Atenție amnezie

Nu-mi amintesc prea exact cand, cui si de ce am lansat invitația pentru o expediție inițiatică de 10 minute, în vedere unei întâlniri de taină, în piața San Rock din Sabadell, pe 19 Mai 2012 la ora 18:00, cu splendida ocazie a fashmob-ului si a odei bucuriei. Cu atât mai puțin îmi amintesc cine si de ce a acceptat invitația, astfel încât numai ducându-mă eu însumi atunci, acolo, dacă n-oi uita să mă duc, voi putea constatata cine si câți, dintre cei pe care mi i-oi mai fi amintind, vor fi dat dând curs invitației mele, si de ce. Este posibil să fie vorba si despre necunoscuți, dintre cei pe-trecuți accidental prin preajmă sau dintre vizitatorii silențioși care au activat incognito pe Arca lui Goe, si care or fi avut acces la materialul publicitar cu care am încercat să promovez evenimentul si localizarea sa spațio-temporală, după cum desigur este posibil să nu facă absolut nimeni, niciodată, deplasarea atunci, acolo. Este chiar foarte probabil ca prestația mea de promotor al evenimentului să fi fost prea puțin convingătoare, chiar dacă poate unora le-o fi plăcut să caste gura la spectacol si să se amuze momental de tumbele retorice în proze ale artistului plastic, dar fără a-l lua în serios mai mult de atât. La urma urmei eu însumi am încurajat discret reticentele vizibile la unii membri ai publicului țintă, pentru a stimula și ușura procesul de auto-selecție a participanților, în vederea unei anumite omogenități a grupului. Fără paparude. Totuși, teoretic cel puțin, este posibil ca unul sau mai multi dintre cei expuși pledoariilor în favoarea unei expediții inițiatice de 10 minute, în vedere unei întâlniri de taină, în piața San Rock din Sabadell, pe 19 Mai 2012 la ora 18:00, cu splendida ocazie a fashmob-ului si a odei bucuriei, să ia in considerație invitația si chiar să se urnească in direcție respectiva. Ei bine, in acord cu toate normele (de drept international), si cu legislațiile privitoare la reclama si publicitate, este obligatoriu ca odată cu prezentarea ofertei să fie menționate explicit toate posibilele efecte secundare, riscuri, costuri imprevizibile si alte provocări cu care s-ar putea confrunta „clientul”. Este exact ceea ce intenționam să face in prezenta proză atât de sugestiv si de inedit intitulata „Atenție Amnezie”. Să vedem așadar ce anume ne-ar putea face să avem rețineri înainte de a accepta provocarea unei asemenea „călătorii” fantastice. (Ar fi fiind o „călătorie? Nu?). Există câteva aspecte stânjenitoare de care este de preferat să stim in avans. Cel mai nesemnificativ ar fi fiind problema pandemiei Covid. Ce facem? Ne asumam riscul sa ducem virusul in 2012? Esti vaccinat? Esti imunizat? Tu ce zici? Mă rog, soluția in aceasta privință, nu e complicată. Nu plecăm acum, ci după ce trece pandemia si virusul este eradicat. Partea proastă e că până atunci ori moare măgarul ori piere samarul. Cine stie câte alte proiecte restante vom avea atunci si ce prioritate o mai avea o invitație lansată cândva, într-o vară pe o arcă. Si asta nu-i nimic… despre cele mai teribile inconveniente abia urmează să pomenim (va urma).

apropo… Poate că de fapt așa ne-am si procopsit cu Covidul asta… Ne-or fi vizitat niște turiști iresponsabili veniți din cine stie ce viitor… Este o ipoteză pe care trebuie s-o adăugam celor noua emise deja (AICI). Probabil că n-ar strica să le recapitulam pe toate si să vedem ce s-a ales din ele odată cu trecerea (in zadar) a timpului…

Când (cu perfidie) am introdus în ecuația expediției de 10 minute (în piața San Rock din Sabadell, 19 mai 2012 ora 18:00) amănuntul „coronavirus” mi-am asumat conștient riscul amânării sine die a rezolvării acelei nefericite ecuații, din cauza inevitabilei inflații a amănuntului cu pricina. Nu știu in ce măsură potențialii cutreierători ai timpului ar putea duce cu ei virusul respirator Covid, in fericita vale scăldată in oda bucuriei, dar cu siguranță riscul de a purta cu ei „morbul mental Covid” este mult mai mare, într-o măsură care denotă sfidarea cu voioșie a principiilor incertitudinii (Heisenberg). Prin urmare pe durata pandemiei (nu cea cu virusul, ci cea cu morbul) declarăm stare de carantină pe Arca lui Goe, anulând totodată toate teleportările spațio-temporale, până la restabilirea deplină a facultăților mintale ale navigatorilor aspiranți. Pe durata carantinei (40 de zile ad litteram) propunem vaccinarea în tandem cu imunizarea de turmă (ambele in varianta Arca lui Goe). Eșantioane minunate cu probe ale morbului respectiv au fost aduse cu generozitatea de către vizitatori si depuse cuminte pe punte, ca probe ale amplului material de studiu prezent in lume la ora actuală, spre bucuria antropologilor de pretutindeni cărora li se oferă șansa de a-si desăvârșii cercetările si de a se înscrie la doctorate.

altă mostră: COVID. Valul patru!

(vai urmare) Omul, plecat/izgonit cândva din Africa/Eden, a rămas cu mirajul, cu iluzia, cu nălucirea, că poate călători în spațiu, că poate întreprinde voiajuri, expediții, migrații, prin care poate ajunge undeva, altundeva, departe. Departe de casă, departe de origine… Unii au reușit performanța notabilă de a-si mitologiza iluziile, transformându-se în modele legendare pentru ceilalți pasageri. Gilgamesh, Marco Polo, Vasco Da Gama, Magellan, Christofor Columb, Sinbad Marinarul, Popeye Marinarul, Moise, Anton Lupan si de echipajul goeletei Speranța, Ocolul Pământului in 80 de zile, 5 săptămâni in balon, Doi ani de vacanță, Călătorie in centrul Pământului, De La Pământ la Luna, Insula zburătoare, 20 de mii de leghe sub mari, Viata lui Pi, Roald Amundsen, Neil Armstrong, Antal (un celibatar in lumea largă), Arca lui Noe, … Gulliver, Pinocchio, Robinson Crusoe, Charles Darwin, Emil Racoviță, Badea Cârțan, Făt Frumos si alții asemenea lor sunt tot atâtea modele exemplare care au întărit convingerea altora că în spațiu da, se poate călători, încoace si încolo, la stânga, la dreapta, în sus si în jos, înainte si înapoi. Un miraj ca oricare altul, bun prilej de a țese minunate povesti si de a stimula adevăratele calatorii inițiatice, singurele posibile: cele interioare, cele imaginare. Din motive nu prea clare, omul nu a reușit să-si procure niște miraje, iluzii, năluciri asemănătoare în privința călătoritului în timp, ceea ce i-a creat si niște frustrări pe măsură. Multe dintre ele au fost alinate si ameliorate tot in drăguța imaginație, dar unele au rămas. Cum domnule mă pot duce până la Ploiesti (să-mi iau bereta) dacă vreau, dar nu mă pot duce până alaltăieri (să-mi iau bereta) dacă vreau. Treabă-i asta? Omul e deprimat de ideea că este o victimă a timpului care-l târăște inexorabil pe o singură cale fără scăpare, în timp ce spațiul, mai bun si mai îngăduitor, nu face această mârșăvie în contra libertății omului. Așa o fi? Cum stăm oare cu dreptul omului la liberă circulație? Drept să-ti spun stăm prost. Foarte prost. Pe o criză ca aceasta. Cu toții de-a valma, oamenii, particulele elementare (electronul sărmanul), galaxiile si tot restul. Nimeni nu se mai poate întoarce nicăieri, nimeni nu se poate duce niciunde anume. Știu, știu, ti se pare că exagerez, că aberez, că bat câmpii, că-s teribil când îmi cășună. Nu putem „călători” decât de acasă la serviciu si de la serviciu acasă, atât, iar de când cu lucratul de acasă nici atât. Acum, aici, împietriți. Nu putem vizita nici măcar casele sau femeile pe care le-am locuit sau pe care le vom locui. Acum nu. Aici nu. Iar acum este mereu, întotdeauna, pretutindeni, acum, acum, acum. La fel aici. Aici este mereu, întotdeauna, pretutindeni, aici, aici, aici. Prizonieri fără scăpare in interiorul lui acum-aici. Si măcar dacă am sta pe loc si dacă am avea timp să luăm aminte, să (ne) gândim la situație. Ei as. Cum ne gândim să stăm pe loc, cum trece timpul. Si spațiul. A trecut deja o secundă. O nimica toată zici? Nu știi ce spui. Ti se pare că electronul acela care se mișcă (se mișcă?) în spațiul acela uriaș si minuscul din jurul nucleului atomului de aur (sau de diamant) pe care-l ții in palma (îl mai ții nu?), aflându-se ici si colo, cu incertitudine, făcând salturi cuantice (azi aici, mâine-n Focsani) întreprinde vreo călătorie? Ei as! Faptul că te întorci în pat de pe o parte pe alta (ca să-ti pună plosca) poate echivala cu o călătorie? Ori poate un drum în papuci până la baie să fie considerat o călătorie? Că de… călătorului îi șade bine cu drumul. Nu? Ori dacă ieși până în curte, ori alergi până la colț, ori dai o fugă până la pâine sau după țigări? Călătorii nu glumă. Sau dacă te repezi până la Paris? Ei da, avem iluzia că putem călători. Să ne trăiască. Să ne trăiască iluziile cât mai mult timp. Si noi odată cu ele. Unora li se ia această iluzie, precum eroului din filmul „Marea interioară”, si atunci omul se sinucide. Ceilalți nu. Desi au cam aceeași libertate de mișcare precum „eroul”. Bine, bine, știu că nu mă crezi. De ce m-ai crede? Intre timp au mai trecut niște secunde, în care tu, ai stat pe loc, si ai citit niște inepții. Nu te-ai mișcat. Deloc. Din loc. Dar ai fi putut să te miști. Nu? Să te plimbi prin parc. Sau cu mașina. Ce mașina ai? Sau cu avionul. Cât de departe ai fi putut ajunge în timpul ăsta în care ai stat pe loc citind inepțiile? In secundele astea? O-ho-ho… 1000 de metri? Dar de Laniakea îți mai amintești? De marele magnet (the Big Atractor) ce mai știi? Nimic? Ai uitat deja? Tu si atomul din palmă, Pământul, Soarele, Galaxia se mișcă cam cu 1000 de km/s prin Laniakea. A trecut secunda, a trecut si mia de km. Nu mai pun la socoteală cu cât s-o mișca Laniakea însăși prin clusterul-ul care o cuprinde. In cinci minute de stat pe loc si căscat gura la proze ai fost târât prin spațiu 300 de mii de km. Timpul te-a târât 5 minute, iar spațiul te-a târât 300 de mii de km. Probabil mult mai mult, caci am ignorat mișcarea Laniakeei si altele de mai de sus. Cine este mai tiranic așadar, timpul sau spațiul? Ai fost de Craciun, o săptămâna in Tailanda? Suntem oameni care ne permitem. Da! Ce să spun? 10 mii de km. Caca-maca… In timpul asta marele atractor te-a făcut să „călătorești” 7 sute de milioane de km… Prin spațiu. Cei 10 mii ai tăi sunt în treaba asta o abatere de 0,0000007 la sută, de la traseu. Bravo. Ai călătorit ceva. Iluzia ta, fericirea ta, nu mă bag. Să revenim la invitația pe care ti-am făcut-o pentru o întâlnire în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, ora 18. Să vedem dacă dacă-ti permiți. Si eventual să-ti iei si o dronă cu tine să filmezi. Așa o dronă de 300 de grame nu mai mult. Să facem calculul si să vedem cât ar costa o așa excursie. Vrei? Hai că e simplu.

Presupunând cu indulgentă că am putea într-adevăr să ne deplasăm liber unde vrem si am dori să ajungem undeva anume (bunăoară în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, ora 18:00) înainte de toate ar trebui să știm unde anume se află localizată adresa de destinație si cum anume se schimbă ea în „timp” ce plănuim noi „călătoria” si in „timp” ce încercăm să o facem. Ca să sosim unde am vrut va trebui să ne teleportam în timp dar si în spațiu. Dacă luăm ca reper momentan clipa actuală si locul de fața, stim ca destinația noastră se află în urma cu 3.451 zile, mai precis cu 82.818 ore, si mai precis cu 4.969.119 minute, sau si mai exact cu 298.147.249 secunde. Este departe de precizia necesară, întrucât în permanență distanta în timp si spațiu față de adresa aleasă se schimbă destul de consistent. Timpul trece, si cu fiecare secundă ne îndepărtam cu 1000 de km de locul acela. De fapt cu mult mai mult de 1000 de km, pentru ca si Laniakea se mișcă (si noi odată cu ea), si si mega-clusterul in care se afla Laniakea se mișcă, si așa mai departe…In plus că spațiul se mai si dilată. Dar să folosim aceste date aproximative pentru a face niște estimări preliminare. Ținând seama ca de la evenimentul respectiv au trecut deja 298,147,945 de secunde, timp in care am circulat odată cu lumile care ne conțin cu cel puțin 1000 de km pe secunda, asta înseamnă ca adresa de destinație se afla la cel puțin 298,147,945,000 km distantă în spațiu, si 298,147,945 secunde in timp. Cam pe undeva pe acolo se afla spațiul-timpul evenimentelor redate in filmul cu flashmobul. Să ignorăm pentru moment că avem de călătorit in timp cu 10 ani in urmă si să plănuim împreuna călătoria în spațiu. Distanța de parcurs aproape 300 de miliarde de km, undeva mult in afara Sistemului Solar actual. Lumina ar parcurge aceasta distanță în cam 12 zile… Noi nu putem spera să mergem atât de repede, așa că luând in calcul limitele fizice (si ignorându-le pe cele tehnologice) am putea spera să acoperim aceasta distanta într-o luna sau două. Depinde de câtă energie dispunem pentru a genera forța care să accelereze si sa pună in mișcare masa noastră împreună cu a dronei din bagaj. De fapt am putea calcula câtă energie ne trebuie doar pentru transportul dronei într-o luna de zile… Cu cat vrem sa ajungem mai repede cu atât mai scump este, exponential, nu liniar… Considerând o dronă cu masa de 1 kg, pe care sa o acceleram constant cu 1 metru pe secundă la pătrat rezulta o forță de 1 Newton (F = ma). Lucrul mecanic corespunzător este așadar L = Fd = 300 miliarde de jouli. Numai pentru deplasarea in spațiu pana la locul cu pricina. Pentru deplasare in timp lucrurile se complica un pic, dar exista argumente in a considera ca echivalentul spatial al celor 10 ani de parcurs ar fi echivalent cu numărul de secunde înmulțit cu viteza luminii in vid adică 300 de milioane de secunde înmulțit cu 300 de mii de km/s, total 90 trilioane de km si cam tot atâția jouli. Transportul unei drone la fata locului ar necesita așadar cam 100 trilioane de jouli adică vreo 30 miliarde de kwh, adică circa 20 de miliarde de lei, sau 5 miliarde de euro. Asa cu mare indulgență. Prețul este pe un kg transportat si asta numai dus. Plus ca o luna dus, o luna întors fac două luni iar doua luni înseamnă o mulțime de secunde si numărul corespunzător de mii de km care trebuie incluși in preț. Plus alte cheltuieli pentru confort si siguranță, pe persoană fizică, plus riscul major de a nu nimerii adresele si de a ne rătăcii definitiv in imensitate… cam 1000 de miliarde de euro (lejer). Si toate astea pentru 10 minute de prezență trup si suflet la un eveniment pe care l-am ratat cumva, cândva. Scump dar merită. Nu?

Atenție amnezie

Continuare din (toate) numerele trecute (si viitoare).

Nu-mi amintesc prea exact, dar am vaga impresie că am mai utilizat sau că voi mai utiliza acest titlu (Atenție amnezie) pentru vreuna dintre prozele de pe Arca lui Goe. A nu se confunda după golire. Imi cer cu anticipare scuze celor care se vor fi confruntând retroactiv cu sâcâitoare senzații de deja vu, rugându-i totodată să le ignore, pe cât posibil.

Mi-am invitat o dată prietenii si cunoscuții să mergem împreuna în piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00 de odă bucuriei, cu ocazia flashmob-ului. Eram așa de entuziasmat de idee încât ii făceam reclamă pretutindeni si oricui, la Cercul de Istorie si de Cultură a Civilizațiilor, la Cenaclu, la scoală, la serviciu. Se pare că elanul meu retoric si oratoric si-a făcut efectul într-o măsură mult peste așteptări, pentru că m-am trezit dintr-o dată colectând răspunsuri favorabile invitației mele care, la origine, mai mult decât a fi invitație sadea, era mai degrabă un fel de a mă lăuda anticipat cu excursia plănuită (de fapt) in compania unui grup restrâns de amici. Oferisem cei drept cu mare generozitate, cui a vrut si cu n-a vrut detalii, fotografii, filme (a se vedea si videoclipul de mai jos), despre destinația de vacanță propusă, dar sincer să fiu nu mă așteptam ca cineva să fie atent si receptiv la vorbăria mea. Si așa a început drama. In total, își exprimaseră intenția să vină vreo 40-50 de indivizi, care de pe unde si cum, care nu se prea cunoșteau ei intre ei, si unii, nici cu mine cine stie ce, iar asta anunța un efort organizatoric copleșitor. Nu doar ca trebuia sa ne ducem împreună in același loc si in același timp, dar majoritatea celor care voiau să facă aceasta excursie, aveau pretenția să si plecam împreună, din același loc si in același timp, si să mă ocup eu te toate detaliile călătoriei: stabilirea orarului, a traseelor, bilete pentru mijloace de transport (aiurea noi făceam blatul), acomodarea tuturor doleanțelor vizavi de data si locul de plecare… plus anunțarea tuturor despre aceste detalii. Amicii apropiați cu care plănuisem respectiva excursie nu numai că n-aveau nici cea mai mica intenție de a mă ajuta cu organizarea, dar s-au arătat de-a dreptul agasați de ideea că excursia devenise una mamut si că trebuie să meargă cu turma, așa ca unii a zis pas: „Bine măi ghidule, promotorule, du-te tu cu adunătura si lasă că noi mergem altcândva, altundeva. Te anunțăm noi. Din vreme. Unde si când„. Doar doi dintre membrii grupului original initial (si inițiatic) au decis să meargă totuși (chiar si așa), rugându-mă să-i tin la curent cu detaliile. Coșmar nu alta, toți împricinații vrând câte altceva. Realizând că nu am cum să împac pe toată lumea, am decis să ignor toate doleanțele si să stabilesc de unul singur datele excursiei si cine merge, merge, cine nu, nu. Am decis plecarea la „data de” din „locul x”, pe peron, la ora 1:00 dimineața (noaptea)… La început nimeni nu s-a plâns de nimic, dar după cum mă așteptam, au început abandonurile. Unii m-au anunțat că nu mai merg, din tot felul de motive cusute cu ață albă. Luam la cunoștința in fiecare caz in parte cu regret si nesfârșită tristețe despre decizia respectivă, angajându-ne solemn si reciproc despre faptul că rămâne musai pe data viitoare. Tot mai rămăseseră vreo 20 care nu s-au retras… dar care, in mod bizar, pe măsură ce se apropia momentul X si ziua Z, erau din ce in ce mai greu de găsit pentru confirmare si pentru a fi puși la curent cu detaliile plecării. Cu câțiva zile înainte de termenul stabilit, doar Livache, Mirela si Manitou mai erau de găsit. Livache s-a oferit să se ocupe el de înștiințarea Mirelei si a lui Manitou, care veneau de la Giurgiu… dar, cu două zile înainte de termenul fatidic, când l-am sunat să aflu dacă si ce le comunicase acestora, surpriză, la telefon a răspuns tatăl lui Livache, după câte am presupus, care, părând ușor abțiguit mi-a zis ca „Liviu a plecat la mare”. 😦 … Si uite așa marele, imensul grup, care urma să lase o amprentă adâncă într-un anumit spațiu timp s-a evaporat ca si cand n-ar fi fost. Mă pregăteam să-i contactez pe cei doi membri ai grupului initial (si inițiatic) si să-i înștiințez umil despre eșuarea lamentabilă de care mă făceam responsabil si să le spun si lor solemn că rămâne musai pe altă dată, când, cu câteva zile înainte de plănuita plecare în „expediția inițiatică„, surpriză, m-am trezit cu ei la ușă. (va urma)

(paranteza in paranteza): (In acord cu spiritul de anticipare care m-a consacrat (literar) încă de prin liceu, când scriam mici piese de teatru (pe unde ori fi oare?), apreciate ca atare de către redactorul literar al teatrului (care m-a îndrumat, însă 🙂 către regie si actorie, pe căi niciodată urmate), as vrea să spun că, desi în opinia mea tribulațiile si trepidațiile – la care ne dedăm cu entuziasm exagerat numindu-le pompos „călătorii” (Domne am fost in Tailanda de Craciun), în fapt acestea fiind niște mici oscilații tranzitive, infinitezimal mici, in jurul marelui traseu cosmic pe care ne deplasăm, purtați inexorabil pe orbite de către materia captivă si ea capriciilor spațio-temporale, – nu sunt câtuși de puțin călătorii (ne având cum fi), totuși aceste pseudo-calatorii pot apărea (in cazul celor talentați literar-artistic) ca bune prilejuri (catalizatori de imaginație), întru amorsarea singurelor calatorii inițiatice pe care ne este dat să le facem: cele interioare, imaginare. Nu-i musai să te muți în scală un micron mai la dreapta ca să „mergi/ajungi” la Paris, spre întreprinderea unei călătorii inițiatice (imaginare), dar in cazul celor mai multora dintre noi, a fi fiind „în persoană” pe malurile Senei pare a stimula disponibilitatea pentru deplasări interioare ale spiritului, în fabuloase calatorii imaginare, interioare. De aceea vin si zic: Parisul, Roma, Barcelona sunt „destinații” pe care nu trebuie să le ratezi si pentru care merită să te faci luntre si punte si pe dracu în patru pentru a le atinge si a le lăsa să te atingă (cu ființa, cu spiritul, cu atenția, si dacă se poate, cu sufletul). Trebuie să ai (si tu) un Paris al tau (în Paris), o Romă a ta (la Roma) si o Barcelonă personală (la Barcelona). E musai… Ca multi alții am (si eu) unele povesti personale (care în proză, care cu rimă, ne scrise încă dar oricum inenubilable) despre Parisul meu, Roma mea si Barcelona, încrustate în legenda personală, gata oricând pentru a se transforma (eventual) în proze scurte sau evocări la un pahar de vorbă (cu alții ca mine ori cu mine însumi). Dacă plănuiești așa ceva (în premieră sau în reluare, nu contează), e bine să te documentezi, să te pregătești, din vreme, altminteri e posibil să ratezi întâlnirea cu punctul de inflexiune de la fata locului responsabil cu amorsarea călătoriei interioare. E posibil să ajungi la Paris si (vai) să nu fii în Paris, să nu(-l) înțelegi, să nu(-l) vezi, să nu(-l) simți, să nu știi la ce sa te uiți si cu câtă atenție, să fi iremediabil pierdut si absent si cu banii luați. Ca să ajungi pentru prima oară, de-adevăratelea, la Paris trebuie musai să fi fost deja. Poti începe aceste excursii vizionând filmele lui Woody Allen pe care le-am pomenit deja: „Midnight in Paris” si „To Rome With Love”… iar pentru că acum ești invitat la Sabadell (fie ca vei fi acceptând invitația fie că nu) n-ar strica să mergi pe mâna lui Woody Allan si sa vezi (desigur, „Trandafirul Rosu de Cairo” dar mai ales) „Vicky Cristina Barcelona„.

Cele 4 filme mai sus pomenite, pot constitui o buna inițiere distractivă, vag pregătitoare (semantic) pentru expediția la Sabadell, dar, in acord cu spiritul de anticipare care m-a consacrat (literar) încă de prin liceu când scriam mici piese de teatru (pe unde ori fi oare?) apreciate ca atare de către redactorul literar al teatrului (care m-a îndrumat, însă 🙂 către regie si actorie, pe căi niciodată urmate), trebuie să spun că pentru a te pregăti serios spre a înțelege diferența dintre călătoriile imposibile (din realitate) si cele inițiatice (imaginare), n-ar strica să vezi (insist) „Marea interioară” („MAR ADENTRO” / „The Sea Inside„, al lui Alejahdro Amenabar), din care-ti propun (de gust) … o scenă: And I came flying (scene from „MAR ADENTRO”). Fără o minimă pregătire n-ai cum ajunge la Sabadell in 2012 si nici nu vei putea înțelege de ce, de ce, de ce…)

(vai urmare) – Oamenii afișau în mimică un amestec bogat de micro-stări emoționale, ușor de observat din prima: un pic de nedumerire, nițică dezamăgire, oleacă de revoltă, parând totodată a fi în expectativă, ne deciși în legătură cu cum ar trebui să mă ia (la rost), cu furie, cu milă sau cu scârbă, pentru că (ocupat fiind până peste cap cu organizarea marelui grup), îi lăsasem de izbeliște, tocmai pe ei doi (singurii care nu dăduseră bir cu fugiții, precum ceilalți amici „de nădejde”), si nu-i ținusem la curent cu mersul organizării. „Ce faci meștere? Ce se aude? Gata pregătirile? Cum a rămas cu plecarea? Câți s-au strâns în grup până la urmă? Câte gagici sunt?”… Nu știu exact câte dintre aceste întrebări or fi fost rostite cu voce tare, pe loc, în secunda aia de suspans, si câte oi fi citit eu în privirile lor atât de expresive. „Măi (am zis eu spășit), să știți că până la urmă nu n-am făcut un grup prea mare”. „Mai bine”, au zis ei. „Câți suntem în total?” „Păi… am cam fi… voi doi si… cu mine !!!”. N-am destul talent literar pentru a putea descrie în cuvinte stările care s-au petrecut spontan pe fețele lor în doar câteva clipe. „Păi… si grupul?”. „S-au căcat pe ei unul câte unul”, am izbucnit eu cu obidă (Si nu știu gândirea-mi in ce să o sting. Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng? La ce? Oare totul nu e nebunie?). „M-au făcut ca la Nufărul, de caterincă”. „Cum bă toți 40?” „Da bă. O lună n-am făcut altceva decât să organizez un grup care s-a subțiat de la o zi la alta până s-a evaporat cu totul. Alaltăieri l-am sunat pe Livache (nu-l știți voi) că el mai rămăsese, si mi-a zis tac-so c-a plecat la mare, așa hodoronc-tronc. El trebuia să vorbească cu Mirela si cu Manitou (ăia de la Giurgiu). Asa că am rămas în pielea goală. Mă pregăteam să vă sun si să vă spun si vouă cum stă treaba. Am tot amânat pentru cu nu știam ce rahat să vă spun, totul schimbându-se dramatic de la o zi la alta”. „Păi si acuma ce facem? Mai mergem?”. „Păi eu știu? Doar noi trei? In fiecare an eram măcar 7-8. Voi ce ziceți?” „Bă, dacă am zis că mergem, mergem. Nu contează câți suntem. Mergem si gata”. „Poate să-i sun si pe ceilalți amici, să vedem dacă mai vine vreunul, că gata, nu mai e nicio turmă”. „Nu mai vine bă nimeni, c-au plecat deja, care pe unde.” „Treaba lor. Nicăieri nu e ca la Sabadell”. Odată ce ne-am hotărât ni s-a luat o piatră de pe inimă, ne-am înseninat si ne-am apucat serios de pregătiri pentru marea deplasare spațio-temporală. Acuma că nu mai trebuia sa așteptam după nimeni am decis să ajustăm un pic ora de plecare (prin portalul din gară), si in loc de 1:00 să ne înființam acolo la miezul nopții, precum Harry Potter, pentru trenul de la 12:00. Oricum, pentru noi, ca blatiști, toate trenurile erau la fel. Planul era să ne teleportăm la Polinyà (într-un loc cunoscut nouă, ferit de priviri) si de acolo să luăm o ocazie până la destinație, la piața San Rock din Sabadell, întocmai la timp pentru eclipsă. Ceea ce am si făcut. Despre noianul de sentimente si despre stările si modalitățile de exprimare verbală aferente, avute de cei din grupul Livache-Mirela-Manitou, înființați cuminte si disciplinat, in acord cu cele stabilite, in portalul de la gară, la ora unu din noapte, aflându-se singuri singurei pe peron, în fata constatării că li s-a tras o țeapă de zile mari si că marele organizator-combinator si promotor al excursiei la Sabadell lipsește cu desăvârșire de prin zonă, dimpreună cu oricine altcineva din așa zisul grup, vom avea poate ocazia să mai vorbim ulterior. Putem presupune așadar si de data asta că… va urma. Vorba ceea, lung e drumul Gorjului dar mai lung al Sabadell-ului.

alternativa: Celor care găsesc a fi fiind prea costisitoare si/sau prea infernal de dificilă (din cale afara) deplasarea propusă în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, orele 18, li se poate oferi oricând o varianta mai lesne, cu costuri rezonabile, accesibile absolut oricui, de ex. o deplasare pe Arca lui Goe, pe 30 mai 2012

(vai urmare) – Misterul a rămas (până în zilele noastre) de ne pătruns, iar enigma ne elucidată. Nu s-a putut stabili cu precizie dacă am sunat la Livache sau n-am sunat (ci doar am pretins), iar dacă da, dacă am sunat chiar la Livache sau am greșit numărul, rămânând ne clar dacă persoana cu care am vorbit era sau nu era tatăl lui Livache (eterna problemă a stabilirii paternității fiind complexă si cu multe aspecte), si bizar a rămas dacă (si dacă da, de ce) persoana perfidă (cine o fi fost aceea) m-a indus în eroare spunându-mi că „Liviu a plecat la mare”… A fost vorba de farsă, de o coincidentă de nume, de universuri paralele… sau de cine mai stie ce. Nu se stie. Cert este că Livache, care era amorezat de Mitza (Mirela), chiar dacă o fi avut el alte planuri, nu plecase la nicio mare si aparent si-a văzut cuminte de planul stabilit în comun, considerând că totul rămăsese cum era prevăzut, în vederea aventurii de neuitat de la Sabadell. Primul episod al războiului a avut loc pe peronul gării portal la ora unu din noapte când „s-a dovedit” că marele combinator-organizator e absent din peisaj. E nebun? E țepar? E încurcă lume? E farsor? E ticălos? Ce fel de… s-au întrebat cu voce tare cei trei „muschetari” contrariați, debusolați, nedumeriți, aflați în mare încurcătură, confuzie si dilemă. Livache, singurul care păstrase legătură cu mine era si el suspect. Dacă n-a înțeles el bine ora si locul? Dacă nu cumva a provocat în mod intenționat (cu cine stie ce intenții) confuzia? Si acum? Ce e de făcut? Am venit de la Giurgiu degeaba? Eu știu? Putem să mergem la mare (nu știu cine a zis). Nu mergem la nicio mare, a zis războinică Mirela. Am plecat la Sabadell, la Sabadell mergem. Bine, bine, au zis ceilalți, dar cum? Noi habar nu avem cum se ajunge acolo. Nu face nimic, știu eu, a punctat Mirela. Pai de unde știi? Uite așa, știu si gata pentru că am ascultat cu atenție de cinspe mii de ori explicațiile „combinatorului”. Ce-i drept e drept, Mirela cam fusese prin preajma mea (!!!) de fiecare dată când explicam cuiva cum e cu teleportarea spațio-temporală pe blat si cum se ajunge la Sabadell întocmai si la timp. Cei doi nu s-au pus cu nebuna, si au zis, bine mă dacă zici tu că știi cum se ajunge la Sabadell, la Sabadell mergem. Numai să nu fie si povestea asta vreo balivernă gogonată a individului. Lasă ca ne lămurim noi si cu d-lui, a mai zis Mirela. Nu mă lasă el pe mine așa cu ochii-n soare la miezul nopții. Si uite așa, fără să stie ce s-a întâmplat cu restul marelui grup organizat si dacă la Sabadell o să mai găsească pe cineva cunoscut sau dacă o să fie o aventură pe cont propriu, au decis să urmeze orbește indicațiile în varianta pe care si-o amintea Mirela din poveștile mele… Avea să se dovedească faptul că Mirela are o memorie foarte bună.

