Articol preluat de altii de la altii! – A (nu) se comenta – cu/fara masura da/nu dar liber!
Devis Grebu este un om-orchestră: pictor, grafician, ilustrator de presă şi carte, designer, scenograf, director artistic, profesor.
O convorbire filmată cu maestrul Grebu este un „regal” spiritual şi intelectual. Rezultatul este absolut fascinant. În ultimele luni am stat mult de vorbă cu Devis Grebu care s-a restabilit în România în 2001. Acum are 77 de ani. Sufletul, verbul şi expresia sunt însă ale unui om prin excelenţă tânăr.
În opinia mea, maestrul Grebu este ultimul geniu al avangardei plastice europene. Geniul lui e comparabil cu al lui Brancusi, evident, pe alte coordonate.
Nici un artist plastic avangardist român nu se compară cu el, poate cu excepţia lui Victor Brauner care însă mi se pare departe de creativitatea şi spiritualitatea lui Devis Grebu.
E o şansă extraordinară pentru România faptul că maestrul Grebu s-a repatriat. România trebuie să profite din plin şi din toate punctele de vedere de această şansă : artistic, cultural şi moral.
Maestrul Grebu este un tezaur de superinteligenţă, altruism, generozitate, creativitate la superlativ absolut, umor surprinzător, covârşitor, rafinat şi pe înţelesul tuturor, un umor cald şi caustic precum cel al lui Charlot.
Este neliniştit pentru prezentul şi pentru viitorul civilizaţiei. A trăit şi a creat pe trei continente. Analizează perfect lucrurile, din perspectivă românească, europeană şi americană. Vede lucruri esenţiale pe lângă care cei mai mulţi dintre noi trecem fără să le observăm. Creaţiile lui reprezintă soluţii surprinzător de simple, genial de simple – dar nu simpliste – pentru probleme aparent insolubile.
Are o energie incredibilă, o creativitate dumnezeiască, o infinitate de idei de ansamblu şi de detaliu, una mai genială ca alta. Ştie să privească în simultan atât din avion cât şi de la microscop.
Din unele puncte de vedere e demonic şi totodată agelic, iar în creaţia lui simţi ceva dumnezeiesc. Uneori are în ochi o licărire ce aminteşte de Salman Rushdie.
Filmul documentar despre Devis Grebu se va baza pe prezentarea alternativă a unor fragmente din cele expuse mai jos cu secvenţe din convorbirea filmată cu maestrul Grebu, care va fi filmat în special în gros-plan, pentru a-i suprinde extraordinara expresivitate fizionomică.
Photo by Alisa Tarciniu, 2009
Temele convorbirilor filmate cu maestrul Grebu vor relua teme din confesiunile domniei sale prezentate mai jos, dar vor fi abordate şi alte teme.
De asemenea, maestrul Grebu îşi va comenta propriile lucrări, ceea ce va fi un privilegiu unic având în vedere că este un fermecător povestitor despre sine şi despre arta sa, fapt confirmat de filmările realizate până în prezent.
Vor fi abordate teme general umane, raportul artistului cu lumea, criza secolului 21, apocalipsa civilizaţiei moderne, etc..
O altă temă va fi revenirea în România şi povestea extraordinară a celei de-a treia căsătorii, în 2001 (prima şi a treia soţie fiind românce).
Vom „sta de vorbă” cu cea de-a treia soţie despre „soţul Devis”, precum şi despre „tatăl Devis”, cu unii dintre cei patru copii ai domniei sale, stabiliţi în Elveţia, Franţa, Israel şi România.
Vom mai sta de vorbă despre „colegul şi fratele Devis” cu pictorul Gyorgy Mihaly, fost coleg la facultatea de pictură din Bucureşti în anii ’50, acum aproape 60 de ani.
Vor exista şi secvenţe cu maestrul Grebu în atelier, pictând şi desenând. Planurile-detalii asupra mânii care pictează sau desenează vor fi edificatoare, având în vedere spontaneitatea cu care crează.
Vom apela la personalităţi precum Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Viorel Padina, Angela Furtună sau Teodor Baconschi pentru a-l prezenta pe maestrul Grebu, pornind de la textele acestora, reproduse mai jos.
Naratorul filmului va citi texte ale unor personalităţi care au scris despre maestrul Grebu, dar care, din diverse raţiuni, nu vor putea fi filmate. Pe lângă textele de mai jos, mai există multe texte despre Devis Grebu demne de a fi incluse într-un film documentar reprezentativ, texte care urmează să fie traduse ulterior în limba română.
.
Notă: majoritatea textelor care urmează au fost preluate din albumul monografic „DEVIS GREBU” editat în 2009 de Institutul Cultural Român.
*
ROBERT SCUDELLARI, vicepreşedintele RANDOM HOUSE, cea mai mare editură din SUA (1990):
„Talentul domnului Devis Grebu este unic, iar arta sa este preţuită în întreaga lume. Dl Grebu este unul dintre cei mai mari artişti în lumea artei comunicaţionale contemporane.“
VLADIMIR TISMĂNEANU DESPRE DEVIS GREBU
“Devis Grebu este unul dintre marii artişti ai României şi ai lumii. Un grafician, pictor, ilustrator, editorialist din familia unor Tim (cel de la L’Express-ul lui Revel) si Levine de la New York Review of Books. Cand am aflat ca Devis, tot mai dezgustat de noua orientare a ziarului unde scrisesem si eu in 2005-2006, a decis sa demisioneze de la Cotidianul, am ramas inmarmurit. Nu puteam crede ca mai-marii trustului nu vor pricepe in ce abis se scufunda “nava amiral”. (…) Recentul volum Baconsky-Grebu de la Curtea Veche (am avut bucuria sa vorbesc la lansarea de la Bookfest in iunie 2009) ca si superbul album Grebu publicat de Editura ICR cu o prefata de H.-R. Patapievici sunt cele mai recente dovezi ale unui unui extraordinar, clocotitor talent artistic si analitic. Am fost onorat ca articolele mele din Cotidianul sa fie ilustrate de Devis Grebu. (…) Ilustratiile lui Devis sunt deopotriva ironice si triste. Vor ramane in istoria exasperantei, mereu-prelungitei tranzitii romanesti”.
Mesajul lui Vladimir Tismăneanu către Devis Grebu cu ocazia aniversării a 77 de ani (12 iulie 2010):
„La Multi Ani, iubite Devis, alaturi de minunata ta familie! In acesti ani de visuri, iluzii si disperari, desenele si picturile tale au dat o sansa Romaniei. Mai exact spus acelei Romanii care nu accepta mocirla amoralitatii triviale, a obscenitatii cu chip de mogul, de oligarh, de tortionar securist ranjind satisfacut de pensia opulenta pe care o primeste in continuare.
Ai pariat pe idei, draga Devis, ai fost adeseori dezamagit de purtatorii lor umani, prea umani. Ai captat cu apocaliptica ironie mascaradele, serpentinele, travestiurile si saradele care dau masura unei tranzitii ce prelungeste, din pacate, o era a nemerniciei. Un nesfarsit bal mascat. O tranzitie care a inclus, totusi, momentul acela sublim si grotesc din 18 decembrie 2006, ziua cand a inceput o lupta ce continua si astazi. Nimeni nu a surprins mai exact decat tine ce s-a intamplat in acesti ani, cum s-au coalizat canaliile, lichelele, snapanii, les crapules, les salauds, the jerks.
Istoria Romaniei post-comuniste povestita de Devis Grebu: iata titlul unei carti care ar merita vazuta si citita de cat mai multa lume. Pe peretii biroului meu din Washington se afla multe din desenele pe care mi le-ai daruit. Scriu aceste randuri privind cel care a acompaniat primul meu editorial din “Cotidianul” (era in toamna anului 2005). Raymond Aron cu foarfecele se ocupa de barba si frizura autorului lui Das Kapital. Ce timpuri, draga Devis. Azi, in ruina online care abuzeaza purtand numele acelui ziar se scuipa si se maculeaza orice tine de valoare. Esti omul care simte la timp cum se prabuseste un edificiu. Ai avertizat, dar prea putini te-au ascultat. Intr-un univers in care nesimtirea isi face de cap, tu, draga Devis, esti intruchiparea spiritului care nu vrea sa se lase terfelit. Nu sunt pesimist. Stiu ca vom colabora in continuare, ca avem proiecte care n-au murit, ca fortele Raului nu pot, nu au cum sa invinga. Din tot sufletul, al tau, Volo”
HORIA ROMAN PATAPIEVICI:
Devis Grebu, un rescriitor al lumii.
