(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for the ‘Maruntisuri fundamentale’ Category

pro-Ze

Posted by Arca lui Goe pe mai 22, 2019

1. pro-Zei (îi lipsește poezia) – invers – Oferă oricărui lucru destul „timp” și el se va transforma în opusul său. Inevitabil… inconturnabil… inexorabil… indubitabil. Și pentru că, (după) cum (bine) se știe, timpul nu există (lumea desfășurându-se de la sine într-o atemporalitate deplină și înfricoșătoare, da, da, nu te mai tot mira ca prostul în bâlci), înseamnă că, de fapt, fiecare „lucru” este (de la bun început şi până la tragicu-i sfârşit) inversul a ceea ce este. Viceversa. Iubita frumoasă este urâta urâtă. Dragostea este dispreţ. Iubirea e ură şi tot asa. Fii deştept, vei fi prost. Fii tânăr, vei fi bătrân. Există, vei fi ex-terminat. Andrei Pleşu este Gigi Becali. Singurul imuabil, ce rămane perpetuu el însuşi, mereu egal sieşi cu zero, este dl.Nimeni, de altminteri singurul care (deşi absent, absint şi neantic) întelege perfect ce spunem noi aici (nimic). Nimicul este sigurul „lucru” (?!!!?) care îşi este sieşi opusul. Inversul lui „nimic” este (tot) „nimic”. In niciun caz inversul nimicului nu este ceva (ceva este, fiind, inversul lui altceva)… Cei dintâi vor fi cei din urmă. Adună-te (de pe drumuri), te vei risipi. Răspândeşte-te (în lume), vei disparea. Fii deschis la minte, vei fi încuiat, fi luminat, vei fi obtuz… Inspiră(-te), vei fi expirat. Fii dumnezeu, vei fi (ca) dracul. Şi viceversa. Cei din urmă vor fi cei dintâi. Viceversa. Mă ai înţeles? Ai înţeles ceva? Ai înţeles pe dracu. Şi nu că n-ai înteles nimica (ce Dumnezeu să fi înţeles), ci ai înţeles altceva. Ai înţeles invers. Pe dos. Aiurea. Anapoda. Indiferent ce eşti, ce ai, ce crezi, ce speri, ce faci (apropo ce mai faci?)… fi pregatit pentru invers. Vei fi nepregatit. Dumnezeu cu mila. Dracul cu sila. Şi tu cu poanoasele. Orbule, în tranzitie (petrecere) către nimicul absolut, picat ca musca-n lapte, „în epica săracă… (un om pe moş jucând, devine ce se joacă)„… Te-ai „trezit” fără de voie într-o realitate incertă, confuză, ambiguă, scăpătată, consumată, (ca şi) inexistentă, o realitate în care tot ceea ce există, există pentru că nu există, şi tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă pentru că nu se întâmplă. Nu se întâmplă nimic. Nicio surpriza. Nicio sperantă. Fiecare efect se opune (total) cauzei care l-a produs, anuland-o. Vei „adormi” fără de voie într-o realitate incertă, confuză, ambiguă, scăpătată, consumată, (ca şi) inexistentă, o realitate în care tot ceea ce există, există pentru că nu există, şi tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă pentru că nu se întâmplă. Nu se întâmplă nimic. Nicio surpriza. Nicio sperantă. Fiecare efect se opune cauzei care l-a produs, anulând-o. Dar… Dacă „azi” eşti prost, urât, sărac, bolnav, bătrân, nefericit, bucură-te. Vei fi viceversa. Cândva. Cât ai clipi. Vei fi ceea ce eşti: opusul tău, în acest univers invers si inexistent. Oferă oricărui lucru destul „timp” şi el se va transforma în opusul său. Inevitabil… inconturnabil… inexorabil… indubitabil.

2. pro-Zel (triunghiul Bermudelor): – Dupa cum bine se stie (?!), numerele 1, 2, 3 sunt magice. Nu sunt singurele numere magice dar sunt numerele magice de baza… din care deriva (aproape) toate celelalte magii. Despre magia lui unu si lui doi (care impreuna fac trei), ca si despre magia altor numere (e, i, pi y comprise), am mai pomenit si vom mai pomeni poate alta data.  Acum insa este vorba despre trei. Magia simbolica a numarului 3 se poate identifica cu usurinta intr-o mare de situatii, pretutindeni in spatiul complex si multi-dimensional al universului uman si inuman: „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh este treimea către care îşi îndreaptă toţi credincioşii speranţele şi rugăciunile. Datorită acestei noţiuni, numărul trei’ a căpătat valenţe noi. El semnifică unitatea şi întregul, o entitate completă. Multe din evenimentele majore din Biblie se întâmplă în trei zile sau în a treia zi. Învierea Domnului are loc a treia zi, după ce fusese răstignit şi înmormântat. Numărul trei are adesea semnificaţia de mântuire, de izbăvire din necaz. Moise îi cere Faraonului să îi lase pe israeliţi să meargă trei zile în pustiu şi să aducă închinare lui Dumnezeu. Tatăl Sfânt se arată poporului său pe muntele Sinai, după ce acesta s-a rugat şi s-a sfinţit trei zile. Dărâmaţi acest Templu şi Eu îl voi ridica în trei zile’, le spunea Iisus evreilor, referindu-se la Templul trupului Său’„. Dupa cum spunea (precum altii) si Sergiu (un sergiu oarecare, erou secundar al unei pvestiri de nimic, intitulata „O betie, doua betii”) ce n-a fost inca scrisa – ceea ce n-o face insa sa fie mai putin existenta), Sfanta treime este si unime… la fel precum cele trei quarkuri care alcatuiesc protonul ii confera acestuia sarcina electrica elementara egala cu „unu” (2/3 + 2/3 – 1/3 = 1). Mult trei in acest Univers. Eu unul trebuie sa am grija de trei cate trei… De trupul, de sufletul si de mintea mea. De trupul, de sufletul si de mintea sotiei, de trupurile, sufletele si mintile copiilor mei… Intrucat nu sunt Dumnezeu (cel putin dupa stiinta mea de acum) felul in care port de grija sfintelor treimi mai sus pomenite (dar si multor altora pe care le trec sub tacere), este departe de a fi unul total… Ajut si eu cum pot (cand mai mult, cand mai putin), lasand (de voie, de nevoie) libertatea fiecarui „quark” de a se ajuta si singur cu resursele sale interioare… pe care trebuie sa contez ca pe mine insumi (unul)… In fine, m-am luat cu vorba, si am deviat de la subiect, in interiorul subiectului (vast, loc cat cuprinde pentru rataciri, regasiri, recreatii)… Sfanta treime pe care voiam s-o aduc nitzel in actualitatea cuvintelor este o alta, formata din: entitatea care vorbeste (bunaoara eu, palavragiul), entitatea despre care se vorbeste (bunoara magia numarului trei, sau alte baliverne) si entitatea careia i se vorbeste (bunaoara tu, martorul, spectatorul, observatorul mut ca lebada murindă)… (O „tri-lemă” din care nu se poate iesi, am zis?)               

3. pro-z-Elitism (dl.Plesu, un leu si 71 de ani): – în curs de articulare.

4. pro-Zeu (Eros): In tinereţe dl. pre-pre-Liiceanu a trăit foarte mult şi şi-a construit o carieră solidă, pentru ca îşi săruta soţia în fiecare dimineata (ceea ce îi aducea noroc, spor şi încredere neţărmurită)… Fiecare zi era pe atunci o auroră spectaculoasă. Pe acum lucrurile s-au schimbat. In fiecare dimineata dl. Prepeliceanu trăieşte cu 5 ani mai puţin, întrucât nu-şi mai sărută soţia. Nu are cum, căci soţia sa doarme în camere separate, iar d-lui nu-şi permite să intre în acele camere separate şi s-o deranjeze din somn, cu asemenea superstiţii puerile. Nu e de mirare că nici cariera d-lui pre-pre-Liiceanu nu mai e aşa de aureolată ca pe vremuri. Deh, ale bătrâneţii valuri.

5. pro_zErou (LC): – în curs de articulare.

 

 

 

Posted in Arcaluigoeologie, Maruntisuri fundamentale, Parerea lui Goe, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 63 Comments »

FYI

Posted by Arca lui Goe pe mai 9, 2019

Informatia inseamna putere. Pentru a putea face ce vrei, pentru a-ti urma dorintele si pentru a le premedita satisfacerea trebuie sa stii, sa cunosti, sa intelegi, una, alta, sa ai acces la informatii, dincolo de coaja subtire a lucrurilor, dincolo de suprafata vizibila a realitatii. Altminteri risti sa fii ridicol (ridicolă), inadecvat, in contratimp si in răspar cu realitatea. Bunăoară acum ar trebui sa stii ce-i in mintea lui (a ei), a colegului tau (a colegeii tale). E dragut (e nostimă), e sexy (ah), e binevoitoar (e receptivă), ii sclipesc ochii, flirtează cu tine fără rusine, dar… cat de departe o fi dispus (dispusă) sa meargă? N-o fi din partea lui (a ei) doar o joacă nevinovată sau nici atat? Nu cumva ti se pare? Pentru ca vrei sa ti se para (caci deh ai motive, Dumnezeule si cate motive, dai pe dinafara de atatea motive si motivatii). Dar (vai) e insurat (e maritată). O conta? Ah, daca ai stii, daca ai stii! Ai putea sa-ti calculezi miscarile, sa faci pasul urmator, nu sa stai asa ca prostul (ca proasta) cu ochii in soare. Informatia inseamnă putere. Si iata că stii. Universul te ajuta, iti vine in intampinare si iti livreaza informatia. Da, acum stii ca el (ea) te place, te vrea si e dispus (dispusă) să meargă mai departe, daca si tu vrei. Ce să faci? Cum să faci? Altora le e simplu, le e usor. N-au complexe. Tu ai. Iti faci. Dacă individul (individa) o fi vreun dubios (dubioasă) si ramane agătat (agătată), obsedat (obsedată), si iti face probleme, complicatii, de nu mai scapi de el (de ea)? Ah de-ai stii. Informatia inseamnă putere. Si iată că stii. Nici vorba de complicatii, si el (ea), colegul tau (colega ta) nu vrea decât o aventură, scurtă, intensă, un bonus (pe care il meriti din plin), o compensatie pentru viata asta anosta, de rahat, mizerabilă. Universul iti ofera generos si aceasta informatie. Acum stii. Poti actiona. Poti sa faci pasul tău. Iata te-a invitat la o cafea in pauza de pranz. Ti-ai aranjat sa lucrezi de acasă pentru dupa-amiază. Poti sa-l inviti (s-o inviti) la tine. Stai aproape. Sotul (sotia) nu e acasa. Ah, esti însurat (esti maritată). Ei si? Mai dă-l dracului de bou (mai dă-o dracului de vacă). Si asa ti-a mancat zilele, ti-a facut viata mizerabilă. Nu contează. Nu mai contează. Si nici nu e treaba lui (nu e treaba ei). E ceva intim, doar al tau, e secret. Nu trebuie să stie. Nu trebuie sa afle. Oricum asta nu schimba nimic intre voi. Ce atatea complexe? Ce atatea fasoane? Ia să-l suni (să o suni) ca sa vezi dacă e acolo unde stii tu că e. Să nu-ti facă naiba vreo surpriză. Sa te trezesti cu el (cu ea) pe cap. Să-ti strice distractia, cu complicatii inutile. „Bună iubi, ce faci? … Voiam să te sun mai devreme dar m-am luat cu treaba si nu mi-am dat seama cum a trecut timpul, iar acuma, în doua minute, trebuie sa intru intr-un meeting on line. … Bine, hai ca nu te retin. … Da dragul meu (draga mea)… Si eu te iubesc…  Ne vedem diseara. Pa!” inchizi telefonul si adaugi ca pentru tine „Fuck you. Hai siktir să mă pupi in cur.” Te intorci la masa unde el (ea), colegul tău (colega ta), complicele (complicea) te asteptă zambindu-ti săgalnic. Acum stii. Universul si-a facut datoria, te-a informat. E randul tau sa actionezi. Mingea e in terenul tau. Dar dacă n-o s-o poti face? Daca o sa te blochezi? Simti deja mii de fluturi in stomac, ca pe vremuri. El (ea) e mai tânăr (tânără) decât tine. N-o sa te faci de râs? N-o sa te coplesească emotiile? Daca faci infarct? S-au mai văzut cazuri. Ah, dacă ai stii. Informatia inseamna putere. Dar astazi universul este generos cu tine si te lasa sa stii că n-ai de ce să-ti faci grij. Că o să te desurci admirabil. Că vei fi în extaz. Il inviti (o inviti) la tine acasă si el (ea) acceptă. In sfarsit vei avea parte de sex ca în filme. Si atunci de ce mai exista senzatia asta de gheara in piept, aceasta retinere stupidă? Ce mai lipseste? Ce informaitie mai e necesară? Ce nu stii încă? Si universul (stapanul informatiilor) caută si-ti mai oferă încă o informatie, poate ultima, decisivă: mâine vei muri. In mai putin de 24 de ore vei muri. Ceva mai precis în 17 ore, douazeci si ceva de minute, vei muri. Intr-un accident. O masină te va spulbera pe trecerea de pietoni. Brusc memoria ta incepe sa functioneze înainte si-ti amintesti cu claritate această întamplare din viitor. Abia dacă ai o fractiune de secundă să-ti întorci priverea si să vezi masina venind… drept spre tine, în plină viteză. N-ai vreme să remarci niciun detaliu, nu apuci să vezi chipul celui aflat la volan, doar culoarea masinii. Atât. Apoi esti proiectat (proiectă) prin aer si vezi totul printr-o peliculă difuză de sânge care-ti acoperă ochii. Nicio durere. Creierii ti se împrastie pe asfalt, rosu-alb-gri, creierii aceia cu care colectai si prelucrai informatii. Ficatul ti se sparge ca o băsica, amestecand-se cu sânge, cu limfă, cu fiere. Organele genitale care ti-au intermediat accesul la extaz si paradis, sunt amestecate cu maţele si cu fecalele din fostul tău trup. Doar inima rămâne intactă, printr-un miracol, gata de a fi prelevată pentru un transplant. Si medicii o vor preleva de îndată ce ţi se va constata decesul, la spital. Moartea clinică. Poftim, acum ai toata informaţia. Acum, doar acum. Peste o ora totul ti se va sterge automat din minte. Vei uita toate amintirile din viitor. Ti se vor reseta prin orgasm. Si tu stii asta. Informatia înseamna putere. Acum, că ai toată informatia din lume, mai poti să te bucuri de mică ta aventură în desfasurare? Ce să faci? Să ii spui lui (ei) că ai glumit, că a fost doar o joacă, un capriciu, că te-ai răzgândit, că nu poti s-o faci? Si să alergi apoi să-ti re-aranjezi ploile, să-ti re-ajustezi programul anume, pentru un altfel de mâine, născut dintr-un altfel de azi, asa încat să nu fi acolo, pe blestemata trecere de pietoni, la întalnirea cu moartea. S-o eviti, s-o păcalesti, s-o amâni, asa cum ai făcut si până acum în fiecare mizerabilă zi a pretioasei tale vietii. Acum, repede, până când nu vei uita, până când nu ti se va sterge din minte amintirea trupului tău de mâine, însirat pe asfalt. Si dacă va fi în zadar? Dacă oricum nu vei putea să înseli destinul si să-ti salvezi viata? Cum rămâne cu dorinta ta de a intra în atingere cu extazul acesta iminent? Ce se va alege din latura hedonista a fiintei tale? Tremuri. Cum să mai ai chef pentru o amărâtă de partidă de sex ambulant? Cum? Si totusi. După câte se stie proximitatea mortii este cel mai puternic afrodisiac. Dacă o catastofă iminentă si inevitabilă ar ameninta Pământul, în cele mai multe dintre scenariile cu putintă, ultimele zile ale omenirii ar fi o orgie planetară, în care gemetele extazului se vor amesteca cu cele ale agoniei. So, yes. Fuck me baby! Now!

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 17 Comments »

O minciună

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 8, 2019


Terminasem clasa a-VIII-a si fusesem admis la un liceu de mare prestigiu, dupa un examen cu peripetii si concurenta acerba. Am intrat (vai mie) la limita caci, cu o frivola inconstienta, m-am prezentat la examen fara nicio pregatire, bazandu-ma exclusiv pe „talent”. Nu numai ca nu facusem „meditatii” (pe care parintii mei oricum nu si le-ar fi permis) dar n-am facut nicio pregatire speciala pentru examen, in afara de ce învatasem la scoala in timpul anului, ceea ce mie mi se parea ca trebuie sa fie absolut suficient. Câtă vreme ceilalti stateau in casa si toceau la mate si la romana eu profitam de vremea buna si jucam toata ziua fotbal afara. In clasa a-VIII-a eram deja independent cu lectiile si cu examenele asa ca parintii mei nu interferau aici. Mama ma mai intreba din cand in cand daca n-am nevoie sa revad materia, sa memorez comentarii, iar eu ii raspundeam ca nu, ca am invatat in timpul anului si stiu, iar mama imi spunea, „Bine, am incredere in tine”. In prima zi am avut examenul la mate si ne-au anuntat (asa hodoronc-tronc) ca cine are chef poate opta sa dea al doilea exemen la fizica in loc de romana, caci doară era vorba de un mare-liceu-mare de mate-fizica, nu de filologie. Fara sa clipesc am hotarat sa dau la fizica. Din cei aproape 1000 de candidadti pe cele 180 de locuri, am fost 6 (sase) care am acceptat spontan propunerea de a evita examenul la limba romana. Pentru mine nu conta caci oricum nu facusem, nici pentru română, nici pentru fizică, vreo pregatire speciala, era asadar tot una din acest punct de vedere. Probabil ca daca n-as fi avut posibilitatea sa fac aceasta alegere ad-hoc (de care pe moment toata lumea s-a ingrozit cand a auzit ce-am fost in stare sa fac, familie, rude, prieteni, cunostinte, profesori) n-as (mai) fi intrat la acel liceu atat de prestigios. Eram asadar in vacanta de vara, inainte de a merge la liceu. Eram cu mama prin centru si ne-am oprit la un stand cu carti, caci deh, încă de pe atunci eram mare „cărturar”, iar acolo am vazut un volum cartonat care se intitula „Astrofizica generala”. M-am uitat prin el si am ramas cu gura căscată. Eu, mare pasionat de astonomie, stiam câte ceva despre cum functioneaza uinversul din niste povesti spuse de tata si (mai ales) dintr-un manual de Astronomie pentru liceu, scris prin anii 50-60 (da, da, pe vremea aia se facea astronomie in liceele cu profil real), asa ca ceea ce vedeam in cartea cea noua m-a lasat siderat. Astrofizica facuse progrese remarcabile de care eu habar nu aveam si care se insirau, capitol dupa capitol, in cartea aceea. Am inceput sa ma milogesc de mama sa mi-o cumpere. Costa 13 lei. Enorm. Eram oameni saraci, intr-o tara saraca, intr-o eră săracă. 13 lei pe o carte (inutilă) de Astrofizică era mult. Si la modul absolut (căci era pretul pâinii pe doua zile), si la modul relativ (căci putea părea o cheltuială absolut inutilă in ochii oricui altcuiva in afara de ai mei). I-am spus mamei că e carte care o să-mi trebuiască, întrucat eu asta vreau să mă fac, astonom, iar librarul mi-a cântat în strună, „Da doamna, stiinta e viitorul. E o carte care o sa-i trebuiasca la liceu”. Mama „s-a lasat pacalită” si zicand (iarasi) că are încredere în mine mi-a cumparat cartea. Deh, eram baiatul mamei si doar ce intrasem la cel mai prestigios liceu… Am citit cartea din scorta in scoarta, si am invatat lucruri uimitoare de acolo. De cateva ori am avut ocazia sa impresionez pe cate cineva (unul, alta) cu cunostintele mele de astonomie, dar astronom nu m-am facut (si slabe sperante sa mai ajung vreodata) si altminteri cartea nu mi-a trebuit (intrucat n-am făcut niciun ban cu astofizica, nici cât să recuperez cei 13 lei platiti de mama). Acuma când am câte odata ocazia să constat că iarasi am rămas în urmă cu progresele astofizicii, mă incearca asa o senzatie de disconfort pentru că am mintit-o pe mama, după cum se va fi dovedit pana la urma.

Posted in Arcaluigoeologie, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 15 Comments »

Graţiela

Posted by Arca lui Goe pe februarie 19, 2019

Cand vorbesti (in scris) despre (mai) nimic, apoi atunci trebuie sa o faci cat de cat frumos si ingrijit, captivant (daca se poate, ah de-as putea). Iluziile se vând bine numai si numai in ambalaje sofisticate, atractive, inselatoare, asa incat curiozitatea, efortul si placerea despachetarii (a micii calatorii de la ceva-ul imaginar asteptat, pana la nimicul oferit) sa fie o placere in sine, o minciuna incitanta si distractiva, care sa-l zapaceasca intr-atat pe „spectaor” incat sa-l faca sa uite si sa ierte ca de fapt n-a primit nimic, dupa cum dealtfel fusese anuntat ex-plicit, a-prioric (chit ca i se livrase la pachet si speranta vaga a unei surprize in contra acestui anunt frust si categoric: ni-mic)… Drumul catre nimic trebuie sa fie emotionant… Iar emotia este ceva… nu-i asa? Ceva important, esential, indispensabil, nimicul si/sau alte ceva-uri (pi-pernicite) ramanand doar (simple) pretexte si prilejuri pentru starnirea emotiilor care sunt totul, totul, totul. Putem trai fara orice, fara mancare, fara apa, fara aer, fara haine, fara masina, fara telefon, fara internet, fara sex, fara bani, fara alcool, fara cascaval, fara apreciere, fara respect, fara incredere, fara dragoste, chiar si fara iubire si fara speranta, dar nu fara emotii. Fara emotii nu. Nu. Emotiile sunt totul. In viata. Sunt viaţa. Sunt insasi viaţa. Poate exagerez, dar (pentru cunoscatori) viata insasi este o exagerare. Imnensa. Si trebuie sa exagerezi in pas cu ea pentru a ramane viu, Si atunci probabil ca nimicul este cel mai bun, mai eficient, mai pur si mai lejer vehicul al emotiilor autorului (de preferat autentice) catre sarmanul spectator. De aceea noi unul (dl. Goe) promovam cu atata obstinatie povestirile de nimic in proza scurta… chiar cu riscul de a-l inhiba pe spectaor (prea-cinstitul cititor citit si unic la Arcei universale a lui Goe)… ingrozindu-l, speriindu-l in fata teribilului adevar (intuit sau revelat pana la urma) ca frumusetea (nu) se bazeaza pe nimic, reducandu-l astfel pe acel sarman la tacere, in plina si deplina libertate gratuita de exprimare. Ofera totul pentru a fi convertit la nimic. Ia de aici, neamule (semen al meu, nu intru ratiune, ci intru emotio-n-are)… Stiu, stiu, pana acuma n-am zis nimica, ti-am irosit timpul aiurea (timpul pierdut cu lectutra de pana in acest punct), cu palavre. Abia de aici incolo incepe povestea de nimic in proza scurta a zilei. Te-am fiert un pic in oala seaca dar iata in sfrasit si proza:

In scoala generala era o gagica din calsa a-IV-a A (apoi a-V-a A si tot asa pana intr-a-VIII-a A), pe care toata lumea, in mod unanim, o considera cea mai tare, cea mai frumoasa, cea mai plina de sexapel, cea mai râvnita, cea mai dorita, cea mai intangibila… Sa te apropii de ea si sa-i captezi prietenia, atentia sau (macar) bunavointa, fie si pentru o clipa doar, era o provocare, o incercare riscanta si pentru baieti si pentru fete. Partea ciudata era ca, in realitate, creatura nu era chiar asa de frumoasa si seducatoare, ci dimpotriva era chiar un pic sleampata. O fetita rosacata si pistruiata (cam ca Becky din Tom Sawyer), cu un oarecare chic dar nu cine stie ce, un pic bondoaca si grasuta, chiar urâticå in comparatie cu alte cateva reale frumuseti de prin scoala. Si atunci de unde pana unde acea aura magica, persistenta si generalizata? De unde aceasta orbire? Ei bine n-o sa-ti vina sa crezi dar toata aceasta popularitate i se datora numelui unic pe care-l purta. Pe creatura o chema Graţiela. Un nume unic in scoala. Auzi tu, Graţiela. Graţiela. Aveam o multime de daniele, mariane, marinele, mirele, gabriele, adriane, sabine, mihaiele, simone, sidonii, otilii, violete, cristine, camelii, ane, ance, biance, chiar si cecilii si venere aveam mai multe, dar Gratziela era una si numai una si era suficient sa-i pronunti numele pentru a-ti starni imagiantia… pe-a ta si pe a altora. Ah, Graţiela, Graţiela…

In mod normal povestea de nimic in proza scurta a zilei ar fi putut sa se termine aici, dar na acuma, unde s-a dus mia, duca-se si suta. Supliment:

Gratziela era singura la parinti si locuia intr-un bloc vecin cu cel in care locuiam eu, doar ca spre deosebire de noi toti ceilalti copii care ne faceam veacul pe afara, Gratziela era scumpa la vedere. Iesea foarte rar la joaca si atunci cand venea era intotdeauna insotita de tatal ei care o supraveghea indeaproape. De jucat se juca numai cu o fata vecina de palier, una Aura care era din acest motiv destul de populara ca fiind singura care putea povesti ce-a mai zis sau ce-a mai facut Gratziela. Eram prieten bun cu Aura, care credea ca sunt indragostit de ea. Nu-mi dau seama, nu-mi mai amintesc, dar poate oi fi si fost un pic indragostit de acea Aura, caci daca stau sa ma gandesc, chiar era frumusica, agreabila si binevoitoare… Dar deh, mintea mea, ca a tuturora (mentalul colectiv) statea la Gratziela, Gratziela… si numai Gratziela. Cateodata Gratiziela iesea afara cu bicicleta (celebrul Pegas cu roti mici si sa lunga), facea cateva ture in jurul blocului, urmarita de pe balconul din fata blocului de mamica sau de taticul ei, si apoi intra urgent in casa. In spatele blocului era o banca. Daca apucai loc pe acea banca puteai s-o vezi pe Gratziela de foarte aproape in timp ce-si facea turele pe bicicleta. Eu nu aveam bicicleta, dar altii aveau asa ca erau in stare i se alture, de fapt s-o urmeze cu cativa metri in urma, formand un cârd in care participantii se intreceau in a fi pe locul doi, imediat in spatele Gratizelei . Nimeni nu indraznea sa o intreaca pe Gratziela, pana intr-o zi in care unul Cristi, disperat ca nu poate sa intre pe locul doi, a depasit-o pe Gratziela. Surpriza a fost totala. Gratzielei nu i-a venit sa creada. A inceput sa pedaleze disperata ca s-si recupereze pozitia in fruntea grupului. Speriat de intamplare Cristi a gonit si mai tare… Gratziela la fel… A inceput o cursa… pentru care Gratziela nu era pregatita in niciun fel. A derapat pe nisipul de pe alee si a cazut la cativa pasi de banca de pe care urmaream intrecerea. A dat mai intai un tipa scurt, ascutit, apoi a inceput sa urle de durere. Avea coatele, palmele si fruntea julite… Ceilalti biciclisti s-au speriat si au fugit care incotro ca potarnichile. M-am dus si am ajut-o sa se ridice si sa se aseze pe banca. I-am sters palmele insangerate cu batista mea (aveam batista in buzunar)… M-a privit printre lacrimi a multumire. Apoi a venit taica-sau si a luat-o in casa. Am ramas siderat pe banca. Nu mai fusesem niciodata atat de aproape de Gratziela.

