se umezească un pic ochii când o pomenești cu duioșie, exact ca atunci cand zici: țara noastră, planeta noastră, sistemul nostru solar, galaxia noastră. Acesta este pasul următor în extinderea simțului teritorialității si a sentimentului proprietății la homo sapiens: super roiul nostru de galaxii. După cum poate bine ai observat deja in imaginea paradisului incomensurabil exista un mic cerculeț roșu. In centrul acelui cerc, cât un vârf de ac, se afla Galaxia noastră (asociata adesea, impropriu cu denumirea Calea Lactee, sau, după cum i se spunea in vechime, Drumul Robilor). Presupun că pentru tine nu este un secret ca Galaxia este casa Soarelui, care este de circa 1000 de miliarde de ori mai mare decât sistemul solar. Ca un detaliu as aminti ca Laniakea conține cam 100 de mii de galaxii precum galaxia noastră. Vom reveni cu amănunte.

Cum-ne-cum, am ajuns la mijlocul distantei dintre zero si unu, în „centrul imaginar” al Qubit-ului, în plină confuzie si indeterminism cuantic, ceea ce denotă însă o superpoziție promițătoare… pentru continuarea tărășeniei cu persistența flashmob-ului din Sabadell, conectat în mod enigmatic si cuminte, cu super-roiul galactic Laniakea, aflat în dispersie acută (apud unii spectatori ne observatori). Dacă n-ai înțeles nimic, nu te îngrijora. Exact asta am vrut… să spun. 🙂

Doar cu un mare efort de imaginație, artefactul grafic etichetat „Laniakea – paradisul incomensurabil” ar putea fi considerat „o fotografie„. După cum probabil că îți poți închipui, imaginea este obținută (cu ajutorul matematicii si a unor programe de calculator) prin agregarea datelor privind poziția in spațiu si luminozitatea celor o sută de mii de galaxii care comun această structură care se întinde pe circa o jumătate de miliard de ani lumină. Lumina, gravitația, informația si in genere cauzalitatea responsabilă cu producerea unor efecte, circulând cu cei 300.000 de km/s, are nevoie, pentru a se propaga de la o margine la alta a acestei formațiuni, de cinci sute de milioane de ani. Pentru a putea-o vedea si eventual fotografia in toata splendoarea ei, așa cum apare in „poză”, ar trebui să te afli undeva in spațiu la circa unul-doua miliarde de ani lumină, cu fața spre ea. Imaginea pe care ai putea-o observa din acea poziție ti-ar oferi informație vizuală, veche de unul-două miliarde de ani, in medie… unele dintre părțile observate fiind cu câțiva sute de milioane de ani mai vechi decât altele… din cauza diferenței de distanță avută de parcurs de lumină, de la sursă până la tine. Este uluitor că în aceste condiții poate exista o coerență care să asigure structura acestei formațiuni, dându-i o identitate crono-geometrică, ce o face să aducă întâmplător (?!) cu un fulg de pasăre. O coerență structurală dinamică asigurată în principal de către gravitație. La fel de uluitor este si faptul că niște ființe minuscule si insignifiante aflate in adâncul insondabil al acestui fulg au fost in stare să colecteze informațiile si să redea o imagine fotografică similară cu cea care s-ar putea obține de undeva din afară, de la unul-două miliarde de ani-lumină. Intr-un fel e ca si cum am fi călătorit până acolo… instantaneu… După cum bine știi (?!) în genere, ceea ce conferă provizoriu coerență structurală si complexitate unei entități oarecare (oricare, chiar si ție), este totodată ceea ce determină perisabilitatea acelei entități. Gravitația care a construit aceste mirobolante filamente de lumină, compuse din galaxii conținând (fiecare) sute de miliarde de stele, întreține si amplifică mișcările parților ducând la transformarea lentă si inexorabilă a entității până la completa ei destructurare. Undeva in direcția constelației Centaurului, galaxiile dinspre centrul axial al „fulgului”, sunt foarte aglomerate, formând împreună ceea ce se numește „Marele Magnet” (The Great Atractor), a cărui gravitație imprima o viteza radială galaxiilor, încercând să-si înghită cu totul conținutul, pentru a se transforma într-o imensă gaură neagră. Din cauza acestui „magnet” galaxia noastră (precum si galaxiile vecine) se mișca in direcția constelației centaurului cu 600 de km/s. Poate părea mult, o viteza mare, enormă, dar în realitate, la scara formațiunii nu înseamnă (aproape) nimic… Persistența formațiunii fiind asigurată pentru numeroase miliarde de ani. Totuși în această poveste mai exista un personaj: expansiunea universului, dilatarea spațiului, pusă pe seama misterioasei energii întunecate. Fiecare „celulă” de spațiu se dilată, se extinde, accelerat. In medie fiecare an lumină se mărește cu 20 de km/s. La scara formațiunii, care are circa cinci sute de milioane de ani lumina, creșterea este de zece miliarde de km/s. O creștere făcuta în contra gravitației… Calculele arată că, la scara acestei formațiunii, într-un final expansiunea universului va fi copleșitoare, iar gravitația, care tine momentan (pentru câteva zeci de miliarde de ani) galaxiile împreună, va pierde bătălia, iar fulgul se va dispersa în spațiu. De aceea formula condensată care definește concis „Laniakea” este formulată așa „un super roi de galaxii, legate temporar„, unde temporarul devine de la dilatarea spațiului. In realitate însă formațiunea este destul de stabilă in raport cu durata de existență a perpetuei umanități… Peste vreo o sută de milioane de ani Laniakea va arata aproape la fel, in timp ce omenirea…probabil ca nu va mai arată nicicum. In sfârșit, să trăim noi până atunci. Povestea paradisului incomensurabil si a Marelui Magnet, ascuns (momentan) vederii in spatele zonei de opacitate a discului Galaxiei noastre, ar merita proze separate, rolul lor în proza curentă (Atenție Amnezie), fiind ascuns într-un detaliu unul cât se poate de modest: galaxia se mișcă relativ la referențialul Laniakea cu circa 600 de km/s. Soarele se mișcă prin galaxie cu circa 200 de km pe sec. Alte influențe cosmice si dilatarea spațiului determina global o mișcare relativă a sistemului solar prin cosmos de aproximativ 1000 de km/s. Este mai mult decât probabil că în viitor când vom putea lua in considerare referențiale mai vaste decât Laniakea vom afla că viteza sistemului solar prin cosmos este de fapt mult mai mare, în direcția curgerii spațiului si/sau a creșterii entropiei despre care se zice c-ar da direcție săgeții timpului. Fugit inreparabile tempus. Cu asta putem considera temporar încheiată epopeea extra galactică prin Laniakea pentru a ne întoarce cuminți la Sabadell, la momentul oportun, efectuând o călătorie în timp alături de amicul nostru D’Artagnan si de cine altcineva o mai dori dintre amici să ne însoțească într-un asemenea voiaj de plăcerea, în vederea audierii acordurilor odei bucuriei in primordialitate, in piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00 si a includerii noastre in filmul deja postat pe Arca lui Goe.

