Rom & Jul (continuarea)

Pe un blog cu sediul într-o gară s-au întrupat, ca efect al unor fluctuații cuantice (…) două texte aflate în entanglement unul cu altul „Viciosul de cerc!…” si „Bunicul, zis Papisu” care au generat unde gravitaționale ce au indus martorilor predispoziția de a discuta prelung despre, he-he, dragoste, iubire, erotism si… plozi, fără a se fi ajuns la vreun consens… ci mai mult la șicane… despre cum, ce si de ce ar fi fiind sau n-ar fi fiind aceste tenebroase / banale noțiuni. Discuția nu a reușit de fel să clarifice situația si să stabilească mai exact dacă există sau nu iubire sau măcar ce este aceea iubirea, sau dragostea si erotismul, ce relații există între ele si dacă pot exista independent una de alta. Pentru a nu complica totalmente si inutil discuția trebuie să precizez că în propoziție este strict vorba despre iubire, dragoste si/sau erotism între un bărbat si o femeie, în varianta lor clasică (tradiționali si heterosexuali) si deloc despre alte variante si/sau nuanțe ale respectivelor sentimente si a emoțiilor si manifestărilor aferente. Chiar si într-un astfel de context simplificat si limitativ, problema tot rămâne dificilă si complicată, căci vorba ceea, viața însăși e complicată si are multe aspecte.

Pe scurt chestiunile de clarificat ar fi fiind: (a) Ce este iubirea? (b) Există iubire? Acestea-s întrebările. Par simple, nu? Întrucât nu sunt chiar simple cred ca discuția clarificatoare ar trebui să înceapă ceva mai din urmă. Nu chiar de la Adam si Eva (de Liviu Rebreanu), sau de la Potop, ci ceva mai dincoace, de la Wiliam cel Shakespeare, care a exemplificat destul de frumos chestiunea zilei, dramatizând într-o tragedie de neuitat povestea de dragoste-iubire-sau-erotism (a se clarifica) a două personaje exemplare, pure, arhetipale si anume Romeo si Julieta. Îi știi si tu, nu? Ai văzut filmul doar… In fine povestea respectivă poate fi punctul de start si de inflexiune al unei discuții care să clarifice o dată pentru totdeauna ce este si ce nu este iubirea si dacă există sau nu există așa ceva!

Deși este doar literatură (este?), Romeo si Julieta întrupează o tragedie încă mai adâncă decât si-ar fi dorit marele Will, din postura sa de Dumnezeu al acestei piese de teatru. Este o tragedie „antică”, ale cărei înțelesuri rămân suspendate în neant, răpindu-i spectatorului de teatru șansă de a întrevedea adevărata dimensiune a acestei drame, sfârșită brusc, abrupt, prin moartea celor doi îndrăgostiți (râmași așa, înțepeniți în dragoste veșnică sau deloc) în absolut. Si, după cum bine spune a si amicul Goe-the, moartea transformă orice viață în destin. Un destin căruia nu i se mai poate adăuga nimic, nici înainte, nici înapoi. Dar, întrucât cugetătorul nu-si oprește a sa minte, am putea încerca (totuși) să ne imaginam ce s-ar fi întâmplat cu cei doi eroi ai absolutului în amor, dacă planul ar fi mers bine (cu voie de la nenea Shakespeare) si cei doi s-ar fi salvat, spre a-si continua povestea de dragoste în bejenie. Probabil că tragedia sofocliană „antică” abia de aici încolo ar fi început.

Dacă l-am ști capabil pe Florin Iaru de o performanță similară cu aceea prin care a explicat misterul sinuciderii lui nenea Anghelache (fiind acel nene Anghelache un Romeo încă si mai tragic decât personajele lui Shakespeare) i-am cere să scrie continuarea (fericită) a piesei Romeo si Julieta, în varianta în care cei doi ar fi reușit să-si pună în aplicare planul fugii. Întrucât nu-l credem pe nenea Iaru capabil a fi în stare de o asemenea performanță, vin si te întreb pe tine (draga prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe), ce părere ai. Ce s-ar fi întâmplat mai departe cu Romeo si Julieta? Ar fi fost ei fericiți? Până la adânci bătrâneți? Sau… dimpotrivă? Ar fi ajuns ei oare să se sfâșie unul pe altul si să se ucidă precum niște personaje emblematice din Ozark? Cum ar arata povestea căsniciei dintre Romeo si Julieta, încununată cu o nuntă de aur, cu globul de aur si Oscarul aferent?

Tragedia „antică” rezidă în faptul că majoritatea variantelor plauzibile ale acestei continuări ar duce la concluzia că marele Will n-a prea avut de fapt de ales, încheindu-și piesa în modul cel mai optimist cu putință, limitând la maximum tragedia, si salvând (prin amânare) ideea de dragoste, ca noțiune abstractă, aflată la o limită intangibilă pe drumul sufletelor, de la prozaic spre sublim… Zic, dar aștept totuși cu interes părerea ta / povestea ta.

UPDATE: Sunt totalmente dezolat. Dezolat. Lucrurile nu merg deloc bine, spre elucidare. Dimpotrivă. Misterul se adâncește si confuzia sporește. Nici vorbă despre vreo lămurire pe cale maieutică a intrigatei probleme a triadei iubire-dragoste-erotism, asezonată cu plozi. Povestea lui Shakespeare despre Romeo, Julieta si mitologica lor iubire e-ternă, rămâne ne terminată, precum Delirul lui Preda. Shakespeare a murit si a lăsat-o (de-al dracului) neterminată, iar Florin (Iaru) nu vrea să se bage. S-a uitat, intrigat, si apoi m-a întrebat, asa într-o doară: Cine v-a lucrat aici? Păi… un văr de-al lui Sorescu de la Bulzești. Eh, a exclamat Florin (Iaru), un ageamiu. Nu se poate repara. N-am cum să-ti scriu continuarea că nu-i buna fundația. E ba pe dracu, mi-am zis. Trebuie demolată si refăcută de la început. Asta cu italieni din Verona e bună cel mult pentru englezii din evul mediu. Dacă vrei universalitate trebuie actualizată la contextul istoric, zice Florin (Iaru) cu un ucrainean si o rusoaică, da’ e lucrare prea amplă si nu mă bag. Vorbește cu Aldus… asta-i potrivită pentru anver-gura lui. Si Florin s-a dus de Râpă.

Si nici (celălalt) Florin nu se bagă. Deloc. Nu zice nimic, nimic, că e depășit de evenimente. Like si atât. D-lui ar fi comentat dacă era ceva lejer cu fetite (gen sclava Isaura sau măcar Marcela – Mara – Luminta), dar la Romeo si Julieta, nu… Hamlet, Ofelia, Olga, Otilia… noo… Noroc cu Aldus care s-a autosesizat din oficiu si-a compus pe cont propriu, o mare manoperă – melodramă gimnazială (Memorie si Iubire – colosal!), pornind de la un comentariu făcut într-o gară, pe un topic deja menționat. Dar, a dracului fata-litate, printr-o stranie coincidentă altcineva, altundeva a compus o capodopera cvasi-identica cu a lui Aldus dar mult mai concisă: AICI… iar vax-albina confirmă si ea independent că iubirea exista si străbate cu scântei.

