(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for the ‘Poetul Paradigma – Fo-pe-Vi’ Category

Herou legendar al hiper-spatz-ului!

Va rugam sa pastrati linistea! Viorele fă-te ca lucrezi!

Posted by Arca lui Goe pe Noiembrie 30, 2012

Ultima oara cand s-a intamplat sa propun pe (b)Arca d-lui Goe un topic ce-l avea drept pretext principal pe dl.AVP, acest Dan Puric al Corabiei, a fost acum un an si mai bine pe 11 Octombrie 2011. Cu acel prilej consemnam intr-un Anunt de Ultima Oră ca danticul puric de la Corabia isi privatizase blogul:

„Incepand de azi 10 Octombrie 2011, opinia publica si omenirea nu vor mai avea acces la inestimabilele profetii si informatii furnizate cu generozitate pana acum. Doar o mâna de alesi (din pacate mult mai putin de 12) vor beneficia de izvorul intelepciunii si talentului avepian, pe blogul transformat intr-un club privat. Presupun ca minunea va tine cel mult de trei zile. Maxim-maximorum.”

Astazi se intampla iaraşi. Partial. Dupa cum cu clarviziune anticipasem la vremea respectiva (clarviziunea fiind contagioasa) minunea nu a tinut decat trei zile si-un pic, dupa care proorocul de la Corabia si-a re-naţionalizat blogul spre binele patriei si-al progresului. Si asa a ramas pana in zilele noastre, cand, iarasi patruns de straluminari divine, Omul-AVP (blogger) a decis sa inchida comentariile pe nu-mai putin celebrul sau blog, intrucat nu se mai gaseau comentatori demni de maretia textelor propuse.

(Ca fapt divers: ar trebui mentionat ca gestul său, cu totul si cu totul simbolic, a venit in clipa in care devenise iminenta retragerea ultimilor doi comentatori care-i mai populau bizara vecinatate: d-na CMM (la vedere) si dl.Goe (la buna vedere, banat). Vazand relele tratamente pe care i le aplica d-nei CMM, in semn de solidaritate cu dansa, dl.Goe l-a avertizat pe dl.AVP ca in cazul in care nu reuseste sa o intoarca pe d-na CMM din drum, printr-un gest de gentleman, atunci dl.Goe se va retrage si dânsul de pe blogul sau. Orgolios, amicul AVP, a preferat sa-si forteze norocul si, declarand molima, a inchis formal comentariile (si asa inexistente), intrand in stare de… „latenţă şi letargie”. Presupunem (nu-i mare lucru) ca si de data aceasta fermitatea minunata a bloggeului va tine tot trei zile (in care guriţa-i va tăcea) apoi, invins de atata pace, va reveni asupra gravei decizii luata in contra fiintei sale virtuale.Nimic nou sub soarele (palid) clocitoare al Corabiei parcata pe Dunare, in Infern, la căldurică. Asta ca fapt divers)

Si atunci, pe buna dreptate, prea-cinstitul cititor citit si unic al (b)Arcei lui Goe s-ar putea intreba retoric: daca nema putirinta la ce chichirez galceava? Geaba? Pentru ce inca un topic care sa-l aiba ca pretext principal pe AVP, acest Puric al Corabiei? Raspunsul nenecesar este simplu: pentru a i-lustra grava stare de confuzie pe care o traversam (si n-o mai terminam de traversat). Suntem iarasi la vremea i-lustrarilor.

Daca nu este nimic mai banal decat sa-l vedem pe ex-inamicul d-lui AVP, recte dl.Radu Humor, emotionandu-se pana la lacrimi in fata scalambăielilor patriotarde ale paparudelor de la Antena 3 (fapt de un comic ponderat), admiratia d-lui AVP insusi pentru Mircea Badea and co. ofera un prilej minunat pentru a viziona deplina comedie in care ne scufundam. Faptul ca dl.AVP a ajuns sa-l admire pe Mircea Badea (cu care se compara si se asemuieste, de buna voie) si să-l deteste pe Mircea Cartarescu (cu care nu se compara nici de frica) ar putea fi (dar vai, nu este) doamnelor, domnisoarelor si domnilor, masura maretiei adânciturii in care a alunecat natia. Totusi o privire retrospectiva asupra evolutiei genului Padina (in care intra, vai si iarasi vai, atat de mulţi) ne-ar putea ajuta sa intelegem ca acest proces de convergenta catre stabila stare „radu humor”, era unul previzibil, sensul gradientului „progresului” la „intelectualii” marginali acesta fiind, in mod inexorabil.

Cum a ajuns dl.AVP (si altii ca dânsul) sa declare senin (citez din memorie):

„si deci – asa cum am spus mai demult – pentru mine “raul cel mic” e pur si simplu cel care poate ajunge la putere, 😯 hic et nunc, dar nu fiindca ista ar fi mai putin rau inlautrul sau, ci baremi fiindca e mai destept si mai potent decat adversarul sau de moment si deci poate conduce cat de cat boboru meu si al tau, de bine, de rau…”

n-ar trebui sa fie un mister pentru cei care stiu cu cine avem de-a face. Prin urmare dl.AVP tine cu guvernul, dar tine si cu opozitia… cand vine la putere, domnia sa este o fiinta simpla ca un lemming, care se deplaseaza strict in linie dreapta, cap compas pe frimitura. Raul cel mai mic fiind mereu cei care sunt la putere. E simplu, nu?

Dl.AVP ramane totusi o victima de lux a propagandei mizerabile a sistemului ticalosit, fiind emblema unei victorii a acestei propagande mult mai spectaculoasa decat victoria facila obtinuta asupra milioanelor de razi-humori. Dl.AVP a ajuns (a fost adus) sa admire si sa imbratiseze mijloacele de lupta ale sistemului ticalosit. Pentru dansul totul in „era netocratica” (un cacat stimati telespectatori) este o problema de „public relations”, de manipulare, de capacitate de a anihila adversarii prin denigrare, bascalie, pamflet, minciuni, zoaie si umori. Nimic altceva.

(Paranteza: desigur ca la imbratisarea acestor idei „novatoare” au contribuit, alaturi de eficienta prin persistenta a propagandei sistemului ticalosit, cateva tare cu care dl.AVP a venit (impregnat) din comunism (dintre care as mentiona incapacitatea sa de a intelege si accepta libertatea de expresie; a nu se crede ca-i singura tarå) precum si anumite „gingasii” personale ale sale. Este, pe de o parte foarte senzitiv la muscaturile pe care i le poate provoaca cuvantul câine (daca-i zici ca e prost, prost se simte si prost devine, fiind), iar pe de alta parte este mare fanfaron, imaginandu-se pe sine (nu se stie de ce) un geniu pustiu si neinteles al pamfletului (iconoclastic), macar de talia lui Mircea Badea, vazandu-se deci competent intr-o lume in care pentru a ajunge la putere asta se cere: pamfletareala si nimic altceva, abilitatea de a manipula astfel masele, oricum tâmpe. Cine manipuleaza mai bine, e mai bun, indiferent de orice altceva (abilitati, competente si intentii politice, economice, geo-strategice, socio-culturale, etc, mofturi), asadar o lume ideala in care unul ca dl.Avpe (marginalizat pe nedrept) si-ar putea proba utilitatea si competentele. Incolo nu. Si ca dansul nu-i unul ci foarte multi: o armata intreaga de „intelectuali” marginali care se cred „gururi” in ale analismului politic. Am incheiat paranteza).

Sensul devenirii d-lui AVP se vede bine pe directia care leaga doua declaratii ale sale facaute la o oarecare distanta in timp:

Esantion 1: AVP Says: 1 februarie 2011 la 22:18

04_viorel_abalaru1Stely, noi n-ar trebui sa discutam despre efectul tembeliziunilor asupra unui telespectator ca tine (mult dincolo de medie ca inteligenta si ca educatie si deci relativ imun la attackul media manipulator), ci despre efectul de maciuca in moalele capului pe care tembeliziunile asa-zis “libere” il pot avea asupra unui telespectator statistic, de o inteligenta si educatie mijlocii, si cu atat mai cumplit asupra telespectatorilor subt medie ori muult subt medie (care formeaza, de altfel, o buna parte a electoratului (n.b. vezi poza alaturata)). Cum poti lasa, tu, putere ocarmuitoare, niste iresponsabili inarmati cu ditamai Tunurile Catodice se umble brambura prin subliminalele acestor bieti naivi ori needucati, subt pretextul ca-si exercita astfel “libertatea de expresie”? Daca acesti manipulatori si-ar folosi ticaloasa lor libertate doar spre a-si promova, fie si pe caile zmecheroase ale marketingului comercial, produsele, n-ar fi nicio problema, desi chiar si aici protectica consumatorului si-ar spune cuvantul sau ar trebui sa si-l spuna, la rigoare. Dar cand tu, tembeliziune comerciala, iti bati joc sistematic de seful statului, prezentandu-l in mod expres sharjat, caricat ori mincionos si denaturat, deci intr-o lumina de studio infernala, dupa care nici macar un copil de tzitza n-ar mai da doi bani pe biata “autoritate”, si cand cei pe care tu-i manipulezi astfel, in mod evident ticalos, nu sunt doar niste clienti cascalai care cumpara apa chiorensis pe post de elixirul vietii ori actiuni fni de mii de lei care de fapt nu fac nici o para chioara, ci reprezinta sute de mii sau milioane de cetateni cu drept de vot care maine vor decide nu doar pentru ei, naivii naivilor, dar si pentru tine, pentru mine si-n ultima instanta chiar pentru Romanica asta a noastra, atunci cum oare il mai poti lasa pe acest ticalos puscariabil sa-si faca mendrele, fara a-i purica la sange programele otravitoare si fara a-i ridica dreptul de antena la primul atentat contra sigurantei nationale, in fond…?

Stim bine cum s-a ridicat America din salbaticia Far-Westului, devenind nu doar Tara Libertatii, dar si a domniei Legii si Autoritatii : cu o cenzura stricta asupra oricarui mijloc de comunicare in masa, de la cinema pana la televiziune. In filmele americane din epoca de consolidare a domniei legii in aceasta tara aveai voie sa-l bestelesti, sa-l balacaresti pe un politist or judecator oarecare, da, dar in final Politia si Legea trebuiau sa invinga cu orice pret, altfel filmul nu avea voie sa iasa pe piata; aveai voie sa te iei de Presedintele Americii, dar in final Presedintele trebuia sa fie, intr-un fel oarecare, heroul pozitiv si invingator, sau macar Vicepresedintele cel Bun trebuia sa-i ia locul. Mai ales in vreme de razboi – iar vremurile astea de bajenie de la noi pot fi asemuite cu-o vreme de razboi, aloo – nu te puteai juca, decat cu riscul de a aparea in fata Curtii Martiale, cu astfel de lucruri care puteau submina autoritatea statului si inocula defetismul ori descurajarea in randul cetatenilor obisnuiti.”

Esantion 2: (dupa un an si jumatate) 28 noiembrie 2012 — AVP (vezi blogul de la Corabia)

Drept urmare, Ponta face ceea ce-ar face orice politician cu mintea cât de cât înţelegătoare (…) respectiv, mai întâi vede ce Reţea Media e a mai tare (şi care e aşa nu pentru că s-au băgat bani în ea ca într-o interminabilă căldare, ca de exemplu în TVR (…) ci e mai tare pur şi simplu pentru că-l posedă pe pamfletaru media cel mai talentat, deci cel mai în stare să cucerească inimile consumatariatului de pe nat), iar apoi joacă rolul supusului devotat în faţa Sauronului Media principal (…) deci comportându-se mai degrabă ca un actor funky total, decât ca un politician scrobit ori sobru ca un cioclu cernit (ce-ar pica pe consumatariatu media actual & pleectisit ca nuca într-un perete de granit). Deosebirea dintre politicienii cică ultraşcoliţi & nisfiriţi, de care tot îmi vorbiţi, şi actoraşul Ponta, care se preface că tremură – căci doar nu credeţi că e real ? – în faţa pamfletarului miştocar ca un biet şcolar în faţa unui învăţător bestial, pentru ca apoi să facă precum popa, împăcând şi pesedeaua, şi peneleaua, şi maalaua, şi Ioropa (…) diferenţa fiind deci că Ponta se comportă ca un veritabil politician din evul netocrat, lăsând treburile tehnice ale guvernări pe seama specialiştilor din cinul tehnocrat, iar el ocupându-se doar de imaginea publică a guvernării…

* * *

Acestea fiind zise, asteptam cu nerabdare ilustrarile urmatoare ale bloggerului/comicului AVP (un pamfletar de duzina, fara drezoina si fara chenzina) care, cu o foarte mare probabilitate, vor continua comedia pe un trend crescator, cam pana pe la Anul Nou. La anul si la multi ani. Nu-ncercati sa-i pertutbati traseele logice caci nici n-ati avea cum. Ca sa se poata concentra dl.AVP a inchis comentariile (ca dl.Ceausescu, pe vremuri, graniţele). Nu insistati, iese el din cand in cand.

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | Etichetat: , , , , | 17 Comments »

Ultima ora

Posted by Arca lui Goe pe Octombrie 11, 2011

Stire de ultima ora: AVP si-a „privatizat” blogul. Incepand de azi 10 Octombrie 2011, opinia publica si omenirea nu vor mai avea acces la inestimabilele profetii si informatii furnizate cu generozitate pana acum. Doar o mâna de alesi (din pacate mult mai putin de 12) vor beneficia de izvorul intelepciunii si talentului avepian, pe blogul transformat intr-un club privat. 

Presupun ca minunea va tine cel mult de trei zile. Maxim-maximorum. 

P.S. Oare AVP ar fi in stare sa-si doneze creierul? Ca sa ajute stiinta sa inainteze catre vârful sagetii timpului din vârful Palanetei Ou? Aceasta e intrebarea.

Tradare, tradare, tradare. De trei ori tradare.

Tradarea no. 1. Gândul neglijent. Facînd mai multe lucruri deodata, precum Napoleon Bonaparte (care statea simultan pe cal si privea la dreapta) cu care de altfel si seamana foarte bine, un vizitator anonim, Dl.X, ce scrie la doua mâini si mai multe capete, obisnuind sa practice din anonimant avocatura in favoarea lui AVP, intru promovarea literatura a acestuia pe Arca lui Goe,  s-a tradat intr-un moment de vinovata neglijenta, semnand simplu AVP. A uitat omul sa basculeze insemnele anonimitatii de la (a) la (b), pardon, in procesul de redactare a comentariilor, ba aici, ba-n Focsani. Tocmai el care declarase ca detesta si nu intelege insistenta laşa a unora de a-si pastra anonimatul. Asa se face c-a ramas X-Catrina fata batrana.

Tradarea no.2. Gândul sociopat. La sugestia ca insolentele pe care le suporta ar fi rezultatul firesc al insolentelor pe care le practica i-auzi ce gaseste AVP de cuviinta sa raspunza: „Una e să-l faci cum îţi vine le gură pe un nick oarecare, despre care nu ştii cine e şi deci n-ai cum să-l insulţi ori să-l calomniezi (din moment ce nu ştii cine e), şi cu totul altceva e să jigneşti ori să calomniezi în mod nemijlocit o persoană reală, folosindu-te de insemnele sale de identitate şi chiar de locaţia sa reală. Fie numai şi pentru faptul că persoana respectivă ar fi discreditată astfel în faţa familiei sale (de cele mai multe ori pe nedrept sau folosind minciuni şi diversiuni ordinare), ar fi de ajuns ca orice instanţă de judecată onestă să ştie ce are de făcut cu insultătorul ori calomniatorul. Iar faptul că acesta din urmă se bazează pe cagula poreclei spre a se deroba de orice responsabilitate nu e decât încă o dovadă a inconştienţei sale. ” – Pentru AVP si incredibila logica avepiana o persoana pe care el nu o cunoaste nici nu exista, este o simpla ipoteza, numai buna de folosit pentru defulare, asa… o entitate fara familie, fara prieteni, fara sine.  Ba care nici macar n-ar avea voie sa riposteze in vreun fel pentru ca avepel e protejat prin asigurare la ADAS: si-a spus numele si prenumele si deci are voie sa omoare anonimi. Nu-i da prin cap ca daca n-o sti el ce persoana e in spatele unui nick, o sti poate familia nick-ului si/sau prietenii sai. Sau macar persoana in chestie. Ma rog, sociopatie in toata regula. Un efect colateral al unei stari mai generale a inconstientei sale si al incapacitatii de a accepta parteneri de discutie. Partea proasta este ca dl.AVP nu practica (dupa cum in mod mincinos incearca sa sugereze) „facutul cum iti vine la gura doar pe nick-uri oarecare, despre care nu ştii cine sunt şi deci n-ai cum să-l insulţi ori să-l calomniezi (din moment ce nu ştii cine e.) „  n.b. Auzi logica! ci si pe persoane cu notorietate publica. Pur si simplu „omul” n-a auzit de proverbul „Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”, iar daca o fi auzit, atunci oricum la el n-ar aplicare ca el e geniu. Pustiu.

Tradarea no.3. Gândul panicat. Intr-un moment de råvåşire, blogger-ul AVP si-a mutat blogul din (hyper)spatiul public in (sub)spatiul privat, ne realizand ca egoul sau nu va putea rezista prea mult timp in captivitate aseptica si sterila claustrare si nici ca inevitabila sa revenire in spatiul public nu se va putea face fara prejudicii de imagine.  N-ar fi insa nici prima, nici ultima proba a labilitatii sale, de blogger care se cauta de atata amar de vreme fara sa se gaseasca.

Update: Dupa 3 zile (pe 13 oct) bloggerul AVP a inviat pentu a le transmite discipolilor sai urmatorul mesaj:

„Nu voi redeschide dezbaterile pe acest blog decat in momentul in care voi gasi posibilitatea tehnica de a bloca doi spameori deosebit de virulenti – @Dl Goe si @Radu Humor -, care de ani de zile imi toaca nervii ceas de ceas, precum picatura chinezeasca. Multumesc pt intelegere.”

Cat de nesimtit trebuie sa fii pentru a livra cu convingere un astfel de mesaj in care incerci sa dai vina pe altii pentru propriile limite, blocaje, neputinte?

Update 2: Pariuri Sportive

A. Cat de mult poate dura miscarea Occupy Wall Street? – Pariuri Sportive !!! Okazie ! 1 EUR

Protestul intitulat „Occupy Wall Street” a ajuns, deja, la a 32-a zi de desfasurare si a devenit un fenomen global, atragand tot mai multi oameni afectati de criza economica. Dar cat poate continua aceasta manifestare vag definita, care nu are, oficial, niciun lider? Nimeni nu poate stii cu siguranta, insa, potrivit unui specialist in stiinte politice intervievat de CNN, protestul a ajuns deja la o amploare nebanuita. „A mers mai departe decat ar fi banuit oricine. Este uimitor ca a rezistat atat timp. Ceea ce vedem nu are precedent”, a decarat Michael Heaney, profesor de stiinte politice la Universitatea din Michigan (care n-a auzit de Piata Universitatii).

B. Apropo de subiectul pariului A. acesta a fost luat in dezbatere si de catre AVP. Ceea ce sugereaza pariul sportiv B: Cat ii va mai tine AVP in sus-pans pe fanii sai cu o falsa problema? Si daca a blocat dezbaterile 🙄 de ce nu posteaza (fara riscuri) articolele anticipativ-optative? Ce-l retine? Ma gandesc sa-i ofer solutia castigatoare la framantarile sale dar parca, parca i-as mai da timp de gandire pentru a gasi singur iesirea din situatie. Pana atunci tin sa-i anunt pe fanii sai (care bântuie pe aici cu niste sperante de neînteles) ca au alternativa la blocajul mediatic al maestrului claustrat intr-un silentum stampa lugubru:

AVP News

AVP Final Layout

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | 49 Comments »

A noua arta

Posted by Arca lui Goe pe August 24, 2011

Posed arta de a ma face urât. Voi cum stati?

Ca trebuie sa ai un oarecare talent pentru a te face urât fără a te intrebuinta prea tare in acest „scop”, adica de a obtine sentimente intense si de buna calitate fara efort. Credeti ca e simplu? Ia incercati. Desigur ca, fără a trişa buna-credinta, poti enerva spontan, din vorbe, pe unul sau pe altul, cu un zâmbet anume, cu un hohot de râs la un kix, cu o nuca-n perete (care dărâmă peretele), cu un deget pe o rană, da, dar un sentiment plenar si durabil precum ura nu-i chiar la indemana. Ei bine… am acest talent. Si mă mândresc cu el. Dar numai in sinea mea. Desigur. As fi tentat sa spun (spre victimizare) ca acesta este „preţul” corect al adevarului (ah, adevarul; unde voi gasi cuvăntul ce exprima adevarul?). Ei bine nu. Pentru ca nu este vorba despre „o plată” (a plati, plătire) ci despre un nesperat bonus. In lumea reala, aceea (prea) incarcata de aspecte „materiale” (patrimoniale si … matrimoniale), problema „urii” este plina de conotatii negative. In lumea virtual-imponderala a hyperspatiilor anonime nu. Este la fel de buna ca iubirea. Adesea chiar mai buna, mai utila, mai tandra, mai exotica, mai nu-stiu-cum.

Problema urii este buna si ca subiect de dezbatere. Uite aici un caz de ura a muritorului in care am reusit printr-un experiment simplu o ilustrare a trecerii de la teorie la practica, obtinand un mic esantion de ura in stare pura. Nici n-a fost greu.

Nu va ingrijorati. N-am de gând sa va vând secretul fericirii. Si nici să vi-l ofer pe gratis. (Tot n-ati avea ce face cu el in absenta talentului in discutie si a inca ceva esential si rar(isim), pe care il trec sub tacere, trebuitor oricui ar fi nevoit sa gestioneze ura, fie ea si virual-imateriala). As vrea doar sa ofer un exemplu recent, cald.

Amicul meu V. din micuţa urbe C. are un sistem filosofic al sau. Si nu de ieri, ci de alataieri. Si-l tot pitroceste, si-l tot promoveaza, la dugheana sa virtuala. Doar, doar o cumpara cineva o felie din tortul pe care-l degusta promotional, pe gratis, o gospodina din zona dughenei. Acuma sa ai un sistem filosofic al tau nu e rau. Cati au? Dorin Tudoran (de exmplu) nici n-are. Asa ceva. Are el altele dar asta nu. Nici altii n-au… Dar ma rog, sa nu deviem. Asadar a-micul meu V. din micuţa urbe C. are sistem. L-a botezat „planeta ou”. Ca sa-l faca mai atractiv l-a pus pre versuri in cu-metru avepian. Stiti bancul ala cu miliţienii care invatau tabla inmulţirii pe muzica si care pana la urma au uitat versurile. Deunăzi l-a scos iarasi de la naftalină si l-a expus in galantonul galantar, intr-o noua prezentare. Galantarul, vreau sa zic. Sistemul e acelasi – aceeasi compilatie nostima intre fel de fel de idei, majoritatea neoriginale, unele valide la ele acasa, altele dubiaose, multe false de-a dreptul, toate forţate sa intre in Patul lui Padina, unde sunt pe rand violate fara mila. Pe versuri. Versuri in care se repeta obsesiv cateva cuvinte anume (cheie) care ar trebui sa ofere citititorului stirea despre genialitatea amicului meu V: big-bang, logos, soft, ipoteză, kosmos germinativ, soare-clocitoare, sageata-timpului, vârful săgeţii timpului, sfântul duh, atom primar, alpha-male, omega-tare si-ncă-o noua germinare. Si cam asta e totul. Ingrediente ideale pentru supa primordiala. Se mai adauga un vârf de lingurita din ideea ca planeata Pamant este singura din tot Cosmosul care gazduieste viaţă 😯 si ca, sub aspect entropic, este (ar fi) entitatea cea mai avansata din Universul (in rest) monoton si marginit.

Amicul meu este asadar, un fel de Giordano Bruno inversat, răsturnat (intr-o rână, ca de la Râm ne tragem). E drept ca pentru pacatele sale Giordano Bruno a petrecut 7 ani in inchisorile comuniste fiind in cele din urma execut. Prin ardere pe rug. Dar si amicul meu este forţat sa sufere tot felul de cazne pentru crezul sau invers. Il suna bancile (la telefon) cu cereri bizare (sa-si plateasca ratele inainte de vremea muraturilor) si mai ales trebuie (trebuie?) sa suporte fel de fel de ironii si contestatii pe net (unde pierde toata ziua fiind somer, asistat al statului asistential) din partea grupului autointitulat „Loja celor 12 apostoli unici”, care se afla (mai mult ca sigur) in misiune platita pentru a-i toca nervii artistului si pentru a-l discredita (desi nimeni nu l-a creditat inca, in afara de naivul Neamtu Tziganul si naiva Banca Comerciala Corabia). Bunaoara nu mai departe decat ieri insolentul d.Goe si-a permis sa posteze un comentariu anost in deschiderea subiectului pe blogul amicului meu V. din micuţa urbe C., vizavi de cosmogonia epistemologica a gnoseologiei corabiene de rit scientist. Iata comentariul:

„Oricât de mândri am fi de ea, oricât de multe ori am relua-o, repeta-o, am pitroci-o, in oricâte cuvinte (ce din coada au sa sune, oare?) am ambala-o si oricât de evidenta am declara-o, o tâmpenie, ramâne (totusi) o tâmpenie. Planeta Ou este o tâmpenie dragutza cu valente literarea si antropologice, dar goala de orice (alt) continut. Credinta mistica a autorului in valabilitatea ei (…) este un detaliu ramas neexploatat si care va ramâne asa atata vreme cat „fenomenul” Padina nu va cadea in atentia unui scriitor profesionist (…) care sa intregeasca ce-i mai lipseste personajului prin regandirea sa intr-o perspectiva mai larga, mult mai larga. Binomul Padina-„planetaou” ca entitate compacta poate fi o instantiere romaneascå potrivita a clasei care-l contine alaturi de atatia alti „gânditori” de pe planeta, clasa ce s-ar putea numi „Provincialul Universal”.

P.S. Daca Pamantul este centrul Universului atunci cu siguranta ca Gura Padinii este buricul Pamantului. Incolo nu.

P.P.S. Sunt dezamagit foarte tare ca dl.Merfu, desi si-a anuntat intoarcerea, nu se arata. Era un companion util al d-lui Padina intregind in mod firesc comedia. D-na Stely este deja nesarata, plata, plictisitoare, comicul sau ca personaj fiind in mod categoric epuizat. Ceea ce nu s-ar putea spune despre dl. Merfu. Tot mai sper ca va reaparea cu limba sa filosofica…”

Mesajul, normal, n-a aparut. Nici nu trebuia. Nu era necesar sa apara. In schimb au aparut din senin o multime de invective, calomnii sub forma de dezvaluiri, amenintari si cate altele la adresa bietului invizibil domn Goe, in multiple mesaje in care, ca sa nu vorbeasaca singur, maestrul vorbea cu margareta. Capodopera dimpreuna cu aria calomniei pot fi vizionate AICI. Asa se face ca dl.Goe a ajuns sociopat, jigodie, securist ordinar, obraznicatura, poltron nenorocit, nåimit, vierme si pro-rector la Universitatea Bucuresti. Desi nu au vazut textul d-lui Goe care a declansat pandaliile bloggerului, ranindu-mi astfel si viguros sentimentele sensibile, 🙄 toti ceilalti cometatori (2) s-a raliat maestrului si au abandonat cosmogonia pe Dunare in favoarea caterincii si a bârfei pe blog.

I-am facut, s-ar zice, inca o data trafic amicului meu V. din micutza urbe C. intr-un moment de apatie f-estivla, cele mai multe comentarii pe topic fiindu-i dedicate d-lui Goe si nu planetei ou. (Apropou: Cu o mare probabilitate nu este vorba despre un ou sferic, precum cele de peste (!), de broasca (inclusiv ţestoasă) sau crocodil, ci de unul ovoid precum cele ale animalelor ceva mai evoluate: dinozauri si gaini, care atunci cand se oua se screm tare sa scoata sfera, pe cur, turtind-o la ecuator (invers decat planeta) si ascuţind-o la poli, cotcodacind apoi prelung, a jale. La animalele inca si mai evoluate (mamifere) teoria avp n-are aplicare, caci atunci ar fi trebuit sa vorbeasca despre planeta uter sau despre planeta testicul, ceea ce, desigur, n-ar fi lipsit de sens).

In concluzie de ce s-o fi suparat amicul V. din micuţza urbe C.? Explicatia ar putea fi extrasa din retorica sa intrebare:

AVP Says: 23 august 2011 la 23:51 – Apropo: nea @Goe pretinde ca el publica toate mesajele rafuzate de alte bloguri. De ce nu-si publica si mesajele cenzurate pe my blog ?

O intrebare care m-a induiosat. Sincer. Trec peste faptul ca domnia sa recunoaste senin ca cenzureaza pentru a reveni la supararea sa cea mare. Ca un observator atent ce se afla al fenomenului (b)Arca lui Goe, domnia sa a remarcat ca in genere atunci cand un mesaj al d-lui Goe este respins pe blogul vreunui alt fost dizident, automat acel mesaj este adus si apare pe (b)Arca la rubrica poetului cu pricina, ceea ce nu se intampla in cazul såu al poeselului cu Apel si cu apil. Discriminare s-ar zice. Eroare. Nu este nicio discriminare la mijloc. Pe blogul celuilat „dizident” exista cititori (destui) care sunt, si care sunt, vai, vaduviti si abuziv de la lectura mesajelor d-lui Goe. Este firesc sa li se mai dea o sansa. Nu intru gloria lui „nea Goe” le public pe (b)Arca cum s-ar putea crede, ci pentru cititori, pentru ei luptam noi, pentru ei muncim. Doar pentru ei. La AVP-n blog nu exista alti cititori in afara maestrului, ori el dovedeste constant ca citeste deja mesajele adrisate adrisantului, loco. Ce rost ar avea sa le mai aduc pe (b)Arca? Ca sa-i faca reclama gratuita (ca acuma)? Asta sa fie supararea? Ei uite ca i-am facut pe plac si am postat pe (b)Arca lui Goe mesajul refuzat pe (b)Arca de la Corabia. Cand o avea si domnia sa mai multi cititori si cititoare fireste ca mesajele pe care o sa mi le refuze acolo la dânsul or sa fie aduse si pe (b)Arca ca sa nu poata sa spuie comentatorii ca au fost lasati fara replica sau ca n-au avut stiinta de una, de alta. Pana atunci nu.

Ca sa ma stimuleze, amicul meu V. din micuţa urbe C. mi-a fcaut o dedicatie. Muzical-coregrafica. Aceasta, Mambo Siria – Lino Lino Catalino (pe gustul sau).

Nu pot decat sa-i multumesc si sa-i ofer la schimb o alta dedicatie cu consideratie:

Mooji – Nimic nu se intampla cu adevarat (cu subtitrare; pentru subtitrare vizionati in Youtube si apasati butonul cc)

Videoclipul a fost gasit pe blogul d-lui Suciu Vlad pe care-mi ingadui sa-l declar blogul zilei.

Update:

Giordano Bruno o fost condamnat la moarte si ars pe rug  pentru urmatoartele acuzatii:

sustinerea unor opinii contrare credinţei catolice şi a vorbirea împotriva ei şi a slujitorilor săi;
sustinerea unor opinii contrare credinţei catolice despre Trinitate, divinitatea lui Hristos, şi a Întrupării;
sustinerea unor opinii contrare credinţei catolice referitoare la Isus Hristos;
sustinerea unor opinii contrare credinţei catolice  în ceea ce priveşte virginitatea Mariei, mama lui Iisus;
sustinerea unor opinii contrare credinţei catolice atât despre transubstanţiere şi masă;
susţinerea existenţei unei pluralităţi a lumilor şi a eternitatii lor;
credinta în metempsihoză şi în transmigraţia sufletului uman în brute;
se ocupă de magie şi divinaţie.

***

Textul integral continut in topicul de mai sus este adresat exclusiv d-nei Stely. Ii rog pe ceilalti eventuali vizitatori (inclusiv pe padina) sa nu-l citeasca. Ci sa-l ignore. Este si confidential.

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | Etichetat: , , , , , , | 22 Comments »

Nişte sub-semnaţi

Posted by Arca lui Goe pe Iulie 17, 2011

S-a văzut de mai-nainte că anonimii, de nu-i cunoşti, sunt anodini şi anoşti, chiar proşti, atunci cand nu sunt uzurpatori, năimiţi, vindicativi, tâmpiţi, misogini, mârlani, onctuoşi, umorali, imorali, sociopaţi, grafomani si egocentrici. Să-i lăsam aşadar. Sa ne concentram niţel pe semnatari. Semnatarii (nimii) sunt o categorie opusa ano-nimilor. Sunt altceva. Au ceva in plus, au ceva in minus, fata de anonimii-anonimi. Si ceva… in comun. Semnatarii sunt (aşadar) anonimi cu pedigri şi fara „ano„. In rest nu. Sunt şi ei oameni şi nimic din ce-i omenesc nu le e strain. Ba din contra. Bunăoara umorul. Umorul de situaţie. Pentru ca am ţinut şi ţiu la umor aş vrea să consemnez câteva întâmplari comice cu subsemnaţi.

Am ales aproape la intamplare patru cavaleri ai apoca-lipsei, ne-anonimi, care vor fi fost lasand pe Terra (planeta testicul) si (mai ales) pe bloguri dâre cu identitate bine definita prin nume, prenume, renume, pseudonim literar, care are, care nu, si prin poza, proz, efigie etc pe care o sa le poarte secolii din gură-n gură (ca pe folclor) şi le-or duce mai departe, bla, bla, bla…si de a pururi, pretutindeni, în ungherul unori creieri, şi-or găsi, cu al lor nume, adăpost ale lor ziceri! Iata-i in toata splendoarea lor. Nu-i asa ca nu-s deloc caraghiosi?

Fidel pana-n panzele albe unor principii ferme, un gânditor mare si (post)modern, soussigné Seban Foarţă, un geniu nativ al calmburului si vorbei rasucite cu ciucuri, un elevat si elegant provincial, boem cu dispensa, eroic, s-a saturat si a spus NU! Asa NU mai merge. A decis voluntar sa abandoneze peste noapte o cariera intelectuala stralucita, acompaniata de un succes la public (he-he) henorm (si succesul si publicul), la o revista de mare prestigiu, unde isi împărţea si împărăţea gloria cu somitaţi in materie de notorietate si abonament la posteritate, dintr-un motiv simplu şi devastator: imperfectiunea lumii. La acea revista scria, printre zeci, un individ infam care-i lua aerul Gânditorului (unul Sever Voinescu). In apararea unui principiu, dupa o lupta surda cu eul, eroul nostru (un goe) decide sa se sacrifice pe sine oferind ca ofranda (hau-hau d-le Plesu) demisia sa. Un con-citatin se ofera sa-i ofere adapost, gazduire si vizibilizare. La con-citadin personajul infam e banat. Prin urmare aerul inteleptului aflat in gâlcevi cu imperfectiunea lumii este in siguranta. Si aerisirea continuaaaaaa. Insa foarte putin.

Si, unde credeti ca gaseste de cuviinta eroul-martir al inconcubinarii sa se aciueze pentru a continua firesc sa se exprime pe sine? La con-citadin, unul Dorin Tudoran pre numele sau. Ceea ce ar putea parea firesc intre consateni sa imparta acelasi “sait”. Nu? Sau nu. Adica sa pleci de la o revistuţă-prostuţă in care nimeni (nu) iţi intelegea poantele lexico-itelectualo-petrecareţe, repetate pâna la pitrocire, in baza la motivul fara rezon ca ai putea fi perceput ca conlucrator cu unul pe care-l detestai sincer, si vii unde? La unul care a concubinat bine mersi, ca coleg, de pagina, si fara greţuri, cu Ion Cristoiu, Valerian Stan si alte “ciurucuri literare” pe care le detesta “foarte profund” si abitir, inclusiv pe poetul Mircea, până in clipa tragica in care Camelia a binevoit sa-l dea afara si sa-i zdrobeasca cariera de conţopist-jurnalist de la perceptie (caci de atunci nici ca si-a mai revenit) adicatelea si recte la unul care nu-ti impartaseste principiul de baza (pretextul de…). Ca sa ce?

Ca sa ce? Ei, acuma “ca sa ce?”. Oameni in toata firea si nu pricepem “ca sa ce”. Tanarul Foarţă e amorezat de Ziţa. Oplosit ca-classic in viata pe blogul con-citatind, omul are doua ţeluri: sa produca-capodopera si sa zdrobeasca voluptos, fara mila si alte sentimente, contestatari anonimi, din aceia fara opera, fara personalitate, fara identitate, “pliznoţi” pe care-i poti ucide fara teama si fara remuscari. Prima victima a arţăgosului clasic repede vărsătoriu de sange anonim este „nea lucidul” care calcă in capcana intinsa viclean in potecă de catre maestrul Foarţă. Iata faptele:

serban foarta – June 14, 2011 at 10:50 -#20

Nea Lucide,

nu mă supăr pe ‘mneata – parol! – dacă-mi spui (că te văz om cetit, nu glumă) de cine e acest distih ilar: “Când sunt mai puţin lucid/ Parcă-mi vine să-l ucid.”

 

Lucid – June 14, 2011 at 19:40 – #22

S F: maestre, profund tushat ca v-atzi s-foartza-t inspirandu-va doua versuri-doua. Din pacate, scroafa productziunii culturale rrrominikesti e lesinata in cotetz. Noroc de florin salam ca asa ne mai cunoaste si Parisu’ hartistii.

 

Şerban Foarţă – June 14, 2011 at 21:23 – #23

Nea Lucide,

cele două versuri au fost confecţionate, în scop strict umoristic, pe vremuri (şi anume în noiembrie 1943), de G. Călinescu. – V. Rima plină, in Cronicile optimistului, EL, Bucureşti, 1964, p. 55. Dacă vrei să-i zici merci, “tuşat” cum eşti, – scrie-i la Bellu!

In încheiere, domnu’ Anonimeni, un sfat cu totul prietenesc: nu te mai străfloca (v. DEX, s.v.) să pari hazos, întrucât, congenital, eşti nesărat!

-=========

Cu cata voluptate il trimite Marele Sfoarta pe micul lucidu la Belu si cum i se mai umple gura cand ii zice nefericitului pseudonimic „domnu’ Anonimeni”.

Incurajat de aceasta victore de etapa, mareţul Foarţă, luptă şi dă-i cu mărunţeii in paralel cu promovarea capodoperei parodice in genul inca neconsacrat al epigramei in metru academic. De Ziua lui Bloomsday (sic), omul care l-a descifrat pe James  Joyce cu o usurinta pe care pana si genialul Padina (Ulise de la Corabia) ar invidia-o (daca ar citi romane de Joyce), publica un super-poem interlingual in care-l reda pe Joyce, recompus din cioburi, publicului extra-fin, format din anonimi rasati, de pe blogul Certo-Cra-Tia lui Dorin. Bun. Incantată  pana la extaz, o doamna, care frizeaza anonimatul fiind joviala si boema in acord cu standardele locului, se prezinta urgent cu un compliment si cu o critica. Complimentul este adresat maestrului, iar critica unor mizerabili care n-au gustat (nefiind capabili a fi in stare de elevare) fabula-oda.

I-auzi ce zice o doama daca nu, nu:

Daca_nu_nu – June 17, 2011 at 17:16 #7

„E şi spin şi petunie…”
Hmmm…
Joysorrow…
Şi-i joi.
Şi-i „la mijloc de iunie”…
Şi-i „etern”…
Aoleo!!! E ETEEEEEEERN??? Adică peren? Adică e veşnic şi pentru toţi aidoma?! Şi la fel…

– Chelner, ce vin ne recomanzi pentru 20 de ani de la căsătorie?
– Depinde, domnule… Vreţi să sărbătoriţi sau să uitaţi?

Daca_nu_nu – June 17, 2011 at 17:30 #8

Meditaţie (confuză) a unei naive cititoare de bloguri:
Să mă ierte Dumnezeu, că nu vreau să-mi fac păcate, dar văd că nu se mai poate omul bucura de nimic: de-o poezie, de-un cântec, de-un… tablou, de-o… poveste a cuiva, fără să năvălească unul-altul cu bocancii… Aici avem o poezie. Dacă şi la poezie mai umblăm cu strâmbe, apoi chiar ne-om duce surgun dracului pomană… Asta apropo de numerele-alea de telefon de mai sus, sau ce Dumnezeu or fi fiind ele, că aichiuuri nu le-oi putea zice…

Dar, fatalitate. A dracului fatalitate. Odata ce a livrat capodopera, mintea maestrului (si si a margaretei) este calibrata pe omorârea fara teama, fara preget, a jigodiilor anonime. Desi a fost in stare sa-i inteleaga proza lul Joyce, omul de la Timisoara, n-a fost in stare sa interpreteze lauda unei nefericite doamne cu vaste studii de pedagogie, care in loc sa semneze dracului in clar si sa zica pre sleau „Maestre esti mare, numai d-voastra va puteati gandi la asa ceva”, se apuca de metaforuţe nicknimice. Efectul este devastator. Identificand dusmanul (sari coniţa ca varsa masina si s-aprinde) mister Sfoarţă, dă un ragnet de lupta si se repede sa o faca pe doamna, proasta, pre versuri care sa-i probeze da-da-ismul, urmuzian tot, si si cunoasterea lumii si a esentei lucrului in sine. I-auzi cum o besteleste galantul Serban pe imprudenta doamna):

Şerban Foarţă – June 17, 2011 at 20:41 -#9

FABULĂ

Cică un Dacă_nu_nu

Ducea lipsă de IQ;

Şi-a rugat pe Dumnezeu

Să îi dea şi lui de-un leu.

Dumnezeul cel peren

Juca zaruri cu antren,

Neştiind că Einstein nu

I-acordase-acest atu.

„Sfinte Duh! O, Sfinte Duh!

Strigă el de prin văzduh –

Aibi, de ăsta, grijă tu

Dacă vrei, – dacă nu, nu!”

Sfântul Duh exclamă: „Minte,

Dacă nu ai dinainte,

C-ai chiulit când se dădu,

N-am de unde-ţi da IQ!”

MORALA

Poşirca sau ţâşpoaca.

Frumoasa fabula. De şic. Nu zic nu.

Trezit din visare, apropitarul blogului asirguipsit cu moderare, care conta pe con-citatinul fara Dileme mai ceva decat pe Liviu Anton Esei de la Iasi, intru promovarea blogului sau, trimite repede o depesa f.f. urgenta miso-ginului din eroare. Urmeaza un schimb de telegrame de mai mare dragul, o bijuterie de umor si umori pe care o consemnez cu ne/vinovata placere pe (b)Arca:

Şerban Foarţă -June 18, 2011 at 00:47 – #9

Draga Dorin,

aflu, cu stupoare, dintr-un mesaj al tău, că cel/cea care semnează dacă_nu_nu va fi vrut să-mi facă un compliment, chiar un elogiu, – înţeles anapoda de mine. Regret enorm malentendu-ul şi, dacă nu e prea tarziu (iar tehnic, cu putinţă), te rog să ştergi degrabă riposta-mi urmuziană. Sau să postezi, în ETEEEEERNITATE,

palinodia mea pe facebook!

Îmi rezerv, totuşi, dreptul să constat că scrisul ăsta (de pe bloguri) cu aer vag conspirativ şi în doi peri, ca şi recursul la tot felul de pitoreşti pseudonime (nu totdeauna inspirate), e de natură, după cum se vede, să ducă la stupide pocinoage.

 Cu mari păreri de rău,

 Şerban

 

Dorin Tudoran – June 18, 2011 at 01:35 – #10

@Serban Foarta, Vina imi apartine integral.

 Am sters “riposta urmuziana” si, bazandu-ma pe intelegerea colegilor de forum, am sters si citeva comentarii starnite de malentendu-ul cu pricina.

 

mihai rogobete – June 18, 2011 at 10:05 – #11

Prea proteguitor sunteţi, dom’ Tudoran; inteligenţa umorului cu care ne încântă Dacă-nu-nu ar fi parfumat forumul cu – sunt sigur – bucuria hârjoanei “sub formă continuată”. Nu-mi retrag zbenguiala din siajul jucăricii dlui. Foarţă.

 

Daca_nu_nu – June 18, 2011 at 20:43 – #13

Nu. Vina a fost a mea! Eu am greşit în primul rând, pentru că eu, după ce m-am încărcat negativ în altă parte, unde eram acuzată de tot soiul de grozăvii, dintre care cea mai urâtă a fost aceea că „predau” studenţilor „metoda folosirii degetului în răsfoirea dicţionarului”. Inventatoarea acestei noi „metode de învăţământ”, doamna Văran – pentru că despre domnia-sa este vorba – prinzând ideea că mai am de învăţat o grămadă de lucruri (spre deosebire de dumneaei, care nu mai are nimic de învăţat) s-a considerat îndreptăţită să mă apeleze cu dublul epitet „candidă şi inocentă cititoare de bloguri”. Noroc că lecturile domniei-sale sunt mai bogate, deci omenirea nu va avea de suferit în urma ignoranţei mele. În fine, nu vă mai plicisesc eu cu amănunte. Pe scurt: nu i-am mai răspuns, dar au început să apară varii comentarii semnate diferit, iar eu am serioase motive să cred că autorul lor este unul şi acelaşi cu respectiva doamnă. Mă duc, zic. Mă duc la poezia Maestrului Şerban Foarţă, că nu se poate discuta cu femeia aceasta.

Şi-am venit. Am recitit poezia şi-am scris primul comentariu, din care se vede că eram într-o dispoziţie foarte bună. Şi mi-au picat ochii pe comentariul dlui Tudoran… Atunci am văzut negru. Să scrie cineva sub diverse nick-name-uri, am mai văzut chiar aici, doar ne aducem cu toţii aminte; şi eu mai semnam cu tot soiul de nume prin subsolul diverselor publicaţii, până am rămas la acesta. Dar să scrie cineva sub diverse IP-uri, asta întrecea orice imaginaţie… Şi-atunci, la nervi, recunosc, m-am lansat în al doilea comentariu.

Dorin Tudoran – June 18, 2011 at 20:51 – #14

@Daca_nu_nu

Sa fim noi sanatosi, ca nu moare nimeni dintr-un malentendu.

Cat despre doamna de care pomeniti, uitati-o: papagalii, asemeni celorlalte pasari, pier pe limba lor.

 

Daca_nu_nu – June 18, 2011 at 21:04 -#15

De unde era să ştie Maestrul Şerban Foarţă pe unde-am umblat eu şi cu cine m-am sfădit? Omul şi-a apărat poezia. Şi pe bună dreptate! În locul Domniei-Sale, aş fi făcut exact la fel! Cine ar fi procedat altfel?

Îmi pare rău numai că n-am salvat-o. Recunosc, am fost zdrobită, pentru că n-am avut nici măcar o fărâmiţă de intenţie cârcotaşă. Or, să răneşti o poezie, vai!, acesta-i păcat la cer strigătoriu, după mintea mea. Că mintea mea, în ciuda multor gafe şi prostii pe care le produce, mai judecă din când în când şi limpede. E drept, că nu întotdeauna, şi-aici avea dreptate Poetul, reuşind să fie mare şi de data aceasta, prinzând în câteva cuvinte o temă care-a reuşit să răscolească milenii de poezie: „…nu uita, că doamna are minte scurtă, haine lungi…”. Smerit mă-nchin şi trag nădejde de-ngopare a nedoritei neînţelegeri.

Articuluşul cel de price nu e exclus să fi fost stârnit de vreo intenţie de postumă provocare a celui ce avea în plan să ne dea bătăi de cap vreme de câteva veacuri (trei la număr, cum citim în primul comentariu).

-=========

Realizand probabil ca nu este inca pregatit sa dea piept cu anonimatul, lasandu-l de izbeliste pe a-micul Tudoran, la a-nanghie, a-nonimul Serban Foarţă, despre care satistic vorbind n-a auzit nimeni, si despre care peste 30 de ani (o clipa) nu se va fi auzit niciodata, dispare anticipat si neanuntat, de pe blog, lasand poemele grele, propuse in contumacie de catre poetul convalescent Tudoran, la mana comentatorilor fara op. Intors din boala, conul Dorin incearca sa-l intoarca si pe marele maestru al ciucurilor cu o oda aniversara. Nu-nvie morţii. E-n zadar copile. Ba chiar pulseaza in contra inimicilor comuni numindu-i, fara urma de diplomatie, pe ministrul de externe T. Baconschi si pe reputatul deputat S. Voinescu, lichele patentate. Dar stii? Asa, san-fason:

Dorin Tudoran – July 15, 2011 at 04:23 – #5

@fumuresc, Zis-am eu ca a fost Baconschi? Spuneam “sub-monitori”, adicatelea, mai multi.

Confirm, cel cu numaratul e Voinescu – “apud Serban Foarta” trimite direct la Voinescu.

Confirm, dl ministru este Baconschi.

Confirm, cu totul nediplomatic: doua lichele patentate.

Adica sa vii tu, a carui singura contributie in politica dâmboviţeană a fost cea de consilier de partid si de stat al securistului pur D.Voiculescu, si sa-i numesti „lichele patentate” pe doi intelectuali, care implicandu-se in politica sunt categoric peste nivelul politicianului obisnuit in Romania, nu se poate chema decat intr-un singur fel: tupeu de mofluz.

Zona in constructie.

Atentie cad bolovani.

Cica niste semna-tari
Erau frate foarte tari
Si-au rugat pe Dumnezeu
Sa le dea un panaceu
Dumnezeu cel minunat
Era insă ocupat
Si in loc de panaceu
Le-a dat câte un sufleu.

  • zahariarobert spune:
    sâmbătă, 18 iunie 2011 la 4

@dl goe Vezi ca Socrate nu studiat logica si nici gramatica asta insa nu l-a impiedicat sa devina parintele filozofiei.
Vezi ca Isus nu a studiat nici el asa ceva si totusi a devenit cel mai mare profet al tuturor timpurilor.
Vezi ca Einstein nu a studiat logica si gramatica
Vezi ca Buddha la fel nu a studiat si totusi e uramt si ascultat si astazi de milioane de oamenii.
Cine a inventat logica si gramatica au fost aceia care nu puteau intelege si aveau nevoie de o definitie mai clara de niste ochelari cu duioptri foarte mari pentru creier.:))
Eu nu am un blog de gramatica sau logica eu am blog despre autocunoastere si “filozofie”

  • zahariarobert spune:
    sâmbătă, 18 iunie 2011 la 3

@ DL GOE(Sau “Dumnezeu”  ) )Va rog sa-mi cititi blogul (www.viatalamicroscop.com) si o sa observa-ti ca tot ce scriu vine din ignoranta si din strafundurile mintii mele,sunt ganduri si ideii proprii curate neinfluentate sau corupte,spre deosebire de dumnevoastra care postati numai preluari, reamke-uri si ideii ale altora,spre deosebire de dvs eu nu sunt un stereotip eu sunt original(cel putin eu asa cred).

 

  • zahariarobert spune:
    sâmbătă, 18 iunie 2011 la 1

Din aceasta cauza stagneaza lumea si se impotmoloste pentru caunii oamenii se cred mai destepti nu vor sa asimileze sau sa imparatseasca nu vor sa colaboreze ci doar sa se simta mai importanti si sa-si dovedeasca lor insusi ca sunt mai buni.

Asata se obsverva prin faptul ca in loc sa discutam si sa ajungem la o otiune clara si comuna colaborand am ajuns sa ne certam,contrazicem.

Asta este problema omenirii de la inceputuri, unii oamenii nu vor sa accepta ca poate si altii au dreptate ,nu vor sa accepte ca poate exista altii mai inteligeni ca ei de la care au ce invata astfel progresand impreuna,nu vor sa creada ca toti oamenii sunt la fel si fiecare putem invata unii de la altii,si in loc sa ajute si i9nvete nu fac decat sa se inchida intr-o lume a lor unde ei sunt “Dumnezei”.

  • zahariarobert spune:
    sâmbătă, 18 iunie 2011 la 4

Logica si gramatica mea e foarte buna numai ca dvs nu o intelegeti pentru ca Iq dvs nu va lasa.Domnule am sa incetez a va mai lua in considerare si am sa va arunc in groapa ignorantei pentru ca defapt dvs faceti parte ditre cei care nu vor deveni nimic,din restul,eu unul in prim rand nu sunt agramat pentru astfel n-as fi putut sa termin o facultate,faptul ca scriu asa cum scriu nu este lipsa de gramatica este licenta,scriu asa pentru ca nu am timp de detalii de gen,pe mine ma interseaza esenta ideea in sine.

Daca aceti ceva de corectat cu privinta la felul cum scriu va rog sa trimiteti la rubrica de comment de pe postul meu impreuna cu explicatii,altfel va rog sa nu-mi mai raspundeti si sa-mi sustineti revolta egoista.

Anticipare si Actualizare. I. – Blogul zilei de vara Aici: Recolta de Rosii, care probeaza, daca mai era nevoie, ca avand un destin de dizident 😉 (si un buletin de Corabia) nu poti evita greva foamei ci cel mult o poti amâna (de la tinerete pân-la batranetze). Castigati fiind dizidentii care au facut-o intocmai si la timp, contra pasaport. Toate la vremea lor.

Actualizare II Proband spirit ludic, curaj, onestitate si/sau poate inconstienta, conul Dorin si-a invins prejudecatile si a acceptat pe arca sa cateva comentarii ale d-lui Goe si ale unui oarecare Tony. Proband astfel ca nu este atins de complexul rigiditatii absolute si ca daca vrea poate oricand sa admita comentarii de la oricine, indiferent de continut si semnatura, domnia sa si-a incheiat demonstratia, aducandu-l pe dl.Goe cel putin, la starea de banare anterioara. Am asadar un mesaj de postat pe (b)Arca pe motiv ca a fost respins abuziv pe blogul sugestiv intitulat „Certocratia”. Cu riscul major de a parea narcisist, dar in fapt din dragoste pentru redundanta,  anduranta, claritate, adevar si detalii (despre care nu stiu cand sau daca vor deveni relevante, nu conteaza) voi reda istoria completa a mesajelor care l-au precedat pe cel cenzurat 😦

Tony – July 19, 2011 at 17:51 – #27
Coane Dorine foarte bine ales fragmentul de depesa. Este inca o dovada (daca mai era necesara) ca Dorin Tudoran e capabil sa scrie bine si in proza. Foarte bun textul, vervă si umor de calitate, ceea ce denota, as zice, un excelent joc de picioare, in termeni pugilistici. Tot ce mai astept cu mare nerabdare sunt selectii viitoare ale altor texte scrise in trecut care sa probeze si alte abilitati: alonja, upertcut, directe… o garda sigura si mai ales ficat, arcade, nas si dinti rezistenti. Marii campioni nu se pot face doar cu joc de picioare.

P.S. Foarte draguta “fina” “auto-ironie” in legatura cu reaua-famare a locului. Pacat ca s-au gasit spontan cativa fani-fanati care i-au cam stricat finetea. Sport de echipa, ce sa-i faci. Licheau Voinescu este varianta moderna a Elenei Ceausescu? Iata progresul. In chimie. In absenta litiului. Ar fi fost desigur un progres inca si mai notabil daca am fi avut ca purtator de cuvant la presedintie, in loc de Codoi Voinescu, un Catalin Voicu. N-a fost sa fie. Data viitoare insa destinul nu se va mai lasa pacalit asa de usor de asemanarile de nume. Mai jucati tenis?

