In precedentul episod al epopeii tentativei reconcilierii (cuiva) cu gravitația, cu… teoria relativității și în final cu felurite feluri de găuri aproape negre, am procedat la evacuarea profanului din ecuația respectivă, hăituindu-l înspre „front-i-eră” (du-te, du-te si s-a dus), pentru a degaja terenul de excesul de balast subiectiv în respectiva întreprindere. Prin urmare singura victimă potențială a hărțuielilor noastre lexicale cu maieutici bizare (si false), a rămas (în inocență sa) prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, care însă este deja hârsit si tăbăcit în acest gen de inter-acțiuni, aproape imun am putea zice, așa încât de-acuma ne-om putea concentra exclusiv pe problemă, teoretizând de zor, către epilog în zbor.
Punctul de rezistență al precedentului episod al epopeii a fost videoclipul de Adio al lui Gabi la Space-Time PBS, în care simpaticul personaj a încercat elegant demontarea câtorva prejudecați referitoare la (supra)numitele găuri negre, ajungând chiar la punerea în discuție a definiției entităților numite astfel. Foarte sugestiv a fost si felul în care a vorbit despre paradoxul (ne)(mai)întâmplării de evenimente în „interiorul” (!?) găurilor negre (care interior?), a semnificaților masei si densității relativ la respectivele entități. Povestea unicornului care orbitează gaura neagră, a maimuței buclucașe care plonjează în gaura neagră si a observatorului distant (creator de realitate si de poveste, el fiind povestitorul) este de-a dreptul tulburătoare, neliniștitoare chiar, în tot cazul mai captivantă si mai emoționantă decât povestea micului prinț, captiv si el pe steaua sa (despre care, cuminte, d-l. Antoine de Saint-Exupéry a evitat discret să menționeze ce fel de stea era. Poate era o stea Planck.) Esențializând un pic s-ar putea spune că în povestea lui Gabi (care este un observator ipotetic extrem de pertinent, în acord cu standardele unanim acceptate în Universul cunoscut – adică peste tot cu excepția neglijabilă a zonelor de din interiorul găurilor negre – universul lacunar) spectatorul care urmărește cu sufletul la gură peripețiile primatei aflată simultan în translație si rotație prin spațiu, pe un curs de coliziune cu… o gaură neagră, „vede” concomitent (a) faptul că maimuța se mișcă din ce în ce mai încet până când încremenește de tot în nemișcare, atunci când atinge suprafața orizontului evenimentelor (rotația, translația si timpul oprindu-i-se), nimic ne mai întâmplându-i-se, oricât cât de mult timp ar mai casca observatorul gura la peisaj, si (b) (culmea) „vede” si că, imediat după încremenire, maimuța nu se mai vede, deloc, că dispare brusc, ca si cum s-ar fi prăbușind „în” gaura neagră, dincolo de orizontul evenimentelor, ceea ce, celor neatenți la poveste, le-ar putea părea bizar, neverosimil, ilogic, nerealist… non-sens, aberant. Nu? Gabi explică destul de limpede în videoclip de ce nu e nimic aberant în toată această întâmplare, așa încât orice spectator atent, onest, rațional si minimal alfabetizat în fizică poate înțelege situația, simplă ca bună-ziua. Lucrul cel mai important care rezultă din videoclipul „Do Events Inside Black Holes Happen?” mi se pare însă faptul că pune sub semnul întrebării însăși natura găurilor negre la nivelul cel mai abstract cu putință, cel al definiției acestora. La urma urmei ce ar trebui să se înțeleagă prin sintagma „gaură neagră”? Este (sau nu este) gaura neagră un obiect? Ce anume este esențial să se manifeste observabil, referitor la o entitate cosmică, pentru a putea fi încadrată sub umbrela acestei embleme (vagi) de gaură neagră? Să fie oare suficient să avem un „orizont al evenimentelor” (si gata „g-aura neagră”)? Sau e musai să existe „singularitatea” (zero dimensională, cu densitate infinită) pentru a avea o gaură neagră veritabilă? Există (oare) de-adevăratelea găuri negre? Sau nu? Entitățile din centrele galaxiilor si alte entități cosmice observabile, catalogate ca fiind găuri negre, sunt ele oare găuri negre în sensul celor despre care se zice (exagerându-se) c-ar fi fost anticipate/prezise de teoria relativității generalizate a lui Albert Einstein sau sunt (mult) mai puțin de atât? Cam ce? Stele Planck? Sau poate altfel de stele mai bizare decât cele stranii? Ce-am putea spune oare despre găurile negre extreme (în cazul cărora orizontul extern al evenimentelor coincide cu orizontul intern Cauchy al evenimentelor)? Dar despre singularitățile în pielea goală (naked singularity), cele fără niciun orizont al evenimentelor ce ar fi de zis? Sunt oare particulele elementare simple astfel de singularități în pielea goală (naked singularity), reziduuri ale evoluției „găurilor negre”? Cum contează în toate aceste scenarii ipoteza cenzurii cosmice (Cosmic censorship hypothesis)? Cam în legătura cu acestea ar urma să fie despicat firul în patru (sau în cate o fi nevoie), în viitoarele episoade ale epopeii reconcilierii nimănui cu gravitația.
In episodul de azi ne propunem mai puțin: a-b-c.
(a) Pentru a stabili dacă o ipotetică si veritabilă „gaură neagră” este sau nu „un obiect” (si cel mai probabil că nu e, fiind mai degrabă… ăăă… un proces), ar trebui sa lămurim ce este acela un obiect. Cum anume trebuie să fie o entitatea oarecare observabilă în Univers pentru a putea s-o considerăm obiect. Ploaia de exemplu nu este un obiect (chit că implică niște obiecte, precum stropii de ploaie)… (va urma)
(b) Oricât am evita să excludem cuantica din discuția reconcilierii nimănui cu gravitația, de la un punct încolo acest lucru nu mai este posibil. Ajunseserăm cu expozițiunea la ipoteticele stelele stranii în care mecanismul prin care materia se opunea gravitației constă în interacțiunile tari exercitate intre quarcurile stranii în care se „dizolvaseră/descompuseseră” neutronii (care asiguraseră, prin principiul excluziunii Pauli, încontrarea materiei cu gravitația în stelelor neutronice). Ei bine acesta este un punct în care nu mai putem ignora cuantica (cu care se presupune c-ar fi fost reconciliat cândva chiar si profanul de pe Arca lui Goe). De ce? Pentru că gravitația este strâns corelată de masă, iar masa este în cazul stelelor, suma maselor particulelor care constituie steaua… iar masa acelor particule… eee, vine într-o oarecare măsură de la boson-ul Higgs (supranumit particula lui Dumnezeu)… dar nu numai… In cazul nefericiților neutroni (ca si în cazul protonilor) o mică parte din masa mare pe care o au (mare comparativ cu a electronilor, de ex) provine din masa quark-urilor componente (care vine de la câmpul cuantic Higgs) dar restul (o foarte mare parte) este pur si simplu efectul relativist al energiei de legătură care menține cele trei quark-uri în formă de neutron (sau proton)… Prin spargerea neutronilor, practic, o mare parte din masă „dispare”… ceea ce… ăăă… duce la scăderea gravitației la față locului… si la încetinirea procesului de „găurizare” a stelei stranii… Cert este ca o stea stranie pare să conțină mai putină materie decât predecesoarea… ceea ce poate induce ideea că, practic, pe calea formarii singularității, din ce în ce mai multă masă este radiată din peisaj, încât gravitația devine din ce în ce mai mult o chestiune de spațiu, decât de masă…. ceea ce conduce către (c). După câte s-ar părea așadarmateria este în stare de orice sacrificii pentru a se opune gravitației, fiind gata chiar de a renunța la o parte din masa sa, adică taman la ceea ce-i conferă, vorba ceea, prestanță, greutate, materialitate…
(c) N-ar strica să ne lămurim (dar cum???) dacă gravitația este produsă intrinsec de către corpurile cu masă sau este (doar!) o reacție a spațiului la prezență corpurilor cu masă (masă care apare pe ne pusă masă, ba de la particula lui Dumnezeu, ba de la condensări energetice între sub-particule)… Ceea ce ar conduce cu gândul la posibilitatea „gravitației pure” de tip Smaranda. 🙂
Arsenie Pleșu Gabriel Boca Andrei Alexandru si (nu) prea-înțeleptul Solomon. Salată cu fructe de mare, si de pădure, dragă pădure.
Mărturisesc spășit că reconcilierea profanului cu gravitația, în varianta propusă pe Arca lui Goe, merge prost. Mai mult stă. In contextul dat, cu anturajul si siajul arondate, lucrurile nici n-ar avea cum să salte în planul realității manifest, după cum reiese printr-o evaluare sumară dar onestă… pentru că pe nimeni nu coafează ideea respectivei reconcilieri. Țara arde, si ce zic eu țara, țările ard… si nouă ne arde de găuri negre si de ipotetice stele stranii. Cu atâtea operațiuni militare speciale pe lume, ba-n Ucraina, ba-n Israel si cu atâtea alte h-angarale pe capul rumânului, pe cine ar mai putea interesa o reconciliere sinceră si decentă a profanului cu gravitația? Pe nimeni! Nici măcar pe d-l Goe lui meme nu-l mai interesează respectiva reconciliere si nici să se prefacă nu mai stie cum să se prefacă că l-ar interesa, epuizându-și mijloacele actoricești de mimare a interesului pentru maieutică. Si apoi de unde naiba să iei profani? Că n-ai de unde, într-o lume virtuală, ca a noastră, sacralizată cvasi-integral. Si atunci? Ce e de făcut? Păi nu e nimic de făcut. Mergem înainte cu gravitația, oricum neavând încotro (că nu degeaba-i zice ei veșnica prăbușire… ), cu sau fără de profani si profanatori de idei. Reconcilierea nimănui cu gravitația si cu găurile negre este la fel de bună, de practică si de utilă precum ipotetica reconciliere a profanului cu aceeași gravitație si teorie a relativității generalizate dimineața, la prânz si seara. Așadar vom continua bine-merci reconcilierea dar, începând de acuma, a nimănui cu gravitația, eradicându-l pe profan din ecuație, simplificator si izbăvitor, ne mai având a-i purta de (vreo) grijă. Si pentru ca aceasta schimbare de strategie să nu pară prea brutală sau prea bruscă, astăzi nu reconciliem, ci divagăm. De mâine încolo om vedea. Până atunci însă, pro-fanilor noștri pe cale de evacuare (si, în subsidiar si inevitabil, si prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, martor fără voia lui la a b-arcei simfonie) le oferim o salată lejeră, pentru o digestie ușoară si fără complicații logice, ontologice sau deontologice, pe alese, cu înghițituri fără sughiț, comentabile individual:
Arsenie Boca. Viața de apoi
Am hotărît să continui exercițiul recuperator al unor însemnări de jurnal, începînd cu cele din prima tinerețe. Nu o fac pentru a-mi răzgîia portretul, ci pentru a reaminti atmosfera intelectuală a unei epoci și pentru a readuce în discuție oameni și teme uitate.
Începutul anilor ’70
Note de lectură din Auguste Valensin (preot iezuit francez, 1879-1953). Pasaje din Autour de ma foi, 1948, și citate corelative din alți autori:
„Dacă s-ar găsi o probă dovedind inexistența lui Dumnezeu, m-aș gîndi că am fost onorat de credința mea, că dacă universul e ceva idiot și de disprețuit, cu atît mai rău pentru el; nu eu sînt vinovat pentru a fi crezut că Dumnezeu există, ci Dumnezeu e vinovat că nu există.”
„Răul ne e dat, căci altfel n-ar mai fi libertate. Ni se dă de ales. Mîntuirea nu se oferă decît aceluia care o dorește.”
„Ateismul latent al credincioșilor de mijloc (există și un ateism care se prezintă ca erezie creștină).“ Citat din Pascal (scrisoare către doamna de Roannez, octombrie 1656): „Revelația înseamnă îndepărtarea vălului, or Întruparea învăluie încă și mai mult chipul lui Dumnezeu.”
Revin la Valensin:
„Dumnezeu se ascunde în chiar manifestarea sa.”
„Orice dovadă constrîngătoare violează conștiința umană, schimbă credința în simplă cunoaștere.” („atitudinea kenotică a lui Dumnezeu”)
„Credința e un dialog. Dar vocea lui Dumnezeu este tăcerea. Dumnezeu nu este irezistibil. Nu se vrea astfel. Cine are urechi de auzit să audă!”
„Tatăl e tată fără a-și impune paternitatea. DA are valoare atunci cînd NU este posibil.”
„Orice iubire e întotdeauna reciprocă. Iubirea nu e posibilă decît întrucît e miracol, întrucît implică reciprocitatea, chiar dacă aceasta nu e conștientă, ori se refuză, ori se pervertește. Pentru același motiv, orice mare iubire e iubire răstignită. În așteptarea unui Fiat! de egală intensitate, iubirea nu poate decît să sufere.”
„Știința mă obligă să accept ceea ce se vede. Nu poate nega existența unui virus. Dar poate nega existența lui Dumnezeu… Credința – zice Sf. Pavel (Evr. 11,1) – «e vederea lucrurilor care nu se văd». Ea transcende ordinea Necesității, «Fericiți aceia care n-au văzut și cred!», adică aceia care cred fără a fi obligați.“
A fi convins (convaincu) = a fi învins (vaincu).
„Crucificat, Dumnezeu ia partea omului împotriva propriei sale divinități.”
„Nu ideea de Dumnezeu e antropomorfică, ci ideea de om este teomorfică.”
„Sartre îl ucide pe Dumnezeu pentru a spune: Je suis, donc Dieu n’existe pas”.
Preluare din Kierkegaard: Moartea – marea inițiatoare în misterele eternității. Ea e creștină cînd schimbă „transitus” în „transcensus”.
Alți autori citați de părintele Valensin:
Pascal: „Dumnezeu e media dintre nimic și tot.”
Sf. Isaac Syrul: „Cel ce se vede așa cum este e mai mare decît cel ce învie morții.”
Cele trei chipuri ale Răului după Saint Denis (Dionisie): 1. parazitismul, 2. impostura, 3. parodia.
Sugestii existențiale Zen. Trei feluri de a fi: a) ca piatra (reține toate impresiile); b) ca nisipul (reține prompt, dar pierde repede) și c) ca apa (nu reține).
Începutul anilor 2000
Proasta folosire a inteligenței: excesul critic (iritarea ca demaraj), excesul sofistic (falsificator), excesul tehnic (abuz conceptual și paradă de „specialitate”), inteligența fără cultură, inteligența fără spirit, inteligența imorală.
Gata cu poezia. Înapoi la gnoză-n proză si la dramă-n epopee. Vorbim desigur despre veșnica epopee a reconcilierii în van a profanului cu gravitația, care este sublimă, am putea zice, dar care, pe Arca noastră de jure nu se face deloc, iar de facto se face de tot, lipsind însă, vorba ceea, cu desăvârșire. Desigur că sub aspect scolastic progresele de până acum, ale respectivului profan, pe drumul reconcilierii sale cu veșnica prăbușire (prin spatii) sunt literalmente nule (din culpa comună a părților autor-actor-public), dar totuși sub aspect practic se poate constata o oarecare conștientizare a aflării noastre si a fiecăruia în continuă cădere, decădere si prăbușire, chit că reacția primară a profanului față cu aceasta achiziție emoțional-intelectuală este mai degrabă una teribilistă si insolentă, gen „Ei ași, ce ești copil? Si ce mare procopseală să fie si cu asta bibicule?Ai inventat mersul pe jos!„. Totuși, dincolo de aparențe si de bravadă, în sinea lui, martorul suferă o mini-dramoletă specifică pre-neantizării de sine, pe care simte nevoia imperioasă să o respingă, să o refuze formal, să o nege, sau măcar să o minimizeze ori să o ignore, unii ascunzându-se după degete, alții fugind de rupând pământul, pentru a se refugia într-o cuminte si practică uitare si tăcere. Bravo lor! Ceilalți (infernul, inconștienții), crezându-se imuni (pe ce s-or baza?), continuă să se hârjonească prin zonă cu onor dl. Goe, ori ei între ei, crezând si sperând că ne-am afla în continuare tot în poezie, în metafore si figurații, în deplină siguranță si că nimic anume nu-i poate atinge ori reconcilia cu ireconciliabilul. Se va constata că nu-i așa. 🙂 A se deplânge după constatare.
Așadar cădem. Spre centul Pământului, spre centrul Soarelui, spre centrul găurii negre din mijlocul galaxiei (pe drumul lung al robilor si al căii lactee). Cadem, suntem căzând spre Galaxia spirală din constelația Andromeda, spre centrul de greutate al grupului local de galaxii, spre marele atractor din Laniakea. Si așa mai departe. Suntem tot o cădere, o prăbușire. Noi, materia. Materia comună, ordinară, banală, barionică, vizibilă, luminoasă. Noi materia de lumină, suntem căzând, perpetuu… Aceasta cădere este existența, atât si nimic altceva. Ne mai agățam, noi materia, de câte ceva, provizoriu, păstrând un balans iluzoriu cu gravitația, reușind să nu se scufundam deodată in pământ, în soare, în găuri negre stelare sau hilare… sau să ne transformam în așa ceva… iluzie, nălucire, fantasmă… gări, halte, interstițiile amăgirii, in pitice albe, neutronice sau stranii… Nu? Cam pe aici ajunseserăm cu materia… în goana ei nebună prin spatii. Te știu cam uituc si cam lălâu (lasă-mă să te las) așa că, necontând pe ținerea ta de minte si pe tragerea ta de inimă, am făcut tot eu cuvenita recapitulare a materiei din urmă. Ca să fie, că-nainte din poveste mult a fost, puțin mai este.
Dupa stelele stranii ar urma la catalog direct găurile negre (ai să-mi fut una si alta nu, vorba nostrastellei noastre negre din negură si abis)… Dar nu-i oare cam degrabă trecerea? Chiar să nu mai fie chiar nimic între stelele stranii si găurile alea abisal de negre? Am avea unele îndoieli… logice, pe care, mărinimoși din fire, le-om partaja cu tine, prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe, aka o-menirea speciei… Ne-am cam repezit la găurile negre ca fata mare la măritat. De unde atâtea găuri negre?… E adevărat că în nomenclator sunt multe si de multe feluri dar suspiciunea noastră de bază ar fi că alea, botezate așa în pripă (că le e si savanților degrab’ să nu le vie stenahorie) nu-s chiar atât de negre pe cât s-ar crede. Că nici dracu nu e chiar atât de negru. Toate sunt gri, inclusiv materia cenușie. Înainte de a reveni cu epilogul la stelele stranii si la demistificarea catranului cu care-s vopsite găurile negre, este musai pentru cine vrea să intre în această horă (fie si numai ca martor) să vizioneze un film: „Se petrec sau nu evenimente dincolo de orizontul evenimentelor unei găuri negre?„. Este un film emoționant în care Gabi reușește simultan mai multe performanțe notabile: să-si ia adio de la publicul său oferind ultimul episod oficial al seriei sale pe PBS Space Time Channel, să treacă în revistă si să rezolve într-o maniera admirabilă câteva dintre prejudecățile comune despre găurile negre si mai ales să anticipeze surprinzător as zice câteva dintre lucrurile insolite care urmează să fie pomenite în episoadele viitoare ale epopeii gravitație de pe Arca lui Goe. A fost o mare încântare să regăsesc în filmul lui multe din amănuntele cu care l-am hârțuit în foileton pe prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei. Vizionare plăcută:
Abia după ce toate personajele care contează vor fi vizionat filmul lui Gabi, vom putea încerca să elucidam semnificațiile intenționate ale titlului atașat prozei de azi despre hiatus si incluziune si să continuam marșul epopeic al reconcilierii profanului cu gravitația, înspre orizontul evenimentelor sau chiar până spre singularitate.
Sub umbrela sintagmei „Stelele neutronice” se găsesc câteva tipuri de corpuri cosmice care doar printr-un considerabil efort de imaginație pot fi încadrate la categoria „stele”. Singurul lucru care le-ar îndreptăți pe ele să se creadă stele este faptul că sunt alcătuite din rămășitele unor foste stele, rezultate în urma „conflictului” violent dintre materia acelei stele si universala gravitație. Cu siguranță că orice prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe stie deja (sau poate știi cu ușurință) cam ce-ar fi fiind si cum ar fi fiind o stea neutronică, desigur în limitele a ceea ce știu despre asta internetul si oamenii de știință (adică ceva, destul de puțin, dar orișicât), si prin urmare n-ar avea rost să mai livrez aici, în proză scurtă, aceleași detalii redundante (pe care, în caz de interes si necesitate, le-om putea re/lua în discuția colectivului, în aria comentariilor cu noimă, de din subsolul articolului). Ceea ce mi-ar plăcea să pot oferi onoratului cititor citit si unic Arcei lui Goe ar fi fiind imboldul prin care să-l fac pe acesta să accepte unele perspective epistemologice inedite asupra încleștării dintre materie si gravitație, ajunse cu bătălia lor în această faza a stelelor neutronice, insistând mai degrabă asupra incertitudinilor si lucrurilor neînțelese si neexplicate referitoare la acest tip de obiecte cosmice. Asupra aspectelor enigmatice din siajul stelelor neutronice ar fi grozav dacă cititorii si-ar putea da ingenuu cu presupusul, oferind soluții intuitive sau măcar interpretări si sugestii personale despre cum cred ei c-ar putea sta treaba cu stelele neutronice. 🙂
As aminti, așa în genere, că regula de abordare a unui obiect, despre care încercam să înțelegem câte ceva, ar consta (desigur) (a) în a stabili din ce este făcut obiectul, dar mai ales de a identifica (b) ce anume îl menține în existență, ce anume contribuie la conservarea sa, apoi (c) ce anume se opune existentei sale, încercând să-l destructureze, să-l schimbe, să-l socată din existență (din definiție, din starea dată) si desigur (d) care ar fi mecanismele prin care interacționează factorii din grupurile (b) si (c). Adică să știm de unde vine, unde si pe unde se duce obiectul studiat în efemera-i existență, după cum poate-ti mai amintești că am procedat, de ex, în episodul La Steaua.
După cum presupun că-ti amintești, în acel episod al epopeii gravitației, aceasta reușise să învingă destrăbălarea dizgrațioasa a unui nor difuz de praf, de gaz si pulberi cosmice, transformându-l (prin adunare) într-o sferă de foc (plasmă), pentru ca apoi să ajungă (aparent) la bună pace si echilibru cu materia stelei, care compensa constant forță gravitațională, prin presiunea rezultată ca urmare a eliberării de energie din procesul de fuziune nucleară (amorsat cu prilejul înghesuirii norului într-un spațiu de circa zece mii de ori mai mic decât cel ocupat initial, de la vreo 10 miliarde de km la doar 1 milion de km). Materia norului devenea așadar un soi de combustibil capabil să furnizeze energia necesară care să se opună acțiunii gravitației, ajungându-se astfel la un armistițiu spectaculos de circa 10-15 miliarde de ani, de strălucire si stabilitate. Doar că, în acea ecuație, cei doi actori care se înfruntă nu dispun de aceeași anduranță si tenacitate, gravitația (nemuritoare !!!) așteptând impasibilă ca materia să-si epuizeze energia si elanul cu care aceasta i se opune, ceea ce, inevitabil, se întâmplă… Când în urma fuziunii nucleare cea mai mare parte a materiei stelare s-a transformat în (nuclee de) fier, bilanțul energetic se strică iremediabil, iar acest proces nu mai poate furniza energie, lăsând steaua la mâna gravitației, care trece fulgerător la contraatac. Cu ultimele resurse de energie (…) steaua se transforma într-o supernovă si explodează reușind să salveze o mică parte a materiei din ghearele gravitației, zvârlind-o rebel în spaț… restul însă… jale, bietul astru, un dez-astru. Presiunea gravitațională comprimă ditamai steaua cu un diametru de un milion de km într-o sferă cu un diametru de abia 10-15 km (cam cât orașul Tecuci). Intr-o așa de mare înghesuială electronii sunt forțați să se combine cu protonii, rezultând neutroni (si o mulțime de neutrini minusculi si ultra ușori care părăsesc la repezeală locul faptei).
Respectivul obiect devine preponderent format din neutroni (care sub aspect electric sunt neutri, nu se atrag, nu se resping) care sunt la fel de aproape unii de alții precum sunt protonii si neutronii in nucleele atomice. Densitatea unui astfel de obiect este comparabilă cu densitatea materiei din nucleele atomice. Chiar se spune că de fapt, din multe puncte de vedere, o stea neutronică este un imens nucleu atomic format din enorm de multi neutroni care sunt ținuți la olaltă, nu de forțe nucleare, ci de gravitație. Un astfel de corp este foarte neted (înălțimea formelor de relief de pe suprafața sa fiind de ordinul milimetrilor), se rotește extrem de repede (de sute sau mii de ori pe secundă, față de pământ care face o rotație în 24 de ore), posedă un câmp magnetic enorm (de sute de milioane de ori mai intens decât câmpul magnetic al pământului) si, în anumite condiții, emite (pe la poli) fascicule de radiații X. Gravitația la suprafața sa este uriașă, viteza de scăpare fiind cam jumătate din viteza luminii. Un corp lăsat să cadă de la un metru este accelerat colosal așa încât atunci cand atinge suprafața stelei neutronice are o viteză de circa 1500 de km/secundă. Un centimetru cub de materie neutronică cântărește mai mult decât muntele Everest (conținând echivalentul de materie al acestuia). Spațiul si timpul sunt puternic distorsionate la suprafața unui astfel de corp ceresc astfel că timpul curge cam cu 20% mai lent decât pe Pământ (în condiții normale)… Cu timpul rotația si radiația se diminuează, ajungându-se la un nou echilibru… de o uluitoare stabilitate. Desigur că o stea neutronică poate atrage si acumula materie de prin jur, poate înghiți o stea vecina, poate să se combine cu o altă stea neutronică, rezultatul fiind ruperea echilibrului (în favoarea gravitației), ajungându-se la catastrofa colapsului, la prăbușirea obiectului în el însuși si transformarea sa într-o gaură neagră… dar, o stea neutronică, relativ izolată în spațiu, este un obiect aflat într-un incredibil echilibru care poate continua să existe imperturbabil (păstrându-si forma, dimensiunile, proprietățile) pentru trilioane de ani… aparent pentru totdeauna…
Cel puțin până acum nu s-a putut imagina un mecanism prin care o stea neutronica să-si consume si încheie existența. Gravitația pare să fi ajuns într-o astfel de situație la un șah etern cu materia, nefiind capabilă să comprime si mai mult sfera respectivă… Presupun că este limpede pentru toată lumea că gravitația n-a dispărut si nu a încetat să se manifeste si că dacă steaua neutronică își menține raza în limita celor 10-15 km înseamnă că acolo se manifestă o forță teribilă care se opune gravitației, reușind cu succes să o contrabalanseze.
Tu, prea-cinstit cititor, citit si unic al Arcei lui Goe, știi care este proveniența acelei forțe? Si dacă da, cum presupui că se va încheia runda aceasta a disputei dintre materie si gravitație? Se va întâmpla ca în runda anterioară, când gravitația a așteptat cuminte să se epuizeze energia din procesul care i se opunea? Cum va fi de data asta? Este energia care se opune gravitației într-o stea neutronică inepuizabilă, încât aceasta să fie practic condamnată la nemurire, într-un veșnic balans cu gravitația? Sau nu? Ori poate că gravitația va avea tot așa, doar să aștepte, ceva mai mult de data aceasta, înainte de a recâștiga partida si de a prelua iarăși controlul, împingând materia spre noi orizonturi de manifestare, într-o altă rundă, diferită? Tu ce crezi?
Update: Aproape niciuna dintre entitățile (retro)vizitatoare (din grupul prea-cinstitului cititor citit si unic al Acei lui Goe sau din vreun alt grup adițional) nu a reușit să găsească imbolduri, sau cuvinte ori îndemnuri potrivite pentru a articula un mesaj, în acord cu știința sa sau cu intuițiile sale, despre care ar fi fiind sursa energiei prin care materia neutronică se opune cu succes gravitației si dacă acest armistițiu ar fi fiind unul durabil dar totuși trecător ori dimpotrivă etern. Nici măcar d-l (Nea-Goe) Basarab Nicolescu (prin reprezentanții săi) n-a știut ce-ar fi putut alege on topic de prin teoreme în acest sens. Singura timidă încercare a venit de la d-na Smaranda, care a declarat că mizează pe perisabilitatea tenacității materiei neutronice, în disputa erozivă cu persistenta gravitație universală, prorocind ne-veșnicia stelelor neutronice. Cum orice minune ține sau se întâmplă în trei zile, care iată s-au scurs deja de la data solicitării… cred că n-ar fi abuziv să pomenim câte ceva despre părerile savanților contemporani în aceasta privință, pentru a asigura o trecere cât mai lină spre următorul episod al epopeii gravitației in lume (anticipat si așteptat cu nerăbdare in stil unic de către domnița Olga).
Înainte de livra explicația savantă a oamenilor de știință, ar fi nimerit să amintim sumar care este situația care necesită „explicare”. Așadar gravitația, a prins momentul in care materia stelară (plasma in care se sintetizau prin fuziune nucleară atomi grei) nu a mai putut furniza energia care sa agite particulele de materie încât aceasta să creeze o presiune termică (expansionistă), îndreptată împotriva gravitației… Ne mai având energie sa se agite (termic), particulele (protoni, neutroni, electroni liber si nuclee atomice HE, O, C, Si, Fe etc) au făcut ceea ce le-a dictat gravitația (atractivă) s-au apropiat unele de altele, sporind si mai tare (în avalanșă) gravitația care a reușit astfel să recupereze spatiile goale dintre particule, înghesuind ditamai steaua de un milion de km in diametru într-o sfera de 10-15 km)… strivind si dezintegrând nucleele formate si silind electronii să se combine cu protonii pentru a forma neutroni, neutroni si numai neutroni… (mă rog si neutrini care părăsesc in graba scena evadând cu nonșalantă in cosmos.. Lor le dă mâna pentru că aproape nu au masă si gravitația de stea neutronică nu-i poate reține cum i-ar reține o gravitație de gaură neagră)…
Ajunși cu scenariul aici, noi simpli profani trăitori pe planeta Pământ, in acord cu simțurile noastre de mamifere si cu inteligenta de primate, având inoculată în minte imaginea macroscopică a rigidității corpurilor in universul înconjurător, intuim că maximul lucru pe care l-ar putea face gravitația ar fi fiind să lipească toți neutronii intre ei si cu asta basta. Dacă tu de ex, transporți prin cosmos o pungă cu 1000 de zaruri de câte 1 cm cub fiecare si ti se rupe punga împrăștiind zarurile prin vidul cosmic pe câțiva km sau zeci de km, ce faci? Te apuci să le aduni la un loc, le strângi unul lângă altul, eventual le lipești ca să stea, formând un cub cu volumul de 10 cm cubi. Destul de mic si de compact. Nu. Mai mic de atâta n-ai cum, pentru că bunul simt precum si cunoștințele acumulate in scoală te informează că două corpuri (solide) nu pot ocupa in același timp același loc in spațiu. Problema este că gravitația nu stie carte… si nici ce ar fi fiind acela un corp solid nu prea stie (Apropo tu știi? Cam ce ar fi fiind un corp solid si de ce e el solid în acord cu percepția noastră macroscopică de mamifere antropoide?).
Aparenta rigiditate a corpurilor care ne apar a fi fiind solide (în lumea formată din atomi si molecule, cu care suntem atât de profund familiari), nu rezultă din plinătatea (cu materie) a respectivelor corpuri (despre care noi, arcagoeologii stim deja că-n realitate sunt mai mult goale), ci din faptul că sunt formate din atomi care au un înveliș electronic format din… electroni, care în sens mai general fac parte dintr-o categorie mai cuprinzătoare de particule elementare numite fermioni. Faptul că sunt fermioni nu denotă vreo fermitate (denumirea trăgănau-li-se de la nașul lor Enrico Fermi), dar înseamnă ca sunt forțați să respecte anumite principii (sic) de exemplu principiul excluziunii Pauli care spune că doi fermioni nu pot ocupa / partaja aceeași stare cuantică… adică mai pe înțeles spus nu pot sta doi pe-un loc si deci nici prea aproape unul de altul… In lumea cuantică particulele nu pot sta chiar oriunde, ci doar din loc in loc in arii precis delimitate spațiul însuși fiind cuantic, discret (nu continuu) în acord cu amicul Plank (amicul lui Fermi si al lui Pauli, nu musai si al nostru)… Desigur că toate aceste amănunte sunt destul de obscure si contraintuitive pentru o minte obișnuită cu percepția altor scări dimensionale… dar toate observațiile si modelele converg indicând faptul ca fermionii respectă cu strictețe principiul excluziunii Pauli. Intre noi fie vorba acest lucru este extraordinar, întrucât fără acest principiu n-am fi stat astăzi de vorbă. Dacă nu ar fi existat o asemenea constrângere intre fermioni, atunci toți electronii unui atom s-ar fi înghesuit fără probleme pe primul strat orbital lipsind substanța atomică de orice reactivitate chimică. Toate elementele chimice ar fi fost complet inerte, amorfe, nereactive chimic (mai inerte decât gazele nobile), si ca urmare nu s-ar fi putut forma molecule si substanțe complexe precum materia organică. Din motive totalmente obscure însă fermionii nu se tolerează unii in preajma altora, ceea ce in cazul atomilor îi face să se organizeze pe straturi orbitale care se completează cu electroni începând cu cele mai apropiate de nucleu înspre exterior. De regulă straturile orbitale exterioare nu se completează corespunzător cu numărul de electroni pe care le-ar putea găzdui, in acord cu numărul stărilor cuantice, ceea ce conferă atomilor reactivitate chimică (manifestată prin tendința de a acapara electroni sau de a se debarasa de ei, ceea ce lasă loc de combinații chimice intre atomi diferiți care-si pun in comun electronii de pe straturile orbitale exterioare).
Este cred momentul de a traduce toată această poliloghie confuză in limpedea limba română profană. In acord cu aceasta traducere principiul excluziunii Pauli înseamnă că între fermioni (in cazul de fata electronii din atomi) se manifesta o forța de repulsie colosal de mare doar când aceștia sunt foarte aproape unul de altul, si care scade abrupt de îndată ce aceștia iau o mică distanță între ei. Atenție mare, nu este vorba despre forța de respingere electrostatică datorată faptului ca electronii sunt încărcați cu același tip de sarcină (si anume negativa). Aceea este bășca si se modifică mult mai lin cu distanța (în acord cu formula lui Coulomb pe care poate ti-o mai amintești din fizica de liceu, o formulă foarte asemănătoare cu a lui Newton dar cu sarcini in loc de mase).
Dacă faci parte dintre cei care au reușit să ajungă cu lectura până aici si să si urmărească firul narativ, mai trebuie să știi (a) că forță rezultată din principiul excluziunii Pauli este, acolo in aria îngustă pe care o acoperă, mult-mult-mult mai mare decât cea columbiană (electrostatică) si că (b) savanți nici n-au catadicsit s-o introducă la „forțe” pârând-li-se suficient s-o lase așa ca „principiu”. Dacă-ti amintești savanții au identificat la capitolul „forțe”, patru categorii mari si late legate de cele 4 tipuri de interacțiuni cunoscute in natură: interacțiunea gravitațională, interacțiunea electro-magnetică, interacțiunea nucleară slabă si interacțiunea nucleara tare. Atât. In privința forțelor generate de aceste 4 tipuri de interacțiuni savanții au fost capabili a fi in stare să propună formule care să exprime cantitativ cât de mare este forța respectivă in condiții date (mase, sarcini, distante, etc). Nu același lucru s-a întâmplat cu realitatea referitoare la principiul excluziunii Pauli. Acolo nu există formule care să redea cantitativ forța repulsiva dintre fermioni când sunt prea aproape unii de alții. Adică, in acord cu ceea ce se observă, forța respectiva ar fi fiind (practic) infinită in sensul ca n-ai cum forța electronii s-o încalce, ne observând-se nicio încălcare a acestui principiu constatat si formulat de amicul genial Pauli, pentru a explica funcționarea si alcătuirea atomului. Faptul că te poți îmbrățișa cu partenerul/partenera, că poți apuca lucruri simțind o consistență oarecare, că poți stat pe pământ fără să te scufunzi in el, toate se datorează „forței repulsive infinite” care se manifesta atunci când vrei sa aduci niște electroni prea aproape de alții si care (in principiu) dispare brusc atunci când îi îndepărtezi nițel, infinitezimal si asta conferă rigiditatea observata in cazul corpurilor solide cu care avem de-a face. Sper că nu te-am pierdut de tot pe drum si că ești încă apt să revenim împreună la oile noastre neutronice.
După cum bine stim, în fizică, infinitismele denotă neștiință. Mai devreme sau mai târziu savanții vor trebui să renunțe la confortul principiului excluziunii Pauli, si să pună mâna (sau capul la contribuție) să găsească formule si să calculeze cât anume este forța aceea care intervine intre fermioni, de ce depinde, cum poate fi modelată matematic, si care sunt mecanismele care o guvernează, acceptând că există mai multe feluri de interacțiuni in univers decât cele 4 acceptate până acum (si pe care se tot chinuie sa le unifice). Poate te întrebi (bine ar fi) ce legătură are discuția asta despre fermioni cu stelele neutronice. Are, si anume faptul că neutronii sunt si ei (ai ghicit) tot fermioni, si ca urmare respectă principiul excluziunii Pauli, adică mai pe românește se resping extrem de tare când încerci să-i aduci prea aproape unii de alții (si nu se resping deloc atunci când îi lași să se îndepărteze un pic. Si asta este forța care tine în balans gravitația într-o stea neutronică, iară nu faptul că neutronii ar fi fiind niște bile pline de materie care n-au cum sa se mai întrepătrundă. Că au. Si gravitația „stie” că au si că la o adică neutronii pot fi sparți in bucăți pentru a recupera spațiul gol care se află între acele bucăți (numite, dacă-ti amintești) quark-uri… Pentru cazul dat al unei stele neutronice însă, nu există destulă masă încât gravitația obținută să fie suficient de mare pentru a învinge forțele rezultate ca urmare a principiului excluziunii Pauli între fermioni (neutroni) care rămân astfel într-o mica vibrație de balans in jurul unei poziții de echilibru foarte, foarte aproape unii de alții, la o distanță infinitezimal mică, fluctuantă într-o marjă dincolo de limita măsurabilă, dar nu lipiții unii de alții. Iar acesta pare a fi un șah etern… Când vom înțelege cum funcționează forțele rezultate din principiul excluziunii Pauli si de unde anume își extrag energia vom putea înțelege dacă si cum anume se va epuiza acea energie în bătălia purtată contra gravitației. Până atunci însă, în principiu, viață veșnică stelelor neutronice, sau în tot cazul mult mai lungă decât a stelelor ordinare (precum Sorele nostru, trecut binișor de a doua tinerețe). Cert este însă ca forța respectiva (asociată principiului excluziunii Pauli), manifestată între fermioni nu este infinită. In stelele care au o masă mai mare decât o valoare critică se generează o gravitație capabilă să depășească forța respectivă ducând la spargerea neutronilor si la formarea unei altfel de materii din quarkuri, numita materie stranie, care formează altfel de stele si mai dense numite stele stranii, despre care poate vom pomeni într-un episod viitor, penultima haltă înaintea de a ajunge la țintă noastră prestabilă: găurile negre.
Cred că este vremea să revenons à nos moutons, vorba thailandezului zburător, adică la nos étoiles à neutrons si la gravitația noastră cea de toate zilele, lăsată în suspensie la plecarea în vacanța estivală. Îi datorăm d-ei această întoarcere pentru că e damă bună care n-ar merita să rămâie cu epopeea nesfârșită, chit că prea-cinstitul cititor citit si (prea)unic al Arcei lui Goe s-ar putea dovedi agasat de reluarea în proză (a opta oară) a acestei povești de nimic fără sfârșit si fără noimă. Totuși, dându-i cezarului ce este al ce… zarului, trebuie să re-amintim că absolut tot ce se întâmplă pe lumea aceasta (bune, rele) i se datorează direct gravitației care guvernează autoritar (dar cu dreptate) universul nostru (si poate chiar si alte universuri). Tu, ca martor fidel al telenovelelor înșirate pe Arcă în timpul liber al onor d-lui Goe (un sub-semnat), îți amintești poate (he-he…) de unde am început si unde rămăsesem… si (mai ales) cum se face că tot ceea ce se întâmplă observabil pe lume cu materia (materia ordinară care este extraordinară, dar si cu celelalte feluri de materii si (bonus) ne materii) se întâmplă numai si numai atunci când gravitația strânge si con-strânge materia la contextul în care aceasta se poate exprima pe sine, la înghesuiala potrivită (si altminteri nu)… taman în contra gravitației pe principiul exprimat liric în versul „eu curentul cel indus totdeauna m-am opus cauzei ce m-a produs„.
Ne aflam perpetuu în cădere liberă (așadar cu atât mai constrângătoare) în timp si spațiu. Suntem căzând spre centrul Pământului care se află căzând în Soare, care cade spre gaura neagra din centrul Galaxiei, care cade spre Marele Atractor din Laniakea, care cade spre… si așa mai departe (a se releva la momentul deznodământului oportun în proza scurtă)… Mă tu realizezi ce lozesc eu pe aci? Impresia mea este că nu.
Ca urmare a unor prejudecați istorice colective avem tendința de a acredita ideea bizara că doar timpul este tiranic acționând inexorabil într-o singură direcție (sensul gradientului entropiei) târându-ne fără odihnă, fără prihană, fără echivoc si fără scăpare dinspre tinerețe către bătrânețe, dinspre viață către moarte si dinspre trecut spre viitor, musai si ireversibil, în timp ce spațiul (mai cuminte si mai îngăduitor) n-ar face așa ceva lăsându-ne (chipurile) libertatea de a zburda liber (care libertate si la voi să fie), încolo si încoace, înainte si înapoi, la stânga si la dreapta, în sus si-n jos… Aiurea… Nici vorbă de vreo libertate, e iluzie, e vrăjeală… Spațiul ne târăște la fel de nemilos si de categoric, ca si timpul, exclusiv acolo unde vrea el, tot așa fără putință de scăpare… prin intermediul uneltei sale primordiale si finale: gravitația. Panta rhei. Pare nedrept ca tocmai eu, proaspăt întors din vacanța în care am umblat brambura, încolo si încoace (liber de constrângeri, ca pasarea cerului, care libertate si la voi să fie), să viu tocmai acuma la un apropont ca acesta, care va să zică, mă înțelegi, cu acuzații aberante în contra dictaturii spațio-temporalității care ne conține pre noi. Si totuși aceasta este cruda realitate. Ce fluctuăm noi infinitezimal în librații minimale în timp si spațiu în preajma drumului, a traiectoriei fără scăpare pe care suntem alergând, căzând, prăbușindu-ne, sunt doar iluzii existențiale, simple libații aduse divinității… mici compromisuri făcute ireconciliabilului… spațio-temporal. In fapt spațiul este mult mai pasiv decât timpul, dându-ne fățarnic iluzia libertății (de mișcare), în timp ce cădem pe traiectorii aparent complicate (în fapt în linie dreaptă) la fel de inexorabil ca si în timp. Cădem. Atât. Suntem căzând.
Si în vâjâiala acestei căderi… ni se fac vedenii, prin prea cunoscutul efect tunel… părându-ni-se a sesiza cum materia se opune cu succes gravitației, făcând astfel posibile lucruri, fapte, întâmplări, evenimente, stele, planete, galaxii, ființe, vacanțe, bloguri… si multe alte iluzii clasificate cuminte de către omuleții de știință. Data trecută, în veșnica noastră prăbușire, ajunseserăm cu prezentarea rechizitoriului la stelele neutronice. Vom relua epopeea reconcilierii profanului cu gravitația, cu teoria relativității si cu găurile negre, taman de acolo de la stele neutronice, care sunt drăguțe, interesante si pline de potential literar. Stai numai să vezi. Doar pe Arca lui Goe. Asta numai si numai dacă n-ai la ce alta căsca gura mai cu folos de atâta.
Cică per asper ad astra… Normal, fiindcă legea gravitației se opune. Si vorba ceea, dura lex sed, sed lex.
…ideea este că prin univers nu te poți deplasa decât cu gravitația sau în contra ei… si deloc fără ea. Cât despre lege (unde-i lege nu-i tocmeală) lucrurile sunt si mai complicate întrucât legile sunt exclusiv legi de panoplie, umane, ne existând nicio certitudine că universul ar urma într-adevăr vreo lege… anume… si fiindcă veni vorba despre lege as aminti, apropo de legea a doua a termodinamicii, ca legea, în justa ei alcătuire, interzice în mod egal si bogaților si săracilor să doarmă sub poduri, să cerșească în stradă si/sau să fure o pâine. Cam la fel si legea gravitației universale (decretată de Isaac si amendată de Albert)…
As propune, prea-cinstitului cititor citit si unic al arcei lui Goe, o temă de casă, ca să-si exerseze firava imaginație: Ce s-ar întâmpla în Univers / cu Universul dacă brusc gravitația ar înceta să mai existe, ne mai manifestându-se?
* * *
Update: Presupun că cine a avut de făcut acest delicat exercițiu de imaginație l-a făcut deja… si s-a îngrozit (cu măsură)… că de… rău cu rău dar mai rău fără rău… fără gravitație… neantizare în doi timpi si trei mișcări. (…) Tot ceea ce pot eu să sper este că respectivul exercițiu de imaginație a fost făcut în spiritul si în litera în care a fost propus, nu după ureche. Zic asta pentru că l-am propus (așa la plezneală) si cuiva din realitatea nevirtuală (un eșantion reprezentativ) constatând cu stupoare că (în mintea practicantului), în mod implicit, se lua în considerare, ca premisă de lucru, doar dispariția gravitației pământului, nu a gravitației așa în general si cuprinzător la scara Universului… ceea ce denotă câtă importanță dă cetățeanul ordinar al planetei gravitației universale. Pentru omul de rând singura gravitație care (se) există este asta pe care o simte si care-l afectează direct la simțuri (si la genunchi când face genuflexiuni), în rest Domnul (Newton) cu mila. Sper că prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe care a dat deja curs invitației la visare să se fi gândit la toată gravitația de pe lume, nu doar la cea pământească. Ba chiar mă aștept ca cei avansați (științific-amente sau intuitiv) să fi avut în vedere chiar si energia întunecată care (după cum se va releva prin revelare în chiar deznodământul epopeii în curs), este, nu-i așa?, tot gravitație în stare pură. Cine a greșit premisele experimentului mental propus este invitat să-l refacă, fără grabă… si fără supărare. Fără ură si fără răzbunare. In rest? Toată lumea bine? Vine toamna. Cum procedăm?
Drumul către iad este pavat cu bune intenții, iar drumul către gaura neagră este presărat cu stele… pitice albe, neutronice, pulsari, magnetari, stele stranii… Unul dintre drumuri, căci pot fi (mult) mai multe căi… La fel cum și în iad (ca și în rai) se poate ajunge din mai multe direcții, tot așa și „La Singularitatea” (care a făcut gaură-n cer) se poate ajunge în (mai) multe feluri. Te-ai mira. Focalizarea noastră, în aceasta faza a epopeii reconcilierii profanului cu găurile negre, rămâne la calea stelară…
Cine stie despre stea? Cum e ea… Firește… nimenea. Refren nou si demodat.
(unu la mână) Știu, știu că ar fi mult mai interesant si poate mai util să vorbim (ca să ne lămurim) despre iad si despre rai, despre ce si cum or fi fiind acestea… (Apropo, tu știi? Cum sunt ele, sau măcar cum ai vrea tu să fie?) si desigur că o să abordăm cândva si acest subiect delicat, de preferat înainte de a ne aborda el pe noi, dar, până atunci însă, ne vom continua (totuși) periplul prozaic, dincoace de metafizică, despre banalul subiect al Genezei Găurilor Negre Stelare. Este probabil inutil să-ti mai spun că, desi este plictisitoare per se, aceasta palavră calomniatoare la adresa stelei din cer (precum în cer așa si pe pământ) poate avea darul (harul) de a risipi, măcar un pic, nebuloasa difuză din mintea unor martori neatenți/inocenți (cutreierători ai timpului prin spațiul virtual, ca si noi), care îi face pe aceștia să asocieze spontan noțiunile acestea vânturate de știință, gen anti-materie, materie întunecată, energie întunecată, gaura neagră, bla-bla-bla, ba cu iadul, ba cu raiul, ba cu lumea cealaltă… ceea ce este, desigur, fundamentalmente greșit, la bază. Desigur că nu falsitatea unei atare idei preconcepute (pre-existentă în anumite capete sau acceptată excesiv de lejer de către mințile frivole), care acreditează, eronat, relații bijective între noțiunile mai sus enumerate (plus lumina lină) si iad, rai, lumea cealaltă, este partea vătămătoare, ci faptul ca simpla asociere sporește apoteotic confuzia si-n privința unora si-n privința altora, creând un talmeș-balmeș pre-apocaliptic. Faptul că s-ar spori confuzia față de felul în care am percepe noi (niște terchea-berchea) acele noțiuni științifice (care si așa n-au ele de facto nicio legătură nici măcar cu lumea aceasta, darămite cu cealaltă) nu-i nici pe departe atât de grav precum faptul că s-ar spori teribil confuzia în privința a ce si cum sunt si/sau ar trebui să fie raiul, iadul, lumea cealaltă (ca idei pure). Așadar vom încerca să ne lămurim (în limbaj arcagoeologic) ce-i cu steaua care-a răsărit, ca să păstram în limite rezonabile nivelul confuziilor pe care (si așa) le avem (cu toții, mai puțin Iosif, care nu contează) despre rai, iad, lumea cealaltă si infinime (ca să zic așa, cum zicea si poetul Ni-Chi-Ta). Există deci (a se rem-arca) (cel puțin) o motivație nobilă a demersurilor noastre pe drumul reconcilierii profanului cu găurile negre si mai ales cu mama acestora (doamna Gravitația de Lux).
(doi la mână) Știu, știu că tu si mai ales ceilalți, v-ați făcut deja temele în cei șapte (or șapte) ani de acasă, si știți deja, din cultura voastră foarte generală, cum se formează si se deformează o stea (logo-stea), chiar si neutronică, iar cine (prin absurd) nu stie, ar putea cu mare ușurință sa afle, în no time, tărășenia daravelei respective din câteva click-uri la întâmplare pe go(ogl)e… ceea ce, aparent, ar face tentativa noastră de proză scurtă, superfluă (gen redundanță retorică inutilă). Dar. Căci există un mare dar (din dar se face raiul)… si anume acela că noi, aici, acum, vom atrage atenția si spuza pe turta noastră, presărând artistic expozițiunea cu detalii narative romantice interpretative, referitoare la idila cu năbădăi a spațiului cu materia, în acord cu sinergia care coagulează epopeea. Este foarte puțin probabil să găsești acele detalii narative în altă parte, așa încât, dacă ai ambiț si ții la onoare ta de cutreierător aspirant, îți recomand să rămâi vigilent în așteptarea pasajului descriptiv.
Așadar, există (în principal) spațiul… si aproape atât. Nedorind să divagam diversionist, vom evita să răspundem oricărei eventuale provocări subversive care ar încerca să devieze discuția către ce si cum ar fi fiind acest misterios spațiu. Va veni timpul si pentru spațiu (sic). Deocamdată spațiul este fix ceea ce-ti dictează ție conștiința si/sau cultura ta generală c-ar fi fiind (în baza definiției sau intuiției cu care ai venit de acasă, că de, trebuie să fi venit si tu cu ceva la tine, nu chiar cu mâna goală, cu capul gol). Am încheiat paranteza. Prin urmare există spațiul… si… un pic de materie, un soi de perturbare (tranzitorie) a spațiului. La pachet cu (enigmatica) materie vin alte două lucruri: timpul si gravitația. Fără materie nu există timp si/sau gravitație. Spațiul nu ivește așa ceva decât în prezenta materiei, ca instrumente pentru remediere si rezolvarea situației. (Sper să nu-ti dea prin cap să încerci să abați discuția despre ce-ar fi fiind materia sau despre cum-când-si-de-ce apăru aceasta împreună cu complicii/inamicii ei, timpul si gravitația. A se trata această eventuală nelămurire într-o manieră echivalentă cu cea aplicată spațiului).
In cazul în care este pe cale să se formeze o stea, configurația generică menționată explicit mai sus se prezinta cam așa:
Formarea unei stele este un proces fascinant (admirabil am putea spune), care se desfășoară în interiorul norilor inițiali de gaz cosmic. Acești nori sunt alcătuiți în principal din hidrogen și heliu, împrăștiați în spațiu. Gravitația acționează ca forța centrală în acest proces, aducând particulele de gaz împreună și creând condiții propice pentru aprinderea unui proces nuclear în interiorul stelei în formare. Stadiile formării unei stele pot fi împărțite în patru etape majore: colapsul, protostelar, secvența principală și finalul vieții.
In cazul de fata nor de praf cosmic înseamnă în primul rând atomi de hidrogen, cel mai simplu si mai ușor atom, format dintr-un proton si un electron. Desigur că mai există si heliu, si, în cantități mult mai mici, toate celelalte elemente si chiar unele combinații „pre-fabricate” ale acestora… care desigur fi-vor implicate în fel de fel de procese colaterale extrem de sofisticate si complexe care vor duce la apariția planetelor si chiar a vietăților… doar că, în ceea ce privește formarea stelei si eventuala ei transformare in gaura neagră, partea aceasta este neimportantă, ne contribuind la procesul pe care vrem să-l descriem. Pentru simplificare putem considera un nor format exclusiv din atomi de hidrogen, care are, în total, o masa comparabilă cu masa soarelui, dar este răspândit într-un spațiu (liber) de circa 1000 de ori mai mare decât sistemul solar.
Materia respectivă este așadar relativ rarefiată, distanța medie dintre atomii de hidrogen fiind mult mai mare decât dimensiunile acestora, aceștia ne prea întâlnindu-se unul cu altul, mișcându-se haotic care-încotro, „încercând” să se risipească si mai tare în acord cu „entropia” (?I), si cu tendința statistica fireasca a oricărui gaz de a umple tot spațiul disponibil. Doar că nici spațiul nu poate fi păcălit așa cu una cu alta. O fi el norul format dintr-un gaz rarefiat si rece in care particulele ce-l formează par inerte si indiferente una cu alta, dar, cum-ne-cum, spațiul „sesizează” că există materie cu masă prin zonă ceea ce-l tulbură teribil încât (în concubinaj cu materia sau în ciuda acesteia) începe (continuă) să… producă gravitație (?!), sau să se curbeze, sau să curgă… într-un „ritm” proporțional cu masa materiei pe care o are în locație de gestiune.
Desigur că în fond, noi habar nu avem ce este, cum si cine produce gravitația, care este sursa si natura primară a acesteia si nu v-om ști-o poate niciodată. Singurul lucru despre care avem o oarecare idee sunt efectele calitative si cantitative observabile (asupra spațiului si/sau materiei) pe care le produce zisa gravitație (iaca un cuvânt care tine loc de ceva, nu se stie de ce). Putem vedea/detecta (a) ce se întâmplă cu spațiul si/sau materia si (b) cât de tare se întâmplă ceea ce se vede că se întâmplă. Iar ceea ce este pentru noi vizibil, detectabil, indică faptul că lucrurile se petrec „ca si cum”: fie ca si când între particulele materiale s-ar exercita niște forte atractive, fie că si când spațiul s-ar deforma (afectând traiectoriile liniare pe care se mișca „bilele” de materie), fie ca si când spațiul ar curge către punctul optim desemnat ca centru de greutate al norului de particule (trăgând particulele cu el înspre acel punct si deviindu-le astfel traiectoriile liniare pe care se afla, deja)… toate acestea sunt modele (mai mult sau mai puțin valabile) care denotă că lucrurile s-ar întâmpla „ca si când” si pot fi exprimate matematic, în formule cu care se poate calcula si prezice cantitativ ce s-o întâmpla, cum si cât s-or deplasa particulele pe mai departe, de la un moment la altul.
Cert este că desi mică, în acest nor cosmic rarefiat, format din atomi neutri si inerți de hidrogen, gravitația este singura care acționează, singura care contează si, momentan, singura care produce efecte: tinzând să adune materia la un loc, comprimând, încet, încet norul, practic dându-i-se satisfacție. In natura mute dintre fenomene acționează de la sine in sensul diminuării lor. Se cheamă feedback negativ. Foamea te face să mănânci ceea ce duce la diminuarea foamei. Nu este cazul gravitației. In cazul gravitației avem de-a face cu un feedback pozitiv. Pe măsura ce acționează, gravitația creează premise pentru a acționa încă si mai intens, din ce în ce mai intens. Pare că scopul ei este să elimine materia din peisaj strângând-o toată la un loc într-un singur punct. Cu cât îi reușește figura cu atât mai năvalnic se manifesta în același sens. Pe moment în norul pe care l-a luat in primire nimeni nu i se opune, si norul prinde a se învârti (după cum i se cântă), începând să se strângă, să se comprime… într-un volum din ce în ce mai mic. La cât de mici sunt atomii de hidrogen nici nu e greu…
Doar că la un moment dat inerta materie prinde de veste… si ia măsuri de retorsiune. Înghesuiala aduce atomii de hidrogen la distanțe comparabile cu dimensiunile lor, încât încep să se „vadă” unii pe alții. Atomii sunt preponderent spațiu gol, un nucleu mic în centru si un nor electronic „orbited” nucleu pe foarte departe. Dacă nucleul ar fi cât o nucă, electorul ar fi cât un fir de nisip aflat pe la câteva sute de metri distanță de nucă. Loc barchet. Totuși electronii nu se suferă unul pe altul, nu încap doi pe un loc si prin urmare, oricât de „gol” o fi atomul, forța de respingere dintre electroni îl face să pară plin. Gravitația începe să re/simtă prima opoziție din partea materiei, care ajunge să fie trezita la viață, adusă de gravitație în postura si în condiții propice si de a interacționa ea cu ea (electron contra electron), si de a se opune compresiei… producând o presiune înspre afara, expansionistă.
Dacă în norul initial n-a fost prea multă masă lucrurile se cam opresc aici ajungând-se la un echilibru, balans, armistițiu, pace si prietenie, care funcționează cam așa: gravitația încearcă sa comprime norul dar aduce astfel atomii prea aproape unii de alții, iar aceștia încep să manifeste forțe de respingere care ajung inevitabil să fie mai mari decât gravitația umflând un pic norul. Doar că electronii n-au ambiție pentru multă vreme. De îndată ce norul se umflă un pic distanța dintre atomi creste si astfel forța de respingere scade (feedback negativ). Forță de repulsie a electronilor lucrează in defavoarea ei însăși, îndepărtând electroni si scăzându-se pe sine. In curând devine iarăși mai mică decât gravitația care re-începe (cu ambiția specifică) să condenseze norul, aducând iarăși atomii prea aproape care încep iarăși să se respingă si tot așa, totul într-o marja foarte mică. Rezultatul este o sfera gazoasă în aparent echilibru (precum planeta Jupiter, de ex)… pulsând imperceptibil în jurului unei poziții de echilibru, care se poate conserva multă vreme pentru ca niciunul dintre actori nu-si perturbă în așa măsura „adversarul” încât să-i schimbe natura. Gravitația rămâne gravitație, iar atomii rămân atomi…
Dacă însă masa inițială a norului care a ajuns să se condenseze este mare, mai mare decât o limita critică, gravitația rezultată este mai mare decât forța pe care ar putea-o opune electronii, iar presiunea gravitațională în concubinaj cu incapacitatea electronilor de a se tolera unul pe altul ii smulge pe aceștia de pe orbitele atomice si gazul respectiv devine plasmă. Tot spațiul acela gol de sub norul electronic până la nucleu devine de-acum disponibil, dând mână liberă gravitației să condenseze si mai mult norul si să-si sporească sieși intensitatea. Acum rolul de opozant revine minusculilor protoni (minusculi in raport cu atomii) încărcați pozitiv si care se resping si ei electrostatic unul pe altul.
Problema este că protonii sunt cam de o mie de ori mai mici decât atomii din care făceau parte si gravitația a apucat deja să strângă materia si să ia ea însăși amploare. In centrul norului presiunea este atât de mare încât se întâmpla ceva uluitor. Forțele de respingere dintre protonii din ce în ce mai înghesuiți, îi face să fie din ce în ce mai agitați si să se miște „ciocnindu-se” unii de alții din ce în ce mai repede, ceea ce corespunde cu creșterea temperaturii norului de praf (acum un nor de plasmă). De obicei forțele de respingere electrostatică dintre protoni îi tin pe aceștia (cât de cât) departe unii de alții, dar agitația extremă îi ciocnește pe unii făcându-i sa ajungă, în pofida repulsiei dintre ei la o distanță foarte, foarte, mica, dramatic de mică în care se manifesta o alta forță, cea nucleara, care este o forță de atracție colosală ce se manifestă extrem de intens între protoni, dar doar la distante mici, foarte mici.
Aduși de agitația termică si de presiunea gravitațională la distante atât de mici, protonii devin captivi unul altuia, lipindu-se unul de altul atrași de forța nucleara care (la distanta aceea infima) este de mii de ori mai mare decât forța de respingere electrostatică dintre protoni, transformându-i practic într-un nucleu de heliu (format din doi protoni). Am fi tentați să credem că forța nucleară, fiind o forță atractivă (nu repulsivă) ar fi fiind așadar un aliat al gravitației, nu un dușman precum forțele care i s-au opus până acum. Acest lucru însă nu este adevărat. Cei doi protoni ajunși astfel lipiți unul de altul de către forța nucleară se afla astfel într-o stare energetică mai stabilă decât se aflau cand erau separați, surplusul de energie rezultat astfel în acest proces numit fuziune nucleară este eliberat în spatial respectiv (sub formă de fotoni si neutrini) care energie este absorbită de alți protoni, sporindu-le viteza si șansele de a ajunge foarte aproape si de a forma un nucleu de heliu, cu o nouă eliberare de energie, un proces clar cu feedback pozitiv care are tendință de a se auto întreține, în lant, în cascadă.
Energia eliberată astfel este în parte folosită să agite alți protoni întru continuarea acestui proces care aprinde steaua făcând-o să lumineze si în paralel de a crea o imensă presiune expansionista, care are tendința de a dilata steaua, în contra gravitație.
Rezultatul este un nou echilibru dinamic, un nou dans, care poate dura miliarde de ani. Energia reacțiile termonucleare are tendința de a dilata steaua încercând parcă să trimită materia înapoi în spațiu. Când steaua se mărește, materia se rarefiază si șansele statistice ale unor protoni să se ciocnească scad, diminuând energia produsă în procesul de fuziune si presiunea termonucleară, făcând-o sa devină un pic mai mică decât gravitația, care e acolo, prezentă, mereu la datorie si care strange steaua înapoi, înghesuind-o aducând-o la situația de a amorsa iarăși fuziuni nucleare care i se opun. Câta vreme rezerva de hidrogen este prezentă, asigurând conversia în heliu cu eliberare de energie steaua este în echilibru cu gravitația, păstrând-se în parametrii cvasi-constanți ca dimensiune si luminozitatea. Doar că nimic nu e ce pare a fi si nimic din ceea ce pare stabil nu durează veșnic.
Aprinderea termonucleară a stelei pare un strigat de disperare al materiei în contra gravitație, si câtă vreme reacția de fuziune continuă, steaua încearcă sa facă scapătă in univers cât mai multă materie sub forma de lumină, neutrini si materie ordinara, vânt solar/stelar ca-n poza din antet. Nu-i o poză idilică. E o poză dramatica ce denotă un conflict, o opoziție de forțe. Gravitația este si ea acolo, prezentă, persistentă, în așteptare. Mai devreme sau mai târziu cea mai mare parte din rezerva de hidrogen (combustibilul primar al stelei) se va epuiza, transformându-se în heliu. Si atunci presiunea gravitației (spre centrul stelei) va fi iarăși mai mare decât presiunea plasmei spre afara. Si atunci ce se va întâmpla?
Știu aproape sigur că știi… si oricum vom re-vedea împreuna procesul, în episoadele următoare. Important este cum interpretezi. Apropo, cu apreciezi comportamentul materiei ordinare (obișnuite, barionice, luminoase) în aceasta confruntare titanică cu gravitația (pe care ea o creează si căreia ea i se opune)… Nu-i așa ca materia ordinara este extraordinara? 🙂
Să presupunem că tu ai fi Gravitația si te-ai trezi, așa deodată, cu o mulțime de mingi de tenis, rostogolindu-se haotic, vraiște (care-încotro, care cum a apucat (!)) prin curtea ta, aflată în plin proces de creștere. Firește că ție, care ai ordinea în gene, acest haos dizgrațios îți repugnă si te apuci spontan să le aduni, la un loc, cu gândul să le strângi în câțiva saci negri (de gunoi), si să le arunci la groapa (de gunoi) sau să le donezi la un centru… de tenis de copii si juniori, să faci ceva, cumva si să scapi de ele si de haosul insuportabil pe care-l generează, asta în timp ce curtea ta crește, iar ele, mingile de tenis, sferice (ca niște vaci), au tendința maladivă de a ocupa tot spațiul disponibil (ca orice gaz inert si inept). Cum procedezi? Simplu nu e…. Că nu ești Dumnezeu, ci (doar) o biată gravitație ordinară care stă să dea în stenahorie. Dacă ai fi fată deșteaptă (sau măcar cu-minte) ai alege din priviri punctul cel mai potrivit (optim) în care sa strângi toate mingile de tenis (în funcție de cum sunt ele distribuite ACUM, în clipa asta, ai pune mâna pe măturoi si te-ai apuca de treaba… Ai constata foarte repede (instant) că nu e practic să tot duci doar câte o singură minge odată la locul stabilit, si că dacă tot te afli într-o anumită zonă, e mai bine să strângi toate mingile din acea zonă în cel mai potrivit centru al acelei zone si să faci grămăjoare de mingi si apoi grămezi din ce în ce mai mari pe care să le pui în saci (ca să nu se împrăștie de vânt si de creșterea fără sine a curții care trage de ele)… Trebuie să fii foarte organizată, să alegi optimal centrele zonale de colectare a mingilor si să știi cam câte mingii poți baga într-un sac, câte încap. Ai putea calcula simplu, în cap, din minte, (nu?) câte mingi de tenis a putea încăpea în sac… știind volumul sacului si diametrul mingilor de tenis… si luând în considerare că mingile nu sunt cuburi, ci… sfere si ca urmare se pot aranja doar cu un anumit coeficient de umplere… si ca urmare, na acuma, într-un sac încap 1000 de mingi de tenis. Atâtea încap. Geometric. Ce? Te pui cu matematica? Doar că tu ești fată nevricoasă si ambițioasă si-ti zici că unde s-a dus mia, ducă-se si suta… Nu? Tragi abitir de șnurul sacului si sacul se strange… Mingile se turtesc, aproape că se fac cuburi si uite așa încap mai multe si dacă tot te-ai pornit de ce te-ai opri? Strângi si mai tare sacul, dă-le naiba de mingi, să se comprime că doar sunt aproape goale pe dinăuntru (au doar oleacă de aer în ele, nimic altceva). De multe ori, forțând lucrurile, ti se sparge sacul si mingile nervoasele se împrăștie care-încotro, lăsându-te mofluză… dar alteori sacul rezistă, si rezistă, si se strânge până când mingile de tenis pocnesc, se sparg si se aranjează si mai bine făcând loc si altor mingi să fie chitite frumos în sac, sparte ocupând fiecare un volum de zece ori mai mic decât de obicei. Tu acuma de-abia ai prins gustul nebuniei si strângi si mai tare de sac, trăgând ca dementa de șnur… Trebuie să se mai comprime cumva si plasticul acela nenorocit, ca să faci un pic de loc si să aduni si mai multe mingi în sac (de prin jur) că uite câte alte grămezi așteaptă să fie strânse si băgate în sac, înainte de a le risipi (a) vanturile, (b) valurile (entropia /\ dilatarea)…
Să presupunem că tu ai fi Gravitația si te-ai trezi, așa deodată, cu o mulțime de saci de gunoi, rostogolindu-se haotic, vraiște (care-încotro, care cum a apucat (!)) prin curtea ta, aflată în plin proces de creștere. Firește că ție, care ai ordinea în gene, acest haos dizgrațios îți repugnă si te apuci spontan să le aduni, la un loc, cu gândul să le strângi în câteva ghene (de gunoi), si să le arunci undeva… la o groapă (de gunoi) sau să le donezi la un centru… de colectare si reciclare a deșeurilor… si așa mai departe… mult mai departe…
Când un nor difuz de (rămășițe) praf, pulbere, gaz cosmic, particule, atomi si molecule, plutește așa fără sine prin spațiu, lălâu si dezlânat, rarefiat, distanțele între particulele constituente sunt suficient de mari încât acestea să nu se bage în seamă una pe alta (electric, magnetic sau nuclear)… singurul detaliu care strică monotonia este gravitația… In fiecare clipă (lăsată de la Dumnezeu), gravitația imprimă fiecărei particule si fiecărui fir de praf, în top, peste ce mișcări (de rotație si/sau translație) aveau acestea, o mișcare accelerată către centrul comun de greutate… Gravitația nu este în stare să zică: „Băi, ia un pic de atenție la mine. Toata lumea pe loc! Si acuma… la centru adunarea!” ca s-o pornească toată lumea, în linie dreaptă, către locul de adunare. Fiecare își conservă RIGUROS mișcările anterioare, adăugându-și la pașii de dans noua mișcare accelerată…. Rezultatul fiind acela că în clipa imediat următoare (lăsata de la Dumnezeu) fiecare, văzându-și simultan si de drumul anterior si de noul drum imprimat de gravitație, se ajunge la o nouă configurație în care, ghinion/fatalitate, poziția centrului de adunare nu mai este (chiar) aceeași de mai înainte (centrul de greutate a migrat si el ca urmare a schimbării pozițiilor particulelor), dar regula rămâne în continuare valabilă… gravitația imprimă fiecărei particule si fiecărui fir de praf, în top, peste ce mișcări (de rotație si/sau translație) au acestea, acum în noua situație, o mișcare accelerată către noul centrul comun de greutate (cu valori prezumate pe linia Newton-Einstein, după cunoscuta regulă a paralelogramului) 🙂 Si tot așa… Dacă nu ești încă suficient de nedumerit în legătură cu dinamica mișcărilor si cu perspectiva de evoluție a nefericitului nor (difuz) de (rămășițe), praf si pulberi fine, vin si adaug că ce am spus mai înainte, descriind ce se întâmpla cu norul, este la fel de valabil pentru fiecare fragment de nor considerat de sine stătător… vizavi de centrul de greutate al fragmentului de nor (si el mișcător)… si că particulele sunt forțate să accepte suplimentul de accelerare propus de fiecare fragment al norului, la fel ca pe cel al norului cu totul… Rezultatul în ceea ce privește mișcarea fiecărei fir de praf este ca viața însăși: complex si plin de aspecte… Oricum greu de anticipat si de calculat la nivel individual… Totuși, cum-ne-cum, sub influența constantă si încăpățânată a gravitației, mișcarea norului începe să se ordoneze, norul prinzând a se roti si a se strânge… la fel fragmentele sale… Dintr-un nor cu mărime potrivită se formează o stea si planetele sale… Despre cum (si de ce) se aprinde o stea si despre cum se stinge ea, va urma:
Acuma dacă tu nu ești Gravitația, ci o simplă (!) trestie gânditoare, privind prima poză postată în acest topic, nu se poate să nu-i remarci dualitatea. Ce reprezintă poza după părerea ta? Cu ce aduce? Da, este o mare de stele, adunate într-o galaxie… dar, la altă scară cosmică, nu-i decât un nor de praf, în care firele de praf, particulele constituente, sunt stelele respective, ceea ce oferă sub aspect gravitational un cadru absolut echivalent cu al norului anterior descris în proza de azi. Si așa mai departe, mult mai departe… la Medeleni sau la Laniakea… si dincolo de ea… si de Universul Nostru. Că avem un Univers al Nostru! Presupun că știai, nu?
Până de curând Universul (nostru) era format preponderent din stele-logo-stele și aproape din nimic altceva (vorba unui refren celebru al unui cântec de epocă: „oooo, lumea-i un chaos, o mare de stele, iar viața-i o baltă de vise rebele. Lumea-i un secol cu sori înflorit, iar viața-i un basmu pustiu și urât„. Până în urmă cu circa doar o sută de ani, savanții (si alte soiuri de promotori ai modelelor științifice despre lume), propuneau cu mare încântare (de sine) un model de Univers înduioșător de simplu. În acord cu acest model (care încă rezonează, cu ponderi variabile, în mințile majorității oamenilor, în virtutea inerției scolastice) Universul nostru (si singurul) era, pe vremea aceea, (în mintea savanților) un spațiu infinit (static și liniar), populat relativ uniform, cu o infinitate de stele și cu alte câteva soiuri de corpuri mai mici: planete, sateliți, asteroizi, meteori, comete, praf și pulberi fine. Nimic altceva. O monotonie cvasi-generalizată. Timpul era și el tot așa: infinit, independent și uniform curgător, de la minus infinit către plus infinit. Un spațiu gol infinit și imuabil în care pluteau corpuri (în principal stele luminoase) și care se mișcau (determinist și predictibil) prin spațiu sub influența gravitației, marcând, prin mișcarea și prin transformările lor, trecerea inexorabilă a timpului. Singurul lucru care întreținea și perpetua existența universului (în această versiune romantică a sa), era ciclul stelar: nașterea, viața, moartea și renașterea stelară. Gravitația făcea norii de praf, pulbere și gaz cosmic (materia) să se adune laolaltă și să se comprime, iar când materia se comprima destul, se declanșau niște reacții care „aprindeau” stelele, făcându-le să producă lumină, energie și o presiune care se opunea cu succes gravitației, împrăștiind materia înapoi în univers (în spațiul acela gol, inert, infinit), transformând totul din nou în praf, pulberi și gaz cosmic, pe care gravitația se apuca iarăși să le adune, generând alte generații de stele, care se opuneau cu succes gravitației, risipind materia înapoi în spațiu și tot așa la infinit. Si asta era cam totul. Un univers static, liniar, mereu egal cu sine însuși, care nu se deosebea cu nimic esențial de cum fusese și de cum avea să fie. Pare destul de uluitor și de incredibil că până cu numai vreo sută de ani în urmă nu existau în cosmos decât stele. Nu existau deloc galaxii, nu existau roiuri și super-roiuri de galaxii, nu existau quasari, găuri negre, antimaterie, materie întunecată, energie întunecată, dilatare, expansiune, big-bang, început și sfârșit. Timpul și spațiul nu erau o problemă. Despre felul în care a fost stricat și abandonat acest model blajin de Univers (universul convenabil) vom avea ocazia să mai pomenim în alte proze scurte. Cert este că universul acela nemuritor s-a stricat iremediabil, „evoluând” brutal către modelul monstruos și dezastruos de azi, pierzându-și odată pentru totdeauna atributele infinității și eternității. Universul de azi, desi este mai mare și mai bătrân decât a fost vreodată (în istoria omenirii), este mic și trecător, cu un început și un sfârșit, pierdut printre alte miriade de „universuri paralele” (asemănătoare… dar – vai – foarte diferite), el însuși totalmente deosebit de cum a fost și de cum va fi să fie… 🙂
După cum spuneam… veșnica inerție (la concurență cu veșnica prăbușire) lucrează în mintea oamenilor împiedecându-i să treacă, total și inechivoc, de la vechiul model de univers, la noul model de univers… La urma urmei, chiar și la scara socială, o sută de ani nu-i mare scofală, un secol întreg ne oferind destulă marjă de manevră pentru upgrade mental la scara umanității, și așa pre/ocupată în genere, încă din cele mai vechi timpuri, cu multe alte lucruri mai importante, mai presante și/sau mai plăcute decât cu alinierea cu modelele științifice despre ???!… Univers. Uni ce? În fine, savanții, fiind și ei oameni, n-au scăpat de spectrul modelului stelar de univers, așa că, atunci când din calcule a reieșit c-ar putea exista niște capcane gravitaționale capabile să redea universului infinitatea pierdură dintre atributele sale, s-au apucat să caute găurile negre… în stele, că unde altundeva să le fi căutat? Că n-aveau unde. În zilele noastre (era cosmica contemporană), găurile negre se formează d/in stele. Unele stele s-ar transforma, la sfârșitul ciclului vieților lor stelare în găuri negre (așa după cum unii oamenii vii devin după moarte stafii). Oamenii (de știință) oricum or fi ei, proști nu sunt (în permanență), așa că au băgat și ei de seama că, hă-hă, există felurite feluri de găuri, găuroaie și găurici negre, dar singurele despre a căror formare au fost în stare să propună modele cât de cât credibile sunt găurile negre stelare (pe care le-a studiat, în minte, toată viața sa Stephan Hawking, calculându-le ăăă… entropia). Am vaga bănuială că în genere publicul profan este mai puțin interesat de cum s-or fi format găurile negre, față de cât este el de interesat de ce anume este (sau ar fi fiind) o gaură neagră și cum anume se manifestă o asemenea entitate bizară… Este într-adevăr palpitant să ne imaginam monstruozitățile respective și fenomenele pe care le-ar putea intermedia… mai ales că acest gen de discuții este departe de a fi fost atins apogeul, în dezbateri și/sau epuizarea sa pe puntea Arcei lui Goe… Totuși, înainte de a reveni la taina fenomenelor intermediate de găuri negre, n-ar strica să pomenim câte ceva despre cum și de ce s-ar putea forma așa ceva. De fapt, anticipând un pic, trebuie să-ti spun că partea cea mai interesantă a existenței universului nu constă în faptul c-ar exista găuri negre, ci în faptul că mai există (sau c-ar mai exista) și altceva în afară de găuri negre pe lume (asta în cazul că într-adevăr o mai există și altceva decât găuri negre)… Dacă întâmplător îți amintești că în cel puțin unul dintre episoadele anterioare ale epopeii reconcilierii profanului cu gravitația, am pus la îndoială existența găurilor negre si, coroborând datele vechi cu cele noi îți dă confuzie sau perplexitate, te rog nu te îngrijora. Lucrurile se vor lămuri. La urma urmei pe Arca lui Goe este vorba despre Nimic, iar Nimic mai spectaculos decât cel de aici, aflat în curs de explicitare în proză, chiar nu existată. Pe niciun alt blog sau pe altă arcă. Vino si-ti vom arăta că așa este. 🙂 Cei care nu ne cred (si pace) ar putea re/citi El Zorab sau s-ar putea delecta cu jocul vieții, care se poate juca în zero jucatori.
Am tot adus si readus în pseudo/atenția publicului (până aproape de diluarea cvasi-totală a discuției) noțiunea de gaură neagră… despre care se presupune că s-ar referi la niște obiecte cosmice foarte compacte, dincolo de limita imaginabilului, în care materia ar fi fiind atât de înghesuită încât s-ar ajunge la densități infinite si volum zero. In cazul unor asemenea corpuri întreaga materie (cu o masă oarecare, finită) ar fi fiind concentrată integral într-un punct (o sferă cu raza zero) numit „singularitate” în care densitatea este (pe cale de consecință) infinită. In jurul acestui punct, undeva… la o distanță R, calculabilă cu formula bravului KarlSchwarzschild:
s-ar găsi sfera care definește așa numitul orizont al evenimentelor, o frontieră imaginară a găurii negre… În interiorul acestei sfere formată de numitul orizont al evenimentelor, viteza calculată pe care ar trebui s-o aibă orice entitate pentru a putea ieși, este mai mare decât viteza luminii, si, întrucât nimic nu poate avea o viteza mai mare decât viteza luminii botezată „c” (viteza cauzalității), nimic n-ar putea scapă. Practic orice entitate care ar pătrunde în gaura neagră (traversând orizontul evenimentelor), inclusiv razele de lumină, s-ar trezi că singura direcție disponibilă este cea radială, către centrul sferei unde se află singularitatea cu masa M (finită), cu volum zero si densitate infinită… către care s-ar deplasa pe o traiectorie liniara infinită (?!), cu viteze din ce în ce mai mari (?!), crescătoare, începând de la viteza luminii si care ar tot spori către infinit… sau cam așa ceva… odată cu spațiul care se tot lungește el însuși în direcția singularității, târând cu el materia, cu masă sau chiar fără masă cum ar fi fiind, bunăoară lumina. Cel mai probabil asemenea entități ipotetice fantasmagorice nu există ca atare, ci doar în forme ceva mai blajine, în care nu se manifesta infinitățile si zero-itățile cu care savanții aruncă în populație, depășiți ei înșiși de evenimente. Este așadar foarte probabil să existe niște corpuri bizare, identificabile cu ceea ce numim (abuziv) găuri negre, în care există densități enorme (mai mari decât cele si așa enorme din stelele neutronice si din stelele numite stranii) în vecinătatea cărora se întâmplă tot felul de manifestări ciudate în raport cu ceea ce „stim” noi despre spațiu, timp, materie… corpuri care au probabil densități mari, foarte mari dar finite (nu infinite) cuprinse în volume mici, foarte mici, dar nenule. Obiectele pe care le-am identificat ca fiind candidate la postura de gaură neagră sunt în genere foarte departe de noi, al dracului de departe, mii, zeci de mii, milioane si miliarde de ani lumină… distanțe de-a dreptul descurajante… pe care nu le-om putea parcurge vreodată într-un interval de timp rezonabil, comparabil cu timpul disponibil pe care l-ar avea omenirea în lume, înainte de a dispărea fără urmă în stingerea eternă, odată cu planeta, cu soarele…etc, ceea ce ne-ar priva de posibilitate de a face mai de aproape niște studii si experimente în vecinătatea acestui soi de obiecte, despre care momentan avem doar idei vagi, majoritatea eronate (dar oricum mai mult decât nimic). Despre felul în care s-ar fi putut forma așa ceva (în variante mai dramatice decât cele care se produc stelele neutronice si stranii), nu avem nici măcar modele teoretice, cu excepția cazului găurilor negre stelare formate după explozia supernovelor, pentru care am avea niște modele palide care sugerează doar că, prin mecanisme inimaginabile (în raport cu teoriile fizicii actuale), de la un punct încolo, materia (totalmente transformată față de ceea ce stim noi c-ar fi fiind în condiții mai „normale”), pierde complet „lupta” cu gravitația, ne mai opunând practic nicio rezistență la comprimare, dedâdându-se cu voioșiei colapsului gravitational si prăbușirii neantice în sine si-n abisul singular. Pe de altă parte aceleași modele ipotetice sugerează că în trecut, când spațiul cosmic era el însuși mai compact (nu ca acuma după ce s-a tot dilatat sub acțiunea energiei întunecate) așa numitele găuri negre (sau ce or fi fiind) s-ar fi putut forma mai ușor, din mai puțină materie decât este necesara acuma pentru a amorsa procesul colapsului, constituind ceea ce s-ar chema „găurile negre primordiale”, formate în universul timpuriu… unele dintre ele adunându-se între timp grămadă, pentru a forma găurile negre super-masive din centrul galaxiilor, iar altele rămânând împrăștiate prin spațiul galactic si fiind sursa cea mai probabilă a ceea ce numim materie întunecată. In drumurile lor prin galaxie, pe orbitele lor galactice, stelele nou formate, precum Soarele, pot trece prin vecinătatea unor astfel de găuri negre primordiale de mici dimensiuni, care au si ele orbitele lor galactice… (guvernate de aceeași imuabilă gravitație universală, in acord cu masa fiecăruia dintre obiecte) si le pot agață si captura în câmpul lor gravitational.
In ciuda a ceea ce ne-am putea imagina (din neștiință) probabilitatea ca niște corpuri aflate în mișcare pe orbite galactice să se ciocnească unele cu altele este incredibil de mică, dar să-si influențeze traiectoriile, orbitele si chiar să rămână unele in siajul altora este mult mai probabil, practic obligatoriu…. In majoritatea configurațiilor în care se pot afla mai multe corpuri în mișcare, fiind unul sub influența gravitațională a celuilalt, acestea nu se vor ciocni, ci vor ajunge mai degrabă să orbiteze unul in jurul altuia, mai precis în jurul centrului comun de greutate (așa cum se întâmpla de exemplu cu soarele, planetele, sateliți, asteroizii, cometele, de ex). Desigur că sunt posibile coliziuni, dar numărul configurațiile geometrice si combinațiile pozițiilor si vitezelor inițiale, care să conducă la așa ceva, este mult mai mic decât cele care să ducă la formarea unor sisteme cvasi-stabile de orbitare. Așadar desi nu este chiar imposibil ca o stea să se ciocnească cu vreun obiect (altă stea, vreo gaură neagră sau altceva) mult mai probabil este să se manifeste doar abateri ale orbitelor sau agățarea corpului cu masă mai mică, ce va fi constrâns să urmeze corpul mai mare (mai masiv) pe traiectoria acestuia. Unele calcule matematice arata că traiectoriile unor corpuri din centura Kuiper (aflate dincolo de orbita lui Neptun) manifestă anumite aberații care sugerează că sunt influențate de prezenta unui corp cu o masă de circa 10 ori mai mare decât masa Pământului (așadar o masă comparabilă cu cea a planetelor Neptun sau Uranus) care ar avea o traiectorie eliptică foarte alungită în jurul Soarelui, la o distanță foarte mare. Ca să ne facem o idee despre cât de departe ar fi fiind (în medie) acest corp ar fi suficient să menționam că dacă Pământul se rotește în jurul Soarelui într-un an, iar Neptun (cea mai îndepărtată dintre planetele cunoscute) face un ocol complet în circa 230 de ani tereștri, pentru corpul acesta ipotetic, botezat temporar „Planeta nouă”, o rotație completă în jurul Soarelui durează între 10 mii si 20 de mii de ani. Așadar în medie este foarte departe, dar asta nu înseamnă că nu poate si aproape, din când în când (la fiecare 10 – 20 de mii de ani), ca urmare a faptului că orbita sa este foarte excentrică, foarte alungită. In plus se pare că această orbită este departe de a fi una cuminte, ne aflându-se în planul ecuatorial al Soarelui (așa cum se află orbitele tuturor celorlalte planete care s-au format cam în același timp cu Soarele, din același nor initial de materie interstelară), ci se afla într-un plan oblic, înclinat în raport cu ecuatorul Soarelui, ceea ce ar fi cât se poate de firesc în cazul că ar fi fiind vorba despre un corp strain, un intrus, adăugat mai târziu colecției de obiecte care orbitează în jurul Soarelui. Desigur că în momentul initial al achiziției unui astfel de intrus trebuie să se fi produs niște mici drame în Sistemul Solar, orbitele planetelor si ale celorlalte corpuri din Sistemul Solar, ne putând rămâne neafectate, orbitele lor suferind inevitabil anumite schimbări si ajustări, înaintea de a se fi ajuns la un nou echilibru dinamic (precum cel observabil în prezent). Ei bine aceasta ipoteză este susținută de anumite fapte. Inelele lui Saturn sunt formate relativ recent din resturile unora dintre sateliții săi ale căror traiectorii au fost perturbate încât au fost făcuți să se ciocnească între ei, resturile fiind capturate de Saturn. Unele s-au prăbușit pe Saturn dar cele mai multe au rămas sa orbiteze în apropierea planetei dându-i acesteia o înfățișarea spectaculoasă cu care ne-am obișnuit. Dar asta nu-i încă nimic. Planeta Pământ are un satelit (Luna) mult mai mare decât s-ar fi putut forma initial (în fapt planetele de genul Pământului nu au în mod natural sateliți). Este din ce in ce mai clar că Luna s-a format ulterior din fragmentele rezultate la ciocnirea piezișă a Pământului cu alt corp cosmic. Venus are o mișcare de rotație în jurul propriei axe total neașteptată (se rotește invers decât celelalte planete si foarte lent (ziua pe Venus e mai lungă decât anul), iar despre Mercur (planeta cu orbita cea mai apropiata de Soare) devine din ce în ce mai clar că nu avea cum să se fi format acolo unde se află acum, ci pare să fi venit de pe o orbită de dincolo de Marte, cam din zona în care se află centura de asteroizi (o mulțime de fragmente de rocă) plasate între orbita lui Marte si Orbita lui Jupiter. Toate acestea sugerează că în trecutul Sistemului Solar pare să fi existat un fenomen perturbator, precum cele care se petrec atunci când un corp nou își face loc în configurația existentă. Calculele arata c-ar exista, dar de văzut n-a putut să fie încă văzut cu niciun telescop. Există un proiect pe o listă de așteptare prin care se urmărește scanarea zonei de cer în care se presupune c-ar trebui să fie „Planeta nouă”, cu ajutorul noului si deja celebrului telescop James Webb… (care are deja sărmanul o lungă listă de sarcini în portofoliu, care în lucru, care în așteptare).
Ar fi însă posibil ca ipoteticul obiect, botezat momentan „Planeta Nouă”, să nu se vadă nici cu James Webb, ceea ce ar spori probabilitatea ca respectiva entitate cosmică, dacă există, să fie o gură neagră primordială, aici, sub nasul nostru, în sistemul solar, nu la mii sau milioane de ani lumina, ci la o distanță comparabilă cu cele la care sondele Voyager 1 si 2 au ajuns deja. Iar asta ar fi o șansă colosală pentru om si omenire, pentru că ar oferi o nesperată posibilitate de a studia, de a cerceta si de a experimenta de aproape o asemenea ciudățenie de corp, ceea ce ar putea furniza date uluitoare pentru înțelegerea la un nivel nou a noțiunilor de spațiu, timp, gravitație si materie, cu potential pentru progrese științifice si tehnologice inimaginabile în momentul de față. Poate nu realizezi. 🙂
Genul acesta de gaură neagră primordială (dintre cele mai vechi în ordinea formarii pe lume) ar putea fi așadar printre cele mai apropiate de noi. Următoarele în ordinea distantei, ar fi fiind cele stelare, formate relativ recent în galaxie (la distante de zeci si sute de mii de ani lumină) în urma exploziei unor supernove (iar despre ele vom încerca să vorbim si să provocam publicul stelar la vorbă în episoadele viitoare). N-am dori să-i speriem pe cei nevricoși, dar ar merita menționate si alte găuri negre aflate încă si mai aproape de noi, si anume mini-găurile negre artificiale (microscopice) pe care le-ar crea cercetătorii de la CERN, din Elveția, în timpul experimentelor de accelerarea si ciocnire a particulelor elementare la viteze apropiate de viteza luminii, experimente pe care adepții teoriilor conspiraționiste le înfierează cu mare si comică mânie proletară. Dar nu vom putea zăbovi prea mult asupra fiecărui tip de gaură neagră întrucât mai avem încă multe altele genuri de atins cu vorba, de contemplat si de trecut în revistă în tentativa noastră onestă de reconciliere a profanului cu gravitația, cu găurile negre, cu teoria generalizată a relativității si poate cu mult mai mult decât atât.
(b)Arca lui goE 