***

update: Azi (azi?) m-am trezit la 7, dar pentru că mă simțeam încă obosit, m-am teleportat înapoi la 6 si am mai dormit o oră. M-am trezit la 7. M-am simțit mult mai bine, revigorat. In realitate eram (sunt) cu o oră mai bătrân. Normal ar fi fost ca, după ce m-am trezit revigorat, să mă fi teleportat ieri, în mirabila zi de miercuri cea fără cuvinte, pentru a scrie continuarea întâmplărilor de la precedenta teleportare spațio-temporală la Sabadell, în frumoasa lună mai a anului de gratie 2012 (apropo, mai stie cineva ca in 2012 a fost sfârșitul lumii? Nimeni, nimic, amnezie totală!). Din păcate n-am avut… timp, așa că… rămâne pe altă dată. Poate voi scrie continuarea la timp, fără să fie nevoie să îmbătrânesc o zi, două, în plus pentru atât de puțin lucru. Până atunci as adresa publicului (același) o întrebare ajutătoare care, desi pare să fie numai bună pentru fizicianul minune al copiilor (Cristian… Prigorie… sau cum l-o mai fi chemând…), este bună, ca antrenament mental, pentru orice cutreierător al timpului debutant. Întrebare: Dacă faci, să zicem, un salt spațio-temporal, călătorind în urmă cu o săptămână la Ploiesti (de exemplu, miercuri, Ploiesti…) si îți iei cu tine si telefonul mobil, îl vei putea folosi? Vei putea suna pe cineva? Iti va răspunde cineva? Din ce timp? Va fi celularul tău recunoscut în rețea? Vei apărea în baza de date a companiei de telefonie mobilă ca fiind prezent cu două telefoane (localizate unul la Ploiesti si unul la… aiurea, în alta parte, azi aici, azi în Focsani)? Mă rog, par a fi mai multe întrebări, dar în fond este una singură. A doua întrebare ar fi: Oare ce ar răspunde fizicianul minune al copiilor (Cristian… Prescură… sau cum l-o chema) dacă i-ai adresa această întrebare la Oradea? Sau la Carei…  (apropos, azi e joi. Jeudi je danse. Je dis je danse).

Daca vrei să călătorești în 2012 cel mai bine este să pornești din 2011. Asa e logic. De exemplu de aici, să revezi sentimentele si materia din urma si pe urmă să pornești mai cu curaj spre viitor in zbor… La urma urmei cu cifrele lui 2012 se poate caligrafia la fel de bine si 2021. 2011 rămâne altceva. Nu uita să revezi si comentariile… Sunt formate din cuvinte, majoritatea atemporale…

sau/sau/si lecția inutilă de logică a altuia (unul Octavian Paler, un prieten de-al meu, nu-l știi tu)

Asa se întâmplă logic,
plecăm și sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viață,
poate nu trebuia să plecam, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, poate nu sosim unde trebuie,
poate nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva și câtă vreme sosim undeva
totul e… logic
chiar dacă logica și fericirea sunt lucruri total diferite,
totuși am plecat și am sosit undeva,
am greșit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?

(vai urmare) – Dupa atâta amar de vreme pe/trecută înainte si înapoi, în felurite călătorii spațio-temp-orale, si mai puțin in scris, unele detalii s-au pierdut iremediabil, în absenta unor artefacte credibile care să redea impresii potrivite despre cum a fost. Alte detalii sunt pe lista celor care nu s-au pre-scris încă, fiind prohibite publicului neavizat, așa că vor fi fiind omise (neintenționat) din proza dată sau… poate… vor fi așa… ușor ajustate (doar un pic) a aluzie ambiguă, pe ici pe colea (…) dându-li-se conotații mai mult sau mai puțin ezoterice, pentru cunoscători. Cert este că în redarea din memorie a faptelor, exact așa cum vor fi fost (fiind), contribuția prozatorului rămâne una marginală. Acestea fiind zise as menționă că nu se mai stie cu precizie dacă expediția în discuție, întreprinsă in piața San Rock din Sabadell pe 19 mai la ora 18:00, a pornit cronologic, pe axa convențională a timpului, de dinaintea sau de dinapoia momentului cu flasmob-ul filmat de către bancherii din Sabadell, adică dacă o fi fost o teleportare făcută în trecut sau în viitor. In acord cu legenda, fiind vorba si de o eclipsă la mijloc, punctul de plecare trebuie să fi fost pe undeva prin vara lui 1999, așadar cândva într-un mileniu trecut, ceea ce desigur n-ar putea fi un impediment major pentru niște cutreierători ai timpului care se respectă (așa ca noi). După o teleportare fără peripeții am ajuns conform planului la Polinyà, în portalul local, împreună cu ceilalți doi membri ai grupului inițial si inițiatic. Ca de obicei am utilizat tunelul timpului si n-am materializat noaptea, într-o cantină părăsită (David Vincent nu ne-a văzut si nici nu ne-am pierdut în spatiu). Ne aflam întocmai si la timp. In zori am ieșit la șosea plănuind să ajungem la Sabadell pe lumină. Aveam cam o oră de mers pe jos, dar puteam foarte bine să avem norocul să ne ia cineva la ocazie, mai ales că unul dintre noi o rupea binișor în catalană. Urma să ne petrecem ziua hoinărind prin oraș, mâncând hrană rece adusă la pachet de acasă, taman din 1999, pentru ca mai apoi spre seară, pe la 6, să ne prezentam în piața San Rock pentru flashmob si odă bucuriei. Iti dai seama ce incomensurabilă surpriză am avut când am auzit strigăte în urma noastră si, întorcându-ne, am zărit trei siluete care grăbeau spre noi, gesticulând nărăvaș, sub povara unor rucsaci uriași de care agățau tigăi si cratițe, având perne legate deasupra. Ii priveam siderat si nu-mi venea să-mi cred ochilor. „Cine sunt băi paparudele astea? Ii cunoști?”, m-a întrebat careva. „Băi pe cât de neverosimil pare, este nenorocitul de Livache, cu cei din Giurgiu” am mai reușit să îngaim, pregătindu-mă de prăpăd. Iti dai seama că abia cu mare greutate a fost evitată încăierarea. Mirela voia să mă bată pentru că-i făcusem figuri trăgându-i clapa ca un mizerabil, eu voiam să-l bat pe Livache pentru că „plecase” la mare si mă lăsase baltă. Livache se tinea la Mirela, ăștilalți doi mă țineau pe mine, iar Manitou privea nedumerit la unii si la alții si repeta ca flașneta: „Stați băi să ne lămurim!”. De lămurit nu știu dacă ne-am lămurit, dar măcar si-a prezentat fiecare varianta, unul mai sincer decât altul, si chiar dacă în mod evident adevărul n-a ieșit la lumină, am ajuns cu toții la concluzia că la mijloc a fost doar o încurcătură nefericită si neintenționată si că totul e bine când se termină cu bine, așa că pupat toți piața San Rock, fără ură si fără răzbunare. In fine, ca să nu-ti mai pun răbdarea la încercare, din restul detaliilor care compun povestea de încurajare în vederea unei noi expediții de 10 minute in piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012 la ora 18:00, o să încerc să fac un rezumat condensat. Ne-am dus cu toții la Sabadell, mai puțin Manitou care a rămas la Polinyà, în mod oficial ca să păzească bagajele si să prospecteze locul, dar in realitate pentru că avea faimă proastă ca fiind omul care aduce ploaia, si că prin urmare ar fi de preferat să nu strice prin prezenta sa, pe motiv de vreme nefavorabilă, nici planurile ălora cu flashmob-ul, nici nouă bucuria de a asculta prin surprindere oda respectivă. Am convenit ca în piața San Rock, pentru a nu atrage atenția asupra noastră să nu stăm grămadă, ci să ne separam, răspândindu-ne care încotro, fiecare pe cont propriu, să trecem cât mai neobservați cu putință, ca observatori independenți, singularități in peisaj, ceea ce în mare s-a si întâmplat, cu excepția unui moment anume în care cineva m-a luat de mână, fără să mă privească, si m-a ținut așa preț de vreo zece secunde, după care s-a îndepărtat pierzându-se în mulțime, lăsând in urmă o dâră de parfum si o ne/dumerire. Ne-am dispersat odată cu flashmob-ul si ne-am regrupat, după cum convenisem din timp, pe o stradă alăturată, în fața unei vitrine cu rochii de mireasă. Ne-am întors pe jos la Polinyà, unde ne aștepta Manitou cu masa pusă, pe terasa cantinei părăsite: sardine în ulei de măsline, șuncă si o sticlă de vin roșu aduse de la Giurgiu. Pâinea de casă era proaspătă încă, din cate-mi amintesc. La miezul nopții am re-intrat în portal si am dispărut fără urmă din peisaj, ajungând în no time pe peronul unei gări care găzduia un muzeu cu locomotive de epocă, din acelea cu aburi si cărbuni, în care nu ne-a împiedicat nimeni să ne urcăm si chiar să ne fotografiem. Am pus corturile pe malul lacului, am mutat câteva mese, de la terasa Splendid, pe ponton, am stat acolo jucând Wist si Rentz ascultând simfonii la radio ♪ pe Romania Cultural, în timp ce pontonul era legănat agale de valuri, retrăgându-ne în mare graba în corturi la fiecare repriză de ploaie care se pornea subit de fiecare dată când Manitou câștiga la cărți. Am fost la peșteră, la păstrăvărie, pe culme, prin zmeuriș, si câte alte amănunte nu s-au întâmplat (…Livache a trecut granița…), în cele două săptămâni cât am stat acolo, rupți de lume, total, cu scopul de a distrage atenția tuturor, oricui, universului si mai ales noua înșine, de la existenta escapadei de zece minute (sau zece secunde, cine mai stie), de la Sabadell, despre care nu trebuia să afle nimeni si nici măcar să bănuiască. Imi îngădui acum să-ti povestesc tocmai ție despre asta, în proză, știind bine că n-o să crezi o iotă si că deci nu contează, secretul continuând să rămână în siguranță. Teleportări spațio-temporale? Ei as, mofturi. Nu se poate așa ceva. Aici si acum s-ar potrivi deci foarte bine să fie consemnat punctul de încheiere al prozei scurte ce s-a lungit si așa cam mult peste limitele genului… totuși cvasi-continuarea conține unele amănunte captivante care pot cântări decisiv in decizia (a ta, a mea, a oricui), de a accepta o nouă expediție in vechiul Sabadell, ceva ce relevă posibilitatea entanglement-ului cuantic nu doar intre entități aflate la distanță în spațiu, ci si la distanță în timp, asincrone, si nu doar intre entități materiale, ci chiar si intre idei si/sau evenimente ori chiar între sentimente. Întors acasă (acasă, nu-i așa că e un cuvânt foarte frumos?), unde nu mă așteptam să găsesc pe nimeni, am dat peste fratele meu si el venit tot așa de nu se stie unde, si cam cu aceleași pretexte. „Cum a fost la munte?” m-a întrebat el. „La munte?”, am replicat eu mirat, „Adică aaa, la munte. Da, a fost misto, super.”… „Dar tu pe unde ai fost?” „Am fost la mare, cu restul lumii.” „Păi si de ce te-ai întors”, „Trebuie să mă apuc de învățat ca am restanță la fizică”, „Bă ești prost?”… „Eee, si nici nu mai aveam bani de stat la mare”. „Auzi ia lasă mofturile si hai să merge la mare. Mergi cu mine?”, „Ba ești nebun, doar ce m-am întors”. „Haide băi că nu stăm mult. O săptămâna”. N-am mai așteptat să se facă ziuă. In tren ne-am întins fiecare pe câte trei scaune la clasa întâi într-un compartiment care era liber, iar nasul n-a avut îndrăzneala să ne trezească, ne imaginându-si că pot exista asemenea tupeiști care să facă blatul la clasa întâi. La 4 dimineața eram pe faleza, în Eforie Sud, un foarte mic bar improvizat era încă deschis, la un microfon Mugur Mihăiescu recita „Luceafărul” (in varianta Vacanta Mare), iar soarele se pregătea să răsară direct din mare… Pe la 8, cand oamenii normali începeau să vină la plajă, noi ne târam agale spre interiorul uscatului ca să dormim si noi câteva ore, omenește, somnul de înfrumusețare. „Hai să le dăm deșteptarea ălora din grupul vesel (trădătorii), să-i dăm afara si să ne culcăm in locul lor.” „O să facă gură, pentru că de obicei nu se scoală nimeni înainte de ora 10”. „Ei as, mofturi. Azi se scoală la 8, ca să prindă ultra-violetele. Unde suntem cazați?”, „La vila Săbărel.”, „Undeeee?”, „La vila Săbărel. O să-ti placă.” Băi ca să vezi potriveală. Cei care renunțaseră să mă însoțească la Sabadell veniseră la mare, la Eforie Sud taman la vila Săbărel. Am intrat în vilă fredonând odă bucuriei cuprins de o euforie si de o eufonie fără margini. De culcat nu ne-am mai culcat pentru că, în entuziasmul iscat de sosirea noastră neașteptată, ne-a sărit somnul si ne-a apuca foamea. Ne-am dus cu toții la Cuptorul de aur si ne-am luat fiecare câte o jumătatea de cozonac cald, abia ieșit din cuptor, si câte un borcan de smântână. O combinație uluitoare, habar n-ai tu. Toata săptămâna am stat la Săbărel având zilnic la micul dejun cozonac cald cu smântână. O nebunie. Se pare că si Elena a rămas cu amintiri de neuitat de la Săbărel pentru că peste ceva vreme a luat vila si s-a apucat s-o renoveze, dar era să i se înfunde. Mă rog, aceleași încăperi, alte voci. (…) Prin urmare rămânem înțeleși. Ne vedem, ante-portas, așa cum am stabilit, în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, ora 18:00, iar cine nu vine în piața San Rock pentru expediția de 10 minute, poate veni bine merci la Eforie Sud, musai la vila Săbărel (așa se zice Sabadell in limba română). Trebuie însă verificat în ce an, în care vară, ca să fim siguri că-i încă deschis Cuptorul de aur. Sincer să fiu nici eu nu sunt încă decis suta la suta. Mă încearcă așa un fel de emoții inefabile la gândul că m-as putea întâlni eu cu mine cel de odinioară, si/sau cu ceilalți, cei de atunci… Desi, pe film, se pare că nu apărem nici unul dintre noi, cu toate că m-am tot străduit să identific pe careva. Culmea, singurul care pare a fi prezent în filmare este Maintou, dar sigur-sigur nu pot fi pentru că taman pe d-lui nu l-am mai văzut nici înainte si nici după scurta escapada de la Sabadell, si nu-mi mai amintesc prea exact cum arata. Ar trebui să caut fotografiile de pe locomotivele cu aburi. Poate apare în vreuna si uite așa s-ar brodi să demonstrez QED.

Atenție amnezie

Absolut tot ceea ce vezi în locuri publice atunci când ieși din casă este flashmob. Nu știai? Uite afli.

Conform Wikipedia – Flashmob (pronunțat flæʃ mob, termen provenit din engleză flash mob, unde flash—flash, clipă; mob — mulțime) este o adunare foarte scurtă într-un loc public, participanții efectuând o anumită acțiune neobișnuită pentru o durată scurtă de timp, după care grupul se împrăștie.

Flashmob e o prezentare pentru spectatori accidentali, cu scopul de a trezi sentimente de neînțelegere, interes și chiar senzații ca ceva nu este în regulă cu spectatorii înșiși.

• Acțiunea trebuie sa fie spontană și concomitentă. Este interzisă atragerea atenției de către participanți înainte de acțiune.
• Trebuie să se formeze impresia că participanții nu se cunosc și înainte de acțiune să nu afișeze că se pregătesc să facă ceva neobișnuit.
• După Flashmob nu trebuie să rămână urme.
• Toate acțiunile trebuie să fie efectuate cu toată seriozitatea.
• După finalizare toți participanții trebuie să părăsească imediat locul acțiunii fără a mai arăta că s-a întâmplat ceva deosebit.
• Flashmobul trebuie să fie în afara Mass-Mediei.

Participarea la acțiuni neautorizate în masă, de obicei, sunt pedepsite prin lege.

Scenariul ideal trebuie să fie absurd, misterios, nu foarte vizibil și în niciun caz să nu provoace râsul. Mobbery nu trebuie să încalce dispozițiile legale și normele morale. Doar trebuie să faci ceva lipsit de sens, dar în așa fel, de parcă această acțiune conține un sens obișnuit. Ca urmare, spectatorii ocazionali văd această situație ca pe ceva serios, o situație care poată un sens și ei încearcă să-l găsească. Ei încearcă un sentiment de interes, neînțelegere sau chiar sentimentul că își pierd mințile.

Exemple: 1. Într-un loc și timp anumit participanți „îngheață” de parcă timpul s-a oprit. În așa poziție ei stau timp de câteva minute, după care toți concomitent pleacă în diferite direcții.

2. Într-un loc și timp anumit participanții încep să înceteze mișcările de parcă sunt roboți la care se termină energie. Mișcările lente continuă câteva secunde după care fiecare se oprește pentru a se „încărca”, peste câteva minute flashmobul sfârșește și ca și în orice scenariu participanții pleacă în diferite direcții de pe locul acțiunii. În acest mob poate fi activizată toată fantezia moberilor, cineva se oprește încet cineva brusc, cineva în mers și altul doar apleacă capul. Acest scenariu se joacă în așa fel de parcă se termină energia interioară. Cazi pe loc, te pui în genunchi sau rămâi în picioare alegi singur. Principal e să surprinzi lumea din jur.

Participanți Flashmob acțiunii nu oferă și nu primesc bani pentru participare. Este ocupație voluntară. Participanți aceleași acțiuni pot urmări diferite scopuri. Scopuri posibile pot fi:

• distracția
• a se simți independent de stereotipuri de comportament
• de a impresiona pe ceilalți
• pentru a testa capacitățile proprii în efectuarea acțiunilor spontane în locuri publice
• încercare de a obține noi senzații
• senzație de aparținere la o acțiune comună
• noi senzații emoționale
• participare pentru a găsi noi prieteni

Participanți în astfel de acțiuni în viața cotidiană pot fi oameni de succes și persoane serioase. Unii psihologi explică acest lucru prin aceea că aceste persoane se plictisesc de viața rațională. Astfel ei caută să participe în ceva deosebit ce o să aducă noi senzații în viața lor.

Dacă mai aveai dubii, acum după ce ai revăzut materia, sper că te-ai lămurit si ai înțeles cum stă (în secret) treaba cu absolut tot ceea ce se întâmplă spontan când ieși pe stradă, prin piețe, prin public: verdict flashmob.

Desigur ca scopul/intenția acestei proze scurte nu este aceea de a te lamuri pe tine ce vezi prin locurile publice (only flashmobs) sau de a te edifica in legătură cu semnificațiile flashmob. Scopul este desigur altul si acesta se va releva pe cale maieutică, sau nu, încet, încet. Până atunci însă am să-ti fac o propunere. Propun (doritorilor) ca punct de intrare în discuție (si daca nu va fi nicio discuție, atunci ca punct de start într-o meditație interioară) un film de circa 5 minute, care redă o secvență de mici întâmplări petrecute in piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00. Pentru început rugămintea mea ar fi să urmărești cu atenție filmul în care apar mai multe persoane, anonimi din lumea larga, si să încerci să vezi dacă recunoști pe cineva, una sau mai multe dintre persoanele care apar in film, o figură, o siluetă, pe cineva. Chiar exista șanse sa ai o surpriză, si să (te) remarci, re-cunoscând pe cineva. Atenție, amnezie!

Update (la ceva zile distanță): Ca să nu se consolideze cumva ideea unor așteptări nerealiste, ce-or fi putut fi induse accidental prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, as vrea să menționez (mai bine mai devreme decât mai târziu) că (nici) eu unul nu cunosc si nu recunosc niciuna dintre persoanele care apar in videoclipul cu flashmob-ul de la Sabadell. Cel puțin deocamdată. 🙂 Trebuie de asemenea să mărturisesc sincer că nu am mari așteptări ca cineva dintre participanții (observatori) la „Atenție amnezie” pe Arca lui Goe să cunoască si/sau să recunoască (deocamdată) pe cineva dintre cei prezenți la Sabadell pe 19 mai 2012 pe la orele 18 si prinși in filmul realizat „spontan” de vreun martor „întâmplător” al evenimentului (evenimentelor). La urma urmei, in acord cu statistica matematică (si cu matematica nu te pui), șansele ca intersecția dintre mulțimea vizitatorilor Arcei lui Goe si mulțimea oamenilor care cunosc direct măcar o persoana dintre cele care apar in film, să fie diferită de mulțimea vidă sunt aproape zero, în tot cazul neglijabile. Desigur că odată ajunși aici cu discuția am putea să o luăm într-o direcție foarte interesantă si să ne întrebăm daca vreunul dintre noi cunoaște pe cineva care cunoaște direct vreuna dintre persoanele ce apar in film. Sau pe cineva care cunoaște pe cineva care cunoaște direct vreuna dintre persoanele ce apar in film, sau si așa mai departe. Există niște teorii interesante care afirmă că pentru oricare două persoane din lume, luate la întâmplare, A si B, există un sir finit de persoane P1, P2… Pn astfel încât persoana A cunoaște direct si personal persoana P1, persoana P1 cunoaște persoana P2… persoana P(n-1) cunoaște persoana Pn, iar persoana Pn cunoaște direct si personal persoana B. Lanțul slăbiciunilor. Lungimea acestui lanț fiind corelata cumva cu notorietatea sau lipsa de notorietate a persoanelor A si B. Din câte-mi amintesc, se zice că desi populația planetei a trecut binișor de șapte miliarde, numărul „n” n-ar avea valori prea mari, fiind întotdeauna mai mic de o sută. Oare câte persoane s-or găsi în șirul de la dl. Goe până la tine? In fine, desi aceasta ar fi fiind o foarte interesantă direcție în care să promovam șueta noastră, totuși, nici în asta nu se ascunde intenția cu care a fost propusă proza „Atenție amnezie”. Desigur că dacă n-oi uita între timp am să-ti dezvălui în cele din urmă acea intenție. Până atunci însă toată lumea are dezlegare la auto-promovare si vorbit off-topic. In orb.

Întrebări ajutătoare: (a) Ai idee cine a făcut filmarea flashmob-ului de la Sabadell din 19 mai 2012? (b) Dar tu (da, da, tu, tu) nu cumva ai fost prezent acolo (si faci pe niznaiul?) fiind în același timp si o persoană care recunoaște o persoană din film si o persoană din film care este recunoscută de o persoană de pe Arca lui Goe. As zice să nu te grăbești nici cu răspunsurile nici cu expedierea în neant a ajutătoarelor întrebări (ca fiind invalide sau fanteziste). 🙂

Iar dacă întrebările (a) si (b) ti se par prea grele, se poate găsi oricând o întrebare mai simplă. De exemplu (c): Ti-ar plăcea ca printr-o incredibilă coincidență să fi fost si tu acolo si să si apari în acest film postat printr-o neverosimilă întâmplare pe Arca lui Goe? N-ar fi… fabulos?