Înainte de toate, Devis Grebu este un artist al sensului. Oricare ar fi materia plastică pe care o întrebuinţează, oricare ar fi prilejul formal, oricare ar fi mijloacele ori destinaţia artei sale, Devis Grebu desenează şi redesenează lumea nu pentru a-i scoate la iveală frumuseţea, ci pentru a o putea gândi mai bine. Să o gândească mai bine atât în ceea ce ea spune, cât şi în ceea ce ea ascunde; atât în ceea ce ea ar putea să spună, cât şi în ceea ce ea ar vrea să spună. În cele din urmă, să o gândească mai bine în ceea ce el, artistul, simte că ea trebuie să spună. Privirea sa, când contemplă lumea, de fapt o citeşte. În tot ce face, Devis Grebu este un pasionat căutător al înţelesului. Linia sa este febrilă, pentru că inteligenţa sa este ardentă. Şi este minuţioasă, pentru că toate desenele sale sunt o descompunere a lumii după semnele ei cele mai mărunte şi însemnele ei cele mai nebăgate în seamă. Linie şi lume se amestecă în desenele lui Grebu, precum abstractul şi figuralul în scrierile pictografice. Astfel încât, după ce sensul e descifrat în semnele lumii de ochiul său mobil şi avid, e înscris înapoi pe lume de mâna sa nervoasă, cu o grafie fremătând de o enormă şi uneori homerică vervă plastică. Arta sa nu e o replică plastică la lume: este o rescriere a lumii, un soi de continuu manifest palimpsest, în care scrisul cel mai puternic, prin frumuseţe şi inteligenţă, se dovedeşte a fi mereu al său. Desenele sale, prin minuţie şi prin ceva care se află dincolo de formă (dar dincoace de logica liniilor), seamănă cu o scriere. Este o formidabilă, irezistibilă rescriere a scrierii lumii. Devis Grebu asediază grafic evenimentele asupra cărora se apleacă. Este un genial strateg al cuceririi sensului său, prin punerea victorioasă la pământ a tuturor sensurilor pe care realitatea părea a le avea, înainte ca Devis Grebu să o ia în cătare, iar apoi, după cucerire, în primire. El se aşează în faţa realităţii aşa cum probabil se aşeza Demetrios Poliorcetul, genialul strateg, în faţa cetăţii pe care o avea de cucerit. Poliorcetul, cuceritorul de cetăţi, le făcea una cu pământul. Devis Grebu, cuceritorul de sens, o face una cu sensul său. Devis Grebu este un artist care reinventează complet evenimentul, care asediază fără putinţă de scăpare prilejul oferit de spectacolul lumii, un artist care rescrie orice formulare grafică a lumii într-o minuţioasă şi hieroglifică scriere proprie. Privindu-i arta, ai impresia că citeşti lumea. Revăzând-o, ai sentimentul jubilatoriu că o rescrii ».
MESAJUL LUI VIOREL PADINA CĂTRE DEVIS GREBU cu ocazia aniversării a 77 de ani :
La Aniversara (12 iulie 2010 ):
„Azi, 12 iulie, e ziua de nastere a maestrului nostrum, DG ! Am mai spus-o: Devis Grebu e primul nostru artist plastic veritabil postmodern, asadar un ingenium creator din categoria legendarilor heroi civilizatori, a deschizatorilor de drum, o pietrelor din unghi, impostatoare de sisteme de referinta in istoria unei natiuni. Reamintim semidoctilor care il considera pe Devis Grebu un simplu cartoonist, n-asa?, ca vigurosul artist abordeaza in opera sa, cu aceeasi atentie si vocatie, belle artele cele mai diverse, de la pictura, gravura, desen, pastel, aquarela, ilustratii de presa si de carte, desemne editoriale si pana la decoruri pentru piese de teatru or film, primblandu-se prin multitudinea de theme precum Amfion constructorul: de la teme universale, la teme pur roamanesti ori pur iudaice, Devis Grebu este unic, oriunde. Mai nou – si chiar pe acest blog – maestrul a abordat si pamfletul scris, ca un scriitor de real talent, cu deosebirea ca si-n acest caz Devis Grebu pare ca picteaza ori desemneaza, stergand si adaugand, recatificand iarasi si iarasi, innebunindu-l pe sarmanu editor al textelor sale cu ultraperfectionismu-i specific doar creatorilor autentici. Azi, la zi aniversara, ii uram marelui artist multa sanatate si aceeasi enorma putere de munca, spre a ne incanta si pe mai departe cu arta sa si cu fiinta sa de o mie de carate ! La multi ani, dragul nostru confrate !”
Eseistul TEODOR BACONSCHI despre DEVIS GREBU
La o cupă de şampanie
Aminţiti-vă că primele ziare apar în Occidentul european abia la mijlociul veacului XVII, prag care închide ciclul conflictelor religioase specifice Reformei şi inaugurează lenta gestaţie a Revoluţiei. Vreme a burgheziei tot mai pretenţioase, vârstă a polemicilor aparent teologice, dar mai ales dubios paradis al satirei politice. ştim astăzi că Ludovic al XVl-lea (şi “odioasa” Marie-Antoinette) “şi-au pierdut capul” şi din cauza unei lungi campanii de presă menite să înlocuiască persoana suveranilor printr-o nemiloasă caricatură, în acesst context otrăvit, grafica de moravuri e stăpâna incontestabilă a spaţiului public. Putem trage o linie între Meianchlon, care le explica adepţilor săi de ce Papa de la Roma seamănă cu un măgar satanic, şi conspirativa frenezie a Renaşterii, unde retorica umanismului se împlineşte prin exerciţiul tot mai rafinat al unui soi de hedonism critic. De la Montaigne si Rabelais, trecind prin Hogarth si Goya – către afişul propagandistic al anilor 30 – presa a rămas mereu obsedată de mai marii zilei, dedicîndu-se nu atât (in)formaţiei, cât alegoriei sociale şi libertăţii de a demoniza “consensul”.
Din acest filon goliardic şi protestant se hrăneşte viziunea maestrului Devis Grebu, unicul nostru contemporan care, după ce a sedus majoritatea redacţiilor mitice de la Paris sau New York, s-a întors acasă, pentru a organiza – cu fiecare nou desen publicat -propria sa revoluţie.
Cum îl văd pe Devis Grebu? Ca pe un Rastignac atemporal. Ca pe un nepot de-al lui Gogol, în vizita la Kafka. Ca pe un “rrromân” în fine multicolor !
Inteligent şi vital, anxios şi harnic, sardonic şi cultivat, artistul e un solitar solidar, un “caz” efervescent de inventivitate deopotrivă livrescă şi spontană.
Nu-l pot asocia decât cu şampania: clocoteşte subtil şi îţi dă frisoane de entuziasm vinovat. Dotat cu al şaselea simţ – gândirea în imagini – Devis Grebu te ajută să te simţi deştept: şi atunci când îi descifrezi poanta şi atunci când semeni cu personajele pe care talentul său le şarjează. Lucrările se nasc dintr-o antropologie pesimistă şi totuşi indulgentă: omul e o bestie măruntă, incapabilă de grandoarea răului în care se complace, în ele, grotescul salvează, tot aşa cum ridicolul absolvă. Devis Grebu a impus un stil pe dată recognoscibil – linii alerte, coabitare text-desen, culoare vie, decor simbolic – dar a generat şi un standard etnofilozofic absent din practica (deformata de comunism) a graficii autohtone. Să-i fim recunoscători, e prea banal. Acest spirit acid si cuceritor merită laolaltă simpatia celor mulţi şi prietenia celor puţini.
MESAJUL ANGELEI FURTUNĂ CĂTRE DEVIS GREBU cu ocazia aniversării a 77 de ani :
„Starea de geniu este principiul care organizează o lume nerevelată, deci locuită numai de prezenţa divină; cei aleşi, care o cunosc, ştiu că starea de geniu este definită de accelerarea şi de expansiunea unei conştiinţe a perfecţiunii obsedate nu să consolideze cât mai ales să inoveze şi să inaugureze. Este pur şi simplu o stare de puritate şi de simplitate din care irumpe, la vremea rostului ei, o cosmogonie. (…) Nu am vorbit niciodată cu Devis Grebu despre geniul lui Devis Grebu. Deşi am dorit. Din timiditate nu am vorbit. Pentru că ştiu că prezenţa geniului e sigur acolo, în el, delicată şi în acelaşi timp puternică, serenă dar şi neliniştită, zguduită de o conştiinţa estetică şi deopotrivă etică din a căror cataliză se întemeiază agregarea catenelor lumii sale de artist, precum caligrafia invizibilă a cernelurilor ascunse în filactere. Mi-a fost teamă să tulbur această făptură, eu, cu întrebări. (…) Geniul nu este un concept vag sau un cuvânt mare; mari şi grave sunt doar consecinţele irosirii sale, atunci când i se jertfesc valoarea şi creativitatea. Însă descoperirea şi înţelegerea geniului nu e accesibilă decât celor puţini, treji, veghetori la adevăruri esenţiale, subtile. Geniul trebuie apărat de frica proastă pe care o resimt oamenii obşnuiţi în faţa revelaţiilor care îi secţionează. Despre înnoire şi despre arcanele dezvăluite doar celui predestinat, îi voi cere Maestrului permisiunea să-l întreb, cândva. (…) Agenţia Naţională de Presă Agerpres a publicat la adresa http://www.agerpres.ro/media/index.php/comunicate/item/20030.html un comunicat remis de Asociaţia 21 Decembrie 1989 care atrage atenţia opiniei publice, încă o dată, asupra risipei de valori cu care statul român păgubeşte tezaurul creativităţii româneşti, gonindu-şi intelighenţia şi savanţii, creatorii şi artiştii, bunăoară astăzi ignorându-l pe Devis Grebu, la fel cum, nu demult, pe Brâncuşi…şi din păcate pe atâţia alţii… La mulţi ani, dragă Devis Grebu! Vă mărturisesc din nou bucuria de a vă şti indestructibil. Angela Furtună”.
*
Devis Grebu, născut la Constanţa în 1933, a studiat la secţia de Pictură a Institutului de Arte Plastice “N. Grigorescu” din Bucureşti. La vârsta de 23 de ani a devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici din care a fost exclus pe motive ideologice un an mai târziu, nepermiţându-i-se ulterior să expună în nici o galerie de artă. A părăsit ţara in 1964 din motive lesne de înţeles. In anii ’70 a căpătat cetaţenia/nationalitatea franceză pe care o păstrează şi acum, alături de cea româna. A avut onoarea de a reprezenta Franta prin diverse expozitii personale, realizari editoriale, de presa, conferinte si participari la diferite colocvii internationale, in multe tari ale Europei, Asiei, precum si in Statele Unite. Are onoarea de a reprezenta Franţa în cartea de referinţă “WHO’S WHO” a celor mai buni desenatori ilustratori din lume.
Ca PICTOR – Devis Grebu a expus atât individual cât si colectiv în : Franţa, Germania, SUA, Elveţia, China, Japonia, Italia, Israel, Belgia, Iran si, dupa 1995, in România.
In 1995, a fost invitat la Bucuresti (de la New York , unde era stabilit în acel moment) de Fundaţia Culturala Româna (fostul Institut Cultural Român), pentru o expoziţie personală de grafică, cu ocazia aniversarii a 5 ani de la înfiinţare.
In 2004 a avut o expoziţie personală la Muzeul Naţional al Chinei (Beijing) care s-a bucurat de un mare succes (a doua expoziţie personală a unui artist român, dupa cea a lui Corneliu Baba). Artistul a fost invitat sa participe personal la vernisaj (in prezenta multor personalitati, in frunte cu Ministrul Culturii al Chinei).
Ca ILUSTRATOR DE PRESĂ, a colaborat de-a lungul a peste 30 de ani în mod consecvent si substanţial, cu numeroase publicaţii printre care unele de renume internaţional, ca : The New York Times,Washington Post, International Herlald Tribune, Le Monde, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Ha’aretz, Wall Street Journal, Time Magazine, Life, Newsweek ,US. News & World Report, Boston Globe, L’Express, Le Point, V.S.D., La Tribune, Le Figaro,Forbes, Business Week, Playboy, Harper’s, Atlantic Monthly, Think-I.B.M., Sports Illustrated, P.C. Magazine, GEO, Psyhology Today, New York Magazine, Seventeen, Telerama, Jardin des Modes, L’Expansion, Liberation, Le Monde Diplomatique, etc..
Ca ILUSTRATOR DE CĂRŢI: peste 40 de cărţi ilustrate , pentru copii sau adulţi, publicate de edituri reputate ca: Gallimard, Hachette, Flammarion (Franta), Simon & Schuster , Penguin-Viking Books, Doubleday- Dial Press, Random House, Harper & Row (SUA), Schroedel, Neugebauer (Germania-Austria), Edito (Elvetia), etc..
Ca SCENOGRAF, a creat decoruri şi costume de teatru — dintre care se evidentiaza exceptionalul spectacol realizat la Bucuresti in anul 1963, avand ca regizor pe unul dintre cei mai buni ai Romaniei si anume Valeriu Moisescu, si ca actor principal pe celebrul Toma Caragiu, spectacol ramas in antologia teatrului romanesc ca una dintre cele mai reusite trei productii teatrale — , scurte filme de animaţie (inclusiv pentru TF1, Televiziunea Naţională a Franţei). Dupa repatriere, a realizat decorurile pentru spectacolul teatral “Lolita” în regia Catalinei Buzoianu, la Teatrul Mic (avandu-l in rolul principal pe celebrul actor Stefan Iordache), spectacol care s-a bucurat de un mare succes de critica si public.
Ca PROFESOR, a avut de-a lungul anilor o activitate prolifica si importanta , predand arta plastica sub diferite forme, la câteva dintre cele mai renumite universitaţi: Columbia University – (la Facultatea de Arhitectură New York ), Parson’s School of Design (New York ), SUNY (State University of New York ), Institutul Naţional de Design şi Tehnologie al Israelului, renumita Şcoala Superioara de Arte Grafice VITAL (Israel) şi altele. Din 2002 si pana in 2005, a predat ca profesor un curs vizual la reputata Universitate de Arhitectura “I. Mincu” din Bucuresti. De asemeni a tinut o serie de conferinte (work-shop) la Institutul de Arte Plastice “N. Grigorescu” (sectia de Grafica) din Bucuresti.
Prestigioasa editura de carţi de artă Rizzoli (SUA şi Italia) a publicat la New York, o superba Monografie dedicată creaţiei sale grafice. Această carte a fost a doua prezentare a operei unui artist de origine română de catre această editură dupa cea consacrată operei marelui Brâncusi. Reputatul critic de artă Ionel Jianu l-a inclus in cartea pe care a publicat-o în Europa si Statele Unite despre cei mai valoroşi artişti de origine româna care s-au realizat in Occident.
Despre Devis Grebu s-au scris nenumărate articole şi/sau critici, în publicaţii naţionale si internaţionale, de interes general sau de specialitate; a dat în repetate rânduri interviuri la posturi de televiziune şi radio, atât în lumea occidentală, cât şi în ţară.
A primit numeroase premii naţionale şi internaţionale pentru creaţiile sale. In 1990 a fost premiat cu prestigiosul premiu al Academiei Romano-Americane, pentru activitatea sa artistica (printre premiantii acestei academii s-au numarat Eugène Ionesco, Mircea Eliade, George Emil Palade – laureat al premiului Nobel si alti oameni de seama).
A fost, de asemenea, invitat deseori să conferenţieze despre concepţia şi evoluţia sa artistică.
LISTA CELOR MAI IMPORTANTE EXPOZIŢII PERSONALE:
New Gallery – Tel Aviv (expoziţie prezentată de Marcel Iancu, cofondator al dadaismului, alături de Tristan Tzara) –1972 – ISRAEL
Lammel Gallery – Bad Muensterreifel –1979 ; Koeln –1981- GERMANIA
Sara Kishon Gallery- Tel Aviv- 1979 and 1995 – ISRAEL
Rivolta Gallery –Lausanne – 1980 – ELVEŢIA
Mecanorma Gallery- Paris ( expoziţie patronată de prestigiosul ziar International Herald Tribune) – 1983 – FRANŢA
Alliance Francaise Gallery – New York ( expoziţie patronată de cea mai reputată editură de carte de artă, RIZZOLI International) 1988 – SUA
Maison Francaise Gallery –New York- (at the N.Y. University-1987- and at Columbia University- 1993 ) – SUA
Museum Gallery of White Plains – Westchester/New York- 1991- SUA
Michael Ende Gallery – New York – 1992- SUA
Sheila Nussbaum Gallery – New Jersey – 1993 – SUA
Cultural Center Gallery of Romanian Embassy – New York – 1992- SUA
State University of New York Gallery – Westchester- 1994- SUA
Institutul Cultural Român, Bucureşti, 1995 – ROMANIA
Bodenschatz Gallery- Basel- (a retrospective ) –1995- SWITZERLAND
Jewish National Museum – Washington D.C. – (retrospectivă) –1996- SUA
National Library Gallery of Tel Aviv –1996- ISRAEL
Galeria Centrului Cultural, Ambasada României – Paris-1999 and 2001- FRANŢA
Breuil Gallery- Dijon- 2002 –FRANCE
National Museum – Beijing – 2004 –CHINA
Institutul Cultural Român – Tel Aviv -2005– ISRAEL
Bellinzona Gallery, Ambasada României – 2005- ELVEŢIA
Institutul Cultural Român – Bucureşti -2005– ROMANIA
Institut Francez din Bucureşti –2006- ROMANIA
Muzeul Umorului – Gabrovo – 2006 – BULGARIA
Institutul Cultural Român – Bucureşti -2006 –ROMANIA
Ministerul Culturii, Bucureşti – 2007- ROMANIA
Institutul Cultural Român – Paris – 2007- FRANŢA
Institutul Cultural Român – Madrid -2007- SPANIA
Sediul ONU în Romania – (despre drepturile omului) – Bucureşti – 2007 – ROMANIA
DEVIS GREBU DESPRE PROPRIA VIAŢĂ:
O scurtă istorie a parcursului meu în această lume
M-am născut în România cu câţiva ani înainte de al doilea război mondial; mama mea nu era sigură că era momentul potrivit pentru a aduce pe lume un copil. Dar după cum se poate vedea acum, era prea târziu pentru îndoieli şi oricum, când este vreodată momentul potrivit de a veni pe această lume (sau de a o părăsi…)? Locuiam în Bucureşti, care era supranumit pe atunci „Micul Paris“ pentru că era un oraş frumos şi cald, cu o viaţă literară şi artistică la un nivel foarte înalt.