Dorin Tudoran – July 19, 2011 at 18:59 – #29

@Tony

Ooo! Multumim de vizita. Si fiindca tot sunteti p-aci, va rog sa-i transmiteti fratelui dvs. geaman, Dl Goe, ca iar mananca ce nu trebuie pe pluta lui…plutitoare.

Zice el (sau dvs., ca m-ati “confuzat” rau de tot cu mastile si pseudonimele pe care le folositi eroic si din umbra) de 4 iulie:

” P.S. Alo copii ai patriei. Imi pare rau ca n-am timp sa scriu ceva dragut despre ziua sorei noastre mai mari de ginta latina. S-o gasi cine. In tot cazul ii spun la multi ani. In plus o sa gust tot azi, asa ca din intamplare, niste Camabert ori Roquefort (in lipsa resimtita dureros a unor saint-marcellin du Dauphine ori Pierre doree) dimpreuna cu un pahar de vin rosu. A la votre! “

De-asta o fi si lesinat bietul ambasador al Frantei in bratele lui Emil Boc!

Repet, nu e frumos sa manance ce nu trebuie. Adica: in loc de “Camabert”ii recomandam sa incerce Camembert.

Daca mai treceti p-aci, aduceti si linkul care sa duca la raportul prezentat de dvs. pe pluta in legatura cu “Niste sub-semnati” si alte ticalosii ce se petrec p-aci, pe blogul asta, si dovezi despre cat de neica-nimeni sunt alde Foarta si Tudoran aista in comparatie cu alde Roberta Anastase si Cotoi-Voinescu.

In rest, Dl Tony, bag sama ca nu va pot smulge de la peptul mamitichii – Elena Ceausescu. Ma rog, fiecare suge ce si de unde gaseste de cuviinta.

P.S. De 7 noiembrie, luati-va numele-n dintzi (hai, curaj, curaj, gaina, ca nu te taie nimenea!), venitzi p-aci cu inima curata si ne apucam de vorba.

Tony – July 19, 2011 at 21:05 – #35
Coane Dorine sunt perplex in fata replicii d-voastra. Nu ma asteptam la o asa “reactiune” care pur si simplu ma nauceste. Ce are a face Dl. Goe cu 4 Iulie si cu ambasadorul din bratele premierului? Nu stiu ce link ati dori sa aduc. De ce trebuie sa spui cum ma cheama? Asa ma cheama: Tony, ma cunoaste si conu Zaharia. De la unsp’ce Februarie bis. Sunt tot timpul cu inima curata. Ce-ar trebui sa se intample pe 7 Noiembrie? Unde? Cine zice ca d-voastra si maestru Foarta ati fi mai neica-nimeni decat Roberta si Sever? Ca nu e adevarat. Cred pur si simplu ca e incurcatura la mijloc. Maine, miercuri, Mizil. Imi pare sincer rau ca v-am suparat. Eu vrusesem doar sa va spun ca mi-a placut textul selectat in prezent din trecut si ca sper ca si viitorul sa ne aduca astfel de texte bune din trecut. In rest nu. Dar daca e cu banat nu-i bai. Ma retrag. Cele bune.

Dl.Goe – July 19, 2011 at 22:11 – #36
Ei vedeti coane Dorine? Asta e cusurul d-voastra: ati vrea numaidecat sa va laude toata lumea. Dar ce coane Dorine reclama negativa nu e tot reclama? Ce va poate face acuma domniei voastre foarte rau e scufundarea in nebagare de seama, ceea ce m-ar intrista peste masura. Va promovez si eu cum pot (muuuult mai bine decat o fac altii), vorbesc despre d-voastra, mult si bine (dand altora sansa sa ma contrazica), pun link-uri, v-am trecut in blog-roll si… in loc de o minima recunostiinta cu ce ma aleg? Cu sugestii a la Radu Humor despre mancat si supt. Coane Dorine, coane Dorine, anturajul o sa va manance. Puteti sa-mi gasiti toate cusururile din lume dar o calitate trebuie sa-mi recunoasteti si mie: sunt sincer. Si cu sinceritate va spun ca mie Dorin Tudoran imi place. Tocmai de aceea imi ingadui sa-l toc marunt cu ce nu imi place la dansul. P.S. Lasati-l pe Tony in pace ca n-are sarmanul nicio vina ca s-a radicalizat dl.Goe, cel cu care imparte realitatea nevirtuala. Vina va apartine in exclusivitate. Mai mult nu va spun pentru ca… in fine, nu voi sa ma puneti de fata. Ce-i pe 7 Noembrie? Aveti vreo nostalgie anume?

Dorin Tudoran – July 19, 2011 at 22:12 – #37
@Tony
Haida-de, perplex! Matale si perplex.
Da’, mai stii, ma voi fi lasat si eu pacalit — cum clar zici pe Arca lu’ Matale — ca si dl Mihail Neamtzu de zmecherii hyperspatziale cu scop de inducere in eroare.
Linkurile trimise de spionul meu erau urmatoarele:

https://arcaluigoe.wordpress.com/2011/07/17/niste-sub-semnati/
https://arcaluigoe.wordpress.com/2011/07/14/cronica-unui-faliment-ratat/

Daca sunt falshe sau prea labirintc fiind formatului plutei matale ne treziram — unii si alatii — pacaliti, cer iertare. Daca nu, nu; dar nu Daca_nu_nu, da?

Aibi rabdare, Domn’ Goe, si vei vide ce se produce de 7 Noiembrie. Daca nu ti-o placea, sa-mi zici 1 Aprilie.

De ce sa-ti dai numele?
De pamant.
Asta vine de la “De ce trag clopotele, Mitica?” “De funie, parinte!”
Rautati, Domn’ Goe, nu le pune la inima. Si-apoi, shpionul de te shpioneaza mi-a zis cum te cheama, adicatelea – cine esti. Dar “demascarea” asta nu se cuvine s-o fac eu. Cand te vei simti — cum pretinzi – cu inima curata si gata de aplauzele noastre, ne spui. Si noi, cu inima curata, te vom aplauda.

Succes in ramura & fara ranchiuna, Domn’ Tony.
P.S. #1 Nu, de vreo cateva luni nu maqi poci juca tenis. Cum termin perioada de recuperare, o iau de la cap. Daca mai poci. Daca nu, nu, da? Orisicatusi de putin, te voi tine la curent, elefant mic si adorat!
P.S.# 2 Zisei — fara sa gresesc — Mihail Neamtzu in loc de Neamtzu Tiganu. Fara sa gresesc, fiindca, stie tot burkin-fasezul ca in zilele lui slabe, Neamtzu Tiganu semneaza Mihail Neamtzu. La mine pe blog, can imi face placerea sa ma viziteze, Namtzu Tiganu are numai zile bune.
Dorin Tudoran – July 19, 2011 at 22:37 – #38
@ Dl. Goe
Uite, treaca si una “@Dl.Goe”. Ca sa nu zicetzi ca nu stiu sa-mi recunosc greselile.
Sunteti sincer? Cand? “@Tony” sau “@Dl.Goe”? Recunosc si asta: intrebare cam inutila, ca sincer sunteti pe toate fetele.
Sa-l las in pace pe @Tony? Pai, eu il caut sau el imi trimite ravase?
Nostalgie legata de 7 Noiembrie? Oho, ba chiar doua.
Prima – cand cadea in “zi de lucru” eram scutiti de scoala!!! Ma rog, ne ducea la defilare, dar unii ne mai pierdeam pe drum.
A doua – bunicii mei mai aveau inca rezerve de pastrama de pe timpul mustului.
Dumneavoastra nimic, asa, ceva acolo, nici o nostalgie? Trist. Lumea fara nostalgii e o pluta plina ochi cu certitudini, si, parafrazand un cantec al lui Kris K., as da toate certitudinile de azi (si de maine) pe o nostalgie de ieri, Domn’ Goe/

Dl.Goe – CENZURAT – Coane Dorine imi dati asa niste emotii ca-mi si palpita. Asadar anul viitor vine 1 Aprile mai devreme. Super. De-abia astept. Numai de n-ar veni planeta Nibiru mai inainte ca pana pe 7 Noiembrie, e-he-he, mai e asa de mult ca mii de ani i-au trebuit luminii sa ne-ajunga. Parerea mea sincera (iarasi sincera, oare o fi bine sa fiu sincer cu d-voastra?) este ca promovati evenimentul cam prea devreme. Ma rog, cum credeti.

P.S. Sunteti coane Dorine asa de plin de surprize ca-mi vine si mie perplexitatea ca lui Tony. Care va sa zica aveti shpion. Shpion profesionist care stie cum ma cheama. Ttttt. Ba mai rau, stie „cine sunt” 😯 Si v-a spus si domniei voastre? Ai, ai, ai… Coane Dorine, mi-e teama de tradare. Cat i-ati dat? Aproape sigur joaca la mai multe capete ca si mie mi-a spus cine sunteti d-voastra. La jumatate de pret. Eu zic sa-i cereti banii inapoi, iar mie sa-mi dati aplauzele inainte, ca sa nu avem vorbe pe urma. Ca-mi vine sa va si intreb, d-voastra, ce aclamati d-voastra, coane Dorine, in tara noastra? Numele sau prestatia? De curiozitate… Va urez refacere grabnica si intoarcere rapida-n tenis, ca cine nu joaca ramane copil de mingi. C-asa-i in tenis. In partidele oficiale in care joaca Mihail Neamtu. Ca tot veni vorba de tenismeni profesionisti.

Posted in Poetul GreFo, Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | Etichetat: , , , , | 26 Comments »

Locuri sub Soare. Artistii

Posted by Arca lui Goe pe Mai 13, 2011

Gabriela D. Savitsky

Cartea de Sidef

Vei sti?

Am un înger si o carte nescrisa
Om nu pot fi, de murit nu stiu cum se moare.
Ma uit la dragoste cum tine universul
Într-o respirare
Într-o grija, într-o iertare promisa.
Pietrele spun ca e trecator,
Aerul sta între lucruri, ranit,
Îngerul meu îmi spune sa uit
Zilele în care pe nimeni nu dor…

***
Duhul de hârtie

E o fiinta în mine care traieste singura si departe
De tot ce ating, ce gândesc si ce vreau.
E pura ca apa obtinuta din carte
Nu a cunoscut nici un bob de nisip
Nici setea celor ce o beau.
E o alta faptura în mine care ma creste,
Ma duce prin lume ca o tornada,
În iures neînchegat cu son cristalin.
Oprita, e un salcâm încremenit într-un perpetuu april.
E, în mine, un duh al zadarniciei
Umblând ca un patriarh cu toiag
Printre noroadele hulpave si nestiutoare.
E în mine o sete de esente, istovitoare.
O dragoste pentru viata plapânda,
Purtata în biruinta spre un rost de neînteles.
E în mine o patima vesnic flamânda
Sa îmi preschimbe cele traite în vers.

***

…As vrea sa vin într-o noapte
Si sa ma fur din sufletul tau.
Asa as putea afla cine sunt…

***

…Aceste litere infame care abia pot sa îngaime
Cât de intens te iubesc,
Din celule, vaier întors,
Cât îti iubesc copiii pe care nu ti-i voi naste
Si cât de bine te stiu cu ezitarile tale,
Cu ochii umbriti de ce nu va fi,
Te respir cum respira câmpia vara în noapte,
Lent, sacadat,
Esti ceva ce singur nicicând nu vei avea cum sa afli…

***

…Fumam tigari cu eter.
Dragostea e de pamânt,
Lacrimile, de cer.
De moarte mi-e sete,
De viata parca-s stingher.
Tu?…
Nu mai stiu cine esti.
Te privesc dintr-o umbra bolnava…

***

Viorel A. Padina

Poemul de Otel

Anton Pann
2010/09/09 — AVP

Tu ma tratezi eu nu,
tu ma admiri eu nu,
a cahfea ma saruti eu nu, si nu, si nu.
Bagabont pe subt ei, înde iele,
dracii mei dragele mele,
iata-mi dragostele lele.
Sîngur pe lumea aceea unde te culci cu ideea,
bati angelii cu leuca, da’ angelii sunt ca nuca…
Mai încet ! (râde cucoana) te-aude mama…
Fato, ma-ta nu ma schimba
moartea-i la mine pre limba.

***
Pasarea viitor
2010/09/09 — AVP

Eram unicu’ fiu nascut viu,
era opt în auz taman venise racheta Cruz.
Asta o figura era, ca o vulpita amusina.
Nu-s’ ce cauta poate ca dunarea.
Poate patrida mea poate oltenia.
Poate fete integre poate oile negre.
Frunza alba de rai, ozene de pe plai !
Desteptat brusc din somn striga harnic un om.
El striga si zicea:
Fitmo, fa fitmo fa, pe cine cauti fa?!
Nu cumva miel d-un kil, nu cumva pe al meu copil?!
Maiastra însa nu-i raspundea, era opt si o stea,
tocmai venise peste ea:
Leut în apa si sânge ametit de otelu’ ce-l suge;
Berbecut iubit de Rok

pe frunte cu rece noroc

cu meninge la mijloc.

Maiastra cu pohta-l privea cu bale se-mbalosa era noua în stea.
 Maiastra îmbatata

cânta ceafa albastra i-o desfacea

creieru’ negru i-l ciugulea.
Iar omu’ amarnic plângea:
Fitmo, fa fitmo fa, pe cine manânci fa?!
Nu cumva miel d-un leu nu cumva pe unicu’ meu?!
Maiastra însa nu-l auzea,
din rara carne se înfrupta pâna stomahu’ ei deborda de intelighentia…
Iar Angelo striga si urla: vai, vai,
creieru’ gingas, creieru’ – într-un ceas a fost a fost prapadit… !
Bucura-te, Fierule…!
Caci au ramas fara de domn ostirile de la Armaghedon,
l-au preschimbat în rok & rock, la soroc…

***

AVP Says – Vineri 13 mai 2011 la 21:54
Singura sansa sa mai pot crea ceva durabil de-acum incolo e sa renunt cu totul la perisabilele inserţii politice (ce-am avut de spus, am spus!) şi să evit orice contact cu saltimbacii şi irozii clipitei. Doamne ajută !

***

Update:

Va urma. Se afla in pregatire: „Umbrele Soarelui” – unde vom afla ce-i uneste si ce-i desparte pe Gabriela si Viorel precum si despre faptul ca si artistii fac umbra. Dar numai la soare.

Posted in Gabriela D. Savitsky, Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | Etichetat: , | 39 Comments »

Pe blog, ca-n viaţă?

Posted by Arca lui Goe pe Mai 11, 2011

Update: Ulteriorul anterior!

Pålåvragim deci vorbim?

– Ca bloggeri ori comentatori in mediile virtuale putem spune orice ne trece prin cap? Mai abitir ca-n viata? Cu ce riscuri? Cu ce limitari?

– „Vorbirea este modul prin care ne ascundem gandurile”. Ofera mediile virtuale argumente serioase pentru invalidarea acestui enunt paradoxal sau dimpotriva ii da noi valente si noi dimensiuni.

– Activitatea pe bloguri si in spatiile dedicate comentariilor cvasi-anonime (anonime prin prisma audientei limitate si neutre, neutra in raport cu opinia publica oficiala si neutra in raport cu anturajul nostru din realitate) micsoreaza sau mareste distanta dintre ceea ce suntem si ceea ce dorim/ne imaginam ca suntem?

– In general, cat de mare ar fi socul in cazul in care am fi pusi in situatia sa comparam ceea ce ne imaginam noi despre o persoana, citindu-i textele si comentariile cvasi-anonime si imaginea pe care am avea-o prin contatnt direct si nemijlocit cu acea persoana (daca ne-ar deveni cunostiinta)? Distanta dintre „una” si „alta” se datoreaza „libertatii de exprimare” sau „libertatii de cosmetizare”?

Cat de mare este diferenta dintre AVP si Viorela Abalaru? Dar dintre Conul Dorin Certocratul si Dorin Tudoran?

– Ce efecte are vorbirea libera (in medii anonime) asupra abilitatilor noastre de a gândi liber? Este aceasta abilitate stimulata sau inhibata de exercitiul vorbirii libere cu necunoscuti? Ni se consolideaza stereotipiile de gandire prin acest exercitiu voluntar de vorbire sau dimpotriva?

„Dac-a fost pus la-nceputul Genezei, dom’ Goe, rostul cuvântului nu-i de a rosti ce gândesti, ci exact ceea ce înca nu gândesti.” – rongo

– Daca „la inceput a fost cuvantul” asta ar insemna ca ar trebui sa vorbim inainte de a gandi (dupa cu ne indeamna dl.rongo), nu eludand gândrea ci anticipand-o?
Cât sens ar putea avea un asemenea indemn?

„Ideea vine vorbind” – Henry Wald

– Este formula „La inceput a fost cuvantul” echivalenta cu „La inceput a fist gândul”? Sau nu?

– Este palavrageala un viciu care creaza dependenta?

Sunt tot atatea intrebari despre care mi-ar placea sa aflu parerile altora, cat mai necunoscuti cu putinta, adica liberi.

Am extras doua raspunsuri „intâmplatoare”, exprimate recent in universul virtual de limba romana (vezi mai jos). Mai exista si alte pareri?


…Mai degraba ca-n second life.

Conexiuni intamplatoare

(intre mari scriitori necunoscuti)

…Nu ştiu cum ar fi fost fără bloguri, dar cu siguranţă, ar fi fost mai trist. La însingurarea fiecăruia în propria-i viaţă – o realitate a omului contemporan – s-ar fi adăugat şi tăcerea. Prin intermediul blogurilor, comunicăm, ne exprimăm opiniile – deşi, ca să folosesc un truism celebru, cuvintele le-au fost date oamenilor ca să-şi ascundă gândurile şi, aş adăuga, este de-a dreptul periculos să spui / scrii tot ce gândeşti.

Sigur, pentru un om care se exprimă magistral (ca să fiu modestă) în scris, blogul a fost o revelaţie. Un miracol, fereastra care se deschide, zidul care se fisurează într-un punct. Nu vă puteţi imagina cât de utilă şi fermecătoare este această funcţie a internetului, pentru o fiinţă care în viaţa de zi cu zi se exprimă ca o mulă, mai mult fiind perplexă decât reacţionând. Cei care m-au cunoscut mai întâi din scris (fără excepţie, cred) au fost dezamăgiţi de “prestaţia” mea ca individ.

De aceea, cred, artiştii ar trebui să stea în turnul de fildeş. Nu e o metaforă. Nu poţi face scamatorii, în viaţa de zi cu zi. Inspiraţia vine când vine şi atunci, da, poţi deschide porţile pentru toţi cititorii, pentru aceia care vor să zboare pe aripile imaginaţiei. Vedeţi voi, tensiunea pe care o pot pune în scris nu o pot “clona” şi în viaţa reală. De mult prea multe ori, pentru cineva care m-a “văzut” doar prin intermediul poemelor, prezenţa mea a fost dezamăgitoare. Nu am cum să schimb lucrurile. Unii chiar s-au lăsat înşelaţi rău de propria imaginaţie confundând omul cu scrisul. Sigur, scriind, pun şi din mine, din fiinţa mea, pe hârtie (pe pixeli, voila) dar…

…citeste mai aproape si mai departe AICI, acolo



Posted in Arcaluigoeologie, Gabriela D. Savitsky, Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | Etichetat: , | 58 Comments »

Citate inventate

Posted by Arca lui Goe pe Mai 10, 2011

Motto: „Dom’ Goe, mai dietetic zis, orice cauză are un defect.” rongo Says: 10 mai 2011 la 00:51

Viorel Padina, nascut poet de mare talent, actualmente prozator, fost dizident, publica din cand in cand pe blogul sau personal (o fundatura de la Corabia) fragmente din capodopera sa cosmogonica intitulata “Planeta (cu) Ou”.  Respectiva capodopera nu e rea. Pe bune. Este chiar valoaroasa dar numai si numai la pachet cu autorul (…) atat cat este el, si cu explicatiile si explicitarile pe care le ofera necontenit celor cativa care, deloc intamplator, i-au devenit spectatori si care nu sunt catusi de putin znobii, belferii, vanitoşii, mediocrii şi dodosii care sa nu perceapa ori sa nu accepte nemic nou, aloou. Dovada incontestabila a genialitatii maestrului ar fi aceea ca nici pe d-lui nu-l recunoaste nimeni, cu exceptia „ucenicilor” sai, dupa cum nici Fiul Lui Dumnezeu n-a fost re/cunoscut de-ntâi. Noutatea la Padina, ridicata la gradul de „conceptie” ar consta, in fapt, in traducerea pe olteneste a ideii (deloc noi) care incearca sa impace prin unificare Biblia cu Teoria  Big-Bang-ului, bazata la dânsul pe cateva lecturi vechi de popularizarea stiintei in Dreptul facut la fe-fe. Pacat ca pe vremea aceea nu se vorbea despre materia intunecata, care astfel a ramas neintegrata in triada Sfanta-Scriptura-Big-Bang-Padina.

Cosmogonia naiva si entropia progresului in varianta folclorica pe intelesul tuturor:

AVP Says:
9 mai 2011 la 10:57

Bună ziua.

In concepţia mea (ipoteza KG – ipoteza kosmosului germinativ), nu Pământul e vectorul teleologic ultissim al Creatorului din punctul Alfa, ci stadiul Omega în care se va înghesui materia din întregul kosmos, în forma or hyperforma în care se va fi găsind atunci, aceasta fiindultima thule e evoluţiei regenarative începute în punctul zero al timpului or dacă vreţi va fi hyperpunctul virtual în care se va reface Samântza, Softul Primar or Duhul Sfânt – “Cartea Vieţii de la Inceputul Veacurilor”, cum se exprimă Bibilia -, sămânţă îmbogăţită cu toate valenţele pe care sfântul duh le va fi dobândit estimp – şi de fapt tot Timpu…oops -, prin nou-i ciclu de Viaţă. Pământul – Planeta Ou – nu e, în concepţia mea, decât stadiul actual al “duhului” din kosmosul germinativ, este “Fiul” din coordonatele spaţio-temporale actuale, vârful “săgeţii timpului”, hic et nunc, “sămânţa” logosului creator, de acum încolo… Aşa cum am mai spus-o, dacă Ptolemeu şi geocentriştii aşezau Pâmântul în centrul lumii, dacă Nicolaus Kopernicus şi ucenicii au smuls Terra din centru-i mistic şi-au pus-o să se-nvârtească în jurul soarelui, care la randu-i era el însuşi centrul lumii (iar în concepţia mea nu e “decât” Soarele-clocitoare…oops), io iau Planeta Ou şi-o pun din nou, pe ea, în cuibuşoru-i din fruntea lumeei, însă nu în centrul, ci învârful său, aloou… Nu prea vă vine să credeţi că sunt în stare de aşa-ceva, frăticilor, n-aşa ?, deşi ştiţi şi voi – păi cum drea – că “ziua mea vine ca un hoţ“… oops.

Hai că mai vbim spre seară, când mă voi căzni – să vedem cum voi face şi voi drege, deşi am atâtea chestiuţe lumeşti pe cap – să dau drumul unui nou episod din Povestea lui Ave.

Lectura agreabila a superbisimului text de mai sus, noua dovada a faptului ca vesnicia s-a nascut la sat, din plictiseala, a avut ca efect secundar nasterea spontana a unor:

Citate inventate (de D. Puric)


1. Omul a aparut atunci cand Dumnezeu s-a culcat cu maimuta. Charles Darwin.


1 bis. Viorel Padina este un mare scriitor, un veritabil ex-dizident si un contemporan de mare viitor. Steliana Ionesco Loco.


2. Centrul Universului se afla la Corabia. Viorel Abalaru.


2 bis. De fapt citatul de mai sus este nu doar inventat ci si inexact. In forma originala suna cam asa: Centrul Universului este (si) la Corabia multumita (si) Internetului.  Modest Cichirdan Padina.


3. Omul este cel mai bun prieten al câinelui. Azorel Griveianu.


3 bis. Intr-un Univers sferic infinit, centru lumii se afla oriunde, in orice moment. Sau pretutindeni, simultan. Top Ologeanu.


4. Universul nu este nici sferic nici infinit ci ovoid de rotatie, adica un ou foarte mare. Ooo ce ou mare (vezi si Planeta Ou).  Tot Top Ologeanu.


4 bis. Sfera este simbolul perfectiunii divine. Volumul maxim inchis intr-o arie minima. Rodica Toth Top Ologeanu.


5. Omului nu-i este ingaduita perfectiunea Divina, de aceea noi, radiind din butoi, consideram ca butoiul este forma perfecta  care ne este accesibila. Ubu Rex (cu scene din Macbeth)


5 bis. Cetateana Steliana, umbra lui Viorel la Co… nu. Nu, nu …zia ci …rabia, Scabia de la Corabia, ia in smintitele ei guri tot felul nume cu renume. Nefiind nici dansa anonima isi permite, ca de la persoana la persoana. Non Grata.


6. Ovoidul de rotatie este pe departe inrudit cu sfera –mama tuturor formelor goemetrice (vår de-al trei si paispelea) dar mai ales  cu mai recentul, mai imperfectul si mai generalul elipsoid de rotatie.  Elipsoidul de rotatie are doua centre de putere, numite focare: unul la Corabia si altul in Insula Pastelui.  Sfântul Euclid de la Maglavit.


6 bis. Democratia (greaca) a suferit (enorm) atunci cand Elena (Farago) a fost la Paris, la Scornicesti si la familia Basescu (de doua ori).  Niste Domni.


7 bis. Ernesto Sabato a fost mai mare decat Gabriel Garcia Marquez. Cu 15 ani. Pe langa ei Viorel Padina e mic copil. Viorel Padina este insa mai mare decat Mircea Cartarescu. Cu 6 ani. Tempus Cronologeanu.


8. Omul este fiinta care se imbraca, isi doreste ce n-are si isi inmagazineaza mortii. Cainele lui Unamuno.


8 bis. Scornicesti – Izbiceni – Deveselu. Triunghiul bermudelor. Deveseleanu D. Mehedinti.


9. Omul este un biped cu par. Gaina este un biped cu pene. Omul este o gaina cu par. Auctor Anonim de la Tecuci Zimnicea Calafat Dabuleni Civitavecchia.


9 bis. Cuadratura cercului e un moft. Problema problemelor este alta: Cine a fost mai intai: Planeta Ou sau Viorel Padina? Viorel Padina.


10. Evident Oul a fost inaintea gainii. Pentru ca Oul l-am facut eu-supremul. Archaeopteryx Danubius.


10 bis. La inceput a fost cuvantul. Abia dupa aceea a devenit cunoscut ordinul Miranda: ai dreptul sa nu spui nimic. Profita. Politistul Adjectiv.


11 bis. A dracului fatalitate. Mitica Popescu-Bitanescu.


P.S. Sper sa nu ma intelegeti exagerat de gresit. Mie „Planeta Ou” chiar imi place (si cred ca ar merita sa fie popularizata; ceea ce si fac, in felul meu), iar autorul imi este extrem de simpatic. Altfel nu mi-as pierde timpul cu el ci cu Radu Humor. Bâza si balonul in nici un caz nu se refera la capodopera in sine, ci la cu totul si cu totul altceva. „Sa mi se dea voie sa vad (si) altceva”.

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | Etichetat: , , | 6 Comments »

Tempora. Nicio tempora.

Posted by Arca lui Goe pe Februarie 2, 2011

Tempora…

De I.L.Caragiale

Acum câtiva ani, unul dintre cei mai de seamă studenţi ai Universităţii noastre era şi tânărul Coriolan Drăgănescu. Avea inteligenţă vie, caracter de bronz, temperament de erou; pe lângă acestea, natura-l înzestrase cu un talent de orator de o putere irezistibilă.

Se-nţelege că, posedând astfel de calităţi, Coriolan trebuia să ajungă în fruntea camarazilor lui. El conducea toate mişcările studenţimii. De câte ori generoasa tinerime universitară, nemaiputând sta indiferentă faţă de împrejurările politice…

Citeste mai departe…

… sau si mai bine accepta o alta varianta de continuare… semnata de fostul erou al luptei cu cenzura comunista, inegalabilul poet al luptei de otel pentru libertate. Iata ce zice si ce cere el azi:

AVP Says: 1 februarie 2011 la 22:18

„Stely, noi n-ar trebui sa discutam despre efectul tembeliziunilor asupra unui telespectator ca tine (mult dincolo de medie ca inteligenta si ca educatie si deci relativ imun la attackul media manipulator), ci despre efectul de maciuca in moalele capului pe care tembeliziunile asa-zis “libere” il pot avea asupra unui telespectator statistic, de o inteligenta si educatie mijlocii, si cu atat mai cumplit asupra telespectatorilor subt medie ori muult subt medie (care formeaza, de altfel, o buna parte a electoratului). Cum poti lasa, tu, putere ocarmuitoare, niste iresponsabili inarmati cu ditamai Tunurile Catodice se umble brambura prin subliminalele acestor bieti naivi ori needucati, subt pretextul ca-si exercita astfel “libertatea de expresie” ? Daca acesti manipulatori si-ar folosi ticaloasa lor libertate doar spre a-si promova, fie si pe caile zmecheroase ale marketingului comercial, produsele, n-ar fi nicio problema, desi chiar si aici protectica consumatorului si-ar spune cuvantul sau ar trebui sa si-l spuna, la rigoare. Dar cand tu, tembeliziune comerciala, iti bati joc sistematic de seful statului, prezentandu-l in mod expres sharjat, caricat ori mincionos si denaturat, deci intr-o lumina de studio infernala, dupa care nici macar un copil de tzitza n-ar mai da doi bani pe biata “autoritate”, si cand cei pe care tu-i manipulezi astfel, in mod evident ticalos, nu sunt doar niste clienti cascalai care cumpara apa chiorensis pe post de elixirul vietii ori actiuni fni de mii de lei care de fapt nu fac nici o para chioara, ci reprezinta sute de mii sau milioane de cetateni cu drept de vot care maine vor decide nu doar pentru ei, naivii naivilor, dar si pentru tine, pentru mine si-n ultima instanta chiar pentru Romanica asta a noastra, atunci cum oare il mai poti lasa pe acest ticalos puscariabil sa-si faca mendrele, fara a-i purica la sange programele otravitoare si fara a-i ridica dreptul de antena la primul atentat contra sigurantei nationale, in fond…?

Stim bine cum s-a ridicat America din salbaticia Far-Westului, devenind nu doar Tara Libertatii, dar si a domniei Legii si Autoritatii : cu o cenzura stricta asupra oricarui mijloc de comunicare in masa, de la cinema pana la televiziune. In filmele americane din epoca de consolidare a domniei legii in aceasta tara aveai voie sa-l bestelesti, sa-l balacaresti pe un politist or judecator oarecare, da, dar in final Politia si Legea trebuiau sa invinga cu orice pret, altfel filmul nu avea voie sa iasa pe piata; aveai voie sa te iei de Presedintele Americii, dar in final Presedintele trebuia sa fie, intr-un fel oarecare, heroul pozitiv si invingator, sau macar Vicepresedintele cel Bun trebuia sa-i ia locul. Mai ales in vreme de razboi – iar vremurile astea de bajenie de la noi pot fi asemuite cu-o vreme de razboi, aloo – nu te puteai juca, decat cu riscul de a aparea in fata Curtii Martiale, cu astfel de lucruri care puteau submina autoritatea statului si inocula defetismul ori descurajarea in randul cetatenilor obisnuiti.”

AVP – Ceausescu ar fi fost mandru de tine!

Ceausescu n-a murit
Ne vegheaza îndârjit
Ceausescu e o scoala
Ceausescu e o boala 

E în mine e în tine
E în blocuri si uzine
Azi îl poarta fiecare
Ceausescu-n veci nu moare

Ceausescu n-a murit
Istoria ne-a pacalit
Limba lui de lemn se plimba
Ncet prin vechea noastra limba

Ceausescu n-a murit
Istoria ne-a pacalit
Noi suntem viii si mortii
Ceausesti suntem cu totii

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | Etichetat: , , , | 57 Comments »

Postare provizorie. Definitiv.

Posted by Arca lui Goe pe Ianuarie 31, 2011

Cititi acum ca nu stiti ce pierdeti !

Bunul mieu amic virtuos, A si V si P, inconjurat de (m)ucenici ascultatori, la dansul in batatura, incearca sa-si transfere magnificele-i invataturi despre libertate si altora. Dupa ce a insistat ca un un om plin de bunsimt si onoare, pe langa alti bloggeri si personaje cu propunerea demna de un doctorat sau macar de dezbatere nationala, de a nu-l mai accepta pe un anonim anume (sic) in gradinile virtuale personale, reuseste azi sa imbunatateasca dramatic termenii apelului. A si V si P este mare maestru in apeluri. La loc de cinste se afla, alaturi de alte apeluri, apelul anti-RH.  Nu e suficient sa-l banezi pe respectivul anonim anume (sic) pe blogul tau, dar trebuie sa-l eviti cu obstinatie oriunde s-ar afla acesta intamplator si eventual sa eviti cu sfintenie lourile prin care acesta a umblat, imputind aerul. Daca nu procedezi asa te-ai ars. Anatema avepiana te paste. Poate sa  reusesti in mod miraculos sa scapi nears pe rug pentru erezie dar atunci vei continua sa-ti duci mizerabila existenta ca un proscris.  Bucura-te Radu Humor. Esti o persoana importanta. Regele hyperspatiului te considera asa.

P.S. De cand a demarat campania de deratizare a lui R.H., egalul acestuia, AVP (doau personaje anonime din blogosfera virtuala, nu?, in spatele carora se afla doi cetateni dubiosi ai patriei noastre, doi patrioti) i-a ridicat el insusi in persoana banarea, in nenumarate randuri, chiar pe blogul sau, complacandu-se in a-l gazdui, invoca sau oferi ca ofranda prioteselor sale. Ce sa mai intelegi de aici? Ca n-ai ce. Nu faceti ca ei.

Si un bonus nepretuit:

 

 

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | Etichetat: , | Leave a Comment »

Numele unor persoane prea putin cunoscute…

Posted by Arca lui Goe pe Decembrie 8, 2010

Esenta totalitarismelor consta in ingradirea dreptului la libera exprimare… Cred ca esti de acord! (a se insista)

Un alt fel de „Recunoasteti personajul?” / Re-cunoasteti!

E plina lunea de pitzigoi si gaitze care chiraie dupa recunoastere si dupa bani, de sobolani spilcuiti care guitza din guritza tot asa, de gaini care cotcodacesc pe-o margica a foamei facute odata si de greieri fara creieri care le canta in struna.  In pauze chitzaie cu totii a bârfa, in coruri pe mai multe voci, impotriva altrora, a celor „ajunsi” fara a fi avut trecutul „potrivit”. E plina lumea de astfel de cacareze la fel de gretzoase precum bolsevicii intorsi pe dos sau ajunsi moaste, iar poanta e trista. Exista o poanta trista si victorioasa umflata de cacacreze.

Totusi, in lumea plina de astfel de concerte exista inca rarisime cazuri de oameni (solisti) care intr-adevar ar merita recunoastere si confort si care raman discreti, tacuti, uitati, chiar si post-post-mortem si post-post-restatnt in post-post-modernism. Oameni cu caractere puternice (opozanti ai totalitarismului nu „dizidenti”), valori intelectuale reale, talente rare. Se mai afla scriitori adevarati (nu facaturi ale unei incorecte corectitudini) care refuza premiul Nobel pentru literatura, exista dizidenti polonezi care-si refuza milionarismul (da, da), matematicieni bizari care rezolva din garsoniere probleme imposibile si care nu accepta anuntatul premiu (un alt milion de dolari), exista Urmuz, exista I.D. Sârbu, si Marino exista si el. Mi-ar placcea  sa vorbim, intr-o zi, in cate o zi,  despre toti si fiecare in parte dintre acesti ciudati discreti (pe care poate ii stii si tu), asa cum ne vom pricepe.  Azi vreau sa-ti amintesc despre un astfel de ne/caz al unui nume (,) al unei persoane prea putin cunoscute: Alexandru Dragomir, o victima ratata (inocenta) a multor si variate tentative (esuate toate) de ingradire a libertatii sale de expresie.

Lecţia lui Alexandru Dragomir

Pe Alexandru Dragomir l-am cunoscut în 1994, la unul din primele seminarii NEC. Pe atunci, Colegiul Noul Europa nu avea sediu, era itinerant prin diferite case, iar eu eram bursier. Când l-am intâlnit pe Alexandru Dragomir ne aflam la GDS, iar seminarul s-a nimerit să-l ţin eu. Tema era Galileo Galilei. Mă pregătisem din timp, eram stăpân pe toate citatele mele. Cum se obişnuia, după ori în timpul seminarului fiecare participant a intervenit cu câte o observaţie sau un comentariu. Domnul uscăţiv şi cu voce mică, limbaj banal şi dicţie oarecare, despre care mi s-a spus că e Alexandru Dragomir, a făcut un comentariu care diferea de toate celelalte prin aceea că 1) pornea chiar de la ceea ce spuseseşi; 2) era sec; 3) era precis; 4) era simplu; 5) te punea pe gânduri; 6) îţi arăta că îţi  scăpase ceva important; 7) trimitea la textele citate prin pagină, capitol sau paragraf; 8 ) comentariul său era construit din mai mulţi paşi, dintre care unii se bifurcau, iar construcţia raţionamentului îţi dădea senzaţia că e “spaţială”, “stereofonică”; deschidea o perspectivă deopotrivă nouă, care ţi se impunea imediat ca evidentă; 9) îţi dădea senzaţia că profundul e sub nasul tău şi că poate fi atins cu ajutorul unei gândiri la îndemână; 10) comentariul său era spus şi cu ironie şi cu auto-ironie şi, nu ştiu cum, în acelaşi timp cu extremă seriozitate.

De îndată ce îl vedeai desfăsurându-se, prestaţia intelectuală a lui Alexandru Dragomir îţi punea o problemă : modul său de a se raporta la marii autori (citiţi pentru a dialoga cu ei, nu pentru a-şi lua de la ei temele), exactitatea referinţelor sale (cita totul la pagină) simplitatea profunzimii sale şi originalitatea gândirii sale (pornea de la cele mai simple fapte cotidiene şi te ducea imediat, după câteva gânduri, direct în filozofia cea mai înaltă, deşi exprimată în chipul cel mai pedestru, ceea ce sporea impresia de insolit şi profunzime) – toate acestea ţineau  de felul foarte diferit în care se instalase Alexandru Dragomir în propria sa gândire. În fond, acest “fel” de a fi în propria gândire atrăgea atenţia asupra lui Alexandru Dragomir şi intriga, pentru că în lumea noastră mai este practicat de foarte puţini.

Intervenţia sa la acel seminar din 1994 mi-a produs o impresie durabilă. În primul rând, ceea ce impresiona la Alexandru Dragomir era contrastul dintre modestia discursului şi incisivitatea gândului. Mai precis: între economia mijloacelor şi eficacitatea dispozitivului de gândire. În fond, contrastul între transparenţa limbajului şi profunzimea gândirii. Dragomir vorbea limba omului de pe stradă, cu distincţia aristocratului care nu se trădează decât prin simplitate. Avea ceva neafectat în vorbire; direct în formulare; tăios în expresie; biruitor în reflecţie; fără de şiretlicuri în raţionamente; stăruitor în gândire; precis în referinţe; acut în exigenţe; adecvat în reacţii, binevoitor în politeţe şi plin de pudoare în modestie. Nu avea, cum se spune azi, politeţea oamenilor de altădată: era, pur şi simplu, bine-crescut; bine format; cu miez alcătuit, si, nu-mi dau seama cum se simţea asta, dar e sigur că se simţea, era etic construit. Hotărât lucru, Alexandru Dragomir avea ceva foarte special. Dar ce anume?

Ca să răspund la întrebare, trebuie să revin la prima mea impresie. Din felul în care cita şi trimitea încrucişat la texte, Alexandru Dragomir părea un prestidigitator. Ţin minte că, atunci când l-am întâlnit prima oară, lucrul care m-a frapat cel mai puternic a fost acela că domnul Dragomir ştia materia pentru care eu mă pregătisem anume fără ca el să se fi pregătit în mod special pentru ea. Când a acceptat invitaţia de a participa la acel seminar, aveam să aflu, Dragomir nu ştia că tema discuţiei va fi Galileo Galilei. Cu toate acestea, odată tema pusă, el a fost în stare nu doar să se raporteze imediat la ceea ce fusese expus (şi reprezenta ultimele contribuţii in exegeza de specialitate), dar şi să dovedească o deplină comandă asupra citatelor din Galileo Galilei pe catre eu le întrebuinţasem. Asta nu se putea explica decât dacă Galileo Galilei era specialitatea sa. Or, cum am aflat ulterior, Galileo Galilei nu era deloc son fort, interesele sale de cunoaştere mergând aproape în excusivitate spre marii filozofi – Platon, Aristotel, Plotin, Toma d’Aquino, Descartes, Leibniz, Kant, Hegel, Heidegger. De-a lungul timpului aveam să aflu că pe toţi aceştia Alexandru Dragomir îi ştia nu doar în original ci şi la pagină. Deşi Galilei nu era deloc specialitatea sa, Dragomir reuşea prin nu ştiu ce tehnică să ştie tot ce ştia din opera acestuia – intr-un mod extrem de viu, perfect la îndemâna, şi reuşind ca totul să îi fie mereu actual, viu şi spontan în minte. Actual ca şi când acum vedea pagina pe care o cita; viu ca si când acum imagina gândul pe care îl exprima; spontan ca şi când acum pentru prima oară se petrecea actul de gândire care stătea la originea a ceea ce spunea. Pe scurt, Alexandru Dragomir părea să posede o formidabilă „tehnică” de întreţinere în stare de permanentă funcţionare a tuturor cunoştinţelor sale. Era ca şi când ar fi posedat secretul menţinerii în viaţă a gândurilor care, odată apărute, la oamenii care nu îl posedă (noi toţi), se ofilesc şi mor. Era ca şi când gândurile şi referinţele sale ar fi fost mereu menţinute intr-o stare de actualitate şi vitalitate. (Faptul a putut fi verificat mai târziu. Într-o discuţie din 2000, am putut verifica faptul că „citatele” mele din Galilei se „învechiseră”, în timp ce ale lui, în ciuda neîntrebuinţării, rămăseseră la fel de vii ca atunci când ne întâlniserăm.)

 

Această abilitate de a-şi păstra cunoştinţele şi gândurile „în viaţă” nu poate fi înţeleasă decât luând seama că Alexandru Dragomir refuza să scrie; că nu înţelegea să îşi transforme gândirea în scris profesionist; că folosea scrisul numai ca pe o unealtă de consemnare, refuzând să îi dea statutul, pentru noi indiscutabil, de vehicul şi instrument al gândirii. Dragomir nu scria, nu pentru că nu ar fi avut talent; nu pentru că i-ar fi fost imposibil să publice ori ar fi fost nedemn pentru el să încerce să o facă, nu pentru că era steril sau boem sau leneş sau incoerent sau abulic: Alexandru Dragomir nu scria pentru că refuza să gândească scriind; voia să gândească gândind şi să-şi dezvolte gândurile vorbind.

Dacă punem împreună refuzul său de a scrie cu precizia de ac a oralităţii sale şi cu cu „tehnica” sa de a menţine „în viaţă”, cu o precizie adesea uluitoare, gânduri, raţionamente, referinţe, cărţi întregi, discursuri complicate şi aşa mai departe, ne dăm seama că ele sună cunoscut. Alexandru Dragomir pare să fi realizat exact condiţiile argumentului avansat de Platon împotriva ideii că scrisul este un leac împotriva uitării (Phaidros, 275-278 şi Scrisoarea a VII-a, 340-345).

Argumentele lui Platon sunt: unul, de natură cognitivă, celălalt, de natură morală. Argumentul moral constată că gândul scris se livrează în acelaşi fel şi cunoscătorului, şi necunoscătorului, şi celui ce l-a înţeles, şi celui ce l-a deformat. Ceea ce înseamnă că, în timp ce gândirea vie, cea care se petrece în faţa noastră, interpelează diferit pe fiecare din auditori, scrisul este neutru: şi înţeleptul şi prostul pot spune că au înţeles ce este scris, fără ca scrisul să îl poată contrazice pe prost şi să îl confirme pe înţelept. Scrisul se pretează la interpretări abuzive, în timp ce gândirea vie nu. Argumentul moral spune că scrisul nu este un ghid pentru discernamânt.

 

Argumentul cognitiv spune: prin intermediul scrisului nu vei obţine o memorie veritabilă, ci una de tip mecanic. Platon ne explică ce înseamnă acest lucru dezvoltând o analogie a scrisului cu pictura. Gândul scris faţă de gândul gândit este ca imaginea pictată faţă de realitatea vie: asemenea neînsufleţitului faţă de însufleţit. Gândul scris este o reproducere mecanică a gândirii vii. Prin urmare, ceea ce poate fi notat prin scris este gândul mort. Gândul scris este înţepenit în doua sensuri: pe de o parte, pentru că reprezintă transcrierea unui gând care a fost desprins din fluxul gândurilor care l-au creat. Pe de altă parte, pentru că a exprima înseamnă deja a selecta din bogaţia actului de a gândi ceea ce poate fi fixat prin expresie. Nu tot ce gândim poate intra în expresie, nu toată gândirea – şi atunci gândul care a ajuns sa fie scris este de două ori pietrificat. Astfel încât ceea ce va fi smuls uitării prin scris suferă de două vicii: este expresia unui gând mort şi activează o memorie mecanică – ţinerea de minte pe dinafară şi nu readucerea la iveală a gândirii care a stat la originea consemnării prin scris.

Argumentul pe care Platon îl formulează se bazează, în fond, pe distincţia între ceea ce este viu şi însufleţit, fertil în urmări, şi poate crea consecinţe, şi ceea ce este decupat, înţepenit, mort, neînsufleţit şi care, cum spune el, este mut. Problema scrisului, în concepţia lui Platon, nu stă deloc în faptul că scrierea este fixată pe un suport material, ci în faptul că, într-o cultură care privilegiază în mod masiv scrisul, unei operaţiuni din minte, vii, îi este substituit în mod definitiv un procedeu mecanic, mort, din afara sufletului. Soluţia lui Platon, care a scris, nu este să nu mai scriem, ci, cum spunea el, să distingem între scrisul pe obiecte exterioare sufletului şi scrisul în suflet; şi, distingând între ele, să nu ajungem vreodata să preferăm memoria mecanică, favorizată de scrisul pe obiecte exterioare sufletului, memoriei vii, întreţinută de capacitatea gândirii de a scrie direct pe suflet.

Ei bine, aceasta îmi pare a fi lecţia vieţii de gânditor a lui Alexandru Dragomir. El a ilustrat de o manieră perfectă condiţia gânditorului care a luat în serios argumentul lui Platon împotriva scrisului, optând, împotriva unei întregi lumi, pentru gândirea care scrie direct în suflet. De aceea referinţele sale nu îmbatrâneau şi rămâneau mereu proaspete, iar ale mele declinau, pe măsură ce încetam să le mai exersez: pentru că ale lui erau vii, aşa cum şi sufletul este viu, iar ale mele erau moarte, aşa cum, dupa vorba lui Platon, şi imaginea pictată este moartă în raport cu chipul realităţii, după care este imitată.

Lecţia lui Alexandru Dragomir este că gândul, asemenea rugăciunii, nu are nevoie de cârje pentru a atinge lucrurile cele mai importante. Mai mult: daca îi dăm cârje, el tinde să devină dependent de ele. Nu depindeţi de nimic, ne-a invaţat prin exemplul său personal Alexandru Dragomir, care să nu fie viu şi care să nu fie capabil şi să dea viaţa şi să învie. Căci adevărata gândire aşa este. (Lectia lui Alexandru Dragomir / Horia-Roman Patapieviciarticol publicat in Idei in libertate nr 3 –  martie 2005)

 

 

Posted in Arcaluigoeologie, Poetul GreFo, Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | Etichetat: , , , , | 31 Comments »

Brânza de miel se întoarce… pe unda veselă

Posted by Arca lui Goe pe Octombrie 21, 2010

Culmea adopției ar fi ca Angelina Jolie să o înfieze pe Andreea Marin.

Dupa ce i-a desfiintat din condei pe Mircea Cartaresu, Adrian Nastase, Dorin Tudoran, Doina Cornea, Paul Goma, Adrian Paunescu, Mircea Ivanescu si altii,  geniul de la Corabia isi desavarseste opera adaugandu-i pe lista “impostorilor” care degeaba au notorietate daca nu au valoare, pe alti cativa. Ghiciti pe cine? Cioran, Noica (Plesu & Liiceanu y compris) Eliade, Manolescu si… Vlasie.  I-auzi ce zice valorosul anonim notoriu avp:

AVP Says:  21 octombrie 2010

“ Si mai slabiti-ma cu Cioran, aloo… “Pe culmile disperarii” e carticica unui liceean silitor si atat. Punct. Iar dupa aia, chiar ca nu ma intereseaza… Nu gasesc la Cioran – ca si la Noica sau Eliade, de altfel – nici macar o idee originala, necum un sistem propriu, ca ganditor, iar ca stil de scriitor are un patetism de retor limbut, si punct Parerea mea, a nu se supala… oops. Rog insistent sa nu confundati notorietatea sau celebritatea cu valoarea, aloo… Valoarea creatoare nu inseamna decat originalitate stricta, unicitate stilistica si ideatica. Adica genialitate.”

***

“Ce naiba ii tot dati zor cu Manolescu si Vlasie, cand ei au raspuns hat demult la virtualele voastre intrebari despre mine… ? Manolescu – neinvitandu-ma niciodata la emisiunea lui, “Profesiunea mea, cultura”, pe care a tinut-o ani de zile la Pro Tv (desi a invitat acolo tot felu de figuri…) si neintroducandu-ma in Istoria sa literara, iar Vlasie nepublicandu-mi nici pana acum nicio carte la editura unde l-a publicat pana si pe turnatorul meu…? E clar ca acesti oameni, cu care io am fost pretin bun pana la un moment dat, prefera acum sa nu fi existat… oops Sau cum dreaq sa va spun… ?”

Florin Iaru si Radu Humor (luati si dânsi abitir in vizor de catre vizir, micul om mare) ar trebui sa fie mandri vazand domniile lor in ce companie selecta sunt vârâti in acest fel.  In acelasi timp intelectualii Stelly si Iliesiu ar trebui sa se faca mici, mici de tot, constatand ca scara valorilor la musiu asta, avp, e setata pe invers. Viceversa.

P.S. Va rog sa nu confundati notorietatea cu valoare,  ci invers.  Adica sa confundati absenta notorietatii cu geniul. Si nu cu orice geniu ci cu unul anume ce raspunde la numele de avp. Cu ochii de faianta.

Aforism din gandirea geniului: „Valoarea creatoare nu inseamna decat originalitate stricta!”  De unde se poate deduce anvergura avepiana a creatiei caci dânsul, de original, e original: Nimanui nu i-a mai trecut prin minte sa-si faca auto-portret  pictat in cacat si bale si apoi sa sustina ca e  „sepia”. Este o originalitate stricta. Daca nici asta nu e, atunci care? Poate amplitudinea cu care-si da in petec „imediat in permanenta”. Pana la urma AVP-ica fara frica este o natura fericita. Ii trebuie foarte putin pentru a-si cladi increderea de sine. Vai, atat de putin. De aceea vocile sau dimpotriva tacerile fratilor, confratilor (!?) suratelor etc, si in subsidiar ale lui RaduH, nu-i pot tulbura nemurirea si nu-i pot clatina scaunelul pe care s-a urcat ca pe un piedestal. Ecce homo! Ganditorul de la Izbiceni.

UPDATE: Din ciclul „bizari in libertate”.  Si patriotul Mircea S. Bozan din Germania se mai intoarce odata. Dupa ce a furat un text si a fost prins cu mâta-n sac, un individ din pauza ratiunii, care a fost candva gazduit ca mare patriot cu bani si pe blogul plin de sperante al lui AVP,  face fel de fel de valuri si tumbe virtuale. Vine isi cere scuze, apoi contra-ataca si-si retrage scuzele sub alta semnatura, se da-n balci. Ameninta. Pumni, picioare, avocatie, agenturi. Are si prieteni pe masura care-i tin hangul. Auto intitulati „dementi” cu care se socializeaza in spume. Ii place si se complace. Aflu mai nou ca Dl. Goe e omul lui Adrian Nastase, iar de pe Arca lui Goe se lanseasa  „virusi” catre serverele Agentiei. Cum care agentie? Agentura d-lui cu furtul pe text. Puteti viziona AICI, un exemplu despre limitele libertatii de exprimare la primate. Aria calomniei la zevzeci. Natura moarta cu dementi! Nici nu stiu ce postura sa ma minuneze mai mult: cea de tzutzar Nastase sau cea de hacker la Agenturi!

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , | 19 Comments »

Comunicat al Asociaţiei 21 Decembrie 1989

Posted by Arca lui Goe pe Octombrie 8, 2010

Comunicat al Asociaţiei 21 Decembrie 1989
EVENIMENT: ASTĂZI 7 OCTOMBRIE 2010 SE ÎMPLINESC 30 DE ANI DE LA „SEMNAREA” – LA CASA SCRIITORILOR DIN BUCUREŞTI – A „APELULUI CĂTRE EUROPA” SCRIS ÎN 1980 (AUGUST-SEPTEMBRIE) DE DL VIOREL PADINA.

„Apelul către Europa” este unicul text clar anticomunist scris de vreun intelectual în timpul regimului comunist din România anilor ’80.
Profesorul VLADIMIR TISMĂNEANU, membru de onoare al Asociaţiei 21 Decembrie 1989, preşedintele Consiliului Ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, a scris textul „Un manifest împotriva capitulării etice: Viorel Padina şi „Apelul către Europa” — prefaţă la Poemul de oţel, Epistolar iepocal, Apelul către Europa – fragmentarium, în curs de apariţie — text din care cităm:

“Este unul dintre efectele scandaloase ale amneziei bine-întreţinute de care suferă cultura politică a Romaniei post-comuniste faptul că numele lui Viorel Padina ca disident anticomunist continuă să rămână necunoscut. Evident, mai ales după publicarea interviului luat de Sorin Cucerai şi publicat în revista Orizont din Timişoara, cel puţin unii dintre noi, deci cei pentru care amintirea acelor vremuri de ruşine, spaimă şi greaţă contează imens, gestul reconstituit al poetului Viorel Padina, anume tentativa de a trimite către marile organizaţii internaţionale al său „Apel către Europa”, a devenit un subiect de meditaţie şi admiraţie. Recunosc că nu ştiam mare lucru despre Viorel: îmi vorbise doar Dorin Tudoran, mai ales după ce-l recunoscuse îndărătul ubicuului, mereu causticului şi totuşi atât de seriosului, redutabilului pseudonim „AVP” pe diversele forumuri şi bloguri. Ulterior, aveam să intrăm în legătură (mereu prin e-mail, regretând şi acum că nu am apucat să ne întlânim personal). Am înţeles semnificaţia eroică a gestului său din 1980 când, tânăr poet recunoscut ca una din speranţele supreme ale poeziei nonconformiste, a încercat să iniţieze şi în România ceea ce se petrecuse în alte state din Est: revolta spiritului, coagularea unor nuclee autonome de societate civilă, resurecţia demnităţii intelectualului, călcat în picioare vreme de decenii de abjectele aparate ideologice şi polţiste (de fapt cele două birocraţii se interpenetrau”dialectic”). Motiv pentru care numele său figurează în raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România împreună cu cele ale disidenţilor „omologaţi” de memoria contemporană.

Sfidând logica blocurilor politice nu în numele falsei „suveranităţi” a regimului naţional-stalinist al lui Nicolae Ceauşescu, ci prin raportare la valorile definitorii ale civilizaţiei europene, Viorel Padina se situa în acel şuvoi disident care avea să schimbe faţa continentului şi a lumii în anul miraculos 1989. Viorel a înţeles printre primii, asemeni lui Paul Goma şi Dorin Tudoran, că vocile intelectuale contează, că logocraţiile comuniste nu se tem de nimic într-o asemenea măsură ca de verbul eliberat de frică. In consens cu tezele afirmate de Vaclav Havel şi ceilalţi adepţi ai Cartei 77, Viorel Padina a insistat asupra inseparabilităţii păcii externe de aceea internă. Nu poate fi crezut angajamentul internaţional al unui regim care se află într-o stare de război împotriva propriului popor, susţinea poetul disident român, sperând cu disperare că se vor găsi unii prieteni care să i se asocieze. Nu a fost să fie. Disidenţa lui Vioreal Padina a început în 1980, atunci când regimul era încă în graţiile Vestului, deci când marile ziare şi influentele cancelarii îl mai priveau pe Ceauşescu drept un fel de maverick al comunismului mondial. Din câte ştiu, nimeni nu a avut curajul să se ralieze poziţiei tânărului poet. In afară de N. Manolescu, inspiratorul „Cenaclului de luni”, care a fost psihologic alături de Padina, nu s-a găsit nimeni să semneze lângă el. Ba mai mult, a fost turnat de oameni în care crezuse, abandonat de amici în care îşi investise cele mai frumoase sentimente.
Unul din scopurile Securităţii în acţiunile anti-disidente a afost neutralizarea oricărei încercări de construcţie a unor reţele colective de opoziţie. Aparatcikii şi securiştii studiaseră atent experienţele din Polonia, Ungaria, Cehoslovaica şi ştiau că odată trecut pragul de la unu la doi, gestul disident devine acţiune colectivă. Strategia regimului a fost tocmai izolarea celui care gândea şi mai ales îndrăznea să scrie alternativ. Iar Viorel Padina, prin elogiul omului european ca fiinţă nesubjugată, se plasa în direcţia propusă de Leszek Kolakowski, Adam Michnik, Aleksandr Soljenitin, Arthur Koestler, George Orwell. O direcţie susţinută constant, în emisiunile lor de la Europa Liberă, de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.
Atunci când regimul recurgea la naţionalismul pompierist, xenofob şi rudimentar al protocronismului, Viorel Padina cerea o dezorientalizare a culturii româneşti, ori mai precis spus re-occidenalizarea ei. Era exact ce scrisese Milan Kundera cand evocase, intr-un eseu celebru, tragedia „Europa rapite” (kidnapata). Apelul către Europa, confiscat de Securitate, a fost cunoscut de numeroşi intelectuali români. A fost perceput pe bună dreptate, de către simpatizanţii săi, ca şi de către securişti, drept un manifest politic pentru trezirea intelighenţiei româneşti, pentru ieşirea din starea de torpoare morală în care ajunsese datorită unor cauze ce nu pot fi discutate profund în acest spaţiu. Era un manifest împotriva capitulării etice. Mânuind magistral bisturiul lucidităţii, Viorel Padina aşeză în faţa confraţilor săi, dar şi a Europei, o deloc măgulitoare oglindă. Era o chemare la reconstituirea meritocraţiei, o invitaţie la fortificarea singurei virtuţi pe care poliţiile secrete nu au cum să o extirpeze: solidaritatea bazată pe libertatea spiritului. Disperat şi nobil, gestul lui Viorel Padina arată lumii natura grotescă a regimurilor totalitar-leniniste. Comunismul îi apărea lui Padina drept încarnarea Răului istoric, un sistem ostil trebuinţelor şi năzuinţelor fireşti ale subiectivităţii: „Comunismul n-are nici o cauză reală, nici cea mai mică aderenţă la natura actuală a omului ; el nu numai că nu vine în întâmpinarea evoluţiei fireşti, dar o contrazice în mod monstruos : prin totalitarismul ce-l caracterizează el deturnează forţa de impact a selecţiei naturale, care a fost şi va mai fi motorul lumii pentru cel putin încă 500 de ani.” şi totuşi acest sistem, absurd, ineficient, barbar, a rezistat vreme de decenii. Explicaţia lui Viorel Padina mi se pare perfect validă: comunismul s-a întemeiat pe ură, ranchiună, invidie şi resentiment. Ca şi nazismul, care a exaltat „lupta de rasă”, comunismul a glorificat principiul ostilităţii, ale urii sociale sub numele de „luptă de clasă” (aşa s-a şi numit, vreme de decenii, „revista teoretică şi politică a CC al PCR”).

Iacobinismul extremist al comuniştilor se deducea din voinţa lor de a construi o utopie egalitarist-colectivistă considerată a fi „sfirşitul istoriei”, „saltul din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii”. Tot atâţia semnificaţi vizi de conţinut, meniţi să menţină masele într-o perpetuă stare de frică, impotenţă şi extaz. Comunismul a mizat pe şamanism, pe mit, miracol şi magie. Ceea ce a realizat Viorel Padina în al său „Apel” este de fapt o autopsie exemplară a sistemului comunist, a Lagărului socialist (cum i se spunea, nedându-şi seama propagandiştii cât de adevarată era formula lor), iluminând frontierele vizibile şi invizibile, pădurea de interdicţii pe baza căreia sistemul reuşea să supravieţuiască. Cum a scris cândva Hannah Arendt, în totalitarism tot ce nu este interzis este obligatoriu (şi viceversa).

Textul lui Padina mi se pare comparabil ca intensitate etică, dar şi ca perspicacitate analitică, cu unele din cele mai vibrante pagini din memoriile Nadejdei Mandelstam. Surprinde perfect cum privaţiunea de libertate se converteşte în fuga de orice responsabilitate, în experienţa de deplină subordonare a deţinutului (Haftlingului) comunist. Un deţinut care nu mai trebuie închis în vreo temniţă, nu mai trebuie deportat în lagăre de concentrare. Întreg universul social a devenit de fapt un asemenea lagăr Sistemul funcţionează doar prin duplicitate, dedublare şi minciună. Tocmai de aceea reacţionează isteric la rostirea adevărului. Una din cărţile pe care politrucii le-au detestat cu precădere a fost Gândirea captivă de Czeslaw Milosz. Fenomenologia deşteptării minţii în lumea comunizată a fost exact ce notează Viorel Padina: revenirea intelectualilor la condiţia lor de vorbitori necenzuraţi. Tragedia sistemului, scria poetul roman, „ începe abia atunci când malaxorul comunist întâlneşte corpuri şi conştiinţe mai dure, încă neîndobitocite, nedevitalizate, neorientalizate, neortodoxe ; aşadar, atunci când dinţii săi întâlnesc oameni europeni, intelectuali… Intelectualii sunt coşmarul conducerii lagărului, sunt cei ce n-o lasă să horcăie în somnul utopiei sale. Caci, iată, ce tot vor aceşti scriitori şi artişti, acesti savanţi care nu ştiu decât să critice şi să ceară bani, libertate şi alte porcării occidentale şi care pun astfel beţe în roatele Malaxorului ? S-a ajuns pâna acolo încât conducerea Lagărului să nu-şi poată îndeplini în bune condiţii, din cauza acestora, misiunea sa istorică de formare a omului nou, perfect îndobitocit şi aplatizat. Ia să facem o şedinţă la Comitetul Politic Executiv şi să vedem despre ce e vorba. Să-i intimidăm, să-i dăm pe mâna Securităţii, iar dacă vor continua s-o facă pe deştepţii, să-i legăm. Doar nu vom rata un potenţial popor de oameni noi, viitorul nostru ştiinţifico-fantastic, din cauza câtorva inşi decadenţi, reacţionari…”

Oricine a citit stenogramele întâlnirilor lui Nicolae Ceauşescu cu scriitorii va fi de acord cu diagnosticul lui Viorel Padina. Din nefericire, în cazul acţiunii sale, sistemul a reuşit să găsească destui indivizi care să-l trădeze, să-l dezavueze ori pur şi simplu să-l uite. Iar uitarea poate fi uneori mai dureroasă decât loviturile directe. Apelul lui Viorel Padina este un cri de coeur, o expresie a curajului de a opune unei false realităţi un alt chip, neschimonosit, al intelectualului. După atâtea înjosiri masochiste, unii intelectuali au decis să nu mai tacă. Viorel Padina a fost un asemenea mărturisitor la un ceas când alţii se închinau unui tiran de mucava şi unei ideologii senile: „…dacă suntem atât de puţini, aceasta se datorează faptului că mulţi dintre colegii şi compatrioţii noştri sunt terorizaţi, inhibaţi de perspectiva privării fizice de libertate şi a represaliilor, alţii au conştiinţele deja castrate, orientalizate, obsedate de ideea supravieţuirii cu orice preţ, iar ceilalţi, în fine, cei mai mulţi, nu mai sunt. Rugaţi-vă pentru ei !”

Din abisul degradării şi dezolării, solitar, calomniat, prigonit, Viorel Padina a ştiut să reclame dreptul nostru de a nu deveni complicii infamiei”.
Dl DORIN TUDORAN, membru de onoare al Asociaţiei 21 Decembrie 1989, laureat al Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu 2010, a scris textul „Poetul teflon şi căruţa clipei” — prefaţă la Poemul de oţel, Epistolar iepocal, Apelul către Europa – fragmentarium, în curs de apariţie — text din care cităm:

“Depistat pozitiv de Nicolae Manolescu ca fiind unul din cei doi poeţi loviţi de geniu ai leatului său literar, Viorel Padina a fost decartat, cu viteza luminii, atât de autorităţile culturale româneşti, cât şi de plutonul său liric. Dacă cei dintâi au făcut-o din motive de securitate naţională (se ştie că un poet extraordinar e mai periculos decât o rachetă cu încărcătură nucleară) ceilalţi, colegii, au făcut-o, cum altfel?, spre binele literaturii române, care, în acel moment ca şi de-a lungul întregii ei istorii, fierbea de genii, genialoizi şi alte specii intermediare ca supa de peşte lăsată la nesfârşit să clocotească pe malul Deltei, la Portiţa.

De fiecare dată când este readus în pagina publică, “Poemul de oţel” dă dreptate celor ce l-au îngropat de viu pe Viorel Padina: tensiunea gândului este insuportabilă, tăişul versului mai parşiv ca sărutul unei săbii de Damasc, construcţia poemului – impenetrabilă. Este ca şi cum peste poemul lui Padina au trecut câteva sute de ani – fiecare veac cu optzeciştii, nouăzeciştii, milenariştii, deconstructiviştii, navetiştii ori paraşutiştii lui – iar diamantul se ridică de sub maldărele de moloz şi spune amuzat ”Ce drea’?”
Ce nu i se va ierta niciodată acestui poet extraordinar este totala inaderenţă la mediocritate. Pe orice parte întorci lava, ea rămâne incandescentă, strălucitoare, şi asta înnebuneşte scrumul, praful şi gloriile de hârtie creponată.

“Epistolarul iepocal” constituie Cearta Neînţeleptului cu Lumea Prea-Din-Cale-Afară-De-Înţeleaptă. Este cea mai vulnerabilă din toate poziţiile de foc de unde Viorel Padina trage rafale încrucişate asupra realităţii. Rareori s-a aflat un răzvrătit într-o minoritate atât de absolută. Bunul simţ nu-i şopteşte nimic. Îndreptarele de dans în distinsa societate şi ghidurile de parşivenie în budoarele gloriei îi sunt indiferente. Pachetul de minimă prudenţă cu care ne naştem fiecare Padina l-a dăruit congenerilor săi interesaţi să câştige la loteriile timpului oricît i-ar costa biletul.

Sunt multe paginile memorabile ale acestui Epistolar halucinant, necuviincios şi insuportabil de vindicativ, dar sunt puţine cele care exprimă mai limpede natura fracturii dintre Viorel Padina şi generaţia sa de literaţi decât scrisoarea pe care i-o trimite lui Ion Bogdan Lefter din Corabia, la 8 februarie 1990. Acel ”aţi alergat din răsputeri (unii chiar cu bălăngăniri caraghioase) pentru a nu pierde căruţa clipei” ar putea fi un excelent început pentru reevaluări dintre cele mai necesare, dar Viorel Padina ştie că lumea va fi din ce în ce mai grăbită şi recursurile sugerate de el sunt sortite deriziunii. Gesturile lui există fiindcă trebuie făcute, nu pentru că au vreo şansă de izbândă.
Împins şi împingîndu-se de unul singur într-o solitudine soră cu nebunia, Viorel Padina este unul din moşierii spaţiului cibernetic românesc. De fapt, este unul din întemeitorii acestui limbaj. Enervante, sărind mai tot timpul la beregata mediocrităţii, uneori revoltător de nedrepte, deseori incovenabil de drepte, scrise cu o ironie ucigătoare, cibertextele lui Padina sunt o literatură extraordinară.”

Recent, profesorul VLADIMIR TISMĂNEANU a publicat articolul „De profundis: Disidenţi, abdicări, înfrângeri” dedicat autorului „Apelului pentru Europa”.
Cităm căteva fragmente din articolul profesorului Tismăneanu:

“In 1980, poetul Viorel Padina a scris un text incendiar, de o mare intensitate etica si analitica. Este vorba de “Apelul catre Europa”, confiscat de Securitate in urma unor delatiuni comise de persoane apropiate de scriitor, inspaimantate de riscul culpabilitatii prin „omisiune de denunt”. Este un text exemplar al disidentei romanesti, atata si asa cum a fost aceasta. Un document tasnit du fond du gouffre obscur, spre a relua versul lui Baudelaire, in care coborase Romania, inrobita, injosita, parca impietrita de le soleil de glace al socialismului dinastic, sinteza balcanica dintre Ramses si Caligula. Chiar daca nu a circulat masiv si a fost inmormantat in arhivele politiei secrete, Apelul a pus degetetul pe rana regimului, fundamentul axiofob al unei constructii faraonic-utopice menite sa distruga demnitatea umana. Pentru Viorel Padina, regimurile totalitare sunt de fapt expresii arhetipale ale resentimentului : “Daca se poate totusi vorbi de o ‚cauza’ a regimului comunist, prin care el subzista, aceasta e resentimentul popular contra elitei. Lipsit de aportul inaltei intelectualitati – pe care de altfel o abhora – si deci aflat in imposibilitate de a-si transfera vitalitatea in sens constructiv, poporul ejaculeaza intr-un jet de aversiune contra elitei si imprumuta aceasta aversiune grupului popular aflat la putere, care o transforma in represiune. Departe de a folosi poporului, istoricitatii sale, acest resentiment, eliberat si permis de catre regimul comunist, nu serveste asadar decat functionarii grupului barbar aflat la putere. Daca acest grup ar fi o elită, ar folosi puterea in sens constructiv ; dar fiind ceea ce este, dictatura proletara nu are decat sensul clasicei barbarii. Prin aceasta, ea resuscita forte stravechi, anacronice, si creeaza grave pericole de deviere a motricitatii specific umane si de deturnare a istoriei.”

Cred ca publicarea “Apelului” este indispensabila unei asumari/cunoasteri autentice a trecutului totalitar. Fiecare caz de disidenta, fiecare actiune de opozitie isi are propria istorie, cu atatea meandre si ramificatii ce trebuie explorate respectand nuantele si neignoarand detaliile simptomatice. Nu putem sterge diferentele dintre fractionismul intrapartinic si disidenta veritabila. L-am abordat in acest sens pe Viorel Padina, propunandu-i sa ofere o analiza proprie, pe linia textului din 1980, imbogatita de experientele care au urmat, a unor chestiuni precum:

De ce nu a avut România o disidenţă ca in Polonia? Sigur, au fost voci izolate, perfect respectabile. Dar de ce a lipsit acţiunea colectivă? De ce a eşuat Mişcarea Goma? Au existat mişcări muncitoreşti, dar de ce nu s-a solidarizat inteligentsia cu ele (Valea Jiului, SLOMR, Brasov) ? De ce nu a devenit Cenaclul de luni echivalentul lui Jazz section din Cehoslovacia ? De ce n-am avut un KOR? Era PCR mai perfid dacat PMUP? Era Securitatea omnipotenta? De ce nu a creat Apelul tau o tache d’huile ?
(…) Viorel Padina nu a avut de partea sa nicio grupare literara, s-a gasit prins intr-o lupta in care, daca existau, aliatii nu se faceau nicicum auziti. A avut parte in schimb de delatiuni, de tradari. In Romania, din nefericire, notiunea de solidaritate a fost abandonata inainte de a fi practicata. A existat efortul de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania (SLOMR), dar nu a trecut de faza sa incipienta, a fost distrus inainte de a deveni o miscare nationala. In 1977, nici Miscarea Goma, nici revolta anticomunista a minerilor din Valea Jiului nu au dus la forme organizate si consecvente de solidaritate precum KOR (Comitetul de Aparare a Muncitorilor) din Polonia. In acei ani, desi existau voci critice in Uniunea Scriitorilor (si ele merita respect), nu s-a formulat un memorandum catre dictator in care sa se spuna ceea ce spuneau semnatarii Memoriului catre Ion Antonescu in primavara anului 1944. Societatea civila era aneantizata prin atomizare, supravietuia in nise, in cercuri cu preocupari aparent ezoterice, in minuscule enclave mereu amenintate. Dar au existat si vocile refuzului. Nu multe, dar reale. Atunci cand unii vor sa creeze impresia ca toata lumea a colaborat, ca nu exista cale de a nu abdica din punct de vedere moral, ca era un fel de fatalitate sa accepti colaborarea cu Securitatea, este bine sa citim cu atentie reflectiile acestui minunat poet, jurnalist si moralist care este Viorel Padina. Surazand melancolic, el ne aminteste ca in fiecare infrangere se ascunde promisiunea unei victorii”.

Dl NICOLAE MANOLESCU, cel mai important critic literar român din ultimii 45 de ani, a scris articolul „Soarta unei cărţi”, publicat în România Literară, în februarie 1993 , articol din care cităm:

“Viorel Padina este, probabil, singurul poet important al generaţiei ’80 care n-a izbutit să-şi vadă publicat nici un volum înainte de revoluţie. In reviste, i-au apărut câteva poezii, foarte puţine, mutilate şi acelea de cenzură, cum s-a întâmplat cu una dintre ele chiar în “România literară”, prin 1979, cu ocazia primei şi ultimei pagini pe care am reuşit s-o consacru optzeciştilor, aflaţi atunci la debutul lor. “Poemul de oţel” a fost premiat la concursul de debut al “Cărţii Româneşti”, în 1982, dar n-a putut fi publicat. Regretatul Florin Mugur îi era redactor. In felul lui, a făcut tot ce-a putut. Dar poetul a refuzat orice compromis. Mai mult : a intentat proces şi, fireşte, l-a pierdut, după cinci ani de tergiversări ale tipăririi. După opt ani, volumul a apărut, în sfârşit, tot la editura care-i acordase premiul, fără vreo modificare. Viorel Padina a lucrat la această carte un deceniu şi jumătate şi a aşteptat aproape un deceniu ca s-o vadă tipărită. Nu ştiu dacă va mai fi urmată de o alta. Se prea poate să ramână singurul volum al acestui poet absolut extraordinar. Viorel Padina mi-a trimis, pe vremuri, mai multe scrisori, dintre care unele n-au ajuns până la mine, şi a avut probleme cu securitatea pentru limba lui ascuţită şi pentru imaginea pe care scrisorile o dădeau despre prezentul comunist. (Securitatea nu ascundea nici măcar faptul că le interceptase). Scrisorile care s-au păstrat ar merita să fie strânse într-un volum şi tipărite. Ele reprezintă una dintre cele mai teribile mărturii pentru o epocă şi pentru o lume.”

Cităm, de asemenea, următorul fragment din ”APELUL CĂTRE EUROPA” scris în august-septembrie 1980:
„Ortodoxismul a lucrat în România în sensul molesirii latinitatii originare, al inhibarii activismului si voluntarismului specific acestei rase, al devitalizarii treptate. Dintr-o etnicitate plina de initiativa, cu o puternica personalitate virila, ortodoxismul a facut o turma de sclavi, un harem pus la dispozitia barbatiilor imperiale de pretutindeni. Principiul ortodox : “Orice împaratie este de la Dzeu, chiar daca vine prin dracu” a fost inculcat poporului sub forma neaosa: “Vin ai nostri, pleaca ai nostri !”, ceea ce a permis ca toti strainii ce ne-au calcat de-a lungul vremii (de la Huni pâna la Rusi) sa ajunga sa ne fie stapâni. Feminitatea, frica, supusenia, pasivitatea, ospitalitatea lasa au patruns masiv în mentalitatea urmasilor legiunilor cu acvila si ai ostirilor cu cap de lup, îndepartându-i de matca lor originara (fundata pe urbanizare, mestesuguri, comert, razboi) si implantându-i într-un stil de viata specific oriental, tradus prin lentoare spirituala, ruralism, anistorism, depolitizare, absenteism social. Termenul de “valah”, care la origine însemna “roman”, a ajuns sa însemne “cioban”. Cetatile fortificate, castrele romane si davele, importantele centre urbane s-au ruinat prin neuz, tara fiind împânzita cu atemporale obsti satesti si cu manastiri : consecinte si cauze ale orientalizarii. Drept urmare, si cultura acestui popor orientalizat va deveni, pe de o parte, folclorica, arhaizanta, iar pe de alta, bisericoasa la modul cultic, dogmatic. Orice nota de intelectualitate, de initiatiativa, de libertate lipseste si prin urmare lipseste elita. Nici o personalitate nu poate irumpe în afara dogmei, relieful ideal e “spatiul mioritic”, cumintenia duce la hieratism, rationalitatea si artisticitatea trebuie sa dispara. E o teribila încremenire bizantina, consecinta a unei utopii a asteptarii, o rabdare imbecilizanta, o mortificare continua, o degenerare. Orientul patrunde în acest spatiu european (lasat fara aparare) prin toti porii, prin fisurile etnice, insinuându-se cu viclenia somnului religios.
Dominatia otomana – extinsa pe durata a câteva secole -, din contra, a vulgarizat poporul. Vulgarizarea, în acest context, trebuie înteleasa în sensul deschiderii bruste, catastrofice, a supapei vitalitatii populare – inhibate de ortodoxism – catre un mod de viata dezaxat, ceea ce se va numi balcanism. Frustrat de independenta si spoliat de specificitate, pe de o parte, napadit de o concretete barbara, pe de alta, poporul îsi va canaliza energia într-o viata tipica de bâlci oriental, impur, irational, lipsit de orice teleologie. Lenea, coruptia, hotiile, prostitutiile de toate felurile patrund debordant.

Pe acest teren entropic, degradat pîna la nefiinta, utopiile prind foarte usor radacini. Iar cea mai teribila dintre utopii este comunismul… “

VIOREL PADINA – DATE BIO-BIBLIOGRAFICE
* Născut la 29 Octombrie 1950 în Gura Padinii, jud.Olt, într-o familie de pescari (name real: Viorel Abălaru).* Pseudonim literar – Viorel Padina, nickname – AVP. Membru al Cenaclului de Luni (1977).* Autor al “Apelului către Europa” (1980), redactor al samizdatului “NU!” (1981), manifest anticomunist aflat de asemenea în arhiva Securităţii.* Premiat la concursul de debut din 1982 al editurii “Cartea Româneasca” cu volumul “Poemul de oţel”, care însă nu va apărea decât în 1991, la aceeaşi editură, din pricina dosarului “pătat” al autorului (ce va intenta un proces, în 1987, editurii şi Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste – dosar nr.611/1987 al Judecătoriei sectorului 1, Bucureşti -, singurul proces de acest gen din epocă).* Cel mai just analist politic al ultimilor 30 de ani.* Autor al scrierilor: “Apelul către Europa”, “Poemul de oţel”, „Planeta-ou”, „Aesopus altfel spus”.

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | 62 Comments »

Atitudini AVP

Posted by Arca lui Goe pe Septembrie 18, 2010

O atitudine mizerabila, inepta, bogat asezonata cu sirop de fanfaron, este promovata pe blogul AVP in legatura cu Mircea Cartarescu. Mircea Cartarescu este un scriitor profesionist (printre putinii pe care-i avem), iar analizele si comentariile sale politice, pe care le scrie in calitate de simplu cetatean (un cetatean inzestrat intamplator cu talentul literar al scriitorului profesionist) denota onestitate, luciditate si pragmatism. Acuzatia ca s-ar dezice de Basescu pentru a ramane in barca celor favorizati (despre ce favoruri ar fi vorba?) nu poate veni decat de la un neghiob invidios si basicat la suflet. Ma emotionez cu greu in fata tiradelor de orice fel venite din inconsistentul mediu virtual dar de data asta marele maestru al ratarii intelectuale (AVP) reuseste sa ma scoata din sarite prin gaunosenia mintii sale etalata pe post de perle. Perle de sub-cultura. Cartarescu nu s-a dezis de Basescu ci Basescu de Cartarescu (si de toti cartarestii, multi, putini cati au fost), iar Mircea Cartarescu n-a fost si n-ar avea de ce sa considere ca a fost un dobitoc, sustinand public fenomenul si personajul politic numit Basescu (asa dupa cum sugereaza voci ale unor idioti vicleni pe blogul lui AVP), n-a beneficiat de favorurile vreunui politician, partid sau curent politic si nici nu va avea nevoie de asa ceva atunci cand, in curand, sistemul va readuce PSD-ul la putere si in mod oficial. Mircea Cartarescu este, dintre persoanele publice, printre cei mai putin afectati de distorsiunile induse in mentalul colectiv de catre manipulatorii media din Romania post-comunista. Asa ca mai usor la degustarea cu pompa a rahatului in aere vizionare.

P.S. Cu o asemenea atitudine „inteligenta” mi-e teama ca maretul domn Padina va reinnoda prietenia cu amicul Tudoran, un alt mare (dar mult mai fin) resiprartor de invidii „literare”.

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | 182 Comments »

Enigma – It’s a small world

Posted by Arca lui Goe pe August 10, 2010

Acum cateva zile, un coleg din blogosfera (pe care il vom numi „A”) a re-publicat pe blogul sau un text mai vechi, de o sensibilitate aparte, despre care declara ca l-ar fi gasit, intamplator, in niste e-mailuri uitate.

Textul respectiv (pe care vi-l recomand cu caldura spre lectura) era despre mama sa si era insotit de o fotgrafie misterioasa in care se ghicea un personaj de demult avand multe trasaturi de fizionomie foarte asemanatoare cu cele ale bloggerului, ceea ce se justifica desigur, prin ascendenta mama-fiu. Inca de la inceput fotografia mi-a atras atentia dandu-mi acut senzatia ca-mi este cunoscuta, ca am mai vazut-o undeva.

Domnule, am auzit în tinereţe o ghicitoare și i-am uitat răspunsul.

Tengheliţa,

Mengheliţa,

De cârcee,

Tomboliţa.

Ghici ce e?

De vreo patruzeci de ani mă tot chinui s-o dezleg, sau să-mi aduc aminte răspunsul. M-am dus în satul în care-am auzit-o. Am întrebat din om în om: Nimeni nu știa. O ghicitoare care-a dispărut.

Maica Mare, Maria Radulescu Fălcoianu, numită maica Rica, din comuna Redea, Romanaţi, i-a spus în 1919 lui neica lonescu, din Redea, ghicitoarea asta. Când și-a dat el seama c-a uitat răspunsul, maica Rica murise. Şi de-atunci îl tot chinuie. Dacă ar fi ca în povesti, ar fi trebuit sa i se taie capul, ca nu poate dezlega enigma. Dar nici ghicitoarea nu se mai poate dezlega singura și se foloseste de el, ca să-si aducă aminte răspunsul.

Tengheliţa,

Mengheliţa,

De cârcee

Tomboliţa.

Ghici ce e?

Toate au avut un sens pe vremuri, și au disparut, fie sensul, fie cuvintele acestui sens.

Nu cred c-o să ghicesc până mor, spune bătranul, și la colţul ochilor i se încreţeste un zâmbet al ochilor, subţire. Da, uite ţi-o spun și eu dumitale. Vezi dumneata că și zicerile astea, sunt ca niște fântâni, care, dacă nu mai sunt sleite, se înfunda, cad ghizdurile și crește rogoz și ardeilul broaștei în ele.

Am văzut odata niște oameni. Se uitau la o fântâna, care se cam învechise. Cumpana se cam ușurase. Unul a zis:

– De coinace trebuie să mai punem un fier de plug, să atarne bine. Să se cumpanească bine, așa.

Fierul vechi de plug, atârnând de cumpene, arând prin aer de câte ori se afunda găleata. Şi iarași coborând cu brazda lui de cer…

Dacă mă-ntrebi unde s-au dus, toate, cum de-au dispărut nu știu ce să-ti raspund. Ca „Tengheliţa, mengheliţa” aceea. Ghici ce e?

La inceput n-am reusit deloc sa-mi amintesc unde am mai vazut fotografia aceea si faptul in sine a fost destul de sâcaitor pana cand, deodata, nu stiu cum, mi-am amintit de unde o stiam. Acum cativa ani, un prieten de-al meu m-a invitat sa petrecem cateva zile de vacanta la el la tara, intr-o comuna din Dolj, al carui nume nu mi-l mai amintesc. Casa bunicilor lui nu era foarte mare. In prima npapte am impartit patul cu prietenul meu in “odaia cea buna” de la linie, dar patul era cam ingust si cam scurt asa ca somnul a fost un chin. Sensibili la plangerile baiatului de la oras, bunicii au aranjat sa dorm noptile urmatoare peste drum la o ruda, o nepoata de var de-a lor care era vaduva si locuia singura. Am primit tot camera de la strada, in care era o dormeza de mare valoare pe care am dormit (aproape) o saptamana imparateste. Pe pereti erau sumedenie de poze inramate care aruncau priviri indiferente, de peste timp, strainului care eram. In mod retrospectiv uluitor, una dintre poze era tocmai fotografia vazuta pe blogul coloegului nostru, pe care am convenit sa-l numim „A”. In fiecare seara, inainte de a ma vâri in pat ma mai uitam cu luare aminte la fotografiile de pe pereti. Amintindu-mi cu usurare de unde stiam fotografia am pus mana pe telefon si l-am sunt pe prietenul meu incercand sa-l descos in legatura cu rudele lui. Am aflat cu strangere de inima ca matusa lui de var, in casa careia fusesem oaspete, s-a prapadit acum doi ani si ca in casa ei nu mai locuieste practic nimeni. Gradina e aproape in paragina, insa vara fiul ei mai vine pe acolo cu familia, de la Craiova, si petrec cate o saptamana la culesul prunelor si alta saptamana ca sa faca tzuica la cazan. I-am marturisit prietenului meu ca m-ar interesa sa stiu daca mai sunt pozele din camera de la strada la locul lor si daca poate afla mai multe despre ele. I-am trimis amicului meu, pe e-mail, poza copiata de blogul colegului „A”, si l-lam rugat, daca are drum pe acolo sa le compare si sa-mi spuna, pentru linistea mea, daca sunt una si aceeasi. Norocul a facut ca duminica asta omul chiar sa aiba drum pe acolo si sa-l gaseasca pe varul lui de-al doilea facand tzuica de pruna. Pozele sunt toate acolo, iar bunul meu prieten a fotografiat fotografia si mi-a trimis-o la pachet cu un mare mister: nimeni din neam nu stia cine e in poza cu pricina ca si in multe altele pastrate acolo. Nu stiu daca se va dezlega enigma dar uite v-o spun si voua si poate din vorba-n vorba se face lumina in comuna Redea din Romanati, vorba varului lui Shakespeare. Sau poate macar ma ajuta cineva cu ghicitoarea:

Tengheliţa,

Mengheliţa,

De cârcee,

Tomboliţa.

Ghici ce e?

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | Etichetat: , , , | 10 Comments »

Padina cu patina de patima

Posted by Arca lui Goe pe August 6, 2010

…sau greco-grando-mania grandorii.

 …sau

          Bloggeri vi se pregateste ceva: Legea Iliesiu/Padina

 

Printr-un nou acces de ridicol, AVP-ul, rege autointitulat in republica populara si democrata a hyperspatiului virtual (un fel de regele Cioaba sau imparatul Iulian) vine si zice, din adancimile gandirii sale maiastre, ca gazdele din lumea virtuala care accepta comentarii cu valente literar-artistice, precum cele ale lui Padina dar (nu) si ale altora ca el, ar trebui constranse, prin lege, sa anunte cu cateva luni inainte intentia de a-si dedisponibiliza sau sterge arhivele. Chiar asa! 

Pai intr-un moment de ratacire artistica, maestrul de la Corabia mi-a facut favoarea sa posteze o mica-capodopera chiar aici, pe Arca lui Goe. Ar trebui asadar sa-l anunt din vreme, daca vreau sa-mi fac curatenie pe santier, pentru ca sa poata artistul sa-si recupereze (inapoi) creatiile, altminteri primesc amenda sau stigmate.  Ca daca e lege trebuie sa fie pentru toata lumea nu doar pentru anumite forumuri alese pe spranceana de cuplul timpului liber Iliesiu/Padina.

Dar atunci acest drept al recuperarii creatiilor artistice postate aiurea (gratuit si benevol, absolut pe riscul lor), in hyperspatii, ar trebui sa-l aiba toata lumea, inclusiv „trollii” (sau macar trollii nedovediti de lege) si toti comentatorii (mai prolifici sau mai priculici) care cred despre sine ca n-ar fi tocmai ratati ci scriitori mareti si creatori unici in comentarii si suete desuchete. Iar daca dl. Padina ar merge mai departe cu logica dreptului de autor atunci ar putea ajunge la concluzia ca (si dansul in calitate de gazda) nici macar n-ar avea dreptul legal sa cenzureze mesajele care-i vin pe blog (tot un fel de forum) ci ar fi obligat (prin legea Iliesiu/Padina) sa le publice, macar pentru a le da comentatorilor, mai mult sai mai putin anonimi, sansa sa le recupereze, in cazul in care, respectivii scriitori se decid ulterior. Sa le publice. In vreo antologie. Sau sa le bage. In vreo crestomatie. Dar artistul Viorel Patima este, care este, ombilicul netaiat al universului virtual si prin urmare, amicul sau Iliesiu ii poate croi o lege speciala care sa sune cam asa:

Forumurile si Blogurile care au avut sansa sa gazduiasca comentarii de aur ale regelui galactic de la Corabia nu au voie, sub niciun motiv, sa se inchida sau sa invizibilizeze/subtilizeze/debilizeze textele autorului AVP, fara acordul prealabil al acestuia, exprimat pe un post de televiziune cu acoperire nationala (OTV?), la ora de maxima audienta, in cinci zile consecutive. Sau cum? Sa traiasca sa mai dea!

 Totusi intamplarea este un bun prilej pentru a reactualiza o tema niciodata inchisa:

Cui apartin drepturile (he-he) intelectuale,  asupra textelor postate ca-comentarii, pe forumuri, pe bloguri sau in subsolurile (insalubre) ale ziarelor si revistelor?

Aceasta-i intrebarea!

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | 87 Comments »

Fabulistul Viorel Padina

Posted by Arca lui Goe pe Iulie 23, 2010

Fabulistul Viorel Padina m-a banat iarasi, a treia oara, pe blogul sau, dupa un scurt intermezzo in care si-a facut niste sperante bizarre si induiosatoare dar care au reusit inca o data (desi nu mai era nevoie) sa probeze niste intristatoare limitari. In mod oficial fabulistul m-a banat nu pentru ceea ce as fi zis sau facut pe blogul sau (dupa cum ar putea fi considerat, nu neaparat rezonabil dar, ma rog, in cele din urma acceptabil) ci pentru niste intâplari intamplate in cu totul alta parte. Chipurile banarea mea s-ar datora faptului ca nu am dat curs unei cereri cel putin bizare si anume aceea de a interzice unor internauti anume sa mai posteze pe Arca lui Goe. Omului fabulist asemenea pretexte de motiv fara rezon i se par firesti, normale, acceptabile, elegante, rezonabile (drept pentru care le si mentioneaza in mesajul in care ma anunta ca sunt banat). Mie faptul acesta in sine (de a gasi normale asa motive fara rezon, asemenea pretexte) mi se pare de un ridicol nemarginit. Inteleg eu destul de bine ca motivul real al banarii mele sunt chiar lucrurile pe care le spun eu-dl.Goe si nu altcineva chiar pe blogul AVP-ist (in niciun caz AVP-ian cu se alinta domnia sa). Absenta unor replici potrivite care sa poata fi date acelor mesaje (***), impreuna cu neputinta de a gasi motive rationale, logice si deonto-logice de blocare a acelor mesaje, in combinatie cu imposibilitatea ignorarii lor la vedere, a facut necesara gasirea unor pretexte care sa salveze aparentele. Rezultatul insa este de o jalnicie care imi starneste tristete si mila. Chiar nu se puteau gasi niste pretexte mai destepte?

Totusi exista si o parte luminoasa in toata povestea asta: a devenit clar ca n-am de ce-mi pierde vremea pe blogul AVP-ist. Nu mi-a luat mult pana sa realizez acest lucru. Mi-a luat cam mult pana sa-l accept. In fine l-am acceptat.

 (***) – N-as vrea sa se inteleaga cumva ca imposibilitatea gasirii unor replici potrivite care sa fie date mesajelor mele (refuzate) pe blogul AVP-ist s-ar datora vreunui merit anume al d-lui Goe, vreunui talent, inteligente sau eruditii ale zgubiliticului domn Goe. Nu, nici vorba. Pur si simplu mesajele respective se refera la niste lucruri de natura evidentei dar pe care maestrul fabulist-and-co se straduieste sa le cosmetizeze, din viciu. Omul isi imagineaza ca e altceva decat e si ca merita altceva decat i se da si incearca cu o disperare bolnava sa-si protejeze aceasta iluzie. Multe iluzii nasc arta. Nu cred ca asta sa fie capabila de asa ceva. Poate ma insel. Bine ar fi. Ramane ingrijorator si faptul ca fabulistul Avepe ii cultiva in jurul sau pe cei cu iluzii similare, in genul Devis Grebu, Sorin Iliesiu sau trolull Stely, intr-un grup ce aduce a secta. Ma gandesc cu groaza ca de fiecare data cand a incercat sa-l incurajeze, in stilul sau specific, pe dl.Goe, omul ma vedea sincer ca avand potential pentru a fi in acea bransa. Groaznic, terifiant, mai ales daca ma gandesc la inteleptele proverbe care afirma ca gura pacatosului adevar graieste. Sa fugim asadar.

Ii multumesc totusi poetului Viorel Padina pentru colaborarea (literara si literala) de pana acum, pentru audienta pe care a adus-o cu voie sau fara voie  pe Arca lui Goe (un procentaj important din vizitele facute pe Arca i se datoreaza lui sau anturajului sau) si-l asigur de toata consideratia mea pentru lucrurile bune, interesante, pe alocuri admirabile, pe care le-a facut prin hyper-spatii dar il asigur totodata si de faptul ca nu voi amesteca acele lucruri gratzioase cu cele in care a derapat in ultima vreme. Cele bune AVP.

Dedicatie pentru AVP-DG-aici

I wanna be a billionaire so fricking bad
Buy all of the things I never had
Uh, I wanna be on the cover of Forbes magazine
Smiling next to Oprah and the Queen

Oh every time I close my eyes
I see my name in shining lights
A different city every night oh
I swear the world better prepare
For when I’m a billionaire

Yeah I would have a show like Oprah
I would be the host of, everyday Christmas
Give Travie a wish list
I’d probably pull an Angelina and Brad Pitt
And adopt a bunch of babies that ain’t never had sh-t
Give away a few Mercedes like here lady have this
And last but not least grant somebody their last wish
Its been a couple months since I’ve single so
You can call me Travie Claus minus the Ho Ho
Get it, hehe, I’d probably visit where Katrina hit
And damn sure do a lot more than FEMA did
Yeah can’t forget about me stupid
Everywhere I go Imma have my own theme music

 

 

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | 37 Comments »

Scenariu Sorin Ilieşiu pentru un film documentar de lung-metraj si de mare tonaj: “Devis Grebu”

Posted by Arca lui Goe pe Iulie 21, 2010

Articol preluat de altii de la altii! – A (nu) se comenta – cu/fara masura da/nu dar liber!

Devis Grebu este un om-orchestră: pictor, grafician, ilustrator de presă şi carte, designer, scenograf, director artistic, profesor.

O convorbire filmată cu maestrul Grebu este un „regal” spiritual şi intelectual. Rezultatul este absolut fascinant. În ultimele luni am stat mult de vorbă cu Devis Grebu care s-a restabilit în România în 2001. Acum are 77 de ani. Sufletul, verbul şi expresia sunt însă ale unui om prin excelenţă tânăr.

În opinia mea, maestrul Grebu este ultimul geniu al avangardei plastice europene. Geniul lui e comparabil cu al lui Brancusi, evident, pe alte coordonate.

Nici un artist plastic avangardist român nu se compară cu el, poate cu excepţia lui Victor Brauner care însă mi se pare departe de creativitatea şi spiritualitatea lui Devis Grebu.

E o şansă extraordinară pentru România faptul că maestrul Grebu s-a repatriat. România trebuie să profite din plin şi din toate punctele de vedere de această şansă : artistic, cultural şi moral.

Maestrul Grebu este un tezaur de superinteligenţă, altruism, generozitate, creativitate la superlativ absolut, umor surprinzător, covârşitor, rafinat şi pe înţelesul tuturor, un umor cald şi caustic precum cel al lui Charlot.

Este neliniştit pentru prezentul şi pentru viitorul civilizaţiei. A trăit şi a creat pe trei continente. Analizează perfect lucrurile, din perspectivă românească, europeană şi americană. Vede lucruri esenţiale pe lângă care cei mai mulţi dintre noi trecem fără să le observăm. Creaţiile lui reprezintă soluţii surprinzător de simple, genial de simple – dar nu simpliste – pentru probleme aparent insolubile.

Are o energie incredibilă, o creativitate dumnezeiască, o infinitate de idei de ansamblu şi de detaliu, una mai genială ca alta. Ştie să privească în simultan atât din avion cât şi de la microscop.

Din unele puncte de vedere e demonic şi totodată agelic, iar în creaţia lui simţi ceva dumnezeiesc. Uneori are în ochi o licărire ce aminteşte de Salman Rushdie.

Filmul documentar despre Devis Grebu se va baza pe prezentarea alternativă a unor fragmente din cele expuse mai jos cu secvenţe din convorbirea filmată cu maestrul Grebu, care va fi filmat în special în gros-plan, pentru a-i suprinde extraordinara expresivitate fizionomică.

Photo by Alisa Tarciniu, 2009

Temele convorbirilor filmate cu maestrul Grebu vor relua teme din confesiunile domniei sale prezentate mai jos, dar vor fi abordate şi alte teme.

De asemenea, maestrul Grebu îşi va comenta propriile lucrări, ceea ce va fi un privilegiu unic având în vedere că este un fermecător povestitor despre sine şi despre arta sa, fapt confirmat de filmările realizate până în prezent.

Vor fi abordate teme general umane, raportul artistului cu lumea, criza secolului 21, apocalipsa civilizaţiei moderne, etc..

O altă temă va fi revenirea în România şi povestea extraordinară a celei de-a treia căsătorii, în 2001 (prima şi a treia soţie fiind românce).

Vom „sta de vorbă” cu cea de-a treia soţie despre „soţul Devis”, precum şi despre „tatăl Devis”, cu unii dintre cei patru copii ai domniei sale, stabiliţi în Elveţia, Franţa, Israel şi România.

Vom mai sta de vorbă despre „colegul şi fratele Devis” cu pictorul Gyorgy Mihaly, fost coleg la facultatea de pictură din Bucureşti în anii ’50, acum aproape 60 de ani.

Vor exista şi secvenţe cu maestrul Grebu în atelier, pictând şi desenând. Planurile-detalii asupra mânii care pictează sau desenează vor fi edificatoare, având în vedere spontaneitatea cu care crează.

Vom apela la personalităţi precum Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Viorel Padina, Angela Furtună sau Teodor Baconschi pentru a-l prezenta pe maestrul Grebu, pornind de la textele acestora, reproduse mai jos.

Naratorul filmului va citi texte ale unor personalităţi care au scris despre maestrul Grebu, dar care, din diverse raţiuni, nu vor putea fi filmate. Pe lângă textele de mai jos, mai există multe texte despre Devis Grebu demne de a fi incluse într-un film documentar reprezentativ, texte care urmează să fie traduse ulterior în limba română.

.

Notă: majoritatea textelor care urmează au fost preluate din albumul monografic „DEVIS GREBU” editat în 2009 de Institutul Cultural Român.

*

ROBERT SCUDELLARI, vicepreşedintele RANDOM HOUSE, cea mai mare editură din SUA (1990):

„Talentul domnului Devis Grebu este unic, iar arta sa este preţuită în întreaga lume. Dl Grebu este unul dintre cei mai mari artişti în lumea artei comunicaţionale contemporane.“

VLADIMIR TISMĂNEANU DESPRE DEVIS GREBU

“Devis Grebu este unul dintre marii artişti ai României şi ai lumii. Un grafician, pictor, ilustrator, editorialist din familia unor Tim (cel de la L’Express-ul lui Revel) si Levine de la New York Review of Books. Cand am aflat ca Devis, tot mai dezgustat de noua orientare a ziarului unde scrisesem si eu in 2005-2006, a decis sa demisioneze de la Cotidianul, am ramas inmarmurit. Nu puteam crede ca mai-marii trustului nu vor pricepe in ce abis se scufunda “nava amiral”. (…) Recentul volum Baconsky-Grebu de la Curtea Veche (am avut bucuria sa vorbesc la lansarea de la Bookfest in iunie 2009) ca si superbul album Grebu publicat de Editura ICR cu o prefata de H.-R. Patapievici sunt cele mai recente dovezi ale unui unui extraordinar, clocotitor talent artistic si analitic.  Am fost onorat ca articolele mele din Cotidianul sa fie ilustrate de Devis Grebu. (…) Ilustratiile lui Devis sunt deopotriva ironice si triste. Vor ramane in istoria exasperantei, mereu-prelungitei tranzitii romanesti”.

Mesajul lui Vladimir Tismăneanu către Devis Grebu cu ocazia aniversării a 77 de ani (12 iulie 2010):

„La Multi Ani, iubite Devis, alaturi de minunata ta familie! In acesti ani de visuri, iluzii si disperari, desenele si picturile tale au dat o sansa Romaniei. Mai exact spus acelei Romanii care nu accepta mocirla amoralitatii triviale, a obscenitatii cu chip de mogul, de oligarh, de tortionar securist ranjind satisfacut de pensia opulenta pe care o primeste in continuare.
Ai pariat pe idei, draga Devis, ai fost adeseori dezamagit de purtatorii lor umani, prea umani. Ai captat cu apocaliptica ironie mascaradele, serpentinele, travestiurile si saradele care dau masura unei tranzitii ce prelungeste, din pacate, o era a nemerniciei. Un nesfarsit bal mascat. O tranzitie care a inclus, totusi, momentul acela sublim si grotesc din 18 decembrie 2006, ziua cand a inceput o lupta ce continua si astazi. Nimeni nu a surprins mai exact decat tine ce s-a intamplat in acesti ani, cum s-au coalizat canaliile, lichelele, snapanii, les crapules, les salauds, the jerks.
Istoria Romaniei post-comuniste povestita de Devis Grebu: iata titlul unei carti care ar merita vazuta si citita de cat mai multa lume. Pe peretii biroului meu din Washington se afla multe din desenele pe care mi le-ai daruit. Scriu aceste randuri privind cel care a acompaniat primul meu editorial din “Cotidianul” (era in toamna anului 2005). Raymond Aron cu foarfecele se ocupa de barba si frizura autorului lui Das Kapital. Ce timpuri, draga Devis. Azi, in ruina online care abuzeaza purtand numele acelui ziar se scuipa si se maculeaza orice tine de valoare. Esti omul care simte la timp cum se prabuseste un edificiu. Ai avertizat, dar prea putini te-au ascultat. Intr-un univers in care nesimtirea isi face de cap, tu, draga Devis, esti intruchiparea spiritului care nu vrea sa se lase terfelit. Nu sunt pesimist. Stiu ca vom colabora in continuare, ca avem proiecte care n-au murit, ca fortele Raului nu pot, nu au cum sa invinga. Din tot sufletul, al tau, Volo”

HORIA ROMAN PATAPIEVICI:

Devis Grebu, un rescriitor al lumii.

Înainte de toate, Devis Grebu este un artist al sensului. Oricare ar fi materia plastică pe care o întrebuinţează, oricare ar fi prilejul formal, oricare ar fi mijloacele ori destinaţia artei sale, Devis Grebu desenează şi redesenează lumea nu pentru a-i scoate la iveală frumuseţea, ci pentru a o putea gândi mai bine. Să o gândească mai bine atât în ceea ce ea spune, cât şi în ceea ce ea ascunde; atât în ceea ce ea ar putea să spună, cât şi în ceea ce ea ar vrea să spună. În cele din urmă, să o gândească mai bine în ceea ce el, artistul, simte că ea trebuie să spună. Privirea sa, când contemplă lumea, de fapt o citeşte. În tot ce face, Devis Grebu este un pasionat căutător al înţelesului. Linia sa este febrilă, pentru că inteligenţa sa este ardentă. Şi este minuţioasă, pentru că toate desenele sale sunt o descompunere a lumii după semnele ei cele mai mărunte şi însemnele ei cele mai nebăgate în seamă. Linie şi lume se amestecă în desenele lui Grebu, precum abstractul şi figuralul în scrierile pictografice. Astfel încât, după ce sensul e descifrat în semnele lumii de ochiul său mobil şi avid, e înscris înapoi pe lume de mâna sa nervoasă, cu o grafie fremătând de o enormă şi uneori homerică vervă plastică. Arta sa nu e o replică plastică la lume: este o rescriere a lumii, un soi de continuu manifest palimpsest, în care scrisul cel mai puternic, prin frumuseţe şi inteligenţă, se dovedeşte a fi mereu al său. Desenele sale, prin minuţie şi prin ceva care se află dincolo de formă (dar dincoace de logica liniilor), seamănă cu o scriere. Este o formidabilă, irezistibilă rescriere a scrierii lumii. Devis Grebu asediază grafic evenimentele asupra cărora se apleacă. Este un genial strateg al cuceririi sensului său, prin punerea victorioasă la pământ a tuturor sensurilor pe care realitatea părea a le avea, înainte ca Devis Grebu să o ia în cătare, iar apoi, după cucerire, în primire. El se aşează în faţa realităţii aşa cum probabil se aşeza Demetrios Poliorcetul, genialul strateg, în faţa cetăţii pe care o avea de cucerit. Poliorcetul, cuceritorul de cetăţi, le făcea una cu pământul. Devis Grebu, cuceritorul de sens, o face una cu sensul său. Devis Grebu este un artist care reinventează complet evenimentul, care asediază fără putinţă de scăpare prilejul oferit de spectacolul lumii, un artist care rescrie orice formulare grafică a lumii într-o minuţioasă şi hieroglifică scriere proprie. Privindu-i arta, ai impresia că citeşti lumea. Revăzând-o, ai sentimentul jubilatoriu că o rescrii ».

MESAJUL LUI VIOREL PADINA CĂTRE DEVIS GREBU cu ocazia aniversării a 77 de ani :

La Aniversara (12 iulie 2010 ):

„Azi, 12 iulie, e ziua de nastere a maestrului nostrum, DG ! Am mai spus-o: Devis Grebu e primul nostru artist plastic veritabil postmodern, asadar un ingenium creator din categoria legendarilor heroi civilizatori, a deschizatorilor de drum, o pietrelor din unghi, impostatoare de sisteme de referinta in istoria unei natiuni. Reamintim semidoctilor care il considera pe Devis Grebu un simplu cartoonist, n-asa?, ca vigurosul artist abordeaza in opera sa, cu aceeasi atentie si vocatie, belle artele cele mai diverse, de la pictura, gravura, desen, pastel, aquarela, ilustratii de presa si de carte, desemne editoriale si pana la decoruri pentru piese de teatru or film, primblandu-se prin multitudinea de theme precum Amfion constructorul: de la teme universale, la teme pur roamanesti ori pur iudaice, Devis Grebu este unic, oriunde. Mai nou – si chiar pe acest blog – maestrul a abordat si pamfletul scris, ca un scriitor de real talent, cu deosebirea ca si-n acest caz Devis Grebu pare ca picteaza ori desemneaza,  stergand si adaugand, recatificand iarasi si iarasi, innebunindu-l pe sarmanu editor al textelor sale cu ultraperfectionismu-i specific doar creatorilor autentici. Azi, la zi aniversara, ii uram marelui artist multa sanatate si aceeasi enorma putere de munca, spre a ne incanta si pe mai departe cu arta sa si cu fiinta sa de o mie de carate ! La multi ani, dragul nostru confrate !”

Eseistul TEODOR BACONSCHI despre DEVIS GREBU

La o cupă de şampanie

Aminţiti-vă că primele ziare apar în Occidentul european abia la mijlociul veacului XVII, prag care închide ciclul conflictelor religioase specifice Reformei şi inaugurează lenta gestaţie a Revoluţiei. Vreme a burgheziei tot mai pretenţioase, vârstă a polemicilor aparent teologice, dar mai ales dubios paradis al satirei politice. ştim astăzi că Ludovic al XVl-lea (şi “odioasa” Marie-Antoinette) “şi-au pierdut capul” şi din cauza unei lungi campanii de presă menite să înlocuiască persoana suveranilor printr-o nemiloasă caricatură, în acesst context otrăvit, grafica de moravuri e stăpâna incontestabilă a spaţiului public. Putem trage o linie între Meianchlon, care le explica adepţilor săi de ce Papa de la Roma seamănă cu un măgar satanic, şi conspirativa frenezie a Renaşterii, unde retorica umanismului se împlineşte prin exerciţiul tot mai rafinat al unui soi de hedonism critic. De la Montaigne si Rabelais, trecind prin Hogarth si Goya – către afişul propagandistic al anilor 30 – presa a rămas mereu obsedată de mai marii zilei, dedicîndu-se nu atât (in)formaţiei, cât alegoriei sociale şi libertăţii de a demoniza “consensul”.

Din acest filon goliardic şi protestant se hrăneşte viziunea maestrului Devis Grebu, unicul nostru contemporan care, după ce a sedus majoritatea redacţiilor mitice de la Paris sau New York, s-a întors acasă, pentru a organiza – cu fiecare nou desen publicat -propria sa revoluţie.

Cum îl văd pe Devis Grebu? Ca pe un Rastignac atemporal. Ca pe un nepot de-al lui Gogol, în vizita la Kafka. Ca pe un “rrromân” în fine multicolor !

Inteligent şi vital, anxios şi harnic, sardonic şi cultivat, artistul e un solitar solidar, un “caz” efervescent de inventivitate deopotrivă livrescă şi spontană.

Nu-l pot asocia decât cu şampania: clocoteşte subtil şi îţi dă frisoane de entuziasm vinovat. Dotat cu al şaselea simţ – gândirea în imagini – Devis Grebu te ajută să te simţi deştept: şi atunci când îi descifrezi poanta şi atunci când semeni cu personajele pe care talentul său le şarjează. Lucrările se nasc dintr-o antropologie pesimistă şi totuşi indulgentă: omul e o bestie măruntă, incapabilă de grandoarea răului în care se complace, în ele, grotescul salvează, tot aşa cum ridicolul absolvă. Devis Grebu a impus un stil pe dată recognoscibil – linii alerte, coabitare text-desen, culoare vie, decor simbolic – dar a generat şi un standard etnofilozofic absent din practica (deformata de comunism) a graficii autohtone. Să-i fim recunoscători, e prea banal. Acest spirit acid si cuceritor merită laolaltă simpatia celor mulţi şi prietenia celor puţini.

MESAJUL ANGELEI FURTUNĂ CĂTRE DEVIS GREBU cu ocazia aniversării a 77 de ani :

„Starea de geniu este principiul care organizează o lume nerevelată,  deci locuită numai de prezenţa divină; cei aleşi, care o cunosc, ştiu că starea de geniu este definită de accelerarea şi de expansiunea unei conştiinţe a perfecţiunii obsedate nu să consolideze cât mai ales să inoveze şi să inaugureze. Este pur şi simplu o stare de puritate şi de simplitate din care irumpe, la vremea rostului ei, o cosmogonie. (…) Nu am vorbit niciodată cu Devis Grebu despre geniul lui Devis Grebu. Deşi am dorit. Din timiditate nu am vorbit. Pentru că ştiu că prezenţa geniului e sigur acolo, în el, delicată şi în acelaşi timp puternică, serenă dar şi neliniştită, zguduită de o conştiinţa estetică şi deopotrivă etică din a căror cataliză se întemeiază agregarea catenelor lumii sale de artist, precum caligrafia invizibilă a cernelurilor ascunse în filactere. Mi-a fost teamă să tulbur această făptură, eu, cu întrebări. (…) Geniul nu este un concept vag sau un cuvânt mare; mari şi grave sunt doar consecinţele irosirii sale, atunci când i se jertfesc valoarea şi creativitatea. Însă descoperirea şi înţelegerea geniului nu e accesibilă decât celor puţini, treji, veghetori la adevăruri esenţiale, subtile. Geniul trebuie apărat de frica proastă pe care o resimt oamenii obşnuiţi în faţa revelaţiilor care îi secţionează. Despre înnoire şi despre arcanele dezvăluite doar celui predestinat, îi voi cere Maestrului permisiunea să-l întreb, cândva. (…) Agenţia Naţională de Presă Agerpres a publicat la adresa http://www.agerpres.ro/media/index.php/comunicate/item/20030.html un comunicat remis de Asociaţia 21 Decembrie 1989 care atrage atenţia opiniei publice, încă o dată, asupra risipei de valori cu care statul român păgubeşte tezaurul creativităţii româneşti, gonindu-şi intelighenţia şi savanţii, creatorii şi artiştii,  bunăoară astăzi ignorându-l  pe Devis Grebu, la fel cum, nu demult, pe Brâncuşi…şi din păcate pe atâţia alţii… La mulţi ani, dragă Devis Grebu! Vă mărturisesc din nou bucuria de a vă şti indestructibil. Angela Furtună”.

*

Devis Grebu, născut la Constanţa în 1933, a studiat la secţia de Pictură a Institutului de Arte Plastice “N. Grigorescu” din Bucureşti. La vârsta de 23 de ani a devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici din care a fost exclus pe motive ideologice un an mai târziu, nepermiţându-i-se ulterior să expună în nici o galerie de artă. A părăsit ţara in 1964 din motive lesne de înţeles. In anii ’70 a căpătat cetaţenia/nationalitatea franceză pe care o păstrează şi acum, alături de cea româna. A avut onoarea de a reprezenta Franta prin diverse expozitii personale, realizari editoriale, de presa, conferinte si participari la diferite colocvii internationale, in multe tari ale Europei, Asiei, precum si in Statele Unite. Are onoarea de a reprezenta Franţa în cartea de referinţă “WHO’S WHO” a celor mai buni desenatori ilustratori din lume.

Ca PICTOR – Devis Grebu a expus atât individual cât si colectiv în : Franţa, Germania, SUA, Elveţia, China, Japonia, Italia, Israel, Belgia, Iran si, dupa 1995, in România.

In 1995, a fost invitat la Bucuresti (de la New York , unde era stabilit în acel moment) de Fundaţia Culturala Româna (fostul Institut Cultural Român), pentru o expoziţie personală de grafică, cu ocazia aniversarii a 5 ani de la înfiinţare.

In 2004 a avut o expoziţie personală la Muzeul Naţional al Chinei (Beijing) care s-a bucurat de un mare succes (a doua expoziţie personală a unui artist român, dupa cea a lui Corneliu Baba). Artistul a fost invitat sa participe personal la vernisaj (in prezenta multor personalitati, in frunte cu Ministrul Culturii al Chinei).

Ca ILUSTRATOR DE PRESĂ, a colaborat de-a lungul a peste 30 de ani în mod consecvent si substanţial, cu numeroase publicaţii printre care unele de renume internaţional, ca : The New York Times,Washington Post, International Herlald Tribune, Le Monde, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Ha’aretz, Wall Street Journal, Time Magazine, Life, Newsweek ,US. News & World Report, Boston Globe, L’Express, Le Point, V.S.D., La Tribune, Le Figaro,Forbes, Business Week, Playboy, Harper’s, Atlantic Monthly, Think-I.B.M., Sports Illustrated, P.C. Magazine, GEO, Psyhology Today, New York Magazine, Seventeen, Telerama, Jardin des Modes, L’Expansion, Liberation, Le Monde Diplomatique, etc..

Ca ILUSTRATOR DE CĂRŢI: peste 40 de cărţi ilustrate , pentru copii sau adulţi, publicate de edituri reputate ca: Gallimard, Hachette, Flammarion (Franta), Simon & Schuster , Penguin-Viking Books, Doubleday- Dial Press, Random House, Harper & Row (SUA), Schroedel, Neugebauer (Germania-Austria), Edito (Elvetia), etc..

Ca SCENOGRAF, a creat decoruri şi costume de teatru — dintre care se evidentiaza exceptionalul spectacol realizat la Bucuresti in anul 1963, avand ca regizor pe unul dintre cei mai buni ai Romaniei si anume Valeriu Moisescu, si ca actor principal pe celebrul Toma Caragiu, spectacol ramas in antologia teatrului romanesc ca una dintre cele mai reusite trei productii teatrale — , scurte filme de animaţie (inclusiv pentru TF1, Televiziunea Naţională a Franţei). Dupa repatriere, a realizat decorurile pentru spectacolul teatral “Lolita” în regia Catalinei Buzoianu, la Teatrul Mic (avandu-l in rolul principal pe celebrul actor Stefan Iordache), spectacol care s-a bucurat de un mare succes de critica si public.

Ca PROFESOR, a avut de-a lungul anilor o activitate prolifica si importanta , predand arta plastica sub diferite forme, la câteva dintre cele mai renumite universitaţi: Columbia University – (la Facultatea de Arhitectură New York ), Parson’s School of Design (New York ), SUNY (State University of New York ), Institutul Naţional de Design şi Tehnologie al Israelului, renumita Şcoala Superioara de Arte Grafice VITAL (Israel) şi altele. Din 2002 si pana in 2005, a predat ca profesor un curs vizual la reputata Universitate de Arhitectura “I. Mincu” din Bucuresti. De asemeni a tinut o serie de conferinte (work-shop) la Institutul de Arte Plastice “N. Grigorescu” (sectia de Grafica) din Bucuresti.

Prestigioasa editura de carţi de artă Rizzoli (SUA şi Italia) a publicat la New York, o superba Monografie dedicată creaţiei sale grafice. Această carte a fost a doua prezentare a operei unui artist de origine română de catre această editură dupa cea consacrată operei marelui Brâncusi. Reputatul critic de artă Ionel Jianu l-a inclus in cartea pe care a publicat-o în Europa si Statele Unite despre cei mai valoroşi artişti de origine româna care s-au realizat in Occident.

Despre Devis Grebu s-au scris nenumărate articole şi/sau critici, în publicaţii naţionale si internaţionale, de interes general sau de specialitate; a dat în repetate rânduri interviuri la posturi de televiziune şi radio, atât în lumea occidentală, cât şi în ţară.

A primit numeroase premii naţionale şi internaţionale pentru creaţiile sale. In 1990 a fost premiat cu prestigiosul premiu al Academiei Romano-Americane, pentru activitatea sa artistica (printre premiantii acestei academii s-au numarat Eugène Ionesco, Mircea Eliade, George Emil Palade – laureat al premiului Nobel si alti oameni de seama).

A fost, de asemenea, invitat deseori să conferenţieze despre concepţia şi evoluţia sa artistică.

LISTA CELOR MAI IMPORTANTE EXPOZIŢII PERSONALE:

New Gallery – Tel Aviv (expoziţie prezentată de Marcel Iancu, cofondator al dadaismului, alături de Tristan Tzara) –1972 – ISRAEL

Lammel Gallery – Bad Muensterreifel –1979 ; Koeln –1981- GERMANIA

Sara Kishon Gallery- Tel Aviv- 1979 and 1995 – ISRAEL

Rivolta Gallery –Lausanne – 1980 – ELVEŢIA
Mecanorma Gallery- Paris ( expoziţie patronată de prestigiosul ziar International Herald Tribune) – 1983 – FRANŢA

Alliance Francaise Gallery – New York ( expoziţie patronată de cea mai reputată editură de carte de artă, RIZZOLI International) 1988 – SUA

Maison Francaise Gallery –New York- (at the N.Y. University-1987- and at Columbia University- 1993 ) – SUA

Museum Gallery of White Plains – Westchester/New York- 1991- SUA

Michael Ende Gallery – New York – 1992- SUA

Sheila Nussbaum Gallery – New Jersey – 1993 – SUA

Cultural Center Gallery of Romanian Embassy – New York – 1992- SUA

State University of New York Gallery – Westchester- 1994- SUA

Institutul Cultural Român, Bucureşti, 1995 – ROMANIA

Bodenschatz Gallery- Basel- (a retrospective ) –1995- SWITZERLAND

Jewish National Museum – Washington D.C. – (retrospectivă) –1996- SUA

National Library Gallery of Tel Aviv –1996- ISRAEL

Galeria Centrului Cultural, Ambasada României – Paris-1999 and 2001- FRANŢA

Breuil Gallery- Dijon- 2002 –FRANCE

National Museum – Beijing – 2004 –CHINA

Institutul Cultural Român – Tel Aviv -2005– ISRAEL
Bellinzona Gallery, Ambasada României – 2005- ELVEŢIA
Institutul Cultural Român – Bucureşti -2005– ROMANIA
Institut Francez din Bucureşti –2006- ROMANIA
Muzeul Umorului – Gabrovo – 2006 – BULGARIA
Institutul Cultural Român – Bucureşti -2006 –ROMANIA
Ministerul Culturii, Bucureşti – 2007- ROMANIA
Institutul Cultural Român – Paris – 2007- FRANŢA
Institutul Cultural Român – Madrid -2007- SPANIA
Sediul ONU în Romania – (despre drepturile omului) – Bucureşti – 2007 – ROMANIA

DEVIS GREBU DESPRE PROPRIA VIAŢĂ:

O scurtă istorie a parcursului meu în această lume

M-am născut în România cu câţiva ani înainte de al doilea război mondial; mama mea nu era sigură că era momentul potrivit pentru a aduce pe lume un copil. Dar după cum se poate vedea acum, era prea târziu pentru îndoieli şi oricum, când este vreodată momentul potrivit de a veni pe această lume (sau de a o părăsi…)? Locuiam în Bucureşti, care era supranumit pe atunci „Micul Paris“ pentru că era un oraş frumos şi cald, cu o viaţă literară şi artistică la un nivel foarte înalt.

Dar era şi sfârşitul unei epoci; a venit războiul şi anii de după război… Am fost martor la multă suferinţă şi uneori şi victimă a acesteia (în mod direct şi/sau colateral).

A fost teribil şi a devenit parte din memoria noastră colectivă de persecuţii şi suferinţă, căci toată lumea poartă în sine o rană de nevindecat.

În ceea ce priveşte educaţia mea, părinţii m-au trimis la cel mai bun liceu din oraş, iar pe când aveam vreo treisprezece ani am început să studiez desenul şi pictura, căci nu mai exista deja nicio îndoială că aveam să-mi dedic viaţa acestora. Mai târziu am studiat pictura la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. La Academie am primit o educaţie completă şi intensă dobândind puternice cunoştinţe şi abilităţi tehnice care m-au ajutat în carieră să abordez orice tip de disciplină şi subiect cu încredere şi curaj.

În 1964 am părăsit ţara natală; eram foarte tânăr, dar mă căsătorisem deja şi eram tatăl a doi copii.

Ne-am hotărât mai întâi să ne stabilim în Israel. A fost o experienţă extraordinară!… Cei nouă ani petrecuţi acolo au fost caracterizaţi de importante provocări artistice. Printre acestea s-au numărat importante expoziţii personale (cea mai remarcabilă – la The New Gallery în Tel Aviv în 1972 – a fost prezentată în cuvinte măgulitoare de Marcel Iancu, unul dintre fondatorii Dadaismului), prestigioase premii naţionale şi internaţionale pentru picturile şi lucrările mele de grafică şi enorm de multă muncă, cea mai mare parte în calitate de ilustrator, designer şi director artistic.

Aici trebuie să deschid repede două paranteze: culorile peisajului israelian (şi atmosfera încărcată psihologic din ţară) m-au influenţat probabil în alegerea tonurilor discrete şi a culorilor mute şi în folosirea unor metafore violente. După aceşti ani extrem de interesanţi, unii dintre prietenii şi colegii mei m-au sfătuit să mă întorc în Europa occidentală pentru a-mi lărgi orizontul carierei. În Franţa, prima mea alegere – bineînţeles – dezvoltarea mea profesională a cunoscut un impuls real în toate direcţiile.

Pe de o parte am început să lucrez cu mai toate editurile, revistele şi agenţiile de publicitate mari din Europa. Asta pentru a-mi câştiga existenţa.

Am apărut chiar şi în prestigioasa publicaţie Who’s Who a celor mai buni ilustratori din lume (1983) – încă mai figurez acolo! – ca reprezentant al ţării mele (de adopţie), Franţa. Pe de altă parte, în acea perioadă am realizat şi câteva importante expoziţii individuale în diferite ţări şi – evident – în Franţa.

Apoi din nou, unii dintre noii mei colegi şi prieteni mi-au spus că singuru loc în care pot ajunge să lucrez la nivelul cel mai înalt şi unde pot avea şansa de a deveni – cu adevărat şi fără tergiversări – cunoscut şi admirat pe plan internaţional este… America. Aşa că am început să călătoresc în Statele Unite încă din 1976. Mai întâi pentru vizite scurte, apoi pentru perioade din ce în ce mai lungi. În anii 80 îmi petreceam jumătate din timp la Paris şi jumătate la New York. În cele din urmă, în1986 am hotărât să mă stabilesc în SUA deoarece ce mai mare parte a activităţii mele se petrecea acolo.

Ar trebui să spun “ne-am hotărât” pentru că mă căsătorisem deja pentru a doua oară şi aveam un an treilea copil, o a doua fiică. Cred cu adevărat că New York m-a stimulat extraordinar ca artist; este un loc absolut intoxicant – un cazan al secolului 20 plin de energii în fierbere, un amestec, ca într-un creuzet, de oameni veniţi din toate părţile lumii.

Printre multele expoziţii individuale la unele dintre cele mai mari muzee şi galerii, locul de onoare este ocupat de o superbă Monografie – despre mine şi arta mea – publicată de cea mai prestigioasă editură de artă, RIZOLLI International (1989). Cum se spune … totul e posibil în America!

Apoi (şi deja ştiţi ce urmează) câţiva prieteni şi colegi …, etc., etc., să mă întorc în Europa – leagănul meu natural. La aceasta s-a adăugat faptul ca anumite probleme personale m-au condus mai întâi înapoi în Franţa şi în final (dacă pot spune asta) parcă pentru a închide un cerc (nu vicios, sper) am revenit în ţara în care m-am născut, România, în vechiul meu Bucureşti.

Între timp trebuie să spun că am divorţat (pentru a doua oară) şi m-am recăsătorit din nou în Bucureşti, în 2002.

În România, care m-a primit ca pe un fiu risipitor, am o activitate bogată şi diversă din august 2001: realizez expoziţii individuale şi colective de pictură şi grafică, predau la Universitatea de Arhitectură, lucrez ca director artistic, fac scenografie şi timbre, design, multe reviste şi ilustraţii de cărţi, interviuri la televizor, etc., etc.

Scriitorul CORNEL IVANCIUC despre DEVIS GREBU:

Starea de român este una de un cinism antologic. Românii îşi refuză constant valorile. Ca să fii recunoscut în România, trebuie ori să fii mort, ori să emigrezi naibii in alta parte, ca să te descopere şi impună ceilalţi. Aşa cum în artă s-a întâmplat cu Brauner, Brâncuşi, Damian sau Grebu.

JOAN BABBAGE despre DEVIS GREBU, la vernisajul expoziţiei personale de la American Gallery :

Născut în România, Grebu este cunoscut internaţional ca un artist a cărui operă înfăţişează aspectele comice şi tragice ale vieţii. Picturile şi desenele sale sunt inspirate de emoţii şi evenimente autobiografice şi investighează dezamăgirea sa faţă de civilizaţia modernă. Subiectele abordate de artist variază de la analiza acidă a societăţii contemporane la metafore pline de umor ale miracolelor vieţii creatoare. Grebu analizează teme eterne ca bătălia dintre sexe, inumanitatea omului faţă de om, procesul de îmbătrânire, automatizarea, materialismul şi totalitarismul.

Desenul său este puternic şi expresiv, folosit în combinaţie cu pasteluri viguroase, gouache, acuarele şi medii mixte. Uleiurile sale conţin elemente suprarealiste puternice. Fie că este vorba de desene sau picturi, lucrările satirice ale artistului oglindesc slăbiciunile şi absurdităţile condiţiei umane, atât pesronale cât şi cosmice. Evadat din comunism el se consideră un artist internţional. Lucrările sale neobişnuite şi complexe au fost expuse în întreaga lume. Rezumându-şi filozofia, Grebu subliniază că “simţul umorului este o alianţă ciudată între tragedie şi comedie…. amărăciunea mea nu se aproprie nici pe departe de profunda mea joie de vivre”.

DEVIS GREBU despre VIAŢA LUI :

Cel sau cea care se află pentru prima oară în faţa unei lucrări semnate de mine, ar trebui să ştie că, începând cu ziua plecării mele din România, am schimbat, cam o dată la zece ani, ţara de reşedinţă, acumulând pe parcurs diverse cetăţenii sau reşedinţe permanente. Consider că înainte de toate m-am format ca om şi ca artist plastic în cultura din care am plecat. Perioada extrem de dură de atunci mi-a întărit instinctul de supravieţuire.

Influenţa educaţiei primite de la părinţii mei m-a format însă ca om pasionat şi deschis mesajelor exterioare, de orice natură ar fi ele. Studiile la şcoli şi universităţi excelente (printre care Liceul Sf. Sava şi Institutul de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti) m-au consolidat şi m-au ajutat în elanurile imaginaţiei mele, stimulându-mi dorinţa de a activa în domenii necunoscute mie. Umorul nativ, cultivat de tatăl meu şi dezvoltat ulterior cu ajutorul situaţiilor ridicole, ameninţătoare, create şi întreţinute de dictatura comunistă, m-a transformat într-un critic satiric în imagini. În plus, extraordinarul folclor românesc cel mai bogat, mai profund şi mai imaginativ, cred eu, dintre toate, şi-a pus şi el, fără îndoială, pecetea pe foamea mea de autenticitate şi prospeţime, într-un cuvânt, pe ,,stilul“ meu.

Perioadele trăite ulterior pe celelalte meleaguri, atât de diferite unele de celelalte (Orientul Mijlociu, Europa Occidentală şi Statele Unite), au reuşit probabil să-i adauge o textură mai rafinată de înţelegere. Cred că acestea sunt lucrurile pe care ar trebui să le ştie cei care se vor afla pentru prima oară în faţa unei lucrări semnate de mine.

Tot bagajul spiritual l-am căpătat din copilărie până la adolescenţă, de la părinţi. Cu iubire, cu respect şi cu umor.

Tatăl a fost cel care mi-a dezvoltat umorul. Îl aveam eu însămânţat din gene, dar alături de el l-am exersat şi dezvoltat. În timp ce mama era o zglobie, o „nebună“, o maica Tereza, o originală, o maratonistă, el era foarte echilibrat, aproape pedant, autodidact, pedagog, politicos, precis, poliglot.

Cred că tolerant ar fi calificativul care mă defineşte cel mai bine.

Am fost educat în spiritul toleranţei spirituale şi al generozităţii de către dragii mei părinţi. Când privesc acum, cu înfrigurare, în jurul meu, observ că toleranţa este calitatea esenţială ce lipseşte, aproape cu desăvârşire, celor ce, grăbiţi peste măsură, se strivesc reciproc (fizic şi moral) pentru obţinerea mijloacelor performante şi exorbitant de scumpe, care le vor asigura aparenţa unui statut privilegiat. Mă sufoc în civilizaţia poluată, a vitezei, a puterii muşchilor şi a motoarelor, a rentabilităţii fără valoare reală, a titlurilor obţinute fără efort, a superficialităţii ridicole, a nesimţirii.

DEVIS GREBU despre PROPRIUL EXIL :

Mesajul estetic sublim colorat, pe care nemuritorul Gauguin ni I-a transmis prin pictura sa codată m-a scufundat – fără îndoială alături de mulţi alţi „frământaţi“ – în străfundurile orbecăielilor mişunate de scrupule. Pentru a pescui în aceste pestilenţiale tulburări un motiv valabil pentru revenirea mea intr-o Românie subiectivă, un motiv care să-i deruteze pe toţi cei care sunt gata să jure că întorcându-mă sunt nebun, trebuie să mă întorc, inevitabil, în timp. Trebuie să arunc momeala departe, în estompa trecutului, sperând că în clipoceala-i se va reflecta, în cercuri concentrice, motivul părăsirii României (în 1964, la 31 de ani, un produs finit al şcolii româneşti de arte plastice).

Nu lipsa celor mai elementare servicii publice şi produse alimentaro-industriale. Nicidecum veniturile minime. Nici măcar mizeria umilitoare în care fusesem aruncat împreună cu familia.

Ci ideologia aberantă, nedreaptă şi dictatorială a regimului; cruzimea, ipocrizia şi tâmpenia celor ce o puneau în aplicare (la toate nivelurile). Şi mai ales mentalitatea de sclavi, resemnaţi, chiar docili, ce sălăşluia printre cei care trebuiau, pentru a supravieţui fizic şi intelectual, sa se supună. O mentalitate care, pentru un artist, era ceva mai greu de îndurat, dacă nu de-a dreptul imposibil, echivalentă cu o moarte profesionala, înceată şi implacabilă. Era, pur şi simplu, irespirabil. Şi totuşi… După atâţia ani trăiţi în centrele cele mai evoluate, atât economic cât şi cultural, ale lumii occidentale (Paris, New York), unde numai cei plecaţi ştiu cât de greu este să-ţi construieşti o carieră şi sa ajungi printre cei mai buni, în ultima vreme am fost nevoit să constat cu mare tristeţe şi deziluzie o dezumanizare îngrijorătoare a celor ce mă înconjurau.

Superficialitatea, ignoranţa dublată de aroganţă, materialismul deşănţat, de paradă, dictatura „modelor“ lansate de asa-zisi experţi, prevalenta puterii brute fata de talent şi valoare intelectuală, lipsa de toleranţă, de sensibilitate, de profunzime. Experienţa, reflecţia, sofisticarea au devenit defecte.

Pe scurt, am ajuns la concluzia că România, în ciuda sau, mai bine zis, datorită evoluţiei sale întârziate cât şi situaţiei economice proaste, mai permite supravieţuirea unor „cuiburi“ de omenie, pentru desfătarea egoului meu măcinat de îndoieli (electronice).

Sper că li se va permite acestor oaze pline de farmec (poate ignorate) să sălăşluiască încă un număr de ani, măcar până la aderarea la Europa Comună, poate câţiva ani suplimentari acordaţi drept bonus de vreo divinitate locală, cine ştie?.. Sper, sper…

Pentru toate acestea am decis, la un moment dat, să mă întorc şi, într-un fel, să o iau de la început. Într-o Românie subiectivă, aşa cum spuneam, al cărei folclor şi ale cărei bucate savuroase nu mai sunt parcă apreciate decât de cei aflaţi pe alte meleaguri, tânjind.

Şi pentru adorabila mea soţie, cum numai o româncă poate fi…

DEVIS GREBU – încă ceva despre PROPRIUL EXIL:

Fragment din reuniunea de la GDS în jurul lui Norman Manea, pe tema „exilului“, relatată în Revista „22“ aprilie 2008:

Devis Grebu: „S-ar putea să fiu cel mai experimentat în ale exilului de aici. Am părăsit ţara la începutul anilor ‘60. Nu mai puteam să respir, mă sufocam. M-am repatriat în 2001 şi nu regret. Sunt un multiexilat. Am părăsit România în unicul mod în care se putea părăsi.

Pe vremea aceea nici nu existau paşapoarte, erau nişte certificate de călătorie, ca pentru animale. Eram deja un artist cunoscut, am fost cel mai tânăr membru al UAP, dat afară din motive „îndeobşte cunoscute“. Am părăsit ţara cu familia, pretextând că plecam în Israel, unde nu aveam pe nimeni. Aveam legături în Italia, Franţa, intenţionam să rămânem acolo. Am plecat cu o soţie, doi părinţi şi doi copii.

Ajungând în Italia, am fost emoţionat, fericit, am sărutat solul aeroportului din Napoli. Intenţionam să ne stabilim ori în Italia, ori la Paris.

Am hotărât totuşi să mergem în Israel. Am fost primit foarte rău. Evreii din România nu se bucurau de o prea bună reputaţie, nu ştiu dacă acum lucrurile s-au schimbat. Am realizat totuşi o carieră rapidă acolo. Din Israel, la începutul anilor ‘70, am plecat în Franţa. Nu era prea bine să vii din Israel, era epoca embargoului. Din israelian foarte rău primit în Franţa, am devenit cetăţean francez repede. Am plecat după aceea în SUA, ca francez. În SUA „French“ nu era prea bine. În ‘98 m-am reintors în Franţa. Multiplu exilat, de fiecare dată primit rău.

Am fost primit în Israel ca român rău, în Franţa ca israelian rău, în Statele Unite ca francez rău, după aceea, iarăşi în Franţa, ca american rău.

Din 2001 m-am întors în România. Nu pot să spun că întâlnesc numai oameni simpatici după întoarcerea mea, dar mă descurc.

N. Manea: Daca ar fi să inchei intr-un fel, va fac cadou un citat, fireşte, pesimist şi descurajant, dar pe care unii s-ar putea să-l interpreteze ca pe o stenică stimulare. Este un citat care-mi place mult, dintr-un călugăr saxon, Hugo of St. Victor, din sec. al XH-lea: „Cine-şi consideră patria dulce este doar un tandru începător. Cel pentru care orice sol este ca şi cel natal este deja puternic. Perfect este însă doar cel pentru care întreaga lume este un loc străin“.

DEVIS GREBU despre PROPRIA REPATRIERE:

M-am întors în ţară din motive filozofice. Pur şi simplu, în Apus am constatat cu groază că dispare umanitatea, umanismul, omenia, să zicem aşa, mai popular. Aici mai sunt câteva „insulioare“. Din păcate, şi România tinde, cu înfrigurare, să ajungă tot pe aceleaşi meleaguri.

Deci, or să dispară şi „urmele“ astea, care mai sunt acum, din fericire, datorită tocmai înapoierii ăsteia cumplite economicotehnologice. Încerc şi eu să profit, poate mai întârzii şi eu cu desenele mele avansarea asta precipitată a României, s-o mai ţin în frâu.

DEVIS GREBU despre PROPRIA EDUCAŢIE ÎN ROMÂNIA:

Am studiat muzica şi am rămas cu pasiunea aceasta. Am primit o educaţie foarte bună de la părinţi. Deci am studiat pianul în mod foarte serios timp de peste nouă ani de zile cu gândul să devin pianist concertist. La un moment dat, puţin mai târziu, când am început să fac şi arta plastică, mi-am dat seama că nu pot să le fac la cel mai înalt nivel şi pe una, şi pe cealaltă. Atunci, am abandonat studiul pianului pentru pictură, dar am continuat educaţia muzicală. Mergeam tot timpul la concerte, operă, rămânând cu dragostea pentru muzică, lucru care se răsfrânge mai ales asupra culorilor. Am avut un profesor excepţional, la Institutul de Arte Plastice; se numea Catul Bogdan. El m-a învăţat griurile colorate. S-a spus mereu că transmit un mesaj extrem de violent, dar cu mijloace sofisticate şi estetice.

Pictorul GYORGY MIHALY despre DEVIS GREBU (cei doi au fost colegi la facultatea de pictură de la Bucureşti) :

Însemnări empatice

Inspiritualizanta fiinţă Devis Grebu nu are legitimitate prin nici un act dat de către vameşii existenţei. El nu este o imagine, el creează imaginarul încifrat în anecdoticul mitic al zeităţilor de orice nivel, ilustrând antitezic fixaţiile intesate cu frivolităţi moral-imorale. Ne lipsim de orice comparaţie şi „îi vedem“ în peştera civilizaţiei, făcând zgârieturi figurative cu vânători şi vânaţi.

Avem, istoriceşte determinat câmpul de vânătoare parcelat, cu vânatul porţionat pentru consum.

Artistul şi-a înţeles condiţia, devenind un zgârietor al pereţilor civilizaţiei, un desenator pe coli transparente suprapuse, transparenţa asigurând vizionarea, din ambele părţi ale opiniei. Interpretarea se cufundă în stări de fapte contrarii, creând o imagine dilematică a polurilor de judecăţi diluate de aşa-zise moralităţi existenţialiste.Desigur, ca orice trăitor purtat pe „meandrele“ existenţei, între malurile mai mult sau mai puţin abrupte, cu debarcadere construite ici şi colo, validând sau invalidând îmbarcări stabilite de puteri temporare şi valori materiale sau spirituale, Devis a fost „nevoit“ să străbată vămile geografic-existentiale. Când şi cum a trecut prin aceste „vămi“, ţine de datele biografice descrise – fără îndoială – în alt capitol al acestui album monografic.

Mie mi s-a oferit un prilej de meditaţie asupra spaţiului spiritual, intercontinental ilustrabil prin „ilustre“ personalităţi printre care, Devis Grebu îşi asigură o prezenţă incontestabilă, militând în afara sensului întrebării de „a fi“. El – de fapt – afirmă dreptul de „a fi“, atacând compromisurile inadecvate adevărului în ascensiune, precum şi ale devenirii spiritului, demascând balasturile compromiţătoare ale neadaptabilităţii în faţa societăţii umane. Grebu demonstrează prin imaginile sale satirice, cunoaşterea ţesăturilor – adesea contradictorii – care hrănesc efortul de limpezire militant împotriva stărilor conjuncturale dominante, din toate sferele societăţii umane.

Destinul asumat de acest creator se află în adevărul imaginarului propriu creatorului. Îmi exprim aici prin aceste rânduri, deplina solidaritate cu opera înfăţişată, care dovedeşte o prezenţă de excepţie în sfera spiritualităţii.

TRAIAN UNGUREANU despre DEVIS GREBU:

Adolescentul Grebu D.

Când am văzut prima oară desenele lui Devis Grebu m-am simţit depăşit şi exprimat, dincolo de puterile mele verbale.

Am notat lecţia şi mi-am propus să o transmit altcuiva: o fac acum. Devis Grebu e un adolescent miop, clarvăzător şi, deci, periculos. Miop, pentru că nu vede conturul care fixează majoritatea concluziilor noastre cinice despre viaţă. Devis Grebu e polemic. Nu acceptă, ci dezbate. Nu renunţă, ci dezminte. Toată grafica lui de presă e un poem generos şi ironic.

Lumea politică susţine că e gravă şi stabilă, Devis Grebu o tratează cu revolta unui adolescent care a trăit 80 de ani, fără să obosească. Asta îl face periculos pentru orice formă de impostură şi indolenţă. Ştim foarte bine că viaţa noastră politică e o farsă dar nu putem explica şi rezuma această jignire, pentru că suntem prea umiliţi şi, în fond, resemnaţi. Devis Grebu e, însă, o replică perpetuă care găseşte viaţă, după toate catastrofele caracterului politic.

Lecţia adolescentului Grebu D. e vitalitatea morală, refuzul dramei grăbite şi al gravităţii întunecoase cu care obişnuim să ne scuzăm neîncrederea şi repaosul moral. Devis Grebu crede şi e vital. Dacă ar sări din pagina de ziar direct în paşaport, pe locul pozei, desenele l-ar legitima şi i-ar mărturisi vîrsta mult mai exact.

Gravurile şi pictura lui Devis Grebu au apărut în clipele de repaos de care a profitat lumea politică. Armistiţiul a permis multe netrebnicii parlamentare dar a deschis o ecluză spre senzual şi fantastic. Acolo e sufletul secret şi deschis al lui Devis Grebu. Între amintirile unei naturi animaliere şi în pragul unor descoperiri pe care le permite doar gramatica fluidă a visului.

IOAN T. MORAR despre DEVIS GREBU

Devis, Extraterestrul

Eu cred că Devis Grebu vine de altundeva. Cred că e extraterestru. Asta e soluţia care ar explica totul, în primul rînd, nu seamănă cu nimeni. E prea manierat pentru lumea prin care se mişcă, acum. Poate că asta e fişa postului de extraterestru, E politicos, manierat, întrebător, misterios, amabil (am mai spus-o asta la capitolul politeţe dar nu contează!) şi suprinzător.

Cred că asta e cea mai tare trăsătură a sa. Desenele sale surprind şi asta nu se învaţă la şcolile pământeşti de artă. Ca să poţi surprinde cum o face el, trebuie să priveşti altfel, cu un ochi rece şi inteligent. Un ochi rece, aşadar, apoi o minte sclipitoare şi, mai la urmă, o mână nervoasă, dublată de înţelegere. O mână care traduce în desen înţelepciunea aia sclipitoare şi observaţia rece.

Latura de grafician militant a lui Devis Grebu, manifestată alert, racordat la realitatea zilei, pune pe nedrept în umbră activitatea sa de pictor. Pentru că şi aici, în pictura, el rămâne acelaşi spirit neliniştit şi căutător servit de o „maşinărie plastică“ perfecta. O maşinărie care merge pe bază de culoare şi nuanţă, producând proporţii şi semne, linii misterioase care se topesc în contururi neliniştite.

Pictorul pune laolaltă conflictul între raţiunea legilor plastice si pasiunea de a le contraria, între nevoia de a spune o poveste şi dorinţa de a spulbera povestea în favoarea unui sentiment venit de departe, din orizonturi greu de atins de orice muritor. Zbuciumul interior, surprins şi decupat în secvenţe plastice, pare a fi cuvântul de ordine al întregii creării semnate de Devis Grebu.

Zbuciumul nu este dat oricui, iar dintre cei care sunt clădiţi pe zbucium, puţini reuşesc să-l îmblânzească, să-l surprindă, să-l învingă imortalizându-l. „Amintiri din zbuciumul lăuntric“ ar putea fi un titlu generic pentru aceste imagini stranii şi provocatoare. Puţini pot să-şi facă un loc al lor în miezul zbuciumului, puţini pot să dezvolte ca pe o stâncă nemişcată, în tremurul neîncetat al vieţii, casa lor artistică. Devis Grebu este unul dintre cei puţini.

DEVIS GREBU despre el însuşi ca PEDAGOG:

Deşi n-am urmat niciodată cursuri pedagogice, mi-a plăcut nespus atunci când mi s-a propus sa predau. La nebunie. E un schimb fantastic, energizant, din care şi eu am ieşit mereu câştigător, nu numai studenţii. Din păcate, în ultimul timp, situaţia s-a deteriorat. Mentalitatea tinerilor care se decid pentru a urma studii superioare (în toate domeniile – cred eu – cu excepţiile de rigoare pozitive, evident) a devenit pragmatică, dezinteresată, superficială. Nu mă mai atrage nimic spre catedră. Cu regret profund.

DEVIS GREBU despre propriile STUDII ÎN ROMÂNIA:

Cred că studiile pe care le-am făcut la „Institutul Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti, ca de altfel si cele anterioare -de la „Şcoala Medie Tehnică de Arte Plastice“ – care mi-au pregătit trecerea la studii superioare, m-au dotat – în bună măsură – cu cunoştinţe tehnice şi profesionale excepţionale, atât în profunzime cât şi în intindere.

Mă refer însă, numai la orele de practică si la studiile legate direct de arta picturii sau a plasticii – în general – şi în nici un caz la studiile „teoretice“ ca: marxism-leninismul, istoria artelor (total fabricată de comunişti), materialismul dialectic, economia politică, estetica – şi altele de care nici nu îmi mai reamintesc – toate derivând din politica de îndoctrinare forţată pentru a deveni docili cetăţeni „sovietici“ (de clasa a doua).

ORI. Z. SOLTES, director, National Jewish Museum, Washington DC, despre DEVIS GREBU:

Noţiunea de “evreu internaţional” este rezultatul unor condiţii istorice şi o expresie menită să demonizeze evreii într-o manieră mai degrabă seculară decât teologică. Expresia se referă în accepţiunea ei negativă la prezenţa în întreaga lume a evreilor care, indiferent de ţara în care locuiesc, o parte din sufletul lor pare să fie întotdeauna îndreptată departe de locul de rezidenţă, spre centrul spiritual al realităţii evreieşti – Ereţ Israel. Dispreţul conţinut în această expresie reflectă îndoiala faţă de loialitatea evreilor pentru locul în care trăiesc şi le neagă acestora dreptul de a se simţi solidari cu locul lor de rezidenţă. În accepţiunea ei pozitivă însă, noţiunea reflectă contribuţiile multiple ale evreilor la civilizaţie, la nenumăratele culturi şi comunităţi care i-au găzduit de-a lungul timpului de bunăvoie sau nu. Sunt puţine locurile în care au trăit evrei care să nu revedince realizări în domeniul literar sau artistic, muzical sau teatral, ştiinţific sau medical – chiar şi sportiv – asociate măcar în parte cu acei evrei.

Devis Grebu este un veritabil Evreu Internaţional. Născut (în1933) şi crescut în România, a fost obligat de împrejurări politice şi ideologice să-şi caute domiciliu şi refugiu în altă parte.

Personalitatea sa, limbile pe care le vorbeşte, mijlocul de exprimare ales, dar şi formarea şi experienţa sa, toate sunt complexe şi variate.

Arta lui unifică însă diferitele identităţi care reflectă varietatea experienţelor sale în diferitele locuri care i-au format şi transformat fiinţa dintr-un unghi permanent tragi-comic, fie că este vorba de pânză, timbru poştal sau ilustraţie.

Lucrările lui Devis Grebu analizează şi reanalizează variata experienţă a artistului şi conţin un vocabular bogat în simboluri şi imagini atent realizate.

Mijloacele sale, ca şi viaţa sa, sunt splendid de diverse – de la cărţi de joc la ilustraţie de carte, de la caricaturi la acuarele şi picturi în ulei.

DEVIS GREBU despre PROPRIUL UMOR:

Aspectul „satiric“ al umorului meu, este o reflectare a dezgustului pe care-l resimt pentru „stilul“ de viaţă actual, care a devenit automatizat. Arta, adevărata artă – reacţionează în faţa acestei realităţi înconjurătoare. Cred că – în consecinţă – anumite „realităţi“, ca de exemplu idealizarea forţei, fie ea fizică, militară sau financiară, trebuie combătute, mai ales prin ironie şi satiră.

ROSLYN SIEGEL, critic de artă „The New York Times“,

despre DEVIS GREBU:

Arta dlui Grebu ascunde în spatele ilustraţiei comentariul social. Imaginile sale sunt epigrame vizuale, dense, cu înţeles comic, crud, provocator, surprinzător.

Dezaprobarea sa faţă de automatismul vieţii moderne se manifestă printr-o bizară şi adesea plină de umor juxtapunere a imaginilor. Imaginile sparte sugerează fragilitatea vieţii; numărul mare de ceasuri, scurtimea ei. Apelând deopotrivă la ochi şi la minte, lumea cu susul în jos a lui Devis Grebu oferă, după propria descriere, „un nou răspuns la anumite întrebări sau o întrebare aşteptând noi răspunsuri“.

Scriitorul IOAN T. MORAR despre DEVIS GREBU:

Întoarcerea artistului rătăcitor

Exclus din breasla plasticienilor, persecutat, împiedicat să se afirme, Devis Grebu pleacă, în 1964, din România si se lansează in străinătate ca pictor, ilustrator, designer şi profesor.

O carieră uimitoare despre care puţin a răzbătut dincoace de „Cortina de Fier“ Editura Rizzoli de pilda, a publicat in 1989, la New York, o cuprinzătoare monografie dedicata creaţiei

artistice a lui Devis Grebu a doua monografie dedicată unui român, primul fiind Brâncuşi! Desenele lui Devis Grebu nu sunt caricaturi. Sunt, mai degrabă, meditaţii grafice cu cheie ironică, aluzivă, cu tălmăciri ascunse.Umorul degajat de ele nu este unul care să provoace hohote de râs, e un umor de tip cumulativ, cu explozie întârziată, un umor înţelept, elaborat, de filon. Şi totul servit de un rafinament grafic de excepţie, de o linie foarte personală, inventivă în contorsionările sale.

O ciudată şi contrariantă luxurianţă sobră se degajă din toate desenele şi asta contribuie decisiv la alcătuirea „amprentei“ Devis Grebu.

Desenele lui Devis Grebu conţin în ele paşaportul unor mesaje universale, promovând râsul cu măsura. Cu măsura culturală.

Scriitorul CRISTIAN TEODORESCU despre DEVIS GREBU:

Căpăţânosul şi genialul Grebu

Dacă nu-l cunoşti pe Devis Grebu, ajunge să-i vezi desenele ca să-şi dai seama ce fel de om e. E unul dintre cei mai mari căpăţânoşi pe care îi cunosc. O ţine pe a lui cu atâta îndârjire, încât pâna la urmă accepţi că s-ar putea să aibă principii. Desenele lui au o existenţă autonoma fata de textul pe care il ilustrează. Are şi el simpatii şi antipatii ca tot omul dar când începe să deseneze le bagă pe toate în debara. Se transformă într-un chirurg al penitenţei care descoperă Ia pacienţii săi tot soiul de afecţiuni împotriva naturii sociale sau politice. Dar mai ales morale. Când ajunge aici, Devis devine mai pedant decât maeştrii chirurgiei plastice, doar că pe invers. Dacă îşi prinde personajele, pe care le pescuieşte din lumea VIP-urilor, cu vreo înclinaţie contrară vreuneia dintre cele zece porunci le aplică operaţii estetice cu o inventivitate de-a dreptul dumnezeiască. Şi se bucură de invenţiile lui, în acelaşi stil comunicativ al nu foarte bunului Dumnezeu din Vechiul Testament. Să nu uit, chiar dacă imi place să-l zgândăresc, îmi place să mă laud cu prietenia mea cu Devis, care din când în când e genial.

Scriitorul CORNEL IVANCIUC despre DEVIS GREBU:

Apostaziile unui îmblânzitor de lighioane publice

Ilustraţiile de presă ale lui Devis Grebu vituperează mai rău ca pamfletul; sunt alcătuite ca un pandant perfect la satiră şi pot substitui orice editorial. Indiferent de avatarurile la care sunt supuse, personajele care au avut privilegiul să fie surprinse în anamnezele artistului sunt mântuite de o droaie de păcate. Aşa se face că sunt mai multe şanse ca o lighioană publică să rămână în istorie nu prin faptele sau spusele sale, ci în istorisirile ilustratorului.

DION (Daniel lonescu), artist plastic, jurnalist, despre DEVIS GREBU:

Desenele Iui Devis Grebu au impact de dinamită. Mă simt în largul meu să scriu despre lucrările şi faptele artiştilor pe care nu-i cunosc personal. Am însă norocul să am numai prieteni talentaţi. Devis Grebu este unul dintre ei. DEVIS este un artist excepţional, aşa că nu am de ce să-mi fac procese de conştiinţă, pot însă face acest articol de cunoştinţă. L-am cunoscut pe Devis Grebu, în urmă cu aproape douăzeci de ani la New York, mai exact la „The New York Times“. Ilustraţiile lui Devis Grebu nu sunt simple aserţii la text, ele sunt parabole, şi adesea exagerat de frumoase, pentru a-şi trăi propria existenţă. Desenele lui sunt si frumoase, si destepte. De un lirism sagace, interpretările vizuale sunt poetice şi, adesea, patetice.

Desenul de presă pe care îl practică Devis are un iz de efemeridă, dar cu un impact de dinamită.

Jurnalistul CRISTIAN TEODORESCU despre DEVIS GREBU:

Înainte de a-l cunoaşte, auzisem prin 1993, lucruri fabuloase despre Devis Grebu cel din perioada americană ziaristul din mine a ciulit urechile auzind că Devis Grebu era colaborator la New York Times. Ca desenator la New York Times n-ajunge să fii genial, trebuie să fii punctual şi să poţi lucra în regim de viteza. Noi asociem geniul cu inspiraţia capricioasă şi cu anxietăţi devastatoare ca harul ar putea întârzia la întâlnirea cu artistul.

Harul lui Devis Grebu nu întârzie niciodată. Aveam sa aflu ceva mai târziu că a colaborat cu unele dintre cele mai prestigioase edituri din lume. În perioada sa franceză Devis Grebu, un metec, s-a impus convingător, patrunzând in elita artistică pariziană, încât azi Franţa îl poartă la butoniera si pe Devis Grebu. Devis Grebu are un umor de om liber, mai liber decit ne simţim mulţi dintre noi chiar si la 15 ani după căderea lui Ceausescu. Umorul o sa-mi spuneţi, e oricum un simptom de libertate. Da, dar poate fi si un simptom al libertăţii simulate, cum e faimosul nostru haz de necaz.

Devis Grebu a plecat din România împins, cred, de umorul sau. Lucrurile care pe el ii făceau sa rida in anii 60 nu erau deciî cel mult subiect de bancuri anonime care nu se spuneau deciî cu fereala. Ori cind rizi pe ascuns sau numai de fata cu persoane de încredere, risul devine un scincet suportabil Devis n-a vrut sa rida pe ascuns, simulând o libertate pe care n-o avea.

Daca ar fi vrut sa facă o cariera artistica in România, ca pictor si ca grafician sint convins ea ar fi reuşit Si poate ca ar fi fosl mult mai bine cotat decât colegii săi de generaţie despre care se vorbeşte la noi la superlativ Devis Grebu a făcut „greşeala“, daca vrei i, de a-si incerca puterile in străinătate. Si-a permis sa si reuşească, ceea ce e enervant printre artiştii suficientei noastre naţionale.

Daca Devis Grebu ar fi fost si el acolo un artist plastic care împusca in exil francul succesului, cu siguranţă ca s-ar fi ştiut mai multe despre el in România si înainte de Revoluţie Grebu n-a fost pus la index in România numai de autorităţi, ci si de colegii de breasla excedaţi de succesul sau. Aşa se face ca numele lui spune mai multe in lumea larga decât la el acasă. Exista artişti plastici romani, glorii naţionale, care si-au fabricat pentru uz intern si o cariera internaţionala, chipurile impunătoare, cu expozitii in străinătate si cu premii internaţionale mai mult sau mai puţin obscure f iecare dintre noi isi are porţia sa de recunoaştere universala, asta inceptnd de la zero. adică de la exişti, dar nu eşti recunoscut, acest era care a produs tot felul de legende compensatorii ele tip conspirationist.

Grebu e inca insuficient cunoscut in România si pentru ca el contrazice teoria ca daca n-ai pile sau bafta chioara nu devii un nume in Occident. Din succesele in străinătate ale lui Devis Grebu, daca nu mă credeţi va invit sa-i consultaţi CV-ul, se pot alcătui cel puţin patru glorii perfect plauzibile in artele plastice româneşti.

DEVIS GREBU despre COMPUTERE:

Apreciez cum se cuvine această extraordinară invenţie electronică si încerc – fără prea

mare succes – să-mi conving semenii înconjurători de avantajele acestei luări de poziţie circumspecte.

Căci sînt un mare admirator al inteligenţei umane. Cred că este un factor decisiv în păstrarea demnităţii, bunul cel mai de preţ al omului – după părerea mea. Dacă inteligenţa nativă este însămânţată şi cultivată intelectual prin experienţe de viaţă proprii – şi ale celor ce ne îndrumă primii paşi, prin lecturi de calitate şi cizelarea gusturilor vizuale si auditive, prin acumularea echilibrată şi evolutivă a cunoştiinţelor de cultură generală şi – mai ales – dacă suntem educaţi într-un spirit de tolerantă şi generozitate, avem o perfectă carapace, prin ale cărei fisuri naturale poate tîşni talentul în toate direcţiile, evident, dacă îl posedăm.

Concluzia este stilul, personalitatea. Dacă ÎN PLUS, ne permitem posesia unui aparat – sofisticat precum calculatorul – şi dacă ştim cum să-l exploatăm la sânge, tranformându-l în sclavul nostru – nu viceversa, cum se întâmplă din păcate în epoca noastră cu predilecţie tineretului -atunci, putem considera că suntem cu adevărat privilegiaţi. Căci – deşi păstrez o reticenţă alergică în pătrunderea secretelor de manipulare ale acestui superb monstru – eu mă folosesc în permanenţă de beneficiile şi atuurile sale de timp, documentare, metamorfozări estetice şi servicii poştale rapide, de calitate şi gratuite.

Folosesc intermediari, benevoli sau remuneraţi. Deci, în concluzie, nu nutresc nici cea mai mică urmă de aversiune faţă de calculator – şi cu atât mai puţin faţă de internet ci sunt vehement şi – pe cât pot – de persuasiv contra folosirii lor ca înlocuitor ai creierului, care – din păcate, mai ales la generaţia tânără – constat cu groază, tristeţe şi demoralizare, că se atrofiază pe zi ce trece. În plus, eu pretind că, atât calculatorul (cît şi telefonul mobil) – două gadgeturi devenite mijloc de afirmare pe scara societăţii de consum – nu trebuie folosite pentru frivolităţi de amuzament, ci pentru scopul adevărat şi iniţial datorită căruia au fost concepute. Cu atât mai mult, Internetul – pe care nu-l pot lua în consideraţie separat, ci ca un component important al serviciilor ce le poate aduce o judicioasă şi bine controlată utilizare a acestui robot – (care poate fi şi docil – simpatic ca un animal domestic).

Cât priveşte o eventuală schimbare de atitudine faţă de acest „fenomen“ – numai condiţia de moarte clinică a propriei mele inteligenţe, ar putea-o provoca.

Dacă as şti să mânuiesc „mai bine“ (faţă de „deloc“ care-i – în fond – situaţia actuală) această uzină de fabricat imagini, probabil că aş desena destul de mulţumitor pentru alţii, nicidecum pentru mine însumi. Căci, calitatea „mea“ de desenator (cu o anumită faimă internaţională) provine din resursele mele native, cizelate de ani mulţi de studiu şi exerciţii istovitoare, nu din manipularea – cu oricâtă măiestrie-a acestor electroni copulatori.

Nu apreciez deloc grafica făcuta pe computer, căci, o găsesc vulgara, stridenta, fabricata si mai ales lipsita de emoţia atât de necesara unei opere de arta. In schimb, tema „computerului“, este -pe de o parte- o tema care mă obsedează cu adevărat, datorita domintaiei covârşitoare si strivitoare pe care o exercită acest aparat asupra umanităţii contemporane şi – pe de altă parte – o temă/ofertă (de nerefuzat) care mi-a fost propusă de diverşi clienţi din presa internaţională si de edituri, pentru a o ilustra, tocmai pentru că – cred eu – nu mă pricep deloc la acest mecanism ce poate deveni malefic sau anost, fapt care m-a determinat să găsesc soluţii imaginare cât mai năstruşnice sau/si umoristice. Realizând de-a lungul carierei mele (mai ales în cei 15 ani la New York), mai multe sute (si nu zeci) de ilustraţii pe această „temă“, pot considera că ea a fost (şi este în continuare), atît o obsesie, cât si o fatalitate, ca să nu mai vorbesc de o plăcere, ţinând cont de beneficiile materiale ce au decurs din această activitate.

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | 1 Comment »

Cazul sau ne/Cazul Viorel Padina – bloggerul

Posted by Arca lui Goe pe Mai 29, 2010

Daca ai fost cenzurat fara motive serioase, insultat,  agresat si in plus ti s-a refuzat DREPTUL LA REPLICA, atunci poti sa-ti scrii oful aici, pe Arca lui Goe.

[… aici ar fi trebuit sa apara un eseu al d-lui Goe cu aprecieri critice si evaluari estetice despre blogul d-lui Viorel Padina. Eu i-am zis sa-l scrie ca sa dam odata drumul la paranghelie dar stiti si d-voastra cum e dumnealui: răzgâiat. Cica momental are alte lucruri mai importante si mai intelectuale de facut si ca se ocupa el de dl. Padina mai tarziu. S-o vad si pe asta, pupa-l-ar mamitzica de destept, cochet si cuminte. Cu drag si nerabdare, Mamitzica…]

Tanti Mitza: Viorel Padina – bloggerul este un revolutionar notoriu al hiper-spatz-ului. Omul a scris istorie in universul virtual, pe forumuri, pe editiile on line ale ziarelor si in blogosfera. Este un titan consecvent care a promovat forme noi de arta in concubinajul cu internetul, eterul in care vocile (anonime sau nu) se propaga cu viteza luminii. Din pacate obiectele care plutesc imponderabile in acest eter reflecta si refracta haotic vorbele aruncate in eter, le distorsioneaza sau le blocheaza, le amplifica sau le atenueaza, le descompun spetral sau le combina intamplator, inainte de a le reelibera in eternul internet, incat efectul actual este de haos si anarhie, adica exact ceea ce este necesar pentru implinirea destinului fatidic al oricarei revolutii: aceea de a-si devora eroii.   

     

 

 

                              Mammare: N-am inteles nimic! 😯

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | 297 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: