Toate curg !

Vorba poetului, noi vrem Pământ, dar nu numai. Vrem etrece, vrem evine. Bine, bine, dar de unde le luăm, tu te-ntreabă si socoate. Ce? E rău? Si ce? E bine? Etrecele si evinele cele mai bune sunt deja luate de alții. Din haos, doamne… si domnițe… trecute vieți, trecute fițe… de-a pururi clipa cea de azi, iar timpul crește-n urma ta! Fotonule te-ntuneci?

Când exiști timpul trece foarte repede. Când nu exiști, nu trece deloc. Entropie zero. Că știți si voi cum e…

Dar, căci dar din dar se face iadul, pe drumul pavat cu bune intenții, să ne întoarcem la oile noastre. Câmpu-i alb, oile-s negre. Materia întunecată e transparentă (inodoră, incoloră, insipidă, translucidă și stupidă și aproape inutilă)… Așadar si așa deci era vorba despre veșnica prăbușire, cu gravitațientropia pe gravitațientropie plutind, cvasi-etern si semi-permanent. Dacă-ti mai amintești, cu memoria-ti de elefant, în ciuda amneziei ineluctabile, pe drumul reconcilierii profanului cu relativitatea generalizată si găurile negre (niște bile) ajunseserăm (în foileton si epopee) la gravitația după Einstein, ilustrată în poze cu spațiul-lighean, căruia îi găsisem deja două hibe majore, AICI si AICI. E timpul s-o livrăm și pe a treia, cea mai grea, în atenția prea cinstitului cititor citit și unic (sper) al Arcei lui Goe.

Există trei aspecte (mari așa si late) în care sunt acumulate confuzii, în acest gen de ilustrări grafice:

1 (unu)

1. Primul „neajuns” ar fi fiind că imaginile de acest gen au darul de a escamota definițiile noțiunilor spațiu si timp (după cum am mai menționat cu mai multe înflorituri AICI).

2 (doi)

2. Al doilea neajuns este acela că acest gen de reprezentări grafice 2D+1 induce ideea (greșită) de extra-dimensionalitate, sugerând că, în acord cu Teoria Generalizată a Relativității, gravitația ar produce deformarea spațiului 3D în raport cu o a patra (extra)dimensiune spațială. (Ceea ce nu-i corect după cum am mai menționat cu mai multe înflorituri AICI.)

3(trei)

A treia si cea mai gravă confuzie pe care o conține acest gen de ilustrare grafică (de data aceasta dimpreună cu teoria per se) este faptul că sugerează o situație statică, eternă, constituind un model matematic si grafic care nu redă în niciun fel vreo evoluție, vreo ieșire din situație, vreo remediere a întâmplării, o anulare a ei. Pe baza acestei teorii, în cadrul unui model de univers foarte simplificat, care n-ar conține decât un singur obiect, cu o masă oarecare, plasat într-un spațiu infinit, acesta ar turti un pic spațiul în preajma sa si… gata. Asta ar fi fiind totul pentru totdeauna. Adică am un spațiu infinit, gol, în care aduc (de undeva, nu contează cum si de unde) un obiect cu o masă m, îl plasez la fața locului, iar acesta produce (pe cheltuiala lui), cu viteza luminii, o deformare (a spațiului si timpului), care se propagă etern în spațiu si timp… la infinit, … nimic altceva ne mai întâmplând-se de la sine. Masa m (s-ar conserva) si ar rămâne „acolo”, dimpreună cu distorsiunea spațiului în preajm ei, cu o anumită curbură, dată, fixă, invariabilă (mai mare sau mai mică, în funcție de masa m a corpului), pentru totdeauna, în infinit. Acest lucru este foarte puțin probabil. Nimic nu se întinde până la infinit si nu durează până la infinit. Vă amintiți teoria sărmanului sir Isaac Newton? In baza teoriei sale, gravitația ar fi făcut ca două corpuri cu masă să graviteze etern unul în jurul altuia, pentru totdeauna, constituind un perpetuum mobile. Aparent, în baza unor observații si măsurători limitate, lucrurile păreau a se întâmpla chiar așa. Extinzând aria spațio-temporală a măsurătorilor s-a constatat că ideea de perpetuum mobile gravitational este o simpla iluzie… si că de fapt, în timp, foarte lent, sistemul respectiv își consumă (prin disipare) energia, obiectele prăbușindu-se unul în altul si încetând să mai orbiteze. Ceva trebuie să se întâmple si cu masa aceea m, care nu va fi capabilă a fi în stare să țină spațiul deformat pentru totdeauna. Faptul că acum scena ne apare a fi una statică, cu un corp si un spațiu aflate într-un echilibru etern, este o simplă iluzie, rezultatul inabilității de a face observații si măsurători la o scară si mai extinsă, cu o precizie mult mai mare. In scena aceasta descrisă de către teoria generalizată a Relativității nimic nu curge. Totul stă. Probabil că nu-i deloc așa. Probabil că deformarea aceea denotă de fapt o curgere, iar scena nu este una statică, cum ni se înfățișează ea in aparență, ci foarte dinamică si curgătoare, implicand o curgere pentru a cărei observare nu suntem încă apți. Mai degrabă decât a distorsiona static spațiul, gravitația (din preajma corpurilor cu masă) îi imprimă spațiului (??!!) o curgere (mult mai ușor de sesizat, conceptual, în interiorul găurilor negre). Iar dacă ceva curge, nu va putea s-o facă așa la infinit, pentru totdeauna, epuizându-și, mai devreme sau mai târziu, resursele ontologice. O teorie completă a gravitației trebuie să fie capabilă să explice felul în care se presupune c-ar evolua sistemele afectate de gravitație, până la consumarea fenomenului, de la starea inițială, până la cea finală, în care nu mai poate fi observată si detectată vreo urmă de gravitație. Orice alt gen de teorie este doar parțială, mai bună decât precedenta… dar atât…

d-Efectul de Gringoladă

„Sunt pro/fanii perifanilor cu epifanii, pe care-i cultiv si anihilez, întru diminuarea d/efectul de/gringoladă.”

„Matematicianul Hari Seldon si-a petrecut întreaga existență dezvoltând o ramură a matematicii numită psihoistorie. Folosind legile acțiunii maselor, psihoistoria poate prezice viitorul, însă numai la scară largă; la o scară redusă este predispusă erorilor. Psihoistoria funcționează bazându-se pe principiul conform căruia comportamentul unei mase de oameni poate fi previzibil dacă masa respectivă este foarte mare ca număr (cum ar fi o populație de aproximativ un cvadrilion de oameni). Cu cât masa este mai mare ca număr, cu atât viitorul acesteia este mai previzibil.” 

O insolență la adresa marelui Albert Einstein, violonistul amator.

Albert a desființat (literalmente) Principiile Matematice ale Filozofiei Naturale, atacându-l pe ilustrul său precursor Isaac, taman la Fundația de la baza postamentului temeliei axiomatice a operei de căpătâi a acestuia, si anume în punctele esențiale referitoare la noțiunile de spațiu si timp. Albert l-a contrazis pe Isaac susținând (în răspăr cu acesta) că (a) spațiul si timpul nu sunt absolute si imuabile, ci relative si schimbătoare, si că (b), în relativitatea lor curgătoarea, ar funcționa ca un tot unitar si inseparabil. Desigur că numitul Albert n-a susținut aceste lucruri în mod explicit si categoric, știi colea, bărbătește, verde-n față, ci aluziv, vag, ambiguu… dar, odată subminate atributele fundamentale ale spațiului si timpului, nea Albert, cu un tupeu de zile mari, a postulat că ansamblul celor două entității, numit continuum spațio-temporal se poate deforma, răsuci, distorsiona, dilata sau comprima. Desigur că în virtutea dreptului la liberă exprimare Albert avea toată îndreptățirea să-si exprime opiniile si să calomnieze cum vrea spațio-temporalitatea, mai ales dacă s-ar fi arătat a fi capabil în stare să dovedească cu martori si probe că nu-s simple calomnii, ci cruda si complicata realitate. Problema este ca dl. Einstein nu a spus ce sunt spațiul si timpul, nu a (re)definit explicit aceste noțiuni, ceea ce a lăsat mereu cititorului ingenuu impresia că ar fi fiind vorba de aceleași spațiu si timp definite (destul de) riguros de precursor… ceea ce, în fond, nu e nici plauzibil, nici convenabil, rămânând în perpetuitate o sursă de confuzie. La Newton spațiul si timpul constituiau un simplu cadru, un container gol, lipsit de substanțialitate, lipsit de atribute si proprietăți, în care se desfășurau, independent, dramele materiei, toate câte au ieșit până acum. Ori niște entități ca acestea, lipsite de proprietăți si de abilitatea de a poseda proprietăți n-au nicio șansă de a fi capabile în stare a se deforma, curba, contorsiona, răsuci, distorsiona, dilata si/sau comprima. E încurcătură la mijloc. Golul, vidul, lipsa, nu pot fi capabile de asemenea chestii / exhibiții, ne fiind compatibile semantic cu treburile astea. Pentru asta este nevoie de materialitate. Spațiul si timpul lui Einstein sunt un ceva, substanțial, capabil să aibă proprietăți măsurabile, observabile si schimbabile (nu imuabile). Probabil că „spațiul” o fi fiind ceva așa ca o materie formată din niște particule elementare rău de tot, în forma de… celule (bule) cu diametrul egal cu (fix) Lungimea Planck.

Dacă te ia gura pe dinainte si faci declarația calitativă că spațiul are abilitatea de a se curba (mai mult sau mai puțin) trebuie să fii pregătit cu detaliile cantitative. Nu este de parcă spațiul s-ar putea afla în doar două stări gen „neted” si/sau „curbat”, ci într-o infinitate de stări care reflectă grade diferite de curbură. Desigur că dl Einstein nu s-a fofilat în aceasta privință oferind formule matematice care arată (coerent si consistent) cât anume s-ar deforma spațiul în funcție de cantitatea si distribuția masei corpurilor care produc (cauzează) deformarea acestuia. Faptul că o masă mai mare îl diformează pe el, spațiul respectiv, mai mult decât o masă mai mică, dar într-un mod mereu repetabil si consistent în raport cu formulele oferite de Einstein denotă faptul că spațiul posedă un soi de proprietăți măsurabile precum ar fi fiind un soi de elasticitate si deci că spațiul n-ar fi fiind „spațiu”, vid, ci ar fi fiind ceva. Ceva, ce? Ei bine aceasta este întrebarea pe care cam eludat-o dl. Einstein. Ce sunt în fond si la urma urmei așa numitele spațiu si timp? Ce alte proprietăți mai au? Căror altor manifestări si fenomene le mai pot fi asociate? D-l Einstein a uitat să precizeze. Si nici posteritatea nu a rezolvat problema.

Este înduioșător si deconcertant să-i vezi pe savanți încercând să decidă ce sunt de fapt spațiul si timpul si reușind acest măreț deziderat cu exact același succes ca si tine, profanul. Nici măcar dacă sunt entități primare sau emergente nu reușesc dumnealor să se pună de acord. Personal consider că este încurcătură (terminologică) la mijloc. „Materia ordinară” (lumina y compris, cea întunecată așijderea) stă pe ceva, un soi de țesătură cu substanțialitate si proprietăți incomplet studiate, catalogate, definite. In mod abuziv, din considerente istorice, chestia respectivă continuă să fie numită, în virtutea inerției, spatiu-timp, fiindcă (nu-i așa) toate trebuie să poarte un nume, iar acesta ar fi fiind chipurile o denumire disponibilă în nomenclator, prin retragerea de pe piață si din dicționarele de sensuri a vechilor noțiuni si a accepțiunilor aferente de din viziunea lui Newton & Co. Nici că se putea promova o mai mare confuzie si bulibășeală prin eliminarea Eterului Luminifer si promovarea în acest rol, vacant în schemă, a bătrânelor noțiuni de spațiu (gol) si timp (uniform). Până nu vor opera riguros o ordonare semantică adecvată în nomenclatorul terminologic, savanții nu vor reuși mare brânză. Entitatea în interiorul căreia si asupra căreia se manifestă gravitația ar merita o identificare mai precisă, inclusiv sub aspect terminologic, lexical. Până si colegii din mecanica cuantică au rezolvat problema rebotezând într-un mare fel pseudo-vidul în care se manifestă particulele (Doamne iartă-mă) elementare, si anume: quantum electrodynamic vacuum. Eee, e altceva. Chestia asta prin care cum-ne-cum se propagă gravitația (si care se contorsionează) n-ar merita si ea o denumire nouă, clară, lipsită de ambiguități? Continuum spațio-temporal este o denumire veche, depășită si încărcată de impurități semantice istorice implacabile care sporesc si întrețin confuzii hilare. Tu, de exemplu, cum crezi că ar trebui să se numească chestia asta care intermediază gravitația în lume? Zi să-i zic!

După cum „desigur” „știi” „și” tu, 0 si ∞ sunt bine tolerate în matematică dar nu si în fizică. Locul lor de la sine înțeles este în matematică, dar pot cocheta bine merci si cu filozofia, arta si meta-fizica. Nu si cu fizica. Știința în genere nu se ocupă cu așa ceva, cu (câh) 0 si ∞, pe care le repudiază (când poate). In științe (precum fizica) când ceva dă, din calcule, 0 sau ∞, de obicei asta e semn că s-a greșit ceva, pe undeva, si anume prin punctele esențiale. In istoria sa multi-milenara, știința a tot avut de-a face cu situații din acestea în care a trebuit să tolereze, provizoriu, eternități, infinități, veșnicii, singularități, perpetuum-uri mobile si alte astfel de anomalii, generatoare de paradoxuri (temporare), pe care însă, cu răbdare, tenacitate si… observare (mai atentă) a reușit mai mereu să le izoleze si repudieze, pentru a restabili ordinea si rigoarea. Ce-i drept știința nu a reușit niciodată să elimine complet din ograda sa aceste aberații supărătoare si insistente, având si azi de furcă cu (unele dintre) ele. Istoria acestor batalii (unele încheiate, altele în curs) si a războiului aferent (fără sfârșit) este palpitantă si poate ar merita propriul foileton epopeic si arcagoeologic dar, momentan scopul pomenirii acestei istorii este acela de extrage din ea unele probe in speța dată… Vi-l amintiți poate de celebrul Isaac cu a sa elegantă teorie a gravitației universale care s-a dovedit (in cele din urmă) a fi fiind falsă, greșită, incorectă, neadevărată. Teoria lui sir Newton a fost invalida, chit că este o teorie de mai mare dragul, foarte frumoasă, elegantă, simplă si (culmea) si foarte utilă (este încă foarte utila, așa inexacta cum este), dar pentru asta omenirea (nu toată, doar oamenii de știință) s-a chinuit aproape 300 de ani… Să acumuleze probe, să le administreze… să încropească altă teorie… Toate cu migală, după tipic. Cu toate acestea trebuie spus că semne de invaliditate existau in teoria lui Newton încă de la bun început, întrucât teoria respectivă practic pactizase cu inamicii științei (0 si ∞) suflându-le in pânze si dându-le creditul necesar pentru a se aciua si adăsta in gradina științei.

Vă mai amintiți? In lumea lui Newton (care putea începe cu de la sine putere) era livrată si susținută ideea de perpetuum mobile. Intr-un sistem (izolat) două corpuri în mișcare a ar fi putut orbita liber, unul în jurul altuia, pe traiectorii fixe, la infinit, la nesfârșit, veșnic, asta în acord cu ecuațiile d-lui Newton. In mod normal asta ar trebui să dea de gândit, fiind un semn că ecuațiile nu sunt bune, pentru că, „în realitate” nimic din ceea ce există, nu tine la infinit, încheindu-se cumva, încetând să mai existe. In realitate ceea ce există, există pentru că nu există. Niște ecuații care nu sunt capabile să indice, anticipat, felul in care sistemul descris evoluează până la încheierea existentei sale, ci sugerează o perpetuare a sistemului in infinit, de regulă, sunt niște ecuații greșite. In realitate traiectoriile a două corpuri care orbitează unul în jurul altuia în mișcare liberă, nu sunt fixe si nu durează la nesfârșit. Cu fiecare ciclu, orbitele se modifică (foarte puțin, câte puțin), așa încât, într-un final, orbitele se vor tot diminua până cand corpurile se vor prăbuși unul în altul încetând să mai fie un sistem de două corpuri, devenind un singur corp. Asa se întâmplă în realitate, fiind aceasta o realitate pe care ecuațiile lui Newton n-o prevăd, dar pe care ecuațiile lui Einstein o prevăd. In lumea lui Einstein (aceea in care „continuum-ul spațio-temporal se deformează în prezența corpurilor cu masă), mișcarea corpurilor (care presupune si schimbarea formei continuumului, fiecare corp cărându-și cu sine si „adâncitura” pe care o face in „spatiu-timp”), conduce la formarea unor unde gravitaționale care se propagă prin acel continuum (înspre infinit, sic), fenomen care fură (astfel) energie sistemului format din cele doua corpuri, epuizându-le-o într-un final, forțându-le să se împace si să se îmbrățișeze de aproape de tot. Asa prevede teoria lui Albert, așa se si observă… în lume. In privință asta teoria lui Einstein e bună. In tot cazul mai bună decât a lui Newton (cu al său dubios perpetuum mobile).

Dar, atunci, ce-i greșit, sau măcar suspect cu teoria lui Einstein? Care-i infinitul din ea, cel care ar putea să o dea de gol ca fiind, totuși, invalidă. Tu, de ex, ce crezi? Unde se ascunde parșivul infinit (ori indezirabilul zero) în teoria lui Einstein? In ce anume rezidă oare veșnicia ei, care ar face-o să fie dubioasă, neserioasă, improbabilă, ca teorie ultimă a gravitației? Tu ce zici?

Căderea lui Albert?

Gravitațientropia – MMXXIII (3 si 14) – Issac si Albert, în așteptarea lui Gödel.

Multe (dacă nu cumva cam toate) dintre ratările Gravitației pe lume se datorează Entropiei, cea care, cel puțin în aparență, sabotează eforturile ordonatoare ale gravitației (si, vai, nu numai). Faptul că 1% din masa proto-nebuloasei gazoase de la originea Sistemului Solar si-a ratat încorporarea de la bun început in nucleul solar (permițând formarea planetelor, asteroizilor, cometelor si a celorlalte multe mizerii de prin heliosferă), este rezultatul direct al excesului variațiunilor entropice care au întrecut cu (foarte) puțin capabilitățile de ordonare prin coagulare ale gravitației, așa cum s-a tot întâmplat pretutindeni in univers, la orice scara si in orice strat (a se vedea, de exemplu, formarea Galaxiei, sau a Uniunii Europene 🙂 cazul Victor Orban). Anticipând un pic, îți pot dezvălui încă de pe acuma ceva ce se va revela, în cele din urma, pas cu pas, si anume că, de fapt, entropia ca atare nici nu exista, fiind doar o denumire „isteață” si „perversă”, o eticheta ce desemnează un efect colateral/secundar al gravitației însăși. Sir Isaac Newton de altfel, habar nu avea despre existența unei asemenea categorii ontologice si probabil că ar fi fost pus în mare încurcătură dacă ar fost forțat cumva, în răspăr cu mersul lucrurilor la vremea sa, să se gândească si să ia in considerare o asemenea mărime (Doamne iartă-mă) fizică. Imaginându-ne un experiment prin care dl. Albert Einstein (cel din anul 1916, nu de mai târziu, nu de mai devreme), ar fi fiind teleportat așa deodată la Cambridge, în vremea lui sir Isaac Newton, îngăduind-i-se lui Albert să comunice cu Isaac, să interfereze în munca acestuia, si să încerce să-l convingă (pe el si pe ceilalți) de nevalabilitatea teoriei universale a gravitației, în favoarea teoriei relativității, am putea ghici ca dl. Einstein s-ar confrunta cu o misiune (aproape) imposibilă. In deplin acord cu principiul parcimoniei, tentativele de teorii ale ilustrului Albert Einstein ar fi fost bărbierite instantaneu cu Briciul lui Occam, in condițiile epocii, ne mai alegându-se mare lucru din ele. Practic Einstein n-ar fi avut nicio șansă să deturneze istoria fizicii si să-l convingă pe Newton (cu atât mai puțin pe altcineva, poate cu excepția lui Gottfried Wilhelm), de netemeinicia principiilor matematice ale filozofiei naturale si de faptul că, vezi Doamne, gravitația ar însemna (ce face???) curbarea continuumului spațio-temporal. Singura șansă a lui Albert de a-l îmbârliga pe Isaac ar fi fiind aceea de a-l atrage într-o discuție serioasă despre… entropie. Altminteri nu. O tempora, o mores…

Culmea este că si mai târziu, când s-a produs de facto căderea lui Isaac, tot cu Briciul lui Occam s-a operat bărbierirea vechii teorii în favoarea celei noi, fiind mult mai simplu să se ia în considerare (si să se observe, la eclipsa din 1919) curbura spațiului în vecinătatea Soarelui, pentru a explica precesia orbitei lui Mercur, decât să fie menținută ipoteza fistichie a existentei unei planete misterioase (numita provocator, Vulcan) care s-ar fi aflat undeva aproape de Soare si care ar fi indus perturbații asupra mișcării lui Mercur. In zilele noastre dl. Einstein se confruntă cu o dramă asemănătoare. Teoria sa tensorială despre deformarea continuumului spațio-temporal, ne-reușind să facă predicții adecvate la scara galactică si meta-galactică îi forțează pe colegii săi, savanții de azi, să procedeze ca cei de odinioară doar că de data asta mult mai gogonat. Cei de azi nu mai propun ipoteza unei insignifiante si enigmatice planete Vulcan, ci propun să luam în calcul, un fleac, si anume existența materiei întunecate, si nu olecuță de materie, ci de vreo 4-5 ori mai multă materie întunecată decât materia cuminte, luminoasă, vizibilă si observabilă. Din fericire pentru nea Einstein, deocamdată, n-a apărut genialul care să propună o teorie si mai bună despre gravitație decât asta care curbează spațiul si timpul si care necesită în ecuații multă, multă, materie cenușie dar si, mai ales, întunecată. De fapt aici voiam sa te aduc cu vorba, la curbarea spațiului si timpului. Cum vine asta? Tu cum ai înțelege treaba asta? Te avertizez însă că la un moment dat, un alt bizar (Hawking) a zis să stăm cuminți în banca noastră, fiindcă de fapt savanții, în intimitatea mintii lor, știu că nu are loc nicio deformare a spațiului si timpului, ci doar că lucrurile se mișcă prin lume de parcă s-ar curba ceva, dar nu se stie ce… Iar despre asta chiar că este de discutat. Se va discuta. Si vom încerca să amorsam discuția de la poza asta veche:

Tipul ăsta care cântă este nimeni altul decât reincarnarea lui Isaac Newton. In noua sa variantă i-a fost mai la îndemâna să se exprime prin muzică decât prin ecuații, dar, după câte poți constata si singur, esențialmente nu s-a schimbat prea tare. 🙂

Ton, ton, gravi-ton!

Cu câteva „notabile” excepții (șopârle), dar și acelea majoritar trecute cu vederea sau scăpate din vedere de către neatentul cititor-observator, pe cuprinsul pre-lungului foileton referitor la veșnica prăbușire, nu am prea făcut altceva decât o repetare, spre clarificare, a clișeelor interpretative obișnuite, adresate publicului larg si neavizat, despre teoriile științifice care tratează problema gravitației. N-am nici cea mai vagă idee dacă această recapitulare per se, a atins sau a interesat în fond pe cineva, dacă a lămurit pe vreunul dintre cei constatați în statistica vizitatorilor Arcei lui Goe, sau dacă a reușit să pună pe cineva pe gânduri (fel de fel), să entuziasmeze sau dimpotrivă să intimideze pe cineva în a-si cultiva un model personal referitor la ce si cum stă treaba cu gravitația (si derivatele ei), gravitația fiind (nu-i așa?) cam totul pe lume, un soi de Dumnezeu al universului… fizic (una cu timpul, spațiul si materia). Si… n-am idee despre eventualele efecte ale poliloghiei arcagoeologice pe tema veșnicei prăbușiri, pentru că reactivitatea a fost în fapt mult mai redusă decât alte dăți pe alte teme. Practic în afara Smar(t)andei, din câte-mi amintesc momentan, nu cred să mai fi produs cineva vreo remarcă notabilă la obiect, ceea ce, într-unul sau poate chiar mai multe (3) feluri, era/este cumva normal, firesc, previzibil.

Scopul foiletonului era acela de a crea baza si contextul potrivite unei eventuale abordări mai extravagante a lucrurilor rămase enigmatice sau contradictorii în legătură cu gravitația, adică neclare nu doar pentru profanii neștiutori de fizică, ci chiar si pentru savanții care încearcă felurite subterfugii pentru a împăca varza (mecanica cuantică) cu capra (teoria relativității). Despre lucrurile pe care nu le știu nici savanții om putea vorbi mai liber si cu mai multă dezinvoltură si noi profanii, că n-o fi foc (si potop). Dar asta cu condiția să nu spunem prostii prea mari în legătură cu lucrurile pe care savanții le (cam) știu si pe care înadins le-am inclus, în mare, prin pritocire, în foiletonul veșnicei prăbușiri. Cum-ne-cum, scopul foiletonului are acoperire în proză (a se revedea materia din urmă)… așa ca puteam visa mai departe…

Acestea fiind zise, cred că putem declara deschise carnavalul si serbările științifico-fantastice pe seama relației profanului cu veșnica prăbușire, dincolo de limitele cunoașterii științifice a „fenomenului”. In drumul către pânzele albe am putea începe teoretic de oriunde, pentru a ne teleporta mai apoi de colo-colo, în timp si spațiu, inclusiv dincolo de limitele universului observabil (așadar si în găuri negre, dincolo de orizontul evenimentelor), sau oriunde altundeva ne-o cere-o imaginația sau inspirația (literară în proze scurte si medii) pe tema dată. Totuși pentru a evita blocajul primului pas, propunem ca puncte de start facultative, imaginile de mai jos. Prima ilustrează felul în care se modifica frecvența unei raze de lumină care circulă, în context gravitational, de la o sursă la o țintă (ambele obiecte serioase, cu masă). In a doua poză sunt redate traiectoriile unor raze de lumina emise dintr-un punct aflat în vecinătatea unei găuri negre. A treia poză, cea mișcătoare, sugerează felul în care oscilează un grup de corpuri aflate ele între ele în echilibru gravitational, ca urmare a unor unde gravitaționale venite (aiurea) din univers. Cu siguranță că orice alte pârleazuri sau porți de intrare în problemă sunt la fel de valide așa că lista rămâne deschisă inspiraților monumentale de moment.

Update: Niște proze ușurele, dar poze foarte grele !!! 🙂 Maieutica se amâna sine die până la calendele grecești, fondul de premiere reportându-se pentru ex-tragerea viitoare a unui nou episod, dedicat gravitațientropiei biruitoare în real si virtual. Vivat! 🙂

Sir Newton vs Nea Einstein (viceversa)

Apostolul Isaac a postulat faptul că spațiul si timpul sunt simple, netede, uniforme, imuabile si… absolute, iar în acest context, gravitația este (ar fi fiind) fenomenul care afectează doar corpurile cu masă si se manifestă prin apariția unor forțe atractive care acționează asupra corpurilor implicate, făcându-le, ca urmare, să se miște, în acord cu celelalte legi al mecanicii. Legea gravitației universale propusă de sir Isaac oferă si formula de calcul a acelor forțe care constituie manifestarea gravitației… mai departe totul ne mai fiind decât calcul si matematică, pur si simplu.

Chiar dacă dl. Newton nutrea convingerea fermă că lucrurile se petrec întocmai așa, aievea, în realitate, sub aspect științific, formularea corectă ar fi fost că fenomenele observate, observabile se manifestă ca si când ar exista forțele de atracție gravitațională, prezise de către Newton. Si, la prima vedere, care a durat sute de ani, chiar așa părea să fie si a fost până când nepotrivirile dintre teorie si practică, între predicție si observarea directă, s-au acumulat în așa hal încât au început să se strecoare îndoieli… cu privire la valabilitatea modelului propus cu atâta artă în Principiile matematice ale filozofiei naturale. In știință însă, în genere, existența oricâtor îndoieli nu duce la dărmarea unei teorii, ci cel mult la bârfirea acesteia, în șuete cu caracter filozofic sau mistic. Singurul argument valid în dărâmarea unei teorii științifice depășite este apariția unei teorii noi si revoluționare, care să propună alt model matematic (musai matematic), care sa ofere predicții compatibile cu toate datele observabile direct, inclusiv cu cele pe care vechea teorie le rata.

In mod cu totul surprinzător numitul Albert Einstein a fost capabil să propună, anticipat, cu destul de mult înaintea timpului, un model nou care îndeplinea toate condițiile de a-l înlocui pe cel vechi: teoria generală a relativității. In această teorie, în care sub aspect semantic, relativitatea înlocuiește gravitația, iar „universalul” decade în „general”, nici postulatele nu mai sunt aceleași, iar gravitația devine (fiind) un fenomen care se manifestă ca si când spațiul si timpul NU (mai) sunt simple, netede, uniforme, imuabile, ci … relative... si totodată mult mai strâns corelate între ele, într-o singură entitate botezată spațiu-timp. In teoria relativității, absolută este viteza luminii. Apostolul Albert a postulat faptul că viteza luminii este viteza maximă în univers si că este riguros constantă, indiferent de sistemele de referință si mișcările relative ale observatorilor care ar măsura-o, toate celelalte „detalii” ale lumii ajustându-și comportamentul si manifestările astfel încât să nu contravină în vreun fel acestui capriciu bizar al universului… pe care nea Einstein l-a intuit, si pe care, de atunci, observațiile l-au tot confirmat.

Urmarea directă a acestui postulat este aceea că entitatea numită spațiu-timp poate suporta (trebuie să suporte) distorsiuni (dilatări, contracții, curbări, variabilitate în măsurători, relativ la sistemele de referință alese si la mișcarea observatorilor), cuantificabile matematic, rezultate din constrângerea invariabilității vitezei luminii. In lumea lui Einstein lucrurile se întâmplă ca si cum prezența corpurilor cu masă ar deforma spațiu-timpul în vecinătatea lor, astfel încât traiectoriile (altminteri) rectilinii ale corpurilor în mișcare se modifică în mod corespunzător cu geometria locală a spațiu-timpului ceea ce ar afecta așadar si traiectoria razelor de lumină (a fotonilor), chiar dacă aceasta nu are masă.

Desigur că o asemenea poveste fantasmagorică n-ar putea fi crezută dacă n-ar fi susținută de niscaiva formule matematice, care să ofere o imagine cantitativă a întregii grozavii si pe baza cărora să se poată calcula, concret, cât si cum anume s-ar deforma spațiu-timpul si cum anume ar arăta, în acest spatiu-timp, traiectoriile obiectelor si ale razelor de lumină. Formulele există si valorile prezise prin calcul de aceste formule se potrivesc cu datele observate pân cosmos (mult mai bine decât cele prezise de formulele lui sir Newton), explicând bine merci, inclusiv mișcarea de precesie a orbitelor planetare si prăbușirea lentă, unul in altul, a corpurilor care orbitează gravitational împreună. Verdict potriveală. Iarăși potriveală. In acord cu teoria lui nea Albert gravitația încetează să mai fie fenomenul manifestării unor forțe între corpuri cu masa, fiind mai degrabă fenomenul prin care corpurile care au masă distorsionează spațiu timpul din vecinătate (uneori de-a dreptul dramatic) ceea ce are ca urmare modificarea traiectoriilor corpurilor în mișcare. Atenție: este vorba despre traiectoriile corpurilor aflate deja în mișcare… Pentru a sugera cât de cât ce Dumnezeu se întâmplă pe lume si ce ar fi fiind să fie gravitatea (apud Albert) sunt propuse foarte multe caricaturi ilustrative (re-prezentări grafice) precum cele de mai jos, care au darul de a de ne lumina pe o parte si de a ne întunecă pe toate celelalte în privința înțelegerii enigmaticei gravitații, acum si de pururea, în veacul vecilor. Ia te uită:

sau

Firește că d/in poveste înainte mult mai este, si desigur că pe baza basmului oferit de moș Albert avem mult de țesut pentru a re-încropi (noi aici) lumea din care tocmai l-am evacuat pe Isaac cel mincinos, dar până atunci (până la va urma) trebuie musai să facem o escală (si) la:

Cazul B. Să zicem că luam două corpuri (obiecte) cu masele m₁ si m₂ (de exemplu două vaci sferice) si le plasăm într-un univers einsteinian (altminteri vid) la o distanță oarecare „d”, unul de altul, în repaus relativ unul de altul. Atenție, este important, cele două obiecte sunt „initial” în repaus relativ unul față de celălalt (v₁ = v₂ = 0). Adică le luăm (de undeva), le ducem (ușurel) acolo si le punem (binișor) „jos”, având grijă să le oprim orice mișcare, după care le… eliberam… le dăm drumul… ne luam mâna de pe ele. Simplu, da? Da mă, știu… Nu, nu e deloc simplu, dar sper că totuși pot conta pe imaginația ta în privința aceasta. Închipuie-ti te rog că nu contează de unde luăm noi cele două obiecte, cum le ducem la locul faptei, cum la fixam acolo si cum ne face apoi nevăzuți instantaneu din preajma lor, pentru a le lăsa acolo, singure si ambetate, în toată splendoarea infinității eterne a acelei lumi einsteiniene, altminteri vidă. Ușor de zis, greu de făcut, dar, de dragul discuției, să zicem c-am fi fost cumva în stare să facem această inițializare a experimentului. Eu de exemplu (îmi permit să) presupun că tu ești în stare să-ti imaginezi mulțumitor condițiile acestui experiment simplu ca… „noapte bună” (??!?). Așadar avem (pe lume) două corpuri cu masele m₁ si m₂ plasate într-un univers einsteinian la o distanță „d”, unul de altul, în repaus relativ. Acuma vin si te întreb (eu pe tine): Ce crezi că se va întâmpla mai departe? Cum va evolua micul univers pus în scenă? La ce ar trebui să ne așteptăm? Să zicem că tu ești Einstein, în timp ce eu as fi, de ex., avocatul diavolului. Cum răspunzi banalelor întrebări din postura de actor în rolul prințului Albert Einstein? Iti acord un scurt timp de gândire. Pauză. Dacă nu cumva găsești întrebările rușinos de simple sau dimpotrivă covârșitor de complicate poți propune răspunsuri la subsol, în zona comentariilor cu martori. Desigur asta numai si numai dacă ai facultatea de teatru la bază si poți juca onest rolul studentului eminent Einstein de la facultatea de fizică, altminteri nu.

Ca indicații ajutătoare ar fi de urmărit câteva secunde în filmul de mai jos, începând de la minutul 5 si 55 de secunde:

Gravitația, în varianta sa einsteiniană, presupune că lucrurile s-ar petrece ca si când prezența corpurilor cu masă ar produce distorsiuni (geometrice) ale continuumului spațio-temporal. Formula de bază a teoriei relativității generalizate redă cantitativ gradul si felul în care se deformează (se curbează) continuumul spațio-temporal, în funcție de poziția, distribuția si mărimea masei obiectului care se face responsabil de distorsiunea zonală a continuumului spațio-temporal. Desigur că acest „ca si când” nu poate fi văzut, observat si măsurat în mod direct, dar i se pot remarca efectele secundare, care se manifestă dacă si numai si numai dacă ceva trece prin zonă, ceva (musai) mișcător, precum un obiect cu masă si/sau raze de „lumină”, iar efectul secundar scontat este perturbarea traiectorie acelui ceva, de la mișcarea sa rectilinie si uniformă, la o traiectorie diferită, perturbată într-o măsură (calculabilă) de către presupusa curbură a spațio-temporală, cauzată de prezența corpului respectiv. Teoria lui Einstein, a cărei parte esențială rezidă în formulele matematice adiacente (si mai puțin în interpretarea de basm cu presupusa distorsiune a continuumului spațio-temporal) este bună, validă, corectă, pentru că face predicții fabulos de precise despre felul în care va fi alterată mișcarea entităților-care-se-mișcă prin univers (fie ele cu masă, fie radiație electro-magnetică, bazată pe fotoni fără masă)… mult mai precise decât făcea teoria lui Newton, care se baza pe ideea apariției unor forțe.

La Einstein gravitația încetează să mai fie o forță. Practic corpurile care se mișca prin spațiu sunt constrânse să urmeze traiectorii rezultate din combinarea distorsiunilor pe care le produc ele însele în spațiu, cu distorsiunile produse de celelalte corpuri. Din „punctul” de vedere al obiectului mișcător, relativ la sinele său, el face tot ce poate pentru a se mișca cu viteză constantă în linie dreaptă, si, în contextul „geometric” constrângător respectiv, așa i se arată lui linia dreaptă si viteza constantă. Întrucât (la ora asta) în lume toate corpurile se afla deja în mișcare (!!!), si se mișcă (!!!) relativ unul la altul (fără excepție) si se află în poziții (spațio-temporale) diferite unul față de altul, si prin urmare se află în relații diferite, distincte, în raport cu restul universului, unul relativ la celălalt, acestea compun împreuna o realitate dinamică, pe care teoria relativității generalizate o descrie foarte bine cinematic si geometric… Lucrurile însă se complică nițel atunci când revenim la i/realitatea imaginară a banalului si simplului sistem static format (exclusiv) din două corpuri în repaus relativ. La Newton forța de atracție gravitațională le punea automat în mișcare. Aici, în lumea lui Einstein n-ar avea ce să le pună în mișcare, neexistând nicio forța per se, fiecare corp aflând-se practic în propria sa groapă de potențial rezultată prin deformarea locală a continuumului spațio-temporal. Acest univers n-ar începe de la sine. Daca ar veni cineva sau ceva, care să dea un mic bobârnac unuia dintre corpuri, atunci da, brusc acestea ar începe să se miște pe traiectoriile prezise, anticipate… de formule, devenind acesta un univers foarte asemănător cu cel vizibil, observabil, bunul nostru univers. Ca să poată începe, lumea lui Einstein (spre deosebire de a lui Newton) are nevoie de o primă mișcare, si doar mai apoi restul devine calcul si matematică, pur si simplu.

Dar, la urma urmei de unde si de când provine prima mișcare? Pământul există si se mișcă pe o orbită în jurul soarelui pentru că mișcarea lui „inițială” obținută prin combinarea (si conservarea) mișcărilor inițiale ale tuturor particulelor care-l compun, avea o direcție piezișă fata de Soare. (a) Felul în care el, Pământul deformează spațiu-timpul, combinat cu (b) felul în care Soarele (si restul universului) deformează spațiu-timpul si (!!!) (c) cu mișcarea sa inițială, toate trei determină orbita sa cvasi-stabilă, momentană, în context… pentru o scurtă si inexorabil trecătoare clipă.

Ecuațiile de câmp ale lui Einstein (ECE)pot fi scrise astfel:

unde  este tensorul Ricci,  este scalarul Ricci,   este tensorul metric,  este constanta cosmologică,  este constanta gravitațională a lui Newton,  este viteza luminii, și  este tensorul energie-impuls. Termenul din stânga este echivalent tensorului Einstein .

Nu este deloc de mirare faptul că gravitația în genere si gravitația în varianta ei einsteiniană încă si mai abitir, generează si conservă în public, indiferent de public, efectul fotică (liniște și siderare). Acest efect fotică se manifestă într-o gamă largă de varietăți, în funcție de natura observatorilor ajunși (fără voia lor) să se confrunte intelectual cu contextul teoretic al gravitațional-ismului. De obicei se face liniște (nu tăcere), zgomotele se atenuează (spre zero) în contextul respectiv, ceea ce induce interesante distorsiuni la frontiera care separa nucleul contextual al pomenirii gravitației cu zonele mai îndepărtate, în care trecerea de la liniște înspre gălăgie se face prin murmur si zumzet. Una dintre primele situații în care efectul fotică s-a manifestat nostim si pregnant, a fost atunci când comitetul de la Stokholm a realizat că nu are încotro si trebuie musai să-i acorde lui Albert premiul Alfred… ceea ce au si făcut… doar că nu, nu i l-au dat pentru „gravitație si mecanică relativistă”, ci pentru studii „cuantice” despre Efectul fotoelectric, făcându-l astfel pe laureatul Einstein „părintele mecanicii cuantice”, pardon de impresie, Einstein si cuantica, baba si boxul, (a se vedea si disputa nerezolvată cu Bohr). Jurații Nobel s-au ferit ca dracul de tămâie să pună degetul pe distorsiunea continuumului spațio-temporal, ca să nu se facă de râs. Prin urmare cu atât mai firească este manifestarea efectului fotică pe Arca lui Goe, mai ales că locurile par a se îndrepta într-o direcție total necunoscută, pentru a se scufunda implacabil în abisurile materiei întunecate, în acest foileton scris într-o proză care nu mai este de deloc scurtă. Domnii si doamnele Fotică stau la masă, complet uluiți, își mestecă mecanic dumicatul, si se întreabă: „Mă el e?” Apoi pun mâna pe telefon si… (va urma)

G

Constanta G (mare), care apare in formulele legilor gravitației atât la Newton cat si la Einstein, se măsoară în metri cubi pe kilogram si secunda la pătrat. Asa si? Ce-i cu asta? Te-oi întreba. Ce moft o mai fi si acesta? Ce atâta insistență? Ce mare scofală să fie cu asta? Nu, nu e mare pricopseală… Constanta respectiva este măsurată în aceasta unitate… de măsură dintr-un motiv simplu, ca să existe coerență între unitățile de măsură pentru mărimile din stânga si cele din dreapta. In stânga avem forțe (măsurate în newtoni) în dreapta avem mase si distante măsurate în kilograme si metri. Unitatea de măsura a lui G trebuia brodită în așa fel încât unitățile de măsură rezultate în stânga să se pupe cu cele din dreapta, chestie simplă de „aritmetică” în sistemul de măsurare, nimic (realmente) spectaculos, ceea ce se si întâmplă cu brio ținând seama că (în sistemul de măsură international) un newton este egal cu un kilogram metru pe secundă la pătrat:

Poți verifica si tu, dintr-o privire, ca efectuând calculele la unitățile de măsură atât în stângă cât si în dreapta se obțin, de fapt, kilograme metru pe secundă la pătrat. Verdict coerență. Faptul că insist în privința asta este însă un altul, si are legătură cu trecerea către formula legii gravitației în formularea lui Einstein, care si ea include respectiva constantă universală G. Ceea ce ar trebui să ni se pară de mirare (un pic fistichiu) ar fi prezența „secundei” în toata povestea asta. Ce treabă are „timpul” în ecuația respectivă? Formula respectivă nu denotă si nu se referă la vreo trecere a timpului. Este o formulă statică, instantanee, care reflectă o realitate valabilă în orice clipă, fotografiată la întâmplare, în povestea de amor a celor două corpuri. Orice clipă ai alege pentru a studia starea momentană a celor două corpuri, dacă știi masele si distanța, calculezi forța resimțită de corpuri. Punct. Timpul nu pare să fie implicat în treaba asta. Dacă în formula respectivă schimbi masa sau distanța dintre corpuri, (valorile acestora) atunci da, se schimbă forța rezultată. Dacă schimbi timpul (păstrând masele si distanța) nu se întâmpla nimic, forța calculată este aceeași. Acum ca si săptămâna trecuta, ca în urmă cu o mie de ani sau peste o mie… Formula legii gravitației universale este invariabilă în timp. Si atunci? De ce se încăpăținează secunda să apară în ecuație? Tu știi? Răspunsul constă în faptul că, de fapt, forța este o noțiune fictivă, un artificiu mental, prin care se descrie într-o manieră compactă o realitate, care altminteri ar necesita mai multe cuvinte. Din formula newtonului (unitatea de măsură a forței) se vede că forța nu este altceva decât denumirea concisă (emblema, eticheta) prin care simbolizam semantic fenomenul care se manifestă prin forțarea mișcării unui corp cu masă (măsurată în kg) pe o distanță (măsurată în metri), într-un anumit interval de timp (măsurat in secunde)… In loc să tot repetam sintagma asta kilometrică zicem scurt, simplu si elegant, forță. Dar forța ca atare nu există. Forța nu este o mărime primară, esențială, ci una derivată, emergentă, rezultată ca o combinație între câteva mărimi primare (spațiu, timp, masă). Cu putină ambiție putem rescrie legile mecanicii clasice newtoniene fără să facem referire la vreo forță, ci doar la spațiu, timp, masă, mișcare… Ar putea fi un exercițiu util dacă ținem seama că în teoria despre gravitație a lui Einstein, fenomenul respectiv nu implică apariția misterioasă a vreunei forțe, fiind doar o „simplă” problemă de geometrie… în spațiu… ca să zicem așa, anticipând un pic aventura celor două corpuri (vacile sferice) în lumea lui Albert. Uite ca să vezi cum putem elimina din discuție noțiunea abstractă de forță (pentru care de altfel nu avem simțuri în dotare cu care s-o observăm direct) îți propun o particularizare a formulei gravitației care (la bază) implică existența a două corpuri, (cu masa) m₁ si (cu masa) m₂. Să zicem că tu ești m₁, iar m₂ este iubitul/iubita ta, sau Pământul, sau Soarele, sau Galaxia, sau Laniakea, sau însuși Universul sau… 🙂 în fine, cine vrei tu să fie, si să zicem că vrei să afli care este traiectoria ta sub influența gravitației cauzată de prezenta lui m₂. Vrei? Să zicem ca m₂ este Pământul (planeta noastră dragă), si să zicem că te afli la înălțimea de un metru deasupra Pământului. Asta înseamnă că în formula Newton distanța r (măsurată între centrele celor două corpuri implicate în experiment) este egală cu raza Pământului plus 1 metru, adică r = 6 357 000 metri = 6.357 x 10⁶ metri. Masa m₂ este masa Pământului, adică m₂ = 5.9722×10²⁴ kg (adică 5 972 200 000 000 000 000 000 000 Kg) .

Forța cu care te atrage Pământul (spre centrul său) este așadar F₁ = G (m₁ . m₂ ) / r²

Aceasta forța va face corpul tau (cu masa m₁) să se miște cu o accelerație (momentan necunoscută) pe care s-o notăm cu „a”. Vrei?

Adică e valabil si că F₁ = m₁ . a

Si deci: m₁ . a = G (m₁ . m₂) / r²

Prin urmare (simplificând cu m₁, masa ta) accelerația cu care o iei in jos este a = G . m₂ / r²

Daca înlocuiești valorile cunoscute G, m₂ si r cât îți dă accelerația cu care începi să te miști spontan în jos? Aia e… 🙂 Ia calculează si spune-mi si mie cât îți dă. Si, după câte poți observa, în formula: a = G . m₂ / r² , care redă legea gravitației universale în cazul particular al fragedului tău corp în relație cu Terra, nu apare explicit nicio forță. Doar spațiu, timp și masă. Formula poate oferi rezultate mulțumitor de precise si dacă te cuplezi cu Soarele, cu Galaxia, cu Laniakea sau cu Universul, având însă grijă să nu fi prea aproape de „găuri negre” care… în fine, să nu anticipam, acesta fiind cu caz un pic mai special pe care ar fi prematur să-l abordam acuma, când nici de Einstein n-am trecut.

Până faci tu calculele eu o să mai fac o tură cu b-Arca (către episodul viitor):

Faptul că secunda își face cumva loc în formula instantanee, statică si atemporală a gravitației, propusă de părintele Isaac, sugerează cumva, într-un mod subtil si pervers, că gravitația presupune transformare, tranziție, mișcare, schimbare, curgere… pe scurt, timp. Lumea lui Newton si realitatea par a avea aceeași origine si par a fi fost pornite în aceeași direcție, spre viitor în zbor, doar că, la un moment dat, drumurile li s-au separat, la început imperceptibil, iar apoi din ce în ce mai catastrofic… Lumea a făcut 0, 1, 2, 3… si Isaac a îngânat si el, 1, 2, 3, 4… si lumea a zis 4, is Isac s-a luminat la față si a zis 5, 6, 7 si s-a dus fericit să moară puțin… iar lumea a zis 5, 6, 17, 31… si l-a adus apoi pe Einstein să zică si el ceva, altceva, mai bine, mai nimerit, mai în ton, cu lumea nu cu Newton… old Newton… Si Albert grăita… împreunând spațiul cu timpul si cu gravitația…

Do, re mi, fa sol, la Newton gravitația este… ca și când între două corpuri care stau pe loc apare brusc, instantaneu, fiind deja acolo, o… forță, care strică pe loc starea pe loc, punând cu grăbire corpurile în mișcare… si din repus m-am născut, mi-e sete de repus… Legea lui Newton se refera așadar (si) la chestii care nici nu există pre lume precum ar fi corpuri care stau pe loc. Dacă prin absurd ar exista așa ceva, în lumea lui Newton, problema s-ar rezolva de la sine, instantaneu, FIAT MOTUS… si lumea începe… singură, cu lumea pre lume pornind… Lumea lui Newton nu are nevoie de un impuls inițial, de o primă mișcare, ca să fie. Ambițios din fire si iute la mânie, părintele Isaac nu se oprește la nemișcare, ci continuă si cu mișcarea explicând pre legea sa, cum anume se vor mișca de-a pururi corpurile… ca și când între două corpuri care stau pe loc apare brusc, instantaneu, fiind deja acolo, o… forță… Asa merge treaba în știința: lucrurile se întâmplă ca și când. Si, câtă vreme nimic nu contrazice ca si când-ul, chiar așa se si întâmplă… Intre timp, Newton fu contrazis… si gravitația încetă brusc să mai fie ca si când ar apărea niște forțe… dovedindu-se (cu martori) că locurile nu se mișca prin Univers așa cum prezis-a Isaac… ci altfel, ca si cum… în fine, om vedea în episodul următor cu Albert cel viteaz în primetime. 🙂

Old New Ton Still

Înainte de a-i pre-da cuvântul măr lui Albert, pentru a vedea ce face cu el, ar fi de bon ton să-i mai dăm o dată tonul la cântec bătrânului Newton pentru încheiere și concluzii. Față cu colosalele teorii ieșite în lume prin mintea sa (diabolic de divină), atitudinea lui Isaac însuși a pendulat între mândrie și nedumerire, trufie și îngrijorare… Omul era el însuși fascinat de ecuațiile incluse în Principiile matematice ale filozofiei naturale și ferm convins că acestea reflectă realitatea lumii exact așa cum este ea. Era pe deplin conștient ca aceste legi conferă (sau măcar atesta) autonomia lumii în raport cu orice factor exterior, inclusiv cu Dumnezeu. Aceste formule elegante, simple și precise spun exact ce și de ce se întâmplă cu materia în lume, precum în cer si pe Pământ. Sunt practic divine, prin ele însele. Dumnezeu este sursa acestor legi (Newton credea sau susținea cu tărie acest lucru), și a creat lumea în acord cu ele, o lume încheiată, finalizată, determinată, completă, în care alte intervenții divane nu mai sunt necesare, totul desfășurându-se mai departe, de la sine, după plan, în acord strict cu aceste legi și ecuații întocmite de Dumnezeu, descoperite întâmplător de Isaac, într-un moment de inspirațiune și curiozitate. Dumnezeu a creat lumea, iar eu am onoarea să vă spun cum funcționează. Isaac Newton se considera pe sine un soi de Moise care a primit legile lumii de la Dumnezeu spre a le transmite oamenilor. Iată lumea, iată legile. De-acum oricine poate verifica potriveala evidentă a lumii cu conținutul legilor. Dar, deși era arogant și inteligent, sau poate tocmai pentru ca era așa, Isaac Newton a rămas el însuși foarte nedumerit și nemulțumit în legătură cu natura gravitației, si cu felul acesteia de a se manifesta instantaneu la distanță, prin nimic. Cum anume „știe” un corp ce mase au și la ce distanță sunt corpurile vecine care-l atrag gravitational, pentru a se comporta, așa deodată, în acord cu formula propusă, i se părea lui Newton bizar și de neînțeles. A lăsat posterității „cu limbă de moarte” cererea de a rezolva enigma aceasta, iar posteritatea s-a achitat parțial de această sarcină, prin intermediul unui oarecare Laplace care a venit cu ideea „tranzită” a câmpului gravitational, pe care l-ar genera corpurile cu masă, pretutindeni în univers, până la infinit, fiecare corp întinzându-se astfel cât tot universul… (…)

Partea cu adevărat uluitoare este însă alta. „Asa funcționează lumea”, grăit-a Newton, unificând cerul și Pământul. „Nu știu de ce merge așa dar știu că așa merge. Voi să aflați de ce”. Era uluitor cât de precis descriu legile lui Newton mișcările corpurilor pe Pământ și în Cosmos. Totul era însă prea frumos ca să fie (și) adevărat. S-a constatat, a dracului fatalitate, că nimic, nimic, nimic, nu e cum a zis și a crezut cu toată ființa sa Isaac Newton, care a murit (întocmai și) la timp pentru a nu cădea în depresia post natală, văzând cum si-a râs Dracul de el, făcându-l-l să pună pe seama lui Dumnezeu niște legi false. Tot eșafodajul de legi pompos intitulate „Principiile matematice ale filozofiei naturale” sunt simple însăilări slăbuțe, care denotă o potriveală absolut întâmplătoare cu datele, disponibile spre observare într-o prima instanță, la prima strigare… In acord cu teoria gravitației universale a lui Newton (care explica de ce cade mărul si de ce nu cade Luna), un ansamblu de două corpuri cu mase, care n-au fost initial în condiții particulare propice pentru a cădea unul spre altul, vor forma un perpetuum mobile, în care cele două corpuri vor gravita veșnic, pe traiectorii eliptice, în jurul unuia din focare, aflat în centrul de greutate comun al ansamblului celor două. Asa rezultă matematic, din ecuațiile lui Newton, și așa au constatat astronomii privind și măsurând orbitele planetelor în sistemul solar… Verdict potriveală… Potriveala s-a întâmplat pentru că (la început) astronomii nu s-au uitat nici prea exact și nici suficient de îndelung… Mai apoi s-a constatat că de fapt corpurile se mișca un pic altfel… mai complicat. Orbitele sunt ce-i drept eliptice dar au si o mișcare de precesie, rotindu-se ele însele, lent, prin spațiu (ca in filmul de mai jos) ceea ce se poate observa dacă stai să te uiți timp mai îndelungat la ele. Si în plus nici vorba de perpetuum mobile… orbitele respective nefiind stabile, nerămânând așa la nesfârșit, micșorând-se, lent, până când, într-un târziu, corpurile cad unul într-altul… ceea ce denotă invaliditatea legilor lui sir Isaac. In desenul animat de mai jos, cu roșu este traiectoria unei planete in acord cu Newton, iar cu albastru „adevărata” mișcare a planetei.

Nenea Newton vs D-l Einstein (și viceversa)

Gravitațientropia – MMXXIII (3 si 14) – Issac si Albert, în așteptarea lui Gödel.

Așadar si așa deci era vorba despre cei doi… titani si despre cele două universuri (distincte) pe care ei le guvernează, după principii matematice exacte, pentru a nu scădea la întâmplare. Să con-siderăm două cazuri „simple” (?!), câte unul în fiecare dintre cele două universuri (lumea lui Issac si lumea lui Albert) si să comparăm rezultatele, echidistanți si imparțiali (ca tot românul)… să vedem ce ne dă.

Cazul A. Să zicem că luam două corpuri (obiecte) cu masele m₁ si m₂ (de exemplu două vaci sferice) si le plasăm într-un univers newtonian (altminteri vid) la o distanță oarecare „d”, unul de altul, în repaus relativ unul de altul. Atenție, este important, cele două obiecte sunt „initial” în repaus relativ unul față de celălalt (v₁ = v₂ = 0). Adică le luăm (de undeva), le ducem (ușurel) acolo si le punem (binișor) „jos”, având grijă să le oprim orice mișcare, după care le… eliberam… le dăm drumul… ne luam mâna de pe ele. Simplu, da? Da mă, știu… Nu, nu e deloc simplu, dar sper că totuși pot conta pe imaginația ta în privința aceasta. Închipuie-ti te rog că nu contează de unde luăm noi cele două obiecte, cum le ducem la locul faptei, cum la fixam acolo si cum ne face apoi nevăzuți instantaneu din preajma lor, pentru a le lăsa acolo, singure si ambetate, în toată splendoarea infinității eterne a acelei lumi newtoniene, altminteri vidă. Ușor de zis, greu de făcut, dar, de dragul discuției, să zicem c-am fi fost cumva în stare să facem această inițializare a experimentului. Eu de exemplu (îmi permit să) presupun că tu ești în stare să-ti imaginezi mulțumitor condițiile acestui experiment simplu ca… „bună ziua” (??!?). Așadar avem (pe lume) două corpuri cu masele m₁ si m₂ plasate într-un univers newtonian la o distanță „d”, unul de altul, în repaus relativ. Acuma vin si te întreb (eu pe tine): Ce crezi că se va întâmpla mai departe? Cum va evolua micul univers pus în scenă? La ce ar trebui să ne așteptăm? Să zicem că tu ești Newton, în timp ce eu as fi, de ex., avocatul diavolului. Cum răspunzi banalelor întrebări din postura de actor în rolul prințului Issac Newton? Iti acord un scurt timp de gândire. Pauză. Dacă nu cumva găsești întrebările rușinos de simple sau dimpotrivă covârșitor de complicate poți propune răspunsuri la subsol, în zona comentariilor cu martori. Desigur asta numai si numai dacă ai liceul de teatru la bază si poți juca onest rolul elevului Newton dintr-a-IX-a, altminteri nu.

…mică pauza de gândire… si recreație, mică pauză de gândire si… recreație…

In lumea lui Newton lucrurile sunt uluitor de simple (dacă… ști ce sunt masele… si distanțele… si forțele… cam ști, nu?). In acord cu observațiile multora, în interpretarea lui Isaac, gravitația este fenomenul prin care, între oricare două corpuri cu masă, aflate la o distanță finită unul de altul, se manifestă spontan (instantaneu) (câte) o forță de atracție orientată dinspre un corp spre celălalt. Fiecare corp resimte spontan o forță (misterioasă) care-l atrage (impinge?!) spre celălalt corp. Cele două forțe sunt (absolut) egale dar orientate opus una fața de alta. Minime cunoștințe de aritmetică vectorială (sau simpla intuiție) te pot ajuta să înțelegi că suma celor două forțe, dacă te apuci (formal) să le aduni, este egală cu zero. Cu alte cuvinte, per total, în sistem, forța cauzată de fenomenul numit gravitație este egală cu zero. Semnificația acestui fapt pentru cum poate fi văzut sistemul (ca ansamblu al celor două corpuri) din afara sa (pentru un observator neutru, distant, ipotetic a-gravitational) ar merita desigur o discuție separată, dar momentan asta este (foarte) off topic. Avem nevoie să rămânem focalizați pe experimentul propus, în interiorul acestuia. 🙂 Ne aflam încă în secunda zero, momentul inițial al experimentului. Am captat un instantaneu (o fotografie, statica, vezi poza de mai sus) care descrie situația la acest moment t₀ = 0 si suntem încă cu discuția în acest punct. Nenea Newton a văzut, cu mintea-i înțeleaptă, că existența corpurilor cu mase, vine la pachet cu niște forțe atașate acestor corpuri, despre care forțe el a dedus c-ar putea fi calculate cu formula propusă, altminteri foarte simplă, elegantă, frumoasă, inteligibilă si… plauzibilă, în acord cu observațiile si datele disponibile, confirmabile. Cu cât corpurile au (conțin) mai multă masă, cu atât se atrag mai abitir (forța de atracție e mai mare). Si (de asemenea) cu cât le aduci mai aproape, cu atât mai mult sporesc egalele forțe cu care se atrag unul pe altul, si cu cât le duci mai departe, cu atât le scade interesul si dorul unuia de celălalt, scăzând forța de atracție. Dar… Forța este, de fapt, o noțiune abstractă, un fel de a zice ceva pe scurt, în rezumat, despre niște lucruri observabile, este o etichetă pe o colecție de fapte si întâmplări. Nu forța, ca atare, se vede sau se simte în poză sau în realitate… ci, exclusiv, efectele ei (presupuse a fi fiind efecte determinate de ceea ce denumim, global în raport cu realitatea observată, a fi fiind forță).Tot nenea Newton ne spune (ritos) că dacă acționezi cu o forță asupra unui corp, atunci efectul este că ca acel corp este accelerat exact în direcția în care este aplicată forța. Câtă vreme menții forța, viteza de deplasare a corpului sporește necontenit, de la cât era atunci când ai început să aplici forța, cu o rată constantă numită accelerație. Altă formulă simplă (F = m ^. a) ne spune că accelerația manifestată (rata de creștere a vitezei) este cu atât mai mare cu cât forța aplicată este mai mare (logic) si cu cât masa corpului care resimte forța este mai mică: a = F / m . Așadar (în lumea lui Newton) faptul că fenomenul gravitației este echivalent cu manifestarea unor forțe de atracție are ca efect spontan, apariția unei accelerații, care sporește viteza cu care corpurile se deplasează unul spre altul, de la zero, cât am zis c-ar fi fiind in condițiile stabilite initial, la valori ale vitezei din ce în ce mai mari. Cele două corpuri, lăsate de capul lor, vor începe să se miște spontan (să cadă), unul spre altul, din ce în ce mai repede, precipitându-se către inevitabila ciocnire, fără nicio altă intervenție din exterior. Universul poate începe, de la sine, pentru că da, mai departe are să se întâmple… lucru mare. Poate nu-ti dai seama… de complicațiile care afectează cruda realitate de după ce cele două corpuri o pornesc așa, irezistibil, unul către altul… In afara de constanta G si masele celor două corpuri nimic nu rămâne constant de la un moment la altul… Distanța dintre corpuri scade… dar nu cu o rată constantă, cuminte, ci cu una triplu-dementă … Corpurile nu se duc la întâlnire calm mergând cu o viteza constantă, ci cu una care tot creste din cauza forței (gravitaționale), care imprimă accelerație. Forța face să crească mereu viteza, dar si viteza face să crească mereu forță, ambalând-se si sporindu-se practic una pe alta si astfel fiecare pe sine. Cum? Păi viteza face să scadă distanța dintre corpuri, si cu cât scade distanța cu atât forța creste sporind sporirea vitezei si tot așa. Desigur că formulele prezentate mai sus (valabile în fiecare moment de timp în parte) descriu fiecare moment (tablou) în parte si pot fi folosite pentru a deduce evoluția dinamică a ansamblului. Folosind datele inițiale putem firește calcula, cu precizie, cât timp le va lua celor două corpuri până când se vor ciocni si ce viteza va avea fiecare din ele în momentul impactului, dar acest calcul, după cum poate intuiești, nu este la mintea cocosului. E complicat. Nenea Newton a trebuit să inventeze calculul diferențial si integral pentru a rezolva (cât de cât) problema aceasta a catastrofei în care cauza sporește efectul si efectul sporește cauza si tot așa. Ceea ce rămâne important în contextul prozei de față este concluzia:

In lumea lui Newton două corpuri, aflate initial în repaus relativ unul față de altul, încep să se miște spontan unul către altul.

După o scurtă si binemeritată odihnă, îți propun să vedem ce se întâmplă în lumea lui Einstein cu aceleași două corpuri in condiții inițiale similare. Ai vreo idee? Vreo presupunere? Vreo propunere?

Dar cum de la Newton la Einstein (via Laplace si Boltzmann) e-o cale atât de lungă, n-ar strica (deloc) s-o ilustram si cu alte întâmplări, detalii si cazuri particulare de instanțiere polimorfică a fenomenului gravitației. Dacă cele două corpuri plasate stingher în univers ar fi fiind un bărbat si o femeie oare ar mai avea gravitația aplicare în lumea lui Newton? Dar în lumea lui Einstein? Tu ce crezi? In acest caz particular gravitația s-ar putea cheamă dragoste, iar efectele devastatoare asupra celor două destine n-ar fi cu nimic mai prejos decât cele întâmplate corpurilor cosmice, după cum au si precizat adesea savanții specializați în această ipostază anume (cei numiți poeți):

Până să luăm în colimator „bizara lume a lui Einstein” ar fi poate de preferat să amintim în două vorbe (eventual de duh sau de buh, la alegere, alegerea martorului) câte ceva despre „centrul de greutate” al formulei lui Newton, cea care redă atât de plastic si de concis viziunea sa asupra lumii, guvernata de către gravitație sa universală. După cum se poate constata vizual, în expresia matematică a respectivei legii, acest „centru de greutate” cade fix în litera G (mare), care desemnează constanta Gravitației Universale. Este o constanta foarte, foarte importantă… care reușește să se migreze din teoria lui Newtown (despre gravitația isaachiană) si să se strecoare si în cea a lui Einstein (despre gravitația albertiană)… ceea ce categoric denotă. (sic). Multi, dintre cei cu amintiri (prea) vagi si duioase din viața lor de liceeni) o confundă (poate) pe d-ei, doamna G (mare) cu o rudă mai săraca de-a ei, domnișoara g (mic, ~9.8 metri pe secunda la pătrat 🙂 ) care este (nu-i așa?, accelerația gravitațională la suprafața pământului, adică cu totul si cu totul altceva), iar alții nici măcar de confuzia asta nu sunt in stare, ci cel mult de vreo atingere accidentală cu punctul G (care este o alta enigmă majoră, la fel de adâncă).

G = 6.674 30 x 10^-11 m³ kg^-1 s^-2

In mod „normal” valoarea ei ar fi trebuit sa fie unitară, adică G = 1, si (ca urmare) să nici nu apară în formulă, ceea ce s-ar fi întâmplat cu brio dacă ne-am fi ales mai cu atenție unitățile de măsură pentru distantă, masă, timp (adică metru, kilogram, secundă)… Este așadar un factor de corecție aritmetică necesar să regleze cantitativ (inginerește) realitatea calitativa a relației fenomenologice dintre existenta maselor, aflate la o anumită distanța una de alta si apariția forțelor atractive dintre respectivele corpuri. Interesant este că în anul de grație una mie 666, atunci când Isaac si-a brevetat legea gravitației universale, el, care a propus introducerea în formulă a respectivei constante, habar nu avea ce valoare numerică are G, fiind, si acesta, (încă) un mic detaliu tehnic (ingineresc), lăsat de Newton în sarcina posterității (pe seama pălmașilor anonimi, buni doar pentru astfel de munci neglorioase). Primele evaluări cât de cât precise au fost făcute abia după 111 ani de zile prin, 1777… Se presupune ca respectiva constantă chiar e universală, în sensul că are, exact, exact aceeași valoare, pretutindeni in univers (universul nostru), acum, ca întotdeauna si de-a pururi. Iar asta e ceva la a căreia semnificație chiar ar merita să te gândești un minut, două (si eventual să ne spui si nouă ce-ti iese). Cei care au idee cât de cât ce Dumnezeu înseamnă „zece la puterea minus unsprezece”, pot înțelege de ce nu simțim in niciun fel atracția gravitațională a corpurilor de prin preajma noastră (desi ea există, apud Newton), ci doar pe a Pământului. Din ce-am mai tot discutat noi pe aci pe Arca (de când cu veșnica prăbușire), mă aștept ca prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe să stie deja de ce nu simțim fizica-mente atracția gravitațională a Soarelui ori a galaxiei, desi re-simțim din plin efectele colaterale ale acestor gravitații…

Gravitațientropia – MMXXIII (1)

Dragul meu cascador al gândirii, întrucât la filmările de pe Arca lui Goe, scenele de gândire cu un grad ridicat de periculozitate (emoțională) nu sunt dublate de cascadori profesioniști (rămânând, ca si restul scenelor, să fie improvizate spontan de către actori / mimi, amatori, anonimi, auto-distribuiți benevol în rolurile respective), s-ar cuveni să fie cunoscute si acceptate riscurile unei asemenea întreprinderi, pentru a evita ulterioare recalmații, plângeri sau alte complicații inutile de acest gen. Există riscul de a cădea în gol, ca la trapez. Ti se aruncă o frânghie, o bară, o idee… n-ai prins-o, te-ai dus. Unii dintre voi vor cădea si vor muri (de frică). Este (apud lord Farquaad) un risc pe care mi-l asum. Vorba ceea, la circ un accident banal, un acrobat, un salt mortal si… acrobatul nu s-a mai sculat. Vestea bună este că avem plasă. Nu ne permitem nicio irosire, fiind mare penurie de actori amatori si anonimi capabili si/sau dispuși/deprinși să interpreteze rolul cuantic al gândirii. Cei căzuți în plasa d-lui Goe (năvod), se pot considera salvați, întrucât, fiind aici vorba despre o Arcă, aceștia vor fi conservați în cală, prin arhivare, unde vor fi păstrați, în formol, alături de celelalte relicve, până după potop (de va fi să vina vreun potop, altminteri nu), când cu toții vor fi redați în lume intacți si/sau nevătămați.

In cazul particular al topicului curent, continuat din episodul trecut, tot în proză scurtă (miercuri, Laniakea, Ploiesti), riscul gândirii derivă din faptul că proza nu denotă cu claritate care-s neînțelegerile cu care operează si-n privința cărora ar propune lămurire. Chiar dacă încă din titlu se vede c-ar fi fiind vorba despre ceva cu Gravitațientropia, n-as vrea să creadă cineva că noi aici am urmări să identificam si să clarificam neînțelegerile anturajului arcageologic din siaj, sau ale altora așijderea (ca potențial intelectual si/sau erudiție), vizavi de gravitația-gravitație. Pe scurt, nu încercam să captam neînțelegerea si confuzia speciei față de natura gravitației, ci doar să prindem sub lupă felul în care profanii (nu) înțeleg ce spun savanții despre gravitație si cum modelele propuse de acești savanți (altminteri chestii inteligibile, produse de minți omenești) ar merita să fie înțelese si de către profani, în cazul în care i-ar lamuri cineva să lase naiba prostiile (colaterale) si să privească fără prejudecăți modelele propuse de către savanți. Normal ar fi ca tot omul cu o cultură generală peste medie să aibă idee despre ce au în comun si mai ales în ce fel se deosebesc teoriile despre gravitație la Newton, la Einstein, si la cei care se chinuie să facă vorbire despre gravitația cuantică, sau / sau si altele încă si mai gogonate. Omul, odată lămurit în legătură cu feluritele modele ale gravitației, își va putea permite volte ditirambice meta-fizice si filozofice… Altminteri nu si nu. De exemplu va putea preciza în care teorie este mai prezent Dumnezeu si-n care mai puțin. In care Dumnezeu ar fi mai necesar si-n care mai… facultativ. Tu ce zici? Newton versus Einstein! In care dintre cele două teorii ale gravitației e mai prezent si/sau mai necesar Dumnezeu? La Issac sau la Albert? Ca să-ti poți permite luxul unor asemenea ghidușii semantice n-ar strica să înțelegi mai deplin ce zicea unul si ce zicea altul… în privința gravitației, per se, științific-amente.

Faptul că Issac Newton se considera pe sine a fi fiind în primul rând teolog si doar în subsidiar om de știință, este irelevant în contextul propos. La fel de irelevantă este si insolența lui Laplace care-i explica profanului Bonaparte că absența referirilor la Dumnezeu în tratatul său despre geneza universului s-ar datora faptului banal că ipoteza respectivă nu-i necesară. (De fapt micul Pierre-Simone, în marea sa geneză „a universului” se referea doar la formarea Sistemului Solar, o infinitime derizorie a lumii, fiind acesta un amănunt ce făcea total nepractică eventuala introducere a unui ditamai Dumnezeu în înghesuiala respectivei teorii. Nu știu Bonaparte ce-o fi priceput din respectiva insolență). Tot irelevantă rămâne si convingerea lui Einstein referitoare la faptul că Dumnezeu nu joacă zaruri, ci dimpotrivă, si că, așadar, ca urmare a perfecțiunii divine, lumea nu poate fi (a fi fost făcută) decât după un plan clar si compatibil cu mintea omului. Cumva micul Albert spera că Dumnezeu a avut bunăvoința de a fi făcut lumea pe înțelesul omului (chestii, socoteli, anacronisme newtoniano-laplaciene) si că el ar fi fiind îndreptățit să înțeleagă mintea lui Dumnezeu (de parca o lume incoerentă si/sau neinteligibila omului ar fi echivalat cu dovada inexistenței lui Dumnezeu). Toate acestea sunt simple detalii omenești extra-științifice, care nu incumbă nicio pondere anume de Dumnezeu (sau de absență a divinului) în teoriile științifice si în modelele matematice propuse de către savanții respectivi. Savanții respectivi si-au dezvoltat teoriile, fiind posedați de Gena Galilei, fără preconcepții, iar ecourile divinității pot fi cercetate direct în teoriile respective, fără a lua în seamă ce-au chibițat oamenii de știința în timpul lor liber. Este tocmai ce-ti propun. In plus nu uita că teoriile respective s-au dovedit a fi false, incorecte, incomplete, inadecvate explicării depline a realității. Sunt niște schițe (diabolic de) invalide. Când încercam să vedem cât Dumnezeu este în ele (sau nu este) trebuie musai să facem un exercițiu complex de imaginație prin care să ne închipuim ce-ar fi însemnat dacă ar fi fost valide, valide, nu falite, după cum se stie că sunt.

Dacă ești pregătit moral în acest sens, ești invitat din oficiu să participi la episodul viitor, în care se va vedea de ce Dumnezeu ar fi fiind mai necesar în teoria lui Einstein decât în teoria lui Newton (asta în ipoteza că ambele teorii ar fi fiind sută la sută valabile, si în acord perfect cu „realitatea”).

Până atunci, tot ziua a șaptea. Odihnă si relaxare. Muzica:

Gravitațientropia – MMXXIII (0)

Ne aflăm (dintotdeauna) la locul potrivit si… a venit (și) vremea s-o lămurim/lichidăm si p-asta: gravitațientropia, adică spațiutimpul, cum ar veni, fiind (cam) tot aceea… Să ne deslușim așadar, miercuri, Laniakea, Ploiești, cine-i ce, cum si de ce.

Dintru-început, omului (mangafalei) i s-a părut că spațiul si timpul sunt (noțiuni) simple, la mintea cocoșului si că nu e cazul să-si bată prea tare capul cu ele. Când a fost la o adică, nenea Newton, Isaac bogasierul de la Wimbledon, le-a declaratără universale, absolute si imuabile (dacă înțelegi ce vreau să zic prin asta, iar dacă nu, nu si pace). Spațiul cel puțin era simpatic foc, simplu si elegant: un container gol (vid), tridimensional, infinit si neschimbător, fără alte atribute, proprietății sau capricii, o dulceață de băiat si alta nu. Timpul si el era galant si distant, tot becher si tot imperturbabil, tot infinit si neschimbător, curgând pretutindeni cu exact același ritm, uniform, indiferent si rece la orice s-ar fi întâmplând sau nu s-ar fi întâmplând prin spațiu. Existența lor era absolut independentă de materie si de evenimente, fiind ele, cele doua entități, spațiul si timpul, împreună, un simplu cadru inert în care s-o putea manifesta materia, cum o vrea, cum o putea, cum o ști, în acord cu legi si reguli ale ei si numai ale ei (intrinseci) si care or afecta-o numai si numai pe ea, materia aceea stranie, care cu „greutate” (aka masă), care fără (cum ar fi fiind lumina lină). Spațiu-timpul era doar scena (golul) în care materia să-si joace piesa de teatru, o scenă robustă, perpetuă, intangibilă, inextensibilă si insensibilă la dramele actorilor, la zelul regizorului ori la mofturile spectatorilor. Cu sau fără materie si/sau evenimente, spațiul si timpul erau si rămâneau, perpetuu, aceleași imperturbabile entități. In acest (acel) context, începutul si sfârșitul, dramele, cuprinsul si încheierea nu vizau spațiu-timpul, deloc, deloc-deloc, acum si pururea si-n veacul vecilor, si asta în toate cărțile, inclusiv în cartea cărților.

Primul lucru făcut, din rândul celor nefăcute a fost lumina (adică materia)… Fiat Lux. S-a zis. Si zis a rămas. Si din lumina aceea primordială s-au întocmit toate celelalte mai apoi. Dar spațiul si timpul erau acolo, cuminți, impasibile, gata sa găzduiască lumina si celelalte lucruri întocmite din lumina răcită. Odată constatate si declarate așa (de către nenea Newton, Isaac bogasierul de la Wimbledon), fiind totodată aceste declarații formale într-un acord armonic impresionant cu felul în care era capabil a fi în stare el omul (mangafaua), cu simțurile sale să simtă si cu mintea sa să (le) gândească, acestea, spațiul si timpul (scena) cam ieșeau din scenă, lăsându-l pe el omul (de științe) să se ocupe (cum o știi) cu materia (lumina y compris), si să le deslușească, – iată, simplu ca bună-ziua – ceea ce el a si făcut o bună bucată de vreme (câțiva veacuri) si probabil ar mai fi făcut si astăzi… dacă nu si-ar băgat dracul coada, într-o așa de drăguță lucrare, după cum se va revela prin relevare mai la vale. Si nu, nu mă refer aici la demonii lui Laplace si/sau Maxwell, despre care, între noi fie vorba, se cam stie că erau niște îngeri (după cum cred că știai si tu, nu?).

Deci, ce s-a întâmplat? Ce n-a mers? De vină este d-l. Goethe si demonul sau Faust, pe post de șarpe șiret si insistent, care de veacuri îi tot șoptea insidios măscări în ureche mangafalei (omului, de) ispitindu-l cu întrebări istețe: „Că de ce trece timpul?„, „Că de ce merge doar înainte?„, „Că de ce nu merge si înapoi?„, „Sau măcar că de ce nu stă pe loc (ca spațiul!!!)?„,”Ce mi ți-l tot mână si încotro?„… Uite așa mi ți l-a ispitit si mi ți l-a turmentat de veacuri pe om, până când a dat de unul mai slab de înger care a pus botul la vrăjeala asta (unul Ludwig, nu-l știi tu, de-un neam cu Beethoven, dar nu rudă, simplă coincidența de nume la Viena). Să vezi țațo ce i-a dat prin cap ăstuia. Vienezului i-a cășunat să plece urechea la ispitele faustice si să facă ordine (nemțească) în treaba asta. A început cu dezordinea (universală), s-o aranjeze, s-o îmblânzească, s-o înțeleagă, s-o definească, s-o calculeze. Nu zici c-a calculat-o! Ce?, te pui cu creierul lui Boltzmann? Nu, nu te pui. I-a dat că:

Deh, ce să zic? Frumoasă formulă, nu zic nu, de chic, un pic genială. Nu chiar așa de mare scofală ca aia a lui Issac bogasierul, cu F = G ( m1 . m2) / r² dar totuși mare procopseală (mai ales că față de cea a lui nenea Newton asta e încă valabilă si, si așa ca schepsis, e mai greu de bunghit).

Măi dragă, știu că unii spun că haosul ar fi (re)început de când s-a cedat îndemnului diavolesc: „băgați litere in matematică!” așa că, întrucât nu voi să te pierz din ecuație, n-o să insist cu formule (iar dacă te-am pierdut deja… nu-i bai că, când oi vrea, îmi găsește nenea Dumitrache cititori mai de onoare decât d-ta), mai ales că cineva atent, competent si cu simțul umorului la purtător ar putea întreba mirat-siderat (precum domnul Fotică): „Ce are a face sula cu prefectura? Si formula lui Boltzmann cu ispitele faustice?” Păi are! Că aici voiam să te aduc (si pe tine, da, da, pe tine, ce te miri?). Desi Ludwig a vrut să pară modest, alegând să simbolizeze ditamai constanta lui Boltzmann cu k mic (nu ca Newton cu G mare), el era foarte mândru, chiar fudul de formula sa genială, ceea ce i-a stârnit pe hateri (da, da, existau si pe atunci) care l-au hărțuit cu prostii până l-au băgat în pământ. Formula însă a rămas afară, la vedere, pe placa sa funerară (fotografia de mai sus este un detaliu în marmură), în ciuda tuturor detractorilor si contestatarilor de strânsură. In acord cu principiul al doilea al termodinamicii, într-un sistem izolat entropia are tendința de a creste în mod spontan. Dacă (cumva) entropia unui sistem scade, atunci cu siguranța că acest fapt a condus la o creștere mai substanțială a entropiei în alte sisteme, așa încât în ansamblul acestora (ca sistem obținut prin unificare), de fapt entropia creste. Entropia (dezordinea, dezorganizarea, haosul), creste în permanență, iar reflectarea matematică a acestui fapt este ca S₁ – S₀ > 0, ceea ce poate pe tine te poate lăsa rece, fiind însă un fapt bizar aducător de anxietate.

Formulele normale la cap, cam toate, sunt egalități precum cea de mai sus a lui Boltzmann, ori precum F = m ^. a, a lui Newton, ori precum cea de mai târziu a lui Einstein E = m ^. c ²

Nu si asta: S₁ – S₀ > 0 care ne spune ca întotdeauna entropia într-o stare ulterioară este mai marea decât cea în starea inițială, ceea ce denotă un soi de ireversibilitate unică în fizică, ce nu se mai constatată în niciuna dintre celelalte ecuații si formule din fizică. Sonoritatea cuvântului „ireversibilitate” nu poate să nu te ducă cu gândul la trecerea inexorabilă a timpului, si la inexplicabila săgeată a acestuia orientată mereu într-o singură direcție. Dacă si entropia, ca si timpul, curge (creste) doar într-o singura direcție, oare nu cumva o există o legătură intre ele? O legătură cauzală? Ori fi unul si același lucru? Cert este că arogantul Ludwig a pus botul la savarină (cedând ispitelor faustiene de a explica trecerea timpului) declarând ritos că sensul săgeții timpului este (determinat de) sensul creșterii entropiei, inițiind astfel una dintre cele mai grozave mistificări care persistă până în zilele noastre, ba chiar se amplifică.

Cu alte cuvinte, pe baza datelor pe care le avea Boltzmann pe vremea sa, a tras concluzia că timpul… he-he… trece pentru că sporește dezordinea… în lume. Adică fix invers. E ca si cum as spune eu că timpul trece pentru că eu îmbătrânesc (si nu invers, cum că eu îmbătrânesc pentru că… trece timpul). In fine problema de rezolvat era aceea de a explica, după o așteptare multi-milenară, de ce si cum trece timpul (si nu de ce creste entropia, care fiind recent introdusă ca noțiune, pe piața mentalului colectiv, nu interesa pe nimeni) așa că, fiind pe val, fiindcă doar ce descoperise o formulă genială de calcul a dezordinii, a profitat de poll position si si-a adjudecat pe nemestecate ideile ispititoare arogându-si o postură cvasi-divină si anume aceea de a fi primul om care explică cum si / sau de ce trece timpul, ceea ce i-a adus o popularitate colosală (tristă faimă) atât in rândul detractorilor cât si al admiratorilor care-l idolatrizau. In virtutea inerției, întru consecvența cu sine, în ciuda detractorilor si în asentimentul admiratorilor, Boltzmann a continuat să-si susțină ideile chiar si atunci când nu mai era el însuși convins de valabilitatea lor. Ce alta ar fi putut face? Când a fost convins de nevalabilitatea acestor idei, s-a sinucis. Brutală rezolvare. Până în zilele noastre persistă ideea că între trecerea inexorabilă a timpului si creșterea ineluctabilă a entropiei există o strânsă relație directă de interdependență, mai profundă decât e în realitate.

Dar totuși, până la urmă, ce mare punct de inflexiune zace in ideea acestei corelații între săgeata tipului si creșterea ireversibilă a entropiei? Ce mare schimbare de paradigmă să fie aceasta în raport cu eleganta lume newtoniană? Ce-i așa de dramatic sau melodramatic în această idee care până l-a urmă l-a împins pe Ludwig la sinucidere? Păi în primul rând că prin asocierea trecerii timpului cu creșterea entropiei (dezordinii materiale), practic Ludwig îi zice lui Isaac un hai sictir, mai du-te-n mă-ta cu timpul tău absolut, uniform si independent, care n-ar avea treaba cu materia. Are. Timpul (în acord cu Ludwig) există doar în măsura în care există materie (guvernată de legi materiale) si denotă, prin săgeata sa, creșterea ineluctabilă a entropiei acesteia, a stării de dezordine eminamente materială. In rest no time. Timpul este, așadar, o simplă problemă interioară a materiei, si nimic altceva. Dar asta nu-i totul. Partea cu adevărat dramatică în poveste este însă alta. Imaginea asupra lumii pe care si-o formaseră Newton, Laplace si ceilalți adepți era mai degrabă una în care se conta pe perpetuitatea, stabilitatea si continuitatea lumii. In viziunea newtoniana lumea se întindea bine merci intre minus infinit si plus infinit, iar universul era unul staționar, același, mereu egal cu sine însuși, fie că a existat dintotdeauna pentru totdeauna, fie că a fost creat la un moment dat, creat si finalizat, după un plan oarecare, care-i asigura o funcționare în parametri stabili până la retragere lui controlata din existență. Universul newtonian nu era capabil să-si iasă din sine însuși, era unul static, un spațiu si un timp infinit, încolo si încoace, în care se întâmplă o mare (dar finită) varietate de evenimente, care implică materia si repetabila experiență a ciclurilor acesteia. Pe scurt universul lui Newton-Laplace era un cer infinit plin de stele… care se nasc si mor si se nasc si tot așa… guvernate de gravitația universală. Implicația asocierii scurgerii timpului cu creșterea entropiei, este imediată si incumbă ideea de big bang, de început al timpului. Dacă timpul si entropia sunt legate si dacă entropia tot creste, asta înseamnă că în trecut entropia era mai mica, cu cât mai în trecut cu atât mai mică. Cum valoarea minima a entropiei este zero (nu minus infinit) înseamnă că în istoria universului trebuie să fi fost un punct oarecare, la distanță finita în timp, în care entropia să fi fost minimă (la limită zero), punctul de la care a început să crească. Punctul de la care începe timpul. După cum se întrevede, entropia nici de crescut nu poate crește la infinit, ceea ce însemnă că odată ajunsă la un maxim se va opri din creștere, ceea ce ar echivala cu înghețarea timpului, cu încetarea timpului. Simpla idee a asocierii timpului cu creșterea entropiei denotă un univers care se auto-devorează, se auto-consumă, între limite temporale inexorabile, în contradicție evidentă cu ideea de timp newtonian, absolut, uniform, independent, infinit.

Ludwig i-a stricat lui Isaac jucăria numită timp, iar apoi a venit Albert si i-a stricat-o si mai tare (…) dar mai ales, ca să nu mai existe niciun dubiu, i-a stricat si cealaltă jucărie, numită spațiu, i-a deformat-o si i-a deposedat-o de absolut si imaterialitate. Cât despre gravitație să nu mai vorbim. I-a mutilat-o până la a o face să nu mai fie „o forță”, ci doar un context geometric, în care, în mod firesc, lumina nu mai este scutită de complicații (cum era pe vremea lui Newton din cauză că n-are masă, că cică lumina / fotonul n-ar avea masă). Despre haosul pe care l-a sporit micul Albert în goana sa după claritate avem de vorbit. Chestii, socoteli. Fă-ti lecțiile.

De parcă acești doi trepăduși încurcă-lume (trouble makers), Ludwig si Albert nu erau îndeajuns, au venit pe lume si corifeii mecanicii cuantice (recte Bohr, Dirac, Heisenberg, Schrödinger si alți ciudați ciufuți) astfel încât confuzia de dinainte de sir Newton a fost restabilită, restaurată si amplificată cvasi-apocaliptic. Issac sărmane, de ce hal de posteritate mai avuseși si tu parte măi băiatule, iaca niște terchea-berchea, mațe-fripte, scârța, scârța pe hârtie. Niște cioflingari. Primii doi au anulat claritatea noțiunilor spațiu-timp (făcându-le varză), iar cei din urmă au desființat distincția dintre undă si corpuscul. Pas de-a mai înțelege cineva ceva. Ba să vezi modernitatea este încă si mai stearpă. Cum nu vii tu Newton, domne! Ca să pui mâna pe ei… Deh! Dați-mi încă un Newton si până mâine vă fac… republică în Univers. 🙂

Acuma, dacă tot ne-am inițiat nițel vițel în legătură cu preistoria problemei gravitațientropiei (care, cât, cum, Dumnezeu cu mila), se cuvine un pic de odihnă, așa că vom amâna deslușirea-deslușire pentru episoadele viitoare (din viitor, ziua a-8-a), unde sunt invitați, din oficiu, toți cei care au înțeles mesajul de până aici si s-au lămurit cât de cât cum devine treaba cu nelămuririle vizavi de materia din urmă (fizica de liceu). Anticipăm (optativ) că episodul următor (pen-ultimul act, cu pseudo-deznodământ) va fi compus dintr-un mic cuprins, inedit si inovator, si o încheiere care va suna cam așa (să zicem): Iaca ne-am deslușit. Trebuia lămurită/lichidată si cestiunea aceasta arzătoare de la ordinea zilei, Gravitațientropia, ca să ne putem vedea, în fine si de altele mai de soi, sau să ne lăsăm în voia magnetismul (care lucrează, pe bază de jamaică)… Curat constitutional. Muzica!

P.S. Sper să nu se lase nimeni păcălit de tonul colocvial, de aparenta zeflemea si/sau bășcălie la adresa titanilor din lumea fizicii. Este acesta doar un mijloc literar (modest) de a stimula atenția si prezența martorilor. In realitate absolut tuturor savanților menționați în mica mea schiță, le port respect si admirație la superlativ (va urma).

Veșnica anti-Gravitație

Încă n-am aflat ce este si cum lucrează gravitația. 😦 Si când spun că n-am aflat, nu mă refer la noi cei de aici pe Arca lui Goe, ci la noi mai in general, aici pe planetă. Stim noi câte ceva despre gravitație si despre manifestările ei, dar nu suficient încât să avem o teorie coerentă, care să explice mulțumitor (ca pe vremea lui Newton) întreaga colecție a datelor observate si măsurate. In legătură cu gravitația s-a dovedit, mai abitir decât în privința altor noțiuni, faptul că pe măsură ce aflăm mai multe, știm mai puțin, misterul devine mai adânc… si mai tulburătoare ni se vădesc a fi fiind neștiința si necunoașterea. Faptul că universul există încă si că gravitația nu a reușit să-l dovedească, să-i de a de cap, să-l ordoneze, să-l aducă la o stare de minim stabil, poate conține informații prețioase despre gravitație. Am putea învață cate ceva despre enigmatica gravitație si din (a) studierea lucrurilor care i se opun si a efectelor adverse pe care gravitația le induce materiei luminoase (acea materie guvernată de electromagnetism, de interacțiunile nucleare tari si de cele slabe), după cum si (b) studiul materiei întunecate si a felului dubios în care aceasta ajunge să alimenteze găurile negre, poate fi o direcție interesantă de investigare a gravitației. Desigur că (c) insistența în direcția teoriilor cuantice ale gravitației si/sau a teoriei coardelor, în încercarea de a descoperi ipoteticul „graviton”, poate aduce informații utile modelarii matematice a datelor care implică manifestări gravitaționale, în universul observabil, dar totuși cel mai probabil este că un salt important în înțelegerea gravitației se va face atunci când (d) în fine vor fi înțelese si definite mai coerent si consistent noțiunile de spațiu si de timp (ale căror sensuri si semnificații au ajuns mai vagi si mai inconsistente decât oricând) dar si odată cu înțelegerea (confirmarea sau infirmarea) principiului localizării (care afirmă că un obiect este influențat direct doar de mediul său imediat). Avem șansa să trăim într-o zonă de lume si într-o era în care gravitația are sens si produce d/efecte (printre acestea aflându-se viața si inteligența, atâta câtă e). Nu-i deloc musai ca universul să ofere perpetuu condiții de manifestare a gravitației. Nimic nu-i veșnic. Probabil că nici gravitația. Este posibil ca gravitația însăși să fie autodevoratoare si să lucreze (lent) în sensul anularii si anihilării ei însăși. In felul în care înțelegem gravitația astăzi este acceptat în mod tacit faptul că aceasta ar fi fiind veșnică. Două corpuri care formează un sistem izolat si care orbitează împreuna în jurul centrului comun de greutate vor continua indefinit, la infinit, să se miște pe orbitele lor, constituind un perpetuum mobile. Avem si modele (teoretice) de perpetuum mobile gravitaționale cu sisteme (izolate) de câte trei corpuri:

Desigur că ne-am putea imagina astfel de sisteme (universuri) cu oricâte corpuri (poate chiar cu o infinitate)… doar că lucrurile astea care presupun infinituri si perpetuitate de obicei se dovedesc a fi iluzorii. Când, în munca de contabilizare si modelare a datelor din lumea observaților empirice, dai peste „infinit” de obicei ai greșit pe undeva, pe la calcule… sau pe la măsurători. Desigur că modelele teoretice prezentate mai sus ca perpetuumuri mobile gravitaționale n-ar funcționa (chiar) veșnic… pentru că… (1) nu există sisteme izolate (acestea fiind așadar inevitabil perturbate din afară, în moduri mai mult sau mai puțin subtile si/sau im/previzibile), (2) pentru că legea gravitației newtoniană pe baza căreia sunt descrise aceste modele este (în fapt) inexactă, si pentru că (3) gravitația induce în timp efecte neașteptate asupra materiei care compune corpurile implicate în sistem, ceea ce conduce inevitabil la evoluții perturbatoare în legătură cu starea de mișcare a acestora. Se pare că pe drumul perpetuu de la cauză la efect, acțiunea gravitației generează în mod inexorabil „catastrofe” care schimba dramatic natura problemei si sensul evoluției sistemului (cel mai spectaculos caz cunoscut fiind desigur cazul găurilor negre, cu care încercam timid să ne reconciliem, noi profanii, eșuați inexorabil pe Arca lui Goe).

Scopul declarat al prozei scurte de azi este acela de aduce în mod expres în atenția prea-cinstitului cititor citit si unic, o situație la fel de problematică precum cea sesizabilă (ceva) mai ușor în cazul ideii de perpetuum mobile gravitational, si anume cazul unui (la fel de iluzoriu) perpetuum imobile gravitațional. Să zicem că un cosmonaut care se duce pe Lună ia cu el o pietricică (cam de mărimea unui ou de porumbel) găsită pe malul unui râu, aproape de casa sa. La plecarea de pe Lună, înainte de a se urca in modulul lunar si a decola pentru a se întoarce acasă, ia frumos pietricica adusă de pe Pământ si o aruncă undeva la întâmplare in peisaj, apoi se întoarce acasă la familia sa. Ne putem imagina ușor ce se va fi întâmplat cu pietricica în primele momente. Aceasta, sub influența gravitației Lunii, a zburat pentru scurtă vreme (pe traiectorie parabolică) prăbușindu-se apoi în colbul Lunii, rămânând în cele din urmă, imobilă, în repaus relativ, pe suprafața Lunii. Desigur că despre ansamblul Lună-pietricică se poate considera că este un perpetuum imobile – gravitational (si nu numai). Pietricica rămâne cuminte la locul ei, nemișcată, solidară cu Luna. Gravitația Lunii nu a încetat să existe, după ce pietricica si-a finalizat zborul (căderea, prăbușirea)… si cu toate astea pietricica nu se mai mișcă. Nici nu-si continuă căderea spre centrul lunii (desi loc ar avea berechet) si nici nu decolează spontan de pe suprafața Lunii. Nici măcar nu se mișcă pe suprafața lunii (precum pietrele umblătoare din Valea Morții). Aici as avea de adresat preacinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe câteva întrebări de taină. Prima ar fi: cum s-ar putea explica, cât mai în detaliu faptul că pietricica se află în echilibru (aparent stabil) desi asupra ei continuă să acționeze gravitația Lunii. O a doua întrebare ar fi: cam cât timp va persista acest cvasi-echilibru în care se afla pietricica cu Luna si in ce fel s-ar putea strica acel echilibru? Presupunând că pietricica nu va fi spulberată de căderea vreunui meteorit, si că nu va fi luata de acolo de vreun (alt) cosmonaut venit in vizita, si ignorând eroziunea la care este supusă de radiația cosmica, de vântul solar, si alte influente de acest gen, ar fi posibil oare ca pietricica să rămână în echilibru cu Luna pentru totdeauna, pentru veșnicie? Sau este posibil ca una dintre forțele care mențin pietricica în aparentul echilibru să se epuizeze, să se consume, înaintea celeilalte, făcând pietricica s-o ia spontan din loc, fie in sus, fie in jos? După un număr oarecare de trilioane de ani. Este gravitația inepuizabilă sau nu? Dar lumina? Despre asta mi-ar plăcea să stăm de taină. 🙂

In cazul în care impresiile de după lectura textului sau sau/si vizita pe Arca lui Goe ti-au adus în minte vreun gând pe care ai vrea să-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Vei avea ocazia să remarci efectele anti-gravitaționale ale apei, așa cum decurg ele din legea lui Arhimede. Si dacă si numai si după aceea dorința de a-ti etala gândurile în public persistă, atunci da eroule, treci la fapte si comentarii. 🙂

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Deocamdată s-a strâns… un singur vot în favoare inepuizabilității gravitației si luminii… si o samă de abțineri, exprimate preponderent prin comentarii off topic. Desigur că ideea de a lua în considerare in/epuizabilitatea gravitației si/sau a luminii care i se opune (si de a vota pro sau contra) este destul de fistichie (având conotații științifice dar nefiind științifică per se), mai ales că si contextul a rămas destul de vag si de discutabil.
Din păcate discutabilitatea respectiva n-a reușit sa producă discuții on topic. 😦 Probabil că dacă, prin absurd, s-ar fi ajuns la purtarea unor discuții “filozofice” on topic, enunțurile inițiale ar fi avut parte de reformulări si de întrebări (încuietoare) întru clarificarea contextului (eventual bune de adresat si d-lui Sean, or măcar d-lui Cristian Presură, de ex). Poate că înainte de a accepta provocarea si de a oferi un răspuns exclusiv intuitiv întrebări/lor despre in/epuizabilitatea energiei gravitației si/sau energiilor electromagnetice si nucleare, ar fi fost necesar să abordam alte întrebări (preliminare) si sa alegem (tot intuitiv, firește) răspunsurile potrivite (care ni se potrivesc mai degrabă nouă decât întrebărilor). Uite un exemplu de întrebare preliminară: sunt gravitația, electromagnetismul si interacțiunile nucleare proprietăți intrinseci, locale, ale corpurilor în care se manifestă? Este energia cu care electronii se resping unul pe altul (cand alte forțe tind sa-i apropie unul de altul) o energie interioară a electronilor SAU este o energie pe care aceștia o obțin in continuu din restul universului? Dar gravitația (cu care Luna atrage pietricica si o menține la suprafața ei)? Este o afacere interna a Lunii (avându-si sursa exclusiv in masa Lunii) sau este ceva cu care Luna este alimentată din restul universului? Desigur ca in funcție de răspunsurile alese liber acestor întrebări preliminare, întrebarea despre inepuizabilitatea gravitației/luminii capătă alte valențe, nuanțe si interpretări. Lumea este un loc bizar in care răspunsurile pe care le primești depind nu doar de întrebările pe care le adresezi ci si de ordinea in care adresezi întrebările… Lumea ta va arata diferit in funcție de ordinea in care-ti adresezi întrebările, presupunând că ești genul de om care are întrebări. 🙂 Esti?

Mă rog, se pot imagina multe astfel de întrebări intermediare sau chiar extreme. De ex, tu ce crezi? Este Universul un perpetuum mobile sau nu? 🙂

re-Capitulările Gravitației

Se pare că epopeea pomenirii veșnicei prăbușiri, aflată în plină desfășurare pe Arca lui Goe, propusă ca mijloc (naiv) de reconciliere a profanului cu gravitația (si cu teoria relativității generalizate si poate chiar cu teoriile găurilor negre), nu a reușit să impresioneze (încă) pe nimeni. Nu a fost nimeni dat pe spate, sau „de pământ” (ca ciocârlia Lia), si nici măcar nu a fost adus nimeni cu picioarele pe Pământ. Visătorul observator, reprezentat aici de către prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, a fost păstrat în veșnica si netulburata sa starea de visare ontologică de mai înainte, in care nu este loc de prea multe emoții vizavi de călătoria inițiatică pe care o facem (forțat, fără voie) prin univers, smulși, sub forma unor perpetue căderi, pe trasee elicoidale, cu viteze amețitoare, într-o direcție necunoscută, către o țintă si un deznodământ deloc previzibile. Este această cădere atât de comună, de continuă, de categorică, de monotonă si inexorabilă încât trece neobservată, ne luată in seamă, ignorată cu desăvârșire. La ce-ar folosi să ne preocupe? La nimic. Zburăm, navigăm, cădem, fulgerător prin spatii, pe căi de mii de ani, trecând in tot atâtea clipe, plutind pe o „apă”, care curge mult mai repede decât noi. Diferența de ritm intre curgerea „apei” ce ne poarta prin cosmos si propria noastră curgere, materială, inegală, smucită, ruptă, este ceea ce percepem a fi „trecerea timpului”. Avem timp. In aceasta perpetuă cădere, imponderabilă, către centrul universului, avem timp să bem un cognac (înainte) si să fumăm o țigară (după). Avem timp pentru toate. Cadem, dar câtă vreme nu ajungem nicăieri totul e logic. Perfect logic. Putem ignora veșnica prăbușire văzând-ne de viețile noastre, de mofturile noaste, de ambiții si boli, de pasiuni, vicii, vise, iluzii. Avem timp, avem de unde alege. Finalul constă în destrămare, nu în încheierea căderii, prin ajungerea (buf) in vreun Terminus Paradis. Veșnica prăbușire va continua apoi fără noi, fără probleme. Veșnicia (care in niciun caz nu s-a născut la sat) denotă imperfecțiune, defect de fabricație… de concepție. Veșnicia denotă eșec. O prăbușire serioasă nu tine veșnic, nu este perpetuă, ci ajunge (în no time) la o finalitate, la echilibru, la repaus, la nimic. Lumea există ca efect secundar al imperfecțiunii gravitației care, incapabilă să-si ducă treaba la bun sfârșit, se auto-sabotează, plină de umor. In episodul de azi as vrea sa trecem in revistă re-Capitulările Gravitației in fața provocărilor pe care le tot întâmpină, pe post de hopa-Mitică, de perpetuum mobile. Gravitația are multe „hibe de comportament” care o predispun la eșec, așa ca trecerea lor in revista într-o anumita ordine cronologică sau a importanței este greu de alcătuit la modul absolut, prin urmare voi improviza o listă in ordinea antropologica a lucrurilor,

1. Prima ratare de luat in seamă a gravitației este existenta planetelor. O gravitație serioasă care se apuca de strâns praful cosmic dintr-o regiune a spațiului îl aduna pe tot, ceva mai omogen, într-o sfera centrală, in ceea ce avea sa devina Soarele Central si nu rata circa 1% din mizeria primordială lăsând-o să se coaguleze gravitational, departe de centru, în planete, sateliți de planete, planete pitice, asteroizi, comete… Neomogenitățile inițiale in structura norului de praf i-au jucat gravitației o festă care avea sa aibă ca efect apariția unor noduli de materie gravitând pe orbite interioare heliosferei.
   .
2. A doua ratare a gravitației, pe care as menționa-o in treacăt 😉 se refera la incapacitatea Pământului (ca si a celorlalte planete) de duce la bun sfârșit căderea lucrurilor, până în centrul planetei, lăsându-le pe acestea să plutească, suspendate în nedeterminare la suprafața pământului, pe pernă electromagnetică de lumină, într-un aparent perpetuum meci nul (remiză), care amână sine die deznodământul căderii către centrul Pământului a materiei, inclusiv a celei care ne compune pe mine si pe tine (măi dragă prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe). Probabil că felul în care menționez această ratare poate crea o anumită stare confuzie, în legătură cu care tot ce pot spera este să ne lămurim, cât de cât prin comentarii punctuale. La urma urmei cât „timp” ar putea sta un corp în echilibru pe suprafață unei planete, înainte ori de a se scufunda (în jos) ori de a se desprinde si zbura (în sus)? Oricât? Nooo…Tu ce crezi?
   .
3. A treia ratare a gravitației se referă la incapacitatea sa de a transforma Soarele într-o gaură neagră, sau măcar de a menține la un loc materia pe care a apucat s-o adune în Soare. In fiecare clipă, radiația electromagnetica, fasciculele de neutrini, vântul si erupțiile solare fac scăpate din „ghearele” gravitației, în cosmos, cantități enorme de materie. In cele din urma Soarele o va face scăpată pe toată, în ciuda intențiilor gravitației de a o aduna si de a o tine la un loc. Strigatul disperat al materiei în contra gravitației, manifestat prin producerea en gros de fotoni si neutrini, zvârliții rebeli in spațiu cu aproape viteza luminii în vid, va continua până la final, la aceasta scară (sub-galactică), zădărnicind intențiile locale ale gravitației… în favoarea celor centrale. Este posibil ca gaura neagra masiva din centrul Căii Lactee să nu-si rateze misiunea si să înghită în cele din urmă toată materia din galaxie.
   .
4. Ciocnirea cu galaxia spirală din constelația Andromeda. Acesta ar putea părea un succes al gravitației. Dar este? Rămâne de discutat.
   .
5. Destrămarea Laniakeei.
   .
6. Radiația Hawking.
   .
7. Si tot așa, din greșeală in greșeală spre victoria finală…

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule. 

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Anticipand (enorm) aș menționa, în avans, că gravitația este o scamatorie a d-lui Universul. Că știți si d-voastră cum se fac scamatoriile de către iluzioniști, prestidigitatori, magicieni, scamatori profesioniști. Mă rog, există mai multe feluri de scamatorii, dar cele mai spectaculoase sunt cele care lucrează cu numere mari (mari, mari, foarte mari)… care dau victimelor (nevinovatului spectator) iluzia infinitului. Daca i-ai strecurat martorului în suflet ideea de infinit al tău e, fără scăpare… Ați văzut de ex. ca iluzioniștii folosesc cărți de joc (care nu sunt de joacă). 52 de cărți de joc pot fi aranjate in 52! de feluri (unde semnul exclamării denotă factorial)… adică 1x2x3x4x5…x49x50x51x52. Ceea ce devine aproximativ 8 înmulțit cu 10 la puterea 67. Adică 8 urmat de 67 de zerouri. Adică vreo 8 trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane. Sau altfel spus un număr mult mai mare decât vârsta universului exprimată în secunde (cam de 2 trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de ori). Chestii care frizează infinitul. In mod analog (?!) universul a avut grija ca interacțiunea gravitațională să fie de un trilion de trilioane de trilioane de ori mai slabă decât interacțiunea electromagnetică. Ceea ce înseamnă că dacă ai vrea să smulgi, prin atracție gravitațională, un electron dintr-un atom ar trebui să plasezi în vecinătatea atomului un corp cu o mărime similară cu a atomului dar cu o masă de circa un trilion de kg… adică sa faci acolo o gaură neagră. Sarabanda numerelor grotesc te mari (sau de mici) care-i inoculează în cap observatorului ideea de infinit, este secretul scamatoriilor Universului. Totuși, totuși, totuși… Oricât de mari ar fi fiind numerele alea, sunt niște biete numere finite, nu sunt nici pe departe infinitul. As paria că masa fotonului nu este chiar fix zero (așa cum se speculează/acreditează), ci că este foarte, foarte mică… mai mică decât a neutrinului, dar un pic mai mare decât zero. Ar însemna că fotonii nu se mișcă chiar cu viteza „c”, ci aproape cu viteza aceea. La fel ideea că in interiorul unei găuri negre s-ar afla o singularitate în care întreagă masa este concentrată într-un punct de dimensiuni nule (cu o densitate infinită) este mai mult decât sigur o glumă, o iluzie, o scamatorie, bazată pe numere mari, mari, foarte mari, capabile să inducă iluzia infinitului în mințile oricui. Închei aici (enorma) anticipare, păstrând detaliile (si altele) pentru altă dată.

Laniakea

Veșnica prăbușire
faza pe super-roiuri de galaxii
azi Laniakea

Dupa cum sugerează unele studii referitoare la Paradisul Incomensurabil, gravitația (ca instrument al veșnicei prăbușiri) își va rata (si) la acest nivel (faza pe super-roiuri galactice), țelul si menirea… Savanții susțin ca volumul Laniakeei (care are de la un capăt la altul aproximativ o jumătate de miliard de ani lumină) este prea mare in comparație cu masa totală a celor peste 100 de mii de galaxii care o compun, Laniakea fiind așadar prea rarefiată, astfel încât toata strădania Marelui Atractor, care dă azi un sens curgerii galaxiilor, în acest fulg cosmic, se va dovedi în zadar, fiind insuficientă pentru a contrabalansa efectul dispersiv provocat de dilatarea accelerată a universului (sub acțiunea așa numitei energii întunecate). Pare-se că Laniakea este condamnată si nu va reuși să-si consolideze o structură stabilă, bazată pe un echilibru dinamic între gravitație si forțele care se opun local gravitației (ca in cazul stelelor ordinare, de ex). La scara cosmică a Laniakeei se află punctul de inflexiune în care veșnica prăbușire pivotează dinspre căderea ratată spre interior, către căderea inexorabilă către exterior. Un exterior aparent, foarte relativ, care se va dovedi, curând, interior, un alt interior, mult mai vast si mai con/strângător… în care ne aflam deja, în curs de destrămare. Până să atingem subiectul acelui gen de cădere (pe drumul reconcilierii profanului cu gravitația) s-ar cuveni însă o scurtă recapitulare a eșecurilor gravitației, care au avut ca efect instaurarea acestui regim tranzitoriu de o complexitate copleșitoare, din care a fost posibilă emergerea vieții. Este (si) acesta subiectul unui topic viitor.

Există câteva aspecte foarte interesante referitoare la entitatea cosmică Laniakea, cea care furnizează datele observaționale pe baza cărora savanții au alcătuit aceasta admirabilă imagine… artistică. Filamentele, vizibile în reconstituirea grafică a acestui pămătuf cosmic, nu sunt chiar ceea ce s-ar putea vedea spontan, instantaneu, „în realitate”, dacă ne-am afla undeva in Univers, în afara Laniakeei, la o distanță potrivită. De acolo (noi, cu ochii si cu mintea noastră si cu felul nostru de a percepe ritmul timpului) am vedea doar o mare amorfă de puncte luminoase (fiecare punctuleț fiind câte o galaxie din aceea cu mii de miliarde de stele). Traseele sub formă de filamente au fost adăugate de către savanți cu ajutorul softurile lor, pe baza modelarii matematice, a mișcărilor galaxiilor (punctișoarele luminoase din „poză”), ca atunci când faci o fotografie cu lucruri în mișcare (mașinile pe autostradă de ex), cu un timp de expunere mai îndelungat. O fotografie a Laniakeei, similară cu imaginea construită de către savanți, s-ar putea obține din poziția si de la distanța potrivită ținând deschisă o cameră foto pentru circa un miliard de ani. Este cu atât mai sublim si mai spectaculos faptul că savanții (niște oameni acolo si ei) au reușit să reconstituie poza repede, pe scurtătură, fără să facă deplasarea în cadru, la un miliard de ani lumina si sa aștepte un miliard de ani pentru a o obține. E frumoasă, nu? Frumoasă si mincinoasă. Special pentru noi, oamenii. Despre minciunile prin omisiune ale frumoasei Laniakea om avea ocazia să comentăm mai la vale, împreună cu prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe.

Cred că după atâtea referiri si reluări ale imaginii Laniakeei, prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, are desigur idee cam pe unde vine Arca lui Goe în poza asta, sau măcar Galaxia noastră (alintată si cu denumirea de calea Lactee). Această imagine redă într-un fel, în rezumat, istoria centrismelor la care a renunțat omul in istoria sa recentă, începând cu geocentrismul, heliocentrismul, continuând cu cel galactic. Ne-am acceptat sub aspect „geografic” poziția marginală, pe Pământ, în Sistemul Solar, în Galaxie si acum iată si în super roiul galactic Laniakea, si desigur descentralizarea va continua. Nu suntem buricul universului… Totuși într-un anumit sens aceasta imagine a Laniakeei continuă să denote antropocentrism. Este o reprezentare grafică înșelătoare destinată anume ochiului si mintii umane, dând per total o impresie greșită despre ceea ce ar fi fiind Laniakea aceasta. Ceea ce face posibilă aceasta vizualizare sunt punctele luminoase care o compun, fiecare dintre ele constituind o galaxie din cele circa 100 de mii de galaxii componente. Lumina fiecare galaxii este formată din lumina miliardelor de stele care compun galaxiile, stele similare Soarelui. Privitorul poate avea impresia ca Laniakea este esențialmente o colecție impresionantă de surse luminoase (care emit fix in spectrul vizibil, accesibil ochiului uman)… Ceea ce este foarte departe de adevăr. Stim că stelele si galaxiile emit radiații electromagnetice într-un spectru mult mai larg decât cel vizibil. Stim că stelele emit in egală măsură fotoni si neutrini si ca energia radiantă a stelelor este mai degrabă incorporată in invizibili neutrini decât in fotoni. In poză nu apar deloc neutrinii, si radiațiile invizibile, infraroșii, ultraviolete, unde radio, raze gamma, care au ponderi colosale in ecuația energetica a galaxiilor. Iar asta nu-i încă nimic in ceea ce privește esențialul. Ponderea esențială a fiecărei galaxii (reprezentată aici ca un punct luminos) constă de fapt în gaura neagră masiva din centru si din materia întunecată difuză ca un halo in jurul discurilor galactice. Întâmplător noi (umanii) suntem constituiți din materie luminoasă (această materie cu rol periferic in economia universului, singura accesibilă observării noastre prin simțuri) si avem tendința să exagerăm importanța acesteia in lume, furnizând iată o imagine a Laniakeei care ne poate da senzații înșelătoare in legătură cu ce anume ar fi fiind aceasta formațiune in curs de destrămare. Si apropo, traseele luminoase evidențiate, pe baza actualului curs al galaxiilor către marele atractor, sunt desenate neținând seama de dilatarea universului. Asa ar arăta o fotografie cu expunere îndelungată a Laniakeei, dacă universul nu s-ar extinde, ci ar fi static. Nu este. Se dilată accelerat sub acțiunea unei „forte” misterioase, ipotetice, numită momentan „energie întunecată”. (Cred că e posibil ca într-un viitor oarecare să se numească, simplu… gravitație 🙂 ) Toate lucrurile invizibile pe care le-am pomenit nu au cum să fie incluse in modelarea grafică a Laniakeei, dar ni le putem reprezenta mental, adăugându-le conceptual acestui model vizual, pentru a avea o idee mai precisă despre ce este Laniakea si care ar fi fiind rolul ei in veșnica prăbușire.

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule.  Undeva, cândva in Laniakea:

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Helios

Veșnica prăbușire
azi faza pe județ

motto:

„Lume, lume… Hello world!
Afară o lumină obscură,
Înăuntru întuneric orbitor,
Omul.” – d-l Goe

Faza „pe oraș” a olimpiadei de gravitație este (desigur) planeta Pământ si împrejurimile, incluzând aici si Luna (aflată la doar o secundă lumină). Nu se cade să insistăm prea mult despre cum se cade pe Pământ, pentru că toată lumea (bună, cumsecade) cam stie cum se cade sau are această impresia înnăscută c-ar ști. Suntem cu toții în cădere liberă spre centrul Pământului încă înainte de a ne naște. Este lucrul la care ne pricepem cel mai bine si cu care ne consumam întreaga viață (ca experți… în materie). Vorba ceea: „Pământ avar, E-atâta de puțin din tine-n noi / Si-așa curând / Ne ceri puținul înapoi”. Viața, o tentativă mereu ratată de a evada din gravitație. In faza pe oraș, olimpiada de gravitație este viața noastră pământeană, plină de atât de multe impresii. Avem impresia că am face si altceva decât să tot cădem spre centrul pământului. Sunt sigur că si tu ai această impresie. Alergând încolo si încoace, pășind înainte sau înapoi, în stânga sau în dreapta, uneori un pic in sus, un pic in jos, mereu cu teama de a nu merge prea departe de casă, de confort, de locurile familiare, teama că te-ai putea rătăci (unde Dumnezeu să te rătăcește?, că oricum nu te lasă gravitația si pace). Toată viată facem (pseudo)călătorii (inițiatice) având impresia că ne-am tot întoarce mereu înapoi, in același loc: acasă. Acasă? Aiurea, doar impresii, nu plecam si nu sosim nicăieri. Suntem provizoriu, pasageri clandestini ai veșnicei prăbușiri. Avem doar impresia că am face si altceva decât a tot cădea spre centrul pământului. Dar ceva, ceva tot om face: cădem spre cer. Cădem si spre cer. Altă cădere, aceeași gravitație. Tot parte din veșnica noastră prăbușire. Doamnelor si domnilor azi, veșnica prăbușire, faza pe județ: Sistemul Solar.

Veșnica prăbușire este foarte înșelătoare pentru că poate etala multe fețe si poate părea (a fi, nefiind) multe si minunate lucruri, poate părea si (deci) poate fi orice, inclusiv Dumnezeu. De exemplu Sistemul Solar sau, mai pe scurt Soarele. După cum am explicat cu alte ocazii Sistemul Solar este Soarele. Ne aflam așadar în interiorul Soarelui, într-una dintre coroanele sferice care compun Sistemul Solara, adică Soarele, Heliosfera. 99% din masa Sistemului Solar se afla in partea centrala a soarelui (cea pe carte o putem vedea pe cer când nu sunt nori), restul de doar 1% sunt mizerii, resturi, reminiscente, rateuri ale gravitației, adică planete, sateliți, asteroizi, comete, praf. Cândva pe pământ, Soarele era Dumnezeu si era venerat ca atare, Aton, Helios si sub multe alte pseudonime, iar pe vremea lui Copernicus a fost chiar promovat ca centru al universului. Micul grăunte devenise, in mintea omului, Centrul Universului. Odă Soarelui. Omul a convins el Pământul să reenunțe, in favoarea Soarelui, la impostura de a se considera buricul lumii. In scurta vreme însă omul a fost forțat sa-l deposedeze pe Sore de aceasta favoare pe care a oferit-o (preț de doar un bob zăbavă) d-nei Galaxia… pentru ca apoi… dar sa nu anticipam si sa ne îndepărtăm de la subiect: veșnica prăbușire, faza pe Sistemul Solar. Iti mai amintești cum s-a ajuns la sistemului solar (Daca nu, poți revedea oricând aceasta simulare)? Sistemul Solar este doar un nor de praf care tot cade si cade fără spor in el însuși, auto sabotându-și căderea. Gravitația s-a auto-sesizat local de existența norului haotic si s-a propus sa-l adune la un loc. Existenta planetelor (1%) este primul eșec… al gravitație… care n-a reușit să strângă chiar tot praful la un loc… așa cum era vorba initial, cand s-a apucat de treaba. De ce s-o mai fi apucat, că se apucase deja gravitația la etajul superior, cel galactic. Nici pe plan local n-a reușit mai bine pentru că până si planetele au sateliți… care sabotează gravitațional autoritatea gravitațională centrală… Asa după cu si sistemul solar o sabotează pe cea a galaxiei care încearcă să adune totul in gaura neagra centrală… si pentru că nu reușește s-o facă întocmai si la timp, gravitația începe sa lucreze pe plan local pe cont propriu. Dacă stai sa te gândești, Sistemul Solar, cu structura lui lenticulara (discoidală) este doar o schiță, o caricatură a galaxiei, o tentativa de a fi…. o galaxie in miniatură… tot așa cum de exemplu Jupiter încearcă sa para un soare in miniatura, niște matrioșe ridicole. Ceva la scara Universului face ca gravitate să nu fie în stare să se hotărască în care centru să adune materia. In drumul către centru multe centre sunt. Si nu toate sunt de succes. Dacă ceva ar fi fost un pic diferit in Univers căderea asta ar fi fost mai uniformă spre unul si același centru, așa însă, la scara asta, se cade si spre Pământ, si spre Soare, si spre Sagittarius A, si spre Marele Atractor si așa mai departe (?!)… mult mai departe (big zbang)… Concomitent. La scara Sistemului Solar gravitația o să dea chix. N-o sa reușească să facă nicio brânză si n-o să se facă nici măcar gaură neagră. Soarele s-a enervat pe gravitație si o sabotează emanând in continuu energie si materie înapoi in neant, in univers, in ciuda gravitației locale, si in favoarea gravitației universale, mama tuturor gravitaților. In fiecare secunda Soarele face scăpate din ghearele gravitației locale echivalentul a milioane de tone de materie trimisă sub diverse forme înapoi in neant, înapoi in cosmos. Până când o va trimite pe toată. Soarele, in interiorul căruia a apărut viată (căci da viața pe care o cunoaștem noi si despre care supunem c-ar fi apărut pe pământ, a apărut de fapt in soare, datorându-se mai mult de 99 % Soarelui decât planetei noastre iubite si rebele), se va umfla la un moment dat, peste vreo câteva miliarde de ani – o clipă – (si va steriliza planeta, eliminând de pe aceasta orice urme de viață), înaintea de a se disipa ca si cand n-ar fi fost. Ce ti-e si cu stelele astea din cer, care ard depărtărilor până ce pier. Asta apropo de Zeul Soare care ar furniza vieții de pe pământ lumină, căldură, energie sau (după cum am discutat noi doi în episoadele despre entropie) poate doar ordine, necesară menținerii pe aci, pentru o vreme a micii iluzii gravitaționale care este viața, în forma ei bio-logică. Totul e doar un joc cosmic al gravitației cu spațiul. Nimic altceva. Nouă ni se pare ca Soarele este soare pentru că emite lumină. Raze de lumină. Fascicule nesfârșite de fotoni. Asta pentru că întâmplător noi avem ochi pentru acea lumină, fiind făcuți dintr-o materie sensibilă la lumină. Poate că altora Sorele le apare a fi fiind soare pentru ca emite neutrini. Raze de neutrinii, fascicule nesfârșite de neutrini. Tu, în fiecare secundă a vieții tale ești străbătut de peste 100 de mii de miliarde de neutrini… Neutrinii sunt un fel de fotoni… Doar că noi n-avem ochi pentru ei… Despre asemănările uluitoare si deosebirile catastrofale dintre fotoni si neutrini vom vorbi noi doi cu altă ocazie, tot pe Arca lui Goe, cand om avea mai mult timp, timpul, dimensiunea imaginară a universului, radical din minus unu, minus una…

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule.  Vei putea remarca in acest videoclip munca fără răgaz a gravitației ca sursa tuturor căderilor. Până si in dragoste se cade, după cum bine si inspirat se menționează in limba engleză când se zice că: you fall in love.

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Cât de anti?

Cât de anti e anti-materia? Cât de „împotrivă” este anti-materia în contra materiei ordinare? Păi total, nu? O opoziție totală de vreme ce atunci când se întâlnesc se anihilează complet una pe alta, lăsând în urmă doar niște radiații care dispar de la locul faptei cu viteza luminii în vid, care-încotro. S-ar putea ca această întrebare să pară de două ori ne la locul ei. Parcă era vorba despre gravitație si despre reconcilierea cu teoria relativității si cu… găurile negre… Ce să fie cu divagația aceasta către antica anti-materie? Antică sau măcar medievală, pentru că în vremurile (mai) moderne materia întunecată si energia întunecată au câștigat bătălia pentru lumina reflectoarelor științei si atenția publicului, în dauna mai desuetei anti-materii. Totuși aducerea la lumina rampei pe Arca lui Goe a anti-materiei este făcută exclusiv in scopul slujirii temei de baza: Gravitația – Veșnica prăbușire.

Presupun că tu cam știi ce-i cu anti-materia asta, inclusiv cu asimetria barionică si cu absența nejustificată a anti-materiei la apelul nominal (si la inventarul universului observabil) așa că nu voi pierde vremea cu asemenea „detalii”, ci voi veni direct la cestiune, la întrebare. Da, vreau să te întreb ceva si te rog să nu mă tratezi cu refuz.

Stii si tu că anti-materia, în mod analog cu materia, este formată din anti-particule, care sunt similare cu particulele echivalente, de exemplu pozitronul (anti-electronul) cu electronul, dar un pic pe invers, cam ca-n oglindă în privința sarcinilor electrice si a altor proprietăți cuantice (cum a fi spin-ul, momentul cinetic…) care au valori opuse la anti-particule față de particule. Masa anti-particulei însă se consideră/ pare, a fi egala cu masa particulei corespunzătoare. Ca atunci când te uiți în oglinda, stânga e dreapta si invers dar înălțimea rămâne aceeași pentru „original” si pentru „imagine” (…). La fel si sus-josul. Totuși savanții nu știu încă daca anti-materia produce (tot) gravitație sau anti-gravitație, iar asta, desi poate părea simplu, este foarte greu de aflat (cum si de ce om vedea în comentarii).

Presupun că realizezi că pentru a înțelege (mai bine) gravitația este musai să stim dacă anti-materia e gravitațională sau anti-gravitațională. Si asta este exact ceea ce vreau sa te întreb. In acord cu intuiția ta, tu ce crezi? Intre un corp format din materie (ordinară) si unul format din anti-materie există din punct de vedere gravitational atracție sau repulsie? De curiozitate. 🙂

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule. 🙂

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Am introdus, aparent prematur, anti-materia în discuția (monologul) despre misterioasa gravitație din simplul motiv că existenta acesteia, a anti-materiei, face posibilă anihilarea gravitației, hocus-pocus. In toate teoriile (noastre) despre gravitație de la cele mai naive, trecând prin cele newtoniene si culminând cu cele einsteiniene, aceasta se manifesta exclusiv acolo unde există „corpuri” care au masă. Masa fără gravitație si/sau gravitație fără masa nu se poate (cel puțin deocamdată)… or fi fiind unul si același lucru (desi nu crez să mai ție mult gerul acesta). Chiar daca exist diferențe notabile in legătură cu interpretarea efectelor vizibile (observabile) ale gravitației de la o teorie la alta, totuși, in toate, sursa este masa. La (bietul) Newton chiar mai mult decât atât, gravitația este o forță (misterioasă care se exercită prin nimic, instantaneu, de la distanță) pe care o resimt doar corpurile cu masă. La Einstein gravitația poate afecta si lumina (care in mod tradițional este considerată fără masă) (…) dar totuși, corpurile cu masă rămân a fi fiind sursa fenomenului. Dacă la Newton explicația pentru felul în care se schimbă starea de mișcare observabilă a unui corp (în vecinătatea altui corp sau altor corpuri) se explică printr-o atragere (a acestuia către centrul de greutate al corpului/corpurilor din vecinătate) la Einstein nu-i vorba de vreo atragere ci (mai degrabă) de o „împingere” pe care o exercita existenta unor deformări (curbări) ale spațiu-timpului produse de existența unor corpuri cu masă. Corpul care resimte gravitația este practic „păcălit” de geometria locului, din perspectiva locală traiectoria sa continuând să fie (să pară a fi) linia dreaptă. Gravitația face să se schimbe perspectiva geometrică (asupra formelor) relativ la pozitivă celui care face observarea. Din punctul „lor” de vedere planetele pe orbite, sau razele de lumină prin spațiu stau pe loc sau (cel mult) merg in line dreaptă. Asa arată linia dreaptă din acea perspectivă. Faptul de a observa corpurile, astrele si/sau razele de lumină din altă perspectivă (din al loc/timp in spațiu, care are o altă curbură locală) oferă in mod relativist priveliștea unor traiectorii care s-ar abate de la linia dreaptă. Din punctul de observația linia dreaptă arată întotdeauna altfel decât linia dreaptă la locul observat…. atunci când prin preajmă se află materie cu masă. Chestie de absolută… relativitate. Găselnița lui Einstein despre deformarea spațiului este benefică pentru că oferă explicații si faptelor pe care teoria lui Newton nu le poate explica, precum ar fi fiind faptul că si lumina (care in mod traditional este considerată fără masă) poate să fie afectată de către gravitație (cel puțin relativ la ceea ce poate vedea si măsura un observator exterior (neatașat razei de lumină). Așadar nu-i vorba că un corp cu masa mare ar trage spre el lumina care trece întâmplător prin preajma (sau vreun alt corp), ci că prezență acelui corp face spațiul să se deformeze, ceea ce este resimțit ca efect secundar de către razele de lumina si/sau de corpurile pasagere, aflate întâmplător pe acolo. Teoria lui Newton vrea să spună ca lucrurile se întâmplă ca si cum între oricare corpuri cu masă s-ar manifesta spontan forțe de atracție (calculabile cantitativ cu formula lui Newton), in timp ce din teoria lui Einstein rezulta că lucrurile se petrec ca si cum prezența corpurilor cu masa ar produce deformarea spațiului (descrisa cantitativ de ecuațiile lui Einstein). Două perspective (ușor) diferit dar în care… oricum masa e de vină. Anticipand (un pic) o „discuție” pe care o voi propune in viitor pe Arca lui Goe, l-as ruga pe preacinstitul cititor citit si unic al Arcei, să constate că ambele perspective asupra gravitației (Newton, Einstein) sunt… statice. Foarte statice. Denotă veșnicie, infinit, perpetuum mobile. Ce vreau să spun cu asta? Uite ce vreau să spun (dragul meu cititor). Sa presupunem că am avea (in considerare) un sistem (izolat) simplificat de „n” corpuri (vaci sferice), fiecare de dimensiuni date (razele R1… Rn) fiecare cu mase date (M1…Mn) plasate (si fixate cumva) in puncte date fixe (P1…Pn). Păstrând acest context (aceste condiții) in mod perpetuu, indefinit, ce-ar rezulta din cele două teorii? Din prima teorie (a lui Newton) ar rezulta ca intre corpuri s-ar stabili instantaneu un sistem de forțe (foarte ușor de calculat) așa încât asupra fiecăruia dintre corpuri se va exercita o forța, precisa, ca rezultanta a forțelor generate gravitațional de celelalte corpuri. In acord cu teoria lui Newton aceasta stare ar fi perpetua. Nimic nu se va eroda in acest sistem. Forțele respectiv vor continua să se manifeste la infinit păstrându-și intensitatea (ca expresie a energie totale a sistemului, fixa si conservabilă). Nu exista (in interiorul teoriei lui Newton), niciun motiv ca forțele acelea sa se schimbe in timp (sa se diminueze, sau sa sporească). In cazul teoriei lui Einstein, prezenta celor n corpuri cu masele respective si aflate in pozițiile respective, ar duce la deformarea proporționala a spațiului (într-un „relativ” ușor de calculat), care ar face predictibila traiectoria unei raze de lumina prin acest sistem. Si in acest caz deformarea respectiva a spațiului ar fi fiind ceva pentru totdeauna. Nimic din teoria lui Einstein nu prevede vreo epuizare a „gravitației” care deformează spațiul. Ambele teorii sunt statice, atemporale, explicații ale unor stări care pot continua monoton la infinit. (Ceea ce intre noi fie vorba denotă că pe undeva s-a greșit ceva, grav). Deocamdată doar Newton a fost prins cu ocaua mică. Dar in sfârșit, despre asta om mai vorbi altă dată. Avem ce!!! Să revenim un pic la anti-materie. Indiferent ce ar fi fiind gravitația, cel puțin deocamdată, sursa ei pare a fi fiind masa. Interacțiunea dintre materie si anti-materie duce subit la anihilarea ambelor, prin transformare lor in radiații (electromagnetice, lumină) fără masă… si deci la dispariția subita a gravitației de care se făceau responsabile in zona aceea cele doua corpuri (de materie si de antimaterie). Experimente din acestea prin care poate fi anulata manifestarea unor fenomene, pot ajuta enorm la înțelegerea respectivelor fenomene. Faptul ca in urma interacțiunii dintre materie si anti-materie gravitația este făcută sa dispară, ma face sa cred mai degrabă (nu trup si suflet dar orișicât) ca anti-materia este (in raport cu materia) anti-gravitațională. Adica ca in interiorul teoriei lui Newton un corp de materie ordinara si unul de anti-materie s-ar respinge (in loc sa se atragă) exact cu forță prezisa de Newton, iar in interiorul teoriei lui Einstein, ca anti-materia diformează spațiul invers decât il deformează materia ordinara (mai cred si alții așa ceva). Ce-o însemna „invers” in cazul ăsta este un subiect foarte, foarte suculent. Aproape la fel de suculent ca cel despre semnificația faptului ca spațiu-timpul se deformează. Si asta rămâne pe alta dată, pentru că uite că si așa m-am lungit enorm de mult (parcă as fi vreun aldus) pentru a justifica (cu inima îndoită) că in cazul anti-materiei votez pentru anti-gravitație. Ca bonus ar fi de zis ca anti-gravitaționismul anti-materiei ar putea fi un început de explicație al misterului penuriei de anti-materie prin zona de univers pe care cu onoare o populăm.

Căderea lui Isaac

Newton a numit căderea gravitație! O alegere inspirată. Si sună bine. 🙂

Nu știu alții cum sunt dar eu, când mă gândesc la Principiile matematice ale filozofiei naturale si la părintele acestora, copilul sturlubatic născut în satul Woolsthorpe, la nici 10 km miazăzi de orășelul Grantham, în apropierea țărmului răsăritean al Angliei, la Isaac cel care legase planetele cu o şfară cu motocei la capăt, să nu cadă in hău, de crăpau astronomii jucându-se cu ele, ori la prichiciul calculului diferențial și integral, de care ne ținem cu toții când începem a merge copăcel prin matematica în care ne ascundeam, când ne jucam noi, liceenii, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie! Și, Doamne, frumos era pe atunci, căci și gravitația si toate erau perfecte si tefere, si fizica era îndestulată, si spațiul, si timpul si materia erau de-a pururea în petrecere cu gravitația, și toate mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a omului de știință! Și era el vesel ca vremea cea bună și sturlubatic și copilăros ca vântul în tulburarea sa…

Pe vremea teologului Newton si pentru încă vreo două veacuri care i-au urmat, așa era gravitația: perfectă. Nu glumesc si nu exagerez. Si nu doar gravitația, ci aproape totul in fizică mustea de perfecțiune. Si spațiul, si timpul si materia si lumea întreaga. Era un soi de paradis al științei înfrățită cu matematica. S-a consemnat pe atunci prima mare teorie unificatoare în știința, desființându-se diferențele dintre ceresc si pământesc (care fuseseră instaurate, hăt, încă din vechime de către Aristotel si Ptolemeu). Universul însuși era infinit si imuabil, plin de la un cap la altul de stele, planete, asteroizi, comete, un pic de praf si cam atât. Nimic altceva. Nici vorba de anti-materie, materie sau energie întunecate. Totul era perfect si predictibil, nu ca acuma. Spațiul era spațiu si timpul era timp. Erau absolute. Contai pe ele. Lumina era lumină (nu fotoni ca acuma). De la acel primordial „Să fie lumină” nu mai fusese nimic atât apoteotic precum acest „Sa fie gravitație” incantat de către Issac cel fără prihană. Intr-un astfel de paradis poziția de om de știința in schema umanității era mai mult o sinecură. Nu mai aveai cine stie ce lucru de descoperit. Ce era important de descoperit fusese deja descoperit de către Sir Issac Newton. Cu atâta s-a ales si el, cu titlul de Sir. Cam puțin. Ar fi putut fi numit fără probleme Dumnezeu, sau măcar să fi fost canonizat. Să fi trait in Mesopotamia sau in Egiptul antic ar fi fost zeificat. Ca un Dumnezeu, Sir Isaac Newton, a edificat o lume perfectă si a oferit-o muritorilor, practic pe gratis, le-a dat-o de pomană ca să-i fie lui de bogdaproste pe lumea cealaltă. Lumea era pe atunci așa de perfectă, după cum cu mâhnire se oglindea în Principiile matematice ale filozofiei naturale (precum cetatea Neamțului în Ozana cea limpede ca cristalul si repede curgătoare ca viața), încât prost să fi fost si n-ai fi avut cum să nu-i sesizezi caracterul divin. Era clar o lume creată de (un) Dumnezeu. Prea era perfectă, logică, rațională, totalmente cognoscibilă. Un calculator procopsit să fi avut pe vremea aceea, pe post de demon al lui Laplace, si ai fi putut afla fără probleme (tot) trecutul si prevedea la perfecție (tot) viitorul. Serios.

Pentru a înțelege mișcarea într-un mod în concordanță cu legile sale, Newton postulează spațiul si timpul absolute, permițându-i astfel să conceapă mișcarea ca o schimbare în spațiul absolut. Această idee îi permite lui Newton să salveze efectele perceptibile de accelerare ale corpurilor ca mișcări reale în spațiul absolut. Filosofia naturală a lui Newton poate fi înțeleasă doar dacă luăm în considerare concepția lui despre Dumnezeu: ”Newton a invocat pe Dumnezeu în acțiunea la distanță dintr-un motiv specific, pentru a susține gravitația în univers, avertizând împotriva unei viziuni a universului ca o simplă mașină… a încercat astfel să dezvolte un concept despre Dumnezeu care să ofere un model stabil, organizat și predictibil al lumii naturale, un Dumnezeu care proiectează pe principii raționale și universale, accesibile tuturor oamenilor… el apelează la Dumnezeu pentru a explica mecanismele pe care nu le poate explica altfel, inclusiv acțiunea la distanță.” (Philosophiae Naturalis Principia Mathematica – Wiki).

Spațiul era un container gol, infinit si imuabil, absolut, fix, tridimensional în care plutesc corpuri, obiecte, macroscopice, continuumuri materiale, care se mișcă si se transformă, urmând riguros, în ritmul curgerii timpului (care si el este tot așa: absolut, uniform, egal si independent), ecuațiile mecanicii newtoniene si legea gravitației universale. Iar gravitația era foarte cumsecade. Nu avea nicio treabă nici cu spațiul, nici cu timpul, nici cu lumina. Nu se atingea de ele, văzându-si exclusiv de treabă doar cu obiectele materiale. Se propaga instantaneu pretutindeni si era ușor de calculat de aici până la infinit. Nimic în plus, nimic în minus. Rai, care erai. Ce pretenții să mai fi avut? Universul era un joc infinit, repetabil, cu stele. Atât. Să fi fost într-adevăr lumea așa cum rezulta a fi să fie din descrierea lui Newton si cum mai si părea pe atunci a se potrivi cu observațiile, si am fi huzurit si astăzi ca-n sânul lui Avraam. Dar deh… N-a fost să fie. A dracului fatalitate. Ce n-a mers? Eh, mărunțișuri, ciupeli, dar de, când vrea Domnul cu săracul dintr-o bubă-i umple capul. Le-om trece în revistă împreună, în rubrica de comentarii.

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule. 🙂

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Newton le-a dat credit și altora, așa cum a fost Galileo. De fapt Newton s-a născut în anul în care a murit Galileo, în 1642. Newton a scris într-o scrisoare:

“Dacă eu am văzut mai departe decât alții este pentru că am stat pe umerii unor giganți.”

Cu puțin înainte de moartea sa, probabil cu gândul la misterul gravitației, Newton a scris cu smerenie:

“Nu știu ce am părut lumii că sunt, dar mie însumi mi-am părut doar un băiețel care se joacă pe malul mării… care la un moment dat găsește o piatră mai netedă sau o scoică mai deosebită decât cele obișnuite, în timp ce marele ocean se întinde nedescoperit înaintea mea.”

Despre gravitație (0)

Gravitația s-ar putea revela cândva a fi fiind ceva banal de simplu dar, până atunci, rămâne un ce obscen de complicat, enigmatic, înșelător, de neînțeles. Am avut mereu acces cvasi-direct la observarea manifestărilor gravitației (nemijlocit de nimic altceva decât de simțurile noastre) încă de la bun începutul inteligentei noastre ca specie si încă nu am reușit să-i dam de capăt. Dintre cele patru tipuri de interacțiuni „cunoscute” care compun baza modelului lumii (în varianta științifică), gravitația pare a fi cea mai puțin înțeleasă si cea mai puțin compatibilă cu ideea unei teorii unificatoare a totului. Înțelegem în mod categoric mai bine lumina (electromagnetismul) si interacțiunile nucleare tari si slabe decât înțelegem gravitația.

Nu mă refer desigur la (vreo) înțelegere în sens absolut, ci la faptul că, pe de o parte (a), teoriile științifice si modelele matematice care descriu fenomenele guvernate de către interacțiunile electromagnetice, nucleare tari si nucleare slabe, sunt mai bine articulate, explicând mulțumitor de precis CUM se desfășoară respectivele fenomene (in cadrul modelului științific despre lume) si că pe de alta parte (b), aceste teorii si modele ne oferă o imagine destul de clară in legătura cu rolul acestor (trei) tipuri de interacțiuni în funcționarea lumii (repet, in cadrul modelului uman, științific al lumii celor observabile).

Teoria clasică a electromagnetismului (guvernată de ecuațiile lui Maxwell) împreună cu mecanica cuantică descriu mulțumitor sistemul de relații (stabilul si repetabilul) care guvernează mulțimea lucrurilor observabile in in lume, mai puțin gravitația. Cea mai bună teorie pe care o avem despre gravitație este Teoria relativității generalizate a lui Albert Einstein, care, desi reușește să fie un fabulos pas înainte (in raport cu teoria newtoniana a gravitației (Doamne iartă-mă) universale (…), nu reușește să furnizeze indicii despre sursa primară a gravitației, despre fundamentul elementar ca agent al acestei manifestări, despre felul in care se generează si se propagă. Spre deosebire de mecanica cuantică in care modelul standard se bazează pe existenta unor particule elementare si a unor scheme de interacțiune intre acestea, reproductibile in mare măsura (de ex) in acceleratoarele de particule, teoria generalizată a relativității nu oferă niciun fel de indiciu echivalent. Ideea existenței gravitonului ca agent elementar al interacțiunii gravitaționale nu a depășit niciodată stadiul de ipoteza, si pare a fi din ce in ce mai mult o pista care va fi abandonată. Nu stim nici măcar daca anti-materia manifesta gravitație sau anti-gravitație.

Un al doilea neajuns major al teoriei relativității este profunda incompatibilitate cu modelul cuantic al lumii. Se lucrează, dar cam fără prea mult spor, la o teorie cuantică a gravitației care să amelioreze sau să înlocuiască teoria relativității. Alte discrepanțe între teorie si datele obținute prin observație, în strânsă legătură cu gravitația au forțat savanții să introducă ipotetic noțiuni precum „materie întunecată” si „energie întunecată”. Putem produce lumină, electricitate, magnetism, putem face interacțiunile tari si slabe să se manifeste, stim cum sa le împiedicam să se manifeste, le putem manipula, experimental, în laboratoare sau „in producție”. Nu putem produce si stoca gravitație. Nu putem face gravitația să se manifeste sau să nu se manifeste, ori să-si modifice intensitatea. O putem constata si atât. Abia am fost in stare să detectam niște unde gravitaționale. Este cel mai puțin în controlul nostru.

Toate acestea denotă inconsistența teoriilor pe care le avem pentru gravitație. Desigur că este posibil ca aceasta impresie de „incertitudine” mai mare in privința gravitației, relativ al „certitudinile” referitoare la celelalte trei tipuri de interacțiuni (care guvernează modelul științific al lumii) să fie doar rezultatul faptului că există o abundență mai mare de date noi (neconcordante) la scara macro-cosmosului, si ca „certitudinile” cuantice să se dovedească iluzorii atunci cand (si acolo) se vor adăuga date noi (cand om fi in stare sa vedem mai mult si mai bine si sa lărgim contextul cu date noi si poate neconcordante)… Cine stie. Cert este că si studiul gravitației a avut o astfel de perioadă de glorie care a durat 300 de ani, atunci cand „Legea gravitației lui Newton” era „la putere”. Ce simplu, frumos, elegant si mai ales complet si definitiv părea totul. Până si ideea de demon al lui Laplace părea posibilă si cumsecade. Despre cum „era” gravitația pe vremea lui Newton (si cum de nu mai e) cred că ar merita să pomenim într-un alt episod al periplului intitulat „Veșnica prăbușire”. (va urma)

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule. 🙂

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Veșnica prăbușire (în) (continuare)

Moto: „În adorația lui Dumnezeu înghețați, privim la nesfârșit cum cade universul prin noi.” – Smaranda în veșnica ei prăbușire (octombrie 13, 2022 la 10:45 pm)

Hei tu! Tot tu?! Nu te-ai pierdut, prin spatii, si nu te-ai rătăcit. Esti (tot) tu?, o nu! De alaltăieri si până azi cum ai petrecut? Ti-e mai bine așa? Iti pare bine de ce-ai făcut? Apropo, ce-ai mai făcut? Oooo, da. Nu te știi să fi făcut nimic dar nu-ti pare rău că s-a întâmplat așa. Azi e azi si ieri a fost ieri si nu vrei să se mai întoarcă. Nici n-ar putea. Dar uite că suntem tot doi pe-un loc… departe, departe rău de locul în care fuserăm alaltăieri, când ne mirarăm împreuna de veșnica prăbușire, suntem la sute de milioane de km de acel spațiu si timp, în care nicio urma a pe/trecerii noastre n-ar putea fi detectată, atunci, acolo… Si totuși ești aici, acum. Poate si eu. Sunt. Nu e de mirare că nu ne-am rătăcit. Planeta, sursa noastră locală de ordine, a avut grijă să navigăm cuminți împreuna, căci fără ea am fi fost hăt departe unul de altul, unul hăis si altul cea, risipiți în cea vastitate fără seamăn. Tu știi că noi cădem într-una spre centrul pământului? Poate nu mă crezi, poate-ti închipui că glumesc, că exagerez, că-s nebun… Tu unul știi bine că nu cazi, ești fix, plin de stabilitate, nu te scufunzi în pământ, nu? Eee… Asta momentan, pentru că te împinge în sus lumina. Exact atâta cât cazi spre centrul Pământului tot cu atâta urci în sus împins de lumină (de electro-magnetism dacă vrei să zic științific, dar pe scurt lumina, ea te propulsează in sus) si uite așa ti se consolidează iluzia că n-ai cădea… c-ai fi in repaus… la suprafață pământului. Dar totuși cazi, cazi si cazi si cazi… Spațiul care se scurge în pământ te trage si pe tine in jos si-ai tot cădea, dacă nu ti-ar da lumina iluzia acestui balans, în cel mai perfect echilibru cu putința… aproape în nemișcare. Aceasta misterioasă coincidență este ca o conspirație, întâmplarea că lumina si gravitația sunt perfect egale încât nu te duci, momentan, nici in jos nici in sus… Eu curentul cel indus totdeauna m-am opus cauzei ce m-a produs… Si totuși cazi, țărână frumoasă si vie. Eppur si muove. De tine trage pământul în jos, lumina în sus si universul în toate părțile. Abia te ții cu toate ale tale… Reziști o clipă, poate nici atât. Tu știi că atunci când stai in picioare gravitația este mai intensă la tălpi decât la vârful capului? Si ca urmare timpul îți trece un pic mai repede la cap decât la picioare, si că uite așa, încet, încet, discrepanțele se acumulează si devii tot mai asincron tu cu tine, pierzându-i ordinea interioară si coerența? Si vai, nu-i aceasta singura de/cădere… Niciun echilibru nu este pentru totdeauna… La un moment dat o vei lua fie în sus, fie în jos, dar mai ales in toate părțile. La urma urmei spațiul se dilată (curge) în toate direcțiile deodată… Cum i-ai putea scăpa? N-ai cum! Si apropo de spațiul care se tot extinde – poveste de la celălalt capăt al universului, de ce crezi tu că se dilata? Savanții spun că-l trage… energia întunecată. Aiurea! Gravitația. Tot gravitația îl trage… si pe el… N-are cine altcineva. Om mai vorbi despre asta… Dar până atunci mai va. (si va urma).

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Lie, lie, ciocârlie, ia sa-mi spui tu mie, de ce zbori in vânt si dai de pământ, si dai de pământ.

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Veșnica prăbușire

Hei tu!… Ce faci? In chiar clipa aceasta… Ce faci? Ce întrebare năroadă! Ce întrebare naivă! Stie oricine. Stai confortabil în repaus si privești spre un ecran. Nu? Poate sorbi dintr-o cafea. Poate dintr-un cognac. Poate îți bate inima, poate te gândești. La ceva. La cineva. Poate ești vesel. Poate ești trist. Poate aștepți. Ceva. Pe cineva. Să treacă timpul. Să vină vremea. Poate aștepți să vie ora mesei. Poate! Poate! Poate nu faci nimic, ci doar ești… fiind. Hei tu!… Ce faci? In chiar clipa aceasta… Poate acestea înșirate mai sus si cine stie ce alte mărunțișuri… dar toate-s nimică. Altceva faci tu acum si pururea… Te prăbușești. Esti prăbușindu-te… prin spatii. Prizonier inexorabil, fără scăpare, al gravitației. Esti cazând, acum în cădere… toate cad, toate curg. Timpul „scurs” de când citești acest text si toate întâmplările tale cuprinse în el, în acest insignifiant si aparent constrângător de ireversibil timp (timpul ce-ți îngăduie iluzia că poți face una sau alta), toate acestea sunt nimicuri neglijabile în raport cu întâmplarea cea mare care te mână prin spatii. De când citești despre „Veșnică prăbușire” ai căzut deja prin spațiu zeci de mii de kilometri, ai fost târât ireversibil prin spațiu în jos (mult mai categoric decât prin timp), ai curs împreună cu spațiul si continui să cazi, să te prăbușești, împreuna cu tot universul. Această cădere este existența. Restul sunt detalii, mici efecte colaterale ale aceste căderi numită gravitație. Mici împotriviri. Timpul, fericirea si (orice) alte iluzii sunt simple (d)defecte secundare minore ale curgerii spațiului în el însuși… Panta rhei, toate curg, toate cad… Căderea este singura devenire… câtă vreme (mai) ai unde cădea… Despre gravitație cu drag…

***

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție:

Despre gravitație se pot spune multe (…). Cu puțină imaginație poate fi calomniată si ponegrită în fel si chip… ceea ce s-a mai tot întâmplat. Mai greu este să găsești locul potrivit pentru un început al vorbei despre misterioasa gravitație. Cu ajutorul Carminei Burana licărește ideea că un bun început de gravitație ar fi fiind imponderabilitatea. O fi. Multi își imaginează că imponderabilitatea însemnă absența greutății sau chiar a gravitației, ori că „în spațiu” cosmonauții experimentează imponderabilitatea pentru ca fiind departe ar fi scăpat de gravitația terestra si de gravitație in general… Nimic mai fals. Nu exista așa ceva, precum absența gravitației. Imponderabilitatea nu înseamnă absenta gravitației ci gravitația in acțiune. Imponderabilitatea este starea care se obține ca urmării căderii in camp gravitational. Cosmonauții de pe stația orbitală sunt in imponderabilitate nu pentru ca sunt departe de pământ si nu simt gravitația acestuia, ci pentru ca sunt in cădere, sunt prăbușind-se… pe o orbită circumterestră. Imponderabilitatea lor este exact la fel ca cea pe care o resimți tu atunci când sari de pe scaun pe durata scurtă a căderii tale până jos. Dacă vrei mai multa imponderabilitate poți sari de la etajul 10, de ex.

Gravitația terestra pe care o resimt cosmonauții este doar puțin mai mică decât cea pe care o resimțim noi pe pământ. La suprafața Pământului noi ne aflam la circa 6000 de km distanta de centrul planetei, iar cosmonauții se afla la circa 6150 de km, adică nu cu mult mai departe… Vi-l amintiți pe Newton? F = G x (M1 x M2) / (d x d). Cand „d” se schimba de la 6000 la 6150 asta face ca greutatea cosmonauților sa scadă cu mai puțin de 5%. Imponderabilitatea nu înseamnă lipsa gravitației si/sau a greutății ci înseamnă pur si simplu cădere sub acțiunea gravitației, gravitație in acțiune. Cosmonauții cântăresc acolo cam 95% din cat cântăresc pe Pământ.

Faptul de a te duce in spațiu nu te scutește de gravitație, dimpotrivă. Gravitația este pretutindeni… Acolo, in spațiu, ca si aici la suprafața pământului, exista gravitație, a pământului, a soarelui, a galaxiei, a roiurilor de galaxii, a „paradisului incomensurabil” super-roiul Laniakea si așa mai departe, mult mai departe. Spre toate acestea cădem concomitent, către toate deodată… inclusiv când stăm in repaus la suprafață pământului cădem, mișcându-ne amețitor si inexorabil prin spațiu. Gravitația este sursa ordinii si dezordinii, a tuturor mișcărilor si a cauza existentei entropiei, a săgeții timpului si a trecerii timpului… Despre aceasta cădere sunt multe de spus, căci înainte din poveste mult mai este.

Despre găuri negre (II)

In imaginile „obișnuite” prin care se încearcă ilustrarea sugestivă (pe înțelesul nostru, al profanilor) a felului în care prezența unor mase distorsionează gravitațional continuumul spațio-temporal, în acord cu teoria relativității, se recurge la o modelare simplificată bi-dimensională (precum cele incluse în episodul anterior al acestei epopei al reconcilierii profanului cu găurile negre). In aceste reprezentări spațiul (bi-dimensional) apare ca fiind o pajiște plană, pe care un corp de probă s-ar putea mișca liber stânga-dreapta si înainte-înapoi. Prezenta unui corp masiv (o planetă de exemplu) în acest spațiu ar avea darul să deformeze pajiștea plană, alungind-o în direcția celei de-a treia dimensiuni (pe verticală), deformarea fiind cu atât mai accentuată cu cât masa corpului este mai mare si cu atât mai abruptă cu cât corpul este mai compact (mai dens, ocupând, la aceiași masă, un volum mai mic) :

Imaginea conferă o anumita sugestivitate dar este profund greșită si induce o confuzie teribilă celui profan în încercarea sa de a-si imagina cum anume devine treaba cu prezența unei mase care ar deforma spațiul (în fapt că distorsionează continuumul spațio-temporal, afectând deopotrivă si timpul, nu numai spațiul). De obicei încercând să mergem un pas mai departe si să ne imaginam cum anume se petrec lucrurile in realitatea tridimensională (în care spațiul nu este un simplu plan), aceste modele ilustrative ne conduc cu gândul la faptul că ar trebuia să luăm în calcul alte dimensiuni spațiale suplimentare, în care să fie posibilă deformarea/alungirea spațiului… ceea ce însă nu este conform cu realitatea descrisă de teoria relativității. Distorsionarea gravitațională a continuumului spațio-temporal 4D (3D + 1) nu presupune existența altor dimensiuni spațiale în direcția cărora să se producă curbarea/deformarea spațiului. Pentru a înțelege mai exact felul în care gravitația influențează continuumul spațio-temporal ar trebui să apelăm la o model încă si mai simplificat, cel uni-dimensional. Să luam în considerare numai o singură dimensiune spațială x, si să le ignoram pe celelalte două spațiale (y, z) si pe cea de-a patra (t – timpul)… Refăcând, prin similaritate, modelul grafic bi-dimensional de mai sus, în noile condiții simplificate, o ilustrare echivalentă a felului in care prezenta unei mase deformează spațiul ar arăta astfel:

Modelul este în continuare greșit, întrucât sugerează că prezența unei mase în acest spațiu simplificat (în care am luat în considerare doar una dintre dimensiuni, pe axa Ox) ar indica deformarea acestei dimensiuni x prin alungirea ei în direcția y, ceea ce trebuie spus că nu reflectă ceea ce intenționează teoria relativității să afirme. In acord cu teoria relativității spațiul pe dimensiunea x se alungește, în prezenta unei mase, cu un spor proportional cu masa respectivă, dar in cadrul aceleiași dimensiuni x. Pur si simplu distanța măsurată pe o dreapta între doua puncte A si B este mai mare atunci cand intre cele doua puncte se afla o un corp cu o masă oarecare, decât distanta care ar fi măsurată (pe aceeași dreaptă) între punctele A si B în absenta vreunei mase. Lungimea liniară, măsurată pe axa Ox intre punctele A si B, in cazul în care există un corp cu masă „m” între aceste puncte, este aceeași cu cea pe care o are curba redată în model. Rolul curburii (pe direcția y) în acest model este pur si simplu de a ilustra vizual faptul că distanța dintre A si B apare ca fiind mai lungă, (spațiul s-a alungit) atunci când în interiorul segmentului AB există un corp cu o masa oarecare (si nu că traiectoria unui mic corp de probă care circula între punctele A si B s-ar abate in direcția y)… Este ca si cum segmentul AB ar fi mai lung pe dinăuntrul decât e pe dinafară, lucru pe care nu-l putem vizualiza grafic decât apelând la curbarea respectivului segment (ceea ce în realitate, în acord cu teoria relativității, nu se întâmplă). Revenind la modelul bi-dimensional (propus in majoritatea imaginilor care încearcă să ilustreze felul în care prezenta unei mase distorsionează gravitațional continuumul spațio-temporal), ar fi de precizat ca nu avem de-a face cu o deformare a suprafeței plane a cercului in direcție „z”, ci doar cu faptul că aria cercului (din vecinătatea unui corp cu o masă oarecare) este mai mare decât ar fi în absența masei, având o mărimea măsurabilă echivalentă, cu cea a suprafeței tri-dimensionale reprezentată în desen pe direcția „z”. Cercul respectiv este mai mare pe dinăuntru decât este pe dinafară, ceea ce este într-adevăr contra-intuitiv si greu de reprezentat, altfel decât apelând la trucul înșelător al deformării pe direcția „z”. Pasul următor constă în a re-gândi cazul din realitate, cea tri-dimensional, înțelegând că prezenta unei corp cu o masă oarecare face ca o sferă din vecinătatea lui să fie mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară … adică să apară, prin măsurare, mai mică unor observatori din afară si mai mare unora dinăuntru… ceea ce nu implică luarea în considerare a unor extra-dimensiuni spațiale în care să se producă curbarea spațiului care să oglindească aportul de lungime. Si asta nu este (nici pe departe) totul, pe drumul reconcilierii profanului cu găurile negre. Trebuie să mai atingem si subiectul delicat al felului în care gravitația perturbă timpul (cea de-a patra dimensiune a continuumului spațio-temporal), precum si să vedem în ce fel este influențată „geometria” spațiului în vecinătatea corurilor cu masă, în funcție de densitatea acestora. Pentru a produce o gaură neagră este nevoie nu doar de masă, ci si de o compactare/împachetare potrivită a materiei respective, până la densități colosale (apocaliptice) care să permită declanșarea colapsului gravitational (altă noțiune de explicitat). Cred că pentru moment ar fi prea destul să medităm on bob zăbavă asupra sferelor care sunt mai mari pe dinăuntru decât sunt pe dinafară. Întrucât „Sortis Humanae ad Intelligendum Lux„, am putea, de exemplu, să meditam din punctul de vedere al unei raze de lumină care are de traversat o sferă imaginară din spațiu. Când sf-era e goală drumul e mai scurt si mai „drept”, iar când e o masă acolo, drumul e mai lung si nu la fel de drept, sau, mai bine spus, este ca si când ar fi fiind așa.

Despre găuri negre

preambul: Sunt conștient de faptul că în privința plănuitei expediții inițiatice la Sabadell (…) stăm foarte prost cu pregătirile. Aproape mai prost decât stă Putin cu pregătirile pentru celebrarea zilei de 9 Mai cu prilejul odei victoriei retroactive si reprobabile. In privința clarificărilor teoretice… (vezi continuarea preambulului in zona comentariilor)…

In privința traseelor, a itinerarului si a mijloacelor de transport spre „acel Sabadell”, una dintre variantele de luat in calcul, amintită aici, pe Arca lui Goe, era aceea a unui Sabadell pe scurtă-tură, cu ajutorul psihedelicelor, variantă rămasă însă fără ecou (ca o romanță), practic ne găsindu-se amatori de șuetă pe subiect, în mulțimea compactă a potențialilor cutreierători ai timpului din siajul Arcei lui Goe. Păcat. Se putea teoretiza spectaculos pe tema respectivă, care oferea, ca bonus, si ocazia relansării discuției despre eventualitatea unei reconcilieri dintre știință si mistică (avută în vedere în subsidiar, ca hatâr). Psihedelicele, ca vehicul de teleportare spațio-temporală, rămân în rezervă. Astăzi (în ultima zi de 1 Aprilie a lunii), as relua un alt subiect rămas în suspensie pe Arca lui Goe de nenumărate ori până acum, si care, în viziunea unora (inclusiv științifici), ar oferi mijloace teoretice de a călători pe alt fel de scurtături în timp si spațiu. Este vorba, doamnelor, domnișoarelor si domnilor despre găurile negre. Nu știu dacă vom putea ajunge (sau nu) la Sabadell, în piața Sant Roc, în 2012, pe 19 mai la ora 18:00 cu ocazia Odei spontane a bucuriei retroactive, printr-o gaură neagră, dar, pentru început, cred că n-ar strica să facem niște precizări interpretative, care ar putea ajuta în tentativa de reconciliere a profanul cu găurile negre si de a mai risipi din starea de confuzie aldusiană care se degajă de obicei din conversațiile pe această temă. Așadar si prin urmare este vorba despre găuri negre (si despre de/formarea spațiului sub acțiunea gravitației). Să începem cu niște ilustrări grafice:

(b)Arca lui Goe în lupta cu inerția în preajma unei găuri negre !

Urmare a faptului că noțiunea de „gaură neagră” este foarte popularizată în conștiința colectivă a contemporanilor, presupun că majoritatea potențialilor vizitatori-observatori ai acestui topic sunt pe deplin familiarizați cu aceste reprezentări grafice, care încearcă să redea sugestiv si pe înțeles (pe înțelesul profanilor), în ce ar consta si cum ar funcționa o gaură neagra, o singularitate rezultată în urma acțiunilor extreme ale gravitației („forța” care guvernează Universul, universul fiind o gubernie la discreția unicului gubernator, Gravitația). Ei bine, vin si pre-zic (fără pretenții de originalitate) că de fapt denumirea de „gaură neagră” este destul de neinspirată si că aceste reprezentări grafice (sugestive), nu lipsite de merite (artistice si științifice) sunt fundamental greșite si înșelătoare, inducând profanului idei greșite în legătură cu natura așa numitelor „găuri negre”. Nu mă voi grăbi să precizez explicit ce anume este greșit în aceste privințe si nici să demontez ideile „greșite” (ale celor merituoși în acest sens, care chiar au idei despre ce si cum ar fi fiind găurile negre, singularitățile si manifestările de prin preajma acestora), preferând să propun (inițial) un moment de reculegere si pre/meditare, vizavi de modele (mai mult sau mai puțin nebuloase) prezente în mintea fiecăruia dintre co-participanții voluntari la tentativa de reconciliere a profanului cu găurile negre (if any). Cred așadar că n-ar strica un scurt moment de evaluare si recapitulare (în minte) a detaliilor care constituie modelul de gaură neagră pe care-l are fiecare în cap, imaginându-ne, de exemplu, cum am putea explica unui copil ce este, în ce constă si cum se manifestă o gaură neagră, așa cum o înțelege fiecare. Tu, prea-cinstit cititor citit si prea-unic al Arcei Lui Goe, cum ai explica copilului din tine, ce-i si cum o gaură neagră, în acord cu modelul din capul tău? Vom reveni apoi la confuziile care împiedică momentan reconcilierea rezonabilă a profanului cu… gravitația (născătoare de univers si, si de „găuri negre”)… dar numai si numai în contextul inventarierii traseelor, a itinerariilor si a mijloacelor de transport spre „acel Sabadell”. 1, 2, 3… Meditează acum!

37 de decenii

Nimic pe lume (lumea aceasta) nu se poate face fara credinta si dorinta. Dar care oare sa fie mai importanta? Dorinta sau Credinta?

Sau, si altfel, se exclud oare ascetismul si hedonismul? Sau, si, dimpotriva? Astazi Isaac N. ar fi implinit 37 de decenii daca n-ar fi decedat intre timp. Chiar daca n-a inteles nimic ca lumea din acesata lume, dupa cum a demonstrat descendentul Albert E., totusi dl.Sir Isaac N. (om de stiinta si teolog) ramane ilustrarea simbolica perfecta a faptului ca stiinta si religia redau esentialmente la fel imaginea universului, fara osebire. La fel de aproximativ… Problema gravitatiei a ramas nerezolvata. Problema celor trei corpuri… Este oare materia sursa gravitatiei sau gravitatia (un atribut al spatiului) este sursa materiei… Ah, Universul, acest Defect al lui Dumnezeu… in curs de a fi reparat, de la Sine… intr-o incordare fara sfarsit…