Dar era şi sfârşitul unei epoci; a venit războiul şi anii de după război… Am fost martor la multă suferinţă şi uneori şi victimă a acesteia (în mod direct şi/sau colateral).
A fost teribil şi a devenit parte din memoria noastră colectivă de persecuţii şi suferinţă, căci toată lumea poartă în sine o rană de nevindecat.
În ceea ce priveşte educaţia mea, părinţii m-au trimis la cel mai bun liceu din oraş, iar pe când aveam vreo treisprezece ani am început să studiez desenul şi pictura, căci nu mai exista deja nicio îndoială că aveam să-mi dedic viaţa acestora. Mai târziu am studiat pictura la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. La Academie am primit o educaţie completă şi intensă dobândind puternice cunoştinţe şi abilităţi tehnice care m-au ajutat în carieră să abordez orice tip de disciplină şi subiect cu încredere şi curaj.
În 1964 am părăsit ţara natală; eram foarte tânăr, dar mă căsătorisem deja şi eram tatăl a doi copii.
Ne-am hotărât mai întâi să ne stabilim în Israel. A fost o experienţă extraordinară!… Cei nouă ani petrecuţi acolo au fost caracterizaţi de importante provocări artistice. Printre acestea s-au numărat importante expoziţii personale (cea mai remarcabilă – la The New Gallery în Tel Aviv în 1972 – a fost prezentată în cuvinte măgulitoare de Marcel Iancu, unul dintre fondatorii Dadaismului), prestigioase premii naţionale şi internaţionale pentru picturile şi lucrările mele de grafică şi enorm de multă muncă, cea mai mare parte în calitate de ilustrator, designer şi director artistic.
Aici trebuie să deschid repede două paranteze: culorile peisajului israelian (şi atmosfera încărcată psihologic din ţară) m-au influenţat probabil în alegerea tonurilor discrete şi a culorilor mute şi în folosirea unor metafore violente. După aceşti ani extrem de interesanţi, unii dintre prietenii şi colegii mei m-au sfătuit să mă întorc în Europa occidentală pentru a-mi lărgi orizontul carierei. În Franţa, prima mea alegere – bineînţeles – dezvoltarea mea profesională a cunoscut un impuls real în toate direcţiile.
Pe de o parte am început să lucrez cu mai toate editurile, revistele şi agenţiile de publicitate mari din Europa. Asta pentru a-mi câştiga existenţa.
Am apărut chiar şi în prestigioasa publicaţie Who’s Who a celor mai buni ilustratori din lume (1983) – încă mai figurez acolo! – ca reprezentant al ţării mele (de adopţie), Franţa. Pe de altă parte, în acea perioadă am realizat şi câteva importante expoziţii individuale în diferite ţări şi – evident – în Franţa.
Apoi din nou, unii dintre noii mei colegi şi prieteni mi-au spus că singuru loc în care pot ajunge să lucrez la nivelul cel mai înalt şi unde pot avea şansa de a deveni – cu adevărat şi fără tergiversări – cunoscut şi admirat pe plan internaţional este… America. Aşa că am început să călătoresc în Statele Unite încă din 1976. Mai întâi pentru vizite scurte, apoi pentru perioade din ce în ce mai lungi. În anii 80 îmi petreceam jumătate din timp la Paris şi jumătate la New York. În cele din urmă, în1986 am hotărât să mă stabilesc în SUA deoarece ce mai mare parte a activităţii mele se petrecea acolo.
Ar trebui să spun “ne-am hotărât” pentru că mă căsătorisem deja pentru a doua oară şi aveam un an treilea copil, o a doua fiică. Cred cu adevărat că New York m-a stimulat extraordinar ca artist; este un loc absolut intoxicant – un cazan al secolului 20 plin de energii în fierbere, un amestec, ca într-un creuzet, de oameni veniţi din toate părţile lumii.
Printre multele expoziţii individuale la unele dintre cele mai mari muzee şi galerii, locul de onoare este ocupat de o superbă Monografie – despre mine şi arta mea – publicată de cea mai prestigioasă editură de artă, RIZOLLI International (1989). Cum se spune … totul e posibil în America!
Apoi (şi deja ştiţi ce urmează) câţiva prieteni şi colegi …, etc., etc., să mă întorc în Europa – leagănul meu natural. La aceasta s-a adăugat faptul ca anumite probleme personale m-au condus mai întâi înapoi în Franţa şi în final (dacă pot spune asta) parcă pentru a închide un cerc (nu vicios, sper) am revenit în ţara în care m-am născut, România, în vechiul meu Bucureşti.
Între timp trebuie să spun că am divorţat (pentru a doua oară) şi m-am recăsătorit din nou în Bucureşti, în 2002.
În România, care m-a primit ca pe un fiu risipitor, am o activitate bogată şi diversă din august 2001: realizez expoziţii individuale şi colective de pictură şi grafică, predau la Universitatea de Arhitectură, lucrez ca director artistic, fac scenografie şi timbre, design, multe reviste şi ilustraţii de cărţi, interviuri la televizor, etc., etc.
Scriitorul CORNEL IVANCIUC despre DEVIS GREBU:
Starea de român este una de un cinism antologic. Românii îşi refuză constant valorile. Ca să fii recunoscut în România, trebuie ori să fii mort, ori să emigrezi naibii in alta parte, ca să te descopere şi impună ceilalţi. Aşa cum în artă s-a întâmplat cu Brauner, Brâncuşi, Damian sau Grebu.
JOAN BABBAGE despre DEVIS GREBU, la vernisajul expoziţiei personale de la American Gallery :
Născut în România, Grebu este cunoscut internaţional ca un artist a cărui operă înfăţişează aspectele comice şi tragice ale vieţii. Picturile şi desenele sale sunt inspirate de emoţii şi evenimente autobiografice şi investighează dezamăgirea sa faţă de civilizaţia modernă. Subiectele abordate de artist variază de la analiza acidă a societăţii contemporane la metafore pline de umor ale miracolelor vieţii creatoare. Grebu analizează teme eterne ca bătălia dintre sexe, inumanitatea omului faţă de om, procesul de îmbătrânire, automatizarea, materialismul şi totalitarismul.
Desenul său este puternic şi expresiv, folosit în combinaţie cu pasteluri viguroase, gouache, acuarele şi medii mixte. Uleiurile sale conţin elemente suprarealiste puternice. Fie că este vorba de desene sau picturi, lucrările satirice ale artistului oglindesc slăbiciunile şi absurdităţile condiţiei umane, atât pesronale cât şi cosmice. Evadat din comunism el se consideră un artist internţional. Lucrările sale neobişnuite şi complexe au fost expuse în întreaga lume. Rezumându-şi filozofia, Grebu subliniază că “simţul umorului este o alianţă ciudată între tragedie şi comedie…. amărăciunea mea nu se aproprie nici pe departe de profunda mea joie de vivre”.
DEVIS GREBU despre VIAŢA LUI :
Cel sau cea care se află pentru prima oară în faţa unei lucrări semnate de mine, ar trebui să ştie că, începând cu ziua plecării mele din România, am schimbat, cam o dată la zece ani, ţara de reşedinţă, acumulând pe parcurs diverse cetăţenii sau reşedinţe permanente. Consider că înainte de toate m-am format ca om şi ca artist plastic în cultura din care am plecat. Perioada extrem de dură de atunci mi-a întărit instinctul de supravieţuire.
Influenţa educaţiei primite de la părinţii mei m-a format însă ca om pasionat şi deschis mesajelor exterioare, de orice natură ar fi ele. Studiile la şcoli şi universităţi excelente (printre care Liceul Sf. Sava şi Institutul de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti) m-au consolidat şi m-au ajutat în elanurile imaginaţiei mele, stimulându-mi dorinţa de a activa în domenii necunoscute mie. Umorul nativ, cultivat de tatăl meu şi dezvoltat ulterior cu ajutorul situaţiilor ridicole, ameninţătoare, create şi întreţinute de dictatura comunistă, m-a transformat într-un critic satiric în imagini. În plus, extraordinarul folclor românesc cel mai bogat, mai profund şi mai imaginativ, cred eu, dintre toate, şi-a pus şi el, fără îndoială, pecetea pe foamea mea de autenticitate şi prospeţime, într-un cuvânt, pe ,,stilul“ meu.
Perioadele trăite ulterior pe celelalte meleaguri, atât de diferite unele de celelalte (Orientul Mijlociu, Europa Occidentală şi Statele Unite), au reuşit probabil să-i adauge o textură mai rafinată de înţelegere. Cred că acestea sunt lucrurile pe care ar trebui să le ştie cei care se vor afla pentru prima oară în faţa unei lucrări semnate de mine.
Tot bagajul spiritual l-am căpătat din copilărie până la adolescenţă, de la părinţi. Cu iubire, cu respect şi cu umor.
Tatăl a fost cel care mi-a dezvoltat umorul. Îl aveam eu însămânţat din gene, dar alături de el l-am exersat şi dezvoltat. În timp ce mama era o zglobie, o „nebună“, o maica Tereza, o originală, o maratonistă, el era foarte echilibrat, aproape pedant, autodidact, pedagog, politicos, precis, poliglot.
Cred că tolerant ar fi calificativul care mă defineşte cel mai bine.
Am fost educat în spiritul toleranţei spirituale şi al generozităţii de către dragii mei părinţi. Când privesc acum, cu înfrigurare, în jurul meu, observ că toleranţa este calitatea esenţială ce lipseşte, aproape cu desăvârşire, celor ce, grăbiţi peste măsură, se strivesc reciproc (fizic şi moral) pentru obţinerea mijloacelor performante şi exorbitant de scumpe, care le vor asigura aparenţa unui statut privilegiat. Mă sufoc în civilizaţia poluată, a vitezei, a puterii muşchilor şi a motoarelor, a rentabilităţii fără valoare reală, a titlurilor obţinute fără efort, a superficialităţii ridicole, a nesimţirii.
DEVIS GREBU despre PROPRIUL EXIL :
Mesajul estetic sublim colorat, pe care nemuritorul Gauguin ni I-a transmis prin pictura sa codată m-a scufundat – fără îndoială alături de mulţi alţi „frământaţi“ – în străfundurile orbecăielilor mişunate de scrupule. Pentru a pescui în aceste pestilenţiale tulburări un motiv valabil pentru revenirea mea intr-o Românie subiectivă, un motiv care să-i deruteze pe toţi cei care sunt gata să jure că întorcându-mă sunt nebun, trebuie să mă întorc, inevitabil, în timp. Trebuie să arunc momeala departe, în estompa trecutului, sperând că în clipoceala-i se va reflecta, în cercuri concentrice, motivul părăsirii României (în 1964, la 31 de ani, un produs finit al şcolii româneşti de arte plastice).
Nu lipsa celor mai elementare servicii publice şi produse alimentaro-industriale. Nicidecum veniturile minime. Nici măcar mizeria umilitoare în care fusesem aruncat împreună cu familia.
Ci ideologia aberantă, nedreaptă şi dictatorială a regimului; cruzimea, ipocrizia şi tâmpenia celor ce o puneau în aplicare (la toate nivelurile). Şi mai ales mentalitatea de sclavi, resemnaţi, chiar docili, ce sălăşluia printre cei care trebuiau, pentru a supravieţui fizic şi intelectual, sa se supună. O mentalitate care, pentru un artist, era ceva mai greu de îndurat, dacă nu de-a dreptul imposibil, echivalentă cu o moarte profesionala, înceată şi implacabilă. Era, pur şi simplu, irespirabil. Şi totuşi… După atâţia ani trăiţi în centrele cele mai evoluate, atât economic cât şi cultural, ale lumii occidentale (Paris, New York), unde numai cei plecaţi ştiu cât de greu este să-ţi construieşti o carieră şi sa ajungi printre cei mai buni, în ultima vreme am fost nevoit să constat cu mare tristeţe şi deziluzie o dezumanizare îngrijorătoare a celor ce mă înconjurau.
Superficialitatea, ignoranţa dublată de aroganţă, materialismul deşănţat, de paradă, dictatura „modelor“ lansate de asa-zisi experţi, prevalenta puterii brute fata de talent şi valoare intelectuală, lipsa de toleranţă, de sensibilitate, de profunzime. Experienţa, reflecţia, sofisticarea au devenit defecte.
Pe scurt, am ajuns la concluzia că România, în ciuda sau, mai bine zis, datorită evoluţiei sale întârziate cât şi situaţiei economice proaste, mai permite supravieţuirea unor „cuiburi“ de omenie, pentru desfătarea egoului meu măcinat de îndoieli (electronice).
Sper că li se va permite acestor oaze pline de farmec (poate ignorate) să sălăşluiască încă un număr de ani, măcar până la aderarea la Europa Comună, poate câţiva ani suplimentari acordaţi drept bonus de vreo divinitate locală, cine ştie?.. Sper, sper…
Pentru toate acestea am decis, la un moment dat, să mă întorc şi, într-un fel, să o iau de la început. Într-o Românie subiectivă, aşa cum spuneam, al cărei folclor şi ale cărei bucate savuroase nu mai sunt parcă apreciate decât de cei aflaţi pe alte meleaguri, tânjind.
Şi pentru adorabila mea soţie, cum numai o româncă poate fi…
DEVIS GREBU – încă ceva despre PROPRIUL EXIL:
Fragment din reuniunea de la GDS în jurul lui Norman Manea, pe tema „exilului“, relatată în Revista „22“ aprilie 2008:
Devis Grebu: „S-ar putea să fiu cel mai experimentat în ale exilului de aici. Am părăsit ţara la începutul anilor ‘60. Nu mai puteam să respir, mă sufocam. M-am repatriat în 2001 şi nu regret. Sunt un multiexilat. Am părăsit România în unicul mod în care se putea părăsi.
Pe vremea aceea nici nu existau paşapoarte, erau nişte certificate de călătorie, ca pentru animale. Eram deja un artist cunoscut, am fost cel mai tânăr membru al UAP, dat afară din motive „îndeobşte cunoscute“. Am părăsit ţara cu familia, pretextând că plecam în Israel, unde nu aveam pe nimeni. Aveam legături în Italia, Franţa, intenţionam să rămânem acolo. Am plecat cu o soţie, doi părinţi şi doi copii.
Ajungând în Italia, am fost emoţionat, fericit, am sărutat solul aeroportului din Napoli. Intenţionam să ne stabilim ori în Italia, ori la Paris.
Am hotărât totuşi să mergem în Israel. Am fost primit foarte rău. Evreii din România nu se bucurau de o prea bună reputaţie, nu ştiu dacă acum lucrurile s-au schimbat. Am realizat totuşi o carieră rapidă acolo. Din Israel, la începutul anilor ‘70, am plecat în Franţa. Nu era prea bine să vii din Israel, era epoca embargoului. Din israelian foarte rău primit în Franţa, am devenit cetăţean francez repede. Am plecat după aceea în SUA, ca francez. În SUA „French“ nu era prea bine. În ‘98 m-am reintors în Franţa. Multiplu exilat, de fiecare dată primit rău.
Am fost primit în Israel ca român rău, în Franţa ca israelian rău, în Statele Unite ca francez rău, după aceea, iarăşi în Franţa, ca american rău.
Din 2001 m-am întors în România. Nu pot să spun că întâlnesc numai oameni simpatici după întoarcerea mea, dar mă descurc.
N. Manea: Daca ar fi să inchei intr-un fel, va fac cadou un citat, fireşte, pesimist şi descurajant, dar pe care unii s-ar putea să-l interpreteze ca pe o stenică stimulare. Este un citat care-mi place mult, dintr-un călugăr saxon, Hugo of St. Victor, din sec. al XH-lea: „Cine-şi consideră patria dulce este doar un tandru începător. Cel pentru care orice sol este ca şi cel natal este deja puternic. Perfect este însă doar cel pentru care întreaga lume este un loc străin“.
DEVIS GREBU despre PROPRIA REPATRIERE:
M-am întors în ţară din motive filozofice. Pur şi simplu, în Apus am constatat cu groază că dispare umanitatea, umanismul, omenia, să zicem aşa, mai popular. Aici mai sunt câteva „insulioare“. Din păcate, şi România tinde, cu înfrigurare, să ajungă tot pe aceleaşi meleaguri.
Deci, or să dispară şi „urmele“ astea, care mai sunt acum, din fericire, datorită tocmai înapoierii ăsteia cumplite economicotehnologice. Încerc şi eu să profit, poate mai întârzii şi eu cu desenele mele avansarea asta precipitată a României, s-o mai ţin în frâu.
DEVIS GREBU despre PROPRIA EDUCAŢIE ÎN ROMÂNIA:
Am studiat muzica şi am rămas cu pasiunea aceasta. Am primit o educaţie foarte bună de la părinţi. Deci am studiat pianul în mod foarte serios timp de peste nouă ani de zile cu gândul să devin pianist concertist. La un moment dat, puţin mai târziu, când am început să fac şi arta plastică, mi-am dat seama că nu pot să le fac la cel mai înalt nivel şi pe una, şi pe cealaltă. Atunci, am abandonat studiul pianului pentru pictură, dar am continuat educaţia muzicală. Mergeam tot timpul la concerte, operă, rămânând cu dragostea pentru muzică, lucru care se răsfrânge mai ales asupra culorilor. Am avut un profesor excepţional, la Institutul de Arte Plastice; se numea Catul Bogdan. El m-a învăţat griurile colorate. S-a spus mereu că transmit un mesaj extrem de violent, dar cu mijloace sofisticate şi estetice.
Pictorul GYORGY MIHALY despre DEVIS GREBU (cei doi au fost colegi la facultatea de pictură de la Bucureşti) :
Însemnări empatice
Inspiritualizanta fiinţă Devis Grebu nu are legitimitate prin nici un act dat de către vameşii existenţei. El nu este o imagine, el creează imaginarul încifrat în anecdoticul mitic al zeităţilor de orice nivel, ilustrând antitezic fixaţiile intesate cu frivolităţi moral-imorale. Ne lipsim de orice comparaţie şi „îi vedem“ în peştera civilizaţiei, făcând zgârieturi figurative cu vânători şi vânaţi.
Avem, istoriceşte determinat câmpul de vânătoare parcelat, cu vânatul porţionat pentru consum.
Artistul şi-a înţeles condiţia, devenind un zgârietor al pereţilor civilizaţiei, un desenator pe coli transparente suprapuse, transparenţa asigurând vizionarea, din ambele părţi ale opiniei. Interpretarea se cufundă în stări de fapte contrarii, creând o imagine dilematică a polurilor de judecăţi diluate de aşa-zise moralităţi existenţialiste.Desigur, ca orice trăitor purtat pe „meandrele“ existenţei, între malurile mai mult sau mai puţin abrupte, cu debarcadere construite ici şi colo, validând sau invalidând îmbarcări stabilite de puteri temporare şi valori materiale sau spirituale, Devis a fost „nevoit“ să străbată vămile geografic-existentiale. Când şi cum a trecut prin aceste „vămi“, ţine de datele biografice descrise – fără îndoială – în alt capitol al acestui album monografic.
Mie mi s-a oferit un prilej de meditaţie asupra spaţiului spiritual, intercontinental ilustrabil prin „ilustre“ personalităţi printre care, Devis Grebu îşi asigură o prezenţă incontestabilă, militând în afara sensului întrebării de „a fi“. El – de fapt – afirmă dreptul de „a fi“, atacând compromisurile inadecvate adevărului în ascensiune, precum şi ale devenirii spiritului, demascând balasturile compromiţătoare ale neadaptabilităţii în faţa societăţii umane. Grebu demonstrează prin imaginile sale satirice, cunoaşterea ţesăturilor – adesea contradictorii – care hrănesc efortul de limpezire militant împotriva stărilor conjuncturale dominante, din toate sferele societăţii umane.
Destinul asumat de acest creator se află în adevărul imaginarului propriu creatorului. Îmi exprim aici prin aceste rânduri, deplina solidaritate cu opera înfăţişată, care dovedeşte o prezenţă de excepţie în sfera spiritualităţii.
TRAIAN UNGUREANU despre DEVIS GREBU:
Adolescentul Grebu D.
Când am văzut prima oară desenele lui Devis Grebu m-am simţit depăşit şi exprimat, dincolo de puterile mele verbale.
Am notat lecţia şi mi-am propus să o transmit altcuiva: o fac acum. Devis Grebu e un adolescent miop, clarvăzător şi, deci, periculos. Miop, pentru că nu vede conturul care fixează majoritatea concluziilor noastre cinice despre viaţă. Devis Grebu e polemic. Nu acceptă, ci dezbate. Nu renunţă, ci dezminte. Toată grafica lui de presă e un poem generos şi ironic.
Lumea politică susţine că e gravă şi stabilă, Devis Grebu o tratează cu revolta unui adolescent care a trăit 80 de ani, fără să obosească. Asta îl face periculos pentru orice formă de impostură şi indolenţă. Ştim foarte bine că viaţa noastră politică e o farsă dar nu putem explica şi rezuma această jignire, pentru că suntem prea umiliţi şi, în fond, resemnaţi. Devis Grebu e, însă, o replică perpetuă care găseşte viaţă, după toate catastrofele caracterului politic.
Lecţia adolescentului Grebu D. e vitalitatea morală, refuzul dramei grăbite şi al gravităţii întunecoase cu care obişnuim să ne scuzăm neîncrederea şi repaosul moral. Devis Grebu crede şi e vital. Dacă ar sări din pagina de ziar direct în paşaport, pe locul pozei, desenele l-ar legitima şi i-ar mărturisi vîrsta mult mai exact.
Gravurile şi pictura lui Devis Grebu au apărut în clipele de repaos de care a profitat lumea politică. Armistiţiul a permis multe netrebnicii parlamentare dar a deschis o ecluză spre senzual şi fantastic. Acolo e sufletul secret şi deschis al lui Devis Grebu. Între amintirile unei naturi animaliere şi în pragul unor descoperiri pe care le permite doar gramatica fluidă a visului.
IOAN T. MORAR despre DEVIS GREBU
Devis, Extraterestrul
Eu cred că Devis Grebu vine de altundeva. Cred că e extraterestru. Asta e soluţia care ar explica totul, în primul rînd, nu seamănă cu nimeni. E prea manierat pentru lumea prin care se mişcă, acum. Poate că asta e fişa postului de extraterestru, E politicos, manierat, întrebător, misterios, amabil (am mai spus-o asta la capitolul politeţe dar nu contează!) şi suprinzător.
Cred că asta e cea mai tare trăsătură a sa. Desenele sale surprind şi asta nu se învaţă la şcolile pământeşti de artă. Ca să poţi surprinde cum o face el, trebuie să priveşti altfel, cu un ochi rece şi inteligent. Un ochi rece, aşadar, apoi o minte sclipitoare şi, mai la urmă, o mână nervoasă, dublată de înţelegere. O mână care traduce în desen înţelepciunea aia sclipitoare şi observaţia rece.
Latura de grafician militant a lui Devis Grebu, manifestată alert, racordat la realitatea zilei, pune pe nedrept în umbră activitatea sa de pictor. Pentru că şi aici, în pictura, el rămâne acelaşi spirit neliniştit şi căutător servit de o „maşinărie plastică“ perfecta. O maşinărie care merge pe bază de culoare şi nuanţă, producând proporţii şi semne, linii misterioase care se topesc în contururi neliniştite.
Pictorul pune laolaltă conflictul între raţiunea legilor plastice si pasiunea de a le contraria, între nevoia de a spune o poveste şi dorinţa de a spulbera povestea în favoarea unui sentiment venit de departe, din orizonturi greu de atins de orice muritor. Zbuciumul interior, surprins şi decupat în secvenţe plastice, pare a fi cuvântul de ordine al întregii creării semnate de Devis Grebu.
Zbuciumul nu este dat oricui, iar dintre cei care sunt clădiţi pe zbucium, puţini reuşesc să-l îmblânzească, să-l surprindă, să-l învingă imortalizându-l. „Amintiri din zbuciumul lăuntric“ ar putea fi un titlu generic pentru aceste imagini stranii şi provocatoare. Puţini pot să-şi facă un loc al lor în miezul zbuciumului, puţini pot să dezvolte ca pe o stâncă nemişcată, în tremurul neîncetat al vieţii, casa lor artistică. Devis Grebu este unul dintre cei puţini.
DEVIS GREBU despre el însuşi ca PEDAGOG:
Deşi n-am urmat niciodată cursuri pedagogice, mi-a plăcut nespus atunci când mi s-a propus sa predau. La nebunie. E un schimb fantastic, energizant, din care şi eu am ieşit mereu câştigător, nu numai studenţii. Din păcate, în ultimul timp, situaţia s-a deteriorat. Mentalitatea tinerilor care se decid pentru a urma studii superioare (în toate domeniile – cred eu – cu excepţiile de rigoare pozitive, evident) a devenit pragmatică, dezinteresată, superficială. Nu mă mai atrage nimic spre catedră. Cu regret profund.
DEVIS GREBU despre propriile STUDII ÎN ROMÂNIA:
Cred că studiile pe care le-am făcut la „Institutul Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti, ca de altfel si cele anterioare -de la „Şcoala Medie Tehnică de Arte Plastice“ – care mi-au pregătit trecerea la studii superioare, m-au dotat – în bună măsură – cu cunoştinţe tehnice şi profesionale excepţionale, atât în profunzime cât şi în intindere.
Mă refer însă, numai la orele de practică si la studiile legate direct de arta picturii sau a plasticii – în general – şi în nici un caz la studiile „teoretice“ ca: marxism-leninismul, istoria artelor (total fabricată de comunişti), materialismul dialectic, economia politică, estetica – şi altele de care nici nu îmi mai reamintesc – toate derivând din politica de îndoctrinare forţată pentru a deveni docili cetăţeni „sovietici“ (de clasa a doua).
ORI. Z. SOLTES, director, National Jewish Museum, Washington DC, despre DEVIS GREBU:
Noţiunea de “evreu internaţional” este rezultatul unor condiţii istorice şi o expresie menită să demonizeze evreii într-o manieră mai degrabă seculară decât teologică. Expresia se referă în accepţiunea ei negativă la prezenţa în întreaga lume a evreilor care, indiferent de ţara în care locuiesc, o parte din sufletul lor pare să fie întotdeauna îndreptată departe de locul de rezidenţă, spre centrul spiritual al realităţii evreieşti – Ereţ Israel. Dispreţul conţinut în această expresie reflectă îndoiala faţă de loialitatea evreilor pentru locul în care trăiesc şi le neagă acestora dreptul de a se simţi solidari cu locul lor de rezidenţă. În accepţiunea ei pozitivă însă, noţiunea reflectă contribuţiile multiple ale evreilor la civilizaţie, la nenumăratele culturi şi comunităţi care i-au găzduit de-a lungul timpului de bunăvoie sau nu. Sunt puţine locurile în care au trăit evrei care să nu revedince realizări în domeniul literar sau artistic, muzical sau teatral, ştiinţific sau medical – chiar şi sportiv – asociate măcar în parte cu acei evrei.
Devis Grebu este un veritabil Evreu Internaţional. Născut (în1933) şi crescut în România, a fost obligat de împrejurări politice şi ideologice să-şi caute domiciliu şi refugiu în altă parte.
Personalitatea sa, limbile pe care le vorbeşte, mijlocul de exprimare ales, dar şi formarea şi experienţa sa, toate sunt complexe şi variate.
Arta lui unifică însă diferitele identităţi care reflectă varietatea experienţelor sale în diferitele locuri care i-au format şi transformat fiinţa dintr-un unghi permanent tragi-comic, fie că este vorba de pânză, timbru poştal sau ilustraţie.
Lucrările lui Devis Grebu analizează şi reanalizează variata experienţă a artistului şi conţin un vocabular bogat în simboluri şi imagini atent realizate.
Mijloacele sale, ca şi viaţa sa, sunt splendid de diverse – de la cărţi de joc la ilustraţie de carte, de la caricaturi la acuarele şi picturi în ulei.
DEVIS GREBU despre PROPRIUL UMOR:
Aspectul „satiric“ al umorului meu, este o reflectare a dezgustului pe care-l resimt pentru „stilul“ de viaţă actual, care a devenit automatizat. Arta, adevărata artă – reacţionează în faţa acestei realităţi înconjurătoare. Cred că – în consecinţă – anumite „realităţi“, ca de exemplu idealizarea forţei, fie ea fizică, militară sau financiară, trebuie combătute, mai ales prin ironie şi satiră.
ROSLYN SIEGEL, critic de artă „The New York Times“,
despre DEVIS GREBU:
Arta dlui Grebu ascunde în spatele ilustraţiei comentariul social. Imaginile sale sunt epigrame vizuale, dense, cu înţeles comic, crud, provocator, surprinzător.
Dezaprobarea sa faţă de automatismul vieţii moderne se manifestă printr-o bizară şi adesea plină de umor juxtapunere a imaginilor. Imaginile sparte sugerează fragilitatea vieţii; numărul mare de ceasuri, scurtimea ei. Apelând deopotrivă la ochi şi la minte, lumea cu susul în jos a lui Devis Grebu oferă, după propria descriere, „un nou răspuns la anumite întrebări sau o întrebare aşteptând noi răspunsuri“.
Scriitorul IOAN T. MORAR despre DEVIS GREBU:
Întoarcerea artistului rătăcitor
Exclus din breasla plasticienilor, persecutat, împiedicat să se afirme, Devis Grebu pleacă, în 1964, din România si se lansează in străinătate ca pictor, ilustrator, designer şi profesor.
O carieră uimitoare despre care puţin a răzbătut dincoace de „Cortina de Fier“ Editura Rizzoli de pilda, a publicat in 1989, la New York, o cuprinzătoare monografie dedicata creaţiei
artistice a lui Devis Grebu a doua monografie dedicată unui român, primul fiind Brâncuşi! Desenele lui Devis Grebu nu sunt caricaturi. Sunt, mai degrabă, meditaţii grafice cu cheie ironică, aluzivă, cu tălmăciri ascunse.Umorul degajat de ele nu este unul care să provoace hohote de râs, e un umor de tip cumulativ, cu explozie întârziată, un umor înţelept, elaborat, de filon. Şi totul servit de un rafinament grafic de excepţie, de o linie foarte personală, inventivă în contorsionările sale.
O ciudată şi contrariantă luxurianţă sobră se degajă din toate desenele şi asta contribuie decisiv la alcătuirea „amprentei“ Devis Grebu.
Desenele lui Devis Grebu conţin în ele paşaportul unor mesaje universale, promovând râsul cu măsura. Cu măsura culturală.
Scriitorul CRISTIAN TEODORESCU despre DEVIS GREBU:
Căpăţânosul şi genialul Grebu
Dacă nu-l cunoşti pe Devis Grebu, ajunge să-i vezi desenele ca să-şi dai seama ce fel de om e. E unul dintre cei mai mari căpăţânoşi pe care îi cunosc. O ţine pe a lui cu atâta îndârjire, încât pâna la urmă accepţi că s-ar putea să aibă principii. Desenele lui au o existenţă autonoma fata de textul pe care il ilustrează. Are şi el simpatii şi antipatii ca tot omul dar când începe să deseneze le bagă pe toate în debara. Se transformă într-un chirurg al penitenţei care descoperă Ia pacienţii săi tot soiul de afecţiuni împotriva naturii sociale sau politice. Dar mai ales morale. Când ajunge aici, Devis devine mai pedant decât maeştrii chirurgiei plastice, doar că pe invers. Dacă îşi prinde personajele, pe care le pescuieşte din lumea VIP-urilor, cu vreo înclinaţie contrară vreuneia dintre cele zece porunci le aplică operaţii estetice cu o inventivitate de-a dreptul dumnezeiască. Şi se bucură de invenţiile lui, în acelaşi stil comunicativ al nu foarte bunului Dumnezeu din Vechiul Testament. Să nu uit, chiar dacă imi place să-l zgândăresc, îmi place să mă laud cu prietenia mea cu Devis, care din când în când e genial.
Scriitorul CORNEL IVANCIUC despre DEVIS GREBU:
Apostaziile unui îmblânzitor de lighioane publice
Ilustraţiile de presă ale lui Devis Grebu vituperează mai rău ca pamfletul; sunt alcătuite ca un pandant perfect la satiră şi pot substitui orice editorial. Indiferent de avatarurile la care sunt supuse, personajele care au avut privilegiul să fie surprinse în anamnezele artistului sunt mântuite de o droaie de păcate. Aşa se face că sunt mai multe şanse ca o lighioană publică să rămână în istorie nu prin faptele sau spusele sale, ci în istorisirile ilustratorului.
DION (Daniel lonescu), artist plastic, jurnalist, despre DEVIS GREBU:
Desenele Iui Devis Grebu au impact de dinamită. Mă simt în largul meu să scriu despre lucrările şi faptele artiştilor pe care nu-i cunosc personal. Am însă norocul să am numai prieteni talentaţi. Devis Grebu este unul dintre ei. DEVIS este un artist excepţional, aşa că nu am de ce să-mi fac procese de conştiinţă, pot însă face acest articol de cunoştinţă. L-am cunoscut pe Devis Grebu, în urmă cu aproape douăzeci de ani la New York, mai exact la „The New York Times“. Ilustraţiile lui Devis Grebu nu sunt simple aserţii la text, ele sunt parabole, şi adesea exagerat de frumoase, pentru a-şi trăi propria existenţă. Desenele lui sunt si frumoase, si destepte. De un lirism sagace, interpretările vizuale sunt poetice şi, adesea, patetice.
Desenul de presă pe care îl practică Devis are un iz de efemeridă, dar cu un impact de dinamită.
Jurnalistul CRISTIAN TEODORESCU despre DEVIS GREBU:
Înainte de a-l cunoaşte, auzisem prin 1993, lucruri fabuloase despre Devis Grebu cel din perioada americană ziaristul din mine a ciulit urechile auzind că Devis Grebu era colaborator la New York Times. Ca desenator la New York Times n-ajunge să fii genial, trebuie să fii punctual şi să poţi lucra în regim de viteza. Noi asociem geniul cu inspiraţia capricioasă şi cu anxietăţi devastatoare ca harul ar putea întârzia la întâlnirea cu artistul.
Harul lui Devis Grebu nu întârzie niciodată. Aveam sa aflu ceva mai târziu că a colaborat cu unele dintre cele mai prestigioase edituri din lume. În perioada sa franceză Devis Grebu, un metec, s-a impus convingător, patrunzând in elita artistică pariziană, încât azi Franţa îl poartă la butoniera si pe Devis Grebu. Devis Grebu are un umor de om liber, mai liber decit ne simţim mulţi dintre noi chiar si la 15 ani după căderea lui Ceausescu. Umorul o sa-mi spuneţi, e oricum un simptom de libertate. Da, dar poate fi si un simptom al libertăţii simulate, cum e faimosul nostru haz de necaz.
Devis Grebu a plecat din România împins, cred, de umorul sau. Lucrurile care pe el ii făceau sa rida in anii 60 nu erau deciî cel mult subiect de bancuri anonime care nu se spuneau deciî cu fereala. Ori cind rizi pe ascuns sau numai de fata cu persoane de încredere, risul devine un scincet suportabil Devis n-a vrut sa rida pe ascuns, simulând o libertate pe care n-o avea.
Daca ar fi vrut sa facă o cariera artistica in România, ca pictor si ca grafician sint convins ea ar fi reuşit Si poate ca ar fi fosl mult mai bine cotat decât colegii săi de generaţie despre care se vorbeşte la noi la superlativ Devis Grebu a făcut „greşeala“, daca vrei i, de a-si incerca puterile in străinătate. Si-a permis sa si reuşească, ceea ce e enervant printre artiştii suficientei noastre naţionale.
Daca Devis Grebu ar fi fost si el acolo un artist plastic care împusca in exil francul succesului, cu siguranţă ca s-ar fi ştiut mai multe despre el in România si înainte de Revoluţie Grebu n-a fost pus la index in România numai de autorităţi, ci si de colegii de breasla excedaţi de succesul sau. Aşa se face ca numele lui spune mai multe in lumea larga decât la el acasă. Exista artişti plastici romani, glorii naţionale, care si-au fabricat pentru uz intern si o cariera internaţionala, chipurile impunătoare, cu expozitii in străinătate si cu premii internaţionale mai mult sau mai puţin obscure f iecare dintre noi isi are porţia sa de recunoaştere universala, asta inceptnd de la zero. adică de la exişti, dar nu eşti recunoscut, acest era care a produs tot felul de legende compensatorii ele tip conspirationist.
Grebu e inca insuficient cunoscut in România si pentru ca el contrazice teoria ca daca n-ai pile sau bafta chioara nu devii un nume in Occident. Din succesele in străinătate ale lui Devis Grebu, daca nu mă credeţi va invit sa-i consultaţi CV-ul, se pot alcătui cel puţin patru glorii perfect plauzibile in artele plastice româneşti.
DEVIS GREBU despre COMPUTERE:
Apreciez cum se cuvine această extraordinară invenţie electronică si încerc – fără prea
mare succes – să-mi conving semenii înconjurători de avantajele acestei luări de poziţie circumspecte.
Căci sînt un mare admirator al inteligenţei umane. Cred că este un factor decisiv în păstrarea demnităţii, bunul cel mai de preţ al omului – după părerea mea. Dacă inteligenţa nativă este însămânţată şi cultivată intelectual prin experienţe de viaţă proprii – şi ale celor ce ne îndrumă primii paşi, prin lecturi de calitate şi cizelarea gusturilor vizuale si auditive, prin acumularea echilibrată şi evolutivă a cunoştiinţelor de cultură generală şi – mai ales – dacă suntem educaţi într-un spirit de tolerantă şi generozitate, avem o perfectă carapace, prin ale cărei fisuri naturale poate tîşni talentul în toate direcţiile, evident, dacă îl posedăm.
Concluzia este stilul, personalitatea. Dacă ÎN PLUS, ne permitem posesia unui aparat – sofisticat precum calculatorul – şi dacă ştim cum să-l exploatăm la sânge, tranformându-l în sclavul nostru – nu viceversa, cum se întâmplă din păcate în epoca noastră cu predilecţie tineretului -atunci, putem considera că suntem cu adevărat privilegiaţi. Căci – deşi păstrez o reticenţă alergică în pătrunderea secretelor de manipulare ale acestui superb monstru – eu mă folosesc în permanenţă de beneficiile şi atuurile sale de timp, documentare, metamorfozări estetice şi servicii poştale rapide, de calitate şi gratuite.
Folosesc intermediari, benevoli sau remuneraţi. Deci, în concluzie, nu nutresc nici cea mai mică urmă de aversiune faţă de calculator – şi cu atât mai puţin faţă de internet ci sunt vehement şi – pe cât pot – de persuasiv contra folosirii lor ca înlocuitor ai creierului, care – din păcate, mai ales la generaţia tânără – constat cu groază, tristeţe şi demoralizare, că se atrofiază pe zi ce trece. În plus, eu pretind că, atât calculatorul (cît şi telefonul mobil) – două gadgeturi devenite mijloc de afirmare pe scara societăţii de consum – nu trebuie folosite pentru frivolităţi de amuzament, ci pentru scopul adevărat şi iniţial datorită căruia au fost concepute. Cu atât mai mult, Internetul – pe care nu-l pot lua în consideraţie separat, ci ca un component important al serviciilor ce le poate aduce o judicioasă şi bine controlată utilizare a acestui robot – (care poate fi şi docil – simpatic ca un animal domestic).
Cât priveşte o eventuală schimbare de atitudine faţă de acest „fenomen“ – numai condiţia de moarte clinică a propriei mele inteligenţe, ar putea-o provoca.
Dacă as şti să mânuiesc „mai bine“ (faţă de „deloc“ care-i – în fond – situaţia actuală) această uzină de fabricat imagini, probabil că aş desena destul de mulţumitor pentru alţii, nicidecum pentru mine însumi. Căci, calitatea „mea“ de desenator (cu o anumită faimă internaţională) provine din resursele mele native, cizelate de ani mulţi de studiu şi exerciţii istovitoare, nu din manipularea – cu oricâtă măiestrie-a acestor electroni copulatori.
Nu apreciez deloc grafica făcuta pe computer, căci, o găsesc vulgara, stridenta, fabricata si mai ales lipsita de emoţia atât de necesara unei opere de arta. In schimb, tema „computerului“, este -pe de o parte- o tema care mă obsedează cu adevărat, datorita domintaiei covârşitoare si strivitoare pe care o exercită acest aparat asupra umanităţii contemporane şi – pe de altă parte – o temă/ofertă (de nerefuzat) care mi-a fost propusă de diverşi clienţi din presa internaţională si de edituri, pentru a o ilustra, tocmai pentru că – cred eu – nu mă pricep deloc la acest mecanism ce poate deveni malefic sau anost, fapt care m-a determinat să găsesc soluţii imaginare cât mai năstruşnice sau/si umoristice. Realizând de-a lungul carierei mele (mai ales în cei 15 ani la New York), mai multe sute (si nu zeci) de ilustraţii pe această „temă“, pot considera că ea a fost (şi este în continuare), atît o obsesie, cât si o fatalitate, ca să nu mai vorbesc de o plăcere, ţinând cont de beneficiile materiale ce au decurs din această activitate.
“Stely, noi n-ar trebui sa discutam despre efectul tembeliziunilor asupra unui telespectator ca tine (mult dincolo de medie ca inteligenta si ca educatie si deci relativ imun la attackul media manipulator), ci despre efectul de maciuca in moalele capului pe care tembeliziunile asa-zis “libere” il pot avea asupra unui telespectator statistic, de o inteligenta si educatie mijlocii, si cu atat mai cumplit asupra telespectatorilor subt medie ori muult subt medie (care formeaza, de altfel, o buna parte a electoratului (n.b. vezi poza alaturata)). Cum poti lasa, tu, putere ocarmuitoare, niste iresponsabili inarmati cu ditamai Tunurile Catodice se umble brambura prin subliminalele acestor bieti naivi ori needucati, subt pretextul ca-si exercita astfel “libertatea de expresie”? Daca acesti manipulatori si-ar folosi ticaloasa lor libertate doar spre a-si promova, fie si pe caile zmecheroase ale marketingului comercial, produsele, n-ar fi nicio problema, desi chiar si aici protectica consumatorului si-ar spune cuvantul sau ar trebui sa si-l spuna, la rigoare. Dar cand tu, tembeliziune comerciala, iti bati joc sistematic de seful statului, prezentandu-l in mod expres sharjat, caricat ori mincionos si denaturat, deci intr-o lumina de studio infernala, dupa care nici macar un copil de tzitza n-ar mai da doi bani pe biata “autoritate”, si cand cei pe care tu-i manipulezi astfel, in mod evident ticalos, nu sunt doar niste clienti cascalai care cumpara apa chiorensis pe post de elixirul vietii ori actiuni fni de mii de lei care de fapt nu fac nici o para chioara, ci reprezinta sute de mii sau milioane de cetateni cu drept de vot care maine vor decide nu doar pentru ei, naivii naivilor, dar si pentru tine, pentru mine si-n ultima instanta chiar pentru Romanica asta a noastra, atunci cum oare il mai poti lasa pe acest ticalos puscariabil sa-si faca mendrele, fara a-i purica la sange programele otravitoare si fara a-i ridica dreptul de antena la primul atentat contra sigurantei nationale, in fond…?
Pe Alexandru Dragomir l-am cunoscut în 1994, la unul din primele seminarii NEC. Pe atunci, Colegiul Noul Europa nu avea sediu, era itinerant prin diferite case, iar eu eram bursier. Când l-am intâlnit pe Alexandru Dragomir ne aflam la GDS, iar seminarul s-a nimerit să-l ţin eu. Tema era Galileo Galilei. Mă pregătisem din timp, eram stăpân pe toate citatele mele. Cum se obişnuia, după ori în timpul seminarului fiecare participant a intervenit cu câte o observaţie sau un comentariu. Domnul uscăţiv şi cu voce mică, limbaj banal şi dicţie oarecare, despre care mi s-a spus că e Alexandru Dragomir, a făcut un comentariu care diferea de toate celelalte prin aceea că 1) pornea chiar de la ceea ce spuseseşi; 2) era sec; 3) era precis; 4) era simplu; 5) te punea pe gânduri; 6) îţi arăta că îţi scăpase ceva important; 7) trimitea la textele citate prin pagină, capitol sau paragraf; 8 ) comentariul său era construit din mai mulţi paşi, dintre care unii se bifurcau, iar construcţia raţionamentului îţi dădea senzaţia că e “spaţială”, “stereofonică”; deschidea o perspectivă deopotrivă nouă, care ţi se impunea imediat ca evidentă; 9) îţi dădea senzaţia că profundul e sub nasul tău şi că poate fi atins cu ajutorul unei gândiri la îndemână; 10) comentariul său era spus şi cu ironie şi cu auto-ironie şi, nu ştiu cum, în acelaşi timp cu extremă seriozitate.
(b)Arca lui goE 