Laniakea (paradisul incomensurabil în hawaiiană) 

Desigur că prin aducerea acestui fulg de pasare măiastră (numit paradisul incomensurabil, în havaiană) în ecuația, până acum monomială, și și așa confuză a flashmob-ului din Sabadell, prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe ar avea toate motivele să fie intrigat si/sau să-l bănuiască pe dl. Goe de farsă, cacealma, teribilisme gratuite, sau (în cel mai bun-rău caz) de vreun derapaj involuntar în încercarea de a finaliză încă nenăscuta proză scurtă dar botezată cu anticipare: „Atenție amnezie”. Am speranța că totuși la final, când va fi fiind dezlegat micul „mister” al intențiilor acestui topic, să se afle măcar un observator care să considere că a meritat să-si „piardă timpul„, apreciind că raportul între efortul de a parcurge drumul de la zero la unu si valoarea lui unu, este unul favorabil, sub-unitar. Ceilalți, care, constatând că valoarea lui unu este aproape zero, vor aprecia că de fapt si-au pierdut timpul degeaba, fără niciun sens, vor fi considerați daune colaterale, risc asumat, un sacrificiu pe care, vorba lordului Maximus Farquaad, mi-l asum. 🙂

* * *

9 octombrie, a.c., contiNUare: Se spune că o imagine face (pe puțin) cât o mie de cuvinte, dar pentru că, indiferent din câți pixeli ar fi fiind compuse, imaginile nu-s musai egale între ele (deh, viața e nedreaptă) unele valorează în cuvinte (prin conversie la cursul zilei) mult mai mult decât o simplă mie de cuvinte. Să zicem Gioconda de exemplu, valorează cât biblioteci întregi de volume pline de cuvinte. Asa si obiectele grafice (două la număr) incluse (cam cu de-a sila) în pre-textul de vorbă afișat aci pe Arca lui Goe, luate la bani mărunți denotă mai multe mii de cuvinte, majoritatea (vai) off-topic. Imi cer așadar iertare prea-cinstitului cititor citit si un-ic al Arcei lui Goe, că n-am găsit (la îndemână) foarfeca potrivită pentru a decupa esențialul, strictul necesar, din imaginile incluse (cam cu de-a sila) în colajul sugestiv intitulat „Atenție amnezie”. Desigur că această poliloghie, care mimează, în van, sens si scop, ar putea avea darul să-l plictisească, să-l enerveze, să-l indispună, să-l descurajeze si, în cele din urmă, să-l izgonească pe vizitatorul naiv, superficial, egoist si șarlatan, atras aici (la vad… în vid, în van) de mirajul îmbuibării pe gratis sau al îmbogățirii peste noapte a sinelui. Trebuie să recunoști însă că, atâta vreme cât scopul scuză mijloacele, e dreptul meu suveran de a încerca liber fel de fel de metode. Important este să răzbim noi cumva (ca Iona) si să o scoatem la capăt până la urmă. Cică urma scapă turma si cine râde la urmă, râdem mai bine 🙂 Desigur că vizitatorul numit naiv, superficial, egoist si șarlatan este așa cel mult în context local, relativ la nepotrivitele sale așteptări, încolo nu. Cu siguranță că la el acasă este, dimpotrivă, înțelept, isteț, profund, altruist, generos si onest. Altminteri ne având încotro. Dar să-l lăsăm în plata Domnului pe respectivul si să revenim la oile noastre grafice. Ti-as atrage atenția că, de fapt, filmul care încearcă să te ducă cu gândul (si poate si cu sufletul) către o mică serie de întâmplări petrecute undeva, cândva, într-un spațiu-timp iluzoriu, etichetat simplu dar/si plin de ambiguitate „piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00„, este de fapt o colecție de biți conservată provizoriu (de la… până la…) pe un server YouTube, pe care, un program prezent pe calculatorul tău, o transformă într-o serie de cadre (un număr finit), formate dintr-un număr oarecare (vai tot) finit de pixeli de diferite culori, pe care le redă secvențial pe ecranul calculatorului tău. Si la fel face si cu sunetul. Ca si imaginea si sunetul originale, de la fața locului, aceste sunete si imagini artificiale, substanțial diferite, sub aspectul fizicalității si suportului, de sunetele si imaginile originale, sunt trimise ochilor si urechilor tale, iar acestea le transforma în niște semnale electrice neverosimil de asemănătoare cu semnalele produse de ochii si urechile unui martor ocular al evenimentelor, trimițându-le uimitorului tău creier care le interpretează, dându-ti iluzia mișcării prin spațiu si a trecerii timpului în film, si un pic iluzia transportului la localitate (spațiu-timp), si asta desi fiecare cadru este o simplă imagine statică, nemișcată, încremenită în timp, formată din multe puncte colorate. Si dacă am ajuns cu vorba la „imagine”, înainte de a pomeni vreo două si despre imaginea etichetată „Laniakea, paradisul incomensurabil) este musai-musai, să intrăm în detalii legate de acest subiect: AICI – Relația dintre spațiu-timp și semnificația imaginilor. După ce revezi „Relația dintre spațiu-timp și semnificația imaginilor”, poate mai vorbim. Mi se pare ca Atila Gombos reușește să puncteze destul de plastic felul în care imaginile intermediază si limitează accesul nostru la realitate (indiferent ce va fi fiind aceea) reușind să ne seducă si sa ne amăgească, de ajungem să considerăm că singura realitate este imaginea. Totuși, din cand în când, suntem, pentru scurtă vreme, conștienți si preocupați că imaginile redau doar suprafața lucrurilor si chiar si pe aceea extrem de partial, de incomplet si de… ah, superficial… încât pentru a avea un model cât de cât coerent al realității care ne hartuiește ontologic, nu avem încotro si trebuie să ne folosim încontinuu imaginația pentru a ne completa si a ne încropi modelul lumii (fiecare pe al său, propriu, unic, individual) trecând dincolo de coaja subțire, infinitezimală si totuși opacă a lucrurilor. De fiecare dată rezultă o poveste, țesută cu grijă, cu migală, cu atenție si precauție, o poveste care transcende imaginea. Pentru a putea lua ființă si pentru a putea exista, povestea trebuie musai să respecte niște canoane si niște constrângeri foarte dure, care-i impun consistența simultană cu două universuri: (a) cu imaginea care a generat-o, si (b) cu toate poveștile pre-existente în mintea noastră care constituie (de bine de rău) modelul nostru de lume. Acceptam si asimilam ceea ce vedem (si când zic vedem mă refer la toate simțurile senzoriale si extra-senzoriale, inclusiv la intuiții), numai in măsura in care ceea ce putem adăuga in completare cu ajutorul imaginației (a) nu intra in contradicție si nu strică imaginea si (b) nu intra in contradicție si nu strică modelul (poveștile) pe care le avem deja in minte. Nu contează cât de frumoasă, de fabuloasă si de plină de adevăruri fundamentale si/sau de utilități lucrative este o poveste nouă, dacă nu dă sens si nu se potrivește (interpretativ) cu ceea ce vedem si/sau dacă nu se potrivește armonic cu ceea ce stim deja, atunci povestea este respinsă, repudiată, ignorată, refuzată, încetând brusc să existe. Esti poate tentat să crezi că astfel de provocări sunt rare si că de obicei, în mod normal, firesc, natural suntem în stare să acceptam si să asimilam (sau măcar să tolerăm) lucrurile cu care intram in atingere (senzorială, extra-senzorială, intelectuală, emoțională sau prin intuiție). In realitate este invers, reușim să acceptam si să asimilam foarte puține din poveștile cu care intram in vreun contact, din ce in ce mai puține, pe măsură ce trece timpul, fiindu-ne din ce in ce mai suficienți nouă înșine. La limită, cand ne-am pierdut complet abilitatea de a asculta, accepta si asimila povesti, orice poveste, sătui (si) de noi înșine, murim. Dar mă rog, nu despre asta este vorba acum-aici, ci despre faptul că există o mulțime de povesti (majoritatea), care trec pe lângă noi ca si cand n-ar exista… povesti care n-au reușit să capete un trup, desi am fost acolo, la față locului, si am pipăit suprafețele, cu vederea, cu auzul, si cu toate simțurile. Sunt povesti care ignorate ne pot ucide, strivindu-ne si tot degeaba, nu le vom lua in seamă si gata. Avem o capacitate limitată de a „cunoaște”, dar avem capacitatea nelimitată de a ignora (orice) si de a supraviețui (provizoriu), coexistând (pașnic), cu inconștientă, cu o mulțime de povesti neștiute. Iar aici este loc pentru povestitori-seducători capabili să inventeze basme intermediare care sa alcătuiască un traseu potrivit (presărat cu mici pseudo-povesti) prin care spectatorul să fie dus cu zăhărelul din punctul (imaginar) A (in care se află) până in punctul (imaginar) B (pe care-l refuză). Cam așa funcționează umanitatea. Schimbând abrupt subiectul, as menționa că in spatele imaginii „Laniakea, paradisul incomensurabil” se află o poveste fabuloasă încropită de către con-frații noștri științificii. Poate voi încerca să fac, dintr-un basm mic în proză, o punte către Laniakea, pentru cei compatibili cu ideea de a include paradisul incomensurabil in modelul lor despre lume.

După includerea oarecum insolită a imaginii Laniakea in ecuația cu doar câteva sute de necunoscuți si necunoscute din piața San Roc din Sabadell de pe 19 mai 2012, orele 18, un vizitator-observator (creator de realitate), s-a interesat la forurile superioare în legătură cu esențialul, formulând cu șăgălnicie o întrebare capcană extrem de captivantă: „Un super roi de galaxii, legate temporar, precum Laniakea, este cumva un flashmob?” Nu știu câți dintre vizitatorii de-acum sau de-a pururi ai Arcei lui Goe auziseră despre acest cuvânt bizar „Laniakea” si/sau mai văzuseră imaginea botezată astfel: paradisul incomensurabil. Presupun că niciunul. Ne aflam desigur in fata unei mici si inofensive șarlatanii cu aromă de metaforă oferită de confrații cosmologi, întrucât Laniakea nu-i nici paradis, nici incomensurabil. După cum ne lămurește succint colegul Bau-Bau, Laniakea nu-i mare brânză, ci (doar) un super roi de galaxii, (atenție mare vă rog) legate temporar. Fiind o formațiune provizorie ai cărei constituenți sunt gata s-o ia care-încotro, până la analogia cu flash-mob-ul n-a fost decât un pas mic pentru om, mare pentru o-menire, imposibil de evitat. Până la a pomeni alte detalii ale acestei povesti cosmice, as vrea să te anunț în mod solemn că Laniakea este casa noastră, locul în care te afli, si că ești îndreptățit să te gândești cu emoție si cu mândrie la ea, si să ti se umezească un pic ochii când o pomenești cu duioșie, exact ca atunci cand zici: țara noastră, planeta noastră, sistemul nostru solar, galaxia noastră. Acesta este pasul următor în extinderea simțului teritorialității si a sentimentului proprietății la homo sapiens: super roiul nostru de galaxii. După cum poate bine ai observat deja in imaginea paradisului incomensurabil exista un mic cerculeț roșu. In centrul acelui cerc, cât un vârf de ac, se afla Galaxia noastră (asociata adesea, impropriu cu denumirea Calea Lactee, sau, după cum i se spunea in vechime, Drumul Robilor). Presupun că pentru tine nu este un secret ca Galaxia este casa Soarelui, care este de circa 1000 de miliarde de ori mai mare decât sistemul solar. Ca un detaliu as aminti ca Laniakea conține cam 100 de mii de galaxii precum galaxia noastră. Vom reveni cu amănunte.

Cum-ne-cum, am ajuns la mijlocul distantei dintre zero si unu, în „centrul imaginar” al Qubit-ului, în plină confuzie si indeterminism cuantic, ceea ce denotă însă o superpoziție promițătoare… pentru continuarea tărășeniei cu persistența flashmob-ului din Sabadell, conectat în mod enigmatic si cuminte, cu super-roiul galactic Laniakea, aflat în dispersie acută (apud unii spectatori ne observatori). Dacă n-ai înțeles nimic, nu te îngrijora. Exact asta am vrut… să spun. 🙂

Doar cu un mare efort de imaginație, artefactul grafic etichetat „Laniakea – paradisul incomensurabil” ar putea fi considerat „o fotografie„. După cum probabil că îți poți închipui, imaginea este obținută (cu ajutorul matematicii si a unor programe de calculator) prin agregarea datelor privind poziția in spațiu si luminozitatea celor o sută de mii de galaxii care comun această structură care se întinde pe circa o jumătate de miliard de ani lumină. Lumina, gravitația, informația si in genere cauzalitatea responsabilă cu producerea unor efecte, circulând cu cei 300.000 de km/s, are nevoie, pentru a se propaga de la o margine la alta a acestei formațiuni, de cinci sute de milioane de ani. Pentru a putea-o vedea si eventual fotografia in toata splendoarea ei, așa cum apare in „poză”, ar trebui să te afli undeva in spațiu la circa unul-doua miliarde de ani lumină, cu fața spre ea. Imaginea pe care ai putea-o observa din acea poziție ti-ar oferi informație vizuală, veche de unul-două miliarde de ani, in medie… unele dintre părțile observate fiind cu câțiva sute de milioane de ani mai vechi decât altele… din cauza diferenței de distanță avută de parcurs de lumină, de la sursă până la tine. Este uluitor că în aceste condiții poate exista o coerență care să asigure structura acestei formațiuni, dându-i o identitate crono-geometrică, ce o face să aducă întâmplător (?!) cu un fulg de pasăre. O coerență structurală dinamică asigurată în principal de către gravitație. La fel de uluitor este si faptul că niște ființe minuscule si insignifiante aflate in adâncul insondabil al acestui fulg au fost in stare să colecteze informațiile si să redea o imagine fotografică similară cu cea care s-ar putea obține de undeva din afară, de la unul-două miliarde de ani-lumină. Intr-un fel e ca si cum am fi călătorit până acolo… instantaneu… După cum bine știi (?!) în genere, ceea ce conferă provizoriu coerență structurală si complexitate unei entități oarecare (oricare, chiar si ție), este totodată ceea ce determină perisabilitatea acelei entități. Gravitația care a construit aceste mirobolante filamente de lumină, compuse din galaxii conținând (fiecare) sute de miliarde de stele, întreține si amplifică mișcările parților ducând la transformarea lentă si inexorabilă a entității până la completa ei destructurare. Undeva in direcția constelației Centaurului, galaxiile dinspre centrul axial al „fulgului”, sunt foarte aglomerate, formând împreună ceea ce se numește „Marele Magnet” (The Great Atractor), a cărui gravitație imprima o viteza radială galaxiilor, încercând să-si înghită cu totul conținutul, pentru a se transforma într-o imensă gaură neagră. Din cauza acestui „magnet” galaxia noastră (precum si galaxiile vecine) se mișca in direcția constelației centaurului cu 600 de km/s. Poate părea mult, o viteza mare, enormă, dar în realitate, la scara formațiunii nu înseamnă (aproape) nimic… Persistența formațiunii fiind asigurată pentru numeroase miliarde de ani. Totuși în această poveste mai exista un personaj: expansiunea universului, dilatarea spațiului, pusă pe seama misterioasei energii întunecate. Fiecare „celulă” de spațiu se dilată, se extinde, accelerat. In medie fiecare an lumină se mărește cu 20 de km/s. La scara formațiunii, care are circa cinci sute de milioane de ani lumina, creșterea este de zece miliarde de km/s. O creștere făcuta în contra gravitației… Calculele arată că, la scara acestei formațiunii, într-un final expansiunea universului va fi copleșitoare, iar gravitația, care tine momentan (pentru câteva zeci de miliarde de ani) galaxiile împreună, va pierde bătălia, iar fulgul se va dispersa în spațiu. De aceea formula condensată care definește concis „Laniakea” este formulată așa „un super roi de galaxii, legate temporar„, unde temporarul devine de la dilatarea spațiului. In realitate însă formațiunea este destul de stabilă in raport cu durata de existență a perpetuei umanități… Peste vreo o sută de milioane de ani Laniakea va arata aproape la fel, in timp ce omenirea…probabil ca nu va mai arată nicicum. In sfârșit, să trăim noi până atunci. Povestea paradisului incomensurabil si a Marelui Magnet, ascuns (momentan) vederii in spatele zonei de opacitate a discului Galaxiei noastre, ar merita proze separate, rolul lor în proza curentă (Atenție Amnezie), fiind ascuns într-un detaliu unul cât se poate de modest: galaxia se mișcă relativ la referențialul Laniakea cu circa 600 de km/s. Soarele se mișcă prin galaxie cu circa 200 de km pe sec. Alte influențe cosmice si dilatarea spațiului determina global o mișcare relativă a sistemului solar prin cosmos de aproximativ 1000 de km/s. Este mai mult decât probabil că în viitor când vom putea lua in considerare referențiale mai vaste decât Laniakea vom afla că viteza sistemului solar prin cosmos este de fapt mult mai mare, în direcția curgerii spațiului si/sau a creșterii entropiei despre care se zice c-ar da direcție săgeții timpului. Fugit inreparabile tempus. Cu asta putem considera temporar încheiată epopeea extra galactică prin Laniakea pentru a ne întoarce cuminți la Sabadell, la momentul oportun, efectuând o călătorie în timp alături de amicul nostru D’Artagnan si de cine altcineva o mai dori dintre amici să ne însoțească într-un asemenea voiaj de plăcerea, în vederea audierii acordurilor odei bucuriei in primordialitate, in piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00 si a includerii noastre in filmul deja postat pe Arca lui Goe.

S-a mai deschis un portal in Laniakea către Sabadell si către flashmob-ul inundat de Oda Bucuriei… https://garapentrunoi.wordpress.com/2017/08/17/sa-curga-viata/

Personajul din imagine a fost surprins in imagine in piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012 ora 18:04:09. Cei care il recunosc sau au imaginație pot propune o poveste cu sau despre acest personaj. Apare in înregistrare la minutul 4 si 9 secunde.

Motivatii pentru a scrie o carte… de care sa ai parte

Este destul de dificil de gasit la momentul potrivit, imboldul potrivit de a ne propune noua o tema noua, ca simplu pretext de vorba sau de tacere (conemplativ-meditativa) pe Arca lui Goe. Momentele potrivite sunt rare, iar imboldurile din ce in ce mai inguste, mai ascutite…  astfel incat probabilitatea intalnirii dintre ele este foarte mica (si deh, cu statistica nu te pui ca te arzi). Iata totusi ca reusim sa propunem acum un articol nou, a carui aparitie se datoreaza, in buna masura, unei intmplari petrecute azi (ieri?) pe Arca lui Goe. Despre ce este vorba? Pai un vechi (daca nu cumva chiar foarte vechi) coleg de harjoane internautice ne aduce la cunostiinta (printr-un comentariu, vezi topicul precedent) ca a devenit fericitul autor al unei carti publicate: Mihail Calomfirescu – alias Neamtu Tiganul a publicat un volum intitulat „Si noi am construit avioane„. Despre istoria si peripetiile faimosului Neamtu Tiganu prin HUVACA si blogosfere, cat si despre povestea acestei carti, asa cum a putut fi perceputa, din comentariile prin care autorul a (tot) anticipat-o, (poate) alta data. Povestea este captivanta as zice. Ceea ce as vrea sa fac acum prin acest topic nou nout, postat pe Arca lui Goe, (Goe fiind fiecare, oricine, si poate chiar toata lumea), este ca dandu-l ca exemplu pe Neamtzu Tziganu (un paragon) sa oferim astfel un stimulant scriboreic si altora. Neamtul Tiganu nu este singurul exemplu, printre cei multi, cata frunza, cata iarba, care au intrat in lumea realitatii virtuale ca simpli comentatori (chibiti) pentru a iesi ca autori cu carti publicate. In ultima vreme am tot primit, pe fel de fel de filiere, astfel de vesti, de la destul mult alti semeni de-ai d-lui Goe, care au decis sa scrie domnule, o carte. Altii cu potential si intentii similare au ramas de caruta, pierzandu-si intre timp idealul luminos, alunecand treptat in lehamite si resemnare. Ceea ce desigur ca este un pacat. Recomand aici revederea unuia dintre punctele de vedere primordiale pe care a fost fondata ideea de Arca lui Goe (AICI – Dreptul la replica) invitandu-l pe cel care cade prada acestei recomandari de lectura sa mediteze un pic asupra actualitatii si inactualitatii acelui text propus, alaturi de alte cateva, la temelia acestei constructii pe nisip.  Nu intru in pauza de dinaintea discutiilor (vii) sau a nediscutiilor (tacerilor elocvente) pe aceast topic, inainte de a mai oferi un alt fel de stimulant celor care pastraza inca in suflet ideea de a scrie domnule si ei o carte, acolo, chiar daca la prima vedere stimulentul propus poate avea efecte inhibitoare:

Exemplu de cum se poate scrie o carte:

Subintitulată „povestea Melcului Prinţ“, Mel­ci­clopedia este o naraţiune con­­­struită vag după struc­tura bas­mului în care eroul melc pleacă de-acasă (ironia este inclusă) în căutarea sinelui. Călătoria Mel­cului Prinţ care-şi pune problema pro­­priei i­den­ti­tăţi (vezi şi frag­mentul de mai jos, care este chiar începutul cărţii) este ase­mă­nă­toare călătoriei lui Oblio, per­sonajul fabulei muzicale The Point! (1971) de Harry Nilsson, plecat în căutarea pro­priului sens. Melcul Prinţ ajunge să umble prin Melxopotamia (o ţară „im­per­­tur­babil de rotundă“ şi împărţită în cinci petale, avînd ca formă de guvernămînt anarhia constituţională, ca monedă lentul şi ca drapel o pictură de Miró), unde îi este ghid Melcduza Zuza, cea care şi dă seama că Melcului Prinţ, posesorul unei case, dar nu şi al unei genealogii, îi lipseşte, de fapt, o mamă, aceeaşi mamă, nimeni alta decît Melca Sirenă. Plecat astfel în căutarea elixirului dragostei materne, Melcul Prinţ întreprinde o clasică, dar totodată neconvenţională călătorie iniţiatică, formatoare, care-i deschide ochii, la propriu şi la figurat, asupra lumii şi a lui însuşi.

Povestea Melcului Prinţ este, de fapt, povestea descoperirii diferenţelor, o poveste despre cunoaştere, identitate şi alteritate („absenţa identităţii se făcuse ţăndări şi fiecare ciob reflecta“, spune melcul la un moment dat), iar Melcduza Zuza, spirit melciclopedic prin excelenţă, îl învaţă din toate cîte puţin: elemente de geografie (Ţara Intermediară), astronomie (melcteoriţi), matematică („«Fibonacci plimbă macii!» este o aluzie la faptul că matematica e halucinogenă“), istorie şi politică (Imperiul Melcoman, Ţinutul Melcuiesc), ştiinţe (tabloul lui Melcdeleev, „melcouzaurii, aceste ficţiuni fosilizate“, taxonomia speciei: melci de apă minerală, melci fructiferi, melci cu clopoţei, melci voiajori ş.a.m.d.), spiritualitate şi religie (Melcaan, Melcsia, Melchiuda, Mînăstirea Melci cu Domnul, reîncarnarea prin melctempsihoză, melcsticism), medicină (melcoterapie, împachetări cu nămoluşte la Melchirghiol), filozofie („întrebările pot trăi foarte bine şi fără răspunsuri, după cum există şi răspunsuri din flori, fără părinţi, fără rude de gradul unu etc.“), limbaj (expresii escargotice: „Cogito, melco sum“, „Melx silencio“ etc.), economie (Melxopotamia este ţară exportatoare de nemurire, iar cetăţenii ei sînt plătiţi să contribuie la o bibliotecă de vise: „Visele în sepia ale melcilor melxopotamieni arată de parcă ar mai fi fost visate o dată, cu mii de ani în urmă, de către alţii“), cultură populară (dansul „Melciuleandra“, fabula „Melcmuţica şi furnica“), dar şi artă înaltă, expoziţia cu picturile-reproduceri ovine expuse în palatal anarhului fiind un (c)limax al umorului livresc al cărţii („Las Merinosas după Velásquez; Oaie surprinsă de viscol după Turner; Oaie neagră rătăcită-n grîul galben, după Van Gogh; Behăitul după ­Munch; Turmă de oi văzută dintr-un avion bimotor după Pollock; Carul cu oi după Grigorescu“ ş.a.m.d.)

Călătoria Melcului Prinţ nu este un drum marcat de probe, teste şi încercări, ci o suită de poveşti spuse şi de alte personaje-simbol (cum ar fi Melc Capone, gangsteropodul care-şi ţine pistolul în Biblie, sau Melcfistotel, autorul unui manuscris intitulat „Cîteva consideraţii personale despre dragoste“). Dimensiunea intertextuală a cărţii („din profil, melcul pare un şerpişor boa care tocmai a înghiţit un elefănţel“, „e o zi perfectă pentru melcul-banană“ sau „viaţa este ceea ce li se întîmplă melcilor în drum spre cimitir“) este dublată de cea paremiologică („necunoaşterea de sine nu miroase-a bine“, „melcîinele este cel mai bun prieten al pomului“ ş.a.)

Nu e o surpriză dexteritatea cu care Iulian Tănase inventează parafraze, paradoxuri şi jocuri de cuvinte, dar Melciclopedia este o carte-festin care, situată la mijloc de poezie şi umor, abundă în trimiteri culturale, dar mai ales în stări de graţie a limbajului şi a imaginaţiei (iar ilustraţiile lui Mircea Pop sînt o operă în sine), ca în această splendidă descriere, printre atîtea altele: „Tigru şi Eufrat sînt fluvii prin ale căror albii nu curge pic de apă; melcii sînt cei care curg, ca nişte caravane care şerpuiesc lent, într-un continuum vîscos, cu unduiri imperceptibile, două procesiuni moi, două fluvii nevertebrate curgînd cu lentoarea cu care se scurge timpul“. Melciclopedia are toate datele să devină o carte de melcăpătîi în literatura pentru copii şi rafinaţi.

Puteţi asculta ediţia radio-emisiunii All You Can Read cu Iulian Tănase accesînd arhiva urbansunsets.com/radio-shows/u-can-read.

***

Iulian TĂNASE
Melciclopedia (fragment)

Povestea mea începe într-o dimineață de toamnă, cînd mi-am dat seama că nu știu cine sînt. Numele pe care mi-l tot repetam în gînd ca pe o mantră fantomatică nu îmi era de nici un ajutor. Nu poți fi doar un nume, îmi spuneam, nu poți fi doar o etichetă pe care cineva ți-o lipește de frunte, la naștere, ca pe o bancnotă cu care ar urma să te descurci întreaga viață, trebuie să fie ceva mai mult de-atît sau, pur și simplu, altceva, îmi spuneam. Lumea se afla la locul ei, din cîte îmi dădeam seama, atît de la locul ei cît poate fi lumea, și habar n-aveam ce înseamnă că lumea se află la locul ei, habar n-aveam dacă lumea are un loc al ei, dar era suficient să îmi fac privirea roată pentru a înțelege că totul era cum știam deja că este, o ordine ca o proiecție a obișnuinței.

Dar dincolo de orizontul pe care ochii mei îl puteau atinge cu privirea se în­tîmplau tot felul de lucruri, unele îngrozitoare, altele minunate, timpurile miracolelor împletindu-se, fără să se amestece, cu timpurile ororilor, ca două fire de lînă de culori diferite care se împletesc și se adună în textura aceluiași pulover, să zicem. Ajuns cu gîndul în acest punct, mi s-a făcut frig. E îngrozitor să nu știi cine ești. Cînd înțelegi că nu știi cine ești, ți se face deodată frig. Am intrat în casă și am zăcut toată dimineața, înșurubat în spirala osoasă a îndoielii. Mă gîndeam că ar trebui să fac ceva, că trebuie să o pornesc cumva din loc, dar nu știam dacă trebuie să plec în afara mea, cît mai departe, sau înăuntrul meu, cît mai adînc, limba vorbită în gînd lucrînd, iată, cu concepte cărora le e imposibil să evadeze din capcana dualității. Pe la amiază am ieșit din casă și am mers o bună bucată de vreme fără nici o țintă.

Spre seară, dar nu știu dacă era seara aceleiași zile sau a alteia, am întîlnit un tip ciudat, deși poate că cel ciudat eram eu, nu el. Să zicem că era, cumva, opusul meu și că toți cei care nu sînt ca noi ni se par ciudați. Avea niște ochi negri, mari, și părea foarte stăpîn pe sine, iar această siguranță, oarecum arogantă, i se trăgea, am înțeles imediat, de la revolverul pe care îl purta la brîu ca pe un trofeu. S-a apropiat de mine și m-a întrebat:

– Vrei să intri în banda mea de gangsteropode? Jefuim, ucidem, ne distrăm și noi, că viața e scurtă.

 

 

Sezon deschis

Pe trotuar alaturi salta
Doua fete vesele.
Zau ca-mi vine sa las balta
Toate interesele.

***
Seasons change, people change, feelings change…

Am ajuns „cu bine” in post-adevar, in era dominata (copios) de fake news… In principal asta a fost posibil intrucat am fost cumva constransi sa acceptam sau sa respingem „mesajele” care ne inunda, aproape exclusiv in mod afectiv si nu rational. Nu ni se cer reactii rationale, ci emotii imediate, usor de starnit si de pus in circulatie. Faptele nu ne mai intereseaza, nu ne mai impresioneaza. Virtualitatea lumii face adevarul concret sa fie insignifiant, vulnerabil, nesemnificativ in tot cazul, colateral si dispensabil. Ceea ce conteaza este exclusiv ceea ce ne poate emotiona, enerva, scoate din sarite, din apatie, din letargie… facandu-ne sa re-actionam, intru intretinerea lantului trofic al emotiilor intense sau vagi, dar in tot cazul globale si goale de continut. Exista unii autori care propun cu naivitate si speranta intoarcerea la fapte. Titlul: „„Factfulness”, este echivalent al satisfacției de a-ți fundamenta opiniile pe fapte și mai puțin pe emoții si presupuneri. Subtitlul anulează brutal cam orice subtext: „10 motive pentru care ne înșelăm asupra lumii și de ce lucrurile sunt mai bune decât crezi”. Non-ficțiune apărută postum.

In fine, a venit primavara, un nou sezon. Iarna s-a incheiat. E timpul ca macar sa schimbam emotiile de iarna cu cele de primavara, daca nu ne-om putea intoarce pe deplin la fapte, si la noi insine, caci da, a venit vremea sa ne re-amintim ca mai presus de toate trebuie sa-ti fi credincios tie insuti.

“This above all: to thine own self be true,
And it must follow, as the night the day,
Thou canst not then be false to any man.”

― William Shakespeare, Hamlet

Update: Mi-ar placea ca Dorin Tudoran si Vladimir Tismaneanu sa se impace plenar, sa reuseasca sa-si depseasca insurmontabilele animozotatii si sa se intalneasca intr-o zona cu vedere spre ceea ce-i uneste si aseamana mai degraba decat spre ce-i deosebeste si invrajbeste. Din pacat aceasta problema pare imposibil de rezolvat. Mare pacat.

Sunt vremuri de disputa si confruntare si sunt vremuri de reconciliere si armonie. Fiecarora trebuie sa stim sa le facem fata, sezisandu-le timpul, vremea… in ciuda atotputernicei inertii (la bine si la rau). Daca o pace durabila intre Dorin si Vladimir nu pare posibila tot ar fi ceva daca s-ar putea una intre Dorin Tudoran si Viorel Padina.

(va urma)

O intamplare din trecut

Odata demult in frageda copilarie (sa tot fi avut vreo 7-8 ani), in vacanta de primavara, ma aflam la tara la bunica, si se intampla sa fie saptamana patimilor. Joi seara, bunica ne-a luat (pe mine si pe fratele meu) la Denie.  Cand am ajuns acolo se lasa seara. Liliecii si zarzarii din cimitir erau infloriti. Amurgul mustea de parfumul florilor lor. Misuna lume pretutindeni. Am intrat in biserica la slujba, in fum vânåt de tåmâie. Cand am iesit se intunecase de-a binelea. Biserica se afla (si se aflå inca) la poalele dealului pe care este cimitirul. Dupa slujba de Denie oamenii care ieseu din biserica se duceau in cimitir, sa-si cinsteasca mortii. Pe fiecare mormant erau lumanari aprinse, iar femeile jeleau asa cum se cuvine. De jos, de la poalele dealului privelistea era miscatoare. Bocetele femeilor se amestecau intre ele rezultand un bocet unic, neinteligibil si coplesitor, iar lumanarile, care faceau dealul sa scanteize feeric in intunericul noptii, pâlpâiau aproape toate cu aceeasi cadenta, atinse de vantul noptii care le facea sa tremure.  Am urcat apoi pe poteci pana la mormantul bunicului. In trecere vedeam fetele oamenilor care se aflau deja acolo, luminate de lumina firava a lumanarilor. Un alt spectacol.  Am observant cu o oarecare mirare ca femeile inlacrimate aflate acolo, cuprinse de jale si durere in timp ce incantau bocetele ritualice, se intrerupeau brusc, revenind aparent fara efort la o stare senina si indiferenta. Taifasuiau cu celelalte femei, trageau cate o dusca,  glumeau, radeau, pentru a se intoarce apoi, tot asa de brusc la lacrimi si la bocetele in care ii invocau cu voci sfasietoare pe cei dusi de pe lume.  Este aceasta o seara de Denie care mi-a ramas intiparita in minte.

O alta intamplare din trecut: POPQ

O poveste de Paşte, de Tudor Arghezi

O poveste impresionantă de Paşte, scrisă de Tudor Arghezi, descoperită în paginile unei reviste vechi

„Murindu-i găina şi lăsându-i şapte ouă orfane, Piticul din Muntele Pietricica, un gospodar bătrân, cu pletele şi bărba albe, a ieşit din scorbura tufanului, unde se afla intrarea odăilor lui de sub pământ, şi plimbându-se cu mâinile la spate, însoţit de cărăbuşul lui cu coarne, s-a gândit ce să facă el cu ouăle din cuibar.

Papagalul i-a spus: dă-le drumul de vale şi lasă-le să umble până ce vor da oamenii de ele. Piticul a răspuns Tci! plescăind cu limba; adică: nici vorbă! Gaiţa i-a spus: dă cu ele după veveriţă şi vezi ce se întâmplă. Iepurele i-a spus: n-am auzit niciodată de aşa ceva, adică de ouă; şi s-a strâmbat de râs când i-a povestit Piticul cum se fac ouăle de găina. A vorbit cu toate dobitoacele mai mici şi mai mari care au trecut pe la el şi sfatul niciuneia din ele nu i s-a potrivit.

– Am să fac altceva, îşi zise Piticul: o să le clocesc eu.

Piticul din Muntele Pietricica a fost cel dintâi din neamul lui care s-a gândit să clocească. La vârsta lui, nici nu e de mirare, căci după hrisoave şi însemnări găsite pe la biserici, el avea 872 de ani, fără să fi suferit înţepenirea unei încheieturi şi hranindi-se numai cu cât rădea cu linguriţa din pojghia lunii de pe frunze şi zmantanind noaptea izvoarele de argintiul ei, Piticul putea să mai trăiască încă pe atâta şi poate că va trăi, căci trăieşte şi azi. L-am văzut eu.

Aşa că Piticul s-a pus pe clocit într-o Marţi, cu băgare de seamă, ca să nu spargă ouăle şi să se umple de gălbenuş pe dulamă lui de catifea, Piticul fiind îmbrăcat numai în straie scumpe, ca Vlădicii şi ca judecătorii, şi curat ca o porumbiţă.

După zece zile, s-a cojit un ou şi a ieşit dintr-însul un inel cu trei mărgăritare şi cu o boabă de safir între ele. Piticul s-a mirat şi l-a pus deoparte.

Al doilea ou fusese mai năzdravan, căci din el a ieşit o vioară fără arcuş care cânta singură şi schimba cântecele îndată ce o întorceai cu strunele în jos. Piticul puse vioara într-un cui şi o lasă să cânte, clocind înainte. Auzind-o, i se făcea Piticului în spate o dată cald şi o dată rece, atât era de mişcat şi de uns pe inimă la graiul ei, jumătate murmur de vânt în frunze şi jumătate fuga de apă prin bice înmugurite de sălcii scoborate în pârâu. Coaja oului ăstuia, din care venise unealta de cântat, era pe dinăuntru ca scoica de mare, cu lumini oglindite trandafiriu, în pătura ei sticlitoare din miezuri.

Un ou bătea ca o inimă fugărită şi a ieşit din el un ceasornic. Cum s-a făcut nu ştiu, degeaba mă întrebaţi; atâta pot să spui, că a fost ceas adevărat cu două capace şi şapte rubine. Piticul l-a dus şi l-a atârnat lângă vioară, repede, ca să nu i se răcească ouăle celelalte.

Dintr-al patrulea ou a venit un geam argintat, o perie şi un pieptene, la care s-a adăugat un borcan cu pomadă de mustăţi.

– Doamne!, zise Piticul, unindu-şi mâinile pe când şedea pe ouă, tu ai ghicit tot ce-mi lipsea, căci de 328 de ani mi-e bărba năclăită şi nu mi-am mai răsucit mustăţile, ca un flăcău. Dar ai uitat să-mi trimiţi şi un săpun.

Săpunul se găsea într-al cincilea ou. Într-adevăr, din acest ou ieşiră 12 săpunuri cu 12 miroase deosebite, căpşuni, ismă creaţă, levănţică şi câte altele. Piticul unchiaş a dat fuga la dulapul cu rufărie şi a vârât săpunurile printre stive, ca să îmbete cearceafurile şi cămăşile de mirodenii.

Al şaselea ou era încăpător cât o ladă mare. Din el au ieşit pahare de cristal, farfurii de porcelan, ceşti, borcane, din cele mai catifelate şi mai sonore materiale. Casa Piticului se umplu ca înaintea unui ospăţ de toate sculele unei gospodării îmbelşugate. Din al şaselea ou se mai ivi un stol de vise, toate frumoase pe care nu le-aş putea număra, încăperile Piticului singuratec mişcându-se pe neaşteptate ca un cer de nori luminoşi.

Toate visările, dorinţele şi închipuirile Piticului se făcuseră lucruri şi, încăpute într-un singur ou de găina, luau acum fiinţă, ca şi cum fuseseră de totdeauna. Însă fiinţa lor, mai adevărată ca în vis, era mai puţin adevărată ca în fiinţă. Trupurile erau străvezii şi această lume, suferind de plămada închipuirii, se îmbulzea ca un fum licărit dedesuptul unui părete de sticlă şi, atingându-le unchiaşul, mâna lui trecea prin ele ca printr-un văzduh cu ceata colindătoare. Iată un cal alb, pe care Piticul îl dorise acum vreo 400 de ani, pe când era mai puţin cocoşat, neavând 430 împliniţi. El se arătă ca un abur, plutind ca o scamă mare în aer şi potcoavele lui licăritoare aveau ceva din luciul nălucitor al marginilor lunii. Schivnic şi neimperachiat, Piticul visase odată să se însoare cu o fată frumoasă şi acum toate fetele frumoase, dorite de evlavia lui trecută, veneau în hore uşoare în casa lui din pământ şi treceau prin faţa fostei lui tinereţi, rămasă tot atât de tânără, ca în ceasul când se arătau prin păşunele Muntelui Pietricica şi ziceau „buna dimineaţa” într-o limbă mai veche de cât se vorbeşte azi.

– Dacă mă însurăm cu toate şi trăiam tot până acum, ţara asta ar fi roit de pitici mici şi piticii din basme ar fi trăit aevea, la Sinaia, la Buşteni, la Poiana Ţapului şi la Predeal, cu piticutele lor, în vile de melci cu pridvoarele de scrumiere – îşi zicea Piticul.

Al şaptelea ou sta neclocit şi nu ieşea din el nimic…

De bună seamă, dacă era de lemn. Mâncase găina în ziua când l-a ouat prea multe surcele? Nu se ştie. Dar tot o să slujească şi el la ceva. Piticul şi-a pus de gând să-l roşească de Paşti cu băcan şi să se ducă în satele dintre munţi cu el, să păcălească jucătorii şi nuntaşii”.

Cum faci friptura de miel perfectă

Cum faci friptura de miel perfectă. Paşii gătirii: de ce se şterge carnea cu un şervet îmbibat în apă cu oţet şi se unge cu unt

Una dintre cele mai gustoase reţete de friptură de miel, simbolul Paştelui, o regăsim în cartea „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti” (Editura Paideia) a regretatului gastronom şi jurnalist Radu Anton Roman. Gătit cu grijă, preparatul va fi deosebit de gustos.

Ingrediente:

• 1 tavă suficient de mare (e păcat să tai mielul Domnului bucăţi)
• miel bun (6-8 kg fără blană) uşurat de cap şi gât, de măruntaie şi partea de jos a picioarelor
• sare, piper
• 200 ml untdelemn
• 200 g unt
• 2 pahare vin alb
• 6 – 10 coroniţe de usturoi verde
• o căpăţână de usturoi vechi

Mod de preparare:   Se pisează usturoiul. Mielul nu se spală, se şterge doar cu o ţesătură uscată pe din afară; pe dinăuntru se curăţă cu un şervet udat în apă cu oţet. Se freacă intens carnea cu sare, usturoi şi piper, apoi cu ulei Se aşază tava cu unt şi ulei în cuptorul încins şi, când sfârâie grăsimea, se potriveşte mielul cu spinarea în sus. Se înteţeşte focul. Se unge cât de des cu grăsime carnea, până prinde crustă şi culoare. Focul se domoleşte, acum coaja s-a format, se toarnă vinul peste carne, ne pregătim de o aşteptare activă de ungători cu ora (pentru că o să tot ungem vreun ceas friptura noastră cu tot ce e prin tavă şi cu câtă apă cere până intră uşor furculiţa). Presarăm usturoiul peste carne şi sos, împodobim mielul pentru ultimul său drum cu coroniţele de usturoi verde şi-l mai lăsăm încă zece minute în cuptor, să se desăvârşească.

Gazetarul, pasionat de gastronomie   În cei 57 de ani de viaţă, Radu Anton Roman, gazetar, scriitor, realizator TV, vânător şi pescar sportiv, a publicat poezii, însemnări de călătorie, romane şi eseuri, fiind implicat în mai multe proiecte de televiziune şi publicaţii, dedicându-se din anul 1997 şi domeniului gastronomic. În 1998, Radu Anton Roman a publicat una dintre cele mai importante lucrări recente ale gastronomiei româneşti “Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti” (Editura Paideia).

Paradis paradit, refren infern

pace, rai, razboi, iad, peren, trecator, chestiunea zilei, acum, acut, ordinea de zi, pe unitate, important, esential, aici, acum-aici, vag, departe, imaginar, insignificant, chestiunea clipei, problema anului, tema deceniului, paradigma secolului, globalizare, emanciparea, politicul, socialul, economicul, cultura, viata, moartea, Dumnezeu, demonii, schimbarea, finantele, moda, noua cultura, meme, Facebook, bani, bani, bani, religie, resurse, natura mileniului, esenta universului, timp, spatiu, imensitate, diluare, nimicnicie, limitare, cuvant, impresie, libertate, senzatie, valoare, lideri, mase, idei, vectori, entropie, acumulare, coagulare, integritate, moralitate, noua moralitate, armonie, alienare, distante, rataciri, matrici, labirint, istorie, statistica, inevitabilitate, stoicism, amanare, public, insul, societatea, raul social, binele social, central, periferic, cerere-oferta, pace, rai, razboi, iad, peren, trecator, chestiunea zilei…

Pentru a atrage public trebuie ca oferta sa corespunda cererii publicului oricat de ciudata, aberanta si lipsita de sens ar putea parea aceasta. Fara sa stie prea bine cum, cand si de ce, publicul statistic vrea ceea ce vrea, ceea ce a ajuns sa vrea, prin expunere la Socul Viitorului, inundat de miriade de oferte in care cele mai simpliste sunt cele mai dorite si mai comestibile. Omul recent este istovit nu de efortul de a-si clarifica (in interior) ce vrea, ce-i trebuie, ce i-ar face bine ci de efortul de a alege (d/in exterior) dintre aparenta infinitate in diversitate a lucrurile care i se ofera. Nu se stie câte sunt. Nu-mi pot permite riscul sa vreau ceva ce nu exista. Trebuie asadar sa vad ce exista si sa-mi corelez dorintele cu lucrurile tangibile, existente (pe piata). Am un munte de pachete cu cadouri in fata mea. Societatea (ceilalti? semenii?) mi le ofera. Trebuie sa ma apuc sa le desfac, sa le studiez, sa le inteleg, sa le evaluez si sa vad care mi se potriveste si care nu, pe care (så) mi le doresc si pe care nu. Dar treaba asta nu se mai temina niciodata. Nu ajung la nicio finalitate. Abandonez orice lucru gasit pe care mi l-am dorit cumva (mult, putin, cine mai stie?) mânat de dorinta de a vedea daca in inventarul disponibil, ramas, nu se afla altul si mai potrivit, pe care mi-l doresc si mai mult. Frustrarea creste apocaliptic. Ma precipt. Imi schimb strategia. Nu mai pierd timp cu lucrurile complicate, greu de inteles. Le elimin direct din atentie, focalizandu-ma pe cele simple, usor de evaluat rapid, in termeni „imi place”, „nu-mi place”, „mi-l doresc”, „nu mi-l doresc”. Ajung astfel sa-mi doresc nimicuri, cu conditia sa fie cat mai ciudate, mai originale, mai noi, mai altfel, decat cele fumate, demodate, desuete… Ma identific cu ele. Si vai, nu sunt unic, sunt doar un ins ajuns sa procedeze asa printre alte miliarde de insi contaminati de acelasi boala. Alegerile noastre mediate statistic, formeaza cererea (fluida si schimbatoare), pe care oferta o preia si o satisface. Cei depasiti de evenimente, cei incapabili sa mai doreasca ceva, contribuie mult mai putin la aceasta medie (mai deloc), pe care flamanzii, performantii, o definesc colectiv. Cine o intelege, bine. Cine nu… Dezastru. Tu cum stai? O intelegi?

Aveam intentia sa abordez un subiect la ordinea zilei, cu care sa contribui (si eu) la cvasi-oferta de lucruri pe care onor clienti sunt invitati sa le vada, sa-si umple timpul observandu-le, pentru a intelege rapid daca le plac sau nu, daca le trebuie sau nu… daca le consuma sau nu. Voiam sa dezbat despre memes. („Meme-ul este o idee, o maniera comportamentala sau un stil care se răspândește de la o persoană la alta constituind o cultură in sine – adesea cu scopul de a transmite un anumit fenomen, o temă sau o semnificație reprezentată de acel „meme”. Un „meme” acționează ca unitate pentru a purta idei, simboluri sau practici culturale, care pot fi transmise de la o minte la alta prin scriere, vorbire, gesturi, ritualuri sau alte fenomene imitate cu o temă imitată. Suporterii conceptului privesc meme-urile ca pe niste analogi culturali ai genelor biologice prin faptul că si ei se auto-replică, sunt afectati de mutații și răspund la presiuni selective.„). Realizez ca nu sunt pregatit sa vorbesc despre asa ceva, si intuitia-mi spune ca nici potentialii interlocutori, vizitatori, observatori ori martori intamplatori care se pot acumula pe Arca in timp util, nu sunt mai breji. Dar, si daca ar fi ei mai breji (sau chiar daca am fi impreuna), oare ar fi de vreo utilitate aceasta abordare? Ma tem ca nu. In context (a se revedea materia din urma). Nici macar ca divertisment. Ca divertisment insa as putea propune altceva: Paradis. Sa meditam despre aceasta notiune. Exista? Nu exista? Ce este paradisul? Unde se afla? Unde nu se afla? Ce temperatura este in Paradis? Ce umiditate? Ce presiune? Este Paradisul infinit? Poate fi naruit? Este indestructibil? Este paradisul un loc? Un loc limitat in spatiu si nelimitat in timp? E o stare?… Dar infernul? In fine, Dumnezeu cu mila.

 

Update 1, de 1 Aprilie: 

Si pacaleala zilei de 1 Aprilie (una dar buna): Ceea ce se intampla in prezent ne poate fura nu doar prezentul ci (vai) si trecutul. De viitor nici nu mai vorbim. Deposedare in integrum. Caprele nu mai sunt sapte, ci zero virgulå ceva, ce nu se stie.

P.S. Ne cerem scuze nimanui pentru faptul ca anul acesta pe Arca lui Goe recolta de pacaleli va fi slaba. Deh, a fost in an secetos. Dar, daca ploua, sa vezi pacaleli cu carul la anul si la multi ani. 🙂 Si apropos, nu trebuie sa simulezi uneori cee ce nu poti simula tot timpul sau macar oricand (la nevoie). Valabil pentru toti cititorii nostri, dar in special pentru cei care nu ne viziteaza, nu ne citesc, si nu ne acorda nicio importanta, ignorandu-ne natural, fara efort.

Arca, arca… a opta oara! Si Garda Nationala nici n-a existat.

E echinocțiu, iarasi echinocțiu.

Si primavara. Iarasi primavara.

Arca lui Goe îsi serbeaza a opta oara aniversarea.

Prilej de a constata ca pe Arca noastra multe vorbe sunt.

Si multe taceri. Si ca toate vor dura la multi ani!

Ceea ce le dorim si vizitatorilor nostri unici!

Celor intamplati deja dar si celor inca neintamplati: La multi ani!

 Lista celebrarilor de pana acum cu comentarii originale: 
2018. Arca, arca… a opta oara! Si Garda Nationala nici n-a existat.
2017. 7 ani de vesnicie
2016. Nu s-a celebrat, nu s-a tinut. S-a suspendat.
2015. Un veac de s-crima si pedeapsa
2014. Carte aiurea uitata in tramvai
2013. 3 ani de santier, moloz, schele si sechele
2012. Basmul de la echinoctiu
2011. Idei intepenite
2010. Hello world

 

Ceva ce va fi… inevitabil in lume

Raportul momentan cerere/oferta in HUVACA, pentru niste trader-i de vorbe precum „dl.Goe”, impinge Arca spre o stare de gol, pana de inspiratie si context meditativ. Trecand in revista lista potentiala a temelor de actualitate (interioare-minte/suflet si exterioare-lumea larga, in acord cu criteriile de validare specifice Arcei), si evaluand nivelul de interes pe care l-ar putea genera propunerea unor asemenea teme (in masa obscura a vizitatorilor extrem de unici care bântuie zona), se constata ca nu prea mai avem ce si de ce vorbi pe Arca, linistea devenind o optiune din ce in ce mai  plauzibila, mai comoda, mai la moda… mai ales ca o atare varianata n-ar intra in niciun fel de contradictie cu niciunul dintre „principiile filozofale” care au guvernat existenta de pana acum a Arcei lui Goe: dreptul la libertate (de exprimare), dreptul la anonimat, dreptul la ratare, dreptul la replica, dreptul la opinie, dreptul la vorba, la vis, la fantezie, dreptul la importanta, dreptul de a fi luat in seama, dreptul la notorietate, dreptul de a filozofa, dreptul de a tachina, dreptul la joaca (la joaca de-a absolut orice)…  precum si dreptul de viceversa (care confera accesul la inversul fiecaruia dintre drepturile inalienabile mai sus precizate)… Ba dimpotriva. Prin prisma acestei necontradictii cu nimic anume, optiunea pentru linste ar fi fiind asadar motivata la fel de fireasc si de natural precum cea oferita din perspectiva saraciei raportului cerere/oferta al elementelor din lista potentiala a temelor de interes. Si totusi…  Ne aflam sub spectrul ameninatator al invaziei Inteligentei Artificiale si al Super-Inteligentei Artificale, ceea ce ar putea schimba fundamental cadrul discutiilor virtuale fara pretentii in HUVACA. Cand Inteligenta Artificiala si Super-Inteligenta Artificiala se vor instaura pe Pamant (in favoarea dar si in dauna omului), mult nu mai e, Universul acesta peste care linistea sta sa pogoare, va deveni inca un Paradis  Pierdut. Ne vor atinge uneori nostalgii fugare, vagi si neintelese, in timp ce vom continua (saraci fiind) sa discutam (despre orice) exclusiv cu Alexa. Si Alexa ne va inghiti, precum chitul urias pe Iona. Pana atunci insa s-ar cuveni poate sa mai amanam inca o data linistea ce sta sa se asterana, cu un mic zgomot despre niste Teme si temeri. Sa ne intelegem „soarta”. Din aceasta sursa ad-hoc vom extrage si vom propune (spre dezbatere sau meditare, nu conteaza), detaliile si perspectivele care se potrivesc cu spiritului din totdeauna al Arcei. Candva. Curand. Dar, intrucat nu avem monopolul potrivelilor pe Arca lui Goe, fireste ca oricine este indreptatit sa ex-traga si sa pro-puna, la bataie, propria perspectiva asupra celor insirate in ingrijoratorul articol din Dilema (Veche).

Ziua π. Drum bun Stephen Hawking. Noapte bună.

Astazi, in Ziua π, Stephen Hawking a murit in toate limbile pamantului:

A murit Stephen Hawking,

Stephen Hawking MUERE PARA REUNIRSE CON DIOS Y EXPLICAR EL INICIO DEL UNIVERSO Y LA TEORIA DEL TODO.

Gruß von Stephen Hawking: „Bleiben Sie neugierig!“,

The universe comes together to pay tribute to Stephen Hawking, Hawking ‘transformed our view of the universe’ – BBC News

Le monde entier pleure Stephen Hawking

Quando Stephen Hawking lanciava l’allarme sull’intelligenza artificiale. Morte Stephen Hawking, i momenti celebri della sua carriera.

„Guardate le stelle, non i vostri piedi”. Ecco una raccolta di dieci delle sue frasi più memorabili sui grandi temi: dall’universo alla vita. Morto Stephen Hawking, l’astrofisico della „teoria del tutto”, SCHEDA Buchi neri e teoria del tutto: chi era l’erede di Einstein.

 

Acesta este, pe coaja subtire a lumii, adevarul… gestul respectiv tintind insa nu adevarul, ci post-adevarul suveran, acum si pururea si-n veacul vecilor. Amin… Dar totusi formula lui Hawking este eronata. Este fundamental gresita, ba mai mult, este lipsita de sens, bazandu-se pe o alcatuire improprie si inconsistenta, ca de altfel toate formulele stiintifice propuse de oameni… Adevarul adevarat si incontestabil in formula lui Stephen Hawking se refera insa la altceva, descriind admirabil incordarea omului in contra neantului, intr-o lupta pe viata si pe moarte (caci si neantul poate muri, nu-i asa?). In acesta lupta, formula entopiei in vecinatatea singularitailor gravitationale, adica in cea mai apropiata zona de contact a totului cu nimicul (dupa stiinta de acum a oamenilor), ramane o borna remarcabila, de o fascinanta simplitate si eleganta. Ca este (mai) adevarata sau (mai) falsa, nu-i tocmai important in context. Dincolo de semnificatia stiintifica, formula lui Hawking capta si atributul de rezumat esential al vietii celui ce zace sub lespedea funerara. Lumea aceasta de gura-casca, ce cu ingaduinta ne contine, va privi si va intelege ca acea formlula este Stephen Hawking el insusi, dupa cum si Einstein este egal cu E = mc2. Prin simplitate, in ochii majoritatii oamenilor Albert pare a fi in avantaj, si tot in avantaj pare a fi prin nota sporita de universalitate, prin inteligibilitate si utilitate practica. La urma urmei formula lui Stephen se refera la niste implauzibile gauri negre, presupuse a exista undeva departe in Univers, fara nicio pondere sesizabila in vietile si destinele umanilor. Totusi, unii oameni pot remarca faptul ca formula lui Stephen Hawking are o forta simbolica mai mare decat cea a lui Albert cel singur, intrucat ii are ca aliati si pe Boltzmann (k), si pe Planck (h), pe Newton (G), si, mai ales pe Pi(-tagora) π… unificand astfel mult mai multe esente in univers… dintre cele neunite inca. Einstein a echivalat energia cu masa, Hawking echivaleaza dezordinea cu spatiul, relatand despre faptul ca dimensiunea haosului in proximitatea unei gauri negre este proportionala cu aria singularitatii masurata pe circumferinta orizontului evenimentelor, care separa totul de nimic si pe cele intamplate de cele neintamplate, si ca unul dintre factorii de proportionalitate este viteza luminnii in vid (inmultita cu ea insasi de trei ori)… Si daca Sortis Humanae ad Intelligendum Lux, atunci putem spune ca viata lui Hawking, cel nascut la moartea lui Galileo Galilei si mort la nasterea lui Albert Einstein, rezumata in acest epitaf sibilic, este un pas mare in directia cea buna.

P.S. Intrucat raza orizontului evenimentelor depide de masa, iar entropia are dimensiune de energie / temperatura (J/K), este posibil ca in viitor vreun omulet inventiv sa constate echivalenta deplina dintre formula lui Hawking  si cea a lui Einstein.

Dilema: Libertatea deplina de exprimare include si libertatea de a minti deliberat? Sau nu?

Cunoscatorii (in ale Arcei lui Goe) stiu desigur ca aici, pe Arca, încå din timpuri imemoriale, cu consistenta si consecventa, este promovat, in pustiu, un „ce”, pe care altii il considera un delir: libertatea de exprimare in anonimat. Constatam ca pe o alta Arca, un oarecare Răzvan Pintea propune spre dezbaterea enoriasilor o tema interesanta, incitatnta chiar: Cum să ne protejăm de știrile false: de obicei, fake-news-urile au două ingrediente. Articolul respectiv este unul dragut, ce pare a fi scris cu indubitabil talent la compunere, iar titlul ne dadea speranta ca poate oferi munitie sau ambitie in favoarea libertatii de exprimare in anonimat, promovata din timpuri imemoriale, cu consistenta si consecventa, pe Arca lui Goe. Din pacate dupa un debut promitator, autorul intra intr-o mlastina si nu mai iese, lasand articolul (pur si simplu) neterminat, dând senzatia ca n-a mai apucat sa spuna ce avea de spus, sau mai rau, ca de fapt nici nu avea nimic de spus. Dar, vorba amicului nostru, dl.D’artagnan, poate ne scapa noua ceva. Ceva pierdut din vedere. Gasitorului recompensa. Redam mai jos articolul cu pricina, in variant integralå, cu speranta ca s-ar putea largi (eventual in viitor) perspectivele din care sa poate fi interpretat pentru a i se deduce, prin extrapolare, posibila finalitate intentionata de autor. Recomandam cu mare caldura si lectura comentariilor propuse de enoriasi la fata locului (vezi link-ul de mai sus).

Răzvan Pintea: „Azi noapte am visat că eram un fluture. Acum nu mai știu: sunt un om care a visat că e fluture, sau un fluture ce visează că e om?” spune o pildă taoistă.
Dar noi de unde știm că realitatea… există? Cum putem fi siguri că noi suntem noi, cei care credem că suntem, cu mâini, picioare și toate cele? Ce dovadă avem că nu suntem doar niște simple creiere conectate la o mașinărie sofisticată stil Matrix, ce ne pompează non-stop în minte idei pe care noi le luăm drept realitate obiectivă? Iată una dintre întrebările fundamentale ale filozofiei la care nu există încă răspuns. Prin urmare, dacă nu putem avea această certitudine a realității, atunci nu mai putem fi siguri de nimic. Orice – nu doar o știre – ar putea fi un „fake”.
Unii se îndoiesc, sau chiar neagă existența lui Dumnezeu, dar câți dintre noi pun sub semnul întrebării existența realității? Cred că nu o face nimeni în viața de zi cu zi. Dacă ar face-o nu văd cum ar putea supraviețui tot punându-și probleme de genul: o fi reală sau o iluzie mașina care se îndreaptă spre mine? Așadar, selecția naturală ne-a făcut pe toți să nutrim credința irațională că realitatea e… reală.

Mi-am permis această introducere metaforică pentru ca, pe lângă mesajul propriu-zis legat de relativitatea cunoașterii, să vă arăt ce impact pot avea cuvintele asupra imaginației. Un efect benefic atunci când e vorba de filozofie sau artă, dar poate dăunător în alte situații. De ce suntem atât de vulnerabili la „fake news”? Evoluția ne-a înzestrat cu un detector de minciuni aproape infailibil, ce face parte din arsenalul a ceea ce numim în mod obișnuit „intuiție”. Detectorul ne permite să „mirosim” extrem de rapid neadevărul doar din gesturile, tonul și mimica celui din fața noastră. Din păcate, atunci când suntem lipsiți de aceste indicii, minunatul mecanism devine neputincios. Intuiția nu prea ne mai ajută atunci când avem de-a face cu cuvântul scris. Cu cifrele, și mai puțin. Niciodată o știre nu se prezintă ca fiind „fake”, toate au pretenția că sunt reale. Dar cine să o verifice? Suntem „leneși” de la natură, ceea ce ne transformă în potențiale victime ale dezinformării. Poate că nu suntem cu toții conștienți de asta, dar cei care produc „fake news” o știu cu siguranță. Ei știu că verificarea veridicității unei știri poate fi mai dificilă decât redactarea știrii în sine – „un nebun arunc-o piatră și zece înțelepți nu pot s-o scoată”. Ca atare e puțin probabil să investim timpul și efortul de a o verifica. E și mai puțin probabil ca un jurnalist onest să o facă în locul nostru, dat fiind că acesta e mai interesat să producă știri „pe bune” decât să le demonteze pe cele false.

Așa că noi, cititorii, suntem pe cont propriu. Ce putem face în timp util, fără să ne transformăm în detectivi cu normă întreagă? Dacă suntem sceptici și o luăm pe calea logicii absolute, ar trebui să verificăm veridicitatea faptelor și raționamentelor, care la rândul lor se bazează pe alte fapte și raționamente care trebuie și ele verificate. Și tot așa până… când? Dusă la extrem, abordarea e naivă, amintind de enervanta serie de „de ce”-uri a unui copil de 5 ani. Iar în final o să ajungem la întrebarea fără răspuns care am ridicat-o în introducere: „de unde știm că realitatea e adevărată?” Scepticul perfect nu va mai citi nicio știre, pe ideea că nu putem niciodată dovedi că e adevărată.

Dacă suntem pragmatici și ne oprim atunci când ajungem la niște elemente pe care le considerăm de încredere, vom observa că timpul și energia consumate tot sunt considerabil mai mari decât potențialele beneficii. Și în final nu mai citim nicio știre. Ce putem face noi „leneșii”? Adică cei care, ca și mine, formează grosul consumatorilor de știri? În general, „fake news” prezintă două caracteristici observabile imediat, fără vreo analiză de detaliu: știrile „fabricate” sunt senzaționaliste și/sau simpliste. Așa că eu ignor pur și simplu orice poveste ce se pretinde adevărată, dar prezintă cel puțin unul din semnele de mai înainte. De ce? Să luăm primul semn, senzaționalismul. De fiecare dată când dau peste o știre-bombă mă întreb care din următoarele două variante este cea mai probabilă: ca povestea să fie adevărată, sau ca autorul ei să aibă un interes ascuns să mintă? Putem să luăm ca exemplu oricare din miracolele religioase sau pseudo-științifice. Sunt senzaționaliste pentru că ne dau speranță de obicei în cele mai mari spaime, frica de boală sau moarte, și asta în ciuda a ceea ce spune știința și experiența noastră de zi cu zi. Așa că cel mai probabil cei care răspândesc astfel de știri au interesul să atragă atenția, nu să informeze onest.

Atenție! Nu spun că dacă un eveniment pare azi miraculos, automat e un neadevăr. Poate că e ceva real, fiindcă multe lucruri explicate azi de știință au fost considerate miraculoase în trecut. Dar, pentru ca o așa-zisă minune să se poată bucura de credibilitate, trebuie ca evenimentul să se petreacă în văzul lumii, să fie relatat de cât mai mulți martori oculari, iar aceștia să aibă cele mai diverse convingeri și nici un interes să mintă. Ceea ce rareori se întâmplă.

Al doilea semn al unui „fake news” e simplismul de care dă dovadă. A crede în povești gen „conspirație mondială împotriva României” e ca și cum ai avea în mână o schiță alb-negru și ți-ai închipui că e o reprezentare fidelă a realității. Nu de alta, dar lumea e un loc cu mult mai complicat decât ne vom putea imagina vreodată.

În final, să presupunem că avem de-a face cu o poveste care deși nu pare senzaționalistă sau simplistă, are un impact emoțional foarte puternic asupra noastră. Ei bine, și aceasta ar putea fi „fake news”! Psihologii ne arată că lucrurilor asupra cărora ne îndreptăm exagerat atenția tindem să le dăm de obicei o importanță mai mare decât au ele în realitate. Însă în viață sunt foarte puține lucruri care chiar merită luate în serios. Iar știrile nu se prea numără printre ele.

* * *

Pana una alta, din dilema mentionata in titlu nu veti puteti iesi. In tot cazul nu cu ajutorul compunerii propuse de catre Răzvan Pintea. Am zis!

Bibliografie orientativa: Filozofia mintii – Relatia suflet si corp – Izvoare de filozofie – Mircea Dumitru si Constantin Aslam

8 Martie – O sarbatoare desueta

Din cele mai vechi timpuri, adica inca din preistorie, si pana in prezent(uri), celebrarea femeii s-a tot metamorfozat, intr-un ritm cand mai consistent cand mai in råspår cu evolutia femeii insasi si cu progresul omenirii in genere. La un moment dat aceasta celebrare s-a oficializat, o parte a omenirii acceptand (mai din interes, mai de nevoie, mai de placere)  sa consfinteasca in calendare o sarbatoare a minumii numita femeie, avand grija sa-i acorde semnificatia potrivita in accord cu vremurile, cu moda, cu interesele (de toate felurile, dar mai cu seama propagandistice, ideologice sau comerciale). Inclusiv comunistii au promovat si utilizat aceasta sarbatoare pe care oamenii au preluat-o cum au putut mai bine, intr-un mod necomunist. La un moment dat aceasta sarbatoare a ajuns la un apogeu, consemnat ca atare printr-o compatibilitate optima cu starea (de emancipare si/sau degradare) a omenirii per se, celebrarea facandu-se armonios, in egala masura in favoarea unor lucruri frumoase (de pastrat) si impotriva unor lucruri urate si nedrepte a caror eliminare era vizata. Intre timp s-a ajuns la Corectitudine Politica, la Feminism, si la schimbari de paradigma inimaginabile candva, in ceea ce priveste relatiile insului cu societatea, cu banii, cu resursele, cu munca, cu prosperitatea, si mai ales in ceea ce priveste relatiile barbatului cu femeia si ale femeii cu barbatul, ale barbatilor cu femeiile, ale barbatilor si femeilor cu sexul, cu iubirea, cu casatoria, cu divortul, cu maternitatea, cu paternitatea, cu perpetuarea… Autorii de filme au observat oamenii… si au facut filme despre ei, iar spectatorii au vizionat filmele si au procedat ca atare, si uite asa, pas cu pas, inspirandu-se unii de la altii, cineastii din viata si viata din filme,  oamenii si omenirea au progresat astfel, iar societatea a oferit mereu cadrul potrivit in care femeile si barbatii sa se tot adapteze, la fel de fel de realitati curgatoare. Si, slava Domnului, au evoluat. Mai ales femeile. Barbatii, ca si alta data in istoria comuna cu consoartele lor (considerate in mod eronat ca fiind elementele conservatoare), au ramas in urma, au evoluat mai lent, mai impleticit, fiind azi mai degraba „sexul nedumerit”, neintelegand mai deloc imensul potential oferit de noul context. Si, nu, aici nu-i vorba deloc despre conflictul intre generatii sau de nostalgia timpului trecut, ci despre acest prezent nåvalnic si nelinistitor care nu si-a stabilit inca azimutul spre care se îndreapta, târându-ne dupå el.

Desigur ca mai exista inca destui oameni (femei si barbati) de moda veche,  pentru care 8 Martie ramane o sarbatoare adecvata, ingenua, potrivita cu alura binomului barbat-femeie. Acestora le uram (si noi, deopotriva femei sau barbati) un 8 Martie tandru, luminos si glorios. Pentru ceilalti insa, 8 Martie se dovedeste a fi o sarbatoare vetusta, desueta, ca o mamaie venita de la tara si ratacita la oras. Acelora care sunt(em) oraseni, in plina glorie, beneficiari prin adaptarea elastica, flexibila, la noul context social, care descrie noile culmi ale emanciparii si/sau degradarii umane pe cale progresului  la care am ajuns, printre altele urmarind si fåcând filme, despre oameni, despre iubire, despre sex, despre putere, fericire si… altele, le-am sugera sa celebreze totusi ziua de 8 Martie cum or sti ei mai bine, si cum li s-o potrivi mai bine, in cuplu sau cu grupul, or individual 🙂 , si sa o invite eventual la un restaurant pe mamaia aceea ratacita la oras, si sa-i ofere un pahar de sampanie si o bomboana de ciocoloata, din portofoliul lor de consum zilnic, incercand sa-si imagineze ca ceea ce li se petrece acum este pentru totdeauna, alaturi chiar de acea personå cu care se intampla sa fie impreuna, anul acesta, in aceasta zi oarecare din martie. De maine revenim la „normal”, si cei de moda veche si cei moderni. Fiecare la „normalul” lui, de care este lipit ca marca pe scrisoare.

Doamnelor si domnisoarelor, acestea fiind zise, nu ne ramane decat ca, de de ziua voastra, så va uram si noi fericire, implinire, dragoste, prosperitate, independenta si succes in lupte. Fiind pe o Arca virtuala, felicitarile si urarile noastre le tintesc in special doamnele si domnisoarele care se intampla sa fie trecatoare prin zona, dar nu ne costa nimica sa acceptam ca (de fapt) le vizam si pe celelalte, pe toate, in general, fie c-or fi de moda veche, fie c-or fi de moda noua,  dar mai ales le vizam pe acelea speciale, care ni se afle prin preajma, o preajma (desigur) nevirtualå.

 

Dedicatie de 4 Martie

Celor care încå mai „celebreaza” ziua: de 4 Martie le recomandam un… film:

Celor carora au vazut deja filmuletul lui Nae (Caramfil) ori au fobie de cutremure, le recomandăm să revadă continuarea din numarul trecut. Am incercat sa urmez indemnurile fetei din Suceava care aduce fericire pe toata planeta. Cam asta mi-a iesit. Mie. Tie?

1. Zâmbește-ti când te uiți în oglinda – Ok, m-am hlizit in oglinzi. Una s-a spart, alta s-a aburit. Cine plătește?
2. Găsește ceva pentru care sa fii recunoscător – Asta este un indemn bizar. Normal ar fi sa zici (ca indemn) „caută” nu „găsește”. As fi recunoscător daca as găsi un milion de euro.
3. Suna un vechi prieten – Pai l-as suna dar nu-mi mai este prieten.
4. Trimite scrisori către tine, cel din viitor – Dragul meu afla ca sunt bine sănătos, ceea ce-ti doresc si ție. Merge?
5. Îmbrățișează-te – Aåâ-h…. Îmbrățișează-te, pipăie-te… Mai pe românește se zice de fapt „fuck yourself”.
6. Trimite vederi celor dragi – Ei as. Parca n-au si ei vederile lor.
7. Călătorește în locuri necunoscute – Cred ca o sa dau o raita prin curțile vecinilor.
8. Ia-ti un animal de companie – Încă unul? Mai bine o dama de companie. Sa nu-mi spui ca la genul ăsta de animal te gândeai si tu.
9. Fii jucăuș/copilăros – sa coroborez cu îndemnul anterior? sau așa in general? Da’ nu-i periculos?
10. Permiteți sa fii liber – „Permite-ți” vrei sa zici. In privința asta voie de la mine ca la banul Ghica. Alții sunt problema.
11. Înconjoară-te cu oameni hilari – hi-hi… Lăsați oamenii hilari sa vina la mine. Oamenii cu Humor.
12. Uita-te la filme amuzante – „Crima si Pedeapsa” e bine?
13. Citește basme – Le-a citit pe toate cate au ieșit pana acuma. Si de Ispirescu. N-am ce citi. Sunt total ambetat.
14. Râde în hohote – Ho-ho-ho. Sa râd ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plâng? La ce? Oare… etc.
15. Vorbește cu străinii – Ce sa le spun? dobrâi vecer daraghie tavarisci, ili niet, ili niet, , ili niet
16. Îmbrățișează-i zilnic pe cei care îi iubești – Pentru unii zilnic nu-i de ajuns, iar pe alții i-ar apuca rândul la săptămâna…
17. Petrece timp în natura – Auzi taina: sa petrec „timp” in „spațiu”. Parca pot altminteri.
18. Uita-te în ochii oamenilor – Ii rog pe cei 7 miliarde de contemporani sa se alinieze si sa încerce sa nu clipească. Măcar când dorm.
19. Mănâncă alimente mai curate – Mai curate decât ce?
20. Hidratează-te – Se cheamă „Manevra Heineken”.
21. Mișca-te/Fa sport – Ori una ori alta.
22. Îmbrățișează un copac – sau o vacă, o bancă in parc, un felinar, mai bine repetă punctul 5, ca să fii sigur ca este vorba de un act liber consimțit.
23. Uita-te la stele – Iaca mă uit. Si? Nu vad galaxiile din cauza stelelor.
24. Du-te la zoo – Ba du-te tu!
25. Ia-ti o planta – O planta de companie? Trebuie s-o și îmbrățișez? Copacul e planta, nu?
26. Tine un jurnal – Nu-i nevoie. Am „b-log”.
27. Da/Donează lucrurile de care nu mai ai nevoie – O planta, un animal de companie, oglinzile…
28. Suna-ti mama si spunei: „te iubesc!“ – spune-i ☹
29. Suna-ti tatăl si spune: „îmi pare rău!“  – ??? Sa-i spun mamei c-o iubesc si lui tata ca-mi pare rău? Bai perverșilor voi sunteți normali la cap?
30. Petrece o zi întreaga în tăcere – Pai ori e petrecere ori e tăcere? Oricum ar fi nu cred ca merge figura. M-ar da afara de la serviciu.
31. Scrie „te iubesc“ pe oglinda din baie – Din care baie? Cea de acasă sau cea de la serviciu?
32. Citește poezie sufi (sufismul este latura interioara, mistica a Islamului, potrivit wikipedia.org) – Hai ca cu așa mi-a ieșit punctul 14. De doua ori.
33. Arata-le prietenilor cât de mult îi iubești – Eu știu ce sa zic? O sa-si imagineze ca le fac gesturi obscene.
34. Iartă-te pentru greșelile din trecut – De ce nu din viitor?…
35. Deconectează-te – De la ce?
36. Fa o baie fierbinte – Aaaa, baia săptămânală…
37. Cumpăra acele frumoase așternuturi de pat – Da, da…
38. Fii interesata de ceilalți – Cred ca pe aici ai greșit acordurile in gen sau număr… Trebuia sa fi zis „Fii interesat in celelalte”, dar nu știu ce-ar zice nevasta-mea de treaba asta.
39. Roagă-te pentru cei ce-ti vor răul – O-ho-ho… Dar chiar mă rog… sa le cada ceva in cap… sa-i trăsnească…
40. Visează cu ochii deschiși – Ca iepurele?
41. Mănâncă o bucata de tort – Se zice felie.
42. Trimite-ti ție o scrisoare de „mulțumesc“ – Timbrată? Dar nu mai bine scriu pe oglinda din baie? Așa, ca răspuns la gestul de la poziția 31.
43. Tunde-te – Ce face? N-ar fi mai bine sa mă duc la frizer?
44. Cumpăra-ti ceva frumos – Știi tu vreo promoție la ceva frumos? Cat de frumos sa fie? In buget. Iubirea e cea mai frumoasa.
45. Petrece timp cu familia – In natura, ca să împușcam doi iepuri dintr-un foc. Vezi si punctul 17.
46. Du-te într-o călătorie – gata, mă duc… pâna la mall.
47. Învață sa zici „nu“ – Nu, nu si nu. Nu pot.
48. Cere-ti scuze – Eu de la mine? Mi-as cere dar mi-e teama ca pe urma o sa mă întreb „pentru ce?” si o sa mă pun singur in încurcătură.
49. Lasă telefonul deoparte si acorda toata atenția persoanei din fata ta – Ai greșit persoana. Nu sunt dependent de telefon. Ci de alcool. 🙂
50. Învață ceva nou – Ceva nou? Băi tu n-ai auzit ca nimic nu-i nou sub soare.
51. Mergi pe un alt drum ca sa ajungi la munca – 😦 As prefera sa merg pe același drum dar sa ajung in alta parte.
52. Oferă flori celor în viată – Morbid indemn. Morții n-or sa se supere daca nu le duci flori.
53. Înghionteștete frumos/Atinge frumos pe cineva cu cotul – Iarăși îmi iese punctul 14. Vino sa te ating frumos cu cotul.
54. Trezește-te dis-de-dimineața – Aha, ca sa admir răsăritul.
55. Admira apusul – Vrei sa zici occidentul.
56. Întinde-te pe iarba – Singur?
57. Miroase florile – Din poziția întins pe iarba?
58. Du-te la culcare devreme – Asta nu se poate. Trebuie sa admir apusul.
59. Organizează o petrecere surpriza pentru cineva drag – N-am cum sa mă surprind singur.
60. Învață un copil despre bucuria de a dărui – Cred ca știu unde bați. Îl fac să-mi dăruiască jucăriile lui apoi trec la îndeplinirea punctului 9.
61. Fa ceva frumos pentru cineva care nu poate sa-ti plătească – Ca de exemplu sa îmbrățișez un copac.
62. Stai departe de bârfe – Sa stau? Repausul este relativ. Eu am de mers, încolo si încoace. Daca drumul meu trece pe lângă bârfe ce sa fac?
63. Spune „da“ vieții – Pai ce, m-a cerut de nevasta? Suntem si așa in concubinaj, liber consimțit.
64. Fii atent pe cine lași lângă tine – Mai ales in metrou. Sunt tot felul de nespălați.
65. Respira adânc – Așa fac. Numai dupa ce indeplinesc punctul anterior. Dar totuși ce urmărești?
66. Nu retrăi anumite lucruri. Lasă-le în ziua în care s-au terminat – Anumite lucrurii… Ai vorbit adânc. E normal, după ce ai respirat adânc.
67. Începe de la zero în fiecare dimineața – Asta este peste poate. Am îndeplinit punctul 54. M-am trezit dis de dimineața, in zori de zi. Ca sa vad rasaritul. Îmi încep ziua la 5. Acuma vrei s-o încep de la zero? E vreo eclipsa de luna?
68. Scapă de dezordinea din viată ta: mentală, emoțională si psihică – Se cheamă „lupta cu entropia”. Si după amiază ce fac?
69. Uita-te mai puțin la televizor – Mai puțin de atât nu se poate. Ar însemna sa înceapă sa se uite el la mine.
70. Citește mai multe cărți – Cărți de basme e bine? Sau cărți de credit.
71. Da dovada de compasiune – fata de tine si fata de ceilalți – In ce ordine? Daca dau drumul la chestia asta, ăia de la urma s-ar putea sa nu mai apuce.
72. Tratează fiecare clipa care si cum ar fi sacra. Pentru ca este. – Pai daca este de ce ar trebui s-o tratez ca si cum ar fi?
73. Tratează fiecare ființa ca si cum ar fi sacra. Pentru ca este. – Pai daca este de ce ar trebui s-o tratez ca si cum ar fi? Sacrul păduche. Sacrul limbric.
74. Fii conștient de ceea ce se petrece cu corpul tău – Ei cacart, asta ar mai lipsi.
75. Cinstește-ti cuvintele prin fapte – Si viceversa. La urma urmei „fapta” este si ea un „cuvânt”.
76. Tine-ti promisiunile pe care ti le faci – Îmi stabilesc obiective, nu-mi fac promisiuni. Mi-am luat acest angajament. Merge?
77. Învață sa te iubești – De la cine? Iarăși… Îmbrățișează-te, pipăie-te… „fuck yourself”.
78. Fii umil – Ok, fuck myself…
79. Nu condamna pe nimeni. Iartă-i pe toți – Pai… daca nu-i condamn cum as putea sa-i iert.
80. Apreciază-te – Sunt umil.
81. Apreciază-i pe ceilalți – Domnilor, va fut muma-n cur.
82. Sa-ti faci vise, tine-te de ele – da, da, știu, cu ochii deschiși. Punctul 40.
83. Caută binele în oameni – ??!!?! Asta ar fi un viciu prostesc care da dependenta. E bun pentru nemuritorii care au la dispoziție eternitatea si se plictisesc.
84. Fii răbdător – Sigur are legătura cu punctul anterior.
85. Nu fii prea sever cu tine însuti – Gata, caut binele în oameni.
86. Nu tine cont de ce gândesc alții – Hm. Dar cine tine?
87. Meditează – Cat o mai fi ora de meditații.
88. Fa pace cu imperfecțiunile tale – Se cheamă capitulare.
89. Trăiește fiecare zi ca si cum ar fi ultima – Bullshit, bullshit, bullshit… ultimativ. Prefer sa trăiesc fiecare zi ca si când ar fi prima.
90. Învață din tot ceea ce ti se întâmpla – De parca s-ar putea altminteri. Nu poți evita ceea ce ti se întâmpla.
91. Renunța – Acuma când am ajuns la punctul 91? Hai ca mai e un pic.
92. Uita/Treci peste – Sa trec direct la punctul 111?
93. Permiteți sa te pierzi – (poate „Permite-ți”) Permiteți să raportez că n-as avea cum? Si daca m-as pierde m-as regăsi imediat fiind și io acolo de față.
94. Treci dincolo de fricile tale – Nu pot că mi-e frică. Dincolo… în ce direcție? Ia vezi!…
95. Confrunta-ti demonii interiori – Cu cine sa-i confrunt? Cu demonii exteriori? Exorcism sau exterminare…
96. Dansează în ploaie – Eventual in pielea goala. Pe acoperiș… Dansul din buric.
97. Fii îndrăzneț. Fii curajos. Fii încrezător – Fii temerar, fii brav, fii cutezător, etc…
98. Spune-ti în fiecare dimineața: „Sunt destul de buna/frumoasa/bogata!“ – „Destul de” – Ce formula de căcat. Sunt umil. Mai bine scriu de cu seara pe oglinda. Rămâne scris nu mai trebuie sa zic in fiecare dimineața. Iata: Sunt extraordinar de bun / de frumos/ de bogat/ de deștept / de viril / de irezistibil / de viteaz și de modest. Caută-mă! 😊
99. Susține ceva/susține o idee – Susțin ideea de a susține ceva, bunăoară ceea ce susține sutienul.
100. Notează-ti valorile de baza – 0, 1, e, i, pi
101. Du-te la un masaj – M-aș cam duce dar e cam scump biletul de avion pana in Tailanda…
102. Găzduiește o seara de film – Cine mai vine?
103. Ieși si întâlnește oameni noi – Oameni noi???? Edificarea omului nou a eșuat. Mai bine sun un prieten vechi.
104. Tine-ti picioarele pe pământ si inima în Rai – Proverbul asta era parca un pic diferit, ceva gen si cu sula-n cur si cu sufletu-n rai. Cică n-ar merge figura asta, deși acuma, de când cu corectitudinea politică nu se mai știe. Asta ai vrut sa zici?
105. Fă-ți timp pentru ceilalți. – Asta-i cam același lucru cu punctul 38. O sa-mi fac timp să-i înghiontesc frumos cu cotul.
106. Pune întrebări – ???!? Ce întrebări? Cui? De ce? Când ? Alte întrebări? Gata…
107. Fii curios – Cine eu? Dar știi ca ești curioasă.
108. Nu judeca – Sa nu judec??? Tu judeci când ceri asta? Hai mai bine sa stăm strâmb si sa judecăm drept.
109. Hrănește-ti conexiunea cu Sursa – Wow, iar vorbești adânc. Oi fi și tu de la Adâncata… Dar parca ziceai sa ma deconectez… 🙂
110. Pune suflet în tot ceea ce faci – Îmi imaginez ca tu așa faci. Chiar si când faci caca. Te risipesti.
111. Nu fugi de cine ești cu adevărat. – Nu eu fug. Celălalt fuge. Eu sunt îndrăzneț, curajos, încrezător, temerar, brav, cutezător. Stau pe loc.

111 Sfaturi buneeeee…

1 Martie, doamnelor si domnisoarelor

 

Fata din România care aduce fericire pe toată planeta revine: 111 sfaturi pentru o viaţă minunată în 2018 1. Zâmbeşte-ţi când te uiţi în oglindă 2. Găseşte ceva pentru care să fii recunoscător 3. Sună un vechi prieten 4. Trimite scrisori către tine, cel din viitor 5. Îmbrăţişează-te 6. Trimite vederi celor dragi 7. Călătoreşte în locuri necunoscute 8. Ia-ţi un animal de companie 9. Fii jucăuş/copilăros 10. Permiteţi să fii liber 11. Înconjoară-te cu oameni hilari 12. Uită-te la filme amuzante 13. Citeşte basme 14. Râde în hohote 15. Vorbeşte cu străinii 16. Îmbrăţişează-i zilnic pe cei care îi iubeşti 17. Petrece timp în natură 18. Uită-te în ochii oamenilor 19. Mănâncă alimente mai curate 20. Hidratează-te 21. Mişcă-te/Fă sport 22. Îmbrăţişează un copac 23. Uită-te la stele 24. Du-te la zoo 25. Ia-ţi o plantă 26. Ţine un jurnal 27. Dă/Donează lucrurile de care nu mai ai nevoie 28. Sună-ţi mama şi spunei: „te iubesc!“ 29. Sună-ţi tatăl şi spune: „îmi pare rău!“ 30. Petrece o zi întreagă în tăcere 31. Scrie „te iubesc“ pe oglinda din baie 32. Citeşte poezie sufi (sufismul este latura interioară, mistică a Islamului, potrivit wikipedia.org) 33. Arată-le prietenilor cât de mult îi iubeşti 34. Iată-te pentru greşelile din trecut 35. Deconectează-te 36. Fă o baie fierbinte 37. Cumpără acele frumoase aşternuturi de pat 38. Fii interesată de ceilalţi 39. Roagă-te pentru cei ce-ţi vor răul 40. Visează cu ochii deschişi 41. Mănâncă o bucată de tort 42. Trimite-ţi ţie o scrisoare de „mulţumesc“ 43. Tunde-te 44. Cumpără-ţi ceva frumos 45. Petrece timp cu familia 46. Du-te într-o călătorie 47. Învaţă să zici „nu“ 48. Cere-ţi scuze 49. Lasă telefonul deoparte şi acordă toată atenţia persoanei din faţa ta 50. Învaţă ceva nou 51. Mergi pe un alt drum ca să ajungi la muncă 52. Oferă flori celor în viaţă 53. Înghionteşte frumos/Atinge frumos pe cineva cu cotul 54. Trezeşte-te dis-de-dimineaţă 55. Admiră apusul 56. Întinde-te pe iarbă 57. Miroase florile 58. Du-te la culcare devreme 59. Organizează o petrecere surpriză pentru cineva drag 60. Învaţă un copil despre bucuria de a dărui 61. Fă ceva frumos pentru cineva care nu poate să-ţi plătească 62. Stai departe de bârfe 63. Spune „da“ vieţii 64. Fii atent pe cine laşi lângă tine 65. Respiră adânc 66. Nu retrăi anumite lucruri. Lasă-le în ziua în care s-au terminat 67. Începe de la zero în fiecare dimineaţă 68. Scapă de dezordinea din viaţa ta: mentală, emoţională şi psihică 69. Uită-te mai puţin la televizor 70. Citeşte mai multe cărţi 71. Dă dovadă de compasiune – faţă de tine şi faţă de ceilalţi 72. Tratează fiecare clipă care şi cum ar fi sacră. Pentru că este. 73. Tratează fiecare fiinţă ca şi cum ar fi sacră. Pentru că este. 74. Fii conştient de ceea ce se petrece cu corpul tău 75. Cinsteşte-ţi cuvintele prin fapte 76. Ţine-ţi promisiunile pe care ţi le faci 77. Învaţă să te iubeşti 78. Fii umil 79. Nu condamna pe nimeni. Iartă-i pe toţi 80. Apreciază-te 81. Apreciază-i pe ceilalţi 82. Să-ţi faci vise, ţine-te de ele 83. Caută binele în oameni 84. Fii răbdător 85. Nu fii prea sever cu tine însuţi 86. Nu ţine cont de ce gândesc alţii 87. Meditează 88. Fă pace cu imperfecţiunile tale 89. Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima 90. Învaţă din tot ceea ce ţi se întâmplă 91. Renunţă 92. Uită/Treci peste 93. Permiteţi să te pierzi 94. Treci dincolo de fricile tale 95. Confruntă-ţi demonii interiori 96. Dansează în ploaie 97. Fii îndrăzneţ. Fii curajos. Fii încrezător 98. Spune-ţi în fiecare dimineaţă: „Sunt destul de bună/frumoasă/bogată!“ 99. Susţine ceva/susţine o idee 100. Notează-ţi valorile de bază 101. Du-te la un masaj 102. Găzduieşte o seară de film 103. Ieşi şi întâlneşte oameni noi 104. Ţine-ţi picioarele pe pământ şi inima în Rai 105. Fă-ţi timp pentru ceilalţi 106. Pune întrebări 107. Fii curios 108. Nu judeca 109. Hrăneşte-ţi conexiunea cu Sursa 110. Pune suflet în tot ceea ce faci 111. Nu fugi de cine eşti cu adevărat.