S-a mai deschis un portal in Laniakea către Sabadell si către flashmob-ul inundat de Oda Bucuriei… https://garapentrunoi.wordpress.com/2017/08/17/sa-curga-viata/

Personajul din imagine a fost surprins in imagine in piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012 ora 18:04:09. Cei care il recunosc sau au imaginație pot propune o poveste cu sau despre acest personaj. Apare in înregistrare la minutul 4 si 9 secunde.

O exagerare (II)

Fara sa fi oferit nicio demonstratie a faptului (altminteri evident) ca omul comite excese fabuloase in aproape toate manifestarile sale (dând astfel exagerarilor culoarea normalitatii), am mai amintit si de faptul ca una dintre explicatiile posibile (o fi, n-o fi?) ale acestui comportament deviant s-ar putea sa reside în însasi natura cosmică a vietii, universului si meta-universului (Dumnezeu y compris), care sunt, pare-se, manifestari extrem de exagerate in raport cu realitatea aparenta pe care o ofera spre observare, si din care omul (un imitator notoriu lipsit de orice originalitate) se inspira copios cu copy-paste. Bunoară universul acela grandios, urias, enorm, fabulous de mare (infinit chiar…) creat (de Dumnezeu) ca simplu ambalaj si sursa de resurse (sic) al planetei de Pământ ca gazdă a omului (robul lui Dumnezeu, creat (mama mia) după chipul si asemanarea acestuia) si desigur si a umanitatii (care este altceva, cu totul si cu totul altceva) este un exemplu de monstruoasa exagerare. Un ou urias (infinit? ba chiar infinit de infinit) care contine pe undeva un căcăţel infim de umanitate (un epsilon infinitesimal, in timp si spatiu, o țâră de aia pe o palma de loc, de ține o clipă)… E gogonata rau, nu? Dar de, cui îi pasă. N-avem noi timp de asa ceva, ocupati fiecare cu exagerarile lui personale (pe blog ca-n viata). Desigur ca despre fiecare gen de exces in parte, practicat cu disperare de insulicii terestrii, s-ar putea compune articole captivante pe bloguri (din perspectiva potrivită) si s-ar putea purta discutii spectaculoase (si exagerate, sau deloc) până dimineată… Dar provocarea lansată in episodul (pe)trecut în urmă, era alta. Să gasim printre faptele manifestate de omulete, un exemplu de exagerare la fel de gogonată, de exacerbată precum asta cu existenta Universului infinit (mare domnule, futu-i mama lui) ca ambalaj divin al grădiniței lui Dumnezeu (căci mare e gradina Domnului, nu-i asa d-le Iosife?). Singura propunere de exagerare umană comparabilă ca anvergură cu cea a existentei universului (aproape infinit si aproape inutil) a fost cea venită de la doamna Stely (nume cu rezonanta cosmica, pre-destinat) care ne sugereaza că fenomenul Isus Cristos ar fi fiind asa ceva, si noi unul credem că intr-adevar, că din perspectiva potrivită ar putea fi. S-or gasi unii talentati care sa rostească vorbele potrivite prin care sa fie redată îndraznet si credibil o paralelă intre exesul Univers-Dumnezeu si excesul Om-Isus-Cristos, ca exagerari comparabile. Noi insa am vrea sa propunem acum pe post de monumentala exagerare a omului un sentiment si anume iubirea. Nu iubirea asa in general, nu iubirea aproapelui, sau iubirea parintilor pentru copii sau a copiilor pentru parinti, sau alte iubiri din acestea inevitabile si convenabile reciproc avantajoase, ci singura IUBIRE care poate fi luata in con-siderare ca atare si anume iubirea dintre un barbat si o femeie. Un sentiment atat de grandios, o exagerare monstruoasa, cu un scop atat de mărut, altminteri realizabil foarte usor prin mijloace mult mai banale, mai ieftine, si mai la indemana. Omul e om din cauza ca este cumva capabil, daca nu sa iubeasca de-adevaratelea, macar sa accepte si sa sustina ideea de iubire, un container infinit (urias in tot cazul) in care pastreze niste maruntisuri de suflet. Tu ce zici? Exagerez?

(exagerarea va continua)

O exagerare? (vezi mai jos)

Oamenilor le e frică de dragoste, trebuie să fii curajos astăzi ca să trăiești o poveste de dragoste. Astăzi bărbaților le e frică de femei. Femeile nu mai au încredere în bărbați și iată că punem în pericol cel mai frumos lucru din lume. Sîntem capabili să ucidem comoara vieții care e dragostea.

De ce credeți că bărbaților le e frică de femei?

Pentru că își doresc perfecțiunea, iar noi nu sîntem perfecți. Femeile au memorie bună, nu uită nimic, nu însă și bărbații. Dacă într-o zi bărbații fac o greșeală, femeile nu o vor uita niciodată. Dragostea e un fel de diamant care trebuie șlefuit. Imediat ce apare un mic defect, se sparge. Nu există toleranță odată ce intri într-o poveste de dragoste, fiecare devine judecătorul celuilalt, deşi ar fi nevoie de un munte de îngăduință. Admirăm pe cineva pentru anumite calități, dar îl iubim pentru defectele sale. – extras dintr-un interviu cu Claude Lelouch a venit la Bucureşti cu ocazia proiecţiei filmului „Les plus belles années d’une vie” (continuarea de dupa 50 de ani a altui film celebru: „Un barbat si o femeie”).

alta exagerare:

Partea amuzantă a unor semnale triste…

Cândva prin anul 1900 toamna, într-o vară, dl.X, pasager în autobuz, a fost fără voie, martor amuzat al unei discuţii între două tinere domniţe.

„Ce mai faci tu? Nu te-am văzut de un car de vreme!” „Ce să fac tu, m-am măritat şi am copil mic, stau mai mult pe acasă.” „Păi parcă făceai liceul la seral.” „Da, tu dar nu m-am mai dus că n-am mai avut timp şi nici chef. Da’ acum îmi pare rău.” „Da’ de ce, tu?” „Aa, păi era mişto la liceu cu colegii. Mai ales la ora de biologie cu profa aia haioasă. O scotea pe Monica la lecţie şi ne pişam pe noi de râs. O întreba ce sunt genele, şi aia arăta cu degetul pe la ochi, şi nu erau alea tu, şi ce ne mai râdeam…”

Ceva mai târziu, în alt an (cam prin 1900 toamna), tot într-o vara, dl.X, pasager în autobuz (acelaşi autobuz),  a fost fără voie, martor amuzat al unei discuţii între (alte) două tinere domniţe.

„Ce mai faci tu? Nu te-am văzut de un car de vreme!” „Ce să fac tu, sunt ocupata, cu familia, cu serviciu’.”Da’ ce tu, te-ai angajat? Unde lucrezi?” „Lucrez la spital fată, sunt infirmieră.” „Si cum e? Nu e nasol?” „Eee, ba da, la început a fost nasol, dar acuma m-am obişnuit. Dupa ce m-am angajat, când am fost în prima tura de noapte i s-a făcut rău la o babă din salon. Doctorul de gardă dormea. M-am dus să-l trezesc, dar până să se scoale ăla, baba a murit. Io m-am pus pe plâns. Doctorul a început să râdă şi m-a întrebat: Ce-ai fată nu ţi-e bine?  Da’, acuma m-am obişnuit. Când mai moare câte unul doctorul mă întreabă: Acuma ce faci, nu mai boceşti? Nu, dom’doctor zic io, şi ne spargem amândoi de râs.”

Ca de obicei, d-lui X, i s-a năzărit că între cele două întâmplări  din autobuz, ambele avându-l ca martor (inocent? întamplator?) există cumva o conexiune secretă, un scurtcircuit meta-fizic…  O fi? N-o fi? Cine stie?…

Paradis paradit, refren infern

pace, rai, razboi, iad, peren, trecator, chestiunea zilei, acum, acut, ordinea de zi, pe unitate, important, esential, aici, acum-aici, vag, departe, imaginar, insignificant, chestiunea clipei, problema anului, tema deceniului, paradigma secolului, globalizare, emanciparea, politicul, socialul, economicul, cultura, viata, moartea, Dumnezeu, demonii, schimbarea, finantele, moda, noua cultura, meme, Facebook, bani, bani, bani, religie, resurse, natura mileniului, esenta universului, timp, spatiu, imensitate, diluare, nimicnicie, limitare, cuvant, impresie, libertate, senzatie, valoare, lideri, mase, idei, vectori, entropie, acumulare, coagulare, integritate, moralitate, noua moralitate, armonie, alienare, distante, rataciri, matrici, labirint, istorie, statistica, inevitabilitate, stoicism, amanare, public, insul, societatea, raul social, binele social, central, periferic, cerere-oferta, pace, rai, razboi, iad, peren, trecator, chestiunea zilei…

Pentru a atrage public trebuie ca oferta sa corespunda cererii publicului oricat de ciudata, aberanta si lipsita de sens ar putea parea aceasta. Fara sa stie prea bine cum, cand si de ce, publicul statistic vrea ceea ce vrea, ceea ce a ajuns sa vrea, prin expunere la Socul Viitorului, inundat de miriade de oferte in care cele mai simpliste sunt cele mai dorite si mai comestibile. Omul recent este istovit nu de efortul de a-si clarifica (in interior) ce vrea, ce-i trebuie, ce i-ar face bine ci de efortul de a alege (d/in exterior) dintre aparenta infinitate in diversitate a lucrurile care i se ofera. Nu se stie câte sunt. Nu-mi pot permite riscul sa vreau ceva ce nu exista. Trebuie asadar sa vad ce exista si sa-mi corelez dorintele cu lucrurile tangibile, existente (pe piata). Am un munte de pachete cu cadouri in fata mea. Societatea (ceilalti? semenii?) mi le ofera. Trebuie sa ma apuc sa le desfac, sa le studiez, sa le inteleg, sa le evaluez si sa vad care mi se potriveste si care nu, pe care (så) mi le doresc si pe care nu. Dar treaba asta nu se mai temina niciodata. Nu ajung la nicio finalitate. Abandonez orice lucru gasit pe care mi l-am dorit cumva (mult, putin, cine mai stie?) mânat de dorinta de a vedea daca in inventarul disponibil, ramas, nu se afla altul si mai potrivit, pe care mi-l doresc si mai mult. Frustrarea creste apocaliptic. Ma precipt. Imi schimb strategia. Nu mai pierd timp cu lucrurile complicate, greu de inteles. Le elimin direct din atentie, focalizandu-ma pe cele simple, usor de evaluat rapid, in termeni „imi place”, „nu-mi place”, „mi-l doresc”, „nu mi-l doresc”. Ajung astfel sa-mi doresc nimicuri, cu conditia sa fie cat mai ciudate, mai originale, mai noi, mai altfel, decat cele fumate, demodate, desuete… Ma identific cu ele. Si vai, nu sunt unic, sunt doar un ins ajuns sa procedeze asa printre alte miliarde de insi contaminati de acelasi boala. Alegerile noastre mediate statistic, formeaza cererea (fluida si schimbatoare), pe care oferta o preia si o satisface. Cei depasiti de evenimente, cei incapabili sa mai doreasca ceva, contribuie mult mai putin la aceasta medie (mai deloc), pe care flamanzii, performantii, o definesc colectiv. Cine o intelege, bine. Cine nu… Dezastru. Tu cum stai? O intelegi?

Aveam intentia sa abordez un subiect la ordinea zilei, cu care sa contribui (si eu) la cvasi-oferta de lucruri pe care onor clienti sunt invitati sa le vada, sa-si umple timpul observandu-le, pentru a intelege rapid daca le plac sau nu, daca le trebuie sau nu… daca le consuma sau nu. Voiam sa dezbat despre memes. („Meme-ul este o idee, o maniera comportamentala sau un stil care se răspândește de la o persoană la alta constituind o cultură in sine – adesea cu scopul de a transmite un anumit fenomen, o temă sau o semnificație reprezentată de acel „meme”. Un „meme” acționează ca unitate pentru a purta idei, simboluri sau practici culturale, care pot fi transmise de la o minte la alta prin scriere, vorbire, gesturi, ritualuri sau alte fenomene imitate cu o temă imitată. Suporterii conceptului privesc meme-urile ca pe niste analogi culturali ai genelor biologice prin faptul că si ei se auto-replică, sunt afectati de mutații și răspund la presiuni selective.„). Realizez ca nu sunt pregatit sa vorbesc despre asa ceva, si intuitia-mi spune ca nici potentialii interlocutori, vizitatori, observatori ori martori intamplatori care se pot acumula pe Arca in timp util, nu sunt mai breji. Dar, si daca ar fi ei mai breji (sau chiar daca am fi impreuna), oare ar fi de vreo utilitate aceasta abordare? Ma tem ca nu. In context (a se revedea materia din urma). Nici macar ca divertisment. Ca divertisment insa as putea propune altceva: Paradis. Sa meditam despre aceasta notiune. Exista? Nu exista? Ce este paradisul? Unde se afla? Unde nu se afla? Ce temperatura este in Paradis? Ce umiditate? Ce presiune? Este Paradisul infinit? Poate fi naruit? Este indestructibil? Este paradisul un loc? Un loc limitat in spatiu si nelimitat in timp? E o stare?… Dar infernul? In fine, Dumnezeu cu mila.

 

Update 1, de 1 Aprilie: 

Si pacaleala zilei de 1 Aprilie (una dar buna): Ceea ce se intampla in prezent ne poate fura nu doar prezentul ci (vai) si trecutul. De viitor nici nu mai vorbim. Deposedare in integrum. Caprele nu mai sunt sapte, ci zero virgulå ceva, ce nu se stie.

P.S. Ne cerem scuze nimanui pentru faptul ca anul acesta pe Arca lui Goe recolta de pacaleli va fi slaba. Deh, a fost in an secetos. Dar, daca ploua, sa vezi pacaleli cu carul la anul si la multi ani. 🙂 Si apropos, nu trebuie sa simulezi uneori cee ce nu poti simula tot timpul sau macar oricand (la nevoie). Valabil pentru toti cititorii nostri, dar in special pentru cei care nu ne viziteaza, nu ne citesc, si nu ne acorda nicio importanta, ignorandu-ne natural, fara efort.

LCFCD (99) – Marea dinlăuntru…

Lumea cum fu ?! Cam da!

… cui va  …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Marea dinlăuntru (original în spaniolă Mar Adentro) este un film spaniol din 2004, scenarizat, produs, regizat și sonorizat de Alejandro Amenábar. Filmul a fost premiat cu Oscar la categoria Cel mai bun film străin. Filmul este bazat pe povestea vieții lui Ramón Sampedro, un spaniol, mecanic de vas, care a luptat 28 de ani pentru dreptul la eutanasie. Ramón este paralizat de 27 de ani în urma unui accident suferit pe mare și este îngrijit de familia sa. Unica sa dorința este un sfârșit demn. Filmul explorează relația lui Ramón cu doua femei: Julia, avocata care îl susține în lupta cu autoritățile pentru a-și sfârși viața și Rosa, o femeie din același sat, care încearcă să îl convingă că viața merită totuși trăită.

? Desigur ca fotografia aceasta poate aparea (oarecum) off topic, referindu-se mai degraba la Lumea cu nu mai fu… (ci cum ar fi putut sa fie) dar, mai in profunzime, prin insasi existenta ei, fotografia, denota totusi anumite esente ontologice al lumii cum fuse…

Text: Loc pentru explicatii inventive: O zi la intamplare din viata unui anonim oarecare (rezumat) O zi din viata unui anonim dureaza circa 24 de ore. La ora zero de obicei anonimul doarme. La ora 24 la fel. Ziua anonimului se petrece (pr)intre somnuri. Compunerea este alcatuita din trei parti (Corpul, Biografia, Marea interioara) si un epilog. In prima parte… In afara zbuciumului cvasi-aleatoriu care genereaza zgomotul de fond prezent in mintea fiecaruia (precum valurile pe suprafata oceanului), alcatuit din mici ganduri razlete, inconsistente si repede trecatoare,  aflate intr-o perpetua si (adesea) obositoare miscare browniana, in marea interioara a fiecaruia se mai afla si alte curgeri, mai la suprafata sau mai in adancuri, mai consistente, care se consuma acolo, in abisurile imaginatiei, invizibile spre afara.  Aceste monologuri interioare pot fi expresia unor simple extensii ale preocuparii insului pentru corpul si/sau biografia sa, adica pentru fiinta biologica si/sau pentru cea sociala, dar pot fi si expresia unor abstractiuni mai profunde care nu deriva nici din relatia pe care o are insul cu trupul sau si nici din interactiunea directa cu mediul inconjurator imediat (fizic sau social). La unii, ponderea acestui gen de abstractiuni poate fi extrem de redusa, dandu-li-se astfel o alura practica si pragmatica. Ei (oamenii fara meta-fizica) se identifica destul de precis cu ceea fac, spun sau li se intampla in aria vizibila, masurabila, evaluabila, inregistrabila a existentei lor (ceea ce nu inseamna ca existena le este musai saraca si/sau precara, nici in acord cu propria perceptie, nici cu cea a posibililor spectatori).  O zi din viata acestui gen de om are, in principal, o singura varianta (indiferent de cat de captivant ar fi fiind filumul/povestea care s-ar putea realiza pe baza respectivelor intamplari). La extrema cealalta se afla oameni (visatorii) care consuma din abundenta timp, energie si imaginatie cu lucruri destul de nepractice, indepartate de ceea ce le suporta existenta cotidiana, direct observabila (ceea ce nu inseamna musai ca existenta le este bogata sau incarcata de vraja si stralucire, in absolut sau in acord cu propria perceptie). Oameni prosti, banali, marginiti, sau dipotriva scanteietori, captivanti, spectaculosi, pot exista in egala masura, atat printre cei extrem de pragmantici, cat si printre cei foarte visatori, ca si printre ceilalti, cei (mai) multi care sunt, in fapt, rezultatul unui amestec ale celor doua tipologii extreme, dupa dozaje foarte variate. Ceea ce este oarecum interesant, in cazul visatorilor care-si petrec mult timp sau traiesc cu mare intensitate in universul interior (spiritual ?!), departe de lumea dezlantuita de afara,  este faptul ca istoria unei zile oarecare din viata acestora poate avea o multime de variante. In functie de poarta de intrare in ziua respectiva poti ajunge in locuri extrem de diverse, sub-colectii ale unui infinit mai mare decat infinitatea numerelor reale (care si aceea este mult mai mare decat s-ar putea crede la prima vedere). In tot cazul cu cat mai visator este un ins, cu atat mai dificil ii va fi sa compuna si sa exprime in cuvinte (numarabile) varianta exhaustiva a povestii unei zile din viata sa. Cei cu talent la literatura vor reusi sa decupeze ceva finit si inchegat din infinitul acelei zile si sa-l redea in proza sau in versuri. La urma urmei, orice poezie nu-i decat un rezumat extrem al unei zile din viata poetului. Ce se intampla cu ceilalti, visatorii fara talent sau fara apetit literar (artistic in general, caci din acest punct de vedere tot ceea ce reda experinta spirituala este arta, fie ca este vorba despre filozofie, stiinta, sau mistica),  sau care nu-si gasesc spectatori potriviti cu pseudo-talentul lor de povestitori, petrecandu-se solitar in matricile lor labirintice interioare, nu se stie si nu vom sti-o poate niciodata.  Dar iata ca vorbim deja despre lucruri care sunt ca si cand n-ar exista si care prin urmare nu exista. Ceea ce inseamna, asadar, ca suntem on topic pe Arca lui Goe, vorbind, ca de obicei, despre nimic, cu nimeni. Personajele de fata se excluzand-se, bineinteles, din discutie. De la sine. 🙂

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Tacerea mieilor

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, Nici sâmburul luminii de viata datator, Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna, Caci unul erau toate si totul era una; Pe când pamântul, cerul, vazduhul, lumea toata Erau din rândul celor ce n-au fost niciodata, Pe-atunci erai Tu singur, încât ma-ntreb în sine-mi: Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi? El singur zeu statut-au nainte de-a fi zeii Si din noian de ape puteri au dat scânteii, El zeilor da suflet si lumii fericire, El este-al omenimei izvor de mântuire: Sus inimile voastre! Cântare aduceti-i, El este moartea mortii si învierea vietii! Si el îmi dete ochii sa vad lumina zilei, Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei, În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers Si-n glas purtat de cântec simtii duiosu-i viers, Si tot pe lânga-acestea cersesc înc-un adaos: Sa-ngaduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Sa blesteme pe-oricine de mine-o avea mila, Sa binecuvânteze pe cel ce ma împila, S-asculte orice gura, ce-ar vrea ca sa ma râda, Puteri sa puie-n bratul ce-ar sta sa ma ucida, S-acela între oameni devina cel întâi Ce mi-ar rapi chiar piatra ce-oi pune-o capatâi. Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec, Pân’ ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec, Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste, C-ajung pe mine însumi a nu ma mai cunoaste, Ca chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o, Ca pot sa-mi blestem mama, pe care am iubit-o –Când ura cea mai cruda mi s-a parea amor… Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sa mor. Strain si far’ de lege de voi muri – atunce Nevrednicu-mi cadavru în ulita l-arunce, S-aceluia, Parinte, sa-i dai coroana scumpa, Ce-o sa asmute câinii, ca inima-mi s-o rumpa, Iar celui ce cu pietre ma va izbi în fata, Îndura-te, stapâne, si da-i pe veci viata!

Astfel numai, Parinte, eu pot sa-ti multumesc Ca tu mi-ai dat în lume norocul sa traiesc. Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec, Spre ura si blestemuri as vrea sa te înduplec, Sa simt ca de suflarea-ti suflarea mea se curma Si-n stingerea eterna dispar fara de urma!

S-a dus să mimeze îngerilor. Dan Puric s-a stins din viață

Dan Puric a decedat în dimineața aceasta la Spitalul Colțea, după ce ieri seară a fost victima unui accident, pe scena Teatrului Teatrului Național, în timpul repetițiilor pentru ultima reprezentație a piesei „Vis”. Martorii spun că, în ultimele minute ale spectacolului, unul dintre reflectoarele montate deasupra scenei s-a desprins și a cazut peste artist. Familia lui Dan Puric este hotărâtă să acționeze în instanță atât conducerea Teatrului Național București, cât și cea a Spitalului Colțea, afirmând că decesul artistului nu a survenit în urma accidentului, ci în urma tratamentului greșit pe care cel supranumit „Mimul lui Dumnezeu” l-a primit în spital.

Emil Puric, tatăl artistului, ne-a declarat că va acționa în instanță conducerea ambelor instituții, dar în special Siptalul Colțea. Tatăl artistului susține că medicii de la Spitalul Colțea i-au dat lui Dan Puric un medicament folosit în cazul consumatorilor de droguri în loc de un antibiotic. Potrivit unor surse judiciare medicii i-au administrat Nomifensin, după ce au observat ca Dan Puric, deși plin de sânge, continua spectacolul de patomimă. „Îi voi da în judecată pe cei care mi-au omorât copilul. Și pe cei care trebuiau să asigure cumva reflectorul ăla, dar mai ales pe medicii de la Spitalul Colțea, care în loc de Ripostatin, un antibiotic puternic, i-au dat Nomifensin, folosti în special în cazul consumatorilor de droguri. A făcut blocaj renal după 14 ore”, a declarat tatăl artistului. El ne-a relatat că artistul era conștient că medicii au făcut o greșeală. „A privit flaconul apoi s-a uitat la mine, așa, cu privirea lui blândă și mi-a spus: < Tată, iartă-i, că nu știu ce fac!>”, a spus Emil Puric. Tatăl artistului a povestit cum o asistentă s-a împiedecat de papucii unui pacient și a scăpat pleosca cu conținutul rezultat în urma unei clisme peste patul actorului. „Când s-a vazut așa, plin de acele dejecții, Dănuț a strâns cearșafurile umede în mâini, strigând <Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?>, apoi s-a întors către mine și a spus <Mi-e sete>”, a mai povestit  tatăl artistului.

Vizibil afectat, Emil Puric a relatat reporterilor noștri ultimele momente din viața celui supranumit „Mimul lui Dumnezeu”. „I-a dat unei asistente 5 lei să-i schimbe cearșaful și, după ce s-a așezat din nou în pat, Dan mi-a cerut să-i aduc o Biblie, icoana Sfântului Mihail, dar și ceva de mâncare, o bucățică de slănină cu brânză și un fir de ceapă. I-am adus azi dimineață, că am găsit la țăranii ăia de la târgul de produse tradiționale. Dănuț a primit pachețelul și l-a desfăcut, cu mâinile tremurânde și m-a întrebat dacă am adus și o brișcă. I-am zis ca nu, că nu m-am gândit. I-am dat o lamă de ras Gillette”, a povestit, cu lacrimi în ochi, tatăl lui Dan Puric. „A luat lama, i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru bucate, apoi a tăiat slana, brânza și ceapa în bucățele mici și acolo, pe ziar, am mâncat amândoi. Să-l fi văzut cum se luminase la chip, mâncând slănina aia cu ceapă, nu îl mai văzusem așa fericit de la crăciunul din 72 când i-am făcut cadou o turtă dulce cu un ciob de oglinjoară în mijloc”, a povestit tatăl lui Dan Puric. „După ce am terminat, s-a uitat, așa, lung, la ziarul unsuros și a spus <S-a isprăvit!>. Mi-a cerut icoana și Biblia, s-a întins în pat strângându-le la piept, șoptind <Tată, în mâinile Tale îmi încredințez duhul>, apoi a s-a stins. La gură mai avea un firicel de ceapă, pe care l-am luat și l-am pus într-o cutiuță, pe care am s-o trimit la mănăstirea construită de el întru pomenirea Sfinților Închisorilor”, a mai povestit tatăl artistului (sursa: Azil Virtual – APRILIE 1, 2011 · 17:54).

Ligia si legiunea re-petenţilor

Intr-o scoala dintr-un oras de la tara doi elevi de 14 ani (fiecare) s-au batut in clasa. Imediat dupa ora de religie. Unul dintre ei a murit. Evenimentul a devenit o stire de ziar. Dezbaterea purtata de poporul roman in subsolul articolului a alunecat intr-o discutie polemica despre rolul si ne/necesitatea orelor de religie in scoala. Am retinut un comentariu cu caracter de mica publicitate:

16 mai, 14:08. Stareta Elena Gatlan:

Vând popa gonflabil care ejaculeaza mir. Are multiple îmbunatatiri printre care pot aminti:
– cadelnita cu sistem de climatizare bizonic;
– sutana tip Batman;
– icoana plangacioasa facatoare de minciuni;
– pantofi negri cu toc înalt marca „Oblio Fashion”;
– cristelnita din otel inoxidabil inscriptionata cu versetul biblic „Lasati bistarii sa vina la mine”;
– pistol de plastic cu rezervor pentru mir;
– include rezerve de lumânari imprimate cu textul „Eu pup poala popii, popa pupa poala mea” si 10 jointuri cu busuioc;
– are memorie cu cele mai importante slujbe ale anului preinstalate;
– râgâie a mici cu aghiasma;
– pârtâie cu sfinte miresme de tamaie si smirna;
– le bulaneste pe enoriasele aratoase.
Are certificat de conformitate eliberat de cuviosul Gaozarie Alcoolisteanul de la manastirea Trotilati.
Pentru alte eventuale detalii, puteti apela numarul de telefon 0722.BOR.del sau puteti trimite un mail la adresa mantuire@patrafir.com

Noi consideram ca limbile straine si religia ar trebui sa fie materii obligatorii in scoala, carora sa li se aloce mai multe ore pe saptamana si sa fie studiate din mai multe perspective. Ca sa nu existe probleme de deontologie si corectitudine politica limbile straine si religiile studiate ar trebui sa fie la alegerea parintilor, pana in clasa a-VIII-a, iar apoi alegerea sa fie facuta  prin vot egal al parintilor si copiilor (cu majoritate simpla si tragere la sorti in caz de balotaj). Se vor constitui clase de studiu pe baza optiunilor individuale: crestinism ortodox, greco-catolicism, mahomedanism, budism, animism, mozaicism, planetouism, shamanism etc. Cei care nu opteaza pentru nicio religie vor fi inclusi automat in clasa de ateism stiintific care trebuie sa fie una dintre optiuni, prezenta in fiecare scoala. In mod analog se va proceda cu limbile straine. Cei care nu opteaza pentru niciuna dintre limbile straine de circulatie internationala vor fi inclusi automat la clasa de esperanto. Tziganii de ex.

Este oare democratic ca oamenii sa fie fortati sa accepte sacrificii in favoarea umanitatii? Orice sacrificii (?)

Copiii din orfelinate au si ei nume de familie?

Slab de înger. Aperitiv pentru trecatori

Ma vad obligat sa-l amân nitel-vitel pe eroul atipic necunoscut. Mi-au lipsit in saptamna din urma timpul si/sau inspiratia de a pune pe note potrivite fragmentele din destinul sau (partea eroica) ce-l martirizeaza solemn. E usor de dat patetic-kix cu un asa subiect. Mi-ar parea rau sa-l stric iremediabil din graba sau superficialitate. Faptul ca nu astept in liniste sa-i vina apa la moara (subiectului), adica timp si inspiratie (autorului, Dl.Goe, poet si publicist; 😉 am mai vazut unul care scrie enormitati sub aceasta titulatura, in Adevarul), si produc (iata) un nou topic (din nimic despre nimic) se datoreaza faptului ca am (pe alocuri), ca tot omul, un suflet candriu de papugiu, pentru ca sunt slab de înger, lume, lume, soro lume. Desi n-am mai postat nimic de o saptamana, (b/)Arca aflandu-se practic in regim de avarie, constat cu surprindere ca, in fiecare zi, exista cateva sute de vizite, ale unor internauti tacuti, care vin (din eter), vad (ca n-au ce vedea) si… pleaca (vici)… totul in virtutea inertiei virtuale. Ma intreb cu crescatoare neliniste: ce-or astepta oamenii astia de la Dl.Goe? Mi-e si frica sa-mi imaginez. Acuma lumea este in sine un imens prilej de vorba si de lamentatii, iar suete se pot construi usor, din nimic (vezi reteta Zoso) asa ca n-ar fi greu de livrat hrana pentru trafic si drojdie (de bere) intru dospirea de/zbaterilor, daca acesta ar fi scopul-scopului in sine. Dar nu e. In fine, ce s-o mai lungesc, in asteptarea „godot”-ica a eroului atipic necunoscut, propun un intermezzo cu un erou din intamplare cazut la datorie (martir as putea pentru ca sa zic) pe frontul strainatatii si de est si de vest. Doamnelor si domnilor, Andrei Plesu si uluitoarele sale aventuri in Moldova (post)sovietica si in Germania (fosta)democrata.

Andrei Plesu si Moldova Suverana

Andrei Plesu propus ca figurant intr-un film german

Ambele ipostaze mi se par sublime.

…As mai adauga ca dictatorul Gaddafi a fost ucis. Libia continua pe calea democratiei libiene…

…ca a murit Paul Everac…

…ca a inviat Adrian Nastase eeeee…

…si ca Serban Huidu, omorand niste oameni (acolo si ei), a creat o stire si o ploaie de opinii cu mare audienta… Despre acest Marta Stuart al Romaniei, despre destin si despre ura cu efecte pe scena vietii, sper sa avem ocazia de a vorbi atunci cand se vor linisti apele si nu va mai fi subiectul in centrul atentiei. Pana atunci as mentiona un articol a carui existenta este salutara (dincolo de inevitabila mica mâhnire legata, in mod paradoxal, tot de faptul ca articolul exista, acum, in cor)…

Compasiune la nivel inalt

Atunci cand, inevitabil, cinefilul Serban Huidu va ajunge la starea de a viziona filme (nu Crash) i-as propune sa vada Regele Pescar:

..si in final doua articole de pe blogul zilei:

Cei care nu ne mai pot ajuta

Problema româneasca în Franta

Imn-ul o-dă în bară

Avem un imn ineficient. De 20 de ani ne someaza zilnic să ne deşteptam şi noi… neam. Adica nu ne-am. Sau ne-am si atunci înseamna că avem un imn redundant-inadecvat care nu lasa poporul sa se odihnească îndemnîndu-l la insomnii. Cert este ca nici revoluţia permanentă nu-i (a) bună, iar insomnia naţiunii nu naşte îngeri ci cearcăne. In plus omoară (pe Siret) din faşă orice (idee de) revoluţie. Teoretic vorbind, ca să poată fi un îndemn eficient, cântecul lui Andrei Mureşanu ar trebui să se odihnească puţin şi să fie scos la înaintare doar de zile mari când poporul (prost) doarme în front. Că problema imn-ului care o-dă în bară nu-i banală o dovedeşte ştiinţific şi faptul că se regaseşte pe lista de preocupări a unor concetăţeni nebanali. Onorabili. Dl. Andrei Pleşu, unul dintre elitiştii favoriţi ai d-lui Goe, îşi asuma, cu mare curaj, o mare responsabilitate şi foarte multe riscuri, abordând Psihologia Imnului Naţional în revista Dilema. Dacă nu dânsul atunci cine? După numarul de vizite şi după aplombul comentatorilor s-ar zice că subiectul este un sucess în ceea ce priveşte audienţa (peste 15 mii de specialisti au vizitat deja pagina care conţie articolul, făcând un „trafic” dublu faţă de articolul precedent, cel despre nu mai puţin importanta problema a Muzeului Comunismului 🙄 ). Discuţiile fiind desigur oportune pentru a da greutate pregatitoare ideii şi de a premedita contextul viitor, în care măsura schimbării imnului să a/pară in mod evident ca o-por-tu-nă, administratorii şi moderatorii forumului au alocat mai multa libertate pe cap de vizitator, îngaduind fel de fel de comentarii pe care va invit să le citiţi la SURSA. Ceea ce nu veţi gasi acolo este un umil comentariu al d-lui Goe, pe care moderatorul meu preferat, dl. Vasilescu, l-a cenzurat din motive care îmi scapă. Îl redau mai jos cu speranţa vagă că voi afla ce anume l-a facut să para atât de subversiv încât să fie refuzat (de) la bară:

Mesaj cenzurat abuziv la Dilema Veche:

Mesaj postat abuziv la Dilema Veche:

Este de folos faptul că uşoara incompatibilitate (d)intre îndemnul „Deşteaptă-te române” şi postura de imn naţional este semnalată (în fine) de către cineva care nu poate fi banuit nici de „adormire” nici de „neinteligenta”. Problema este ca avem de-a face aici cu o minoritate, care trebuie să se supună majorităţii şi prevederilor constitutionale in vigoare (cele referitoare la caracterul de stat unitar, national având ca forma de organizare republica, sic, şi altele). Oricat de inadecvat ar fi imnul (de parca asta e cel mai grav ori cel mai alandala lucru din ţarisoara ori ultimul de luat în reformă) trebuie ştiut ca in mod obiectiv un aşa ceva se schimba numai la ocazii mari, la vreo revoluţie de-o pilda. Poate dl. Andrei P. ştie ceva ce noi nu ştim şi nici nu putem anticipa… Ceea ce ar face discutia extrem de pertinentă şi serioasă…

Am citit articolul cu atenţie extremă, de doua ori, încercand să sesizez dacă autorul sugereaza, fie si aluziv,ce alt imn ar merge mai bine. Si n-am constatat nimic. Ceea ce mi se pare nedrept. Intrucât nici Ziua Nationala nu cade bine între moina toamnei şi înghetul iernii (naţiunile mari, puternice si/sau fericite având ziua Nationala vara, ca de… nu ne-a placut 23 August, zi de glorie mareaţa in care Majestatea sa Regele Mihai I ne-a trecut de partea anglo-americanilor) cred că problema imnului ar merita un tratament mai general. Desigur ca 10 Mai, fiind mai spre vară, ar rezolva simplu si problema spinoasă a imnului. Desi, totusi, dupa exemplul celor care şi-au luat ca reper ziua Independentei pe 4 Iulie 1778, ar fi normal ca ziua Nationala a Romaniei så se aniverseze, pe 9 Mai, vizand Independenta (din 1877, asta e, noi milenarii suntem cu un secol in urma Americii) castigata in lupta (alaturi de glorioasa armata rosie) in Bulgaria, la Vidin, Smârdan, Grivita, Plevna… Iar imnul care s-ar asorta ar fi fara indoiala: 

„Ferentarul mândru, mandru ca si Crinul,
Cînd pe mal s-arată tremură Vidinul”. 

Adica de la un nume de Traian la unul de Crin. Plus ca 9 Mai s-ar leaga mai bine si de destinul nostru european… Nu? Ca si Europa serbeazå parcå ceva pe 9 Mai. Mai bine nici ca nu s-ar putea.

Atat am zis. Atat am avut de zis.

Update:

Ferentarul – Dimitrie Bolintineanu

(Fragment dintr-un marş vechi)

Nu e nici mîndria, nu e nici mulţimea,
Care în batalii încunun oştimea;
Nu e nici noroc.
Cela ce se bate pentru neatîrnare
Are zece braţe, zece inimi are.
Inime de foc.

Roşiorul mîndru şi frumos ca crinul
Cînd pe mal s-arată tremură Vidinul
La vederea sa.
Face de se miră toată arăpimea,
Ieniceri, spahii şi arnăuţimea
Şi-i strigă: ura !

Ferentarul, ager şi cu lungă chică,
Intră în oştime fără nici o frică.
Tare ca un leu.
Iute ca săgeata tabăra străbate:
— „Ferentar sînt eu !”

Astfel ferentarul ştie ca să moară:
Pentru ţara dragă, pentru soţioară
Cine n-ar muri?
Unul ca acela blestemat să fie !
Nimeni să nu-l plîngă, nimeni să nu-l ştie
Cînd el va pieri !…

Junele fecioare, tineri luptători,
Pe mormîntul nostru vor culege flori !…

Viata e scurta. Internetul e lung.

1. Moartea
Se spune ca moartea face parte din viata. Eu cred acest lucru. Moartea a fost pretul platit de lumea vie, pentru progres. Nu stiu daca mi-ar fi placut sa capat nemurirea de exemplu, facînd parte din aceasta lume ca una dintre fiintele acelea care se divid la nesfîrsit.

2. Moartea domnului Alba Zapadoiu
bre, io m’am cam plictisit de fabrica asta de confectzionat eroi ala-bala-zapadisti pa banda rulanta si redundanta.

3. Moartea a ratat
-Moartea ne-a ratat! Iu-huuu! Iu-huuu! Ne-am mai nascut o data! Hai sa jucam la loto si sa bem o tuica fiarta! Suntem noi-nouti!

4. Necropsie pe legea electorala
Coexistenta a doua criterii de legitimitate duce inevitabil la conflict. La un moment dat, va trebui sa valorizam un criteriu în dauna celuilalt.

5. Calea
Ma uit si vad cum multi aleg o cale despre care afirma ca, în mod sigur, aceea este cea mai buna si ca orice alt drum duce într-o fundatura.

6. Trambulina Mortii
Ceva se intampla in Romania. Ori, ori. Ori oamenii tineri au ajuns sa moara mai tineri, sau cei tineri sa moara mai mult, ori noi ne aplecam voluptos asupra mortii lor. Indiferenti nu putem fi, e impotriva oricarui graunte de bun simt; motivatia de-a intelege moartea unui om ce-va-fi-fost-sa-fie-dar-n-a-mai-apucat explicabila; apetitul nostru nu.

7. Maister Eckhart
Motto « Daca omul gaseste satisfactie in Dumnezeu, inseamna ca Dumnezeu nu e Dumnezeu » ( Maister Eckhart)

8. Publicitate la magia neagra
Acel balsam face negrul – mai negru. Exista cumva negru deschis si negru închis?

9. Mortii nostri merg in paradis. Ai vostri ajung in infern
În Marea Britanie, musulmanii din organizatia Muslims Against Crusades (Musulmani împotriva cruciadelor – MAC) au perturbat ceremoniile în onoarea soldatilor britanici morti în Primul Razboi Mondial (Remembrance Day) ce au avut loc astazi în Londra.

10. Frica de moarte
Era opt jumate seara cand am intrat in hotel cu pasi grabiti, fara sa ma uit in urma, simtind ca imi calca pe umbra un spintecator mai vechi decat islanda insasi.

11.Salut. Murim

12. Asadar ne-ati tradat emigrantilor!
Ati plecat din România în cautarea libertatii a unui trai decent si a fericirii NUMAI PENTRU VOI. Ne-ati lasat fara inteligenta si fara priceperea voastra fara forta care s-ar fi putut aduna AICI si nu ACOLO pentru construirea unei lumi mai bune.

13. Despre mine
SUNT O ROMANCA CA MULTE ALTELE,TRAIESC SI MUNCESC IN SUDUL ITALIEI APROAPE DE BARI.

Update:

„E adevarat ca destinul amesteca pachetul de carti, dar suntem vesnic noi aceia ce joaca”

Viata e scurta. Internetul e lung. Si lat. Si pe internet gaseşti o multime (miriade) de bloguri vii. Care nasc pui vii pe care-i hrănesc cu lapte, cu miere şi cu fiere. Dar parca pluteşte aşa o lehamite în aer şi-un spleen prin blogosfera care (uite) l-a reprimit in rândurile sale pe Bleen, fiul ri-si-pi-ci-tor. Nu mai e animaţia aia de alta data. Comentatorii, tot mai rari, sunt mai cuminti, mai intelepti, mai tacuti, mai sedentari, mai asezati, fiecare pe unde a apucat. Mulţi si-au facut case (nu mai umbla cu cortul) sau s-au mutat la blog. Nu ca odinioara când zumzåiau ca albinele in poeniţă azi in dud, mâine-n salcâm şi apoi iar in dud ori in trifoi, cu ora.  De vorbit însă se vorbeşte tot mult, şi mult mai împraştiat. Acum chiar că blogosfera are centrul intr-o suta de mii de locaţii, băşca vreun milion de burice ale pamântului.  Informaţia aia utilă sau placută, deşi  mai abundenta ca oricând, e paractic imposibil de gasit in carul cu fân. Deh, la enorma producţia de fân şi paie din blogosfera nici vaci nu-s destule.  Miriştea însa şi-a păstrat farmecul acela inefabil şi blond.

Dar sa nu ma las prada melancoliilor uşoare şi sa revin la problema zilei: Moartea. Multe din blogurile vii vorbesc despre Moarte, caci Moartea se vinde bine pe gratis 😉 (vezi mai sus câteva interesante exemple, alese aproape la întâmplare, thank you guys). Si dacă blogurile vii vorbesc despre Moarte (premeditand-o) despre ce (viaţă) vorbesc blogurile moarte? Limbile moartea? Ei, blogurile moarte au un şarm al lor aparte, se lasa autopsiate, adulmecate,  analizate, secerate, treierate, triate,  şi, in plus, sunt gata decantate. Ceea ce a fost validat ca important si/sau placut prin trecerea nemiloasa a timpului  este mai la vedere căci buruienile s-au uscat, scuturat, carat, cazut. Ia adulmecă bucheţelul  oferit în dar la comentariul doi! Vei afla lucruri foarte incitante.

Stiai ca regretatul Alex Leo Serban, mort de acuma,  a fost intr-o viaţă anterioara troll? Troll, troll de blog, cam ca Radu Humor. Si ca a „omorât”, cu vorba lui, un blog, in timp ce acesta (blogul) tocmai se sinucidea? N-ai stiut. O sa ştii milaia mea. Si mai  ştiai că… Terorista care a pus blogul traieşte bine merci, desi blogul sau a murit detonat? Nu? Nu stiai? Sau ca dulcele Mircea Cartarescu,  poet oniric in viaţă (el prieten cu Leo, cel critic de film si carte) s-a intalnit pe ascuns cu terorista, la o cafeanea nevirtuala, si ca a privit-o indelung prin abur de cafea, asigurandu-se  ca nu-i nici… si nici cine credeau d-lor, si nici… Ca si pe vremea aia se gaseau curioşi grămadă care se inghesuiau să-şi dea cu presupusul despre cine-o fi dac-o fi anonimul cu verb la butoniera si garoafa la rever. Ei si Mircea al nostru, dargul de Mircea, care si-a castigat norocul la zar, dând cu banul intoarcerii, discret, visataor, n-a mai coborât de atunci niciodata in subsolul vreunui alt blog, aşa în papuci si-n pielea goala, cu numele la vedere. N-ai ştiut. O sa vina o vreme cand se va practica arhe-o-logia la blog, milaia mea si vor fi la mare preţ cei care vor ştii să sape istoric prin fel de fel de bloguri moarte si prin felurite siteuri  arheologice  de pe net, daca nu s-or inchide cumva, dupa cum se arata (ca nu-i a bună) in norii de la cornul caprei, pentru a aduce la lumina date istorice şi perle de cultura. O sa afli milaia mea.