Aplauze pentru poet: Nichita

Dragul meu prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe, mâine e ziua Poetului. Cred c-ar fi nimerit să-ncepem încă de pe acum să intrăm într-o stare de grație si sărbătoare. Oricum va fi în pripă si n-om avea răgazul să ne transportăm pe de-a-ntregul la localitate, taman la pont, pentru a-l atinge de-adevăratelea pe poet, pe creștet si pe suflet, la o cana cu vin sau la o halbă de vodcă. N-om avea ocazia să-l pipăim siderați si să zicem, iradiați de o mare bucurie: „este!”, noi neofiții, cei snobi, degustătorii poeziei sale, adesea neatenți sau de-a dreptul incompetenți în a-i pricepe si aprecia savoare sofisticată, misterul si izurile fistichii, trecând iarăși pe lângă nichit-artă, cu impresia c-am fi fost si noi acolo, printre poeții-beți, ca public țintă. Vom avea poate certitudinea naivă cum că adierea ce-i poartă ecoul numelui, ce ne-a fâlfâit, azi-mâine, pe la ureche, este chiar atingerea Poetului. Ei ași!

Dragul meu prea-cinstit cititor citit si unic de proze scurte, află că noi suntem bine, sănătoși, ceea ce-ti dorim, din proză, si tie, si mai află că poezia lui Nichita pentru publicul larg ar fi fiind precum trufele si caviarul oferite la cantina săracilor. Sunt pe lume poeți care scot poeme pentru lume, pentru public, pentru populație si popor… Nu Nichita. Nichita este poetul poeților. Nu c-ar fi cel mai mare, sau cel mai tare, ci că el, poet fiind, se adresează exclusiv poeților. El nu-si traduce poeticește sufletul pentru a fi pe înțelesul meu sau al tău, ca alti poeți… ci scrie poezii, poeticește, anume doar pentru poeți. Nu din trufie. Nu din aroganță. Nu din orgoliu. Nichita nu stie pur si simplu cum e să fii altceva decât poet si nu-si imaginează c-ar exista pe lume si profani, ne-poeți, ci cel mult niște inși nespurcați încă, poeticește, la poezie. Nichita nu crede în Florin (*) ci cel mult în Florian (Pitiș). Ca să-l pricepi pe Nichita e musai să fii măcar o țâră de poet.

Ce-i drept însă, ca să înțelegi sau să intuiești, totuși, că-n versul lui Nichita e o taina foarte mare, nu-i nevoie de prea mult. Orice om, un pic onest, un pic cuminte, un pic sensibil, îl poate aplauda pe Nichita, sincer, fără să fie penibil pentru gestul său. Chiar si Guță Popândău. Este exact ceea ce încercăm să facem aici, azi-mâine. Poti aplauda si tu. La scenă deschisă sau doar în gând. La alegerea ta.

Sunt sigur că, dându-ți răgazul si având răbdarea de a urmări toate cele șase clipuri cu recitări propuse, vei găsi de cuviință să-l aplauzi si pe actor. Eu unul pot spune că nu m-as fi așteptat ca tocmai Horațiu Mălăele să mi-l dezîmblânzească cel mai bine pe Nichita. Ție? Care ți-a priit? 🙂

Dragul meu prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe, îți amintești poate, că pe vremuri era asa un fel de modă, ca în preajma zilei de 31 Martie, ăi de l-au „cunoscut” personal pe Nichita Stanescu sau care l-au întâlnit, sau i-au fost prin preajmă, vreun bob-zăbavă, la cârciumă, la uniune, la Nichita acasă, la vreo sindrofie, la vreo beție, să vie să spuie povesti cu Nichita, despre ce si cum era d-lui, despre cât de generos si spontan era acesta, si cum îi dedicase d-lui, pe loc, ad-hoc, o strofă nichitiană chiar modestului povestitor. E o modă care s-a cam stins. Dar, cine caută, încă poate găsi asemenea povesti pe net, cu arome din alte vremuri, unele savuroase. Eu personal, desigur că n-am, si nici n-as avea cum să am asemenea povesti, nevăzându-l niciodată pe Nichita de aproape, în carne si oase, dar as pomeni despre o mică si amuzantă mărturisire târzie, pe care as putea-o face, despre niște întâmplări de demult, ce-ar putea explica, cumva, de unde-i vine d-lui Goe predilecția de a-l celebra pe Nichita mai abitir decât pe alți poeți. Poate că o să si vin cu respectiva mică mărturisire, la subsol, printre comentarii. Până atunci însă… vizionare plăcută si…

Nu uita de: Bancul Zilei | Cinci Minutele Zilei | Poezia Săptămânii | Tema Săptămânii |

Celor cu drag de Nichita sau curioși de același le recomand sa re-vada materia din urma, poeme surprinzătoare, fotografii emoționante si comentarii inocente, sub un munte te amănunte de după care răsare Nichita, asa cum este el desenat în cărbune pe Arca lui Goe. Cu un pic de atenție, un pic de emoție: 2011 – Sunt un om viu, 2013 – 31 Martie – O prea frumoasa zi si un cântec fără ecou, 2017 – LCFCD(22) – De-a-fir-a-sfera, 2021 – A se fi, 2022 – Nichita.

Aplauze pentru Poet: George

Plus Bonus.

Aplauze pentru poet: Marin

Grație vigilentei d-nei Stely, care ne-a amintit despre importanța zilei, avem ocazia să-l celebram azi pe Marin Sorescu. O merita si d-lui atâta lucru, măcar din 4 in 4 ani.

Aplauze pentru Poet: Mihai

Tot despre Mihai si-au amintit si Liviu: 15 Ianuarie – Mihai Eminescu: Peste vîrfuri, si Suzana: Jurnalul unui Acum (23) – Cu ochii pe Eminescu! , si conul Dorin (Asediul)… si alții…

Update: Înainte de a ne întoarce plenar la anonimitate, la anonimi si anoninole, cred că, în liniștea cuminte lăsată în urmă de aplauzele noastre pentru poet, în zilele Eminescu, ne-ar putea prinde bine să intram în atingere si cu alte câteva încordări ale unor contemporani de-ai noștri care au ales să-l amintească pe poet si/sau fenomenul generat de existența si creația sa:

Eminescu şi Slavici, prieteni din studenție. Ce spunea celebrul scriitorul despre marele poet

Figurile politice satirizate de către Eminescu în Scrisoarea a III-a. Poezia a stârnit revoltă la Junimea.

Căsătoria lui Mihai Eminescu cu Veronica Micle, zădărnicită de două ori de către Titu Maiorescu.

Ieminescu.

Aplauze pentru Poet: Ion

Aplauze pentru Poet: Emil

Azi e si sfântul Emil, brumarul:

Dacă tot s-a născut de 1 Ianuarie, poetul a compus si-o Sorcova (a doua) pescuită de la Liviu.

Sorcova, lebăda,
Crinul și cu mazărea
O cană
Hotărîtu-s-au să fie
Prieteni buni de hardughie
Camarazi la cataramă
Și-o iubeau pe-aceași mamă
Ce le da voie s-o umble
Cînd făcea vesele tumbe
Și șpagate/Aromate
Și podu-n călcîi și-n coate!
La mulți ani cît se mai poate
Aspira la voluptate!!!” (Emil Brumaru)

Iar celor blazați, resemnați, imunizați sau abrutizați în față poeziei, pe care nu-i mai mișca versul, rima, ritmul sau metafora, preferând să facă aluzii cuminți despre „dulci fetițe”, le putem recomanda să „descopere” acea parte a operei poetului care „acoperă” bine, într-o manieră penetrantă, genul acesta al nevoii de emoții… așa mai fruste si/sau mai brutale. Curajoșii care se încumetă pot viziona pe propria răspundere o colecție de poeme, special selectate pe blogul său de către Gelu Diaconu: AICI – Atenție! – Poeme de Emil Brumaru cu limbaj licențios! Accesul interzis Olgăi si pudibonzilor. 🙂

Aplauze pentru Poet: Paul

Aplauze pentru poet: Benjamin

Aplauze pentru Poet: Miron

Aplauze pentru poet: Gellu

Despre dragoste, destin și condiția umană (cazul Gellu Naum) – schiță regenerată la sugestia Suzanei:

Într-o zi de vară, sub un cer plin de nori, Zenobia, o pasăre oarbă, zbura cu sentimentele ei de pasăre. Ea călătorea prin tărâmuri necunoscute, încercând să descopere ceea ce numea „A cincea esență” – secretul vieții, dragostea autentică.

Zenobia își închipuia că există o pasăre violetă, legendară și misterioasă, numită „Pasărea violetă„, care deținea cunoașterea acestui secret. Între timp, într-o altă lume, se afla Albert, un adolescent fluid, fascinat de călătorii și aventuri. El visa să cucerească „Insulele fericiților” și să găsească „Buchetul de flori” unic, care să aducă fericire veșnică.

Destinul i-a adus împreună atunci când Zenobia ateriza pe „Alunecarea lumilor„, în mijlocul călătoriei lui Albert. Cei doi s-au întâlnit pe „Insulele fericiților„, iar întâlnirea lor a fost ca un „Bulgărele mic” într-o avalanșă de sentimente. De atunci, au devenit „Copacul Animal” și „Clavicula a doua„, unul al altuia.

Cu timpul, cei doi au trăit o poveste frumoasă, desprinsă parcă din „Distanța bunăvoința” dintre suflete. Fiecare moment petrecut împreună era ca o poveste „Despre cele veșnice dar trecătoare„, o lecție de dragoste, iar Zenobia se simțea ca „În general” mai puternică și mai liberă alături de Albert.

Albert își dădea seama că Zenobia era precum „Oglinda oarbă„, ce îi reflecta adevărata natură, și că împreună alcătuiau „Poetul-copil„, cu inima pură și dorință de cunoaștere. Ei erau „Convulsiile unui regn căruia nu-i mai aparțin demult„, în căutarea propriului drum.

Cu toate acestea, pe măsură ce „Aproape de aproape” îmbătrâneau și treceau prin provocări, Zenobia simțea că destinul îi îndrepta pe căi diferite. Ea îl privea pe Albert ca pe „Ascet la baraca de tir„, un îndrăzneț și neînfricat călător, în timp ce ea era „Călăuza rătăcită„, pasărea căutătoare de sens.

„Vă spun”, spuse Zenobia cu tristețe în ochi, „Îți faci vânt cu propria-ți figură” iar tu ai o călătorie de făcut, Albert. Calea ta este spre „Turnirul din subsol„, spre lumea ta, iar a mea spre „Bătrânul (care) ședea mort„, spre o lume de înțelepciune și liniște.”

Albert se aplecă să o sărute pe cioc și spuse: Nu pot să te las să pleci singură, Zenobia. Împreună putem înfrunta „Ceremonii” și „Câteodată noaptea„, pentru că tu ești „Ce frig” care îmi aduce căldura în suflet.”

Într-o zi, în timp ce călătoreau Zenobia și Albert (cel „Căsătorit cu o pasăre„) au găsit o „Clavicula” veche, care conținea o enigmă despre „Cum se nasc metalele„. Era un semn, o misiune pentru ei să descopere secretul vieții și să-l împărtășească cu lumea.

Astfel, Zenobia și Albert s-au hotărât să pornească într-o nouă călătorie spre „Belvedere„, un loc misterios despre care se spunea că găzduiește tainele „Despre Gellu Naum” și înțelepciunea sa. Ei căutau să înțeleagă „Culoarea somnului” și să dezlege „Buchetul de flori” pe care îl purtau în inimi.

Pe măsură ce își continuau aventura, Zenobia și Albert au învățat să aprecieze frumusețea „Turnirului din subsol” și au înțeles că destinul lor este să călătorească împreună prin „Început și sfârșit„. În cele din urmă, au descoperit că „Vălul” care ascundea taina vieții se afla în sufletele lor.

Astfel, pasărea oarbă și călătorul fluid au devenit „Zenobia” și „Albert„, două suflete unite într-o poveste adevărată de dragoste și înțelepciune. Ei au trăit fericiți, continuând să exploreze „Domeniul presimțirilor” și „Cuțitul cununat” care îi leagă în eternitate.

Acesta este „Bustul Esperance” al adevăratei iubiri și „Anotimp” din care se naște magia vieții. Și astfel, povestea lor a devenit legendară, fiind cunoscută în toate tărâmurile din „Athanor„, ca fir inepuizabil al iubirii adevărate și a călătoriei spirituale.

Acum, în ploaie, povestitorii încă mai spun această poveste minunată despre călătoria „Cu vaporul pe cal” și despre cum doi călători au ajuns în „Insulele fericiților” pentru a găsi „Buchetul de flori” și a dezlega „Câteodată noaptea” tainele dragostei și vieții, așa cum numai un „Debarcaderul” înțelept le poate arăta.

Și în fiecare anotimp, când natura își schimbă culoarea, povestea „Zenobia” și „Albert” revine să ne amintească „Când ne vârâm sub saltele” să visăm și să iubim cu toată inima, căci aceasta este „Certitudinea eruptivă” a unei vieți pline de sens și bucurie.

Aplauze pentru Poet: Tudor