Bitter Moon: „Forever is a long time, baby”: Desigur că atunci când am propus atentiei publice melodrama medievală Romeo si Julieta, cu intentia de a coborî din înaltul abstractului în meandrele concretului, care să clarifice pe intelesul pro-fanilor, misterul triunghiului Bermudelor: iubire-dragoste-erotism, din care ies plozi, n-am contat nici pe Florin (Iaru), nici pe vreun aldus pre-dispus să ofere moca (blasfemie) urmarea comediei cu adolescenti, într-o variantă mai putin sadică decat cea oferită de marele Will, tragicul, pe vremea când nu erau la modă povestile cu happy-end. Si n-am contat pe aceia dintr-un motiv foarte simplu: continuare era deja scrisă si ecranizată cu lux de amanunte de către un alt genial, comaparabil, dacă nu cumva mai mare decat Shakespeare, si anume, domnelor, domnisoarelor, domnilor si tu Olga, un oarecare Roman Polansky. Filmul intitulat „Luna de fiere” (Bitter Moon), redă cu lux de amănunte povestea de după „Luna de miere” (Honymoon) a doua perechi de Romeo & Julieta, care ilustează superb singurele două variante posibile de continuare ale povestii, începută timid de mare Will si finalizată curajos de către micul Polansky. Ai vazut filmul? Vezi-l! It’s a must! Citeste si cronica filmului. Tu si perechea ta astrală pe care dintre cele două ramuri ati mers? Nigel si Fiona – sau – Oscar si Mimi? Ce fel de Romeo si Julieta ati devenit? Sau n-ati trecut încă prin „Luna de fiere”? Ei, bată-te să te bată că hâtru mai esti.

UPDATE II: Se pare că ar trebui să mă consolez (cumva) și să accept evidența, și anume că pe Arca lui Goe nu se clarifica niciodată nimic, nu se elucidează nicio enigma, și nu se risipește nicio confuzie. Dimpotrivă. Din contra. Viceversa. Indiferent despre ar fi fiind vorba (adusă chipurile abil), pe Arca lui Goe, odată enunțată o „problema” (orice problema) și inițiat cursul maieutic spre necesara edificare, trenul pornește invariabil în direcție inversă, eșuând rapid în depou, în cală, în beznă… apoca-lipsă, blestem, agonie, ananghie, pace și liniște. 🙂 Cred că am pretenții prea mari, exagerate și așteptări total nepotrivite. Bine, tema de azi era și foarte grea, complicată, înșelătoare, imposibilă… despre sfânta treime iubire-dragoste-erotism… plus plozi. Cu cine s-o fi rezolvat-elucidat? Că n-aveam cu cine. Vorba aia n-am fost noi în stare de altele mult mai simple, de ex. să-l reconciliem pe profan cu cuantica, sau măcar să lămurim misterul gravitațientropiei ori ce-l puțin să-l lămurim pe cutreierătorul statistic de avantajele anonimității și libertății de exprimare, naufragiind invariabil, lamentabil, în labirinturi matriceale fără ieșire la mare, dar ne-am apucat de altele și mai abitir, ramase nerezolvate de Shakespeare și alții mult mai moțați. După ratările anterioare, asta ne mai lipsea, încă un eșec de proporții cosmice si-o adâncire ad-hoc în neant, în mâzgă și confuzie, mult înainte de a fi ajuns în pânzele albe, afundând totodată și bietul și nevinovatul amor… Dezolant. Deplorabil. Nici măcar faptul ca la alții e și mai rău, și mai fistichiu, și mai cu bâta-n baltă nu ne poate consola (dar ne poate amuza-ha-ha: La Renata, Aldus perorează cu emfază despre iubire, expune prelegeri despre sex și relații maritale, în timp ce restul lumii îi tine hangul… Comedie de comedie. Mai hilar de atât ce-ar mai putea fi? Putin să fie propus la premiul Nobel pentru pace? Şoșoaca președinte? Rapidul să câștige campionatul? Nici împreună n-ar reuși să întreacă în ridicol prestația trepădușului trilematic Aldus)…

Se pare că pe prea-cinstitul cititor citit și unic al Arcei lui Goe expunerea la Luna de fiere (Bitter Moon) îl predispune la amuțire, în frumoasa luna Aprilie a tuturor păcălelilor. Nici n-am apucat să propun cireașa de pe tort și să aduc în discuție sfântă treime iubire-dragoste-erotism ilustrată de un cuplu Romeo și Julieta, încă și mai tragic decât cel original, în varianta extrema: Adolf și Eva. Cât de greu să-mi fi fost să fi găsit un Florin Iaru capabil să facă o paralelă literară între cuplurile Romeo Montague, Julieta Capulet și Adolf Hitler, Eva Braun? Cat de imposibil ar fi fost să fi aflat din discuții aprinse unde a fost de fapt iubirea mai intensă, dragostea mai cu năbădăi și erotismul mai focos? Dar tragedia mai mare unde fu? La Verona sau la Berlin? N-am cu cine. Poate doar cu dl. Con-dei să fi inițiat timid niște con-vorbiri literare exegetice despre dragoste în liniște și pace pe poteci de dor. și pentru ca acțiunea se petrece într-un sat de pescari, din când în când pe ecran apare o b-Arcă. B-Arca săracului, care n-are lotca lui. 🙂

Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, colac peste pupăza, aflam că a fost elaborată recent și lansată pe piață o teorie surprinzătoare despre gravitație și entropie, care încearcă sa acrediteze ideea că gravitația ar fi nimic altceva decât un efect secundar (holografic) al entropiei universului…  Când am introdus noi în discuție, aici pe Arca lui Goe, noțiunea de gravitațientropiei, încă nu exista nicio astfel de teorie. Acum există. Nu mă așteptam sa se întâmple așa curând, taman în pauza prelungă a epopeii veșnicei prăbușiri gravitaționale inițiată cu fast pe Arca lui Goe. Aveam impresia că toți ori să continue în gol cu teoria gravitației cuantice și acuma, na beleaua, că s-au prins și alții de relația inexorabilă dintre gravitație și entropie.  Bine, deocamdată n-au produs mare lucru și în afara de vreo câțiva savanți, ceilalți științifici sunt rezervați și chiar consideră ideea ridicolă, iar ideea nu coincide cu cea emisă de noi fiind un pic… inversă. Savanții care au livrat noua teorie consideră că gravitația este colaterală, emergentă, efect secundar al manifestării legilor entropiei în contextul ipotezei universului holografic (…), în timp ce noi dimpotrivă, acredităm ideea că-i de fapt invers, entropia este rezultatul acțiunii gravitației care guvernează universul.  Cert este că s-a ajuns la ideea de a corela cele două noțiuni (gravitația și entropia) mai repede decât mă așteptam, taman când mi-am permis să fiu delăsător și să neglijez tematic epopeea veșnicei prăbușiri gravitaționale în favoarea simfoniei ratării la blog, cu subiecte din astea frivole despre Romeo și Julieta, asistat de Olga și Smaranda. ☹       