Am intalnit-o odata dupa multi ani. Arata ca un căpcăun care o inghitise pe Gratziela.

***

Acum si aici o dedicatie speciala facauta (din senin) celor doi comentatori-contributori ai Arcei lui Goe, care momentan traverseaza o perioada silentzioasa, ambii cunoscatori si iubitori ai limbii franceze (in con-text), Stely si Neamtzu Tziganu, doamnelor si domnilor:

 

 

Si o recomndare de lectura, tot proza scurta in genul povestirilor de nimic Aici – Herr Muller

Si apropo de nimic, iata inca o recomandare de lectura: Scandalul gândirii. Perspective filosofice asupra nimicului, ca mica dovada a faptului ca nu suntem singurii care-si bat capul cu nimic. Nimicul este facut astfel sa para a fi mare lucru. Din nimic.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 33 Comments »

Punct de inflexiune (si dilema)

Posted by Arca lui Goe pe februarie 12, 2019

Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile asa ca atunci cand aveai randes-vous trebuia sa fii la locul si la timpul dinainte stabilite, pe care nu le mai puteai ajustata din mers. Singura marjă de tolerantă era „sfertul academic”, de lungime variabilă, in functie de temperamentul fiecăruia. De obicei el ajungea cu 5-10 minute mai devreme, nu neapărat din exces de punctualitate si/sau de nerăbdare, ci asa ca să-si dea timp să se acomodeze cu locul (răgazul pentru a fi de-al locului) încat să-si poată dedica mai apoi integral atentia asupra persoanei pe care o întalnea. In schimb considera că „sfertul academic” durează cinci minute, asa că dacă persoana în chestie întarzia mai mult de atât (cinci minute) întalnirea era compromisă, căci mai mult de atâta nu astepta. O dată o prietenă a insistat să afle de ce nu durează si la el sfertul academic măcar 15 minute ca la toata lumea. I-a raspuns simplu spunandu-i că in 5 minute el se gândeste cât se gândesc altii în 15 asa că, prin urmare, si la el sfertul acela tot atâta durează. Cunoscându-l bine (bine, bine), prietena a înteles că nu bagă în carti si că întocmai asa stau lucrurile asa că de atunci n-a mai întarziat niciodată mai mult de cinci minute la întalnirile cu el.

După ceva vreme fără puncte de inflexiune care să-i (mai) fi marcat legenda personală, iată-l sosit într-o frumoasă zi de azi. A ajuns ca de obicei cu câteva minute mai devreme, în fata cinematografului unde urma să o întalnească pe ea. Se înnorase si părea că o să înceapă să plouă asa că s-a adapostit după coloane, la zece secunde distantă de locul stabilit, de unde putea vedea foarte bine si intrarea în cinematograf, dar si piatzeta din fată. La fix ora stabilită a aparut si ea pe alee, pusă la punct, dichisita, îmbracată cu o rochie albă scurtă, simplă dar de mare efect, de neuitat. Pe fată i se putea sesiza deopotriva un soi de nerabdare dar si aer preocupat al cuiva care se ia foarte in serios în legatura cu ceea ce face, iar aceasta era o expresie liberă, necenzurată, o reflectare neprelucrată a starii interioare, lăsată la voia întâmplarii, pe care si-o îngaduie oricine atunci când nu stie că este observat. De după coloane si-a permis luxul de a mai fi pentru cateva secunde bune un observator atent si discret al acestui spectacol, apoi i-a iesit în întampinare. Privirile li s-au întalnit, iar expresiile fetelor s-au ajustat în mod adecvat pentru comunicare si contact. Si-au zâmbit, s-au îmbratisat, s-au sărutat… I-au rămas în minte (si în suflet) si aerul ei preocupat cu care venea la întalnire, nestudiat si necontrolat, de dinainte de a sti că el o vede, dar si trecerea spontană de la acea stare la o alta, radiantă si zâmbitoare. Când au iesit de la film se înnoptase, si începuse să plouă. Au pornit in grabă spre statia de taxiuri, dar când au ajuns în piata Prefecturii norii s-au rupt aruncând asupra orasului o ploaie torentială. Abia au apucat sa se adăpostească în fata librariei, sub terasa care-i proteja pe toti trecatorii prinsi acolo de aceasta întamplare. Piata era luminata al giorno de reflectoare si în aceasta lumina ploaia torentială de vara oferea un spectacol grandios martorilor inocenti. Nimeni nu îndraznea să iasă de la adapost, nici măcar posesorii de umbrele, căci ploaia aceea chiar era teribilă si nu dădea semne că s-ar opri prea curând. „Ce-ar fi sa alergam prin ploaie pana la statia de taxiuri”, i-a soptit el, fără să se astepte să primească un raspuns favorabil. Plimbatul prin ploaie, alergatul prin ploaie, mersul pe bicicletă prin ploaie erau specialitatea sa, o bucurie pe care nu si-o refuza niciodata cand avea ocazia (bucurie pe care avea sa o mosteneasca deplin si fiica sa)… Acum mai era si lumina reflectoarelor si spectatorii a caror atentie ar fi cazut integral asupra unor astfel de curajosi, iar ea, in general, era o fire mai discreta care evita sa fie in centrul atentiei unui public necunoscut… asa incat el a fost luat total prin surprindere cand a auzit-o raspunzandu-i: „Ok, hai sa alergam”. Au pornit-o in fuga prin ploiae si prin apa care mustea pe asfalt , traversand in goana piata pustie, improscand cu apa ce le tasnea de sub pasi, asa ca in zece – cinsprezece secunde erau deja uzi pana la piele, ceea ce facea alergarea inutila. S-au oprit rasufland din greu in mijlocul pietei, in lumina reflectoarelor, sub asediul nemilos al apei ce cadea din cer. S-au imbratisat si s-au sarutat. Martorii i-au aplaudat si i-au aclamat dand stralucire acelui punct de inflexiune, acelei clipe de pastrat in suflet pentru totdeauna. Au pornit-o apoi la pas, tianandu-se de mana, impacati cu ploaia si poate si cu destinul. Cand au urcat in taxi ea tremura ca frunza, buzele i se invinetisera, dar inca mai avea puterea sa zambeasca, iar el a inteles ca ea trebuie sa fie aceea, the one.

O seară calmă în familie, o cina tacută, apatică, după rutina obositoare a zilei, aceeasi, aceeasi, aceeasi… Ploua. Stopii lovesc fereastra verandei, iar pisica face acrobatii pe geam incercand sa-i prinda… Iti amintesti, zice el, de ploaia aceea care ne-a prins în centru când am iesit de la cinematograf când aveam noi rande-vous-uri? Imi amintesc că am făcut tâmpenia să alergăm prin ploaie si că aproape am facut o criză de spasmofilie si că am si răcit dupa aceea, asta-mi amintesc, zice ea. Surdină, tăcere, contrapuncte de inflexiune…

Foarte on topic se dovedeste a fi un citat postat de Tony: „Life is what happens to you while you’re busy making other plans.”
Ca o continuare fireasca un indem preluat de la CRONICA [R]: If you’re walking through hell, keep walking.

CRONICI. ȘARJE. SATIRE. AUSTRALIAN OPEN, FAZA PE REVER. AȘII LUI CRĂCIUN: VICTORIA LUI FEDERER
 

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic | Etichetat: , | 18 Comments »

Punctul, cel mai de Nimic semn (sau simbol?) dintre toate

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 22, 2019

Punct. Puncte. Doua puncte: Trei puncte… de suspensie. Puncte de inflexiune, puncte critice, puncte, puncte… Punct gramatical (tatal tuturor semnelor de punctuatie). Punct geometric (nimicul matematic, zero dimensional). Punct de topire. Punct de fierbere. Punct singular. Punct si de la capat. Viata noastra este formanta din puncte. Cateva puncte, adimenisonale, unite prin cateva linii imaginare. Esenta vietii fiecaruia dintre noi consista in aceste noduri prin care suntem fortati sa trecem cu viteza ametitoare, prabusindu-ne in ele ca-ntr-o gaura neagra, plonjand in adancul lor infinit (agonie si/sau extaz) revenind apoi in „no time” inapoi, la suprafata, la aer, si la viata superficiala care se consuma si ne consuma in asteptarea urmatorului nod, urmatorului punct de inflexiune. Alt punct, alt salt mortal.

In 1990, sonda spatiala Voyager 1 a trecut de orbita lui Saturn, ajungand la 6 miliarde de km distanta de punctul (emergent) de origine. De dincolo de Saturn sonda a facut o multime de fotografii celebrelor inele ale planetei, iar pe una dintre acestea se vede, in background, abia perceptibil, un mic si insignificat punct luminos: planeta Pamant. Atat, un simplu punct pe cer. In rest universul infinit si inutil. 99,(9)%, adica 99,999999999999999999… % din ceea ce conteaza pentru trupul, mintea si sufletul fiecaruia dintre noi se afla acolo, in acel punct si nicaieri altundeva. Durere, fericire, viata, succes, esecuri, prieteni, ratari, iubire, ura, disperare, familie, dusmani, trecut, prezent, viitor, frica, speranta, dragoste, resemnare, dorinta, atasament, tradare, agonie, extaz, totul (ni) se intampla acolo, intr-un punct, intr-o clipa.

Pale Blue Dot – A Great Speech By Carl Sagan

In viata fiecaruia dintre punctele care suntem, locuind intr-un punct, se remarca puncte de inflexiune, (caci intr-in punct incap o infinitate de puncte), intamplari banale, nesemnificative in aparenta, care au darul de ne schimba fundamental drumul, destinul, puncte cheie in care ceva esential este fortat sa se intample sau sa NU se intample, rasucindu-ne traiectoria si fiinta pe suprafata acelui palid punct albastru evocat de Carl Sagan. Fiecare astfel de punct de inflexiune poarta in sine såmânatza din care poate incoltii oricand o mica poveste de nimic (despre nimic) in proza scurta. Merita explorate… In viata fiecaruia. Multe dintre ele sunt luminoase, vizibile inca in constelatia cu amintiri. Altele insa sunt obscure, intunecate, ca niste gauri negre (in suflet). Acestea nu sunt vizibile cu ochiul liber. Nici cu telescopul, nici cu microscopul. Existenta lor poate fi probata numai indirect, prin efectele pe care le produc (si necesita inteligenta, rabdare si talent, geniu, poate, pentru cine o avea). Ne propunem pentru o clipa sa ne oprim atentia asupra unora dintre punctele de inflexiune vizibile, luminoase si sa stoarcem din ele mici proze scurte si povesti de nimic. Vor urma pe Arca lui Goe, cateva astfel de povesti cu si despre puncte de fuga, invitandu-i si pe altii sa si le observe si eventual sa le trans-puna in proze scurte, pe ale lor, reale sau imaginare. Punct si de la capat.

Niste exemple minunate de proza scurta-scurta (scurte ca o minijupa care te umple instantaneu de emotii) se gasesc pe la prietena noastra si rebela si adolescenta, de exemplu acestea: Noblesse oblige si aceasta Inspirație. Nu vizeza ele spre puntcte de inflexiune (precum cele pe care le avem noi, orbii, momentatn in vedere) dar deseneaza un balet de cuvinte placut vederii, pe suprafata de cristal (impenetrabil ?!) a cotidianului, rezultand niste proze scurte si niste admirabile povesti de nimic, de parca ar fi fost scrise pentru publicare pe Arca lui Goe in sectiunea cu pricina.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic | Etichetat: , | 20 Comments »

The show must go on

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 10, 2019

Un surd cânta oda bucuriei (la mandolina)
Un orb o picteaza pe Gioconda (in ulei)
Un sociopat vorbeste despre iubire (la televizor)
Un mut recita o poezie de dragoste (unei autiste)

Spectacolul este fascinant.
Spectatorii sunt in delir.
Sau se prefac. Nu conteaza.
The show must go on.

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 14 Comments »

Compania TR sub clar de lună

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 2, 2019


Speranţele că vom pleca acasă în permisie s-au spulberat definitiv atunci când comandantul companiei ne-a anunţat că ne vom deplasa la şcoala de miliţie din localitate pentru a asigura paza obiectivului pentru 3 zile, întrucat elevii scolii, viitorii miliţieni, vor fi acasă în permisie de 1 Mai. Ne-am întristat (nevoie mare) dar apoi ne-am consolat (un pic) gândindu-ne că măcar mai schimbam decorul cazonei noastre unitaţi cu alt peisaj şi mai ales pentru că auzisem că la şcoala de miliţie se mănâncă mai bine decât în unitatea noastră. De ex. la micul dejun aveam să primim cafea (cicoare) cu lapte in loc de ceai de zahar ars… Ceai de fentă cu unt pe mâine, sau ce-ai de acasă şi gemi pe pâine. In sfârşit ne-am deplasat în incinta obiectivului cu pricina pentru a presta gardă în perimetru. Nu că ar fi fost necesara, că cine dracu să sară gardul în curtea şcolii de miliţie şi de ce, dar, în fine, ni se găsise o ocupaţie. In afara timpului de gardă (4 plus 4 ore) şi al celui de somn (8 ore) în rest era program de voie. Jucam volei şi fotbal pe terenurile miliţienilor sau stăteam la palavre. La intrarea în unitate era un telefon public care mergea interurban cu monede de un leu şi de trei lei, aşa că fericiţii posesori ai unor astfel de bani puteau suna acasă sau unde aveau chef, ceea ce (poate nu vă daţi seama) era o treabă foarte mare. Avem  şi eu câteva fise aşa că am putut  să vorbesc,  fix un minut şi jumătate, printre paraziţi si distorsiuni, timp în care am reuşit performanţa de a crea panică şi confuzie acasă, cu un astfel apel neaşteptat în care îi anunţam pe ai mei ca sunt la… miliţie… Ultimele cuvinte auzite în receptor, printre păcănituri, erau de la mama care mă întreba cu o voce disperata:  „La miliţie? Dar de ce?… „ M-am apucat apoi să cer în stânga şi-n drepata alte fise, că sa pot suna pentru a drege situaţia, dar în zadar, căci era mare penurie de monede de un leu şi trei lei prin buzunarele camarazilor mei de arme. Am ramas în zonă sperând să-i rămană cuiva vreo fisa pe care să mi-o dea mie din mila, şi astfel am ascultat conversaţiile tuturor celor care stăteau la coadă pentru minutul lor de vorbit acasă. Dar, colac peste pupază, o fisa a unuia s-a blocat în aparat şi aşa distracţia s-a încheiat, telefonul devenind inutilizabil, cu toate încercarile făcute de ghinioniştii care nu apucaseră rând la vorbit. Bravos naţiune, halal să-ţi fie. La un moment dat a aparut şi Ciprian, un tip de vreo doi pe doi, care zice „Bă ce pizda mă-si  se întampla aici? Ca io n-am apucat să vorbesc  acasă”. „Păi iete că s-a blocat o fisă în telefon şi nu mai merge”. „Ai, ai, ai, futu-te-n cur mamare în ce gaşcă m-ai băgat. Bă, ia daţi-vă la o parte să încerc şi io”. A încercat ce a încercat, tot in zadar, aşa că de nervi Ciprian al nostru i-a tras un picior (nu prea uşor şi o botină nici ea prea fină, bocanci numarul  44), de i-au sunat telefonului fisele-n cap…  Si, minune, fraţilor, minune, telefonul a început să meargă… fără fise. Fără fise. Ce s-o mai lungesc, două zile s-a vorbit în continuu la acel telefon. Gratis. Moca. Toată compania stătea la rând, sub clar de lună, fiecare vorbind câte 15-20 de minute, şi apoi se reaşeza la coadă, iaraşi şi iaraşi… Ce garadă? Nu mai era nimeni în post. Toată lumea stătea la coadă la telefonul fără fise…  purtând, până târziu în noapte conversaţii aproape publice… despre cele mai fabuloase nimicuri sau despre cele mai savante farafastâcuri, conversatii purtate de ostaşii companiei noastre cu fel de fel de civili şi de civile de la capătul firului. Unii au avut timp să se certe cu gagicile şi să se despartă, unii să se şi împace, alţii şi-au sunat neamuri sau cunoştinte cu care în mod normal nu vorbeau, iar alţii au format chiar numere la întamplare din oraşele şi municipiile patriei sperând să lege conversaţii cu dame necunoscute, dornice de taclale cu nişte băieţi de băieţi… aflati momentan în armată. In noaptea aceea am aflat că ai mei primiseră în sfârşit aprobabre pentru un apartament mai mare, în alt cartier şi că la întoarcerea din armată urma să vin în casă nouă, ceea ce mă şi bucura dar mă şi făcea să mi se sfâşie inima, gândindu-mă că părăseam cartierul în care-mi petrecusem copilaria şi adolescenţa…

Am încheiat cele trei zile de gardă şi ne-am întors înapoi la unitate. După vreo câteva zile ne-am trezit cu miliţia pe cap şi cu investigaţii. Incercau să afle cine folosise telefonul în mod fraudulos, ca să recupereze cei peste 4000 de lei pe care-i raportase poşta română ca pagubă. N-au aflat nimic. Până la urmă a plătit miliţia. Au vrut să-i păzească armata, acuma de, era musai să achite nota de plată.

UPDATE: Si o re-comandare de lectura a unei proze inguste dar foarte adanca Aici – Noul an să vă aducă…

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 83 Comments »

Vrem vacanţă de Craciun (Stely)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 10, 2018

Poveste de Craciun (varianta Stely)

„Vrem vacanţă de Craciun! ”

Nu stiu cati dintre vizitatorii Arcei isi amintesc data (momentul) cand aceasta lozinca revendicativa a fost rostita pentru prima data , cu ocazia manifestatiei studentesti a anului de gratie 1968.
Eu mi-o amintesc cu lux de amanunte . Am fost acolo mai intai ca simplu privitor(martor) apoi ca participant activ la aprinderea valvataei …

Totul a inceput in zorii zilei de Ajun . In vremea aceea traditiile de Craciun erau sistate printr-un ordin de partid . Studentii mergeau la cursuri , oamenii muncii cumintei la slujbele lor , bisericile erau aproape pustii, ulitele (strazile) la fel si ele . In aer nu se simteau mirosurile acelea imbietoare de cozonaci , sarmale si carnati, arhicunoscute inca din vremea copilariei , cand asteptam cu nerabdare( numai acasa, in famile) sa vina Mos Craciun cu ce avea si el in sac …saracu’.
Orasul era incremenit in bezna . Nimeni nu-si inchipuia ca peste o zi acesta va iesi din incremenire si va fi insufletit de flacara unei revolte spontane .

In ziua aceea s-a intamplat ceva prevestitor. Asa am perceput momentul, cand in zori am fost trezite din somn (eu si colega de camera ) de un grup de colindatori . Ne aflam la etajul 3 al caminului studentesc din Grozavesti . Colindatorii (un grup de studenti de la teologie) cantau in surdina ,pe trei voci , colinde de Craciun . M-am trezit cu ochii aproape in lacrimi , stand pironita in pat , nefiind in stare sa ma ridic , de teama ca se va destrama vraja ce ma cuprinsese dintr-o data. Nu stiam daca este vis sau realitate. Mi-am dat seama doar cand s-a asternut tacerea. Ne-am dus la geam si i-am vazut. Nu imi amintesc daca le-am oferit ceva , ci doar sentimentul inaltator al acelor cantece (voci) divine. Tinerii aceia , de o varsta cu mine(cred) mi-au incantat sufletul. Le-am strigat sa mai vina si in urmatoarele zile. Nu au mai venit dar cred si acum ca ,din momentul acela , a inceput incet incet sa incolteasca in mintea noastra samanta revoltei. Ne doream sa fim acasa de Craciun si cineva anume ne oprea.

Ziua trecea fara nici un semn despre ceea ce s-ar putea sa se intample dar in acelasi timp simteam ca pluteste ceva in aer, ca o vibratie.
Spre seara ma intoarceam linistita de la masa si cand eram gata sa intru in camin am vazut un grup ciudat de colindatori. Acestia erau mascati si cantau ceva haotic . Aveau pe umeri niste sube mitoase , pe cap caciuli de blana iar in maini niste tobe pe care le bateau de zor. Pe langa colindele din zorii zilei acestea erau un simulacru. Nu mi-au placut, insa cand unul dintre tinerii aceia a strigat „hai cu noi” , spre cele/ cei care deja se stransesera, printre care si eu, n-am stat pe ganduri si ne-am dus. Grupul de colindatori , care venea din Regie, se afla in fata caminului (blocul D) langa acesta fiind blocul C unde eram cazata, fiindu-mi deci destul de usor sa ma atasez la el. Cand am ajuns pe partea dreapta, sub geamurile fetelor de la matematica (unde se afla si vara-mea ) am inceput sa strig la ea sa vina impreuna cu colegele ei. Ba imi amintesc ca am urcat la primele etaje strigand de zor sa iasa toate afara. Nu au iesit dar erau la ferestre de unde aruncau portocale , mere , bomboane etc. ceea ce ma incanta teribil . Altele aprindeau suluri de hartie igienica . Incepuse deja vacarmul . De la hartia igienica s-au aprins (sau cineva le-a dat foc) niste thuja care se aflau din loc in loc intre cele doua camine alaturate. Ardeau cu scantei raspandind un miros incitant de rasina . Spatiile dintre camine erau deja arhipline . Am plecat mai departe , manata de val, si cand am ajuns la poarta de la iesire am luat-o la dreapta catre caminele de la 303. M-am trezit deodata singura printre niste necunoscuti. Nu vedeam nici o colega sau pe cineva cunoscut de care sa ma tin mai aproape. Cand am ajuns la 303 strada era plina , vuia de urale , lozinci etc. Acolo am auzit pentru prima data lozinci revendicative. Aveam senzatia ca se contureaza ceva organizat. Se zvonea ca exista niste lideri care dirijeau puhoiul de manifestanti catre o directie bine tintita. Mie incepuse sa-mi fie frica . Cea ce parea o joaca se transforma in ceva grav, periculos. Pe langa noi circulau niste masini dubioase , semn ca suntem monitorizati. Mi-a fost teama si m-am intors la camin cu un grupulet de fete din Grozavesti. Dimineata , cand am ajuns la facultate se tinuse deja o sedinta cu cei prezenti la cursuri, chestionati fiind daca cineva dintre ei(noi)a fost prezent in grupul acela de „huligani ” . Am aflat apoi ce s-a intamplat (sub juramant ca nu spunem la nimeni) de la o colega ce a fost prezenta la manifestatie pana la capat : cum au ajuns si ce s-a intamplat in fata ambasadei ruse, apoi a celei americane si cum au fost imprastiati si urmariti pana la caminele unde erau cazati, in special cei de la agronomie si de la politehnica. Zilele urmatoare am aflat cu groaza ca au inceput exmatriculari in masa. De la noi , spre fericirea decanatului, nu a fost nici un caz de exmatriculare. In total , se zice , au fost exmatriculati 100 de studenti. Anul urmator insa au intrat in drepturi legale ambele vacante de sarbatori. Doar atat. Pe de alta parte s-a intarit ideologia de partid privind „combaterea misticismului”, daunator spuneau ei dezvoltarii tipului de „om nou”.

Povestea mea , despre combatarea misticismului, va fi reluata peste ani atunci cand pentru putina vreme am fost pe alta baricada. Ceea ce pot sa spun cu destula mandrie este faptul ca si atunci le-am dat cu tifla in nas, ba mi s-a reprosat cu destula duritate ca i-am lasat „cu fundul in balta” .

P.S. Proza este o replica SF-ului si totodata o dedicatie pentru cei care militeaza pentru libertatate de exprimare si pentru orice alta libertate a omului. 🙂

Posted in Aliorum Textuum, Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 23 Comments »

Poveste de Crăciun (SF)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 9, 2018

A fost odată ca niciodată o fiintă umană, gender free, ca toată lumea. Ea văzuse lumina zilei intr-o familie normală in sens extins, ca toate familiile din lume de pe vremea aceea, si a avut apoi o copilarie fericită până la adanci bătranete.  Desi nu crestea intr-un an cât altii in sapte, avand un ritm de crestere absolut decent si normal, intre timp s-a făcut mare, trecand cu bine prin pubertate si adolescentă. Ca adult/adultă fiinta umană respectivă, s-a insotit cu diverse alte fiinite umane, cu toatele gender free, ca toata lumea, avand astfel o multime de experiente unice si minunate, absolut toate in accord strict cu corectitudinea politică (garantul non-discriminarilor de orice fel). De-a lungul vietii sale fiinta noastră umană a avut mai multi copii, care au avut mai multi parinti (părintele 1, părintele 2 si cateodată părintele 3 si chiar 4), obtinuti care cum, ba traditional (brr), ba normal, inclusiv prin adoptie, insamântare in vitro, cu altă fiinta umană purtătoare, prin clonare, generare pe calculator cât si prin celelalte metode actuale atat de cunoscute vouă (dragii mosului). Viata fiinitei umane din poveste ar fi decurs astfel fara evenimente deosebite, fără traume si fără conflicte interioare (prin vreun dezacord cu moralitatea asociată corectitudinii politice in vigoare) si s-ar fi sfarsit lin si fara durere sau mustrari de constiintă, dacă n-ar fi exista acel eveniment atat de intens, contradictoriu si traumatizant care a marcat biata existentă a fiinite umane din poveste. Intr-unul dintre parteneriatele in care s-a aflat la un moment dat cu o fiinta umană (nu tocmai hâtră), la insistentele acesteia, a acceptat sa impodobească un brad de Craciun, să-l decoreze cu globulete, cu beteală si artificii, in timp ce asculta sedată niste colinde (incarcate de misticism). Apoi a fost de acord să inducă in eroare mica fiinta gender free, care-i era copil, pomenind despre un personaj incorect politic, numit Mos Crăciun, care se ocupa cu discriminari de tot felul, aducand cadouri numai unei anumite categorii de copii (pe care obisnuieste sa-i monitorizeze pe parcursul anului, violandu-le intimitatea, si să le acorde credite, rasplatindu-i cu cadori care in genere nu erau gender free). Pe moment fiinta umană n-a inteles si n-a simtit intreaga grozavie a gestului sau, fiind si sub influenta liberă si liber consimtită a unor substante cu efecte extatice, dar apoi, incet incet, in timp, sub presiunea constantă lumii cotidiene, a inteles cat de incorect si de inuman a fost gestul sau. Gândurile la consecintele acestui gest necugetat au marcat-o pe fiinta umană până la sfarsitul vietii, făcând-o să decadă in final in situatia degradantă a tolstoievskianului personaj Ivan Ilici.  Si asta e toată povestea. Si-am inclecat pe o saibă.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Luna Aluziilor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 6 Comments »

Unde e-ra singuratatea si-un banc

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 7, 2018

Proza scurta primita in dar de la un „adrisant” (re)cunoscut: Musiu D’Artagnan cel båtran. 

„D-l D’Artagnan stătea pe o culme și privea cumva absent hăurile din jurul lui: era conștient că nu va mai urma o altă culme, dar acceptase asta ca pe-un dat al timpului.

Era singur. Nevasta îi murise de tânără, la 99 de ani, în putere cum s-ar zice, murise în somn, aproape sănătoasă. N-a prins suta, se gândea cu tristețe, n-a avut zile…într-un fel e bine, dacă mă duceam eu întâi, singurătatea ar fi fost un chin imens pentru ea, se încurajă fără convingere bătrânul mușchetar…

Pe la 97 de ani, parcă având o premoniție, îi spusese domnului D’Artagnan: dacă mor, vezi să nu stai singur, îți iei o femeie să aibă grijă de tine! Ce-l intrigase fusese calmul, organizarea, naturalețea cu care aborda un asemenea subiect! Îi amintea de calmul, organizarea și naturalețea cu care mama lui își pregătea, cum se spune, marea trecere. Oare toate femeile sunt la fel de pragmatice cu această chestiune sau, printr-o nu știu ce chestie freudiană, cele care îi sunt apropiate seamănă între ele?!
Copiii erau bine, unul acolo, celălalt dincolo, dar nu aici, lângă el, erau oameni încă în putere, nepoții ajunseseră la casa lor, salarii bune, iar de strănepoți, ce să mai zici, o dulceață!
Câine nu mai avea de mult. Pregătit permanent de final, se simțea responsabil de soarta unei ființe pe care n-ar fi putut s-o protejeze până la final. Într-un fel, se pare, se contaminase și el de la femeile din viața lui și chiar dacă nu trata Marele Pas cu calm și naturalețe măcar îl aștepta într-un mod organizat.
Așa gândea preocupat dul D’Artagnan în bucătărie, în fața geamului, uitându-se fără să vadă asfințitul. Asta și pentru că avea o cataractă de care nu știa nimeni: îi era jenă să-și recunoască frica de operația!
Nu era prima oară când privea adânc în sufletul său, dar parcă niciodată nu simțise singurătatea mai intensă decât acum. O cută de îngrijorare îi străbătu fața: să se apropie momentul? Să fie o premoniție și la mine?

Sorbi cu sete vinul din pahar și parcă gândurile negre se risipiră: în fond avusese o zi bună, fără mari dureri, probabil n-are nici cancer, copilul mare sunase, nevasta sigur îl aștepta iubitoare într-un loc mai bun și, cireașa de pe tort, avea în vizită un bun amic.
– La ce te uiți?

Se întoarse și-l văzu pe bunul său prieten, unicul prieten, deoarece era și ultimul în viață, Neamțu Țiganu, un prieten făcut târziu, la bătrânețe, cu eforturi mari, cam așa cum se chinuie femeile în vârstă să aibă copii, la fel de prețios ca și aceștia, un fel de dar al lui Dumnezeu când nu mai ai nicio speranță.
Se tot ridica în vârful picioarelor, uitându-se în zare prin geam. Părea cam caraghios, așa, cum făcea pe Hopa Mitică! Avea în mână un vin Palacios Priorat L´Ermita 2014, de 99 de puncte Parker si 1200 euroi, început, pe care-l adusese din Germania, dar de care părea că uitase.
– La ce te uiți?! insistă el contrariat.

Pe d-l D’Artagnan îl apucă un râs homeric. Toată scena îi aducea aminte de-un banc foarte popular în grupul lui de prieteni, acum toți dispăruți, cu o poantă care părea mereu de actualitate.

Cică vulturul zboară la mare înălţime când dintr-o data, apare o vrăbiuţa agitându-si repede aripioarele si-l întreabă:
-Unde zbori, vulturule?
Pasarea noastră zboară însă netulburata mai departe, fara a-i acorda cea mai mica atenţie vrăbiuţei. Fâlfâind intens din aripi, vrăbiuţa întreabă din nou:
-Unde zbori, vulturule?
Răspunsul se lasă din nou aşteptat. Vulturul îsi continua liniştit drumul. Mica zburătoare îl întreabă iar cu voce tremurânda:
-Unde zbori vulturule?
La care vulturul răspunde:
-Pula știe!”

Posted in Aliorum Textuum, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 29 Comments »

Folk lor fără tâlc (snoa-vă)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 3, 2018

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, a fost odata un împărat şi o împărateasă care locuiau într-o colibă din padure. Ei erau atat de bogaţi încat nu aveau de ce să bea apă. Aveau la discreţie sucuri din fructe de pădure proaspete, iar de împărăţit împărăţeau peste toate animalele din padure cu care se aflau în pace şi bună înţelegere. Erau atât de bogaţi înact nu le mai trebuia nimica. Aveau pe lângă casă o gradină mică de flori si de zarzavat, un balansoar cu umbrar, iar înauntru, în colibă, aveau o masă, două scaune, un raft cu cărţi, un pat şi un cămin în care făceu focul. Incă din fragedă pruncie împărăteasa aceea avea obiceiul să se legene înainte să adoarmă, iar împaratul nici el n-ar fi putut să adoarmă daca n-ar fi privit-o pe împărătesă cum se leagană, stând aşa pe o parte cu faţa spre el. Atunci când era foc în cămin, şi împărăteasa pornea să se legene, focul se înteţea singur şi începea să scoată scântei care ieşeau pe horn, făcând pădurea să pară acopertită cu două rânduri de stele. Si au trăit ei astfel mulţi ani şi apoi încă vreo doi altfel, până când într-o zi împăratul, întorcându-se din pădure cu o spinare de lemne, a băgat de seamă că împărăteasa nu-i acasă. A căutat-o peste tot şi n-a găsit-o, în colibă, în grădină, la pârâu, în luminiş, la mall, la teatru, prin toată pădurea, inclusiv prin valea plângerii şi a aducerii aminte. S-a întors cătranit acasă, încărcat de gânduri rele, neştiind ce să facă. Noaptea se tot întorcea de pe o parte pe alta şi orincotro se întorcea pe împărăteasă n-o vedea şi tot gândindu-se şi perpelindu-se aşa i s-a năzărit că fiarele padurii au încolţit-o pe îmăpărteasă, au sfâşiat-o şi au mâncat-o. Impărăteasa purta pe deget un inel de aur pe care i-l dăruise împăratul, şi acuma, gândea împăratul, inelul acela trebuia să fie prin burta vreunei jivine fioroase. Prima bănuială a cazut pe lupul cel rău care sălaăuia în acea padure. A doua zi împăratul şi-a luat securea cu el şi l-a căutat pe lup. L-a găsit într-un tufiş unde sfâşiase o capră neagră din care mânca cu poftă. Fără nicio vorbă împăratul l-a trăznit pe lup în cap cu securea, apoi i-a spintecat pânatecul şi a căutat inelul de aur. Dar n-a găsit decât copite de capră neagră, nici urmă de inel. Si împăratului i-a părut rău că şi-a omorât lupul. Apoi iar s-a perpelit toată noaptea, şi orincotro se întorcea pe împărăteasă n-o vedea, în timp ce focul ardea linistit în vatră, iar împăratului i-a căşunat în minte că ursul trebuie să fie de vină. A doua zi împăratul şi-a luat securea cu el şi l-a căutat pe urs. L-a găsit într-un tufiş unde sfâşiase o capră neagră din care mânca cu pofta. Fără nicio vorba împăratul l-a trăznit pe urs cu securea în cap, apoi i-a spintecat pânatecul şi a căutat inelul de aur. Dar n-a găsit decât copite de capră neagră, nici urmă de inel. Si îmăpartului i-a părut rău că şi-a omorât ursul. In noaptea urmatoare împăratului i-a căşunat ideea că râsul e de vină şi împăpraul a omorât râsul, i-a spintecat burta şi a căutat, tot în zadar, inelul de aur, negăsind decât copite de capră neagră. Si îmăpartului i-a părut tare rău că şi-a omorât râsul. Caprele negre s-au înmulţit apoi fără măsură şi i-au prăpădit împăratului grădina de flori şi zarzavaturi. Intr-o zi în care împăratul umbla aşa, fără ţintă prin pădure, cu barba despletită, cu pieptul dezvelit şi cu securea în mână, (just in case), a văzut o vulpe care sfâşiase un iepure din care mânca cu poftă. Fără să stea pe gânduri şi fără să ştie de ce, împărătul a ridicat securea şi a vrut s-o trăznească pe vulpe în cap, dar vulpea l-a privit pe împărat drept în ochi (şi avea vulpea aceea nişte ochi verzi, aproape hipnotici), iar inima împăratului s-a înmuiat, a lăsat securea jos şi a început să plângă. Vulpea s-a uitat la el şi i-a spus cu milă: Vezi măi omule că femeia ta este acasă, doarme în camera de oaspeţi. Impăratul s-a dus acasă şi aşa era. In grădină păştea o turmă de capre negre, iar împărăteasa dormea dusă (cu vise) în camera de oaspeţi, în coliba din pădurea adormită. Impăratul s-a enervat văzând turma de capre negre, a omorât câteva cu securea, câte a apucat, dar celelalte au fugit şi s-au ascuns în pădure. Impăratul şi-a amintit că are în împărăţia sa un tigru care era închis într-o peşteră şi s-a gândit să-l elibereze ca să refacă echilibrul ecologic al împărăţiei, cu toate că împărăteasa grozav se temea de acel tigru. Si uite aşa se termină povestea noastra care ar fi trebuit să se intituleze „Povestea împărătesei care doarme în camera de oaspeţi şi a împăratului care şi-a omorât degeaba lupul, ursul şi râsul. Dar pentru că acest titlu este mult prea lung pentru o proză scurtă, am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Si aşa. Nu cine ştie ce.

UPDATE: Dusmanii pot fi reali, virtuali, imaginari, temporari, inevitabili sau chiar ireductibili, dar adesea sunt si indispensabili. Nimeni nu-i mai singur decat cineva care nu (mai) are dusmani. Totusi, exista uneori exceptii, mai bine zis o singura exceptie, in care existenta unui dusman adanceste singuratatea. Despre acel dusman ni se vorbeste in acest pre-TEXT intitulat chiar asa – Dușmanul. Textul este scris la persoana întâi feminin (sic), dar este valabil la orice persoana (si/sau personaj), la singular, la plural (da, da, singuratate la plural), la feminin, la masculin si chiar la transgender. Verifica si vei vedea ca asa este.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Luna Aluziilor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 22 Comments »

Niste întâmplări de alaltăieri

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 2, 2018

Când venea câte un tren încarcat cu păcură mă trimiteau pe mine, un băietandru de nici 14 ani, să merg la gară cu prizonierii rusi. Prizonierii trebuiau să descarce vagoanele de păcură în cisternele parcate lângă linia ferată, iar eu trebuia să-i „păzesc”, să iau hârtiile de însotire de la impegat si să le aduc la fabrică. Să-i „păzesc” pe prizonierii rusi, adică să stau cu ochii pe ei să nu vândă din păcură, localnicilor, pe bautură, nu să nu fugă, căci oricum nu avea nici unde si nici de ce să fugă. Dacă vedeam tărani cu canistre pe acolo trebuia să-l anunt pe impegat ca să vină să-i gonească. Asta era treaba mea când veneam la gară, uneori mă duceam noaptea, singur eu împreună cu vreo 20 de prizonieri rusi, dar uneori mă fura somnul si adormeam pe o bancă de lemn. Ma trezeam acoperit cu câte o subă rusească din mila vreunuia dintre prizonieri. Partea proastă era că subele astea erau pline de păduchi asa că a doua zi eram si eu la fel de păduchios. Când terminau de descărcat păcura, prizonierii mă trezeau ca să ne întoarcem la fabrică. Dacă ar fi avut chef să încerce să fugă sau să saboteze nu era nimeni care să-i impiedice, caci erau lăsati de capul lor. Doar că nu le dădea lor asa ceva prin cap. Unde sa fuga si de ce? Câteodată se mai făceu schimburi de prizonieri între Antonescu si Stalin, asa că unii dintre prizonierii mei trebuiau să plece „acasă„. Toti se temeau de asta ca dracul de tămâie. Stiau ei bine ca nu vor ajunge acasă, ci direct pe front… Yuri era locontenent, dar aici in prizonierat ajunsese bucătar. O ducea bine si era tare vesel, probabil si pentru că întotdeauna făcea rost de băutură, destulă încat să nu bea singur. Avea si gagică în oras cu care se plimba sâmbăta prin parc, asa că atunci când a fost anuntat că este pe lista celor care se întorc „acasă” s-a îmbatat ca un porc si a plâns ca un copil. Cred ca era prin vara lui 1943. Intr-o după masă spre seară eram la descărcat păcura când a început să sune alarma anitiaeriană. Am luat-o cu totii la fugă spre adapost, dar înainte să jungem noi acolo a început prăpădul. Ne bombardau americanii. Lumea tipa, oamenii alergau care-ncotro. Rusii s-au adăpostit într-un santz, trăgându-mă si pe mine acolo. Au venit si alti oameni care tocmai iesiseră de la cinematograf. O femeie îmbracta într-o rochie elegantă nimerise într-un rahat care era în sant si, scârbita, s-a ridicat si a început să alerge, tipând si înjurand, ca o melită… O explozie a reusit s-o amutească brusc. Niste schije-i zburaseră capul. Am vazut-o făcând înca vreo trei-patru pasi, asa fără cap, înainte de a se prăbusi. Când s-a terminat bombardamentul de jur imprejur era jale. Cârciuma de la răscruce era rasă de pe fata pământului. Rămasese doar beciul plin cu băutură din butoaiele si sticlele sparte, amestecată cu moloz. Pentru prizonierii mei asta a fost mană cerească, stateau în genunchi pe marginea gropii si sorbeau amestecătura aia direct din pământ.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 1 Comment »

Despre (non) Finalitate

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 28, 2018

Cu mici şi aproape nesemnificative excepţii, domnul Q n-a plănuit niciodată nimic în viaţa sa… Toate câte le-a făcut sau i s-au întâmplat, bune, rele, i-au ieşit cam la nimereală, spontan, din talent, din noroc, din ghinion, din prostie sau din „grija” altora. Incă din fragedă pruncie, şi slavă Domnului, d-lui nu s-a maturizat niciodată îndestul încat să se poată considera vindecat de copilarie, domnul Q a avut visuri, speranţe, aşteptări… dar pe care nu le-a luat niciodată extrem de în serios încât să se apuce să le plănuiască sistematic şi sa le premediteze. O combinaţie alcatuită în proporţii rămase enignmatice, între soiuri atipice de lene, de boem, confort, lehamite, indiferenţă, blazare, resemnare, încredere nemarginită în sine, în talentul, în resurursele sale şi în destinul său inconturnabil, l-au făcut să nu se deranjeze şi să nu se întrebuinţeze vreodată prea tare pentru a-şi aranja ploile, lăsandu-se purtat de valuri, încotro l-au dus acestea. Domnul Q a fost mereu un bun înaotator pe valuri şi talazuri, reuşind să extragă mici extazuri din fiecare context în care era adus providenţial (sau viceversa) fără vreun efort (de vointa) făcut anume de d-lui, şi fără vreo vină. O vreme a dus-o bine. Niciodată exceptional, niciodată îngrozitor, ci binişor, bine. Dar, vorba poetului (care poet?), ce e val, ca valul trece. Aflat în larg, hăt departe de orice mal, domnul Q a constatat cu mirare, tristeţe şi îngrijorare, că valurile s-au stins, că oceanul (ditamai oceanul), s-a calmat, că totul a început să băltească şi că nicio adiere nu-i  mai suflă în pânze, că nimic, niciun curent marin, nu mai încreţeşte suprafaţa apei. Obişnuit să călătorească pe val, domnul Q a intrat în încurcătură ne mai ştiind ce să facă şi încotro s-o apuce.

O vreme a călcat apa, rămânand pe loc. Cuprins de nelinişte a încercat să plănuiască ceva. Dar ce? Incotro s-o apuce? Oceanul arata absolut la fel în toate direcţiile, şi în nicio zare nu se vedea niciun ţărm, nicio ţintă. Deodată încrederea nemarginita în sine, în talentul, în resurursele sale şi în destinul său inconturnabil, nu mai valorau nimic, în linistea pustiului în care eşuase. Cel mai greu este s-o porneşti încotrova când poţi porni liber, în mod egal în orice direcţie…  Asa că domnul Q a stagnat cât a stagnat apoi a pornit înot, înainte.

A ajuns într-un studio de film unde a prestat casting pentru un rolişor (de figurant) într-un film, rol pe care l-a şi primit. N-a spus nimanui nimic, s-a fofilat cum a putut acasă şi la serviciu (n-a fost greu) ca să mearga la repetiţii şi uite aşa, neştiut de nimeni, a reusit să-şi strecoare moaca într-un film. I se auzea chiar şi vocea la un moment dat, zicând „Acolo unde pun eu mâna pune şi Dumnezeu mila”. Atât. Mai mare mila. Filmul a început să ruleze în cinematografe. Unii dintre cunoscuţii sai (caci dl. Q avea şi d-lui cunoscuţi) au vazut filmul, dar nimeni, nimeni, n-a băgat de seamă ca dl. Q apare şi d-lui de câteva ori pe ecran. Dl. Q s-a mirat şi nu prea. Fără a avea cine ştie ce aşteptari, dl. Q a plănuit să-şi invite soţia la film, să-i ofere d-ei această surpriză şi să-i urmarească reacţiile pe care dl. Q (spre ruşinea şi deznadejdea sa) nu i le (mai) putea anticipa cu niciun chip. Era într-o miercuri. Si-au dat întalnire (ca pe vremuri) la mall, venind fiecare separat, de la serviciu. Dl. Q a ajuns din vreme şi a cumpărat două bilete. Soţia sa însă n-a mai ajuns. L-a sunat în ultimul moment şi i-a spus că-i pare rău dar nu poate să vină şi că ar fi de preferat să o lase pe altă dată, că-l săruta dulce, şi că-l aşteaptă să se întâlnească acasă pentru cina în familie. Dl. Q n-a zis nici da nici nu, fiind uşor bulversat de întamplare şi pus iaraşi în încurcatură. Fără să-şi dea prea bine seama ce face, în timp ce se gândea din mers cum să procedeze, a arătat biletele la intrare şi a ajuns în cinematograf. Habar ne având în ce sala rulează filmul său dl.Q, cineastul, a intrat la întâmplare într-una dintre sălile din mall, s-a asezat pe un fotoliu liber şi s-a cufundat în visare, din care a fost scos de începerea filmului. Era alt fim. Bineînţeles. Cu totul şi cu totul alt film, de care dl. Q s-a lăsat încet, încet (cu)prins. Dacă tot era acolo. In alt film. Surpriza d-lui Q a fost monstruos de colosală, văzând-o acolo, în acel alt film, pe soţia sa, într-un mic rol de figurantă. Nu spunea nimic, dar la un moment dat privea drept spre camera afişând un zâmbet simplu şi nevinovat.

Posted in Luna Aluziilor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 30 Comments »

Proză numerică foarte scurtă

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 23, 2018

Sunt singur ca 1
Sunt in dilema ca 2
Sunt trist ca 3
Si deprimat ca 4
Sunt cinic ca 5
Diabolic ca 6
Savant ca 7
Infinit ca 8
Neverosimil ca 9
Sunt plin de mine ca 0,

iar cu alfabetul stau si mai si…

Hm… Proze scurte (dar adanci) si aici. La noi in calå, acolo pe verticalå… felicitari autorului…

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 72 Comments »

Oameni si animale

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 15, 2018

Avea doi berbecuţi de dus la târg şi ne-a întrebat pe noi, doi băieţandri, dacă am putea s-o ajutăm cu trebuşoara asta. Ea ne-a întrebat aşa, mai mult într-o doară şi cam cu jumatate de gură, dar noi am sărit cu toată inima spunandu-i „Cum să nu? Ce mare lucru? Floare la ureche”. Bunica s-a uitat la noi cam cu îndoială şi ne-a zis: „De, ştiu eu ce să zic? Pentru treaba asta ar fi nevoie de oameni. Imi cunosc eu marfa.” Auzi taină „e nevoie de oameni”. „Dar noi ce suntem bunico, nu suntem oameni?” „Sunteti copii  nu oameni”, ne-a lămurit bunica. La bunica oamenii erau oameni, muierile erau muieri, copiii erau copii,  fetele erau fete, babele erau babe şi moşii erau moşi… Clar. Categorii cât se poate de distincte. Noi nu ne încadram în niciun caz la categoria „oameni” care însemna (după cum aveam sa ne lămurim noi mai târziu) bărbaţi în putere.  Restul nu, nu erau oamenii. Foarte curând însă aveam să ajungem la vorba babei şi să ne blestemăm zilele pentru îndrăznela noastră smintită. „Bine mă, dacă ziceţi voi, hai să vă cred că sunteţi de ispravă şi să mă încurc cu voi in treaba asta”.  A legat câte o funie de coarnele berbecuţilor şi am pornit-o spre târg, având în cap potrivela de acasă. Târgul era cam departe, la cam vreo ora-două de mers pe jos, prin sat, peste câmp şi apoi peste deal prin pădure, pe un drum cam întortocheat, pe care noi, cei doi oameni in miniatură, nu l-am fi bunghit singuri, chit că mai fusesm de câteva ori cu bunica după târguieli. La început totul a fost simplu ca bună ziua. Berbecuţii n-au zis nici pâs şi au venit cu voioşie după noi pe uliţă, mai ales că-i ademeneam cu prune sau cu frunze rupte de prin pomi. Pe noi ne cunoşteau, uliţa o cunoşteau, aşa că nu aveau de ce să se împotrivească, iar noua ni se părea că suntem isteţi nevoie mare şi că ne vom câştiga foarte uşor îngheţata promisă de bunica pentru transportarea berbecuţilor la târg. Problema a fost că, mai curând de cât ne-am fi aşteptat noi, berbecuţii au băgat de seamă că e vorba de tradare la mijloc şi că încercăm să-i ademenim prea departe de casă, în locuri cu care nu sunt familiari, aşa că, fără să stea prea mult pe gânduri, şi-au reconsiderat atitudinea binevoitoare şi au început să se împotrivească din răsputeri, încercand să facă întoarsă de pe acum a lor cale. Nu le-au mai trebuit nici frunzele, nici prunele, privirile li s-au tulburat şi prieteni n-am mai fost. Nici ei cu noi, nici noi cu ei. Am început să-i tragem cu funiile şi chiar să-i altoim cu nuiaua peste picioare, în părţile ne acoperite cu lână, noi care eram din fire umanişti şi ne certam cu bunica de fiecare data când mal/trata cu bataie vreun animaluţ din curte. La început berbecuţii au fost surprinşi de această schimbare şi strategia a mers. Puterea noastră momentană de tracţiune era mai mare decât puterea lor de a se opune, dar vai, nu acelaşi lucru se putea spune şi depre rezistenţa noastră la efort. După 10-15 minute de luptă cu fiarele noi (oamenii!) eram sleiţi, storşi de orice vlagă, asudati ca dracu (pardon de expreie) şi gâfâiam ca locomotivele cu aburi la deal, în timp ce duşmanii noştri nu dădeau nici cel mai mic semn de oboseală. Ba dimpotrivă, păreau din ce în ce mai puternici, mai dârji şi mai insensibli la atingerile cu nuieluşa. Iesisem din sat şi traversasem cu chiu cu vai mare parte din drumul de peste câmp, apropiindu-ne de intrarea în padure şi de urcatul la deal, când, în disperarea lor crescândă, berbebecuţii au descoperit o nouă strategie: se trânteau pe spate cu picioarele în sus. Drama, durere, neputinţă, ruşine, mai ales ca bunica tot bombănea: „Eh, io a zis ca trebuie oamenii pentru treaba asta”, ceea ce, in subsidiar, avea darul de a ne ambiţiona, cât de cât. Le trageam şuturi şi-i răsturnam cu mare greutate înapoi pe picioare trâgându-i de funie în direcţia îndepărtatul târg de vite. De la o vreme i-au lasat şi pe ei puterile şi au început să gâfâie şi să scoată limba, şi uite aşa am intrat în pădure unde, deşi drumul era la deal, măcar era umbră. După ce am trecut de coama dealului şi am început să coborâm către dulcele târg al comunei, treaba a început să meargă mai uşor, făcându-ne să ne bucurăm la gândul că vom avea îngheţată şi mai ales că vom scapa de diabolicele fiare pe care bunica avea să le vândă la târg, vreunui nefericit care nu ştie în ce se bagă, cum nici noi n-am ştiut. Ce mai calea valea, am ajuns la destinaţie dupa vreo 4 ore de caznă, la spartul tâgului, când nu mai era nici urmă de vite pe acolo, dar nici de muşterii. Se făcuse miezul zilei, soarele dogorea înfiorător, şi oamenii (deh, „oamenii”) dar şi muierile se băgaseră prin crâşme, lăsându-ne cu ochii în soare. Gândul ca va trebui să luăm iarăşi drumul în piept şi să convingem berbecuţii diavoleşti să accepte să meargă cu noi ne-a adus instantaneu la disperare. „Ce facem bunico? Ce facem?” „Pe dracu facem! Ce să facem? Daţi-le drumul!”. „Ceeeee?” „Faceti cum v-am spus”. De îndată ce le-am dat drumul, fiarele au zbughit-o ca din puşcă înapoi la deal şi s-au facut nevăzute.  Bunica ne-a tratat cu îngheţată şi limonadă, iar apoi am pornit-o înapoi spre casă. Am ajuns spre seară. Berbecuţii erau acolo, în ogradă împreună cu fraţii şi surorile lor, văzându-şi de treabă ca şi cum nimic ne se întâmplase. Când au dat cu ochii de noi au venit să verifice dacă nu cumva avem prune să le dăm. Mai aveam câteva prin buzunare pe care le-au mâncat cu mare plăcere. N-am înţeles nici până în ziua de azi cum Dumnezeu au reuşit să găsească drumul înapoi spre casă cu atâta uşurinţă si nici cum se făcea că nu ne purtau niciun pic de pică. Mai tarziu am învăţat că drumul de la târg până acasă era de fapt flore la ureche. Cand a murit bunica oile au fost vândute unor ciobani dintr-un sat aflat la 30 de km distanţă, unde au fost transportate într-o remorcă, cu tractorul. După vreo săptămână s-au întors acasă, iar oaia şefă, ca de obicei, bătea cu capul în uşă ca s-o trezească pe bunica.

Reclama gratuita la o alta proza scurta Herr G – AICI

Nota justificativa AICI

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic | Etichetat: , | 114 Comments »

(i)Mor(t)alitatea stelara

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 7, 2018

Intrucat proza, pre-vestita sub titlul provizoriu „Povestea mea”, se afla inca in incertitudine (recreativa), pentru a face trecerea mai lina de la Procesul d-lui Josef K. (proaspat trezit din coma intr-o lume complet noua, necunoscuta), catre ipotetica viitoare Poveste de Nimic, vin cu o mica diversiune, tot proza scurta, tot poveste de nimic, dar la scara cosmica, intr-o adaptare tipic omeneasca, pe intelesul omului-câine. Cica Universul nostru ar fi fiind capabil de scenarii cu adevărat înfricoșătoare și, în acest caz, avem in fata o aparentă tragedie: două stele, tovarăși de-a o viață (or fi fost soț si soție), decid să se îndepărteze împreună de galaxia Calea Lactee. Dar după milioane de ani de aventură în spațiul intergalactic, una dintre stele o ucide și o consumă pe cealaltă, iar acum își continuă călătoria prin univers fiind mult mai strălucitoare decât înainte, înconjurată de o aura formată din rămășițele celeilalte.

Tot ce ar trebui să facem ar fi sa mergem la locul crimei si să investigăm: AICI

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 50 Comments »

Procesul

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 29, 2018

Domnul Josef K. este absurd. Se stie. Mai putin se stie despre faptul ca dl. Josef K. este prost si fudul. Ar trebui sa poarete ochelari de vedere, dar fiind fudul, nu-i poarta, iar miopia ii joaca feste. In fiecare dimineata dl. Josef K. merge la serviciu, cu masina personală, mereu pe acelaşi traseu, presărat cu staţii de autobuz. In fiecare dimineaţă, in fiecare staţie de autobuz, dl. Josef K. (nă)zăreşte câte o femeie exotică, specială, având un indubitabil parfum de „je ne sais quoi”, aflata, cuminte, in asteaptarea autobuzului sau, cine ştie, poate chiar a destinului. In fiecare statie alt gen de femeie, stilul proletar, intelectual, vampă, artistă, modistă, mai fragedă sau mai coaptă, toată gama, fiecare insa aratand fabulos in felul ei, starnind imaginatia absurdului domn Josef K. In rest dl. Josef K. nu mai vede nimic pe traseu. Din cauza miopiei sale neslujita de ochelari potriviti, sau din cine stie ce alte misterioase cauze neidentificabile (oricum incompatibile cu aceasta proza scurată), dl. Josej K., nu vede niciun alt fel de pasageri in statiile de autobuz. Nu se zaresc niciodata nici copii, nici barbati, de niciun fel, nici femei sleampete ori neinteresante, si nici mai multe la olalta, in aceeasi statie. Fiecare statie este populată, dupa cum remarca dl. Josef K., cel absurd, prost si fudul, cu câte o singură femelă exotică, decorativă, dichisită cu charm si rafinament si plasată acolo, pe traseu, in fiecare statie de autobuz, special pentru a întreţine un soi de armonie universală, in drumul, altminteri anost, al d-lui Josef K., de acasă până la serviciu. Dl. Josef K. nu se miră, de o asemenea enigmatică distributie de probabilitate in univers, lasându-se in voia ei, bucurându-se de ea, si visand cu ochii deschii la clipa in care o va identifica in aceasta colectie (atat de greu de sortat) pe aceea cu care va rezona armonic, atat de brusc si de intens, încat, iesindu-si din timiditate, d-lui o va invita in masină pentru a-i oferi gratis o cursă de neuitat prin Univers, până la destinaîia dorită de acea domniţă. Dar zilele si saptamanile trec, consacrand spectacolul oferit de prezenta uluitoarelor femele în statiile de autobuz, (pe care dl. Josef K il savureaza din plin), însă, in afara de schimbarea toaletelelor exotice ale misterioaselor dame, care se asorteaza mereu in acord cu anotimpurile care trec, nimic altceva nu se intampla. Desi dl. Josef K. se uita intotdeauna, cu coada ochiului, la fiecare exemplar de pe traseu, totuşi niciuna dintre ele nu pare tentată să aibă contact vizual, ochi in ochi, cu dl. K. aflat la volan. De când a fost părasit de soţia sa, dl. Josef K. a ajuns să se uite dupa tot felul de fufe si să accepte ochi dulci de la te-ai mira cine, abandonand pare-se ideea temerară că ar putea-o culege, de pe traseul său zilnic, pe aceea specială si unică, pe care să o ducă la destinatie ca gândul si ca vântul. Totusi, într-o zi aurie de toamna, învaluită în lumina blajină a unui soare răsărind, dl. Josef K., miop si fudul, observă ca EA îl priveşte zâmbind timorată, din statia de autobuz, facandu-i un semn discret cu mâna. Speriat de întamplare, dl. Josef K. accelerează brusc în intersectie, pe roşu, izbind în plin un tramvai numit dorinţă, care circula regulamentar. Vestea bună este ca airbag-urile mercedesului său funcţionează. Vestea proastă este ca pe dl. Josef K, il aşteptă, iaraşi, un Proces.

O proza scurta in genul oniric Aici

Nota Redactiei: Un amamnunt nu lipsit de importanta, pe care, nu se stie de ce, naratorul a omis sa-l precizeze in povestea de nimic, de mai sus, este acela ca pe traseul folosit de către dl. Josef K., de acasă până la serviciu, nu circula, de fapt, niciun autobuz. Semnele care indicau statiile de autobuz erau vechi, ramase de demult, pe vremea în care functiona pe acolo o linie de transport in comun. Nu se stie daca dl.Josef K. ori alte personaje din poveste aveau sau nu habar despre acest mic amanunt.

 

Nota 2: Pe timpul iernii, traseul d-lui Josef K, era populat, in statiile de autobuz, cu femei de zăpadă… reci ca gheata… dar frumoase foc…

Nota 3: Cand in sfarsit n-a mai avut incotro si a trebuit sa-si puna ochelari, dl. Josef K, a constatat cu surprindere si mâhnire ca toate femeile de pe traseu erau båtrâne si urâte… sau chiar moarte de-a binelea…

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 147 Comments »

Iesit din comun

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 26, 2018

Prin definitie, orasul de provincie în România anilor 80 este cenusiu. Pe strazi, in magazine, în locuri publice, oamenii sunt rari si blazati. Zombies. Monotonie absolută. Animatie spre zero. Singurele locuri în care oamenii se adună la olată sunt cozile de asteptate, dosite prin spatele magazinelor alimentare. In rest apatie totala. Locuri in care nu se intampla niciodata nimic. Peisaje dezolante. Blocuri coscovite. Buruieni. Incremenire. Beznă. Domnul S.P. se află intr-un astfel de oras, în plină zi, merge grăbit pe stradă, prin centru, aproape că aleargă. Pare disperat să ajungă undeva. Se opreste pentru câteva clipe să-si tragă sufletul. Priveste uluit in jur. Nu se zăreste nici țipenie. Nicio fiintă. Nicio miscare. Toate magazinele sunt închise. Pustii. Goale si pustii. Vânzătoarele nicaieri. Nicio masină nu circulă pe stradă. Pe nicio stradă. Niciun om pe trotoare. Orasul pare abandonat. Părasit. De jur imprejur o linsite nefirească, totală, apasatoare, înfioratoare, îngrijoratoare. Toata lumea s-a evaporat în neant. Senzatia de solipsism îl ameteste putin pe domnul S.P. D-lui ar trebui să fie înspaimantat de întamplare, dar nu, nu este, pentru că d-lui stie foarte bine care este explicatia stiintifică a faptului că, momentan, se află singur în Univers. Astazi, acum, Universitatea Craiova are meci în cupa UEFA, în sferuri, împotriva unei echipe din Germania: FC Kaiserslautern. Fără nicio exceptie întreaga suflare, comunitatea de zombies a orasului, tineri si bătrani, bărbati si femei, populatia este conectată integral la fenomen. Toată lumea este fie pe station, fie acasă în fata televizorului. Nimeni nu este pe strazi, în magazine, în fabrici si uzine, iar partidul stie, stie dar inchide ochii si tolereaza sabotarea economiei nationale. Pentru că azi si partidul face acelasi lucru, se uita hipnotizat la Balaci si compania. Dupa ce dl. S.P., ajuns târziu în oras, a încercat zadarnic să găsească un bilet în plus, sau să se strecoare altfel în stadion, se grăbeste acum sa ajungă la un prieten, ca măcar să poata vedea meciul la televizor, în alb-negru. La un televizor Diamant.

Si a urmat. Tot așa cum oceanul își retrage apele înspre larg înainte de a revarsă furia tsunami-urilor asupra țărmului tot așa, după doua ore de părăsire, orașul și-a ieșit din cochilii și din carapacea stadionului și s-a revărsat nebunește pe străzi. Craiova a învins și este în semi-finalele cupei UEFA. Victoria era cumva așteptata dar grandoarea spectacolului oferit pe străzile unui oraș altminteri amorțit este amețitoare și neverosimilă. Animație, muzică, steaguri, scandări, lume de lume. Străzile sunt pline de mașini care claxonează, semnalizează, „dacii” din toate județele, cu oameni uluiți de întâmplare care nu se îndura să plece acasă, căscând gura si ne venindu-le sa creadă ca ceea ce se întâmpla este adevărat, este aievea in Romania anilor 80, si ca într-un oraș mort, paralizat, înțepenit în anii de agonie ai comunismului biruitor la orașe si sate, se poate întâmpla așa ceva, un extaz generalizat, o bucurie fără margini si fără piedici, unică, de care sunt contaminați si pe care o trăiesc împreună, fără excepție, toți cetățenii, toata lumea. Destul au fost uniți in tăcere, doar la necazuri, la cozi si la obida, astăzi a venit de nicăieri, din fotbal, o bucurie uriașă, imensă, care le da voie sa fie împreuna într-o mare si inexplicabila fericire, sa se cunoască cu toții între ei, fiecare cu fiecare si cu toata lumea, ca într-o mare familie. Autocare cu turiști străini (!!!) veniți din Germania Federală (!!!), blocate in trafic, băbuțe frivole dansând twist cu fanioanele Universității Craiova agățate de gât, lume de lume, pestrița, lozind fără țintă pe străzi, se aduna cumva, nu se știe cum, la km zero, în centrul orașului, în fata hotelului Jiul. Profitând de întâmplare poetul A.P. toarnă un cenaclu ad-hoc, gratis, în fata a aproape o suta de mii de cetățeni veseli si buimaci, până târziu in noapte, la lumina reflectoarelor. Nu i-a strâns aici nici partidul, nici foamea. Nu se dă nimic, în afara dreptului neverosimil (acordat, acceptat pentru o clipă) de a-si exprima public si liber bucuria oferita de Balaci si compania, care au reușit ceva ce partidul n-ar fi fost în stare sa facă niciodată, si anume s-o învingă la ceva, la orice, pe Germania Federală. De mâine ne întoarcem înapoi în cenușiu, în blazare, în foame, în sărăcie, în fabrici si uzine, în planul cincinal înainte de vreme, dar până atunci, în noaptea asta, o facem lată, strigând din toți bojogii „Știința, Știința orice ar fi noi mereu te vom iubi”, si „Iliuță al nostru e cel mai bun din RSR”.

* * *

Greu de presupus ca va mai exista prea curând, in vreun oraș din Romania, vreun eveniment capabil să stârnească emoții de o asemenea anvergura de care sa fie contaminați, ca unul, toți cetățenii fără excepție, precum a reușit odinioară Craiova Maxima, cu ai săi Lung, Negrilă, Tilihoi, Stefanescu, Ungureanu, Țicleanu, Beldeanu, Balaci, Donose, Crișan, Cămătaru, Cârțu, Geolgău, Irimescu, Boldici, Adrian Popescu si, cu voia d-voastră, ultimul pe lista Sebastian Domozină.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 12 Comments »

Bunica

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 20, 2018

Când a murit bunicul, bunica nu l-a plâns cu lacrimi. L-a bocit cu jale, cum cere datina, dar cu lacrimi nu, nu l-a plâns. Nici pe el, nici pe ea. Era iarnă. Era frig. Era îngheț. La cimitir, la îngropăciune, ningea, cu fulgi rari izgoniți încolo si încoace de rafale de vânt. Bunica ședea acolo in fata mormântului împietrită, imobilă  ca un monument funerar. Era înfășurată într-o broboadă groasă neagră care-i făcea capul să pară disproporționat de mare în raport cu trupul mic, împuținat, cocoșat. Cu fața pământie, cu nasul coroiat si cu ochii mici si ficși scufundați in fundul capului părea o cioară uriașă împăiată. Nu clipea nici măcar când îi intrau fulgi de zăpadă in ochi. Un icnet neașteptat i-a ieșit din piept atunci când prima lopată de pământ înghețat a căzut pe cosciugul bunicului si fața parcă i s-a înnegrit si mai tare, dar nicio lacrimă nu i-a umezit privirea.

Șapte ani la rând, după datină, bunica l-a pomenit pe bunicul. I-a îngrijit mormântul la cimitir, i-a pus lumânări când se cuvenea, i-a dat oua roșii de pomană peste groapa în nopțile de înviere, si, de doua ori pe an făcea pomană acasă, cu mare fast si pompă, vara in curte, iarna, mai înghesuit, înăuntru. Era un eveniment social de anvergură, la care participa tot satul.  Pregătirile începeau cu săptămâni înainte, si implicau aproape toate rubedeniile. Greul cădea pe bunica dar si pe fete si pe nurori. Cuptorul mergea trei zile încheiate ca sa facă pâine, colaci si mălaie. Sarmale, fasole, cozonaci, colivă, țuică si vin erau gata din belșug pentru un puhoi de oameni, tot neamul si tot satul. Ne strângeam întotdeauna cu toții, noi copii fiind, si aveam, cum s-ar zice „good time togheter”.  Evenimentul nu avea nimic macabru, funerar. Nu suna muzica, nu se spuneau glume, dar atmosfera era veselă si senină. Bunicul era pomenit din când in când in formule ritualice… „primește Doamne pentru sufletul lui Costea…”, dar in rest oamenii si muierile, si copiii beau, mâncau si vorbeau de ale lor, de cele aflate pe agendă, la ordinea zilei. Nu rar, unii, unele se abțiguiau si deveneau mai gălăgioși decât trebuia, drept care bunica le dădea rația pentru acasă si-i trimitea cu Dumnezeu. La pomenirea de șapte ani a fost invitat acasă si preotul satului. A fost așezat cu mare cinste in capul mesei, si toata lumea a fost mai smerita si mai tăcută in prezenta sa. Intr-un moment de tăcere, când nu se auzeau decât lingurile lucrând in farfurii, bunica l-a întrebat pe popa:  „Părinte,  cați ani trebuie pomenit mortul? Am auzit ca prin alte parți s-ar pomeni noua ani, nu șapte.”  Popa a terminat de înghițit sarmaua pe care o mesteca, a mai luat o gura de țuica, s-a șters la gura si a zis: „Deh, cate bordeie atâtea obiceie. După canon atâta trebuie, șapte ani. După aia mai puțin, cine vrea, o coliva, un colac, in familie.” Bunica a părut cumva dezamăgita de răspunsul preotului, fata schimbându-i-se parca a tristețe si spaimă.

(Continuare de Aici premonitii-sau-premeditari – Cateva luni in urma. ) Era vara, vara înalta si fierbinte. O vara din aceea la tara in care liniștea unei după-amiezi se aude până la cer. De dimineața bunica ne-a împărțit colaci cu oua, brânza si prune si ne-a pus sa zicem „bogdaproste” apoi îmi zice oftând din rărunchi: Astăzi se împlinesc șapte ani si jumătate de când a murit bunicu-to. Ar fi trebuit sa facem pomana ca lumea, ca-n toți anii. Popa e tânăr si poate nu știe bine, poate știu mai bine ăia de pomenesc până ala noua ani. S-a dus apoi in gradină si l-a bocit sec pe bunicul, invocând cu jale urmele unor reparații făcute la gard, atribuite defunctului bunic. Si dimineața a trecut, si ziua s-a încins ca un cuptor, si liniștea s-a lăsat peste sat rămânând in aer doar zumzetul vag al miriștilor, populate cu milioane de lăcuste, sa răzbată spre auzul cui sta sa asculte tăcerea din aer. O femeie trece pe drum si o striga pe bunica: Da’ Riţă, i-a fă-te până aci că vreau să-ţi spui ceva.  Bunica se duce la gard si femeia ii spune ceva încet, aproape in șoaptă. Bunica nu zice nimic. Apoi femeia pleacă in drumul ei. Bunica se întoarce in curte cu ochii plini de lacrimi. Se așază pe treptele scării, si plânge încet, ștergând-si ochii cu coltul broboadei. „Ce e bunico, de ce plângi? Ce ti-a spus femeia aceea?” „Femeia aia a fost in satul meu si mi-a spus de un om de acolo că a murit. Era leat cu mine”. „Era rudă?”, „Nu, nu era rudă, era un om din sat, pe care nu l-am mai văzut de 50 si de ani.”    

Pentru cei care nu indraznesc sa scrie nimica-niciodata… o recomndare de lectura ÎMI PLACE SĂ SCRIU!

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 133 Comments »

Am vazut cum se naste un om

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 13, 2018

Timpul: Ultimii ani ai epocii de aur. Locul: Redactia unei reviste studentesti. Personaje: Fel de fel de lume, studenti cu veleitati jurnalistice sau simpli gura-casca aflati prin zona ca bagatori de seama sau in cautare de socializare gratis, care persistand mai indelung prin zona, care evaporandu-se rapid si discret dupa cateva aparitii meteorice in for. In mod oficial revista este organul local de presa al organizatiei studentilor comunisti, apare o data pe luna si este rezultatul muncii si distractiei a circa 10% din populatia prezentă in redactie, in general cam aceiasi. In mod neoficial redactia se ocupă cu satisfacerea formală a cerintelor tovarisilor in cateva dintre articolele si editorialele plasate in primele pagini, ca pret de platit pentru tolerarea in paginile de pe coada a lucrurilor care-i preocupă, in realitate, deoptrivă pe redactori si pe cititori: evenimente studentesti, tabere, baluri, muzica, filme, susanale, cancanuri, chestii socoteli, si chiar mici sopârle si diversiuni in contra partidului unic. Redactor sef este unul „popescu„, un tip din anul IV la filologie, cu origine sociala sanatoasă, care se chinuie sa fie de comitet, adica popular. Ceea ce si este. El este cel care decide care materiale sunt incluse in numarul in curs, inainte de a fi trimis mai sus spre aprobare. E suficient ca el sa spuna: „Dupa cate ii cunosc eu pe tovarasi, materialul asta n-o sa treaca, asa ca n-are rost sa ne batem singuri cuie in talpa” si gata materialul este scos de pe lista. Cert este ca doar rareori se intampla ca cenzura tovarasilor sa fie mai exigenta decat a redactorului sef, asa ca de regula fiecare numar al revistei apare practic necenzurat, dovedindu-ni-se, daca mai era nevoie ca avem o libertate de exprimare reala, nu ca in occident. In plus ar fi de zis despre insul „popescu” că, desi este mai degraba urât si inatractiv ca barbat, are totusi un succes la femei peste medie, bucurandu-se de atentia multora dintre studentele dornice sa se afirme (si) ca ziariste. In mod oficial prietena lui este o studenta din anul I de la matematica, o bruneta frumusica foc, si isteata pe deasupra, pe care obisnuiam s-o aburesc ocazional cu vrajeala meta-fizica si cu tot felul de taine intelectuale, prin redactie sau pe la cate o cafea. Nu stiu cum i-au ajuns la urechi insului „popescu” aceste fapte nevinovate, si cum i-or fi fost sporite de a tras el concluzia ca treaba asta i-ar putea asasina viitorul de familist, dar cert este ca intr-o zi mă prinde singur in redactie si-mi zice asa pe nerasuflate „Bai sa stii ca „adela” nu e doar prietena mea, e logodnica mea”. „Asa si?”, zic eu făcând pe niznaiul. „Pai o sa ma insor cu ea?”, „Bine ma, sa fie intr-un ceas bun. Dar tot nu inteleg de ce-mi zici mie despre asta. Vrei sa ma inviti la nunta?”, „Nu må, zice el, dar voiam sa stii”. N-o sa credeti dar interventia insului a avut efect. Am evitat sa mai prestez vrajeala la d-soara „adela„. Asta dupa ce am facut o trecere in revista a posibililor „turnatori”, ajungand la concluzia ca singura persoana capabila sa ma raporteze miseleste „popescului„, era chiar „adela„, ea insasi in persoana, din motive la care (pe vremea aceea) am refuzat sa ma gandesc. In tot cazul mi s-a parut ca intamplarea are un aer usor prea suprarealist pentru gustul meu. Daca pana la urma „popescu” s-a luat sau nu cu „adela” asta nu mai stiu. Dar uite ca m-am luat cu vorba, deviind intr-o directie gresita, caci proza scurta, aici de fata, era dedicata altei intamplari din viata „popescului„.  Dupa cum spuneam, prin redactie se vânturau fel de fel de feţe palide de pe la toate facultaţile, care de care mai altfel decat ceilalţi, fiecare cu povesti pe profil, inclusiv medicinisti si mediciniste. Astia de la medicina reuseau intotdeauna sa capteze atentia povestind despre cum lucreaza ei pe cadavre umane in laborator, sau ce cazuri grozave au mai vazut prin spitale, unde se duceau fie pentru practica fie in vizite de lucru, insotindu-si profesorii care erau si doctori in spital. Din vorba-n vorba au ajuns sa povesteasca cu lux de amanunte despre cum asista ei la nasteri, la maternitate. „Popescului” chestia asta i s-a parut uluitoare si a zis ca i-ar placea si lui sa vina daca s-ar putea. Si s-a putut. L-a inlocuit pe unul dintre medicinisti si s-a dus sa caşte gura la femei care nasc. Omul a fost uimit, impresionat pana la lacrimi. A intrat in redactie, si vadit emotionat, a ridicat mainile in aer si ne-a zis: „Bai fratilor, am vazut cum se naste un om.” Ne-a povestit ce-a vazut si ce-a simtit si ne-a anuntat ca o sa scrie un articol tare despre asta. Vreo doua saptamani a muncit la articol, tinandu-ne la curent cu progresul, asa ca in sedinta de aprobare a materialelor, ni l-a citit, vadit emotionat, asteptand cu nerabdare sa ne vada impresiile . Nu mai tin minte cu exactitate ce continea articolul, dar imi amintesc ca nu era rau, ba dimpotriva. L-am aplaudat cu totii cat se poate de sincer. „Da må” –  zice el – ” dar dupa cate ii cunosc eu pe tovarasi, materialul asta n-o sa treaca, asa ca n-are rost sa ne batem singuri cuie in talpa si gata materialul a fost scos de pe lista.

Update: Intors surprinzator la d-lui in blog, dintr-un lung silentzum lugubru, dl.Tiberiu Orasanu propune si d-lui un soi de proze scurte… Se pare ca este un trend in lumea bloggerilor care n-au ales mutzenia deplina…

Alt update: Ca tot veni vorba despre vederea ochita inspre nasterea unui om (prin expulzare din paradisul sau primordial), poate ca n-ar fi chiar off topic sa venim cu o recomandare de lectura in care este vorba despre nasterea omului nou, fix acela a carui nastere a fost ratata prin in comunism prin avort precoce, si care reuseste iata sa se nasca in America corectitudinii politice si a ogarului purpuriu: AICI – stranepoata lui Winnetou, intr-un excelent paflet scris de conul Dorin.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 188 Comments »

Focule, vino cu mine (conti-nu-are)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 7, 2018

Ne machisem cu rom. Rom din acela cu miros tare, făcut din esență cu care gospodinele aromau prăjiturile. Ne rămăseseră câteva sticle de la petrecerea de joi, de la șură, și acuma, pentru ca ne strânsesem și împachetasem corturile pentru plecare, a trebuit sa ne debarasam de ele, așa ca le-am băut. Unii mai mult, alții mai puțin, și prin urmare unii eram mai veseli decât alții. Fusesem operativi la împachetare așa ca bagajele erau strânse, iar noi eram gata de drum. Doar ca până să vină autobuzul mai erau vreo doua-trei ore… Pe care trebuia să le omoram cumva. Era cald, toropitor de cald (nu știu dacă și de la  vreme sau doar de la rom) așa ca zic, „Eu mă duc sa mai fac o ultima baie in lac. Timp ar fi”. Unul dintre prieteni (din grupul ălora care nu se lăsaseră ademeniți prea tare de esența de rom), se uită la mine cu îngrijorare și zice „Bai, sâmbăta e, semnalmentele le ai, vârsta, meserie, tot… Vezi ca eu nu mai stau aici până marți când te-o scoate pe tine apa la mal. Hai mai bine să mergem și să mâncam ceva la stână”. Acum nu reușesc deloc să-mi amintesc dacă am mai făcut sau nu acea ultimă baie în lac  (așa îmbibat cu rom cum eram), probabil că n-am mai făcut-o, dar îmi amintesc că am fost la stână să mâncăm. Singurul meniu disponibil era „mămăligă cu brânză și cu margari… asta… cu unt”, după cum ne-a spus chelnerița, iar de băut, lichior de căpșuni.  Până să se facă mămăliga am savurat lichiorul de căpșuni (o minune) constatând în cele din urmă că provine dintr-o sticlă plina cu furnici moarte prin comă alcoolică. Barmanul s-a scuzat pentru incident oferindu-ne gratis încă un rând dintr-o sticla nouă, proaspăt desfăcută.

A venit și mămăliga, a venit și autobuzul și am ajuns la timp în centrul civic al orașului reședință de județ din care trebuia să luăm trenul înapoi spre casă. Plănuisem să ajungem mai devreme ca să bântuim un pic prin centru în căutarea unui bar sau a unui magazin de televizoare, unde să putem vedea episodul din Twin Peaks de săptămâna asta. Ca un făcut n-am găsit absolut nimic de acest gen, un motiv în plus să-l beștelim en gross pe amicul nostru care nu reușise s-o convingă pe Nada să coboare cu noi în oraș și să ne lase să vedem filmul la ea acasă, în garsoniera ei de cleștar. (Despre Nada, o poveste de nimic, poate altă dată.) Am plecat mahmuri și cătrăniți către gară, pregătiți să înfruntam cele trei ore de așteptare pe peron, în pace și reculegere. După o astfel de zi mi s-a făcut o sete teribila așa ca m-am deplasat cu greu până la bomba de la capătul peronului să-mi iau o limonadă. Si minunea s-a întâmplat din nou. In bomba aceea mizeră era un mic televizor la care tocmai începea Twin Peaks. Am ieșit afara si am dat un răget către grupul vesel informându-i despre miracol. La început nu m-au crezut dar până la urmă au venit cu toții umplând până la refuz bomba. Si uite așa n-am pierdut niciun episod din Twin Peaks la prima sa difuzare în România post-comunistă. Bine, nu spun acum că asta ar fi mare lucru, în sine, dar ca proză scurtă, la rubrica povestiri de nimic, la ce altceva ai putea să te aștepți măi dragă prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe?

Totuși episodul acela, care-și reface drumul spre actualitate (o actualitate de peste ani), prin această insignificantă proză scurtă, are o încărcătura artistică specială: visul Laurei Palmer. Se făcea că nu (mai) murise, ci îmbătrânise nițel spre patruzeci și ceva, într-un univers paralel, ușor imposibil, şi că își petrece ultima seara de vacantă, împreună cu presupusul ei soț, la malul oceanului, pe o plajă aproape pustie, în întunericul nopții. Mugetul valurilor înalte si șuierul vântului fac scena să (a)para mută, nici măcar clinchetul cupelor de șampanie ne răzbind spre auzul spectatorului.  O lună plină, alunecând înșelător prin spatele unor nori fugari, îl avertizează pe acel spectator (pasager / accidental / virtual) că, în aceasta „viziune aproape hieratică„, nimic nu este precum pare, și că multiple universuri paralele, își impart, în mod barbar si bizar, recuzita de materie, nisipul, apa, valurile, actorii, șampania, paharele, luna, norii, reușind sa alcătuiască în mod miraculos și straniu scene din filme diferite, din realități diferite, poate chiar din viața mea, a ta, sau a cine stie cui. Despre drama onirică a Laurei Palmer poate altă dată, cu ocazia altei beții.

Update: Cu putin noroc din intamplare se poate starni pofta de pro-duce proza scurta cu povestiri de nimic si altora, dintre noi astia scriitorii anonimi, clandestini si incipienti… si daca se vor starni destui ca sa amorseze un complex chimic cu potentail catalizator, atunci poate se va declansa un fenomen huvachian cu auto-intretinere, precum reactiile nucleare in lant, povestea unuia, starnind povestile celorlalti si tot asa. Desi mai e inca foarte mult paana departe, iata exista semne. Neamtzu Tziganu (de ex) a produs pe blogul sau o poveste sensibila in care deapana niste amintiri de suflet (pe care a re-produs-o si aici pe Arca, merci neicå, mi-a placut). Merita citita la fata locului intrucat acolo este ilustrata si cu cateva fotografii care merita toti babii: La Grâusor.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 49 Comments »

Focule, vino cu mine (varianta a doua)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 4, 2018

Eram un grup de prieteni si ne facusem obiceiul ca in fiecare an, pe la inceputul lui august, sa ne retragem doua saptamani, cu corturile, intr-un loc uitat de lume, undeva la munte, intr-un soi de Twin Peaks local, ce-si astepta resemnat demonii care insa se incapatatanau sa nu se arate, lasand locul prada unei blazari calme si odihnitoare, un loc in care nu se intampla niciodata nimic si in care totul arata la fel an dupa an. Cat eram acolo, o zi de duceam pe traseu, pe munte, prin pesteri si pe cheiuri, iar alta o petreceam in huzur pe malul lacului la plaja si innot. Erau in acel Twin Peaks trei astfel de ape, iar ritualul anual al acestui periplu devenise de neevitat. Stateam o saptamana intr-unul din nodurile acelui spatiu, apoi ne strangeam catrafusele si ne mutam tabara instalandu-ne ritualic intr-un alt centru al aceluiasi Twin Peaks, pentru inca o saptamana. Asteptam un an intreg intialnirea cu acest univers paralel in care evadam total pentru doua saptamani si in care acceptam cu bucurie sa fim complet si bilateral deconectati de restul lumii. Nu pastram niciun contact cu exteriorul, si nimeni nu avea cum sa ne contacteze in acest rastimp, in care, in restul lumii se putea intampla (aproape) orice fara ca noi sa aveam habar.

Intr-o vara din acestea, pe vremea in care la televizor se difuzau tenebroasele episoade ale serialului Twin Peaks, spiritul intamplarilor imaginare din filmul lui David Lynch a reusit sa intre in atingere cu spatiul real in care ne refugiasem. Reusisem in mod miraculos sa urmarim episodul din Twin Peaks de sambata treacuta, la televizorul portabil al unor turisti fantoma adusi acolo de providenta, dar intre timp se facuse marti, ziua celor trei ceasuri rele, in care urma sa ne mutam tabara pe marginea altui lac. Ne-am strans calabalâcul dis de dimineata, si am pornit-o la drum. Trebuia sa ajungem pe lumina la destinatie ca sa avem timp sa ne instalam corturile, dar drumul a durat mult peste asteptari caci pentru o mare parte din el ne bazam pe o masina de ocazie, care s-a incapatanat sa nu apara. Cele trei ceasuri rele le-am petrecut toropiti de caldura pe marginea drumului asteptand. Intr-un tarziu a oprit o duba dubioasa, hodorogita, fara ferestre, plina de praf si mizerie. Soferul a zis ca ne poate lasa aproape de locul in care doream sa ajungem numai ca drumul va fi lung si in spate nu are sacune si va trebui sa stam pe jos daca ne convine. N-aveam de ales asa ca ne-am inghesuit in duba, in comartimentul fara ferestre incuiati pe dinauntru. Praf, caldura, intuneric. Usa din spate era putin indoita si nu se inchidea bine asa ca ramasese o fanta ingusta prin care puteam vedea o felie extrem de ingusta din lumea de afara. Nu prea stiam bine locurile si prin fanta aceea nu reuseam sa recunoastem mare lucru. Claustofobie, panica… Oare unde ne-o duce individul cu moaca dubioasa. Ma zgaiam prin crapatura si le raspundeam monoton celor care ma intrebau: Ce se vede?”… Padure. Padure. Padure… Incepusem sa pierdem simtul timpului dar si simtul umorului. Habar nu aveam cate ore trecusera. Se insera. Nimeni nu zicea nimic cu voce tare dar toti aveau intiparita pe moaca un soi de ingrijorare in legatura cu finalul acetei intamplari, in care ajunsesem sa aratam teribil in acea semi-obscuritate, de nerecunoscut, plini de praf si naclaiti de transpiratie. Ca sa mai schimbe „vorba” (tacerea aceea elocventa) unul dintre noi zice: „Bai nu stiu voi dar eu unul cum ajungem acolo fac o baie in lac, fie ce-o fi. Pun eu cortul dupa aia la lanterna”.  Intr-un final hârbul s-a oprit undeva. Am tresarit cand am auzit usa din spate deschizandu-se. Eram pregatiti pentru orice. Am dat cu ochii de sofer care ne-a zis ranjind: „Gata băi ati ajuns. Hai repede cate zece lei de caciula ca ma grabesc.” Am rasuflat usurati, am marcat banul, si am luat-o din loc cu rucsacele in spate.

Se innoptase de-a binelea cand am ajuns aproape de locul de campare, precipitandu-ne care cum puteam spre acel liman, cu gandul ca in curand vom plonja in apa lacului. Am vazut de departe flashuri de lumina repetate, inexplicabile, in apropierea pontonului, si, pe masura ce ne apropiam nedumerirea sporea si ritmul pasilor nostri scadea, incet, incet. Era ceva lume adunata acolo. In mijloc, intins pe iarba era un om mort, inecat, vânat, plin de mâl, exact ca Laura Palmer, si un fotograf legist ii facea poze, din diverse unghiuri folosind blitzul. Am aflat ca se inecase sambata seara, cand plecase singur pe lac, cam in timpul in care se difuza Twin Peaks. Il cautasera in zadar, iar acum apa il scosese umflat la mal. Am aflat cu stupoare ca avusese aceeasi varsta si aceeasi profesie ca si mine. Eram acolo blocati, stand asa prosteste cu rucsacele in spate, nestiind ce sa facem.  Nu stiu cat am ramas asa, agatati in imponderabilitatea momentului. Am auzit deodata dinspre sosea: „Un-doi, un-doi, un-doi-trei-patru”, si am zarit o femeie la vreo 40 de ani, inalta, blonda, supla, imbracata in costum de jogging, urmata la doi pasi in spate de o fetita de vreo 8-9 ani, facandu-si alergarea, venind direct spre noi. Nimeni n-a reactionat in niciun fel. Nimeni n-a incercat s-o opreasca inainte de a ajunge la ”faţa locului”. Cand a ajuns s-a oprit langa mort continuand, impreuna cu fetita, sa faca alergare pe loc, un-doi, un-doi. „Ce e aici?”, l-a intrebat pe fotograf. „Inecatul de sâmbata” a raspuns aceasta. Continuand alergarea pe loc doamna si-a urmat interogatoriul: „A fost anuntata familia?” „Dar procuratura?”. Am aflat ca un procuror este asteptat peste cateva ore. Lamurita de situatie, doamna urmata de fetita, a ocolit mortul in pas de alergare, pornind-o inapoi, la deal, pierzandu-se in noapte, un-doi, un-doi, un-doi-trei-patru. Laura Palmer? Twin Peaks?

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 21 Comments »

Focule, vino cu mine (I)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 30, 2018

motto:

„Through the darkness of future’s past,
The magician longs to see.
One chants out between two worlds…
„Fire… walk with me.”
We lived among the people.
I think you say, convenience store.
We lived above it.
I mean it like it is… like it sounds.
I too have been touched by the devilish one.
Tattoo on the left shoulder…
Oh, but when I saw the face of God, I was changed.
I took the entire arm off.
My name is MIKE.
His name is BOB.”

***

Cand lunga vreme ai foarte putin, si acel ceva ti se ia sau ti se pierde, suferinta este… va conti-nu…

***

pana cand muzele se vor lasa induplecate sa ma viziteze pentru a picura in cuvinte (putine, cat mai putine, v-as ruga) continuarea acestei proze scurte, planuita in doua-trei episoade… l-as in-forma pe cititorul citit si unic al Arcei lui Goe ca proza scurta se mai poate citi AICI – Particula lui Dumnezeu si in genere AICI.

***

Focule, vino cu mine (varianta întâia)

Natura umana ne ingaduie si ne forteaza sa descoprim in permamenta necesitati noi, nenaturale, pentru care dezvoltam un cult, la limita obsesiv, ce ne face sa dorim irepresibil lucruri aparent dispensabile, in tot cazul neesntiale pentru fiintare, care insa ne absorb si ne consuma cu totul, transformandu-ne.

In vremuri de criza si saracie, aceasta nevoie disperata de a iesi din greatza existentiala si de a ne lasa consumati de atasamente nenaturale, isi gaseste cu greu drumul. In era de debut a fantomaticilor ani 90, nu aveam prea multe optiuni, asa incat un serial precum Twin Peaks era un drog pe care nu-l puteai evita sau refuza. Fiecare episod era un reper fix, o poarta de trecere care se deschidea o data pe saptamana, unic si irepetabil… iar ratarea unui asemenea episod era una dureros de definitiva.

Impreuna cu un grup de prieteni obisnuiam de foarte multa vreme ca, in fiecare an, la inceputul lui august, sa ne retragem cu corturile undeva intr-un astfel de loc, un Twin Peaks local, ce-si astepta resemnat demonii care intarziau sa vina. Stateam o saptamana intr-unul din nodurile acelui spatiu, apoi ne mutam tabara intr-un alt centru al aceluiasi Twin Peaks, pentru inca o saptamana. In acest timp, o zi eram pe traseu, pe munte, prin pesteri, si pe cheiuri, alta zi eram pe malul lacului la plaja si innot. Erau in acel Twin Peaks trei astfel de ape, iar ritual anual al acestui periplu devenise de neevitat. Doar ca anul acesta ceva umbrea intalnirea atat de asteptata cu universul paralel in care evadam total pentru doua saptamani. Era vremea in care la televizor se difuzau, sambata, episoadele tenebroase ale filmului lui David Lynch, iar intoarcerea noastra in paradis, inexorabil programata la inceput de august, avea sa ne coste doua episoade din Twin Peaks. Enorm. Un pret greu cu care nu prea reuseam sa ne impacam, facandu-ne fel de fel de visuri fanteziste despre cum am putea totusi sa vedem filmul.

Se inserase de-a binelea, iar in aer domnea o linste vecina cu infinitul. Ne intorceam de la pestera, coborand agale, istoviti si flamanzi, catre corturi. Printre ramuri se vedeau in departare licaririle galbui ale focurilor facute de altii pe langa corturi, si parca, parca, adus de vânt, se simtea miros de fum si friptura… Am cotit-o pe un drum forestier, pe malul raului, intrand in line dreapta spre locul unde campasem. La liziera padurii se zarea o lumina mica, alba, bizara, care nu se potrivea deloc in peisaj. Ne apropiam intrigati incercand sa ne lamurim ce ar putea fi. Pe capota unei Dacii era asezat un televizor portabil, alimenat de la bateria masinii, iar in preajma un cuplu de pensionari asezati pe sezlonguri se pregateau sa vizioneze episodul din Twin Peaks. Invitati prin gesturi simple de cei doi, am ramas cu totii pe un semicerc si am urmarit, in tacere, filmul. Continutul acelui episod se potrivea armonic cu miracolul de a-l fi putut viziona atunci cand ne luasem orice speranta ca o sa reusim.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 23 Comments »

Cum m-am desparţit de prietena mea (a doua variantă)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 25, 2018

AvertismentPovestea relatată în această proză scurtă este imaginară, orice asemanare cu fapte sau persoane din realitate fiind cu totul şi cu totul întâmplătoare. Orice asociere cu realitatea este neavenită şi făcută de cititor pe propria răspundere.

Am avut odată o iubită care locuia în alt oraş. Ne vizitam din când în când, dar mai mult păstram legatura prin scrisori. Dragostea la distanţă era complicată şi plină de frustrari, compensate uneori de faptul că atunci când ne întâlneam, intesitatea emoţiilor sporea proportional cu pătratul frustrarilor suferite când nu eram împreună. Totuşi menţinerea unei relaţii prin texte scrise are darul de a induce încet, încet, insinuant, dar persistent, o imagine crescator falsificată, diferită, paralelă cu realitatea. Uneori aceste discrepanţe căpatau dimensiuni insuportabile şi ne certam. Ne-am desparţit de câteva ori, dar de fiecare dată, după zile sau săptămâni de tacere, unul sau altul mai dădea un telefon sau mai scria o scrisoare şi o luam de la capăt. Devenise un soi de ritual.

Odată, după o astfel de ceartă, am convenit să ne mai vedem o ultimă oară şi să ne înapoiem unul altuia scrisorile. M-am dus în oraşul în care locuia viitoarea mea fostă iubită, urmând să ne întalnim după-amiza, când ieşea ea de la serviciu, în parcul în care obişnuiam să ne plimbăm ca îndragostiţi. Intrucât nu plănuisem în nici un fel cum o să decurgă şi cât o să dureze aceasta ultimă întrevedere, m-am gândit că trebuie să am un plan pentru cazul în care o să mă prindă noaptea în acel oraş, aşa că mi-am făcut din vreme rezervare la un hotel.

Am asteptat-o (ca de obicei) la intrarea in parc. A coborât dintr-un taxi, care a ramas s-o astepte. S-a apropiat in graba, cărând pachetul cu scrisori. Mi-a spus ca ii pare rau dar nu poate ramane decat 5 minute căci trebuie sa ajunga la meditatie întrucât profesorul îi chemase in ultimul moment, cu o zi mai devreme, caci a doua zi trebuia sa mearga in alt oras la o înmormantare. Ce se mai putea spune in 5 minute? Mi-a intins pachetul cu scrisorile mele dar a refuzat sa primeasca inapoi scrsiorile pe care mi le scrisese. Mi-a spus ca prefera sa le stie impreuna, la un loc, si ca oricum nu poate sa le care la meditatie dupa ea. Ce ar fi zis profesorul si colegii? Niciun cuvant nu-si mai gasea drumul spre suprafata. S-a repezit si m-a pupat pe gura apoi a sarit in taxi. Mi-a aruncat un zâmbet chinuit si mi-a facut semn s-o sun. Si asa a disparut din viata mea. Am ramas in poarta parcului cu doua plase de scrisori. M-am gandit ce sa fac cu ele. Mi-a trecut prin cap sa intru in parc si sa le arunc in lac. S-ar fi acoperit lacul, ca de nuferi. Pana la urma m-am dus la hotel si le-am lasat in camera. As fi avut timp sa ma duc la gara si sa iau trenul inapoi acasa dar am decis sa raman peste noapte in acel oras daca tot platisem camera. Nu mai stiu cum mi-am petrecut dupa-amiaza. Spre seara m-am intors la hotel. M-am oprit pe terasa. M-am asezat la o masa si am cerut ceva de baut. Oferta era foarte saraca asa ca a trebuit sa ma multumesc cu un lichior Artic (de menta). Apoi cu inca unul, si inca unul, asezonate cu „alune americane”. La o alta masa era un mic grup vesel, un tip insotit de doua „dame”. Una dintre ele era destul de comuna, dar cealalta n-ar fi putut trece neobservata, blonda, platinata, incercand (si reusind un pic) sa aduca cu Marilyn Monroe, ma rog o versiune provinciala dar orisicat. Sorbeau din pahare, vorbeau, radeau, nu puteai sa nu-i bagi in seama. Probabil ca m-au surprins observandu-i caci dupa o vreme am bagat de seama ca se uita si ei catre masa mea, dandu-mi impresia ca discuta despre mine, un ciudat care sta singur la masa si bea Artic dupa Artic. Tipul s-a ridicat a venit la mine si mi-a spus ca daca mi-ar face placere ma invita la masa lor ca sa bem impreuna. Am fost luat prin surprindere asa incat in primul moment am vrut sa-l refuz, dar din cauza efectului Artic n-am apucat sa deschid gura prea repede asa ca am avut vreme pentru a doua opinie. De ce nu, i-am zis, si m-am mutat la masa lor. Am observat ca nici tipa aceea care era „destul de comuna” nu era deloc uratica. Dimpotriva. Semana foarte bine cu tipul incat am crezut ca este sora lui si ca ea ar trebui sa fie cea disponibila si motivul principal pentru care am fost chemat sa intregesc grupul. M-am gandit ca asupra ei ar trebui sa-mi focalizez atentia si sa uit de Marilyn Monroe, dar cand tipul a facut prezentarile am aflat ca de fapt nu este sora lui ci sotia lui, in timp ce Marilyn Monroe era o colega de-a lor din trupa de teatru amator si ca avusesera cateva reprezentatii in oras. Ce coincidenta, caci pe atunci si eu ma mai indeletniceam cu astfel de teatru pentru amatori. Erau cu totii cu 5-6 ani mai mari decat mine.  Am petrecut bine impreuna. Nu-mi amintesc cum ii chema pe cei doi soti, dar imi amintesc (cum as fi putut uita?) ca pe Marilyn Monroe o cheama Lucia. La plecare m-au invitat sa jucam un wist in patru in camera celor doi soti, ispitidu-ma si cu niste cognac Milcov care s-ar fi aflat acolo. Am jucat cateva runde de wist dar s-a facut tarziu si Lucia a zis ca e obosita si vrea sa se retraga in camera ei. Am profitat de ocazie ca sa ma retrag si eu. M-am oferit s-o conduc. La usa camerei,  care era vecina cu a mea, mi-a spus ca i-a sarit somnul dar ca i s-a facut foame si ca ma invita o gustare in camera ei. A scos doua sandwich-uri si o sticla de vin pe jumatate goala. Am mancat in liniste apoi ne-am luat paharele cu vin (paharele acelea borcanate care se gaseau pe la hoteluri pe vremuri), am stins lumina in camera  si ne-am dus la fereastra sa admiram peiajul nocturn al acelui oras strain. Priveam tacuti in zare, cuprinsi amandoi de un soi de stinghereala care nu anunta nimic bun. Probabil ca dupa se termina si ultimul strop de vin din pahar urma sa-i spun noapte buna si sa ma retrag. Linistea noptii era tulburata de un grup de cheflii care stateau pe trotuar si vociferau chiar sub fereastra noastra. Ce tipi galagiosi, a zis Marilyn Monroe, ar trebui sa le turnam vin in cap. Vrei sa le torn vin in cap? Am intebat. N-ai curaj, mi-a zis ea. Vrei sa vezi? am ripostat. Apoi fara alta vorba mi-am golit paharul de vin pe fereasta. Ne-am speriat de ceea ce avea sa urmeze retragandu-ne brusc de la fereastra, cautand un loc in care sa ne ascundem. Ne-am ascuns in pat, sub cearsaf, consolându-ne salbatic unul pe altul, in contra injuraturilor care se auzeau de afara. Inainte sa adormim, Marilyn Monroe mi-a soptit la ureche: Imi pare rau ca a trebuit sa le patam hainele nenorocitilor ălora dar de meritat a meritat. Dimineata m-am trezit târziu singur in camera de hotel. Am plecat in graba caci eram pe cale sa pierd trenul inapoi spre casa. Mi-am luat bagajul din camera alaturata, am lasat cheia la receptie si am fugit, uitand in urma doua pachete cu scrisori. Pe Lucia n-am mai vazut-o niciodata de atunci. Pe prietena mea fara nume n-am mai sunat-o si nu i-am mai scris. Nici ea nu m-a mai sunat pe mine. Mi-a trimis o vedere in anul urmator anuntandu-ma ca intrase la facultate, din a parta incercare. De vazut am mai vazut-o o singura data, la ceva ani dupa aceea. Ne-am intersectat  pentru cateva clipe pe plaja la mare, ea era impreuna cu sotul si cu fiul ei, eu impreuna cu sotia si cu fiica. Privirile ni s-au intalnit pentru o clipa dar ne-am scurs unul pe langa altul fara nicio vorba. De atunci nu mai stiu nimic despre ea.

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 24 Comments »

Cum m-am desparţit de prietena mea (întâia variantă)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 24, 2018

Avertisment: Povestea relatată în această proză scurtă este imaginară, orice asemanare cu fapte sau persoane din realitate fiind cu totul şi cu totul întâmplătoare. Orice asociere cu realitatea este neavenită şi făcută de cititor pe propria răspundere.

Am avut odată o iubită care locuia în alt oraş. Ne vizitam din când în când, dar mai mult păstram legatura prin scrisori. Dragostea la distanţă era complicată şi plină de frustrari, compensate uneori de faptul că atunci când ne întâlneam intesitatea emoţiilor sporea proportional cu pătratul frustrarilor suferite când nu eram împreună. Totuşi menţinerea unei relaţii prin texte scrise are darul de a induce încet, încet, insinuant, dar persistent, o imagine crescator falsificată, diferită, paralelă cu realitatea. Uneori aceste discrepanţe căpatau dimensiuni insuportabile şi ne certam. Ne-am desparţit de câteva ori, dar de fiecare dată, după zile sau săptămâni de tacere, unul sau altul mai dădea un telefon sau mai scria o scrisoare şi o luam de la capăt. Devenise un soi de ritual.

Odată, după o astfel de ceartă, am convenit să ne mai vedem o ultimă oară şi să ne înapoiem unul altuia scrisorile. M-am dus în oraşul în care locuia viitoarea mea fostă iubită, urmând să ne întalnim după-amiza, când ieşea ea de la serviciu, în parcul în care obişnuiam să ne plimbăm ca îndragostiţi. Intrucât nu plănuisem în nici un fel cum o să decurgă şi cât o să dureze aceasta ultimă întrevedere, m-am gândit că trebuie să am un plan pentru cazul în care o să mă prindă noaptea în acel oraş, aşa că mi-am făcut din vreme rezervare la un hotel. Ne-am întâlnit pe o alee, fiecare având în mână câte o plasuţă cu scrisori, cea pe care o căra ea fiind semnificativ mai voluminoasă. Am pornit-o amandoi spontan, ca şi cum nimic n-ar fi fost mai firesc, spre una din băncile de pe malul lacului, pe care, pe vremuri, o consideram a noastră.

Ne-am aşezat fără vorbă. Am schimbat plasele cu scrisori. Am băgat de seamă că în plasa cu scrisorile mele, care-mi erau înapoiate, se afla şi un disc de pickup. Era unul dintre cadourile pe care i le făcusem cândva, dar din nefericire, acum nu reuşesc cu niciun chip să-mi amitesc ce disc era, parca un Beatles, nu stiu care. Stiu doar că atunci nu întelegeam de ce tocmai pe acela se gandise să mi-l înapoieze. Cine ştie!? Poate fusese prin preajmă, la îndemană, atunci când adunase scrisorile. Eu nu-i înapoiam niciunul dintre cadourile primite de la ea. Am întrebat-o de ce mi-l înapoiaza şi mi-a spus că l-a ascultat deja de prea multe ori şi că nu-i mai trebuie şi că s-a gândit că poate îmi trebuie mie. I-am spus că nu, nu-mi trebuie, şi ca drept dovadă l-am scos din plic şi am încercat să-l rup în două, cu un gest scurt şi convingator. Mare greşeală căci discurile astea sunt foarte flexibile şi până să reuşesc să-l rup a trebuit să încerc de vreo două, trei ori, într-o scenă în care m-am umplut de un ridicol sublim. Ea nici n-a râs, nici nu s-a întristat de ridicolul meu, rezumându-se să mă privească cu un zâmbet nedumerit.  Am aruncat cele doua jumatăţi în lac, separandu-l pe John Lennon de ceilalti, iar apoi m-am aşezat şi eu pe bancă. Am tăcut o vreme.  Apoi am vorbit banalităţi, despre cunoştinte comune, pe seama cărora obişnuiam să ne amuzam împreuna, despre cum stă cu învaţatul, căci urma să dea (iarasi) la facultate, şi despre tot felul de nimicuri, până când s-a făcut seară de-a binelea şi au ieşit stele peste lac. Mi-a spus că trebuie să plece acasă căci o aşteaptă ai ei cu masa. Ne-am ridicat şi am pornit-o împreuna spre ieşirea din parc. Ne-am despărţit aşa cum ne mai despărţisem de câteva ori, cu câte un zâmbet amar pe faţă, sărutând-ne firav şi timid, ca doi necunoscuţi ale caror buze se ating pentru prima oară. Inainte de a ne despărţi ea a ridicat privirea spre cer şi mi-a arătat cu degetul o constelaţie anume, spunându-mi: „Ea o să fie mereu acolo”. Apoi am urmărit-o cu privirea, îndepărtandu-se, până când s-a pierdut în întuneric pe stradă, înţelegând brusc că n-o s-o mai văd niciodată. M-am debarasat cu o durere surdă de pachetul cu scrisori, înghesuindu-l în primul coş de gunoi care mi-a ieşit în cale, în drum spre hotel, eliberandu-mă astfel de o literatură înutilă, definitiv pierdută. Doamne ce oi fi scris în toate scrisorile alea?

M-am oprit pe terasa hotelului hotărât să mă îmbatat cu lichior Artic (de mentă), ceea ce am şi făcut, revenindu-mi din mahmureală abia a doua zi când coboram din tren, în gara oraşului meu de reşedintă, acum şi el de duioasă amintire.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 10 Comments »

Prima zi de scoală

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 21, 2018

Desi nu-mi amintesc decât cateva secvente din istoria si emotiile primei zile de scoală, tare mi-e teama ca odata ce voi incepe sa scriu despre asta cu greu voi putea sa ma pastrez in frontierele categoriei „proza foarte scurta”.  Cel mai probabil imi va iesi o proza semi-scurta. Nu am cum sa stiu de pe acum daca voi fi mai apoi in stare s-o rescriu mai intr-o varianta esentiala, concisa, punctuala.  Poate voi fi, poate nu, poate se va gasi altcineva s-o esentializeze.  Vreun martor binevoitor , detasat emotional de acea intamplare, aflat „intâmplator” in aria de acoperire a „Povestirilor de Nimic”, s-o gasi sa o aduca din condei la doua-trei randuri de poezie in vers alb.

Experienta mea de prescolar a fost una extrem de redusa, intrucat in perioada cu pricina familia mea era prinsa cu mutarea dintr-un oras in altul. Am fost cateva saptamani la o gradinita in micul orasel in care locuiam, apoi a trebuit sa ne mutam, dar pentru ca resedinta familiei din orasul destinatie nu era gata inca, am locuit o vreme la tara la bunici si am frecventat gradinita de acolo pentru fix o saptamana, rastimp suficient pentru ca mama sa realizeze ca nu este o experienta care sa mi se potriveasca. Dar despre gradinitele mele de draga amintire, alte proze semi-scurte, alta data.

Din debutul acele zile de 15 Septembrie imi regasesc emotiile care ma faceau sa am inima cat un purice dar nu-mi amintesc mai nimic despre cum au decurs acasa pregatirile de dimineata, nici despre drumul pana la scoala, nici de careul festiv din curtea scolii. Amintirile mele despre aceasta zi incep burusc pe culoarul scolii, tinand-o strans de mana pe mama, indreptandu-ne catre clasa. Imi amintesc vanzoleala nebuna, freamatul  si zumzetul colectiv in care eram prins ca-ntr-o curgere de apa. Abia acolo  emotia mea unica si personala, inchisa pana atunci inauntrul pieptului meu, s-a revarsata in afara si s-a contopit cu emotiile celorlalti, parinti si copii, intr-o mare si unica emotie, aceeasi pentru toata lumea. Unii copii plangeau in hohote de parca erau dusi la pierzanie, dar am vazut si parinti stergandu-si lacrimile de-mi venea si mie sa plang de plansul lor. Intuind ca am nevoie de o mica imbarbatare mama mi-a spus: Tu n-o sa plangi. Esti baiat si baietii nu plang (desi vai, si baietii plang, precum si caii se impusca, nu-i asa?). Am confirmat ca nu, nu plang si m-am tinut tare.  Am ajuns in clasa plutind parca si m-am trezit aterizand lin in banca a cincea pe randul de la perete, spre culoar. Pe pupitru ma asteptau abecedarul, cartea de aritmetica si o garoafa rosie.  Apoi parintii care i-au condus pe calatori la pupitre au fost invitati sa plece si sa-si abandoneze odraslele dragi sa se descurce acolo cum or sti, singure in lumea dezlantuita. Mama a pornit spre iesire dar in mod bizar in amintire port imaginea mea, ca si cum eu m-as fi privit, din exterior, vazandu-ma ramanand in banca, din ce in ce mai mic si mai pierdut, de parca s-ar fi produs un transfer de memorie si de amintiri intre mine si mama. Apoi mi-o amintesc pe mama zambind si facandu-mi cu mana inainte de a iesi din clasa. Am ramas uitandu-ma in acea directie. Dupa cateva clipe mama a bagat capul inapoi pe usa si a mai privit inca odata in directia mea, surprinzandu-ma in timp ce-mi stergeam discret lacrimile de la ochi.  Ei, imi mai amintesc eu si alte cateva detalii din prima zi de scoala dar esentialul cam acesta ar fi. Si apoi si asa am folost deja prea multe cuvinte, lungind acest topic dincolo de normele acceptate pe Arca in materie de proza sucurta.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 28 Comments »

(N-)Avem memorie. Cum procedam?

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 19, 2018

Hei, tu. Extrage o zi oarecare, la intamplare, din viata ta si incearca sa-ti amintesti ceva despe ea, orice. Incearca s-o reconstitui, din memorie, sa-i scrii povestea, s-o re-vezi, s-o recapitulezi, s-o retraiesti in minte, cu faptele si cu emotiile ei, ca si cum ai fi Marcel Proust… sau cineva inca mult mai dedicat decat fuse acel Marcel plecat (candva, intr-un prezent irosit) in cautarea timpului pierdut. Ce sanse ai? Aproape niciuna. Accesul la propria ta viata iti este dramatic cenzurat de capriciile memoriei tale.  Dar exista si polul opus. Se zicea ca exista undeva o femeia (defecta?) care este capabila sa-si aminteasca si sa redea cu precizie fiecare zi din viata ei. Ii spui data si ea iti toarna povestea acelei zile, consistent, credibil, cu detalii.  Oare o fi mai bine asa? Tu ce crezi? Cum sa mai traiesti prezentul, cum sa mai ai emotiile asteptarii viitorului când cari in cârca o povara crescatoare a memoriei unui trecut coplesitor? Poate ca este totusi mai bine ca ne amintim doar vag câte ceva, lucruri, fapte, emotii, intamplari, fragmete, cioburi… care ne ingaduie sa construim o imagine (peste timp) a unui entitati bizare, (inconsistenta poate), ce transcende (cu mult) eul clipei, ceea ce suntem, acum, aici. Desigur ca acea imagine (a noastra ?) construita ca un mozaic incomplet si difuz, n-ar prea putea sa fie sursa vreunei proze scurte (chiar daca de incadrat s-ar putea incadra destul de usor la rubrica „Povestiri de Nimic”)… Pentru proze scurte avem la dispozitie zilele speciale (emblematice, memorabile si remarcabile), ale vietii noastre, pe care le putem folosi ca repere ce pot genera astfel de mici povesti si pe care le putem reda in cuvinte potrivite, chiar daca nu suntem nici Marcel Proust, nici femeia cu memorie infinita. Uite de exemplu eu imi amintesc ca azi ziua in care…

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 24 Comments »

15 Septembrie

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 15, 2018

15 Septembrie, o zi plină de semnificaţii cândva. Ziua când începea şcoala, inclusiv şcoala vieţii, o zi plină de prospeţime, de emoţii, de promisiuni. Ziua tuturor începuturilor, a tutoror aşteptărilor şi speranţelor întru atingerea unui deziderat simplu şi banal: fericirea. Astăzi 15 septembrie este o zi ca oricarea alta, cu lumini şi umbre, cu soare pal şi blând, cu dimineţi mirate şi solitare.

Cuprins de un soi de o nelinişte surdă şi fără sens, mă extrag pe mine din mine şi din liniştea (in)comoda a casei, şi plec, foarte devreme, să cumpar pâine, pentru micul dejun. Pe stradă nu e nimeni altcineva decât soarele, de o blândeţe infinită (dacă o exista aşa ceva), zâmbindu-mi cu gura până la urechi de parcă m-ar cunoaşte de undeva. Un cârd de biciclişti (generat spontan, direct din aerul formidabil de dens şi de clar al acestei dimineţi de septembrie) trece în viteză pe lângă mine. Una dintre bicicliste ridică mâna şi-mi strigă: „Bună dimineaţa”. „Bună dimineaţa”, apuc să-i răspund, întorcând capul dupa ea şi exersand din mers efectul Doppler-Fizeau… Ajung la „Patiseria Florentină”, dar probabil că e înca prea devreme ca să fie deschisă. Nu se vede nimeni înauntru, nicio mişcare, dar scaunele sunt aşezate frumos la mese. Imi încerc norocul. Uşa e deschisă. Intru şi mă aşez la o masă. Nu mai este nimeni acolo, niciun client. Sunt singur, singur, singur, ca-ntr-un han departe, doar că nu plouă. Dimpotrivă. Soarele ţine morţis să inunde totul cu o lumină dulce şi blajină care mă forţează să-mi amintesc cuvinte pretenţioase (diafan, de ex). Probabil observand că există clienţi, vânzătoarea a pornit muzica. Din plafon susură discret un blues ce-mi pare vag cunoscut. Cer o cafea şi cafeaua vine având în top o inimioară de caimac atat de frumos conturată că-mi vine să-i fac o poză şi s-o postez pe facebook (bine că n-am cont). Privesc pe geam şi fiecare trecator mi se pare un eveniment, un spectacol, o bucurie în sine. Probabil că om avea ceva în comun, noi aştia de umblam aşa buimaci dimineaţa devreme, sâmbăta, în zilele de 15 ale lunii septembrie… Trag cât pot de cafea, dar până la urmă tot se termină. Trebuie să mă ridic din acel mic paradis de conjunctură şi să-mi caut de drum. Acuma presupun că n-o să mă credeţi (căci nici mie însumi nu mi-a venit să cred), dar în chiar clipa în care dădeam să mă ridic de la masă, din difuzoarele Patiseriei Florentine, a început să se auda Jacques Brel implorând „Ne me quitte pas”. Am rămas ţintuit. Am reuşit cu chiu cu vai să nu izbucnesc în hohote de plâns (mă rog de urlat, am urlat eu ceva acolo, dar numai pe dinăuntru).  Când s-a terminat melodia m-am ridiact şi am plecat spre ieşire. Vânzătoarea mi-a zâmbit şi mi-a spus că-mi urează o zi bună. O zi bună ?! O glumă tristă  sau o realitate subtilă, cine stie…

 

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 75 Comments »

Hai s-o dăm în bară

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 14, 2018

Când ne strangeam destui, si destul de des se intampla asa, jucam fotbal pe trernul de handbal al unui liceu de fete. E-hei ce vremuri. Curtea liceul era inconjurta de garduri mari si grele, pe alocuri consolidate cu sarma ghimpata. Inauntru se aflau cladiri vechi cu arhitectura pretentioasa, pentru ca inainte vreme acolo fusesera gazduite fel de fel de alte institutii, inclusiv cartierele generale ale unor armate din diferite razboaie mondiale. Exista chiar si un turn medieval (despre care se zicea c-ar fi fiind de pe vrema lui Mircea cel batran) si o capela. Acum, in acel interior atat de bine pazit, mai era si caminul de fete (internistele de la liceu, of Doamne), o gradina imensa de zarzavat (pentru cantina liceului), un parc (cu atat de multe feluri de arbori incat ar fi putut fi declarat usor gradina botanica), o curte interioara cu arteziene, ma rog o minune plina de atractii, inclusiv cu un teren de handbal pe bitum, cu porti, numai bun de jucat fotbal 7 pe 7. Cum naiba sa stai departe de asa ceva? N-aveai cum. Mereu saream gardul si ne faceam veacul in interior, pana sa prinda de veste paznicul, care de obicei dormea dus in cabina de la poarta principala, aia care dadea la strada. Cand aparea mosul o zbugheam ca potarnichile pentru a ne intoarce repede inapoi, nu dupa mai mult de o jumatate de ora, cat ii lua mosului sa se lase furat de somn in cabina lui. Dupa o vreme a ajuns sa ne lase in pace, capatandu-ne statutul de tolerati pe terenul de handbal.

Cand nu eram destui pentru un fotbal la doua porti, ori jucam victorie, ori jucam bare. Nu stii cum se joaca bare? Eeee… In spatele uneia dintre porti, la un metru de marginea terenului era zidul unei cladiri cu doua etaje si lata cat tot terenul. Cand trageam la poarta aceea mingea se intorcea mereu inapoi in teren si puteam continua jocul fara sa mai consideram corner sau out de poarta. Cand eram doar patru, cinci, insuficient chiar si pentru o miutza, jucam bare. Puneam mingea la punctul de 7 metri si sutam spre poarta goala incercand sa ochim barele. Bara transversala era de doua puncte, bara laterala de un punct, vinclul de trei puncte. Daca obtineai vreun punct puteai continua sa incerci sa lovesti mingea revenita in teren si sa obtii alte puncte, daca nu continua urmatorul. Oricum si daca loveai si daca nu loveai bara, mingea revenea in teren respinsa de zidul cladirii. In cladire era laboratorul de chimie al liceului de fete. Miercurea de la 2 la 4 erau ore in laborataor, iar pe profa de chimie o deranjau teribil busiturile infundate care se auzeau cand bombardam noi zidul cu mingea de fotbal. Si atunci o trimitea pe laborantå sa ne spuna sa terminam cu galagia. Eeee, ca s-o vedem pe laboranta aia venind sa se ia de noi am fi fost in stare de orice. Era mai sexy decat Brigite Bardot in anii de glorie. Pana la urma si daca eram destui pentru fotbal, miercurea de la doua la patru era musai sa jucam bare si bare jucam, desi taman in acea zi a saptamanii, nu se stie dece, nu prea nimeream barele, ci mai degraba zidul laboratorului de chimie, plin pe interior cu puicute.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 19 Comments »

Premonitii sau premeditari ?

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 10, 2018

  1. Azi: Miezul zilei. Suntem la tara. Tata este in camera cea buna, in fata oglinzii. O oglinda mare, in care te poti vedea în întregime. Se barbiereste. Se barbiereste si plânge. Il aud murmurând: „De ce Doamne? De ce ma pedepsesti?„. Se barbiereste ca sa fie barbierit. Cine stie daca va mai putea sa se barbiereasca mâine, sau poimâine.
    .
  2. Cateva zile in urma: Se însereazå. Suntem la tara. Curtea e plina de lume: neamuri, vecini, prieteni, unchi, matusi, verisori, verisoare, rubedenii mari si mici. Mese intinse. Petrecere mare. Tata a implinit azi 50 de ani si are invitati. Multi. Cheful e pe sfârsite. La un cap de masa sta bunica, mama sarbatoritului. Deodata o auzim zicand asa, mai mult pentru sine: „Deh ma, facusi si tu bairam, dar stai sa vezi ce petrecere o sa fac eu de ziua, mea saptamana viitoare„.
    .
  3. Azi: Dimineata devreme: Bunica nu se simte bine. Fara ca nimic sa fi fost prevestit de cu seara, i s-a facut rau peste noapte (de la stomac), iar acum zace neputincioasa in pat. Tata a plecat dupa doctor. Mama mai are de treaba prin curte si ma roaga sa stau cu ea, ca sa nu ramana singura in casa. Stau stanjenit pe un taburet, langa pat. Nu sunt printre nepotii favoriti ai bunicii, asa ca nu prea aveam exercitiul conversatiilor libere. In genere vorbim doar strictul necesar si numai despre lucruri concrete. Nicio metafizica nu anima relatia mea cu “baba”. Bunica ii intelege si se intelege bine pe nepotii ei de la tara, vorbind cu ei aceeasi limba si avand aceleasi apucaturi. Noi, cei de la oras, suntem mai ciudati, mai greu de inteles si de multumit. Reusesc sa-mi gasesc un inceput de confort in tacerea care se asterne, cand deodata bunica imi face semn cu mana sa vin mai aproape. Vrea sa-mi spuna ceva, dar in starea in care este vorbele ii ies greu si cam bolborosit. “George”, zice ea, pe un ton misterios dar nu grav, ca si cum ar avea de gand sa-mi impartaseasca un mic si nevinovat secret, continuand apoi dupa o pauza prelunga de gandire: “George, io o sa mor.” Nu e speriata, nu e trista sau macar marcata in vreun fel special de acest anunt. Din ton pare mai degraba ca-mi destainuie o decizie secreta, o hotarare pe care a luat-o si despre care simte nevoia sa vorbesaca, cu cineva care s-o asculte si care insa sa n-o dea de gol. Si, dintre toti nepotii, tocmai eu, cel de la oras, se intampla sa ma aflu prin preajma. “Ei, cum o sa mori bunică!?”, ii zic eu, straduindu-ma sa pastrez un ton neutru. “Sa vezi tu George, c-o sa mor”, adauga ea cu convingere si parca cu o speranta ascunsa, speranta ca nu i se vor baga bete-n roate in aducerea hotararii la bun sfarsit. Eliberata de secretul pe care-l voia transmis in lume (ca sa se stie in lume ca ea n-a fost târata de moarte in neant, asa pe nepregatite, fara stirea si fara voia ei), s-a intors impacata in tacerea ei.
    .
  4. Cateva luni in urma: (va urma AICI)
    .
  5. Azi: Dupa-amiaza: Doctorita i-a facut bunicii o injectie si ne-a spus s-o lasam sa se odihneasca, iar mai tarziu sa incercam sa-i dam supa de pui. Totusi vestea ca este bolnava la pat s-a raspandit cu usurinta in sat, ceea ce in traducere spontana a insemnat ca „Da’ Ritza trage sa moara” asa ca vecinii si rudele n-au intarziat sa apara aglomerand camera si intreband care cum si pe cine, inclusiv pe bunica, despre cum se simte. Bunica a raspuns catorva, mai pe alese, apoi s-a incordat un pic, sufletul i s-a ridicat in capul pietului, si, dupa o mica sfortare a iesit afara si dus a fost, lasand in urma un trup firav si inert. Noi, copiii, am auzit de afara, din curte, vaietul terifiant produs de martorii aflati in incapere si am inteles ca bunica a murit. Fara nicio vorba am inceput sa plangem, privindu-ne printre lacrimi unii pe altii.
    .
  6. Trei zile mai tarziu: Ar fi trebuit sa fie ziua ziua bunicii. Astazi este inmormantarea ei. Nasterea si moartea. Petrecere mare. Cu gornisti. Curtea e plina de lume. Mesele improvizate ramase de saptamana trecuta sunt folosite pentru pomana. Au fost adaugate alte mese mici pentru copii. Se asteapta in mai multe serii, oamenii vin se aseaza la masa, la pomana pentru sufletul moartei, beau, mananca, apoi se ridica pentru a lasa locul altora.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 34 Comments »

Deplasare spre roșu

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 7, 2018

There are days when I feel the expansion of the universe directly with the soul,
and then I am overwhelmed by the feeling of the infinite among us.
The stock market of sentiments that trades our shares
is about to collapse
under the weight of this insinuated infinite.
I have to disconnect once again the soul’s antennae
from listening to this bizarre cosmos,
populated with darkness,
foolishness
and false impressions come from infinite minus,
as if coming from nowhere,
while silently contemplating your red-shift
through spaces.
Sunt zile când simt dilatarea universului direct cu sufletul,
iar apoi sunt copleșit de sentimentul infinitului dintre noi.
Piața bursieră a sentimentelor care tranzacționează acțiunile noastre
este pe cale să se prăbușească
sub apăsarea acestui infinit insinuat.
Trebuie să deconectez încă o dată antenele sufletului
de la ascultarea acestui cosmos bizar,
populat cu tăcere,
întuneric
și false impresii venite de la minus infinit,
ca și cum ar veni de nicăieri,
în timp ce contemplu, în liniște, deplasarea ta spre roșu
prin spatii.

Update: Cu ajutorul incredibilei cinefile Ana Ayana am descoperit o ilustrare admirabila (de lung metraj) a prozei scurte botezata aci „Deplasarea spre rosu”.

P.S. Si apropos de filme bune, le-as recomanda tuturor sa treaca in revista blogul despre filme al Anei Ayana si sa se inspire din propunerile facute de d-ei. Daca filmul este apreciat acolo cu o nota mai mare de 8, si nu l-ai vazut inca, apoi este musai sa-l vezi. 🙂

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 15 Comments »

So-ci-etate

Posted by Arca lui Goe pe august 28, 2018

Ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte, citind frazele care urmeaza te astepti poate la o intamplare petrecuta aevea, ecranizabila, redata succinct, aci, pe verticala epica a petrecerii respective. Nu. Nici vorba de asa ceva. Miezul intamplarii care se va substantializa in continuare (caci despre o intamplare este vorba) nu are nicio consistenta epica, si prin urmare niciun regizor n-ar putea sa faca ad-litteram din ea un film (de foarte scurt metraj, asa dupa cum ar fi putut sa faca foarte simplu din „Prisul Vesel”) decat poate cu pretul unor noi transformari artistice dramatice, musai metamorfice si subtile, precum cele care prefac scârboasenia unei omizi paroase si șleampete in splendoarea unui fluture gingas si elegant. Te invit asadar sa-ti imaginezi ca esti (ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte) un regizor care are ca tema de concurs ecranizarea urmatoarei proze foarte scurte.

Calatorind intr-un autobuz fara ferestre, plin de lume, domnul G. (aflandu-se visator, in plina visare) contempla minimal universul exterior, impartindu-si, in egalå masurå, bruma de atentie activa disponibila, atat peisajului misacator de afara, cat si societatii statice din autobuz, insa fara rezultate emotionale sau epice notabile. La prima avedere nimic anume de consemnat, in absenta vreunui efort de imaginatie remarcabil care sa sporeasca, cat de cat, precara realitate a unei calatorii facuta intr-un autobuz fara ferestre, plin de lume… prin lume… Minimalismul momentului (care nu-l solicita niciun pic pe dl.G) ar fi putut oferi ocazia unor reverii interioare mai consistente, doar ca si in acea dimensiune a sinelui sau, dl.G. motzaia intr-o stare calma si plutitoare… leganat de valuri ontologice foarte, foarte line, produse de radiatia de fond remanenta de la facerea lumii, supra-numita  (nu se stie de ce) Big-Bang. Am putea zice (citand un clasic cvasi-anonim) ca dl. G. era suspendat confortabil intre metafizica si clitoris, fara alte pretentii epistemologice de la lume, fata cu momentul respectiv, plasat la un pol sud al continuumului spatio-temporal, cand, deodata (caci nimic nu se intampla altfel decat deodata), mintea d-lui G. se agåtå de sonoritatea misterioasa si bizara (daca stai sa te gandesti, si te invit sa stai) a cuvantului „societate”. Societatile umane sunt instantieri banale (relativ la pozitia observatorilor umani) ale acestei clase stranii: societatea.  Ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte, nu voi incerca sa te terorizez teoretizând despre semnificata ampla si cuprinzatore a ceea ce ar putea sa insemne acest cuvand (explicitat vag in dictionare), dar voi incerca pur si simplu sa enumar cateva exemple de societati, (ca multimi foarte mari, numarabile, de elemente cvasi-independente, capabile de interactiuni bilaterale, de comunicare, perpetuare si extindere spre infinit). Societatea umana e una. Societatea albinelor e alta. Societatea furnicilor, a delfinilor, a bancurilor de pesti, si altele similare sunt fiecare altceva, dar tot societati. Societatea unui lan de grâu sau a unui pâlc de copaci. Societatea macilor dintr-un lan de grâu. Societatea firelor de iarba. Societatea râmelor. Societatiile bacteriilor din intestinal tau. Societatea focurilor care incendiaza o padure sau un oras. Societatile stelare. Galaxia.  Toate societatile sunt spectaculoase daca reusesti sa intelegi cum functioneaza, sa le intelegi extazul si agonia, destinul, vibratia, emotia interioara care le anima in relatia fiecarui ins cu alt ins din interiorul acelei societati. Incearca (ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte) sa intelegi in acest fel, in adanc, o societate aleasa la intamplare, de exemplu societatea focurilor care incendiaza case, orase, biblioteci, paduri, suflete… Sau, daca nu poti asta, macar societatea mirabilå a unui musuroi de furnici… Sau (chiar) societatea din care faci parte, caci, indiferent cine sau ce ai fi (ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte) musai sa faci si tu parte dintr-o societate… cel putin una. N-ai cum altfel…

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 30 Comments »

Parisul vesel

Posted by Arca lui Goe pe august 18, 2018

Un tânăr suplu și  elegant, îmbrăcat în alb, își  ia un elan considerabil și sare. Mintea mea refuză pe moment să înțeleagă ce se întâmplă și îmi furnizează instantaneu o explicație banală: Iată ce scurtătură a găsit individul ăsta ca să ajungă pe peronul de vizavi. Doar că explicația livrată spontan de buna mea minte este valabilă, vai, numai pentru o clipă infinit mică. După o scurtă plutire prin aer, timpul îngheață, iar tânărul se întâlnește în zborul său cu metroul care tocmai intra în stație, cu mare viteză. Deodata, pe loc, nimic nu mai mișcă în univers. Separați de parbrizul locomotivei, zburătorul și mecanicul se uită mirați, pentru o eternitate, unul la altul, ochi în ochi, încleștați în îmbrățișarea unei priviri mortale și fără sfârșit. Timpul nemilos începe însă sa curgă iarăși, brusc, abrupt, și tânărul este rostogolit, ca o păpușă de cârpe, jos, pe șine, sub roțile metroului. Trenul frânează inutil, cu un țiuit prelung și insuportabil, care însă nu poate acoperi țipătul ascuțit al unei femei necunoscute (mama universală), aflată întâmplător acolo, pe peron. Apoi din nou tăcere și nemișcare. O veșnicie. Cumva, într-un târziu, timpul se smulge înca odată din înțepenire, avansând scremut și discontinuu, cu icnete bizare, pentru a oferi curioșilor priveliștea unui manechin contorsionat, rămășițele în roșu și alb ale fostul zburător. Ca la o comandă, neauzită dar subînțeleasă, martorii părăsesc scena, în grabă, în liniște, în cadență parcă, fără vorbă, cu capetele plecate.  Rămâne peronul sinistru și gol, iar în locomotivă mecanicul trenului, singur, să se descurce cum o ști mai departe.     

Imaginile mă urmăresc obsesiv pentru câteva zile. Le povestesc unor prieteni parizieni care mă văd a fi tulburat, și ei găsesc de cuviință să mă liniștească, spunând-mi sa nu mă îngrijorez prea tare caci e o întâmplare banală, care se repeta destul de des la Paris, în orașul luminilor, și cu care te obișnuiești. Totuși, daca stai sa te gândești, este destul de greu de închipuit ce anume l-ar putea face pe un tânăr suplu si elegant, care locuiește la Paris, să se sinucidă.  Trebuie să fi fost vorba despre o traducere în amor, cam ca în cazul lui nenea Anghelache, altminteri nu și nu. Mare chestie și amorul ăsta. Nu crezi?  Oare și Alexandru Macedon o fi suferit din dragoste? 

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 38 Comments »

Nişte atingeri

Posted by Arca lui Goe pe august 14, 2018

Pas în Doi, un film pe care, înainte de a-l vedea, mi l-a povestit o iubita de o vară la mare. Apoi l-am văzut şi revăzut. Fără iubita de la mare. Să-l vedeţi şi revedeţi şi voi. Cu cine vreţi. Despre film şi despre Anda Onesa altadată, în altă proză scurtă. Acum vreau să insist pe o secvenţă insignifiantă din film. Un personaj cu totul şi cu totul secundar (Dodo), un tip cuminte, cumsecade, timid şi bleguţ se însoară. Balul buralacilor este o masă la cantina fabricii, cu caţiva colegi. Ghiţă îl sfătuieşte să nu-şi bată nevasta (că nu se cade, indiferent ce-ar face femeia să n-o baţi). „Fiara” Dodo, promite să n-o bată. Apare şi mireasa care pare a fi în control total, lundu-l pe sus pe bietul Dodo, care nu mişcă în front. In urma lui un coleg îi striga „Să n-o baţi Dodo, să n-o baţi!”. A ironie sau a îndemn (nu se ştie)…

La câţiva ani distanţă ne bălăceam într-un lac şi ascultam muzică simfonică dată pe foarte tare, difuzată de la debarcader. La ora doua fix DJ-ul schimbă muzica de la clasic la pre-modern… Queen – Bohemian Rhapsody… Fără absolut nicio legatură (oare?), brusc începe o ploaie torenţială înspăimântătoare…  Bălăceala noastră capătă accente apoteotice. Se rup norii. Apa lacului fierbe parcă sub torentele care cad din cer. Uşor totul este învăluit în pulbere fină şi ceaţă. Ne cuprinde aşa un soi de teamă şi ieşim unul câte unul din apă. Ca să nu ne ude ploaia. Câţiva curajoşi sunt încă departe pe lac. Abia îi mai distingem prin ceaţa produsă de ploaia torenţială la întâlnirea apei cu apa. Dincolo de huruitul admirabil al ploii biciuind suprafaţa lacului, la concurenţă cu Freddie Mercury (care susţine destul de convingator că Show must go on) nu se aude nimic. Este, aş putea spune, o tăcere deplină. Ne îngrijorăm pentru cei pierduţi în larg. In special un băiat care nu ştie să înoate se agită disperat pe mal pentru că prietena lui este singură, undeva în mijlocul lacului. La o oarecare distanţă este un pescar cu barca. Tânărul urlă cât îl ţin plămânii la pescar cerându-i (din semne) să se ducă cu barca spre prietena lui care pare în dificultate pe lac. Pescarul întelege cu chiu cu vai şi începe să vâslească într-acolo. Mai are un pic şi ajunge. E la doar câţiva metri. Apoi se opreşte şi începe să vâslească în altă direcţie. Tânărul înebuneşte şi urlă la el ca disperatul. Pescarul se apropie din nou de sărmana fata apoi iaraşi o porneşte în alta direcţie dând a lehamite din mâini. Fata nu voia cu niciun chip să fie salvată. Se bucura nebuneşte de ploaia aceea şi nu intelegea de ce pescarul ţine musai s-o salveze, cerându-i acestuia s-o lase în pace. Intr-un final începe să înoate spre mal. Când este la vreo cincizeci de metri, câţiva curajoşi din grup sar dupa ea… s-o ajute (!).  Ajungându-i  în preajmă unul îi povesteşte despre disperarea iubitului ei care priveşte neputincios şi nedumerit de pe mal… Când ajunge destul de aproape ca să poată fi auzită fata îi strigă prietenului ei „Te iubesc, să nu mă baţi!”.  Probabil că şi pe acel iubit îl chema tot Dodo.

Dacă vă stă la îndemână vă recomand cât se poate de insistent să faceţi măcar o dată în viaţă, o baie într-un lac, pe o ploaie torenţială, cu spume, în timp ce, de undeva din cer, se aude la maximum „Show must go on”.  Vă promit că veţi rămâne cu o amintire de neuitat.

Punct de plecare AICI

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 9 Comments »

Partea amuzantă a unor semnale triste…

Posted by Arca lui Goe pe august 9, 2018

Cândva prin anul 1900 toamna, într-o vară, dl.X, pasager în autobuz, a fost fără voie, martor amuzat al unei discuţii între două tinere domniţe.

„Ce mai faci tu? Nu te-am văzut de un car de vreme!” „Ce să fac tu, m-am măritat şi am copil mic, stau mai mult pe acasă.” „Păi parcă făceai liceul la seral.” „Da, tu dar nu m-am mai dus că n-am mai avut timp şi nici chef. Da’ acum îmi pare rău.” „Da’ de ce, tu?” „Aa, păi era mişto la liceu cu colegii. Mai ales la ora de biologie cu profa aia haioasă. O scotea pe Monica la lecţie şi ne pişam pe noi de râs. O întreba ce sunt genele, şi aia arăta cu degetul pe la ochi, şi nu erau alea tu, şi ce ne mai râdeam…”

Ceva mai târziu, în alt an (cam prin 1900 toamna), tot într-o vara, dl.X, pasager în autobuz (acelaşi autobuz),  a fost fără voie, martor amuzat al unei discuţii între (alte) două tinere domniţe.

„Ce mai faci tu? Nu te-am văzut de un car de vreme!” „Ce să fac tu, sunt ocupata, cu familia, cu serviciu’.”Da’ ce tu, te-ai angajat? Unde lucrezi?” „Lucrez la spital fată, sunt infirmieră.” „Si cum e? Nu e nasol?” „Eee, ba da, la început a fost nasol, dar acuma m-am obişnuit. Dupa ce m-am angajat, când am fost în prima tura de noapte i s-a făcut rău la o babă din salon. Doctorul de gardă dormea. M-am dus să-l trezesc, dar până să se scoale ăla, baba a murit. Io m-am pus pe plâns. Doctorul a început să râdă şi m-a întrebat: Ce-ai fată nu ţi-e bine?  Da’, acuma m-am obişnuit. Când mai moare câte unul doctorul mă întreabă: Acuma ce faci, nu mai boceşti? Nu, dom’doctor zic io, şi ne spargem amândoi de râs.”

Ca de obicei, d-lui X, i s-a năzărit că între cele două întâmplări  din autobuz, ambele avându-l ca martor (inocent? întamplator?) există cumva o conexiune secretă, un scurtcircuit meta-fizic…  O fi? N-o fi? Cine stie?…

Posted in Imperiul Cuvintelor, Intrebari la care Goe nu primi raspuns!, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 11 Comments »

5 August. Moartea unei Duminici.

Posted by Arca lui Goe pe august 5, 2018

A mai murit încă o duminică înainte de a se naște, asasinată în burta mamei ei. Crima a fost premeditată și s-a produs în noaptea de sâmbătă spre luni, înainte de miezul nopții. Criminali niciodată prinși si niciodată dovediți au înscenat o strangulare accidentală cu cordonul ombilical. Alții susțin că nenăscuta duminică s-ar fi sinucis, din teama dezamăgirilor din dragoste. Cert este că duminica a murit. Păcat de ea. Se anunța a fi o splendidă duminică de vară, frumoasă ca o fată mare plină de speranțe și promisiuni. A murit pe întuneric, fără martori și fără lumânare, ne botezată și ne alintată de nimeni.  A fost înmormântă pe ascuns, fără slujbă și fără alai, direct în pământ, înfășurată în propriile-i aripi. Fie-i țărâna ușoară și veșnicia plăcută. O duminică ce nici n-a existat, din colecția duminicilor fără rost.

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 20 Comments »

Munca apei

Posted by Arca lui Goe pe august 3, 2018

Days after days, after days,
in my life, empty days,
because I can’t get enough you in them.
And each day with too little of you in it is a lost day.
Forever. Inexorable lost.
Irretrievable lost days.
Zi după zi, după zi,
în viața mea, zile goale,
pentru c
ă nu pot avea destul din tine în ele.
Fiecare zi cu prea puțin tu în ea este o zi pierdut
ă.
Pentru totdeauna. Inexorabil pierdut
ă.
Zile pierdute irecuperabil.

 

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 6 Comments »

Viaţa pe larg. Roman.

Posted by Arca lui Goe pe august 1, 2018

Ilie (omul). S-a născut la ţară. Și a murit la ţară. In exact acelaşi loc de pe fata Pământului, în aceeaşi  curte, la nici un metru distanţă.  De foarte tânăr şi până la bătrâneţe a umblat prin multe locuri şi a locuit la oraş, departe de casă. A trait 89 de ani şi încă o zi. In toată viaţa sa, spre mirarea şi amuzamentul copiilor săi, când mergeau în vizită la ţara el spunea că se duce pe acasă. Acesta a fost singurul înţeles al vieţii lui: întoarcerea. In rest, Ilie (omul) a fost mereu, până la sfârşit, egalul lui Ivan Ilici (personajul). Tu, cititorule, cum stai?

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 4 Comments »

Intâmplări din casă. Spiriduşul.

Posted by Arca lui Goe pe iulie 31, 2018

Voi care-mi cunoaşteţi dimineţile doar din proză,
Voi nu stiţi cum împletesc eu (ca poet), artistic
agonia şi extazul,
Tăcerea şi liniştea (două lucruri atât de diferite)
Dizolvându-le, în loc de zahăr,
în cafeaua amară şi neagră
ce-mi zâmbeşte zilnic din cana,
ca o femeie din Africa, pe care am cunoscut-o cândva,
demult, într-un film dintr-o altă viaţă.

Ei bine, în dimineaţa asta,
In care mă pregateam iaraşi să mă furişez,
Prin casă, ca un hoţ printr-o casă straină…
M-am trezit cu un spiriduş.
Spiriduşul, cu voce cristalină ca de clopoţel,
Mi-a spus că a venit să ne facem împreună gimnasitica matinală.
Am făcut exerciţii, am respirat, am alergat,
Am făcut genoflexiuni, flotări şi iaraşi am respirat.

Tăcerea a disăarut. Liniştea a rămas.
Apoi spiriduşul  s-a invitat la micul dejun.
Am savurat împreună omleta, sucul de portocale şi aerul clar al dimineţii.
In curte. Păsarile. Conversaţia. Privirile.
Grijuliu, spiriduşul m-a întrebat dacă nu cumva e târziu şi o să întârzii la serviciu.
Cam era, dar ce mai conta?

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 1 Comment »

Conexiuni

Posted by Arca lui Goe pe iulie 29, 2018

In plina teroare colectivista o fetită își trăiește copilăria fericita înconjurata de dragostea părinților. Plecarea in armata la canal (la munca forțata) a tatălui ei, sau drama unei nopți in care gospodăria le este călcată de un tâlhar, prins in cele din urma prin vigilenta tatălui ei, si alte asemenea semnale captate din lumea celor mari i se întipăresc pentru totdeauna in minte si in suflet. După mai mult de o jumătate de secol, ca si când ar vorbi unor rude apropiate, fetița le povestește aceste întâmplări unor necunoscuți pe care nu i-a întâlnit si nu i-a văzut niciodată.  Intre un moment si altul se întinde, ca un râu, partea cea mai consistenta a vieții ei: un roman de aventuri.     

 

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 3 Comments »

Poemul repetabilelor ore. 24. – Proză scurtă

Posted by Arca lui Goe pe iulie 27, 2018

Poemul repetabilelor ore. 24. Titlu: Gustul și culoarea fericirii pe culoarul nefericirii.

Dimineți bizare în care mă strecor prin casă (casa mea)
ca un hoț printr-o casă pustie.
Nu mă întâlnesc cu nimeni,
dar totuși mă furișez,
ca și când mi-ar fi teamă să nu mă prindă.
Nimeni.

Serile și mai bizare.
Casa e plină de ceilalți care se strecoară ei
ca și cum le-ar fi teamă să nu fie. Prinși. Atinși.
Nimeni.

Nopțile albe. Fără culoare.

Colac peste pupăză mai vine și week-endul.
In aceeași casa. Casa noastră.
Plina deja de universuri paralele.

Tu ce mai spui iubita mea pierduta? Ziua.
Iubire bibelou de porțelan
(obiect de preț cu smalțul nepătat).

 

Posted in Bancul zilei, Luna Aluziilor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 4 Comments »

De-a copilaria

Posted by Arca lui Goe pe iulie 26, 2018

O doamnă matură, nedăruită cu copii, iarna, în parc… La prima ninsoare de peste an, în fiecare an, acea doamna obişnuia să ofere copilei care a fost un mic dar. Nevazută de nimeni  se lasa să cadă, cu voluptate, în zapada. Iarna asta nu s-a mai aruncat în zăpadă. N-a avut vreme, n-a avut chef, n-a mai vrut să ofere un cadou pe care nimeni nu-l mai cere. S-a plimbat însă singură, amintindu-şi o întâmplare dintr-o altă iarnă, în acelaşi parc. Un copil, momentan al nimanui, a invitat-o pe doamna matură, nedăruită cu copii, la joacă în zapadă. Au construit împreună castele de zăpadă, ei doi, un băieţel şi o fetiţă. Aceasta a fost una dintre întâlnirile semnificative ale vieții acelei doamne. Una în care sufletele se ating și ard împreună un timp, fără să lase în urmă cenușă.

Posted in Aliorum Textuum, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 4 Comments »

Slipknot

Posted by Arca lui Goe pe iulie 25, 2018

Dl.G, un tânar de 21 de ani, ajunge pentru prima dată în viaţă la mare.  Pe faleză remarcă un om simplu şi singur, ne băgat in seama de nimeni,  care cântă la fluier.  După multă vreme, departe de ţarmul mării, dl.G. observă întâmpător un asiatic coborând dintr-un atomobil luxos, care urcă pe o piatră de la marginea drumului pentru a cânta cinci minute la vioară.  Dl.G. intelege că există o legatură între aceste întamplari dar nu reuşeste să-i descifreze sensul.

 

 

 

Posted in Arcaluigoeologie, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic | Etichetat: , | 5 Comments »

O întâmplare care a durat 20 de ani şi mai bine şi care durează încă. Proza foarte scurtă.

Posted by Arca lui Goe pe iulie 25, 2018

Dl. G. a ajuns la mare pentru prima dată în viaţa sa destul de târziu, dar asta este altă poveste pentru altădată. In prima zi, profund vrăjit de mişcătoarele valuri (mult peste aşteptarile sale, atent construite în anii anteriori), în scurtele momente în care îşi lua privirea de la valuri, dl.G. nu contenea să se mire cât de indiferenţi păreau a fi ceilalţi turişti care se plimbau şi conversau pe faleza înaltă de la Eforie Sud, cu toţii ignorand complet vecinătatea mării, cu o singură şi memorabilă excepţie. Un tânăr rural, fără vârstă, singur, îmbracat cu o ie înflorată, şedea pe marginea falezei, cu picioarele atârnându-i în gol, privea marea fix în ochi şi cânta la fluier, nebăgat în seamă de nimeni şi nebăgând pe nimeni în seamă. Doar el şi marea căreia îi cânta de zor, din fluier. Dl.G. l-a obeservat o vreme pe tânărul rural, realizând că şi el vede marea pentru prima data în viaţă, făcând din această imagine un reper important al primei sale întâlniri cu marea.

La vreo douazeci de ani distanţă de aceasta insignifiantă intâmplare, dl.G. întorcandu-se, într-o duminică spre seară, dintr-o excursie de o zi, cu familia, a decis să facă un mic ocol, pentru a-i arăta fiicei sale de 5 ani clădirea corporaţiei pentru care lucra peste săptămână şi care se afla în mijlocul unei păduri. Imensa parcare era acum complet goală, iar strada circulară care înconjura complexul era pustie. Dl. G. a oprit maşina în mijlocul parcării şi apoi au pornit-o pe jos către şosea. S-au oprit sub un pâlc de copaci de la marginea drumului, aşezându-se  în jurul unei mese de picnik, fiind astfel ascunşi vederii dinspre stradă. Un Mercedes alb, apărut din senin, a oprit foarte aproape. Din el a coborât un tânar asiatic, fără vârsta, îmbracat în costum. S-a urcat pe o stâncă (plasată strategic acolo de către peisagistul care amenajase parcul),  şi a început să cânte la vioară ♪♪♪.  Brusc dl.G. şi l-a amintit pe tânărul rural care cânta la fluier, pe faleza înaltă de la malul mării Negre. Asiaticul a cântat preţ de vreo cinci minute, imaginându-şi poate că nu are martori, apoi a urcat în mercedesul său alb, a plecat şi dus a fost. Pentru câteva clipe dl.G s-a aflat din nou, pentru prima dată în viaţa sa la mare, pe faleza înaltă de la Eforie Sud, profund vrăjit de mişcătoarele valuri (mult peste aşteptarile sale, atent construite în anii de dinainte).

 

P.S. Aceasta este prima variantă, cea prelungă, a primei proze foarte scurtă, propusă la rubrica „Povestiri de Nimic”. Ne uzmim din greu la scurtarea ei înspre varianta finală, cea concisă, pe care publicul tintă să o poata citi in 10-15 secunde, nu mai mult, în acord cu standardele cerute.

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic | Etichetat: , | 2 Comments »

Paradis paradit, refren infern

Posted by Arca lui Goe pe martie 30, 2018

pace, rai, razboi, iad, peren, trecator, chestiunea zilei, acum, acut, ordinea de zi, pe unitate, important, esential, aici, acum-aici, vag, departe, imaginar, insignificant, chestiunea clipei, problema anului, tema deceniului, paradigma secolului, globalizare, emanciparea, politicul, socialul, economicul, cultura, viata, moartea, Dumnezeu, demonii, schimbarea, finantele, moda, noua cultura, meme, Facebook, bani, bani, bani, religie, resurse, natura mileniului, esenta universului, timp, spatiu, imensitate, diluare, nimicnicie, limitare, cuvant, impresie, libertate, senzatie, valoare, lideri, mase, idei, vectori, entropie, acumulare, coagulare, integritate, moralitate, noua moralitate, armonie, alienare, distante, rataciri, matrici, labirint, istorie, statistica, inevitabilitate, stoicism, amanare, public, insul, societatea, raul social, binele social, central, periferic, cerere-oferta, pace, rai, razboi, iad, peren, trecator, chestiunea zilei…

Pentru a atrage public trebuie ca oferta sa corespunda cererii publicului oricat de ciudata, aberanta si lipsita de sens ar putea parea aceasta. Fara sa stie prea bine cum, cand si de ce, publicul statistic vrea ceea ce vrea, ceea ce a ajuns sa vrea, prin expunere la Socul Viitorului, inundat de miriade de oferte in care cele mai simpliste sunt cele mai dorite si mai comestibile. Omul recent este istovit nu de efortul de a-si clarifica (in interior) ce vrea, ce-i trebuie, ce i-ar face bine ci de efortul de a alege (d/in exterior) dintre aparenta infinitate in diversitate a lucrurile care i se ofera. Nu se stie câte sunt. Nu-mi pot permite riscul sa vreau ceva ce nu exista. Trebuie asadar sa vad ce exista si sa-mi corelez dorintele cu lucrurile tangibile, existente (pe piata). Am un munte de pachete cu cadouri in fata mea. Societatea (ceilalti? semenii?) mi le ofera. Trebuie sa ma apuc sa le desfac, sa le studiez, sa le inteleg, sa le evaluez si sa vad care mi se potriveste si care nu, pe care (så) mi le doresc si pe care nu. Dar treaba asta nu se mai temina niciodata. Nu ajung la nicio finalitate. Abandonez orice lucru gasit pe care mi l-am dorit cumva (mult, putin, cine mai stie?) mânat de dorinta de a vedea daca in inventarul disponibil, ramas, nu se afla altul si mai potrivit, pe care mi-l doresc si mai mult. Frustrarea creste apocaliptic. Ma precipt. Imi schimb strategia. Nu mai pierd timp cu lucrurile complicate, greu de inteles. Le elimin direct din atentie, focalizandu-ma pe cele simple, usor de evaluat rapid, in termeni „imi place”, „nu-mi place”, „mi-l doresc”, „nu mi-l doresc”. Ajung astfel sa-mi doresc nimicuri, cu conditia sa fie cat mai ciudate, mai originale, mai noi, mai altfel, decat cele fumate, demodate, desuete… Ma identific cu ele. Si vai, nu sunt unic, sunt doar un ins ajuns sa procedeze asa printre alte miliarde de insi contaminati de acelasi boala. Alegerile noastre mediate statistic, formeaza cererea (fluida si schimbatoare), pe care oferta o preia si o satisface. Cei depasiti de evenimente, cei incapabili sa mai doreasca ceva, contribuie mult mai putin la aceasta medie (mai deloc), pe care flamanzii, performantii, o definesc colectiv. Cine o intelege, bine. Cine nu… Dezastru. Tu cum stai? O intelegi?

Aveam intentia sa abordez un subiect la ordinea zilei, cu care sa contribui (si eu) la cvasi-oferta de lucruri pe care onor clienti sunt invitati sa le vada, sa-si umple timpul observandu-le, pentru a intelege rapid daca le plac sau nu, daca le trebuie sau nu… daca le consuma sau nu. Voiam sa dezbat despre memes. („Meme-ul este o idee, o maniera comportamentala sau un stil care se răspândește de la o persoană la alta constituind o cultură in sine – adesea cu scopul de a transmite un anumit fenomen, o temă sau o semnificație reprezentată de acel „meme”. Un „meme” acționează ca unitate pentru a purta idei, simboluri sau practici culturale, care pot fi transmise de la o minte la alta prin scriere, vorbire, gesturi, ritualuri sau alte fenomene imitate cu o temă imitată. Suporterii conceptului privesc meme-urile ca pe niste analogi culturali ai genelor biologice prin faptul că si ei se auto-replică, sunt afectati de mutații și răspund la presiuni selective.„). Realizez ca nu sunt pregatit sa vorbesc despre asa ceva, si intuitia-mi spune ca nici potentialii interlocutori, vizitatori, observatori ori martori intamplatori care se pot acumula pe Arca in timp util, nu sunt mai breji. Dar, si daca ar fi ei mai breji (sau chiar daca am fi impreuna), oare ar fi de vreo utilitate aceasta abordare? Ma tem ca nu. In context (a se revedea materia din urma). Nici macar ca divertisment. Ca divertisment insa as putea propune altceva: Paradis. Sa meditam despre aceasta notiune. Exista? Nu exista? Ce este paradisul? Unde se afla? Unde nu se afla? Ce temperatura este in Paradis? Ce umiditate? Ce presiune? Este Paradisul infinit? Poate fi naruit? Este indestructibil? Este paradisul un loc? Un loc limitat in spatiu si nelimitat in timp? E o stare?… Dar infernul? In fine, Dumnezeu cu mila.

 

Update 1, de 1 Aprilie: 

Si pacaleala zilei de 1 Aprilie (una dar buna): Ceea ce se intampla in prezent ne poate fura nu doar prezentul ci (vai) si trecutul. De viitor nici nu mai vorbim. Deposedare in integrum. Caprele nu mai sunt sapte, ci zero virgulå ceva, ce nu se stie.

P.S. Ne cerem scuze nimanui pentru faptul ca anul acesta pe Arca lui Goe recolta de pacaleli va fi slaba. Deh, a fost in an secetos. Dar, daca ploua, sa vezi pacaleli cu carul la anul si la multi ani. 🙂 Si apropos, nu trebuie sa simulezi uneori cee ce nu poti simula tot timpul sau macar oricand (la nevoie). Valabil pentru toti cititorii nostri, dar in special pentru cei care nu ne viziteaza, nu ne citesc, si nu ne acorda nicio importanta, ignorandu-ne natural, fara efort.

Posted in 0ricine-0ricând-0riunde, Games of EGO (GOE), Imperiul Cuvintelor, Intrebari la care Goe nu primi raspuns!, Maruntisuri fundamentale, Parerea lui Goe, Sezonul Opt Vertical | Etichetat: , , , , , | 25 Comments »

LCFCD (104) – Baieti veseli

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 2, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

… tristi …

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

Lumea lui Stan si Bran, o lume in care noi unul ne-am simtit minunat, admirabil am putea zice, din cate-mi amintesc, este astazi o lume distanta, intangibila, o lume pana la care nu se mai poate razbate… in care nu ma mai pot intoarce oricat m-as stradui, caci, vorba ‘ceea, nu ma incanta azi, cum ma miscara… si timpul creste-n urma mea, bla-bla-bla, ma-ntunec. Tot ce mai pot spera ar fi ca mult mai tinerii mei prieteni sa fie ei capabili de transport la localitate si sa ma ia cumva si pe mine cu ei, chiar si pe post de calator clandestin, strecurat in bagajele de calå… ori daca nu, macar sa-mi aduca la intoarcere suveniruri de ne uitat din acea mirifica lume a lui Stan si Bran: lumea cum fu. Cam da.

Sperante cam desarte, caci ei au lumea lor…

 

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte !
(dar care or fi alea?)

 

Text: Loc pentru explicatii inventive:

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Maruntisuri fundamentale, Sezonul al-VII-lea, Sezonul Opt Vertical | 2 Comments »

LCFCD (102) – Barca

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 28, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

… Balta …

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

Un Diţă lipseşte,
Cin să dea la peşte?

Lac să fie (oare)?
Nu, căci nicio broască
Nu se mai adună
Pe această dună,
Să ne cânte-n strună,
niciun mormoloc
Pe acest loc, vid şi nu fetid,
dar de sine însuşi fiind un pic avid,
însă şi sătul
(ca şoarecele-n pătul)
Si niciun guvid,
Sau vreo mierlă umilă
să-şi plângă de milă…
cu gând la potop,
căci la îmbarcare
dl.Goe a pus stop,
tuturor şi la fiecare,
faur sau centaur,
ca o taină mare,
dar fără sforţare,
c-o rază de soare.
fără nicio boare,
cin să fie oare?
câine sau balaur,

Un Diţă lipseşte,
ca să dea de peşte…
peştera de aur,

Pe acest coclaur.

 

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte !
(dar care or fi alea?)

 

Text: Loc pentru explicatii inventive:

 

…si pe post de Maica Tereza, Gabriela Firea…

po-veste ab-surdă: cică a fost odată ca niciodată, pe arca lui goe, un spad-asin, care în loc să a-plice pe loc tactica cavaleriei ori a calului pur-sânge, sau sa dea bir, la birt, cu fugiţii, a decis să aplice strategia o-mului care s-a întalnit cu ursul. Ca să-l verifice, ursul nici nu l-a mirosit, nici nu i-a luat pulsul (nici piuitul), ci, procedând ca un pro-fesionist, i-a ridicat o pleoapă şi i-a băgat în ochi o luminiţă. S-a produs o licărire. Spad-asinul nostru s-a ridicat aşa ca Lazar (lă-zărire) şi a dispărut, în zare, de la faţa locului, precum sinonimul în ceaţă, cu o viteză mai mare decât a luminiţei în vid, în-călcând pre legile fizicii con-temporane şi pre-legerile în vigoare, ajun-gând (cu gândul şi cuvântul) cine ştie unde, azi aici, miercuri la Ploieşti. In acest fel simplu, s-a reuşit sabotarea definitivă a clamatei libertaţi absolute de exprimare pe Arca lui Goe, vădindu-se tot-odată adevarata natura a acestei arce, care, în mare secret Polichinelle, promovează totalitarismul de avangardă şi limitarea absolută a posibilitaţilor de exprimare şi/sau dez-inhibare, la mamiferele cu urechi. Se ştie că singurele mamifere fără urechi sunt cârtiţele, care mai sunt şi oarbe şi mute şi (pe deasupra) mai şi fac muşuroaie, fiind (şi) aceasta o formă de exprimare liberă, pentru care nu s-au gasit încă metodele potrivite de contra-carare în cărare, pe Arca lui Goe. De fapt nici măcar nu e prea clar dacă toate mogâldeţele din potecă, de pe punte, sunt sau nu sunt muşuroaie şi dacă există sau nu canale sub-terane sub-versive pe sub-solul Arcei lui Goe, care să con-ducă până la DNA pe peronul unei gări mici din Paşcani ori Petrila. Si şi la Vama Veche sezonul este închis(tat). Si-am încalecat pe şa or ma şi v-am spus po-vestea aşa şi aşa, căci îmi place să făt frumos din lacrimă. (autor anonim, eu, tu şi Ovidiu)

Atenţie, aceasta (de mai sus) este o ficţiune. Orice asemă-n-are (n-are) cu situaţii din realitate este absolut întâmplăt-oare (oare) şi orice asociere cu persoane fizice sau juridice este ne-a-venită şi făcută de personaje pe propria răspundere. Să nu ziceţi că nu v-am spus.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Maruntisuri fundamentale, Sezonul al-VII-lea, Sezonul Opt Vertical | 5 Comments »

Ueni, Uidi, Uiki

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 1, 2016

Inaugurăm sectiunea „Mărunṭișuri Fundamentale” pe Arca lui Goe cu un „to-pic” avand vagi valente antropologice si antropomorfice (…).

Intrucat noi cu totii de la Râm ne tragem, iar in nostre patrie multe silvae sunt, presupun ca ar fi superfluu sa va intreb cum se pronunṭă maxima „Veni, vidi, vici”. Păi se pronunṭă așa cum se scrie, nu?

Simplu. Si suna bine. Totusi cum anume au sunat vorbele astea rostite de catre Caesar, el insusi in persoanå? Ei bine, de va vine, de nu va vine sa credeti, Caesar, care nu vorbea latina vulgară decât cu soldaṭii, iar pe cea ecleziastică deloc, preferand (din motive neelucidate pe deplin) latina clasicå, si-ar fi rostit celebrul aforism  asa cum am mentionat in titlu: Ueni, Uidi, Uiki. Asa se vorbea (pe atunci) in latina clasica, pronuntându-se „u” acolo unde in scris aparea „v”, si „ki” unde era scris „ci”. Caesar avea o pronuntie hollywood-ianå 100%. Cå asa stau lucrurile (si nu altminteri) poate cerceta oricine-i curios sau are dubii, (inclusiv) pe net, intrand in subiect,  de exemplu, AICI sau Aici: Latin – Historical Presentation and Pronunciation Tutorial. De unde stiu savantii cum anume pronunta Caesar „veni, vedi, vici”, vorbind intr-o limba (azi) moartå, aka latina clasicå, desi nu s-au pastrat inregistrari originale ale discursurilor sale, nu face obiectul disertatiei noastre de azi. Cert este ca marea asemanare dintre latina clasica si engleza americana (ca si intre cele doua imperii) a nascut o multime de adepti ai vorbirii in limba latina clasica, in dauna limbii latine ecleziastice/medievale, pastratå si promovatå de/la Vatican si care ar fi fiind italienizata nitzel si pe care cu totii am invatat-o (si) la scoala. Ei bine ceea ce devine a fi „antropologic” in problemå, este cå disputa dintre neo-vorbitorii de paleo-latinå clasicå si vorbitorii de latinå-latinå, are accente dramatice si o anvergura pe care n-ati putea-o banui. E plin net-ul cu contre hilare, cand nu sunt de-a dretpul grotesti, intre adeptii lui „ueni, uedi, uiki” si cei ai lui „veni, vidi, vici”, mai ceva decat disputele basisti-anti-basisti de odinioara. Fiecare tabara apara din rasputeri singura versiune corecta, si anume pe aceea pe care au invatat-o la scoala. In SUA si in Marea Britanie se se studiaza latina americana, ca-i mai cool. Incolo nu. (Apropo, d-voastra cititorule cum pronuntati? Cum ati prefera?). Sa revedem cateva din comentarile iscate de videoclipul postat mai sus:


reactiilatine reactiilatine2Dimensiunea antropologica a problemei poate fi detectata usor de catre navigatorii interesati, care pot descoperi cu usurinta multimea de ciocniri antagonice intre „u”(„w”) si „v”. Cred ca ar merita studiate si siturile/blogurile unguresti (eu personal ma astept ca maghiarii sa pronunte veni, vidi, vici). Ceea ce ar fi de remarcat in subsidiar ar fi trendul atitudii pe net, care a trecut usor, pe nesimtite, de la acceptarea (epuizata deja) a libertatii de exprimare, la acceptarea pe fata a libertatii de a cenzura, a exclude, a elimina, a restrange. Oameni (de bine) cer eliminarea de pe internet a videoclipului nefericitei creaturi care pronunta „veni, vidi, vici”,  de parca ar fi postat pornografie infantilå. Se pare ca precursorii acestui trend (precum Viorel Padina, Dorin Tudoran si altii) au motive sa se impauneze cu spiritiul lor de anticipare si cu calitatile profetice din tarile lor.

P.S. Am incercat sa aflam cum anume au procedat expertii lingvisti pentru a stabili (fara martori) ca insusi Caesar ar fi pronuntat „ueni, uedi, uiki”, si mare lucru n-am reusit sa descoparim. Se pare ca totul ar fi pornit de la niste analogii intre unele cuvinte englezesti cu origine latinå, precum „wine” care isi are corespondent in latinescul „vino/vinum” si care ar atesta (astfel ?!) acesta versiune de pronuntie. Daca afla cineva mai mult il rugam sa ne dea de stire. Ca ne intereza. Pe un fir ramas momentan in suspensie, una dintre probele „plagiatului” eminescian se bazeaza pe acest gen de analize pe text.

Posted in Maruntisuri fundamentale | Etichetat: , , , , , , , | 4 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: