In precedentul episod al epopeii tentativei reconcilierii (cuiva) cu gravitația, cu… teoria relativității și în final cu felurite feluri de găuri aproape negre, am procedat la evacuarea profanului din ecuația respectivă, hăituindu-l înspre „front-i-eră” (du-te, du-te si s-a dus), pentru a degaja terenul de excesul de balast subiectiv în respectiva întreprindere. Prin urmare singura victimă potențială a hărțuielilor noastre lexicale cu maieutici bizare (si false), a rămas (în inocență sa) prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, care însă este deja hârsit si tăbăcit în acest gen de inter-acțiuni, aproape imun am putea zice, așa încât de-acuma ne-om putea concentra exclusiv pe problemă, teoretizând de zor, către epilog în zbor.
Punctul de rezistență al precedentului episod al epopeii a fost videoclipul de Adio al lui Gabi la Space-Time PBS, în care simpaticul personaj a încercat elegant demontarea câtorva prejudecați referitoare la (supra)numitele găuri negre, ajungând chiar la punerea în discuție a definiției entităților numite astfel. Foarte sugestiv a fost si felul în care a vorbit despre paradoxul (ne)(mai)întâmplării de evenimente în „interiorul” (!?) găurilor negre (care interior?), a semnificaților masei si densității relativ la respectivele entități. Povestea unicornului care orbitează gaura neagră, a maimuței buclucașe care plonjează în gaura neagră si a observatorului distant (creator de realitate si de poveste, el fiind povestitorul) este de-a dreptul tulburătoare, neliniștitoare chiar, în tot cazul mai captivantă si mai emoționantă decât povestea micului prinț, captiv si el pe steaua sa (despre care, cuminte, d-l. Antoine de Saint-Exupéry a evitat discret să menționeze ce fel de stea era. Poate era o stea Planck.) Esențializând un pic s-ar putea spune că în povestea lui Gabi (care este un observator ipotetic extrem de pertinent, în acord cu standardele unanim acceptate în Universul cunoscut – adică peste tot cu excepția neglijabilă a zonelor de din interiorul găurilor negre – universul lacunar) spectatorul care urmărește cu sufletul la gură peripețiile primatei aflată simultan în translație si rotație prin spațiu, pe un curs de coliziune cu… o gaură neagră, „vede” concomitent (a) faptul că maimuța se mișcă din ce în ce mai încet până când încremenește de tot în nemișcare, atunci când atinge suprafața orizontului evenimentelor (rotația, translația si timpul oprindu-i-se), nimic ne mai întâmplându-i-se, oricât cât de mult timp ar mai casca observatorul gura la peisaj, si (b) (culmea) „vede” si că, imediat după încremenire, maimuța nu se mai vede, deloc, că dispare brusc, ca si cum s-ar fi prăbușind „în” gaura neagră, dincolo de orizontul evenimentelor, ceea ce, celor neatenți la poveste, le-ar putea părea bizar, neverosimil, ilogic, nerealist… non-sens, aberant. Nu? Gabi explică destul de limpede în videoclip de ce nu e nimic aberant în toată această întâmplare, așa încât orice spectator atent, onest, rațional si minimal alfabetizat în fizică poate înțelege situația, simplă ca bună-ziua. Lucrul cel mai important care rezultă din videoclipul „Do Events Inside Black Holes Happen?” mi se pare însă faptul că pune sub semnul întrebării însăși natura găurilor negre la nivelul cel mai abstract cu putință, cel al definiției acestora. La urma urmei ce ar trebui să se înțeleagă prin sintagma „gaură neagră”? Este (sau nu este) gaura neagră un obiect? Ce anume este esențial să se manifeste observabil, referitor la o entitate cosmică, pentru a putea fi încadrată sub umbrela acestei embleme (vagi) de gaură neagră? Să fie oare suficient să avem un „orizont al evenimentelor” (si gata „g-aura neagră”)? Sau e musai să existe „singularitatea” (zero dimensională, cu densitate infinită) pentru a avea o gaură neagră veritabilă? Există (oare) de-adevăratelea găuri negre? Sau nu? Entitățile din centrele galaxiilor si alte entități cosmice observabile, catalogate ca fiind găuri negre, sunt ele oare găuri negre în sensul celor despre care se zice (exagerându-se) c-ar fi fost anticipate/prezise de teoria relativității generalizate a lui Albert Einstein sau sunt (mult) mai puțin de atât? Cam ce? Stele Planck? Sau poate altfel de stele mai bizare decât cele stranii? Ce-am putea spune oare despre găurile negre extreme (în cazul cărora orizontul extern al evenimentelor coincide cu orizontul intern Cauchy al evenimentelor)? Dar despre singularitățile în pielea goală (naked singularity), cele fără niciun orizont al evenimentelor ce ar fi de zis? Sunt oare particulele elementare simple astfel de singularități în pielea goală (naked singularity), reziduuri ale evoluției „găurilor negre”? Cum contează în toate aceste scenarii ipoteza cenzurii cosmice (Cosmic censorship hypothesis)? Cam în legătura cu acestea ar urma să fie despicat firul în patru (sau în cate o fi nevoie), în viitoarele episoade ale epopeii reconcilierii nimănui cu gravitația.
In episodul de azi ne propunem mai puțin: a-b-c.
(a) Pentru a stabili dacă o ipotetică si veritabilă „gaură neagră” este sau nu „un obiect” (si cel mai probabil că nu e, fiind mai degrabă… ăăă… un proces), ar trebui sa lămurim ce este acela un obiect. Cum anume trebuie să fie o entitatea oarecare observabilă în Univers pentru a putea s-o considerăm obiect. Ploaia de exemplu nu este un obiect (chit că implică niște obiecte, precum stropii de ploaie)… (va urma)
(b) Oricât am evita să excludem cuantica din discuția reconcilierii nimănui cu gravitația, de la un punct încolo acest lucru nu mai este posibil. Ajunseserăm cu expozițiunea la ipoteticele stelele stranii în care mecanismul prin care materia se opunea gravitației constă în interacțiunile tari exercitate intre quarcurile stranii în care se „dizolvaseră/descompuseseră” neutronii (care asiguraseră, prin principiul excluziunii Pauli, încontrarea materiei cu gravitația în stelelor neutronice). Ei bine acesta este un punct în care nu mai putem ignora cuantica (cu care se presupune c-ar fi fost reconciliat cândva chiar si profanul de pe Arca lui Goe). De ce? Pentru că gravitația este strâns corelată de masă, iar masa este în cazul stelelor, suma maselor particulelor care constituie steaua… iar masa acelor particule… eee, vine într-o oarecare măsură de la boson-ul Higgs (supranumit particula lui Dumnezeu)… dar nu numai… In cazul nefericiților neutroni (ca si în cazul protonilor) o mică parte din masa mare pe care o au (mare comparativ cu a electronilor, de ex) provine din masa quark-urilor componente (care vine de la câmpul cuantic Higgs) dar restul (o foarte mare parte) este pur si simplu efectul relativist al energiei de legătură care menține cele trei quark-uri în formă de neutron (sau proton)… Prin spargerea neutronilor, practic, o mare parte din masă „dispare”… ceea ce… ăăă… duce la scăderea gravitației la față locului… si la încetinirea procesului de „găurizare” a stelei stranii… Cert este ca o stea stranie pare să conțină mai putină materie decât predecesoarea… ceea ce poate induce ideea că, practic, pe calea formarii singularității, din ce în ce mai multă masă este radiată din peisaj, încât gravitația devine din ce în ce mai mult o chestiune de spațiu, decât de masă…. ceea ce conduce către (c). După câte s-ar părea așadar materia este în stare de orice sacrificii pentru a se opune gravitației, fiind gata chiar de a renunța la o parte din masa sa, adică taman la ceea ce-i conferă, vorba ceea, prestanță, greutate, materialitate…
(c) N-ar strica să ne lămurim (dar cum???) dacă gravitația este produsă intrinsec de către corpurile cu masă sau este (doar!) o reacție a spațiului la prezență corpurilor cu masă (masă care apare pe ne pusă masă, ba de la particula lui Dumnezeu, ba de la condensări energetice între sub-particule)… Ceea ce ar conduce cu gândul la posibilitatea „gravitației pure” de tip Smaranda. 🙂