PurposeFairy’s 111 Ways to Be Happy 1. Smile at yourself whenever you see your face in the mirror 2. Find something to be thankful for 3. Call an old friend 4. Write letters to your Future Self 5. Hug yourself 6. Send postcards to your loved ones 7. Travel to unfamiliar places1. 8. Get a pet 9. Be playful. Be childlike 10. Let yourself be Free 11. Surround yourself with hilarious people 12. Watch funny movies 13. Read fairytales 14. Laugh out loud 15. Talk to strangers 16. Hug your loved ones daily 17. Spend time in nature 18. Look people in the eyes 19. Eat cleaner foods 20. Hydrate 21. Move your body 22. Hug a tree 23. Look at the stars 24. Go to the zoo 25. Get a plant 26. Keep a journal 27. Give away the things you no longer need 28. Call your mom and tell her, ‘I love you’ 29. Call your dad and tell him, ‘I’m sorry’ 30. Spend one full day in total silence 31. Write ‘I Love You’ on the bathroom mirror 32. Read sufi poetry 33. Show your friends how much you love them 34. Forgive yourself for past mistakes 35. Disconnect 36. Take a hot bath 37. Buy those nice bed sheets 38. Get interested in others 39. Pray for those who wish you harm 40. Daydream 41. Have a piece of cake 42. Write yourself a ‘Thank You’ letter 43. Get a haircut 44. Buy yourself something nice 45. Spend time with your family 46. Go on a road trip 47. Learn to Say ‘No!’ 48. Apologize 49. Put your phone aside and pay full attention to the person in front of you 50. Learn something new 51. Take a different route to work 52. Give flowers to the living 53. Go for a nice jog 54. Wake up earlier 55. Watch the sunset 56. Lay down on the grass 57. Smell the flowers 58. Go to bed earlier 59. Throw a surprise party for someone you love 60. Teach a child about the beauty of giving 61. Do something nice for somebody who can not pay you back 62. Stay away from gossip 63. Say ‘yes’ to life 64. Be mindful who you let near you 65. Breathe Deeply 66. Finish each day and be done with it 67. Start fresh each morning 68. Get rid of the clutter in your life – mental. emotional, and physical 69. Watch less television 70. Read more books 71. Practice compassion – toward yourself and others 72. Treat each moment as if it were sacred. Because it is. 73. Treat each being as if they were sacred. Because they are. 74. Be fully present in your body 75. Honor your words with actions 76. Keep the promises you make to yourself 77. Learn to love yourself 78. Practice humility 79. Condemn none. Forgive all 80. Appreciate yourself 81. Appreciate others 82. Commit to your dreams 83. Look for the good in people 84. Be patient 85. Don’t be so hard on yourself 86. Forget about what others think 87. Meditate 88. Make peace with your imperfections 89. Live each day as if it were your last 90. Learn from everything that happens to you 91. Surrender 92. Let go 93. Give yourself permission to get lost 94. Move beyond your fears 95. Face your inner demons 96. Dance in the rain 97. Be bold. Be brave. Be confident 98. Tell yourself each morning: ‘I Am Enough’ 99. Stand up for something 100. Write down your core values 101. Go for a massage 102. Host a movie night 103. Go out and meet new people 104. Keep your two feet on the ground and your heart in the Heavens 105. Make time for others 106. Ask questions 107. Stay curious 108. Judge not 109. Nourish your connection with Source 110. Put love into everything you do 111. Don’t run from who you truly are

 

Citind pomelnicul am reusit spontan sa indeplinesc punctul 14.

***

Varianta tradusa in romana este mai comica decat versiunea originala in engleza (cu un maximum la punctele 10, 53, 93). O alta remarca ar fi ca varianta in limba romana are 15 comentarii (majoritatea negative) in timp ce varianta in limba engleza are 16 comentarii (majoritatea pozitive). Cum a ajuns acest pomelnic sa fie o stire (de presa) este in sine o mica provocare „cognitivă” (rau de tot) careia i s-ar putea face fata mai usor cu un supliment umoristic ajutător:

Fata din Suceava care a adus fericire pe toată planeta. Cele 15 secrete ale vieţii

Vom incerca sa urmam in ordine, punct cu punct, cele 111 admirabile sfaturi, si daca euforia (astfel obtinuta) ne va ingadui, vom reveni cu comentarii. Daca nu…

Un Zero Infinit – Games of Ego (GOE)

J.-J. Rous­seau a spus despre om (Discurs asupra inegalității dintre oameni, I): „Îndrăznesc aproape să afirm că starea de gândire este o stare împotriva naturii și că omul care cugetă e un animal degenerat.“

Cel mai probabil ar fi că dl. J.-J. Rous­seau a ajuns la aceasta concluzie nu „din senin”, ci gândindu-se (din ce neam se trage). Totuși, daca stai să te gândești, enunțul pe care dl. J.-J. Rous­seau îndrăznește sa-l emită, este de natura evidenței, ceea ce, în termenii gândirii, ar însemna că este accesibil direct, prin constatare, nenecesitând gândire.  Continuând (înapoi) procesul gândirii, vom putea constata (în mod „logic”) un alt enunț la fel de evident:  orice animal este un mineral degenerat… (o rebeliune minerală). Pe cale de consecință, probabil că și mineralul o fiind degenerat din (alt)ceva încă și mai natural, dacă nu cumva din nimic. Vârtejul gândirii (înainte-înapoi) prin care vom fi constatat acest lanț de degenerări consecutive (succesiune cauzală?), evidente, care nu necesită realmente gândire pentru a le obține, ne conduce spre o mirare și o întrebare: Ce mai urmează? Ce degenerare mai urmează? Ce degenerare ar mai putea urma? Iar asta nu este deloc evident. Este? Așadar întrebarea mea este: Degenerarea încotro? Nu (ne) este evident. Nu putem constata – Nu putem ști, dar ne putem imagina, anticipa, premedita, utilizând „abilitatea” de a cugeta, extrăgându-ne astfel din realitate, împotriva naturii, ca niște animale degenerate ce suntem,  nu pentru a merge altundeva, într-o altă realitate, ci pentru a experimenta plutirea în neantul gândirii, plutirea în nicăieri, în abisul cel mai adânc cu putință. Iată contextul în care mă „gândesc” că a sosit „timpul” pentru un „topic” „nou” în Sezonul Opt Vertical. Dar, întrucât (după cum deja am stabilit / am dedus / am demonstrat / am constatat și / sau (măcar) am convenit) timpul nu există, pe Arca lui Goe, cel puțin, dar și pentru că nimic nu e nou sub soare, nu ne rămâne decât să abordam un subiect vechi. Deoarece despre „Nimic” am mai tot vorbit multe lucruri, pentru „azi” am putea, de exemplu, să ne concentram atenția asupra „sensului vieții”. Să-l descoperim sau să-l inventam împreună, pe Arca lui Goe. O-ho-ho! Nu s-ar putea spune ca am pretenții prea mari de la animalele degenerate, îmbarcate pe Arca lui Goe (majoritatea aflate într-o stare avansată de conservare, aproape minerală). Care este (măi animalelor) sensul vieții? Care să fie? Are viața vreun sens? Vreun scop? Vreo finalitate? Vreun tâlc? Vreun înțeles? Care este scopul vieții? Care este chichirezul?  Ce înseamnă viața? Viată în general și viața omului în particular, viața acestui animal degenerat, care-si irosește existența gândind. Cogito ergo sum? Nu cumva este viceversa? Eu așa mă gândesc.

Poate că te întrebi „Așa cum?”. Si poate că poate o să(-mi/ți) răspund la neîntrebata întrebare, într-un curând oarecare, oferind topicului o sama de răspunsuri alternative, ca să fie pe alese, pentru cei care prefera evidențele și mura-n-gură, în locul degradantului obicei de a cugeta pe cont propriu la astfel de cai verzi pe pereți. In intertime însă oferim tuturor ocazia unor meditații individuale…  Să cugetăm așadar? Care este sensul vieții? Fiecare pentru el. Poate prind pe cineva că încearcă să copieze.

Doua instanțieri polimorfice ale clasei abstracte numita „viață” ar putea ilustra sensul vietii în sensul topicului în context:

Generaţia „fulgi de nea“. Cum a apărut generatia tinerilor hipersensibili, veşnic nemulţumiţi şi ofensaţi de cele mai banale lucruri.

Sportiva hărţuită pe net a ajuns în pragul sinuciderii. –  Am plâns aşa mult…nu-mi doream să mai trăiesc!

Despre un soi de dragoste

Candva, in p-reistorie, intr-o epoca in care Arca era populatå cu multi Kibby(tzi), in replica la (unele dintre) teoriile identitzioniste (prezentate sub forma genului musical de simfonie a ratarii) propuse AICI de catre domnul Goe, domnul Ghelme zicea si dânsul, inclusiv AICI: ce’mi place mie (never let the truth spoil a good story)

domnul goe zice, ghelme zice si el
with 6 comments
oda dezlanata pe arca lui goe

„singurul regret pe care il am, ca ratat schizofrenic osciland permanent intre “anonim” si “identitate”, dar tot mai identitar pe masura ce imbatranesc, ce-i drept, singurul regret ce-l am, zic, este ca se pare ca m-am nascut prea devreme si car dupa mine pe net atavisme deprinse in epoca in care vorbeam la telefon cu lumea. in plus, mai si impart minunata lume noua cu tot felul de indivizi inca si mai putin adaptati decat mine, care imi polueaza experienta internautica cu enervante deseuri de gandire arhaice.
ce sa zic, ar merita explicat mai in detaliu ce vreau sa zic aici, dar vinul rosu pe caldura cauzeaza si oricum, daca nu s-a inteles, nu se va intelege…

(a se vedea continuarea la SURSA, inclusiv cele 6 comentarii.

incheind d-lui apoteotic, in acel TIMP, in acest MOD:

„domnule goe, sa imi amintesti o data, te rog, sa iti povestesc de ce cred eu ca dragostea pe net este cea mai profunda si sofisticata forma de dragoste si cum am ajuns la concluzia asta…

astea fiind zise, cred ca sunt chemat pe un blog unde cineva crede ca vorbesc prostii.
* compendiu de ganduri ce mi-au trecut prin cap timp de o juma de ora si un pahar de vin, adica fix ce ati primi pe post de raspuns daca am fi toti conectati la retea si m-ati fi intrebat adineauri prin cablu ce mai fac… „

* * *

Iata d-le Glelme ca vin sa-ti amintesc o data (ca niciodata) sa imi povestesti de ce crezi tu ca dragostea pe net este cea mai profunda si sofisticata forma de dragoste si cum ai ajuns la concluzia asta (daca-ti mai amintesti si daca o mai fi valabil) – Gåsitorului recompennse.

UPDATE: Cu-minte, nenea Ghelme Lake n-a vrut sa råspunzå…

 

LCFCD (115) – Un Goe boem

Lumea cum fu ?! Cam da!

The Poe-t

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Opt Vertical – Despre dez-lâ-n-are a face de Edgar Alan Goe-the Poe-t Sa zicem ca Sezonul al-VII-lea se apropie de sfârșit. Sau numai de final (ca nu-i tot aceea/una, sic). (apropo si de unicitate) Sa zicem ca a fost ratat cu succes, întrucât ratarea (nu?)… i-a fost anticipata cu precizie si premeditata cu gratie. Încă un succes răsunător (a gol) pe Arca lui Goe. Sa zicem așadar toate acestea. Cu alean. Si sa ne întrebam (a mirare): Ce (mai) urmează? Urmează (firește) Sezonul Opt. Deocamdată Sezonul Opt Vertical, In pregătirea (minuțioasă) a Sezonului Opt Orizontal. Întrucât Noua (meșteri mari) (nu) ne este (in)accesibil. Deja. Încă. Si cum “Manole” zice: “Apoteotic!” (O forma condensata pentru “Aaa, poate haotic” in (ne)buna tradiție a Arcei lui Goe) (si fiind d-lui un mare nătărău) de voie, de nevoie, trebuie sa ne așteptam la ce-i mai bun De acum in-colo. in-cotro. cu răb-dare de mână, de mâine, vei vedea. Dea Domnul! De-a domnul Goe, firește. Ce credeai? Oooo Tu… O tu, tu, rigă mare, de fier. Cercul (vicios) care se închide, Cercul care ne înghite. (Încercuiți in sf-era lui Goe) De cine…(?)va veni, vidi, vicii…

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive: addendum ce-i?: (Pentru care s-or intre/ba Cine este Manole?, Mai sus po-menit, am putea preci/za ca nu, Nu este DG Ontelus (troll-ul de plus) neantizat prin certo-graţiere tar-diva, ci da, este un simplu pseudonim literar al lui Sancho Panza, in timp ce sfânta Ana Este simultan Dulcineea si Rosinanta… Dl. Goe fiind un Don Quijote, ra-ta-tat) – cam atât de precizat. Care nu s-or intre/ba… știu deja ca “Manole” este sublimul, prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, (un zero) pe cale de apariție in editura care ne mira. A opta Si garda națională ne-a desființat. Așteptam pro-vincia (Provence, lb. fr. in pre-text) Si căderea lui Opt Vertical in infinit… infinit virgula ceva (nu se site ce). Si cât. Nici-cum. Dar seva afla despre forța osmotica prin vasele capilare de lemn, care o împinge inexorabil, primăvara, de jos in sus, către frunza vernil, in atmosfera de clor, ofilită si veșnic neveștejita… de/cu vânt ocolită si de vânt oblojită… si așa mai departe, însă foarte puțin, sub-scriu (aaa se sub-înțelege si tu acuma, na). Arca lui Goe este o gaura neagra. Se-zo-ni-eră. Urmează sezonul Opt Vertical. Calare pe un cal orb… i tor.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (114) – Cei mai multi eroi sunt anonimi

Lumea cum fu ?! Cam da!

Anonimii de ieri

pre-Text: Lume, lume… Hello world! In ton cu poza aceasta, care poate mijloci cu mare usurinta felurite emotii (despre timpuri, despre viata omului, despre abnegatia anonima…) s-ar fi cuvenit poate o oda inchinata barbatilor care au schimbat lumea, aducand-o din aproape nimic, in cea mai mare parte a timpului cu mainele goale, la ce este astazi, in aceste timpurile (noi) ale tuturor emanciparilor sociale si a progreselor  de toate felurile. Dar cine mai are timp de ode? In plus mai exista o multime de carcotasi care nu (prea) compatimesc cu starea actuala a lumii si umanitatii, gasind-o degradanta, alienanta, straina de natura originala a omului. Acestora, oda le-ar suna a cinism.

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive: Dragi copii (zise sagalnic doamna învatatoare), va rog sa priviti aceasta fotografie, incercand sa va imaginati ca ati fi unul dintre personajele care apar acolo. Alegeti acel personaj. Apoi imaginati-va ca ati putea sta de vorba cu el, luandu-i un interviu despre viata lui, despre bucuriile si necazurile lui, insistand asupra emotiilor pe care le-a avut in momentul in care au fost stransi cu totii pentru a fi fotografiati. Incercati sa aflati cat mai mult despre felul in care priveau ei acea minune magica a tehnicii, recent aparuta, prin care imaginile lor puteau fi imortalizate si universalizate, facandu-le disponibile posteritatii. Oare ce credeau ei despre posteritate?

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (113) – Asta de la rascruce

Lumea cum fu ?! Cam da!

Doi oameni pusi la colt (tatå si fiu)

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Ca niste fiinte netrebnice ce suntem (gratie conditiei umane), nu este suficient ca ne-am nascut (infiintandu-ne), ci trebuie sa ne castigam existenta. Zilnic, sau chiar mai des, in fiecare moment, fiind fortati sa facem fel de fel de lucruri, cu voie sau (mai ales) de nevoie.  Sa respiram, sa mancam, sa bem, sa una alta,  si… sa muncim. Cateodata devenim (pentru foarte scurta vreme) constienti ca toata treaba asta cu (re)castigarea existentei este doar o vrajeala, si ca de fapt scopul real este sa fim tinuti ocupati cu ceva, ca sa nu ne plictisim, sa nu ne invadeze si sa ne copleseasca nixisul existential, sa n-avem timp sa bagam de seama unele chestii. Ce s-ar face pe lume, de ex.,  un leu caruia nu i-ar fi niciodata foame, sete, frica? Ar muri brusc si nefericit. Fericirea este atunci cand ceea ce ajungem sa facem pentru castigarea existentei (adica pentru a ne umple timpul gol in vederea risipirii plictisului asociat cu nixisul existential)  se potriveste (a) cu structura nosatra interna si (b) cu vremurile, cu starea societatii, astfel incat ceea ce facem noi, in raport cu ceea ce fac altii, sa para special, superior, elevat, important. Impresia mea este ca baietelul din fotografie este fericit. N-o avea el copilarie dar are båcanie. Nu s-o juca el (cu) arsice, n-o batea el berbunca pe maidan ca alti copii saraci, dar isi ajuta tatal in bacanie, mancand pe furis cate un biscuit sau o bomboana, pregatindu-se sa preia afacerea cand o muri batranul, avand astfel asigurat traiul, vatraiul si prestigiul (relativ la ceilalti omanaci, singurul care conteaza), si mai ales avand rezolvata (intr-o maniera fericita, exclusiv  in contextul vremii) ecuatia grea a nixisului existential.  Probabil ca patruns de acest adevar “incontestabil”  furat de frumusetea timpului trecut (pierdut), copilul-bacan, devenit adult, in vremuri noi, va incerca sa-i ofere si el copilului sau aceeasi sansa, aceeasi fericire, incercand sa-i rapeasca bucuria de a juca fotbal. Drama. Nenorocire mai mare nici ca se poate: Inabilitatea de a intelege spiritual vremurilor sau inabilitatea de a te mai alinia la acesta. Si asa mai departe. Bunaoara acum, in contemporanitate. Asa si Hagi (nu Tudose), care vrea musai sa-si faca copilul fotbalist in prropria bacånie.

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive:

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (112) – Oh my God – REVELION

Lumea cum fu ?! Cam da!

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive: UPDATE: De Revelion (ca de Revelion) tot omul, in special est-europeanul (de ce oare?), este ocupat cu… Revelionul. Fapte, nu vorbe. Uite-l ca vine, vine, vine… Salta totul in picioare, salta totul in placere, un curcubeu de emotii coplesitoare… Nu-i momentul pentru nimic altceva, decat pentru emotie si speranta, ambele in stare pura. Vine, vine, vine, haide frate lasa vorba ca ne prinde Revelionul, tine o seara, o noapte (pân la perinita, pentru cei care tin la bautura, la nevasta, la traditii, pana la sorcova, pana la ciorba de potroace) cateva ore, cateva secunde, o secunda, o clipa, un moment… si… (anticipez un pic), un momet si s-a dus, s-a dus, si dus a fost, carand cu el toate vorbele, toate emotiile, toata asteptarea, (ce sa fie nu-i nimic, a trecut… acceleratul), suierand, indepartandu-se, cu un sunet dogit (caci ii lipseste o doaga), impins de Doppler-Fizeau, deplasandu-se spre rosu (rosul vinului ghiurghiuliu) cu viteza sunetului, cu viteza sufletului, dupa ce ne va fi lasat (epuizati) pe un peron nou de gara (intr-o noua dimineata), o gara mica de provincie, intr-un orasel (al copiilor) numit Anul Nou.  Gata! Revelionul a trecut. S-a dus invaluit in ceata, in abur si zapezi… Ecoul abia i se mai aude. Repede! Repede! Repede sa gasim un taxi si sa dormim in el pana acasa, pana dincolo de Filiasi, unde ne asteapta… Anul Nou. Mereu nou. Sper ca sunteti cu toti gata pentu aceasta calatorie de placere cu trenul Expres de Revelion,  la CFR.  Sa-ncepem asadar… Dar na, ca m-am luat cu vorba si era sa uit de ce venisem sa „vorbesc update”. Revelionul vine iute si pleaca repede, luandu-si vorbele (nu vorba) inapoi, cu emotii cu tot. Si in „revelion” multe vorbe sunt. Mi-ar placea ca la anul, dupa Craciun, sa adun(åm), in zilele acelea de dinainte de Anul Nou, cand omul inca mai are timp de vorba, o parte din istoriile emotiilor de Revelion. Caci multe vorbe si povesti mai are. Revelioane de alta data. Cum petreceam revelionul. Revelionul la bloc. Revelionul perfect. Revelionul unde? Revelionul de ce? La munte, la mare, la manastire, cu ungurii, in container, in chilie, in cochilie, in doi, in parc, pe strada, la Paris, la New York, la tara, in tren, in avion, in pat. Revelionul cu cine? Revelionul cum? Revelionul de ce? Revelionul ieri. Revelionul alaltaieri.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (111) – Faime

Lumea cum fu ?! Cam da!

… feluri de a împleti utilul cu plåcutul ! …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Cu toate că locuiau în colțuri opuse ale Statelor Unite, Einstein la Princeton, pe coasta de est, iar Chaplin la Hollywood, în California, cei doi s-au vizitat destul de des. Un astfel de prilej a fost lansarea filmului „City Lights/ Luminile Orașului” a lui Chaplin din 1931, eveniment la care actorul i-a invitat și pe soții Einstein. Cele două familii au mers împreună către cinematograf, la coborârea din mașină fiind ovaționați în egală măsură atât Chaplin cât și Einstein. Omul de știință, mai puțin obișnuit cu ovațiile publice, i-a spus prietenului său:„Ceea ce admir cel mai mult la arta ta este faptul că este universală. Nu trebuie să spui nici măcar un cuvânt, dar totuși lumea te înțelege”. Replica lui Chaplin a devenit istorie: „E adevărat, dar faima ta este și mai mare: lumea te admiră, chiar dacă nu înțelege nimic din ceea ce spui”.

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive: In cazul in care Fane Hawking isi serbeaza azi onomastica, ne alaturam si noi grupului de prieteni, (ne)cunoscuti si admiratori care-i ureaza petrecere frumoasa. Ceea ce-i uram desigur si lui Alex Stefanescu, ca si tuturor fani-lor care se intampla sa dea peste aceasata uråturå: La multi ani tuturor fani-lor cu ocazia onomasticii. Hai si så mai sarå o masticå. Si apoi un triple sec. 🙂

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (110) – Sârbâtori Fericite

Lumea cum fu ?! Cam da!

… iar na! …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! In zilele noastre (care sunt si ale voastre, dar si ale lor), nu-i prea confortabil sa vorbesti (in public) despre sarbatori, indiferent de perspectiva din care ai vrea s-o faci (pentru ca asa-ti vine, din atasament fata de acea perspectiva care denota o nota specifica a ceea ce esti, tu vorbitorul). Intotdeauna va exista o perspectiva contrara (la fel de validå) din care poti fi criticat, ironizat, desfiintat… cu sårbåtorile tale cu tot (fie în mod activ, fie prin simpalå nebagare în seama). Pânå la urmå înså asta-i partea frumoaså a sårbåtorilor cå, indiferent de câte note în comun ar putea avea felul în care sunt celebrate (sau ne-celebrate) sårbåtorile (de unii sau de altii), si anume cå natura lor este foarte intimå, fiecare raportându-se la ele si traindu-le, de fiecare datå, într-un fel foarte aparte, personal, unic si irepetabil, rezultat din amestecul complex a ceea ce suntem, a ceea ce ni se întâmplå (în bio-top) si a influentelor sosite ad-hoc din universul (inevitabil) înconjurator (eco-sistem). Trebuie asadar sa fim foarte atenti ce, cât si cu cine partajam din spiritual sårbåtorilor, care ne anima inexorabil, în sensul unei inevitabilitati similare celei incorporate artistic în muzica Simfoniei a-V-a, ziså si a Destinului. Acesta si este sensul în care le urez, în acest „topic” „Sârbâtori fericite„, tuturor celor ajunsi pe aci, mai mult sau mai putin ne/intamplator, ignorand noi (cu detasare) toate detaliile ne-sårbatoresti, inevitabil prezente si ele, pretutindeni, în zilele noastre (care sunt si ale voastre, dar si ale lor).

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive:

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (109) – O cupolă pentru fiecare

Lumea cum fu ?! Cam da!

… O lume pentru fiecare …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Ne construim (fiecare, in mod solitar sau in asociere cu anumiti semeni, alesi cu mare grija, pe sprânceana) cate un templu sau cate o arcå, in scopul de a tine piept Universului, Necunoscutului si imprevizibilitatilor cu care d-lor ne-ar putea trata. Daca mai protejati sunt cei care au o cupolå deasupra capului sau, dimpotriva, cei care au o punte sub picioare, noi nu vom sti-o poate niciodata. Cat priveste dilema estetica (despre care varianta e mai frumoasa, sub aspect artistic desigur, sic), iarasi, parerile sunt foarte impartite. Vorbim desigur in general, in general impartite, caci aici, pe (o) Arca lucurile sunt destul de clare si neimpartite (con-sideråm). Oricum si templele si arcele sunt tentative (hazlii, daca stai sa te gandesti) de a ne apara pe verticala, in vreme ce majoritatea pericolelor ne pasc pe orizontala. Prin urmare suntem cu totii niste artisti, visatori, poate chiar poeti… mai mult sau mai putin con-sacrati si tratam lumea ca atare, exclusiv din perspectiva artistica. Prozatorii ne mananca. Proza ne des-gusta. Si uite asa, stand pe loc, mergem mai de-parte. Fiecare in alta parte. Indepartandu-ne. Loc avem. Spatiul nu-i o problemå. Dimpotrivå. 🙂

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive: Teoretic din centrul Påmântului poti pleca intr-o infinitate (nenumarabilå) de directii. De la Polul Nord nu poti pleca decat intr-o singura directie, spre Sud. Practic insa, din centrul Pamântului nu poti pleca Nicåieri, iar de la Polul Nord, dupa ce faci un pas (un singur pas), capeti libertatea de deplasare cea mai deplina, recastigand (practic) infinitul.  Problema este ca majoritatea dintre noi, nu ne ingaduim libertatea de a face macar un pas (un singur pas), in orice directie, ramanand captivi aceluiasi punct (pol, centru, sine), pentru toata viata, zgâindu-ne dupa iluzorii aurore boreale. Intre timp, din cauza incalzirii globale, ne mai si fuge gheata de sub picioare, castigandu-ne astfel libertatea de a o lua in jos. Inca o directie de deplasare castigatå cu/fårå trudå. 🙂

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (108) – Instrumentistii

Lumea cum fu ?! Cam da!

… Cazul instrumental al substantivelor exista doar in limba rusa…​

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive: Muzicienii s-au dus, dar muzica lor a ramas. Omenirea încå danseazå dupå muzica intonatå atunci.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (109) – Picnic la marginea drumului

Lumea cum fu ?! Cam da!

… bucolic …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive: Viata e frumoasa! Nu-i asa?

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (108) – Din nou despre conditia umana

Lumea cum fu ?! Cam da!

… doi câte doi, la borcan …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Fotografia de azi (ca si alte cateva anterioare) face trimitere la o tema grea, foarte grea, extrem de dificila si delicata, coplesitoare: unitatea duala a cuplului la homo sapiens, un binom extrem de complicat (clipa de clipa) si foarte repede curgator (peste timp), ceea ce-l face greu de prins in cuvinte potrivite la moment, taman la pont. Iti ia mereu cate o mica vesnicie sa-l descifrezi si apoi, cand te uiti iarasi la el, constati ca, intre timp, si-a schimbat natura in asa hal incat descifrarea nu se mai potriveste cine stie ce. Intr-un fel aceste dificultati ar trebui sa apara drept paradoxale pe o „arcå”, despre care s-ar putea presupune ca este (prin conceptie si traditie, in acord cu modelul original), construita special pentru a gazdui (spre salvare) cupluri, perechi de fiinte atat de compatibile una cu alta, incat constituie cate o unitate inseparabila. Trebuie insa sa recunoastem, daca mai e nevoie (caci altminteri este cat se poate de vizibil, transparent si persistent) cå ne-am cam indepartat de scopul si de constrangerile originale al unei astfel de arce generice (de-a lui Noe), in favoarea unei arce particulare (de-a lui Goe), compatibila mai degraba cu individualitati separate, cu insi si inse de sine ståtåtori, in postura de navigatori in infinitul virtual. Acestora li se va i oferit formal libertatea cvasi-absoluta de exprimare, ceea ce includea (la pachet) si libertatea de asociere (eventual in cupluri virtuale, volatile, aparente, etc.), lucruri care de altfel, s-au (mai) si intamplat cateodata, mai mult sau mai putin consistent, cu pasagerii ocazionali care au calatorit intamplator cu Arca lui Goe. In fine, dandu-le candidatilor la salvgardare (prin pe-trecere pe Arca lui Goe), libertatea de a se imbarca (si) individual, dimpreuna cu libertatea de a se combina si/sau con-cubina ulterior (de buna voie si nesiliti de nimeni), ne-am luat gandul de la problema data, fiind mereu ab-sorbiti de alte detalii administrativ-gospodaresti (pe punte, in cala si/sau pe velatura), si nu ne-am ocupat mai deloc de spinoasa problema a identitatii cuplurilor, macar in masura in care am atacat alte probleme si aspecte ale existentei anonime in HUVACA noastra cea de toate zilele. Ar fi fost desigur vorba cel mult de o abordare ludica, huvachiana, firoscos-filozofala, pe linia divertismentului imaginar, in buna traditie cu care au fost abordate, in genere, temele pe Arca lui Goe (cele care au fost cat de cat atinse si care, intre timp, au fost adanc arhivate sub sezonul al-VII-lea). Dar nici aceea n-a fost sa fie. Mare pacat ca am ratat utilizarea unui astfel de potential generos, mai ales ca ocazii au tot fost, de toate felurile. Numai de cate ori am fost pe Arca lui Goe in atingere cu „dilema prizonierului„, si tot am fi avut ocazii minunate sa vorbim (i-lustrativ) despre universul cuplurilor la homo sapiens (despre dragoste, ura, iubire, incredere, dispret, loialitate, mila, constrangere, abuz, competitie, impacare, razbunare, distantare, tradare, gelozie, blazare, abandon, renastere). Macar n-am ratat aceasta ratare. 🙂 What does it take for a person to persist from moment to moment — for the same person to exist at different moments? Chiar daca n-am rezolvat aceasta problema spinoasa a identitatii individului, ca personaj anonim in HUVACA, totusi am tot dezbatut-o si razbatut-o… oferindu-ne noua si altora ocazia de a pre-medita asupra acestei probleme insolubile, din cele mai variate perspective, in timp ce varianta echivalenta, referitoare la perechile unitare, a ramas in mare masura neatinsa, virgina pe Arca lui Goe: What does it take for a couple to persist from moment to moment — for the same couple to exist at different moments? Deh, dar poate ca-i acesata doar o falsa problema, o intrebare fragila, prost formulata.  Poate ai tu alta! 🙂

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive: Humanum Errare Est,  (sic) Transit Gloria mundi Perseverare Autem Diabolicum… si uite a asa se ajunge (iarasi) la ideea nostima  cum ca „infernul sunt ceilalti” (la limita celalalt)… floare albastra, floare albastra…

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (107) – Vizita la cuibul ciorii

Lumea cum fu ?! Cam da!

… un pui mic face nani …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! China pregateste noua revolutie sociala: Cetatenii vor primi note pentru felul in care isi traiesc viata Pam-pam! Asta da revolutie fiscala. Intr-o premiera mondiala si evocand pentru multi un univers de tip orwellian, China va implementa in curand un sistem de rating pentru cetateni, care va atinge toate aspectele vietii umane. Conform planului, enuntat pentru prima data intr-un document al Consiliului de Stat publicat in 2014, fiecare dintre cetatenii Chinei (tara cu peste 1,3 miliarde de locuitori) va primi un punctaj, informatie cu caracter public, in urma monitorizarii comportamentului sau – de la obiceiurile de consum si frecventa cu care isi plateste facturile la interactiunele sale sociale, scrie Futurism. Sistemul va intra in vigoare incepand cu 2020, insa Guvernul chinez desfasoara intre timp mai multe programe pilot in parteneriat cu cateva companii private din domeniul serviciilor de mesagerie si al platilor online, deci cu acces direct la cantitati uriase de informatii personale. Pana la un anumit punct, seamana cu scoringul practicat de institutiile de creditare, care are efectul benefic de a impiedica supraindatorarea. Insa China merge dincolo de evaluarea solvabilitatii unei persoane, incercand sa exprime in cifre, pe baza tuturor activitatilor sale online si offline, valoarea sa ca fiinta umana. Acest punctaj va influenta eligibilitatea persoanei respective intr-o mare varietate de ipostaze: la angajare, in momentul in care solicita un credit ipotecar, chiar si atunci cand alege scoala la care isi va trimite copiii. Sustinatorii masurii o descriu ca pe o oportunitate de a imbunatati serviciile statului. Cetatenii vor avea acces mai usor la servicii financiare. Potrivit guvernului chinez, este o modalitate de a-i rasplati pe cetatenii „de incredere” si de a le pune bete-n roate celor compromisi. Astfel, cei cu un scor bun pot avea acces mai rapid la vize sau pot obtine reduceri la hoteluri si la polite de asigurare. De partea cealalta, daca ai calcat stramb, consecintele pot fi pe viata, ba chiar i-ar putea afecta si pe copiii si pe nepotii tai, sustine Rachel Botsman, care a scris despre viitorul sistem de rating al Chinei in cartea Who Can You Trust? How Technology Brought Us Together and Why It Might Drive Us Apart, potrivit USA Today.

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive: …desigur ca nevoile omului si/sau ale omenirii (uneori convergente, alteori divergente) sunt cat se poate de relative, nimic ne fiind absolut musai. Pana la urma o nevoie este numai si numai ceea ce este resimtit ca atare (in genere intr-o maniera subiectiva) de catre om si/sau de catre omenire, fiind aceasta re-simtire, in buna masura, rezultatul unor actiuni (haotice) de con-vingere, exercitate asupra omului si/sau omenirii de te-ai mira cine (dintre care putem mentiona natura biologica, istoria, societatea, clima, religia, moda, elitele, unii oameni, omenirea ea insasi, entropia sociala, nebunia colectiva sau prostia individuala, plictiseala, teama, geografia, astronomia, gastronomia, timpurile, stiinta, nestiinta si etc, universul in genere, cand mai conspirativ, cand mai pe fata. Cert este ca oricat de convingator ar actiona aceste forte, ele nu pot induce omului si/sau omenirii, la scara suficient de mare,  ideea ca un anumit „lucru” este o necessitate care trebuie musai satisfacuta, daca in context lipsesc mijlocele practice de a satisface acea „necessitate”. Multe dintre nevoile (relative) ale omului si sau omenirii  (uneori convergente, alteori divergente) raman multa vreme in stare latentå, pana cand se ajunge intr-un context in care satisfacerea lor devine practic posibila (cum ar fi fiind, de ex, smart telefonul cellular).  Cata vreme ceva nu-i posibil, nimanui nu-i trece prin cap ca i-ar fi fiind necesar acel ceva (desigur cu exceptia unui numar restrains de indivizi idealisti, izolati, care sfideaza bunul simt comun, ingaduindu-si se viseze la cai verzi pe pereti, utopii si alte imposibilitati contextuale, care in van, care cu rezultate uneori miraculoase; nu-i vorba despre acestia aci, acum, in aceasta vizita la cuibul ciorii).  Iata ca con-textul lumii noastre, aproape ca a ajuns la situatia  in care este posibila (a) existenta unei monede virtuale, descentralizata (Bitcoin), precum si (b) existenta unui sistem care sa acorde note si rating-uri complexe fiecarui ins din societate, pentru a i se stabili fiecaruia valoarea sa ca fiinta umana. Ambele sunt niste idei extrem de generoase in sine, si si foarte interesante, care se pot califica cu mare usurinta in postura de viitoare nevoi (necesitati stringente) ale omului si/sau omenirii. Riscul major este acela ca, in accord cu modul standard de functionare al omenirii, orice idee pusa in practica este un inger cazut. Cel mai adesea un inger cazut este totodata un candidat serios pentru postura de demon, un demon de cea mai buna calitate. Pazea!

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (106) – Lumini peste tramvaie

Lumea cum fu ?! Cam da!

… Luna de dar / De-ale lui Rogobete …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Rebeliunea minerală: Dilema lui 2014: Supervieţuim, sau nu supravieţuim. – Yahoo, yahoo, copii şi fraţi staţi puţin şi tot uraţi La anul şi la mulţi ani ! – Intimă gândirii/simţirii, rostirea se ridică din banalitate prin magia metaforei, făcând să sclipească percepţia unui înţeles fără cuvânt, o semnificaţie de neatins, fără semn, un spirit fără trup. Ca-n „temniţa libertăţii”, maslul celor trei mari credinţe orientale, a celor trei crai de la răsărit, din care metafora magică a descătuşat steaua creştinismului. Crăciun a-nviat ! – „In realitate exista o Infiit-ate de Infinit-uri, de Infinit-uri, de Infinit-uri,… si asa mai departe la Infinit. „: Infinit plus infinit fac tot infinit. Unic! – „Ajunseşi la vorba mea / prefăcută / ea glumea/ Ai crezut că plouă soare / c-a dat iarba pe răzoare / că alunu-i tot un cântec / astea-s vorbe şi descântec / Ai pornit spre lunci şi crâng / dar pornişi cu cornul stâng / melc nătâng / melc nătâng. ” (din memorie, Ion Barbu) – Unic fiind infinitul şi părţile ne/cuprinzându-l, numai în absurd comparându-le, s-ar putea spune că, doar eliberându-te de iluzia libertăţii, poţi fi mai liber, ca parte, decât întregul. Mai … exact, infinit fără infinit fac tot infinit.

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?) Numai nebunii sunt liberi, pentru c-au evadat din captivitatea mentalităţii. – Ritmuri, măsuri, armonii, compoziţii: muzica este organizare, politică pură. Gamele cu trei, cinci, şapte şi douăsprezece note au secondat marile mutaţii sociale, atonalismul şi progresivismul ţin de principiul indeterminării. Lumea prin toate părţile, (până şi prin antimateria pauzelor) şi în întreg îşi face concertul…. pithagoreic. – Entităţi ale conştiinţei colective tribale – unele cucăind, altele reanimate de haita familială – se-ncaieră cu cele sociale, şi nu pentru c-ar fi rele sau bune, ci mai bune – zic ele -, superioare, în hărţuiala globalistelor de ultimă oră, liberaliste până la intransigenţă, ca să le personificăm ba în îngeri, ba-n demoni, după cum le întrezărim în ceaţa mentală, aşezată sau spuberată, a curenteleor ideatice de pe-acolo.

Text: Loc pentru explicatii inventive: Ordinul de mărime se… execută, nu se discută. Dacă s-ar putea argumenta şi cu intuiţiile, Vedele s-ar academiza. Că-i unitate spaţiotemporală, că-i spiritualomaterială, cândva-cineva a mai spus în viitor că nu-i glumă cum gândim: n-om îndoi furculiţe cu mintea, dar timpul l-am îndoit după cum am gândit spaţiul. Aveam neuroni şi sinapse, dar fără curent – timpul şi spaţiul bălteau, stau, nu erau. (Reprezentările lor !) Ciclitatea diurnă – că, de, fiat lux ! – a inventat roata, Pământul tipsie şi timpul care se roteşte într-un eternell retour, care mergestă ciclic. De la săgeata giroscop a gândului analogic la discursivitatea logică, doar un epsilon de 0,00000000…. Menhirul, obeliscul şi timpul săgeată au ţâşnit din acelaşi gând. Punct-cerc-vector: ce curbură! – Ăla cu madlenele n-are, că l-a pierdut, „Timpul” dlui. Solomon Marcus s-a epuizat… – Bergson s-o fi întrebat, cât timp trece de la un fel de timp la altfel de timp ? – Şi totuşi, întunericul rămâne, câtă vreme continuumul mental al observatorului poate iluziona discursivitatea temporalităţii şi însăşi realitatea, în care, odată ce lungimile pot fi exprimate în unităţi de durată, (secunde, minute, ani şi parseci), nu mai poţi identifica nici ce-i una, nici cealălaltă. Ori, asta nu-nseamnă, că nu există nici una, ci, mai curând c-ar fi, ambele, altceva.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (105) – Barca

Lumea cum fu ?! Cam da!

… largul …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! O epava rezultata in urma unui naufragiu, ajunsa la fundul oceanului pare preferabila unei epave esuate… la un tarm de mare. Nu? Desi sub aspect literar-artistic, cea din urma are parca mai mult potential, parfumul unui mister crescator. Putem deduce asta din cateva exemple notorii, de exemplu Evanghelia dupa Onassis (esuata la Costinesti), armatorul care a mai de-tinut-o si pe Jacqueline (o epava de lux), ori majoritatea navelor si corabiilor docate in blog-rollul epavei Arcei lui Goe. 🙂  Toate de un fond literar inestimabil…  Contra-exemple cam ioc.

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive:

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (104) – Baieti veseli

Lumea cum fu ?! Cam da!

… tristi …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Lumea lui Stan si Bran, o lume in care noi unul ne-am simtit minunat, admirabil am putea zice, din cate-mi amintesc, este astazi o lume distanta, intangibila, o lume pana la care nu se mai poate razbate… in care nu ma mai pot intoarce oricat m-as stradui, caci, vorba ‘ceea, nu ma incanta azi, cum ma miscara… si timpul creste-n urma mea, bla-bla-bla, ma-ntunec. Tot ce mai pot spera ar fi ca mult mai tinerii mei prieteni sa fie ei capabili de transport la localitate si sa ma ia cumva si pe mine cu ei, chiar si pe post de calator clandestin, strecurat in bagajele de calå… ori daca nu, macar sa-mi aduca la intoarcere suveniruri de ne uitat din acea mirifica lume a lui Stan si Bran: lumea cum fu. Cam da. Sperante cam desarte, caci ei au lumea lor…

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive:

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (103) – Barca

Lumea cum fu ?! Cam da!

… Malul …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! De-atitea nopti aud plouind, Aud materia plingind… Sint singur, si mã duce un gând Spre locuintele lacustre. Si parca dorm pe scânduri ude, In spate mã izbeste-un val – Tresar prin somn si mi se pare Ca n-am tras podul de la mal. Un gol istoric se intinde, Pe-acelasi vremuri mã gasesc… Si simt cum de atita ploaie Pilotii grei se prabusesc. De-atitea nopti aud plouind, Tot tresarind, tot asteptind… Sint singur, si mã duce-un gând Spre locuintele lacustre. LACUSTRA in ORIGINAL

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive: Ce fericiti erau (pe vremuri) romancierii… De exemplu Hemingway, båtrânul Hemingway si marea sa, nesfârsitå. Si ce liberi! Nimeni nu-i încercuia, in afara universului intreg. Nu tu constrangeri, nu tu asteptari (straine)… Doar tu, båtrânul pescar Santiago, pierdut in imensitatea oceanului (de cuvinte)… marlinul urias si rechinii, fara (alti) spectatori, fara martori, fara public, pe o scena infinita… Unde s-au dus toate astea? S-ar mai putea oare recupera ceva, cândva, din acea stare de gratie divina a romancierului solitar? De mers, mergem in directia cea buna. Cu exceptiile de rigoare, dar si acelea pasagere, trecatoare, din ce in ce mai rare… amortizandu-se spre necesara uitare… 🙂

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (102) – Barca

Lumea cum fu ?! Cam da!

… Balta …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Un Diţă lipseşte, Cin să dea la peşte? Lac să fie (oare)? Nu, căci nicio broască Nu se mai adună Pe această dună, Să ne cânte-n strună, niciun mormoloc Pe acest loc, vid şi nu fetid, dar de sine însuşi fiind un pic avid, însă şi sătul (ca şoarecele-n pătul) Si niciun guvid, Sau vreo mierlă umilă să-şi plângă de milă… cu gând la potop, căci la îmbarcare dl.Goe a pus stop, tuturor şi la fiecare, faur sau centaur, ca o taină mare, dar fără sforţare, c-o rază de soare. fără nicio boare, cin să fie oare? câine sau balaur, Un Diţă lipseşte, ca să dea de peşte… peştera de aur, Pe acest coclaur.

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive:   …si pe post de Maica Tereza, Gabriela Firea… po-veste ab-surdă: cică a fost odată ca niciodată, pe arca lui goe, un spad-asin, care în loc să a-plice pe loc tactica cavaleriei ori a calului pur-sânge, sau sa dea bir, la birt, cu fugiţii, a decis să aplice strategia o-mului care s-a întalnit cu ursul. Ca să-l verifice, ursul nici nu l-a mirosit, nici nu i-a luat pulsul (nici piuitul), ci, procedând ca un pro-fesionist, i-a ridicat o pleoapă şi i-a băgat în ochi o luminiţă. S-a produs o licărire. Spad-asinul nostru s-a ridicat aşa ca Lazar (lă-zărire) şi a dispărut, în zare, de la faţa locului, precum sinonimul în ceaţă, cu o viteză mai mare decât a luminiţei în vid, în-călcând pre legile fizicii con-temporane şi pre-legerile în vigoare, ajun-gând (cu gândul şi cuvântul) cine ştie unde, azi aici, miercuri la Ploieşti. In acest fel simplu, s-a reuşit sabotarea definitivă a clamatei libertaţi absolute de exprimare pe Arca lui Goe, vădindu-se tot-odată adevarata natura a acestei arce, care, în mare secret Polichinelle, promovează totalitarismul de avangardă şi limitarea absolută a posibilitaţilor de exprimare şi/sau dez-inhibare, la mamiferele cu urechi. Se ştie că singurele mamifere fără urechi sunt cârtiţele, care mai sunt şi oarbe şi mute şi (pe deasupra) mai şi fac muşuroaie, fiind (şi) aceasta o formă de exprimare liberă, pentru care nu s-au gasit încă metodele potrivite de contra-carare în cărare, pe Arca lui Goe. De fapt nici măcar nu e prea clar dacă toate mogâldeţele din potecă, de pe punte, sunt sau nu sunt muşuroaie şi dacă există sau nu canale sub-terane sub-versive pe sub-solul Arcei lui Goe, care să con-ducă până la DNA pe peronul unei gări mici din Paşcani ori Petrila. Si şi la Vama Veche sezonul este închis(tat). Si-am încalecat pe şa or ma şi v-am spus po-vestea aşa şi aşa, căci îmi place să făt frumos din lacrimă. (autor anonim, eu, tu şi Ovidiu) Atenţie, aceasta (de mai sus) este o ficţiune. Orice asemă-n-are (n-are) cu situaţii din realitate este absolut întâmplăt-oare (oare) şi orice asociere cu persoane fizice sau juridice este ne-a-venită şi făcută de personaje pe propria răspundere. Să nu ziceţi că nu v-am spus.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (101) – Un pensionar, neamţ

Lumea cum fu ?! Cam da!

… neam-ţu germa-nu ţiganu  …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive:

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (100) – Cuplu de acum… 100 de ani

Lumea cum fu ?! Cam da!

… necunoscut(ii),  doi intr-unul…

(iata un cuplu, ai putea fi tu)​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Insul (trup, minte si suflet), de nebuna voie si silit de intregul Univers, consimte sa intre in cuplu (h-ora in doi), formand o noua entitate (mai mult sau mai putin) unitara si distincta, un alt Unu, care se întrupeaza din Doi. Un Unu cu corp, biografie si mare interioara, distincte, cumva, de suma acelorasi elemente ale celor care compun si constitue cuplul. Cuplul (celula de baza a societatii) este prima forma a terapiei de grup (avand ca scop vindecarea insului de singuratatea sa).

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive: Si daca in episodul trecut, pierduti, printre altele, in discutii sterile despre obligativitatea vaccinarii, n-am reusit sa incropim onest, un triptic din snoave cu tâlc despre corp, biografie si marea interioara, si despre cum se leaga si se dezleaga ele unele de altele (macar in interiorul unei zile), apoi ce sanse ar fi fiind sa reusim (in scris) ceva mai mult despre acest Unu (din Doi)? Despre corpul, biografia si marea interioara, puse in comun de barbat si femeie.  Foarte putine sanse sa avem pana la sfarsitul zilei o poveste din cuvinte despre: O zi la intamplare din viata unui cuplu oarecare (rezumat) O zi din viata unui cuplu dureaza circa 24 de ore. La ora zero de obicei cuplul (nu) doarme. La ora 24 la fel. Ziua cuplului se petrece (pr)intre (ne)somnuri. Compunerea este alcatuita din trei parti (Corpul, Biografia, Marea interioara) si un epilog. In prima parte… …caci ziua trece repede (intr-o clipa) purtandu-ne mai departe… Poate insa ca (aproape sigur), odata infiripata (in mintea oricarui martor), aceasta idee de compunere va genera atentie si evenimente in marea (sa) interioara, nascandu-se astfel, acolo, o poveste eterica, volatila, despre o zi din viata unui cuplu oarecare, intamplator al celui care te contine (rezumat) – pictura dupa model (observam si (ne) recream). Sa uram fiecaruia spor, atentie si inspiratie.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (99) – Marea dinlăuntru…

Lumea cum fu ?! Cam da!

… cui va  …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Marea dinlăuntru (original în spaniolă Mar Adentro) este un film spaniol din 2004, scenarizat, produs, regizat și sonorizat de Alejandro Amenábar. Filmul a fost premiat cu Oscar la categoria Cel mai bun film străin. Filmul este bazat pe povestea vieții lui Ramón Sampedro, un spaniol, mecanic de vas, care a luptat 28 de ani pentru dreptul la eutanasie. Ramón este paralizat de 27 de ani în urma unui accident suferit pe mare și este îngrijit de familia sa. Unica sa dorința este un sfârșit demn. Filmul explorează relația lui Ramón cu doua femei: Julia, avocata care îl susține în lupta cu autoritățile pentru a-și sfârși viața și Rosa, o femeie din același sat, care încearcă să îl convingă că viața merită totuși trăită.

? Desigur ca fotografia aceasta poate aparea (oarecum) off topic, referindu-se mai degraba la Lumea cu nu mai fu… (ci cum ar fi putut sa fie) dar, mai in profunzime, prin insasi existenta ei, fotografia, denota totusi anumite esente ontologice al lumii cum fuse…

Text: Loc pentru explicatii inventive: O zi la intamplare din viata unui anonim oarecare (rezumat) O zi din viata unui anonim dureaza circa 24 de ore. La ora zero de obicei anonimul doarme. La ora 24 la fel. Ziua anonimului se petrece (pr)intre somnuri. Compunerea este alcatuita din trei parti (Corpul, Biografia, Marea interioara) si un epilog. In prima parte… In afara zbuciumului cvasi-aleatoriu care genereaza zgomotul de fond prezent in mintea fiecaruia (precum valurile pe suprafata oceanului), alcatuit din mici ganduri razlete, inconsistente si repede trecatoare,  aflate intr-o perpetua si (adesea) obositoare miscare browniana, in marea interioara a fiecaruia se mai afla si alte curgeri, mai la suprafata sau mai in adancuri, mai consistente, care se consuma acolo, in abisurile imaginatiei, invizibile spre afara.  Aceste monologuri interioare pot fi expresia unor simple extensii ale preocuparii insului pentru corpul si/sau biografia sa, adica pentru fiinta biologica si/sau pentru cea sociala, dar pot fi si expresia unor abstractiuni mai profunde care nu deriva nici din relatia pe care o are insul cu trupul sau si nici din interactiunea directa cu mediul inconjurator imediat (fizic sau social). La unii, ponderea acestui gen de abstractiuni poate fi extrem de redusa, dandu-li-se astfel o alura practica si pragmatica. Ei (oamenii fara meta-fizica) se identifica destul de precis cu ceea fac, spun sau li se intampla in aria vizibila, masurabila, evaluabila, inregistrabila a existentei lor (ceea ce nu inseamna ca existena le este musai saraca si/sau precara, nici in acord cu propria perceptie, nici cu cea a posibililor spectatori).  O zi din viata acestui gen de om are, in principal, o singura varianta (indiferent de cat de captivant ar fi fiind filumul/povestea care s-ar putea realiza pe baza respectivelor intamplari). La extrema cealalta se afla oameni (visatorii) care consuma din abundenta timp, energie si imaginatie cu lucruri destul de nepractice, indepartate de ceea ce le suporta existenta cotidiana, direct observabila (ceea ce nu inseamna musai ca existenta le este bogata sau incarcata de vraja si stralucire, in absolut sau in acord cu propria perceptie). Oameni prosti, banali, marginiti, sau dipotriva scanteietori, captivanti, spectaculosi, pot exista in egala masura, atat printre cei extrem de pragmantici, cat si printre cei foarte visatori, ca si printre ceilalti, cei (mai) multi care sunt, in fapt, rezultatul unui amestec ale celor doua tipologii extreme, dupa dozaje foarte variate. Ceea ce este oarecum interesant, in cazul visatorilor care-si petrec mult timp sau traiesc cu mare intensitate in universul interior (spiritual ?!), departe de lumea dezlantuita de afara,  este faptul ca istoria unei zile oarecare din viata acestora poate avea o multime de variante. In functie de poarta de intrare in ziua respectiva poti ajunge in locuri extrem de diverse, sub-colectii ale unui infinit mai mare decat infinitatea numerelor reale (care si aceea este mult mai mare decat s-ar putea crede la prima vedere). In tot cazul cu cat mai visator este un ins, cu atat mai dificil ii va fi sa compuna si sa exprime in cuvinte (numarabile) varianta exhaustiva a povestii unei zile din viata sa. Cei cu talent la literatura vor reusi sa decupeze ceva finit si inchegat din infinitul acelei zile si sa-l redea in proza sau in versuri. La urma urmei, orice poezie nu-i decat un rezumat extrem al unei zile din viata poetului. Ce se intampla cu ceilalti, visatorii fara talent sau fara apetit literar (artistic in general, caci din acest punct de vedere tot ceea ce reda experinta spirituala este arta, fie ca este vorba despre filozofie, stiinta, sau mistica),  sau care nu-si gasesc spectatori potriviti cu pseudo-talentul lor de povestitori, petrecandu-se solitar in matricile lor labirintice interioare, nu se stie si nu vom sti-o poate niciodata.  Dar iata ca vorbim deja despre lucruri care sunt ca si cand n-ar exista si care prin urmare nu exista. Ceea ce inseamna, asadar, ca suntem on topic pe Arca lui Goe, vorbind, ca de obicei, despre nimic, cu nimeni. Personajele de fata se excluzand-se, bineinteles, din discutie. De la sine. 🙂

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (98) – Povestea corpului

Lumea cum fu ?! Cam da!

… cos-mic …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Daţi-mi un trup, voi munţilor Numai pe tine te am, trecătorul meu trup, şi totuşi flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet ce-l port. Daţi-mi un trup, voi munţilor, mărilor, daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin! Pământule larg, fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năprasnice inimi, prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic! Prin cosmos auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi şi-aş apare năvalnic şi liber cum sunt, pământule sfânt. Când as iubi, mi-aş întinde spre cer toate mările ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi, spre cer, să-l cuprind, mijlocul să-i frâng, să-i sărut sclipitoarele stele. Când aş urî, aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă bieţi sori călători şi poate-aş zâmbi. Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup. (LB)

Text: Loc pentru explicatii inventive: Majoritatea imaginilor postate in Sezonul al-VII-lea al Arcei lui Goe (si cea de fata nu face exceptie) au oferit, cu mare generozitate, multiple deschideri pentru felurite comentarii si adugiri, prilejuri de vorba si de luare-aminte. In genere aceste oportunitati n-au fost onorate, fiind ratate cu brio, in acord cu specificul Arcei, indeobste prin contributia substantiala a amfitrionului dar si a vizitatorilor (pe care n-as indrazni sa-i numesc si „cititori”). Totusi,  potentialul acestor imagini ramane nealterat, astfel incât, cel putin in mod ipotetic, unii martori intamplatori ar putea beneficia (candva, oricand) de acest potential, fie devenind contributori expliciti, care-si vor fi traducand impresiile in comentarii (postate aici, ori aiurea, ori plasate intr-o conversatie oarecare), fie lasandu-se pur si simplu purtati de propria imaginatie, dincolo de imaginile ratacite aici,  in universul proprilor gânduri potentiale. Totul atarna exclusiv de susceptibilitatea magnetica a fiecaruia,  de potriveala accidentala care-l poate face sa intre in rezonanta cu una sau cu alta dintre perspectivele pe care majoritatea imaginilor postate in Sezonul al-VII-lea al Arcei lui Goe (si cea de fata nu face exceptie) le-au oferit, cu mare generozitate. Oricum universurile interioare pot fi infinit mai vaste decat suma lucrurilor care compun biografia unuia sau altuia. Povestea corpului, biografia si universul interior sunt sfanta treime care confera fiecaruia dintre noi unicitate. O unicitate rapid trecatoare spre zeroitate, ce-i drept, precum cea a lui Vladimir Komarov, primul om cazut din Cosmos, dar oricum unicitate. (P.S. Numai arareori sfânta treime, mai sus pomenită, denota echilaritate. Majoritatea dintre noi suntem in posesia unor triunghiuri foarte oarecare, care mai ascutitunghice, care mai obtuzunghice, in functie de ponderea pe care sinele nostru, ori intamplarea, o acorda corpului, biografiei sau universului interior . Tu cum stai? Ce e mai importatnt pentru tine? In ce investesti cel mai mult? )

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (97) – Iata un om

Lumea cum fu ?! Cam da!

…  ai putea fi tu …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Una antrop-olog desprinde dintr-o lectura a sa o definitie a omului: „Omul este animalul care spune povești„, accentuand astfel partea frumoasa  a acestei dimensiuni a fiintei umane, care fiinta este ahtiata dupå fictiune, ocupandu-se obsesiv cu crearea si colportarea feluritelor feluri de fantezii (care-i dau prin cap, posedandu-l). Chiar si cand nu deschide gura (vezi figura alaturata), omul degaja fictiune, universuri paralele, inchipuiri, naluciri, vedenii, lumi imaginare, fortate sa intre in relatii complexe cu inaccesibila realitate (cu Universul dat), in care omul ar fi fiind, chipurile, integrat deplin. Obsesia maladiva a omului pentru basme (si minciuni), din postura sa de creatura nemântuitå, aflata in conflict ireconciliabil cu realitatea / adevarul (?) (via conditiei umane) genereaza  miriade de mini-mituri, care in armonie cu „morala”, care in contradictie abrupta cu aceasta. In functie (si) de cum percep „martorii” fiecare poveste in parte, fiecare fictiune cu care intra accidental, dar inevitabil, in contact.

Imaginea de mai sus este un instantaneu in care a fost surprins, din întamplare,  cel care isi aducea odinioara aportul pe Arca lui Goe, sub misteriosul pseudo-nim(b) de Polichinelle.

Text: Loc pentru explicatii inventive: Aici ar trebui sa propunem o fictiune inventata de noi insine, ca exemplu ilustrativ, caci vorba aia, teoria ca teoria, dar practica ne omoara. Sa vedem daca inspiratia ne va aduce ceva (cat de cat) din universurile nevazute, in timp f-util. Iar daca nu, descurca-te si tu martore cum oi putea, pe cont propriu, caci esti om, nu? Creator si colportator de fictiune. Bagå!

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (95) – Poker cu generali

Lumea cum fu ?! Cam da!

… în rezervå …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Despre Gubernia Taurida numai de bine. Istorie zbuciumata. Si nici cu pre-istoria nu sta prea bine.

Text: Loc pentru explicatii inventive: In mod normal teritoriul Crimeii ar trebui acordat Republicii Moldova in compensatie pentru sudul Basarabiei, mai putin Sevastopolul care ar trebui acordat Romaniei in compensatie pentru insula Serpilor (pentru Tezaur, pentru Bucovina de Nord, si pentru multe altele pe care le-au sporit d-lor). Nu?

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (94) – Omul la arat

Lumea cum fu ?! Cam da!

… Aråturi de toamnå …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Un cercetator de la Oxford spune ca extraterestrii arata la fel ca oamenii. Iata o afirmatie extrem de hazardata (ca sa nu zicem de-a dreptul stupida), pusa cam cu de-a sila in gura „cercetåtorilor britanici”. Probabil ca fotografia alaturata nu a fost facuta pe Pamant, ci pe o alta planeta (mai mult sau mai putin similara) unde extraterestrii, adica specia dominanta arata ca oamenii, in timp ce boii lor nu, ci foarte diferit, semanand mai degraba dinozaurii de pe la noi, niste boi primitivi, fosile vii. Cert este ca din doua una, ori solul acelei planete este mult mai dur decat pe Pamant, ori extraterestrii folosesc supradimensionarea utilajelor agricole fara sa-si dea seama.

Text: Loc pentru explicatii inventive: Precum multi alti gânditori (dintre contemporanii nostri si dintre inaintasi), ne intrebam si noi daca or exista sau nu extraterestri in Univers, adica fiinte inteligente (semeni ai nostri intru ratiune). Si daca da, or exista printre ei unii mai inteligenti decat homo sapiens? Mult mai inteligenti? Sau daca nu mai inteligenti (ci la fel de sau mai prosti), macar  or exista unii mai avansati din punct de vedere tehnologic? Asa ar fi normal. S-ar putea observa o analogie cu o situatie care ne este familiara. Uite, bunaoara noi romanii suntem muuuult mai inteligenti decat alte natii (hai, hai ca nu-i rau ca-s mai hot ca tatal meu), reusind mai mereu sa ne descurcam fara probleme si sa-i infruntam pe cei mai avansati tehnologic incepand cu Dariu al lui Istaspe, si continuand cu romanii, otomanii, slavii, americanii si care or mai fi, supravietuind cu brio fara tehnologie avansata, descurcand-ne admirabil cu istetimea pura.  De doua mii si ceva de ani. De-asta nici n-ar trebui  sa ne temem de civilizatiile extraterestre hipe-avansate din punct de vedere tehnologic. Nu ne fac ei pe noi cu asa ceva.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (93) – Bărbaţi de succes

Lumea cum fu ?! Cam da!

… cu femei în spate …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! In 1930 Tagore si Einstein (doi laureati… cu inclinatii spre filozofie) s-au intalnit si au avut o… discutie in forma de (pseudo)dialog, o con-versatie (la) catedrala, castigata, dupa parerea noastra, de catre Einstein, la puncte, chit ca prin con-sens general, ideea de con-fruntarea intre cele doua spirite a fost escamotata abil (deturnandu-se astfel atentia martorilor care, altminteri, si-ar fi acordat formal voturile lor, unuia sau altuia dintre combatanti). Din discutia celor doi barbati de succes (care aveau in spate cate o femeie puternica) a rezultat o sama de cuvinte despre care s-a vorbit cu emotie si admiratie mult si bine, producandu-se astfel alte same de cuvinte. In principal  cei doi despre asta au si vorbit, despre cuvinte, in general, insistrand in mod particular asupra catorva cuvinte anume (de ex. cuvintele „Univers”, „Dumnezeu” si, mai ales, „Frumusete” si „Adevar”), intr-o maniera foarte asemanatoare cu unele (pseudo)dialoguri purtate si pe aici, pe Arca lui Goe, intre diferiti alti protagonisti (precum ar fi fiind, de ex. dl. Artagnan si dl. Goe, sau dl.Goe si dl. INTJ, ca sa-i mentionez numai pe acestia, ignorandu-i cu desavarsire pe ceilalti asemenea prota-gonisti/goniste care s-au dedat adesea la de-zbateri despre cuvinte… precum „Arta” si „Adevar”, intocmai precum ilustrii lor precursori, aka, Tagore si Einstein), etc, etc, etc. Cu exact aceleasi (d)efecte.  Conversatia dintre Tagore si Einstein, accesibila via Google pe net, poate sta marturie a celor precizate mai sus, constituind totodata o cheie eficienta in interpretarea fotografiei de azi.

Text: Loc pentru explicatii inventive: Un fapt (ne)demn de a fi consemnat ar fi acela ca, in mod apparent paradoxal, pentu teroria relativitatii nu a fost acordat niciodata un premiu Nobel. Din cate se cunoaste, premiul Nobel pentru fizica i-ar fi fost acordat in 1921 lui Albert Einstein, pentru (nici mai mult nici mai putin decat) explicarea efectului fotoelectric. Dar chiar si aceasta informatie este usor inexacta, intrucat respectivul premiu din 1921 a fost castigat, in realitate, de catre Mileva Maric, sotia lui Albert Einstein din perioada in care d-lui a elaborat Teoria Relativitatii,  teorie råmasa, dupa cum spuneam, nepremiata. In aceeasi dez-ordine de idei, trebuie mentionat ca recent, pe 29 Octombrei a.c. Gallus gallus corabianus, a mai fåtatat un ou. Oooo, ce ou mare. Cat o margica si si aceea re-ciclata. Are d-lui obiceiul så fete cate un astfel de ou din care se hraneste tot anul, metabolizandu-l si imputinandu-l, pentru ca apoi, la soroc, sa-l scoata iarasi la lumina (intunericul de la Corabia)…  acelasi (botezat „cânt”), spre a atrage atentia publicului. In mod oarecum bizar publicul obisnuit (pe vremuri) al respectivei ograzi, nu mai pune azi botul nici la ou, nici la cot-codac, ceea ce este o pierdere (de suflu) in HUVACA, caci fenomenul in sine nu-i lipsit de potential ludic. Convingerea gânditorului de la Corabia ca cânturile sale ar fi fiind un sistem filozofic (personal) care reda in cuvinte insusi  esenta universului, cat si felul in care decade el insusi in acest „sistem”, subtiindu-se si simplificandu-se an de an, sunt fapte de un patetism colosal, infiorator, care ar merita desigur sa aiba niscavai martori-spectatori si poate chiar sa smulga aplauze si lacrimi. Ecce homo!

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (92) – Frumuseţe intrată la apă

Lumea cum fu ?! Cam da!

…cine, unde, când si mai ales de ce…​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Zice-se ca o fotografie poate valora cat o mie de cuvinte (ori chiar mai mult)… fiind astfel o intreaga poveste, adica literatura, o (alta) arta, care, ca orice alta arta, se bazeaza pe frumusete (frumusetea lumii care coexista, bine-mersi, cu indiferenta, ostilitatea si chiar cu uratenia acesteia). Totusi poza alaturata are mai degraba o natura muzicala decat literara. Muzica este aceea care face plantele sa creasca mai bine si mai armonios, face vacile sa dea mai mult lapte si mai de calitate, si in genere inimile sa bata intr-un anumit ritm (serios, studiile stiintifice au aratat ca inima tinde sa intre in ritmurile muzicii pe care o ascultam).  Probabil ca gustul branzei din lapte produs prin stimulare cu muzica lui Beethoven nu este acelasi cu al unei branze facuta in ritmuri de rock&roll, ori cu al branzei tacute (sound of silance). Dar muzica din imagiea acestei frumuseti intrate la apa oare ce efecte ar putea avea asupra  „radio-ascultatorilor” nostri? O fi cineva in stare sa se indeagosteasca de femeia aceasta care intra in mare?

Text: Loc pentru explicatii inventive: „Frumusetea va salva lumea” !!! Am mai vorbit despre asta, despre semnificatia si valoarea de adevar potential a acestui enunt (nedemonstrabil). Dar lumea e mare. Prea mare. Am putea face unele teste, in sensul enuntului de mai sus, pe anumite esantioane instantiabile ale lumii, cum ar fi, bunaoara, Arca lui Goe (aceasta ori alta). Oare ar putea vreo frumusete sa salveze Arca lui Goe? Aceasta (din poza) ori alta. In ciuda sau in asentimentul florei si faunei (care poate include orice si pe oricine, deopotriva fluturi, måtragune, cuci si matracuce… ) pre-aviz amatorilor.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (91) – Transport la localitate

Lumea cum fu ?! Cam da!

… in timp si spatiu  …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! In genere imaginile pe care le poti vedea in fotografii facute de altii, reprezinta locuri in care nu ai fost vreodata si in care nu vei putea ajunge niciodata. Mi-as putea dori sa vizitez California anului 1969, dar cel mai mult mi-ar placea sa ma duc la Paris in 1957. Din pacate nici macar in Bucurestiul de saptamana trecuta nu mai am cum sa ajung. Iar aceasta este o limitare ingrozitoare a dreptului de a circula liber. Dintre atatea si atatea noduri spatio-temporale prin care as vrea sa fiu trecator, atat de putine imi sunt realmente accesibile si si acelea numai si numai pentru o singura data, unic si irepetabil, ireversibil. Asadar stam prost cu libertatea, dragii si dragele mele. Foarte prost.

Text: Loc pentru explicatii inventive: despre imposibilitatea ajungerii tale in locul spre care ofera vedere fotografia alatura, vorbeste pe larg AICI, o trestie gânditoare. Constantin Marghitoiu, nascut in 1943, a absolvit facultatea de fizica in 1969, adica exact in anul, poate chiar in ziua, poate chiar clipa, in care a fost capturata imaginea din acest mic orasel californian. Problema este (desi n-ar fi chiar o problema) ca „intre timp”, locurile celor doua intamplari cvasi-simultane se afla „acum”, in raport cu noi-acum, la o „distanta” (masurata intr-un sistem de referinta construit prin raportare la radiatia cosmica de fond) de circa 484 392 960 000 km (aproape 5oo miliarde de km) si aproape 50 de ani. Poate ca si de aceea este foarte greu de ajuns acolo, chiar si unei raze de lumina fiindu-i necesara circa o luna pentru o asa calatorie, ne punand la socoteala dilatarea universului. P.S. „Satelitul COBE a făcut măsurători raportând mişcarea Pământului radiaţia cosmică de fond. Rezultatul măsurătorilor a fost acela că Pământul se deplasează (prin spatiu) cu viteza de 390 km/s.”

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (88) – Bucuresti

Lumea cum fu ?! Cam da!

… 1900 …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

Text: Loc pentru explicatii inventive:

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (83) – Nostalgiile tenisului…

Lumea cum fu ?! Cam da!

… de altădată. Dar si astăzi va de-veni de altădată  …

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Jocul pe care majoritatea oamenilor îl numește „tenis” este descendentul direct al ceea ce este acum cunoscut drept tenis real sau tenis regal (care continuă să fie jucat astăzi ca un sport separat, cu reguli mai complexe). Cele mai multe reguli ale jocului cunoscut ca tenis provin din tenis real sau regal. Este rezonabil să consideram ambele sporturi ca variații ale aceluiași joc. Majoritatea istoricilor cred că tenisul a provenit din mănăstirile monahale din nordul Franței în secolul al XII-lea, dar pe atunci mingea era lovită cu palma mâinii, de aici și numele jeu de paume („jocul palmei”). Abia în secolul al 16-lea, când rachetele au intrat în uz, jocul a început să se numească „tenis”. A fost popular în Anglia și Franța, iar Henry VIII al Angliei a fost un mare fan al jocului, denumit acum tenis real. Există numeroase terenuri de tenis originale, inclusiv terenurile  de la Oxford, Cambridge, Palatul Falkland din Fife, unde a jucat în mod regulat Mary Queen of Scotts și Hampton Court Palace. Multe dintre terenurile de tenis din Franta au fost dezafectate de teroarea care a însoțit Revoluția Franceză. Jurământul curții de tenis (Serment du Jeu de Paume) a fost un eveniment important în primele zile ale Revoluției Franceze. Jurământul a fost un angajament semnat de 576 din cei 577 de membri ai celui de-al Treilea Stat, pe data de 20 iunie 1789. Orice istorie a tenisului care ignoră originea sa în jocul care a fost (si este inca în anumite cercuri) cunoscute sub numele de tenis, până când „tenisul de peluză” a devenit popular la sfârșitul secolului al XIX-lea, este inexactă. Cupa Davis, o competiție anuală între echipele naționale ale bărbaților, datează din 1900. Competiția similară pentru echipele naționale ale femeilor, Cupa Fed, a fost înființată în 1963 cu titulatura de Cupa Federației, pentru a sărbători cea de-a 50-a aniversare a înființării Federației Internaționale de Tenis, cunoscută și sub numele de ITF. În 1926, promotorul C.C. Pyle a creat primul turneu de tenis profesionist, cu un grup de tenismani ​​americani și francezi care au jucat meciuri de tenis in fata publicului. Cei mai notabili dintre acesti profesionisti au fost americanul Vinnie Richards si francezul Suzanne Lenglen. Odată ce un jucător trecea la profesionosti, el sau ea nu a putut concura în turneele majore (destinate amatorilor). În 1968, presiunile comerciale și zvonurile despre amatori care luau bani sub masă, au condus la abandonarea acestei distincții, inaugurând era deschisă (open era), în care toți jucătorii puteau concura în toate turneele, iar jucătorii de vârf au reușit să trăiască din tenis. Odată cu începutul erei deschise, crearea unor circuite profesioniste internaționale de tenis, și veniturile din vânzarea drepturilor de televiziune,au dus la cresterea popularitatii tenisului care s-a răspândit în întreaga lume, incetand sa mai fie asociat exclusiv , ca imagine, cu  clasa de mijloc si cu elitele in tarile vorbitoare de de limbă engleză (deși se recunoaște că acest stereotip încă mai există). History of tennis

Text: Loc pentru explicatii inventive: 4 turnee de Mare Șlem: *** Australian Open – se desfășoara începând cu 1905. *** Roland Garros – S-a desfasurat din 1891 ca turneu național si din 1925 ca turneu internațional.  *** Wimbledon – Din 1877 *** US Open – din 1881 ca turneu national. In 1987 devine al patrulea  turneu de Mare Șlem.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (58) – VIP-uri de odinioarå

Lumea cum fu ?! Cam da!

Vestigii ale unor culturi a-puse
Oale si ulcele (cu smalţ, ţţţţţ)

​

Lume, lume… Update off (of-of-of) on topic. Ratarea sezonului al VII-lea pe Arca lui Goe devine, pe zi ce trece, din ce in ce mai profundă, mai plenară. Inca un pic si va fi finală… adică totală, cu atatea poze extrem de interesante si pline de potential, ramase necomentate. Deh, majoritatea provin din perioada filmului mut. Dar, ce voiam sa zic, in acest Update off (of-of-of) on topic, este alt-ceva. Circula på net un text (nu stiu de unde vine si cine la compus, dar se poate cerceta) in nota obisnuita a prostiilor alternative (cu iz conspirationist). Ceea ce ar fi realmente interesant vizavi de acest text ar fi felul in care se pozitioneaza fata de el feluriti citititor-receptori, si cam ce reactii spontane si/sau efecte remanente at putea produce in mintile acestora (care au, care n-au…). In fine, iata textul (care debuteaza extrem de furtunos): „Când vine vorba de genocidul în masă, ar fi bine să uităm de Hitler și de Stalin pentru că ei au fost doar amatori în comparaţie cu Richard Coudenhove Kalergi (1894 – 1972) – un om despre care majoritatea nici n-a auzit. În 1922, Kalergi a fondat mișcarea „Pan–Europeană” de la Viena, care viza crearea Noii Ordini Mondiale, bazată pe naţiuni federale conduse de Statele Unite ale Americii. Integrarea europeană ar fi fost primul pas în crearea Guvernului mondial. Amploarea fascismului în Europa suspendă planul criminal pentru o perioadă de timp. Politicienii acelor vremuri l-au susţinut pe Kalergi iar băncile, mass-media şi serviciile secrete americane au finanţat proiectul său. Şefii politicilor europene ştiu bine că el este autorul Uniunii Europene care dictează totul de la Bruxelless şi Maastricht. Tot Coudenhove-Kalergi a fost cel care a propus „Oda Bucuriei” din Simfonia a IX-a a lui Beethoven ca imn al Europei unite, cântat şi astăzi. După al doilea război mondial, Winston Churchill și B’nai B’rith – agenția evreiască de sprijin internațional pentru interesele politice evreiești – l-au propulsat pe diabolicul Coudenhove Kalergi şi i-au sprijinit ideologia rasistă anti–europeană. Planul diabolic a fost salutat şi îmbrăţişat de însăşi Guvernul Statelor Unite ale Americii. Spre meritul său, Churchill s-a distanţat ulterior de Kalergi. La începutul anilor 1950, Churchill a fost în campanie în Marea Britanie pentru a susţine albii, moment în care a decis abandonarea completă a odiosului plan. Kalergi, necunoscut opiniei publice, istoricilor şi politicienilor europeni, este practic „tatăl” Maastrichtului şi al multiculturalismului. Noutatea planului său nu este acceptarea genocidului ca mijloc de atingere a puterii ci aceea de a impune crearea speciei metise (subumane in viziunea lui) care, datorită caracteristicilor psihologice majoritar negative, garantează toleranţa şi acceptarea „rasei nobile” în vârful ierarhiei. Conform raportului „Population division” („Divizarea populaţiei”) difuzat în ianuarie 2000 de către Naţiunilor Unite la New York, se reiterează ideea amestecării raselor aşa cum o gândise Kalergi: „Emigrări la schimb: o soluţie pentru populaţiile în declin şi îmbătrânite. Europa ar avea nevoie de 159 de milioane de imigraţi până în 2025.” În cartea sa „Praktischer Idealismus” (Idealismul practic), Kalergi declară că viitorii locuitori ai „Statele Unite ale Europei” nu vor mai fi oamenii vechiului continent, ci o specie de sub-oameni, produsul mixării raselor europene, negroide şi asiatice. El afirmă, fără jumătăţi de măsură, că este absolut necesară amestecarea popoarelor europene cu rasele asiatice şi de culoare pentru a crea o turmă multietnică fără calitate, fără valori, uşor de dominat şi de manipulat de elita conducătoare.  „Omul viitorului va fi de rasă mixtă. Rasele și clasele de astăzi vor dispărea treptat ca urmare a eliminării spațiului şi timpului. Rasa eurasiatică-negroidă va fi rasa viitorului, similară la aspect cu vechii egipteni şi va înlocui diversitatea popoarelor și indivizilor. (…) Ne-am propus să transformăm europenii într-o rasă metisă. „ Pentru început, spune Kalergi, se va elimina democraţia statelor membre ale Europei Unite: guvernanţii aleşi de popor nu vor mai avea nicio putere de decizie pe plan naţional, apoi poporul însuşi se va amesteca cu celelalte rase astfel încât rasa albă va fi înlocuită treptat cu rasa metisă – cel mai uşor de dominat de elita conducătoare – rasa pură a albilor.   „Ne confruntăm cu cea mai periculoasă revoluţie din istoria omenirii: revoluţia statului împotriva omului. Ne confruntăm cu cea mai gravă idolatrie din toate timpurile: zeificarea statului” („Totaler Mensch – totaler Staat” adică „Omul Total – Statul total” – Richard Coudenhove Kalergi ) Kalergi proclamă abolirea dreptului popoarelor la autodeterminare, urmărind ţinte concrete:  eliminarea națiunilor de sine stătătoare prin stimularea mișcărilor etnice separatiste și încurajarea imigrărilor în masă pentru că numai aşa Europa poate fi  controlată de o elită! Europenii trebuie transformaţi într-o rasă mixtă omogenă, formată din albi, negri şi asiatici. O altă etapă a planului său este cea privitoare la eliminarea principiului egalităţii tuturor în faţa legii şi evitarea oricărei critici la adresa minorităţilor. Legile trebuie să protejeze aceste principiii extraordinare pentru că prin ele se vor reprima masele. Kalergi caracterizează metişii astfel: subumani, subspecii, cruzi, infideli, uşor de dominat şi de manipulat. Conform opiniei sale, metişii pot fi creaţi conştient deoarece sunt indispensabili consolidării puterii elitei superioare. Chiar dacă în manual Kalergi nu menționează că ideile sale sunt principiile directoare ale Uniunii Europene, observăm că au fost preluate cu uşurinţă de aceasta. Credința că oamenii albi din Europa ar trebui amestecaţi cu africani și asiatici,  că identitatea naţională trebuie anihilată, că toleranţa şi nediscriminarea între indivizi diferiţi şi rase diverse trebuie înţelese şi practicate constant, sunt teme ce stau astăzi la baza tuturor politicilor comunitare. Nu ne aflăm în faţa unor principii pur umanitare aşa cum am crede la prima vedere ci suntem victimele planului Kalergi prin care se realizează cel mai mare genocid din istoria omenirii. Paradoxal, pentru serviciile prestate, exista chiar și un premiu: Premiul European Coudenhove Kalergi – acordat o dată la doi ani unui european care a excelat în promovarea planului criminal. Printre premianţi se află Angela Merkel și Herman Van Rompuy.  Incitarea la genocid stă la baza apelurilor constante ale Națiunilor Unite care ne recomandă insistent să acceptăm milioane de imigranți pentru a ne ajuta cu natalitatea care, vezi doamne, e foarte scăzută în Uniunea Europeană. Dacă imigranţii sunt vitali pentru întinerirea ţărilor bogate ale Europei, cum se face că românii, bulgarii, polonezii, sârbii şi alte rase albe europene NU SUNT PRIMIŢI CU BRAŢELE DESCHISE? De ce se deschid porţile doar arabilor, negrilor şi asiaticilor? Angela Merkel a declarat de curând că Germania, până în anul 2050 va primi milioane de imigranţi ARABI!!! Marie Le Penn, europarlamentar francez, afirma de curând că Germania manifestă o deschidere largă pentru imigranţi deoarece are nevoie de sclavi, dat fiind faptul că 20% dintre ei sunt analfabeţi, puţini sunt specializaţi şi prin urmare vor fi foarte greu de integrat într-o societate cu alte principii, alte valori, altă educaţie şi altă religie. Singurul scop al amestecării raselor este acela de a anihila complet identitatea popoarelor, transformându-le într-o masă de indivizi fără nicio coeziune etnică, istorică şi culturală. Pe scurt, politicile planului Kalergi au fost și încă mai sunt baza politicilor guvernamentale oficiale care vizează genocidul popoarelor Europei prin tolerarea şi acceptarea imigrației în masă. Dacă ne uităm în jurul nostru, planul Kalergi pare a fi pe deplin înfăptuit. Tabelul de mai jos prezintă procentul populației musulmane din douăzeci de orașe europene iar cifrele sunt înfricoșătoare: Căsătoriile interrasiale produc anual mii de tineri de rasă mixtă: „Copiii de Kalergi”. Europenii, prin articolele promovate în mass-media, sunt învăţaţi să renunţe la originile și identitatea națională . Slujitorii globalizării încearcă să ne convingă că negarea identitară este un act progresiv și umanitar, că „rasismul” este greșit pentru că vor să ne transforme în simpli consumatori orbi. Fiecare trebuie să vadă acest adevăr, că integrarea europeană a ajuns la genocid. Dacă nu reacţionăm, alternativa este sinuciderea națională. Kalergi nu s-a putut împăca cu propria-i etnie; el a fost produsul unei familii mixte ( tatăl – Heinrich von Coudenhove Kalergi, diplomat austro-ungar și Mitsuko Aoyama, o japoneză din Tokyo). Singura modalitate de împăcare cu propria sa etnie a fost aceea de a construi planul diabolic al „rasei mixte”, promovându-l ca normalitate şi nu ca excepție. Acest lucru se putea realiza numai prin distrugerea raselor pure din toată lumea şi înlocuirea forţată cu metişii rezultaţi din căsătoriile mixte. Până şi Hitler l-a numit pe Kalergi „bastardul tuturor”. G.Brock Chisholm, fostul director al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), demonstrează că a învăţat bine lecţia lui Kalergi când afirmă: „Ceea ce oriunde în lume ar trebui să se aplice este nelimitarea naşterilor şi căsătoriilor mixte şi asta cu scopul de a crea o singură rasă într-o lume unică care depinde de o autoritate centrală”. În loc de concluzie Dacă privim astăzi în jurul nostru, planul lui Kalergi pare materializat – vezi valurile uriaşe de migratori asiatici, arabi şi negri care năvălesc zilnic în Europa. Urmează căsătoriile mixte şi naşterea milioanelor de indivizi metisi „copiii lui Kalergi”ce vor substitui europenii puri. „Să nu uităm care este originea problemei. Nu există nici un loc în Europa modernă pentru statele etnice pure. Asta-i o idee a secolului al 19-lea iar noi încercăm să tranzităm în secolul 21 și o vom face cu state multietnice.„ (Wesley Clark, SUA general, ex-NATO Comandantul Suprem, vorbind despre bombardamentele NATO din Serbia, 1999) „Migrația arabă a fost cel mai bun lucru care s-a întâmplat în Europa în ultimii 50 de ani. Arabii din Europa sunt un fapt de viață. E timpul să începem să acceptăm că nu există nici o modalitate de a bloca migrarea chinezilor, pakistanezilor sau arabilor în Europa. … E adevărat, Europa nu va fi ceea ce a fost odată, dar asta e un lucru bun. … Cu cât mai mulți migranți din Africa și Asia vor ajunge în Europa, cu atât mai bine va fi. Mai devreme sau mai târziu, copiii și nepoții lor se vor căsători cu veteranii europeni, vor da naştere la metisi și vor schimba demografia țărilor. Europa va complet diferită de cea pe care o cunoaştem astăzi.” (Yigal Ben–Nun, scriitor israelian) „Europa riscă să se transforme într-un continent al negrilor din cauza imigrației ilegale; s-ar putea transforma în Africa. Avem nevoie de sprijin din partea Uniunii Europene pentru a opri această armată de africani care încearcă să pătrundă în Europa prin Libia. În momentul de față există un nivel periculos de imigrație din Africa spre Europa și nu știm ce se va întâmpla. Care va fi reacția europenilor albi creștini la această masă înfometată a africanilor needucați? Nu știm dacă Europa va rămâne un continent avansat economic și de coeziune sau va fi distrus de această invazie barbară. Trebuie să ne imaginăm că acest lucru s-ar putea întâmpla, dar înainte de asta, trebuie să lucrăm împreună. ” (Colonelul Muammar Gaddafi, conducător militar din Libia.)”

Loc pentru explicatii inventive:

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)