Stihii la Sticrii

Presupun că majoritatea celor care aveau nedumeriri ne-neglijabile în privința alegoriei circului, s-au lămurit între timp, fie aprofundând teoria (expusă în topicul anterior), fie urmărind ilustrările practice (con-crețe) promovate de promotorii noștri de bogdaproste, precum sticri-epurianul, care s-a dedat epopeic circului si promovării Arcei lui Goe cu orice preț. Din păcate este un promotor prost si ineficient, care muncește enorm cu rezultate infime, neglijabile. Cu cele 5 articole pe care le-a dedicat cu zel si entuziasm Arcei lui Goe, în ultimele două săptămânii (un record remarcabil), nu a reușit decât să-si sperie tantiile din siaj. In cele mai recente două articole, trase foc cu foc pe 18 Martie si pe 19 Martie în secțiunea „Dezvăluiri”, sticri a reușit să-si piardă pe drum potecile si ipotecile de dor, issele, oanele si suzanele, rămânând pe inventar doar cu o păguboasă aurelie, prinsă-n colivie, pe dinăuntru, dimpreună cu maestrul investigațiilor. Desi omul a fost generos cu ele, oferindu-le dezvăluiri de prima mână, numai una si una, acestea, ingrate, n-au mai catadicsit să se prezinte la datorie pe hardughie si să-i presteze extaz, ilustrat cu iconițe. Si vorba aia, omul le demonstrase fără tăgadă că nepricopsitul „goe” e trol, pe mână cu Moscova, protejat de dl. Florin, că sută-n sură e unul si același cu Stely si Nostrastella si partial si cu Olga, si în genere cu toate personajele care comentează pe Arcă, special inventate de „goe” ca să aibă si dânsul impresia de activitate pe arcă, si de prieteni imaginari. Adică el, Sticri-fabulosul, le-a oferit cocoanelor, secvențial, știri senzationiste mai ceva decât Dan Diaconescu in direct, iar ele fac pă nasoalele si pleacă? Asta-i treabă? In disperare de cauză, amfitrionul de tantii de bine, scoate asul din mânecă si-l demască pe goe fără milă, pe persoana fizică zicând: Doamnelor si domnilor, popor, am o știre exorbitantă pentru tară, comunicată mie de însuși Iepurele de Martie, d-l Goe este… este… este… Daniel Onacaaaaa… Eeeee!!! Si damele? Nimica! Silențium lugubru! Vă dați seama ce-o fi fiind acuma în suflețelul deprimat la bietului domn Sticri. Stihii, ce altceva să fie? El a creat condiții de extaz apoteotic si de tumbe lirice, la liber, pentru poporul cuconet (blocând vitejește comentariile si dreptul la replică al celui calomniat !!!) si dânsele-l tratează cu refuz si răceală… Păi e frumos? Păi e drept? Că nu, nu e! Sacrificiu în zadar? Câte epopei acturiene ar fi putut scrie în timpul ăsta marele profet al federației galactice, pierdute toate-n zarea nemuririi, si degeaba, fără nici un efect notabil. Ce irosire!

Nu mai pun la socoteală că m-a dezamăgit si pe mine. Adică… Daniel Onaca? ăăă? Iar? Pardon, dar am fost si anul trecut.

Imi pare sincer rău că dl. Daniel Onaca este inclus, mereu fără voie, în asemenea telenovele, iarăși ca victimă colaterală a elanurilor unor nesimțiți cu mintea vraiște, precum Sticri si Iepurele de Martie. Nu-l cunosc personal pe dl. Onaca. Am aflat de existenta d-lui cu ocazia promovării d-lui Goe în această postură. Am aflat lucruri plăcute. Nu-i o „identitate” care să poată supară pe cineva. In general, mulțumesc proniei, aproape toate persoanele cu care am fost identificat la sigur (de către fel de fel de conțopiști voluntari ai anonimatului), si au fost destule slavă Domnului, sunt în genere figuri luminoase si plăcute, de toată isprava, nu mă pot plânge de identități dezolante. Dimpotrivă. D-l Onaca nu face excepție. Nu știu dacă mai e activ public si/sau dacă are cea mai vagă idee despre felul în care-i este vehiculat numele prin „lumea celor care nu-cuvântă”. Sper să nu fie afectat în niciun fel de această regretabilă confuzie, îi urez virtual numai de bine, sperând că are un simt al umorului care să-l facă să privească cu detașare întâmplarea (acum în reluare, episodul doi si-un sfert).. Iar dacă nu, Sticri si Iepurele de Martie (Radu Prăjan), nu-s chiar niște închipuiri zoomorfe, ci niște cetățeni care au responsabilitatea faptelor lor.

Filozofii de 8 Martie…

„Platon – cum se știe – plasa alături de regii-filosofi şi regine-filosoafe, cărora, pentru ușurarea nobilelor sarcini trasate în statul perfect, decidea să le ia copiii, spre a fi crescuți de stat. Această posibilitate, deși prezentată de filosofie ca o perspectivă luminoasă, le-a convins poate pe femei că filosofia e suspectă. Iar dacă mai era nevoie de încă ceva, sumbrul sfârșit al Hypatiei, filosoafa alexandrină linșată de gloată, le-a asigurat pe deplin că să fii femeie, frumoasă şi deșteaptă poate conduce la tragedie.

Aşa se explică, pesemne, de ce în filosofie s-a menținut „privilegiul” masculin, chiar şi în vremurile mai noi, de după emanciparea femeii. Spre deosebire de literatură, arte, muzică, ştiinţe, chiar politică, prezenţa femeilor în filosofie a continuat să rămînă ceva mai discretă. Încă o dovadă că femeile au mai multă minte decît bărbaţii. Căci ce avea filosofia ca să le atragă? Pălăvrăgeală fără sfîrşit şi rost? Revenirea obsesivă asupra aceloraşi probleme, mai mult sau mai puțin de nerezolvat? Aroganţă intelectuală fără margini, pretinzînd la sceptrul regal prin profesii? Susţinerea printr-o ţesătură sclipitoare de argumente a unor cauze politice ignobile? Ba chiar, la limită, sofisme dintre cele mai neruşinate? Hotărînd cu înţelepciune că filosofia e expresia eternei imaturităţi psihologice a bărbaţilor, dar că, în raport cu alte semne dezastruoase ale aceleiaşi imaturităţi, filosofia e totuşi relativ inocuă, ba chiar interesantă pe alocuri, ele n-au dorit să fie autoare cu tot dinadinsul, fără a înceta să fie cititoare. Şi-au asigurat astfel un spaţiu de retragere suficient şi, în timp ce se ocupau cu lucruri cu adevărat importante, le ofereau unor bărbaţi şansa de a-şi aroga merite şi calităţi de mîna a doua pe care deciseseră deja, în taină, să le lase pe seama lor. Ei da, femeile au consimţit să ne asculte scornelile! Or, avînd în vedere nonsensul şi caracterul tras de păr al acestora, faptul arată, singur, cîte ne iartă ele. Deşi se amuză în sinea lor de „noi, filosofii”, ele ne lasă cu gentileţe în voia jocului nostru de pubertate întîrziată. Oricum, înaintea distinsului public feminin, importanţii bărbaţi-filosofi s-au simţit brusc nu numai mai filosofi, dar şi mai bărbaţi, ceea ce i-a făcut cu mult mai încîntați de sine, dar şi o idee mai galanţi: măcar acesta să fie un semn că filosofia totuşi e bună la ceva!”… Andrei Cornea (continuare)…

De ascultat si de comentat pentru ele (elele zilei):

8 Martie, o zi de mare rezonanță. Sunt sigur că absolut toate doamnele si domnișoarele, observatoare ineluctabile ale arcei, sau simple martore întâmplătoare ale acestor rânduri nevinovate, se bucură astăzi, într-un fel sau altul, de tandrețe si/sau de o atenție cu totul si cu totul deosebită, din partea celor din preajma lor, pe care desigur o merită pe deplin, drept pentru care li se cuvin, pur si simplu, ca bonus, felicitări si admirație. Un sincer bravo doamnelor si domnișoarelor. Alături de felicitările si aprecierea acordate de drept sărbătoritelor, as mai adăugă, din partea casei, o nimica toată: într-un buchețel de pixeli, prețuirea si respectul meu pentru delicata d-voastră prezență pe Arcă si pentru gingașa contribuție literară, cu care sporiți taina, farmecul si sublimului din poveste. Inima mea virtuală 🙂 si flori pentru sărbătorite. La multi ani! Cu drag, al d-voastră, d-l Goe!

Vă rugăm să luați doar câte un fir ca să ajungă pentru toată lumea!

OZN

Cronica unei invazii anunțate

Dacă mai exista cineva care se îndoia de existența extratereștrilor, de abilitățile lor tehnologice, precum si de faptul că ne vizitează în mod constant si sistematic de mii si mii de ani, a venit momentul ca toate îndoielile să fie risipite. Un bărbat din Tennesse a filmat un gigantic OZN roșu deasupra orașului. Vezi poza de mai sus si știrea originală AICI. Așadar este oficial suntem in vizorul extratereștrilor care nici măcar nu se mai străduiesc să-si camufleze prezența. Desigur că întrebarea cheie este de ce tocmai acum au renunțat la camuflaj. Probabil că unele lucruri pe care le-au descoperit în activitatea umanoidă i-au alertat făcându-i să se precipite si să lase la o parte prudența si circumspecția. Cu siguranță că ei știu mai multe decât stim noi, oamenii comuni, despre pragurile critice pe care elitele oculte ale omenirii le-au depășit in privința Inteligentei Artificiale, a computerelor cuantice si a obținerii energiei prin fuziune termonucleară si nu numai. Ne putem aștepta așadar la intervenția lor eficientă, așa după cum au procedat de nenumărate ori de-a lungul istoriei si preistoriei speciei homo sapiens (o specie creată artificial), doar că de data asta se pare că intervenția nu va mai fi ascunsă, ci la vedere. In curând toate lucrurile care ni se păreau importante vor trece pe planul doi, întreaga atenție fiind captată de evenimentele ce stau să se întâmple. Cred că am putea lua un pic în discuție, anticipat, felul in care se vor schimba lucrurile în legătură cu mersul lumii, al societății, al științei, tehnologiei, felul in care se vor transforma (practic peste noapte) religia, filozofia, artele, sportul si însăși viața cotidiană a oamenilor de pe aceasta planetă, a familiei împreuna cu preocupările noastre firești pentru perpetuarea speciei si pentru colonizarea universului, asistați de vechii noștri tutori si creatori. Așteptăm cu interes opinia prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, despre aceasta situație fără precedent despre care nu stim încă cu destulă precizie când anume se va declanșa si materializa, înaintea, în timpul sau după încheierea US Open. In tot cazul curând.

micro-Update: Știrea de mai sus este o ilustrare a libertății de exprimare. Si de receptare. Încolo nu. 🙂

Din păcate libertatea de exprimare se dovedește adesea a fi o vorba in vânt:

1. Cine este scriitorul Salman Rushdie, înjunghiat în gât la un eveniment, și de ce mulți oameni își doreau să-l vadă mort

Scriitorul s-a născut în Mumbai într-o familie liberală de musulmani. La vârsta de 14 ani, Rushdie a plecat în Anglia, unde a studiat la importantul King’s College din Cambridge. După absolvire, Rushdie a lucrat pentru scurt timp ca copywriter, conform BBC. Prima sa carte publicată, „Grimus”, în anul 1975, nu a avut un succes uriaş, dar unii critici l-au văzut ca un autor cu potenţial semnificativ. Romanul care a fost apreciat pe scară largă şi s-a vândut în jumătate de milion de exemplare a fost „Copiii din miez de noapte”, publicat în anul 1981 şi distins cu Premiul Booker. Au urmat volumele „Ruşinea” (1983), „Surâsul Jaguarlui” (1987), „Harun şi Marea de Poveşti” (1990), „Ultimul suspin al Maurului” (1995), „Pământul de sub tălpile ei” (1999), „Furie” (2001), „Shalimar clovnul” (2005), „Seducătoarea din Florenţa” (2008) „Luka şi Focul Vieţii” (2010), „Doi ani, opt luni şi douăzeci şi opt de nopţi” (2015), „Casa Golden” (2017), „Quichotte” (2019) şi „Limbile adevărului, o culegere de eseuri” (2021). „Versetele satanice”, romanul suprarealist, post-modern, a stârnit indignare în rândul regimului iranian. Cartea a fost interzisă în multe ţări cu mari comunităţi musulmane: Iran, India, Bangladesh, Sudan, Africa de Sud, Sri Lanka, Kenya, Thailanda, Tanzania, Indonezia, Singapore, Venezuela şi Pakistan. Unii musulmani au considerat-o o insultă la adresa islamului. În roman, profetul Mahomed poartă un nume apreciat ca fiind ofensator, e pusă sub semnul întrebării divinitatea revelaţiilor sale, iar mai multe prostituate au primit numele soţiilor sale. Astfel, în anul 1989, Rushdie a fost condamnat la moarte printr-un decret religios emis de ayatolahul Khomeini. În luna ianuarie a anului 1989, musulmanii din Bradford au ars ritualic o copie a cărţii, iar agenţii de ştiri WHSmith au încetat să o mai afişeze acolo. În Mumbai, oraşul natal al lui Rushdie, 12 persoane au fost omorâte în timpul unor revolte musulmane, iar pe capul scriitorului a fost pusă o recompensă de 3 milioane de dolari (2,5 milioane de lire sterline). De asemenea, în luna iulie a anului 1991, un traducător japonez al volumului a fost asasinat, iar un altul italian, pe numele său Ettore Capriolo, a fost rănit. Din pricina revoltelor, Salman Rushdie a fost constrâns să se ascundă, sub protecţia poliţiei britanice timp de aproape 10 ani.

2. Presa din Iran, despre atacatorul lui Salman Rushdie: „Să sărutăm mâinile celui care a sfâşiat gâtul duşmanului lui Dumnezeu”

3. Salman Rushdie, într-un interviu acordat cu două săptămâni înainte să fie înjunghiat: Duc o viaţă relativ normală

4. Salman Rushdie trăiește de peste 30 de ani cu sabia lui Damocles desupra capului. Fatwa care i-a făcut viața un iad

***

Bine acuma știri din astea teribile despre mezeluri avem si in plan local si nu oriunde ci in revista Capital:

5. Informație de ultimă oră despre Florin Salam! Ce s-a întâmplat cu celebrul manelist. Este șoc total

Vă uram lectură plăcută, ușoară, liberă si salam alaykum.

Oricum epopeea continua: (a) Salman Rushdie ar trebui să primească Nobelul pentru Literatură, susține un filosof francez. ”Campania începe acum”

(b) Creatoarea romanelor lui Harry Potter, amenințată pe Twitter după atacul asupra lui Salman Rushdie. ”Nu te îngrijora, tu urmezi!”

Părerea mea ar fi că acuma, dacă tot urmează să vină extratereștrii normal ar fi ca premiul Nobel pentru literatură (sau pentru fizică) să-l primească un scriitor de literatură SF, mai ales că aceștia au tot fost nedreptăți de juriul suedez captiv sindromului Stockholm. N-am citit „Versetele satanice” dar pare un titlu destul de SF.

Vad ca știrea sa încăpăținează sa mai rămână un pic in atenție: Salman Rushdie şi versetul înjunghiat:

„Satanic Verses” reprezintă o prelucrare imaginară, plecând de la un episod din viaţa fondatorului religiei islamului. Recitând Sura intitulată „Stelele”, Mohamed pune această întrebare: „Ce socotiţi despre Al-Lat şi Al-Uzza şi cealaltă, Manat, a treia?” Cele trei zeităţi feminine la care face referire textul erau obiectul unei asidue practici idolatre în Arabia. Orientalistul scoţian William Muir (1819-1905), specializat în istoria primului califat, a identificat aceste cuvinte cu „versetele satanice”, întrucât Mohamed le-a retractat ulterior ca pe nişte glose inspirate de diavol, iar nu de familiarul înger al revelaţiei, Gabriel. Deşi bine primite de tribul Qurayš din oraşul Mecca în anul 630, aceste cuvinte contestau monoteismul stabil al profetului, care s-a pocăit mai târziu pentru eroarea de-a fi ascultat glasul ispititorului şi atracţia zeităţilor feminine. Rushdie explorează parodic acest subiect vast pentru istoria religiilor: cum şi cine înregistrează o revelaţie? Care este rolul poftelor omeneşti, al creativităţii lingvistice şi al liberalismului interpretativ în redactarea şi transmiterea unui text sfânt? Vădita slăbiciune erotică a lui Mohamed lasă loc multor ambiguităţi, din care reiese faptul că numitul profet (Mahund, în proza lui Rushdie) e un ignorant analfabet, obsedat de unificarea politico-religioasă a unor triburi dezbinate. Spiritual, însă, el e incapabil să discearnă între divin şi demonic (de unde umbra lui Saladin). Rushdie ironizează, aşadar, complicaţiile naşterii unei cărţi sacre pentru musulmani, precum şi înclinaţiile carnale resimţite de fondatorul poligamiei religioase. Pentru acest experiment literar, Rushdie a fost înjunghiat. Tragic şi revoltător.„

Dupa ce initial a propus puparea mâinilor dementului care l-a înjunghiat pe Salman Rushdie, presa iraniană, revine in legătura cu atacul asupra lui Salman Rushdie si zice ritos: „Un complot american ca să răspândească islamofobia în lume”

Ufologi din toate țările, uniți-vă !

hap-date:

Reacțiile explicite si implicite ale unor parti din public precum si lipsa de reacție a altor părți din publicul format exclusiv din prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, si cand zic „prea” mă refer la excesul si redundanțele benefice in context (…), denotă un deficit de transparență in privința conexiunilor atât intre parte si întreg, cât si între părțile dihotomiei prezentă sub umbrela OZN-ologiei naive, ceea ce este, cred, cauza principală a confuziei in care plutește acest topic, ca-ntr-un nimb. Constatarea vine însă foarte târziu, când oricum orice urmă de interes potențial este pierdută-n zarea depărtării, dincolo de orizontul evenimentelor. Prin urmare orice tentativa de a face acum corecții clarificatoare in legătură cu unitatea semantica a părților este desigur tardivă. Dar as menționa totuși, in contextul integrativ al acestui nevinovat intermezzo in raport cu sfinxo-babologia luciferică ce stă să se prăvală… in noi si noi episoade, că relația dintre satanismul versetelor si cel al extratereștrilor care ne bântuie este cvasi-incontestabilă si merită dezbatere (…). Si asta in afara de faptul că in topic sunt ilustrate prin liberă exprimare limitările libertății de exprimare care poate încuraja deopotrivă propagarea unor imbecilități cvasi-benigne si/sau a unor sentimente toxice capabile sa genereze violență, degringoladă, confuzii, etc… despre asta încercarăm fără vreun succes să vorbim. Măcar vorbirăm despre altceva. Liber. Tot e ceva. 

 Si-altădată, si-altădată o s-o facem si mai si mai lată. 

Poveste de Crăciun (SF)

A fost odată ca niciodată o fiintă umană, gender free, ca toată lumea. Ea văzuse lumina zilei intr-o familie normală in sens extins, ca toate familiile din lume de pe vremea aceea, si a avut apoi o copilarie fericită până la adanci bătranete.  Desi nu crestea intr-un an cât altii in sapte, avand un ritm de crestere absolut decent si normal, intre timp s-a făcut mare, trecand cu bine prin pubertate si adolescentă. Ca adult/adultă fiinta umană respectivă, s-a insotit cu diverse alte fiinite umane, cu toatele gender free, ca toata lumea, avand astfel o multime de experiente unice si minunate, absolut toate in accord strict cu corectitudinea politică (garantul non-discriminarilor de orice fel). De-a lungul vietii sale fiinta noastră umană a avut mai multi copii, care au avut mai multi parinti (părintele 1, părintele 2 si cateodată părintele 3 si chiar 4), obtinuti care cum, ba traditional (brr), ba normal, inclusiv prin adoptie, insamântare in vitro, cu altă fiinta umană purtătoare, prin clonare, generare pe calculator cât si prin celelalte metode actuale atat de cunoscute vouă (dragii mosului). Viata fiinitei umane din poveste ar fi decurs astfel fara evenimente deosebite, fără traume si fără conflicte interioare (prin vreun dezacord cu moralitatea asociată corectitudinii politice in vigoare) si s-ar fi sfarsit lin si fara durere sau mustrari de constiintă, dacă n-ar fi exista acel eveniment atat de intens, contradictoriu si traumatizant care a marcat biata existentă a fiinite umane din poveste. Intr-unul dintre parteneriatele in care s-a aflat la un moment dat cu o fiinta umană (nu tocmai hâtră), la insistentele acesteia, a acceptat sa impodobească un brad de Craciun, să-l decoreze cu globulete, cu beteală si artificii, in timp ce asculta sedată niste colinde (incarcate de misticism). Apoi a fost de acord să inducă in eroare mica fiinta gender free, care-i era copil, pomenind despre un personaj incorect politic, numit Mos Crăciun, care se ocupa cu discriminari de tot felul, aducand cadouri numai unei anumite categorii de copii (pe care obisnuieste sa-i monitorizeze pe parcursul anului, violandu-le intimitatea, si să le acorde credite, rasplatindu-i cu cadori care in genere nu erau gender free). Pe moment fiinta umană n-a inteles si n-a simtit intreaga grozavie a gestului sau, fiind si sub influenta liberă si liber consimtită a unor substante cu efecte extatice, dar apoi, incet incet, in timp, sub presiunea constantă lumii cotidiene, a inteles cat de incorect si de inuman a fost gestul sau. Gândurile la consecintele acestui gest necugetat au marcat-o pe fiinta umană până la sfarsitul vietii, făcând-o să decadă in final in situatia degradantă a tolstoievskianului personaj Ivan Ilici.  Si asta e toată povestea. Si-am inclecat pe o saibă.

Folk lor fără tâlc (snoa-vă)

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, a fost odata un împărat şi o împărateasă care locuiau într-o colibă din padure. Ei erau atat de bogaţi încat nu aveau de ce să bea apă. Aveau la discreţie sucuri din fructe de pădure proaspete, iar de împărăţit împărăţeau peste toate animalele din padure cu care se aflau în pace şi bună înţelegere. Erau atât de bogaţi înact nu le mai trebuia nimica. Aveau pe lângă casă o gradină mică de flori si de zarzavat, un balansoar cu umbrar, iar înauntru, în colibă, aveau o masă, două scaune, un raft cu cărţi, un pat şi un cămin în care făceu focul. Incă din fragedă pruncie împărăteasa aceea avea obiceiul să se legene înainte să adoarmă, iar împaratul nici el n-ar fi putut să adoarmă daca n-ar fi privit-o pe împărătesă cum se leagană, stând aşa pe o parte cu faţa spre el. Atunci când era foc în cămin, şi împărăteasa pornea să se legene, focul se înteţea singur şi începea să scoată scântei care ieşeau pe horn, făcând pădurea să pară acopertită cu două rânduri de stele. Si au trăit ei astfel mulţi ani şi apoi încă vreo doi altfel, până când într-o zi împăratul, întorcându-se din pădure cu o spinare de lemne, a băgat de seamă că împărăteasa nu-i acasă. A căutat-o peste tot şi n-a găsit-o, în colibă, în grădină, la pârâu, în luminiş, la mall, la teatru, prin toată pădurea, inclusiv prin valea plângerii şi a aducerii aminte. S-a întors cătranit acasă, încărcat de gânduri rele, neştiind ce să facă. Noaptea se tot întorcea de pe o parte pe alta şi orincotro se întorcea pe împărăteasă n-o vedea şi tot gândindu-se şi perpelindu-se aşa i s-a năzărit că fiarele padurii au încolţit-o pe îmăpărteasă, au sfâşiat-o şi au mâncat-o. Impărăteasa purta pe deget un inel de aur pe care i-l dăruise împăratul, şi acuma, gândea împăratul, inelul acela trebuia să fie prin burta vreunei jivine fioroase. Prima bănuială a cazut pe lupul cel rău care sălaăuia în acea padure. A doua zi împăratul şi-a luat securea cu el şi l-a căutat pe lup. L-a găsit într-un tufiş unde sfâşiase o capră neagră din care mânca cu poftă. Fără nicio vorbă împăratul l-a trăznit pe lup în cap cu securea, apoi i-a spintecat pânatecul şi a căutat inelul de aur. Dar n-a găsit decât copite de capră neagră, nici urmă de inel. Si împăratului i-a părut rău că şi-a omorât lupul. Apoi iar s-a perpelit toată noaptea, şi orincotro se întorcea pe împărăteasă n-o vedea, în timp ce focul ardea linistit în vatră, iar împăratului i-a căşunat în minte că ursul trebuie să fie de vină. A doua zi împăratul şi-a luat securea cu el şi l-a căutat pe urs. L-a găsit într-un tufiş unde sfâşiase o capră neagră din care mânca cu pofta. Fără nicio vorba împăratul l-a trăznit pe urs cu securea în cap, apoi i-a spintecat pânatecul şi a căutat inelul de aur. Dar n-a găsit decât copite de capră neagră, nici urmă de inel. Si îmăpartului i-a părut rău că şi-a omorât ursul. In noaptea urmatoare împăratului i-a căşunat ideea că râsul e de vină şi împăpraul a omorât râsul, i-a spintecat burta şi a căutat, tot în zadar, inelul de aur, negăsind decât copite de capră neagră. Si îmăpartului i-a părut tare rău că şi-a omorât râsul. Caprele negre s-au înmulţit apoi fără măsură şi i-au prăpădit împăratului grădina de flori şi zarzavaturi. Intr-o zi în care împăratul umbla aşa, fără ţintă prin pădure, cu barba despletită, cu pieptul dezvelit şi cu securea în mână, (just in case), a văzut o vulpe care sfâşiase un iepure din care mânca cu poftă. Fără să stea pe gânduri şi fără să ştie de ce, împărătul a ridicat securea şi a vrut s-o trăznească pe vulpe în cap, dar vulpea l-a privit pe împărat drept în ochi (şi avea vulpea aceea nişte ochi verzi, aproape hipnotici), iar inima împăratului s-a înmuiat, a lăsat securea jos şi a început să plângă. Vulpea s-a uitat la el şi i-a spus cu milă: Vezi măi omule că femeia ta este acasă, doarme în camera de oaspeţi. Impăratul s-a dus acasă şi aşa era. In grădină păştea o turmă de capre negre, iar împărăteasa dormea dusă (cu vise) în camera de oaspeţi, în coliba din pădurea adormită. Impăratul s-a enervat văzând turma de capre negre, a omorât câteva cu securea, câte a apucat, dar celelalte au fugit şi s-au ascuns în pădure. Impăratul şi-a amintit că are în împărăţia sa un tigru care era închis într-o peşteră şi s-a gândit să-l elibereze ca să refacă echilibrul ecologic al împărăţiei, cu toate că împărăteasa grozav se temea de acel tigru. Si uite aşa se termină povestea noastra care ar fi trebuit să se intituleze „Povestea împărătesei care doarme în camera de oaspeţi şi a împăratului care şi-a omorât degeaba lupul, ursul şi râsul. Dar pentru că acest titlu este mult prea lung pentru o proză scurtă, am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Si aşa. Nu cine ştie ce.

UPDATE: Dusmanii pot fi reali, virtuali, imaginari, temporari, inevitabili sau chiar ireductibili, dar adesea sunt si indispensabili. Nimeni nu-i mai singur decat cineva care nu (mai) are dusmani. Totusi, exista uneori exceptii, mai bine zis o singura exceptie, in care existenta unui dusman adanceste singuratatea. Despre acel dusman ni se vorbeste in acest pre-TEXT intitulat chiar asa – Dușmanul. Textul este scris la persoana întâi feminin (sic), dar este valabil la orice persoana (si/sau personaj), la singular, la plural (da, da, singuratate la plural), la feminin, la masculin si chiar la transgender. Verifica si vei vedea ca asa este.

Despre (non) Finalitate

Cu mici şi aproape nesemnificative excepţii, domnul Q n-a plănuit niciodată nimic în viaţa sa… Toate câte le-a făcut sau i s-au întâmplat, bune, rele, i-au ieşit cam la nimereală, spontan, din talent, din noroc, din ghinion, din prostie sau din „grija” altora. Incă din fragedă pruncie, şi slavă Domnului, d-lui nu s-a maturizat niciodată îndestul încat să se poată considera vindecat de copilarie, domnul Q a avut visuri, speranţe, aşteptări… dar pe care nu le-a luat niciodată extrem de în serios încât să se apuce să le plănuiască sistematic şi sa le premediteze. O combinaţie alcatuită în proporţii rămase enignmatice, între soiuri atipice de lene, de boem, confort, lehamite, indiferenţă, blazare, resemnare, încredere nemarginită în sine, în talentul, în resurursele sale şi în destinul său inconturnabil, l-au făcut să nu se deranjeze şi să nu se întrebuinţeze vreodată prea tare pentru a-şi aranja ploile, lăsandu-se purtat de valuri, încotro l-au dus acestea. Domnul Q a fost mereu un bun înaotator pe valuri şi talazuri, reuşind să extragă mici extazuri din fiecare context în care era adus providenţial (sau viceversa) fără vreun efort (de vointa) făcut anume de d-lui, şi fără vreo vină. O vreme a dus-o bine. Niciodată exceptional, niciodată îngrozitor, ci binişor, bine. Dar, vorba poetului (care poet?), ce e val, ca valul trece. Aflat în larg, hăt departe de orice mal, domnul Q a constatat cu mirare, tristeţe şi îngrijorare, că valurile s-au stins, că oceanul (ditamai oceanul), s-a calmat, că totul a început să băltească şi că nicio adiere nu-i  mai suflă în pânze, că nimic, niciun curent marin, nu mai încreţeşte suprafaţa apei. Obişnuit să călătorească pe val, domnul Q a intrat în încurcătură ne mai ştiind ce să facă şi încotro s-o apuce.

O vreme a călcat apa, rămânand pe loc. Cuprins de nelinişte a încercat să plănuiască ceva. Dar ce? Incotro s-o apuce? Oceanul arata absolut la fel în toate direcţiile, şi în nicio zare nu se vedea niciun ţărm, nicio ţintă. Deodată încrederea nemarginita în sine, în talentul, în resurursele sale şi în destinul său inconturnabil, nu mai valorau nimic, în linistea pustiului în care eşuase. Cel mai greu este s-o porneşti încotrova când poţi porni liber, în mod egal în orice direcţie…  Asa că domnul Q a stagnat cât a stagnat apoi a pornit înot, înainte.

A ajuns într-un studio de film unde a prestat casting pentru un rolişor (de figurant) într-un film, rol pe care l-a şi primit. N-a spus nimanui nimic, s-a fofilat cum a putut acasă şi la serviciu (n-a fost greu) ca să mearga la repetiţii şi uite aşa, neştiut de nimeni, a reusit să-şi strecoare moaca într-un film. I se auzea chiar şi vocea la un moment dat, zicând „Acolo unde pun eu mâna pune şi Dumnezeu mila”. Atât. Mai mare mila. Filmul a început să ruleze în cinematografe. Unii dintre cunoscuţii sai (caci dl. Q avea şi d-lui cunoscuţi) au vazut filmul, dar nimeni, nimeni, n-a băgat de seamă ca dl. Q apare şi d-lui de câteva ori pe ecran. Dl. Q s-a mirat şi nu prea. Fără a avea cine ştie ce aşteptari, dl. Q a plănuit să-şi invite soţia la film, să-i ofere d-ei această surpriză şi să-i urmarească reacţiile pe care dl. Q (spre ruşinea şi deznadejdea sa) nu i le (mai) putea anticipa cu niciun chip. Era într-o miercuri. Si-au dat întalnire (ca pe vremuri) la mall, venind fiecare separat, de la serviciu. Dl. Q a ajuns din vreme şi a cumpărat două bilete. Soţia sa însă n-a mai ajuns. L-a sunat în ultimul moment şi i-a spus că-i pare rău dar nu poate să vină şi că ar fi de preferat să o lase pe altă dată, că-l săruta dulce, şi că-l aşteaptă să se întâlnească acasă pentru cina în familie. Dl. Q n-a zis nici da nici nu, fiind uşor bulversat de întamplare şi pus iaraşi în încurcatură. Fără să-şi dea prea bine seama ce face, în timp ce se gândea din mers cum să procedeze, a arătat biletele la intrare şi a ajuns în cinematograf. Habar ne având în ce sala rulează filmul său dl.Q, cineastul, a intrat la întâmplare într-una dintre sălile din mall, s-a asezat pe un fotoliu liber şi s-a cufundat în visare, din care a fost scos de începerea filmului. Era alt fim. Bineînţeles. Cu totul şi cu totul alt film, de care dl. Q s-a lăsat încet, încet (cu)prins. Dacă tot era acolo. In alt film. Surpriza d-lui Q a fost monstruos de colosală, văzând-o acolo, în acel alt film, pe soţia sa, într-un mic rol de figurantă. Nu spunea nimic, dar la un moment dat privea drept spre camera afişând un zâmbet simplu şi nevinovat.

Poemul repetabilelor ore. 24. – Proză scurtă

Poemul repetabilelor ore. 24. Titlu: Gustul și culoarea fericirii pe culoarul nefericirii.

Dimineți bizare în care mă strecor prin casă (casa mea)
ca un hoț printr-o casă pustie.
Nu mă întâlnesc cu nimeni,
dar totuși mă furișez,
ca și când mi-ar fi teamă să nu mă prindă.
Nimeni.

Serile și mai bizare.
Casa e plină de ceilalți care se strecoară ei
ca și cum le-ar fi teamă să nu fie. Prinși. Atinși.
Nimeni.

Nopțile albe. Fără culoare.

Colac peste pupăză mai vine și week-endul.
In aceeași casa. Casa noastră.
Plina deja de universuri paralele.

Tu ce mai spui iubita mea pierduta? Ziua.
Iubire bibelou de porțelan
(obiect de preț cu smalțul nepătat).

 

LCFCD (106) – Lumini peste tramvaie

Lumea cum fu ?! Cam da!

… Luna de dar / De-ale lui Rogobete …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Rebeliunea minerală: Dilema lui 2014: Supervieţuim, sau nu supravieţuim. – Yahoo, yahoo, copii şi fraţi staţi puţin şi tot uraţi La anul şi la mulţi ani ! – Intimă gândirii/simţirii, rostirea se ridică din banalitate prin magia metaforei, făcând să sclipească percepţia unui înţeles fără cuvânt, o semnificaţie de neatins, fără semn, un spirit fără trup. Ca-n „temniţa libertăţii”, maslul celor trei mari credinţe orientale, a celor trei crai de la răsărit, din care metafora magică a descătuşat steaua creştinismului. Crăciun a-nviat ! – „In realitate exista o Infiit-ate de Infinit-uri, de Infinit-uri, de Infinit-uri,… si asa mai departe la Infinit. „: Infinit plus infinit fac tot infinit. Unic! – „Ajunseşi la vorba mea / prefăcută / ea glumea/ Ai crezut că plouă soare / c-a dat iarba pe răzoare / că alunu-i tot un cântec / astea-s vorbe şi descântec / Ai pornit spre lunci şi crâng / dar pornişi cu cornul stâng / melc nătâng / melc nătâng. ” (din memorie, Ion Barbu) – Unic fiind infinitul şi părţile ne/cuprinzându-l, numai în absurd comparându-le, s-ar putea spune că, doar eliberându-te de iluzia libertăţii, poţi fi mai liber, ca parte, decât întregul. Mai … exact, infinit fără infinit fac tot infinit.

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte ! (dar care or fi alea?) Numai nebunii sunt liberi, pentru c-au evadat din captivitatea mentalităţii. – Ritmuri, măsuri, armonii, compoziţii: muzica este organizare, politică pură. Gamele cu trei, cinci, şapte şi douăsprezece note au secondat marile mutaţii sociale, atonalismul şi progresivismul ţin de principiul indeterminării. Lumea prin toate părţile, (până şi prin antimateria pauzelor) şi în întreg îşi face concertul…. pithagoreic. – Entităţi ale conştiinţei colective tribale – unele cucăind, altele reanimate de haita familială – se-ncaieră cu cele sociale, şi nu pentru c-ar fi rele sau bune, ci mai bune – zic ele -, superioare, în hărţuiala globalistelor de ultimă oră, liberaliste până la intransigenţă, ca să le personificăm ba în îngeri, ba-n demoni, după cum le întrezărim în ceaţa mentală, aşezată sau spuberată, a curenteleor ideatice de pe-acolo.

Text: Loc pentru explicatii inventive: Ordinul de mărime se… execută, nu se discută. Dacă s-ar putea argumenta şi cu intuiţiile, Vedele s-ar academiza. Că-i unitate spaţiotemporală, că-i spiritualomaterială, cândva-cineva a mai spus în viitor că nu-i glumă cum gândim: n-om îndoi furculiţe cu mintea, dar timpul l-am îndoit după cum am gândit spaţiul. Aveam neuroni şi sinapse, dar fără curent – timpul şi spaţiul bălteau, stau, nu erau. (Reprezentările lor !) Ciclitatea diurnă – că, de, fiat lux ! – a inventat roata, Pământul tipsie şi timpul care se roteşte într-un eternell retour, care mergestă ciclic. De la săgeata giroscop a gândului analogic la discursivitatea logică, doar un epsilon de 0,00000000…. Menhirul, obeliscul şi timpul săgeată au ţâşnit din acelaşi gând. Punct-cerc-vector: ce curbură! – Ăla cu madlenele n-are, că l-a pierdut, „Timpul” dlui. Solomon Marcus s-a epuizat… – Bergson s-o fi întrebat, cât timp trece de la un fel de timp la altfel de timp ? – Şi totuşi, întunericul rămâne, câtă vreme continuumul mental al observatorului poate iluziona discursivitatea temporalităţii şi însăşi realitatea, în care, odată ce lungimile pot fi exprimate în unităţi de durată, (secunde, minute, ani şi parseci), nu mai poţi identifica nici ce-i una, nici cealălaltă. Ori, asta nu-nseamnă, că nu există nici una, ci, mai curând c-ar fi, ambele, altceva.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

LCFCD (97) – Iata un om

Lumea cum fu ?! Cam da!

…  ai putea fi tu …​

pre-Text: Lume, lume… Hello world! Una antrop-olog desprinde dintr-o lectura a sa o definitie a omului: „Omul este animalul care spune povești„, accentuand astfel partea frumoasa  a acestei dimensiuni a fiintei umane, care fiinta este ahtiata dupå fictiune, ocupandu-se obsesiv cu crearea si colportarea feluritelor feluri de fantezii (care-i dau prin cap, posedandu-l). Chiar si cand nu deschide gura (vezi figura alaturata), omul degaja fictiune, universuri paralele, inchipuiri, naluciri, vedenii, lumi imaginare, fortate sa intre in relatii complexe cu inaccesibila realitate (cu Universul dat), in care omul ar fi fiind, chipurile, integrat deplin. Obsesia maladiva a omului pentru basme (si minciuni), din postura sa de creatura nemântuitå, aflata in conflict ireconciliabil cu realitatea / adevarul (?) (via conditiei umane) genereaza  miriade de mini-mituri, care in armonie cu „morala”, care in contradictie abrupta cu aceasta. In functie (si) de cum percep „martorii” fiecare poveste in parte, fiecare fictiune cu care intra accidental, dar inevitabil, in contact.

Imaginea de mai sus este un instantaneu in care a fost surprins, din întamplare,  cel care isi aducea odinioara aportul pe Arca lui Goe, sub misteriosul pseudo-nim(b) de Polichinelle.

Text: Loc pentru explicatii inventive: Aici ar trebui sa propunem o fictiune inventata de noi insine, ca exemplu ilustrativ, caci vorba aia, teoria ca teoria, dar practica ne omoara. Sa vedem daca inspiratia ne va aduce ceva (cat de cat) din universurile nevazute, in timp f-util. Iar daca nu, descurca-te si tu martore cum oi putea, pe cont propriu, caci esti om, nu? Creator si colportator de fictiune. Bagå!

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Ia Aluzia (XLII)

Aluzia finala:

Ia Aluzia (XLI)

Ia Aluzia (XL)

Ia Aluzia (XXXIX)

Ia Aluzia (XXXVIII)

Ia Aluzia (XXXVII)

Ia Aluzia (XXXVI)

Ia Aluzia (XXXV)

Ia Aluzia (XXXIV)

Ia Aluzia (XXXIII)

Ia Aluzia (XXXII)

Ia Aluzia (XXXI)

Am afalat de la nimeni c-a murit Virus. Odihneasca-se in pace!

Ia Aluzia (XXX)

Ia Aluzia (XXIX)

Ia Aluzia (XXVIII)

Ia Aluzia (XXVII)

Ia Aluzia (XXVI)

Ia Aluzia (XXV)

Ia Aluzia (XXIV)

Ia Aluzia (XXIII)

Ia Aluzia (XXII)

Ia Aluzia (XXI)

Ia Aluzia (XX)

Ia Aluzia (XIX)

Ia Aluzia (XVIII)

Ia Aluzia (XVII)

Ia Aluzia (XIV)

Ia Aluzia (XIII)

Ia Aluzia