Cheia lecturii specifică zilei de azi se găsește într-o altă zi: AICI.
Te îmbraci frumos, te parfumezi si te duci la teatru. Intri în sală, te așezi, conformabil, la locul tău. Indicat pe bilet. Se sting luminile. Se ridică cortina. Privești spectacolul… si-ti place, te prinde, te captivează, nici nu-ti dai seama cum trece timpul, îți pare deja rău că o să se termine, că o să cadă cortina, că o să ieși si o să te întorci înapoi, în lumea cea cenușie. Căci da, viața bate filmul, dar nu bate teatrul. Soarta bate viața. Viața bate câmpii. Nimeni nu bate teatrul. Shakespear akbar. Nu știi sigur, dar presupui că totuși Piesa o să se termine. Cumva. Cândva. Înainte de miezul nopții, înainte de ultimul tramvai. O să ajungă la așteptatul deznodământ, în ultimul act, în ultimul tablou, desi… momentan totul e atât de complicat, intriga atât de sofisticată încât nu-ti poți imagina cum se va rezolva, drama, tragedia, comedia, cum se va ieși la lumină din situațiune. După o vreme însă începi să intri la fel de fel de idei, îți încolțește în minte un gând nebunesc: Si dacă n-o să se termine niciodată? Piesa. Poate că esti deja captiv într-o Piesă de teatru fără sfârșit.
Au trecut deja 6 ore de la primul gong… s-au întâmplat atâtea. Poate că ar trebui să te ridici pur si simplu în picioare si să pleci, să ieși discret, în stradă, la aer, să evadezi, să te evacuezi, să scapi, si să-ti vezi de treabă, de viața ta… de… problemele tale… de… Dar nu. N-ai cum. Piesa continuă si e palpitantă. Eroina tocmai a intrat în sala de nașteri, doctorul se giugiulește cu asistenta… Si apoi… Nu plecă nimeni… Nimeni din sală. Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta… Probabil că ușile sunt încuiate… din prevedere… Si timpul trece… Trece drăguțul.
Actorii sunt alții, altă generație, si nici spectatorii nu par a fi aceiași… Unii dorm, alții au murit, alții s-au mumificat. Doamne cât timp să fi trecut? Câțiva ani! Maxim. Nu mai mult. După douăzeci de ani te uiți la ceas si ceasul îți arată alt secol, alt mileniu. Pe scena scăldată în lumina reflectoarelor continuă drama. Actorii își joaca cu naturalețe blazarea… Te resemnezi si tu si aștepți. Ceva. Orice. Nu se știe ce. Sfârșitul piesei? Un incendiu? Un cutremur? O molimă. Un război… Cine stie. Om trai si-om vedea.
Dar poate că totuși cea mai mare tragedie ar fi ca Piesa să se termine. Ar fi groaznic, înfricoșător… pentru că… pentru că este foarte posibil ca lumea de afară să nici nu mai existe. Să se fi epuizat. La urma urmei a avut destul timp să se sfârșească, să se încheie, să se digitizeze. Intre timp. Ce știi tu? Nu știi nimic. Poate că nici n-a existat vreodată așa ceva, lumea din afară. O altă lume. Aiurea. Teatrul e lumea. Aici te-ai născut.
Sfârșitul piesei ar însemna pur si simplu neantizarea. Condamnarea. Moartea. Sfârșitul. Dar, spre norocul tău, Piesa nu dă semne că s-ar apropia de vreun final, de vreun deznodământ. Curge. Totul curge. Panta rhei. Uite nici măcar la punctul culminat nu s-a ajuns. Abia acum urmează. Stai! Stai să vezi! Si tu… stai. Stai în sală, ascuns în întuneric, emoționat, înfricoșat, nepăsător, si… speri. Speri că poate totuși… nu se va termina. Va mai dura. Si… asta este totul.
In contextul zilei (având cu toate astea-n față de-a pururi ziua cea de azi), fără falsă lipsă a absenței de supliment de modestie în exces, as spune că tentativa noastră de proză scurtă, sugestiv intitulată „Tenis Catpivus”, este un mic eșec în materie de concizie. Nema concizia… Compunerea aici de față, este în mod categoric o proză scurtă mult prea lungă, în raport cu cerințele, cu aspirațiile si cu standardele recunoscute, iar varianta alternativă nucleară condensată gen, „viața este teatru” (trebuie să-ti joci rolul, bla, bla, bla)… n-ar fi mers nici ea fiind prea plată si lipsită de viață. A rezultat doar o schiță (luuuungă) în căutarea tonului, dar care nu, nu merge. Nu se lovește. Altceva, altceva, altceva, altceva…De fapt nici să te naști nu e ceva nou și nici să mori nu e ceva nou… Totuși cred că am găsit ceva. Uite, aici, se află proze cu adevărat scurte, ușor de citit si de priceput. Asta de exemplu ar putea fi chiar si pe înțelesul a-micului nostru Aldus Einstein: E ceva cu litere DCLV despre numere dar, cu toate astea, are si tâlc, si sonoritate… si de toate, în sensul tăcerii.
O interesanta poveste de 1 Aprilie a circulat prin China, care nu prea stie de gluma. Povestea este re-dată (si) AICI.
Djokovic, who holds some strange pseudoscientific beliefs, remains defiantly unvaccinated against COVID. You may recall that last year, his stubbornness led to a drawn-out international incident before the Australian Open, which ended in his deportation. Since then, the pandemic has (largely) receded, and pretty much every country on earth has given up on trying to mitigate COVID spread. Even Australia, which maintained some of the strictest COVID policies in the world for two years, awarded Djokovic a visa to play this year; he received a warm welcome and proceeded to win his 10th Australian Open.
But the U.S., alone among major tennis destinations, continues to bar unvaccinated travelers from its shores, despite the unclear-at-best benefit of doing so. Djokovic couldn’t play in the U.S. Open last year, and six months later, as the American hardcourt season gets underway, he still can’t travel here. Now, lawmakers are getting involved. Djokovic recently applied for a waiver to play in the Miami Open, a Masters 1000 event that begins on March 19, and Florida’s Republican senators, Rick Scott and Marco Rubio, are pleading with President Biden to grant it on economic grounds etc, etc, etc…
În teoria haosului, efectul fluture este sensibilitatea dependenței față de condițiile inițiale, în care o mică schimbare într-un loc dintr-un sistem neliniar determinist poate duce la diferențe mari într-o stare târzie. Numele efectului, inventat de Edward Lorenz, este derivat din exemplul teoretic de formare a unui uragan care este condiționat de faptul dacă un fluture îndepărtat a bătut sau nu din aripi în urmă cu mai multe săptămâni.[1]
Deși efectul fluture poate părea a fi un comportament puțin probabil, acesta este expus prin sisteme foarte simple. De exemplu, o minge plasată pe vârful unui deal poate coborî la vale în orice direcție în funcție de, printre altele, mici diferențe ale poziției sale inițiale.
Efectul fluture este o figură de stil comună în ficțiune, în special în scenariile care implică călătoria în timp. În plus, operele de ficțiune care implică puncte de la care povestea diferă în timp datorită unui eveniment aparent minor, ducând la un rezultat semnificativ diferit față de cazul în care nu ar fi avut loc aceea divergență, sunt un exemplu de efect fluture.
Undeva, într-un pampas, un fluture bate o dată din aripi. In cealaltă emisferă a planetei se iscă un uragan. Ar părea absurd, ilogic, periculos, să crezi c-ar putea exista vreo relație de cauzalitate sau vreo corelație oarecare, între bătaia din aripi a fluturelui si declanșarea (ca o consecință) a uraganului… si totuși, în genere așa se petrec fenomenele meteorologice în sisteme de complexitatea si dinamica atmosferei unei planete. Declanșarea unor fenomene cu anvergură catastrofică se petrece în marja de acțiune a unor factori de o micime uluitoare. Puțin de-i mai puțin si câte lumi se pierd. Desigur că energia uraganului nu vine din aripa fluturului, dar aportul acestei bătăi din aripă, în sistemele dominate de complexitate si haos, poate fi factorul declanșator, exact necesarul de energie întru amorsarea uraganului. Planeta s-a umplut de fluturi. Omenirea are fluturi în stomac. Pe o arenă sportivă un tenismen nu este lăsat să joace tenis. In altă emisferă a planetei persistă un război devastator.
Cercetări arheologice efectuate în România, la Schela Cladovei, au scos la iveală amulete asemănătoare cu mărțișorul datând de acum cca. 8.000 de ani.
Este clar că datina Mărțișorului se pierde în negura vremurilor, fiind străveche, antediluviană. Este în tot cazul de dinainte de Arca lui Noe si de Arca lui Goe… Nu este așadar de mirare că tradiția respectivă a fost păstrată cu sfințenie pe fiecare Arcă, anume alcătuită în scopul păstrării tainelor sfinte, fie ele taine pe bază de ADN, fie pe alte baze.
Profitam de prezența discretă a eternului feminin pe Arca lui Goe, folosind acest prilej pentru a între-rupe un pic, un bob zăbavă, veșnica prăbușire în mrejele gravitației cosmice, în favoarea atracției irezistibile către eternul cu pricina, oferindu-le azi, neprețuitelor si scânteietoarelor doamne si domnișoare de prin văzduhul Arcei, legende, ghiocei si mărțișoare, dimpreună cu câte un gând bun și șăgalnic, fiecăreia, fără excepție.
Un mit povestește cum Soarele a coborât pe Pământ în chip de fată preafrumoasă. Dar un zmeu a furat-o și a închis-o în palatul lui. Atunci păsările au încetat să cânte, copiii au uitat de joacă și veselie, și lumea întreagă a căzut în mâhnire. Văzând ce se întâmplă fără Soare, un tânăr curajos a pornit spre palatul zmeului să elibereze preafrumoasa fată. A căutat palatul un an încheiat, iar când l-a găsit, a chemat zmeul la luptă dreaptă. Tânărul a învins creatura și a eliberat fata. Aceasta s-a ridicat înapoi pe Cer și iarăși a luminat întregul pământ. A venit primăvara, oamenii și-au recăpătat veselia, dar tânărul luptător zăcea în palatul zmeului după luptele grele pe care le avuse. Sângele cald i s-a scurs pe zăpadă, până când l-a lăsat pe tânăr fără suflare. În locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghiocei — vestitori ai primăverii. Se zice că de atunci lumea cinstește memoria tânărului curajos legând cu o ață două flori: una albă, alta roșie. Culoarea roșie simbolizează dragostea pentru frumos și amintește de curajul tânărului, iar cea albă simbolizează ghiocelul, prima floare a primăverii.[1]
Conform unui mit care circulă în Republica Moldova, în prima zi a lunii martie, frumoasa Primăvară a ieșit la marginea pădurii și a observat cum, într-o poiană, într-o tufă de porumbari, de sub zăpadă răsare un ghiocel. Ea a hotărât să-l ajute și a început a da la o parte zăpada și a rupe ramurile spinoase. Iarna, văzând aceasta, s-a înfuriat și a chemat vântul și gerul să distrugă floarea. Ghiocelul a înghețat imediat. Primăvara a acoperit apoi ghiocelul cu mâinile ei, dar s-a rănit la un deget din cauza mărăcinilor. Din deget s-a prelins o picătură de sânge fierbinte care, căzând peste floare, a făcut-o să reînvie. În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărțișorului simbolizează sângele ei roșu pe zăpada albă.[2]
„Legenda Mărțișorului este foarte veche, datând pentru Bulgari din perioada primului han. Pe când sora sa și fratele său se aflau în prizonierat, hanul le-a trimis un șoim care avea legat un fir de ață albă pentru a-i înștiința că îi va ajuta să evadeze. Cei doi au reușit să fugă, însă în apropiere de malul Dunării, el a fost ucis de urmăritori și ea atunci a dat drumul șoimului care avea legat de picior firul de ață albă înroșit de sângele fratelui său, pentru a-i da de veste hanului despre moartea fratelui. La aflarea veștii, de durere, hanul a poruncit ostașilor să poarte un fir de lână albă și unul de lână roșie pentru a-i feri de necazuri, eveniment care ar fi avut loc la 1 Martie 681.”[3]
Gravitațientropia – MMXXIII (3 si 14) – Issac si Albert, în așteptarea lui Gödel.
Așadar si așa deci era vorba despre cei doi… titani si despre cele două universuri (distincte) pe care ei le guvernează, după principii matematice exacte, pentru a nu scădea la întâmplare. Să con-siderăm două cazuri „simple” (?!), câte unul în fiecare dintre cele două universuri (lumea lui Issac si lumea lui Albert) si să comparăm rezultatele, echidistanți si imparțiali (ca tot românul)… să vedem ce ne dă.
Cazul A. Să zicem că luam două corpuri (obiecte) cu masele m1 si m2 (de exemplu două vaci sferice) si le plasăm într-un univers newtonian (altminteri vid) la o distanță oarecare „d”, unul de altul, în repaus relativ unul de altul. Atenție, este important, cele două obiecte sunt „initial” în repaus relativ unul față de celălalt (v1 = v2 = 0). Adică le luăm (de undeva), le ducem (ușurel) acolo si le punem (binișor) „jos”, având grijă să le oprim orice mișcare, după care le… eliberam… le dăm drumul… ne luam mâna de pe ele. Simplu, da? Da mă, știu… Nu, nu e deloc simplu, dar sper că totuși pot conta pe imaginația ta în privința aceasta. Închipuie-ti te rog că nu contează de unde luăm noi cele două obiecte, cum le ducem la locul faptei, cum la fixam acolo si cum ne face apoi nevăzuți instantaneu din preajma lor, pentru a le lăsa acolo, singure si ambetate, în toată splendoarea infinității eterne a acelei lumi newtoniene, altminteri vidă. Ușor de zis, greu de făcut, dar, de dragul discuției, să zicem c-am fi fost cumva în stare să facem această inițializare a experimentului. Eu de exemplu (îmi permit să) presupun că tu ești în stare să-ti imaginezi mulțumitor condițiile acestui experiment simplu ca… „bună ziua” (??!?). Așadar avem (pe lume) două corpuri cu masele m1 si m2 plasate într-un univers newtonian la o distanță „d”, unul de altul, în repaus relativ. Acuma vin si te întreb (eu pe tine): Ce crezi că se va întâmpla mai departe? Cum va evolua micul univers pus în scenă? La ce ar trebui să ne așteptăm? Să zicem că tu ești Newton, în timp ce eu as fi, de ex., avocatul diavolului. Cum răspunzi banalelor întrebări din postura de actor în rolul prințului Issac Newton? Iti acord un scurt timp de gândire. Pauză. Dacă nu cumva găsești întrebările rușinos de simple sau dimpotrivă covârșitor de complicate poți propune răspunsuri la subsol, în zona comentariilor cu martori. Desigur asta numai si numai dacă ai liceul de teatru la bază si poți juca onest rolul elevului Newton dintr-a-IX-a, altminteri nu.
…mică pauza de gândire… si recreație, mică pauză de gândire si… recreație…
In lumea lui Newton lucrurile sunt uluitor de simple (dacă… ști ce sunt masele… si distanțele… si forțele… cam ști, nu?). In acord cu observațiile multora, în interpretarea lui Isaac, gravitația este fenomenul prin care, între oricare două corpuri cu masă, aflate la o distanță finită unul de altul, se manifestă spontan (instantaneu) (câte) o forță de atracție orientată dinspre un corp spre celălalt. Fiecare corp resimte spontan o forță (misterioasă) care-l atrage (impinge?!) spre celălalt corp. Cele două forțe sunt (absolut) egale dar orientate opus una fața de alta. Minime cunoștințe de aritmetică vectorială (sau simpla intuiție) te pot ajuta să înțelegi că suma celor două forțe, dacă te apuci (formal) să le aduni, este egală cu zero. Cu alte cuvinte, per total, în sistem, forța cauzată de fenomenul numit gravitație este egală cu zero. Semnificația acestui fapt pentru cum poate fi văzut sistemul (ca ansamblu al celor două corpuri) din afara sa (pentru un observator neutru, distant, ipotetic a-gravitational) ar merita desigur o discuție separată, dar momentan asta este (foarte) off topic. Avem nevoie să rămânem focalizați pe experimentul propus, în interiorul acestuia. 🙂 Ne aflam încă în secunda zero, momentul inițial al experimentului. Am captat un instantaneu (o fotografie, statica, vezi poza de mai sus) care descrie situația la acest moment t0 = 0 si suntem încă cu discuția în acest punct. Nenea Newton a văzut, cu mintea-i înțeleaptă, că existența corpurilor cu mase, vine la pachet cu niște forțe atașate acestor corpuri, despre care forțe el a dedus c-ar putea fi calculate cu formula propusă, altminteri foarte simplă, elegantă, frumoasă, inteligibilă si… plauzibilă, în acord cu observațiile si datele disponibile, confirmabile. Cu cât corpurile au (conțin) mai multă masă, cu atât se atrag mai abitir (forța de atracție e mai mare). Si (de asemenea) cu cât le aduci mai aproape, cu atât mai mult sporesc egalele forțe cu care se atrag unul pe altul, si cu cât le duci mai departe, cu atât le scade interesul si dorul unuia de celălalt, scăzând forța de atracție. Dar… Forța este, de fapt, o noțiune abstractă, un fel de a zice ceva pe scurt, în rezumat, despre niște lucruri observabile, este o etichetă pe o colecție de fapte si întâmplări. Nu forța, ca atare, se vede sau se simte în poză sau în realitate… ci, exclusiv, efectele ei (presupuse a fi fiind efecte determinate de ceea ce denumim, global în raport cu realitatea observată, a fi fiind forță).Tot nenea Newton ne spune (ritos) că dacă acționezi cu o forță asupra unui corp, atunci efectul este că ca acel corp este accelerat exact în direcția în care este aplicată forța. Câtă vreme menții forța, viteza de deplasare a corpului sporește necontenit, de la cât era atunci când ai început să aplici forța, cu o rată constantă numită accelerație. Altă formulă simplă (F = m . a) ne spune că accelerația manifestată (rata de creștere a vitezei) este cu atât mai mare cu cât forța aplicată este mai mare (logic) si cu cât masa corpului care resimte forța este mai mică: a = F / m . Așadar (în lumea lui Newton) faptul că fenomenul gravitației este echivalent cu manifestarea unor forțe de atracție are ca efect spontan, apariția unei accelerații, care sporește viteza cu care corpurile se deplasează unul spre altul, de la zero, cât am zis c-ar fi fiind in condițiile stabilite initial, la valori ale vitezei din ce în ce mai mari. Cele două corpuri, lăsate de capul lor, vor începe să se miște spontan (să cadă), unul spre altul, din ce în ce mai repede, precipitându-se către inevitabila ciocnire, fără nicio altă intervenție din exterior. Universul poate începe, de la sine, pentru că da, mai departe are să se întâmple… lucru mare. Poate nu-ti dai seama… de complicațiile care afectează cruda realitate de după ce cele două corpuri o pornesc așa, irezistibil, unul către altul… In afara de constanta G si masele celor două corpuri nimic nu rămâne constant de la un moment la altul… Distanța dintre corpuri scade… dar nu cu o rată constantă, cuminte, ci cu una triplu-dementă … Corpurile nu se duc la întâlnire calm mergând cu o viteza constantă, ci cu una care tot creste din cauza forței (gravitaționale), care imprimă accelerație. Forța face să crească mereu viteza, dar si viteza face să crească mereu forță, ambalând-se si sporindu-se practic una pe alta si astfel fiecare pe sine. Cum? Păi viteza face să scadă distanța dintre corpuri, si cu cât scade distanța cu atât forța creste sporind sporirea vitezei si tot așa. Desigur că formulele prezentate mai sus (valabile în fiecare moment de timp în parte) descriu fiecare moment (tablou) în parte si pot fi folosite pentru a deduce evoluția dinamică a ansamblului. Folosind datele inițiale putem firește calcula, cu precizie, cât timp le va lua celor două corpuri până când se vor ciocni si ce viteza va avea fiecare din ele în momentul impactului, dar acest calcul, după cum poate intuiești, nu este la mintea cocosului. E complicat. Nenea Newton a trebuit să inventeze calculul diferențial si integral pentru a rezolva (cât de cât) problema aceasta a catastrofei în care cauza sporește efectul si efectul sporește cauza si tot așa. Ceea ce rămâne important în contextul prozei de față este concluzia:
In lumea lui Newton două corpuri, aflate initial în repaus relativ unul față de altul, încep să se miște spontan unul către altul.
După o scurtă si binemeritată odihnă, îți propun să vedem ce se întâmplă în lumea lui Einstein cu aceleași două corpuri in condiții inițiale similare. Ai vreo idee? Vreo presupunere? Vreo propunere?
Dar cum de la Newton la Einstein (via Laplace si Boltzmann) e-o cale atât de lungă, n-ar strica (deloc) s-o ilustram si cu alte întâmplări, detalii si cazuri particulare de instanțiere polimorfică a fenomenului gravitației. Dacă cele două corpuri plasate stingher în univers ar fi fiind un bărbat si o femeie oare ar mai avea gravitația aplicare în lumea lui Newton? Dar în lumea lui Einstein? Tu ce crezi? In acest caz particular gravitația s-ar putea cheamă dragoste, iar efectele devastatoare asupra celor două destine n-ar fi cu nimic mai prejos decât cele întâmplate corpurilor cosmice, după cum au si precizat adesea savanții specializați în această ipostază anume (cei numiți poeți):
Până să luăm în colimator „bizara lume a lui Einstein” ar fi poate de preferat să amintim în două vorbe (eventual de duh sau de buh, la alegere, alegerea martorului) câte ceva despre „centrul de greutate” al formulei lui Newton, cea care redă atât de plastic si de concis viziunea sa asupra lumii, guvernata de către gravitație sa universală. După cum se poate constata vizual, în expresia matematică a respectivei legii, acest „centru de greutate” cade fix în litera G (mare), care desemnează constanta Gravitației Universale. Este o constanta foarte, foarte importantă… care reușește să se migreze din teoria lui Newtown (despre gravitația isaachiană) si să se strecoare si în cea a lui Einstein (despre gravitația albertiană)… ceea ce categoric denotă. (sic). Multi, dintre cei cu amintiri (prea) vagi si duioase din viața lor de liceeni) o confundă (poate) pe d-ei, doamna G (mare) cu o rudă mai săraca de-a ei, domnișoara g (mic, ~9.8 metri pe secunda la pătrat 🙂 ) care este (nu-i așa?, accelerația gravitațională la suprafața pământului, adică cu totul si cu totul altceva), iar alții nici măcar de confuzia asta nu sunt in stare, ci cel mult de vreo atingere accidentală cu punctul G (care este o alta enigmă majoră, la fel de adâncă).
G = 6.674 30 x 10-11 m3 kg-1 s-2
In mod „normal” valoarea ei ar fi trebuit sa fie unitară, adică G = 1, si (ca urmare) să nici nu apară în formulă, ceea ce s-ar fi întâmplat cu brio dacă ne-am fi ales mai cu atenție unitățile de măsură pentru distantă, masă, timp (adică metru, kilogram, secundă)… Este așadar un factor de corecție aritmetică necesar să regleze cantitativ (inginerește) realitatea calitativa a relației fenomenologice dintre existenta maselor, aflate la o anumită distanța una de alta si apariția forțelor atractive dintre respectivele corpuri. Interesant este că în anul de grație una mie 666, atunci când Isaac si-a brevetat legea gravitației universale, el, care a propus introducerea în formulă a respectivei constante, habar nu avea ce valoare numerică are G, fiind, si acesta, (încă) un mic detaliu tehnic (ingineresc), lăsat de Newton în sarcina posterității (pe seama pălmașilor anonimi, buni doar pentru astfel de munci neglorioase). Primele evaluări cât de cât precise au fost făcute abia după 111 ani de zile prin, 1777… Se presupune ca respectiva constantă chiar e universală, în sensul că are, exact, exact aceeași valoare, pretutindeni in univers (universul nostru), acum, ca întotdeauna si de-a pururi. Iar asta e ceva la a căreia semnificație chiar ar merita să te gândești un minut, două (si eventual să ne spui si nouă ce-ti iese). Cei care au idee cât de cât ce Dumnezeu înseamnă „zece la puterea minus unsprezece”, pot înțelege de ce nu simțim in niciun fel atracția gravitațională a corpurilor de prin preajma noastră (desi ea există, apud Newton), ci doar pe a Pământului. Din ce-am mai tot discutat noi pe aci pe Arca (de când cu veșnica prăbușire), mă aștept ca prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe să stie deja de ce nu simțim fizica-mente atracția gravitațională a Soarelui ori a galaxiei, desi re-simțim din plin efectele colaterale ale acestor gravitații…
Aceasta este încă o tentativa eșuată de proză scurtă, produsă automat de către pseudo-generatorul „ChatGPT”, aflat undeva în mintea creatorului de pre-text pe Arca lui Goe. In cazul în care citești textul acestei proze scurte, calificată aprioric, într-un moment de luciditate optativ-anticipativă, în categoria eșec, nu trebuie să te simți vexat sau agresat în vreun fel, întrucât textul nu ți se adresează si nu ești deloc vizat ca public țintă. Acest text nu este adresat, nici direct, nici indirect, niciunuia dintre cititorii săi. Mesajul (ratat), conținut în acest text (fragil sub aspect logic), este în mod categoric adresat ne-cititorilor, si încă nu tuturor acelora, ci doar unei mici părți anume dintre cei care nu-l vor fi citit/citind, si cărora mesajul le va (fi) parveni(t) (în ulterioritate), ca simplă confirmare/validarea a conținutului, în posesia căruia (ei) sunt deja, ca purtători ai genei Galilei. Urmare a faptului că textul este scris într-un vernacular zonal, trebuie luată în considerare reducerea corespunzătoarea a mulțimii adresanților ne-cititori, dintre cei cunoscători ai limbii române. Este foarte posibil ca mulțimea rezultată în urma acestor intersecții să se dovedească a fi în cele din urmă mulțimea vidă, ceea ce rămâne însă un fapt neesențial. Dacă (însă) (iată) citești acest text, fie si doar parțial, atunci nu, nu e pentru tine, iar dacă ai citit (deja) până aici, nu mai contează deloc ce faci mai departe, întrucât te-ai auto-eliminat din ecuație. Pa.
„Acum”, ca întotdeauna, în timpul lor liber, excedentar, disponibil după îndeplinirea minimală a ritualurilor (obligațiilor) biologice si sociale, adică în majoritatea timpului lor, oamenii se ocupă, pe dinăuntru si pe dinafară, în intimitate si în public, în minte si în suflet, cu divertismentul si poveștile… cu ficțiunile. Oamenii sunt dependenți de acest viciu: imaginarul. Lipsiți de orice atașament la realitate, oamenii se refugiază perpetuu în imaginar, de la tinerețe pân’ la bătrânețe, fiind condiționați genetic în acest sens (de gena închipuirii). Suntem în mod iremediabil si preponderent niște închipuiți. Măsura în care reușim să rămânem consistenți, mai mult sau mai puțin profund, în raport cu poveștile (ficțiunile) pe care le alimentam (activ sau pasiv, ca autori sau ca spectatori), care ne definesc, ne conțin si ne consumă, este exact ceea ce ne conferă autenticitate si identitate. Suntem exact poveștile în care ne integram, iar intensitatea cu care ne trăim viețile se referă doar la cât de mult luăm în serios poveștile respective si la cât de auto-convingători putem fi ca parte a acelor povești. Este criteriul care ne împarte în visători serioși, dedicați, talentați, sau (dimpotrivă) netalentați si neserioși, superficiali sau blazați. (In paranteza fie spus, acuma, după cum poate bine știi si tu, pot exista o multitudine de condiții nefavorabile si obstacole exterioare, sau, sau/si, defecte (interioare, sufletești) de fabricație, care ne îngreunează accesul la poveștile potrivite/cuvenite, ceea ce ne forțează la tot felul de compromisuri si improvizații. Alteori snobismul si/sau tentația facilului ne împing spre povesti nepotrivite, la dedublări periculoase si/sau la disonanță cognitivă, am încheiat paranteza). Cert este că pentru a te putea cunoaște, cât de cât, trebuie să știu cu ce povești îmi umbli si cât de tare crezi în ele. Ca să putem fi si prieteni (sau măcar inamici) trebuie să avem în comun măcar câteva dintre poveștile la care suntem abonați/arondați. Altminteri nu si nu, rămânem cum am fost: incompatibili, indiferenți… Fiecare cu poveștile lui, cu satisfacțiile lui, cu succesul sau cu eșecul lui (ca povestitor, ca erou de poveste sau ca martor),
Majoritățile nu posedă gena Galilei, dar cei care o au (niște mutanți), fie ca actori, fie ca spectatori, aproape că sunt din alta specie: homo cosmicus.
Călare pe animalul din el însuși stă, mândru, omul, pe care munca l-a făcut. Animalul si muncitorul există si se manifestă, la bază, iar deasupra acestora, în straturi concentrice poveștile care fac omul să fie om.
Pe treapta cea mai de jos a gamei – homo misticus, captiv dogmei. Povestea lui, religia, o fraza de dânșii inventată. O poveste în format fix (in câteva variante), care asigura confort (mental), odihnă, pace, simplitate si mântuire celor (sincer) arondați. Gena pioșeniei mistice poate fi stimulată si pe cale chimică (cel mai eficient cu psihedelice). (…) Grozăvia cea mare a celor din aceasta poveste este ideea lor fixă că l-ar poseda pe Dumnezeu… si că astfel pot să-l invoce, evoce, povestească, vorbească, ca si când l-ar cunoaște. (…)
Urmează (în ordine ascendentă) homo filozoficus, cel cu lumea cea gândită. Se mișcă într-un cadru mai larg, decât cel precedent dar clor din branșă nu li se asigură confort (mental), odihnă, pace, simplitate si mântuire celor arondați. Li se oferă în schimb, cu generozitate, ideea că ar fi fiind deștepții, inteligenți, sofisticați, si ca astfel sunt capabili sa reconstituie lumea (universul) din minte, prin gândire, pe cale logică (o trufie). Grozăvia cea mare este că orice filozofie nu-i decât un sofism, o joacă intelectuală. (…)
Deasupra filozofilor se afla homo artisticus – o minune, „poeții” si martorii lor. Au moștenit de la Dumnezeu abilitatea de a crea, de a îmbogăți si ameliora lumea cu opere, capodopere, spectacole, emoții. O lume deschisă. Se ocupă cu frumusețea, nu cu adevărul. Grozăvia cea mare este că „beauty is in the eye of the beholder”.
Pe treapta următoare (cea mai de sus) se află homo tehnologicus. Inventatorii, descoperitorii (ingineri, meșteșugari), care au descoperit-inventat focul, roata, scrisul, … telefonul, radioul, televiziunea, internetul si inteligenta artificială. Au adus omenirea aici unde este, ei si nimeni altcineva, au asigurat progresul omenirii si cadru de joacă tuturor celorlalte povești. Grozăvia cea mare este că pot scufunda lumea (omenirea).
Si pentru că (parcă) mai lipsea ceva din peisaj, mai exista încă o categorie, cea mai bizară si mai eterică dintre toate, omuleții cu gena Galiei, homo cosmicus, cei mai visători, cei care se ocupa cu niște povesti numite fizică si matematică fundamentale, pe scurt cu cosmologia. Niște inofensivi. Grozăvia cea mare este că n-au cum s-o scoată la capăt, de la ei încolo începând nemărginirea. Nu se ocupă cu infinitul dar se ocupă cu toate care se văd de aici până la infinit. Despre poveștile celor care posedă gena Galilei cred ca ar merita să poarte o discuite (cu martori) cei din publicul țintă al acestei proze scurte. Voi încerca să le iau sau să le dau cuvântul. Pas cu pas.
Se pare că (pe) undeva (nu se stie (pe) unde si de ce) cineva (nu se stie cine si cum) a făcut niște „măsurători”, observând pur si simplu niște fragmente de univers aflate (pare-se) în entanglement cuantic cu piesele puzzle-ui de aici de pe Arca lui Goe. Ca „urmare” (Doamne iartă-mă, că nu-i vorba de nicio relație cauzală aici), ne-a parvenit spontan o observație critică despre niște omisiuni notabile pe care le-aș fi comis în tipologiile umane înșirate. Cică ar lipsi la apel (1) homo militaris (care se ocupă si/sau pre-ocupă cu războaiele si militarismul), (2) homo politicus – care e clar că se ocupă cu „de toate” (aici intră si chibiții, zoon polikon, electorat, militanți, gură-cască), (3) homo atleticus – care se ocupă de sport sau care face gălăgie la galerie, si, de asemenea, (4) homo bancherus care se ocupa cu banii, finanțele, monedele, si chiar cu numismatica. Presupun că prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, ar putea (dacă si-ar pune mintea, si si-ar pune-o dacă ar fi cazul, dar nu e) să sesizeze că cele patru categorii, aparent omise explicit din prelegere, sunt de fapt incluse implicit, fiind variante, arome, ale categoriilor deja menționate. Cei cu războiul sunt o subspecie a celor cu religia (nu există niciun război fără Dumnezeu). Cei cu politica derivă direct din filozofi (fiind de fapt niște filozofi mai rudimentari dar (si) mai vicleni/șmecheri). Sportivii sunt (tot) artiști (e destul de clar), iar finanțiștii sunt si ei niște tehnologi. Deci nu, n-am omis pe nimeni. Sau… nu cumva… ?!
O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit, Ce-ti trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fãsie, Vreo o umbră de gândire, ori un petec de hârtie; Si când propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-si bată alții capul s-o pătrunză cum a fost? Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri brăcuite, așezat si el, un brac, Aticismul limbii tale o să-l pună la cântări, Colbul ridicat din carte-ti l-o suflă din ochelari Si te-o strînge-n douã șiruri, asezîndu-te la coadă, în vro notă prizărită sub o pagină năroadă.
Poti zidi o lume-ntreagã, poți s-o sfarmi… orice-ai spune, Peste toate o lopatã de țărână se depune. Mâna care-au dorit sceptrul universului si gânduri Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri… Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare… Iar de-asupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă. Ba să vezi… posteritatea este încă si mai dreaptă.
Nu poți felicitata toate femeile din lume. Dar merită încercat.
Vom începe, conform tradiției, cu acelea ale căror vibrații răzbat uneori (nu se stie cum, când si de ce) până pe puntea Arcei lui Goe, umplând-o de scântei, de parfumuri si/sau de iluzii si năluciri.
Așadar, doamnelor si domnișoarelor, întâmplă-se ce s-o întâmpla, zică si facă cine ce-o vrea, gândească cine ce-o gândi, dar astăzi de 8 Martie să aveți parte de clipe de extaz, de fericire, de tandrețe si de speranță, mult peste firavele așteptări.
Si fiindcă ziua are destule clipe, adăugați-le cu gratie si detașare si pe cele de beție, de nebunie si pe oricare altele s-or potrivi cu firile domniilor voastre. Si apoi țineți-o tot așa prin primăvară.
Nu-mi amintesc prea exact cand, cui si de ce am lansat invitația pentru o expediție inițiatică de 10 minute, în vedere unei întâlniri de taină, în piața San Rock din Sabadell, pe 19 Mai 2012 la ora 18:00, cu splendida ocazie a fashmob-ului si a odei bucuriei. Cu atât mai puțin îmi amintesc cine si de ce a acceptat invitația, astfel încât numai ducându-mă eu însumi atunci, acolo, dacă n-oi uita să mă duc, voi putea constatata cine si câți, dintre cei pe care mi i-oi mai fi amintind, vor fi dat dând curs invitației mele, si de ce. Este posibil să fie vorba si despre necunoscuți, dintre cei pe-trecuți accidental prin preajmă sau dintre vizitatorii silențioși care au activat incognito pe Arca lui Goe, si care or fi avut acces la materialul publicitar cu care am încercat să promovez evenimentul si localizarea sa spațio-temporală, după cum desigur este posibil să nu facă absolut nimeni, niciodată, deplasarea atunci, acolo. Este chiar foarte probabil ca prestația mea de promotor al evenimentului să fi fost prea puțin convingătoare, chiar dacă poate unora le-o fi plăcut să caste gura la spectacol si să se amuze momental de tumbele retorice în proze ale artistului plastic, dar fără a-l lua în serios mai mult de atât. La urma urmei eu însumi am încurajat discret reticentele vizibile la unii membri ai publicului țintă, pentru a stimula și ușura procesul de auto-selecție a participanților, în vederea unei anumite omogenități a grupului. Fără paparude. Totuși, teoretic cel puțin, este posibil ca unul sau mai multi dintre cei expuși pledoariilor în favoarea unei expediții inițiatice de 10 minute, în vedere unei întâlniri de taină, în piața San Rock din Sabadell, pe 19 Mai 2012 la ora 18:00, cu splendida ocazie a fashmob-ului si a odei bucuriei, să ia in considerație invitația si chiar să se urnească in direcție respectiva. Ei bine, in acord cu toate normele (de drept international), si cu legislațiile privitoare la reclama si publicitate, este obligatoriu ca odată cu prezentarea ofertei să fie menționate explicit toate posibilele efecte secundare, riscuri, costuri imprevizibile si alte provocări cu care s-ar putea confrunta „clientul”. Este exact ceea ce intenționam să face in prezenta proză atât de sugestiv si de inedit intitulata „Atenție Amnezie”. Să vedem așadar ce anume ne-ar putea face să avem rețineri înainte de a accepta provocarea unei asemenea „călătorii” fantastice. (Ar fi fiind o „călătorie? Nu?). Există câteva aspecte stânjenitoare de care este de preferat să stim in avans. Cel mai nesemnificativ ar fi fiind problema pandemiei Covid. Ce facem? Ne asumam riscul sa ducem virusul in 2012? Esti vaccinat? Esti imunizat? Tu ce zici? Mă rog, soluția in aceasta privință, nu e complicată. Nu plecăm acum, ci după ce trece pandemia si virusul este eradicat. Partea proastă e că până atunci ori moare măgarul ori piere samarul. Cine stie câte alte proiecte restante vom avea atunci si ce prioritate o mai avea o invitație lansată cândva, într-o vară pe o arcă. Si asta nu-i nimic… despre cele mai teribile inconveniente abia urmează să pomenim (va urma).
apropo… Poate că de fapt așa ne-am si procopsit cu Covidul asta… Ne-or fi vizitat niște turiști iresponsabili veniți din cine stie ce viitor… Este o ipoteză pe care trebuie s-o adăugam celor noua emise deja (AICI). Probabil că n-ar strica să le recapitulam pe toate si să vedem ce s-a ales din ele odată cu trecerea (in zadar) a timpului…
Când (cu perfidie) am introdus în ecuația expediției de 10 minute (în piața San Rock din Sabadell, 19 mai 2012 ora 18:00) amănuntul „coronavirus” mi-am asumat conștient riscul amânării sine die a rezolvării acelei nefericite ecuații, din cauza inevitabilei inflații a amănuntului cu pricina. Nu știu in ce măsură potențialii cutreierători ai timpului ar putea duce cu ei virusul respirator Covid, in fericita vale scăldată in oda bucuriei, dar cu siguranță riscul de a purta cu ei „morbul mental Covid” este mult mai mare, într-o măsură care denotă sfidarea cu voioșie a principiilor incertitudinii (Heisenberg). Prin urmare pe durata pandemiei (nu cea cu virusul, ci cea cu morbul) declarăm stare de carantină pe Arca lui Goe, anulând totodată toate teleportările spațio-temporale, până la restabilirea deplină a facultăților mintale ale navigatorilor aspiranți. Pe durata carantinei (40 de zile ad litteram) propunem vaccinarea în tandem cu imunizarea de turmă (ambele in varianta Arca lui Goe). Eșantioane minunate cu probe ale morbului respectiv au fost aduse cu generozitatea de către vizitatori si depuse cuminte pe punte, ca probe ale amplului material de studiu prezent in lume la ora actuală, spre bucuria antropologilor de pretutindeni cărora li se oferă șansa de a-si desăvârșii cercetările si de a se înscrie la doctorate.
(vai urmare) Omul, plecat/izgonit cândva din Africa/Eden, a rămas cu mirajul, cu iluzia, cu nălucirea, că poate călători în spațiu, că poate întreprinde voiajuri, expediții, migrații, prin care poate ajunge undeva, altundeva, departe. Departe de casă, departe de origine… Unii au reușit performanța notabilă de a-si mitologiza iluziile, transformându-se în modele legendare pentru ceilalți pasageri. Gilgamesh, Marco Polo, Vasco Da Gama, Magellan, Christofor Columb, Sinbad Marinarul, Popeye Marinarul, Moise, Anton Lupan si de echipajul goeletei Speranța, Ocolul Pământului in 80 de zile, 5 săptămâni in balon, Doi ani de vacanță, Călătorie in centrul Pământului, De La Pământ la Luna, Insula zburătoare, 20 de mii de leghe sub mari, Viata lui Pi, Roald Amundsen, Neil Armstrong, Antal (un celibatar in lumea largă), Arca lui Noe, … Gulliver, Pinocchio, Robinson Crusoe, Charles Darwin, Emil Racoviță, Badea Cârțan, Făt Frumos si alții asemenea lor sunt tot atâtea modele exemplare care au întărit convingerea altora că în spațiu da, se poate călători, încoace si încolo, la stânga, la dreapta, în sus si în jos, înainte si înapoi. Un miraj ca oricare altul, bun prilej de a țese minunate povesti si de a stimula adevăratele calatorii inițiatice, singurele posibile: cele interioare, cele imaginare. Din motive nu prea clare, omul nu a reușit să-si procure niște miraje, iluzii, năluciri asemănătoare în privința călătoritului în timp, ceea ce i-a creat si niște frustrări pe măsură. Multe dintre ele au fost alinate si ameliorate tot in drăguța imaginație, dar unele au rămas. Cum domnule mă pot duce până la Ploiesti (să-mi iau bereta) dacă vreau, dar nu mă pot duce până alaltăieri (să-mi iau bereta) dacă vreau. Treabă-i asta? Omul e deprimat de ideea că este o victimă a timpului care-l târăște inexorabil pe o singură cale fără scăpare, în timp ce spațiul, mai bun si mai îngăduitor, nu face această mârșăvie în contra libertății omului. Așa o fi? Cum stăm oare cu dreptul omului la liberă circulație? Drept să-ti spun stăm prost. Foarte prost. Pe o criză ca aceasta. Cu toții de-a valma, oamenii, particulele elementare (electronul sărmanul), galaxiile si tot restul. Nimeni nu se mai poate întoarce nicăieri, nimeni nu se poate duce niciunde anume. Știu, știu, ti se pare că exagerez, că aberez, că bat câmpii, că-s teribil când îmi cășună. Nu putem „călători” decât de acasă la serviciu si de la serviciu acasă, atât, iar de când cu lucratul de acasă nici atât. Acum, aici, împietriți. Nu putem vizita nici măcar casele sau femeile pe care le-am locuit sau pe care le vom locui. Acum nu. Aici nu. Iar acum este mereu, întotdeauna, pretutindeni, acum, acum, acum. La fel aici. Aici este mereu, întotdeauna, pretutindeni, aici, aici, aici. Prizonieri fără scăpare in interiorul lui acum-aici. Si măcar dacă am sta pe loc si dacă am avea timp să luăm aminte, să (ne) gândim la situație. Ei as. Cum ne gândim să stăm pe loc, cum trece timpul. Si spațiul. A trecut deja o secundă. O nimica toată zici? Nu știi ce spui. Ti se pare că electronul acela care se mișcă (se mișcă?) în spațiul acela uriaș si minuscul din jurul nucleului atomului de aur (sau de diamant) pe care-l ții in palma (îl mai ții nu?), aflându-se ici si colo, cu incertitudine, făcând salturi cuantice (azi aici, mâine-n Focsani) întreprinde vreo călătorie? Ei as! Faptul că te întorci în pat de pe o parte pe alta (ca să-ti pună plosca) poate echivala cu o călătorie? Ori poate un drum în papuci până la baie să fie considerat o călătorie? Că de… călătorului îi șade bine cu drumul. Nu? Ori dacă ieși până în curte, ori alergi până la colț, ori dai o fugă până la pâine sau după țigări? Călătorii nu glumă. Sau dacă te repezi până la Paris? Ei da, avem iluzia că putem călători. Să ne trăiască. Să ne trăiască iluziile cât mai mult timp. Si noi odată cu ele. Unora li se ia această iluzie, precum eroului din filmul „Marea interioară”, si atunci omul se sinucide. Ceilalți nu. Desi au cam aceeași libertate de mișcare precum „eroul”. Bine, bine, știu că nu mă crezi. De ce m-ai crede? Intre timp au mai trecut niște secunde, în care tu, ai stat pe loc, si ai citit niște inepții. Nu te-ai mișcat. Deloc. Din loc. Dar ai fi putut să te miști. Nu? Să te plimbi prin parc. Sau cu mașina. Ce mașina ai? Sau cu avionul. Cât de departe ai fi putut ajunge în timpul ăsta în care ai stat pe loc citind inepțiile? In secundele astea? O-ho-ho… 1000 de metri? Dar de Laniakea îți mai amintești? De marele magnet (the Big Atractor) ce mai știi? Nimic? Ai uitat deja? Tu si atomul din palmă, Pământul, Soarele, Galaxia se mișcă cam cu 1000 de km/s prin Laniakea. A trecut secunda, a trecut si mia de km. Nu mai pun la socoteală cu cât s-o mișca Laniakea însăși prin clusterul-ul care o cuprinde. In cinci minute de stat pe loc si căscat gura la proze ai fost târât prin spațiu 300 de mii de km. Timpul te-a târât 5 minute, iar spațiul te-a târât 300 de mii de km. Probabil mult mai mult, caci am ignorat mișcarea Laniakeei si altele de mai de sus. Cine este mai tiranic așadar, timpul sau spațiul? Ai fost de Craciun, o săptămâna in Tailanda? Suntem oameni care ne permitem. Da! Ce să spun? 10 mii de km. Caca-maca… In timpul asta marele atractor te-a făcut să „călătorești” 7 sute de milioane de km… Prin spațiu. Cei 10 mii ai tăi sunt în treaba asta o abatere de 0,0000007 la sută, de la traseu. Bravo. Ai călătorit ceva. Iluzia ta, fericirea ta, nu mă bag. Să revenim la invitația pe care ti-am făcut-o pentru o întâlnire în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, ora 18. Să vedem dacă dacă-ti permiți. Si eventual să-ti iei si o dronă cu tine să filmezi. Așa o dronă de 300 de grame nu mai mult. Să facem calculul si să vedem cât ar costa o așa excursie. Vrei? Hai că e simplu.
Presupunând cu indulgentă că am putea într-adevăr să ne deplasăm liber unde vrem si am dori să ajungem undeva anume (bunăoară în piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012, ora 18:00) înainte de toate ar trebui să știm unde anume se află localizată adresa de destinație si cum anume se schimbă ea în „timp” ce plănuim noi „călătoria” si in „timp” ce încercăm să o facem. Ca să sosim unde am vrut va trebui să ne teleportam în timp dar si în spațiu. Dacă luăm ca reper momentan clipa actuală si locul de fața, stim ca destinația noastră se află în urma cu 3.451 zile, mai precis cu 82.818 ore, si mai precis cu 4.969.119 minute, sau si mai exact cu 298.147.249 secunde. Este departe de precizia necesară, întrucât în permanență distanta în timp si spațiu față de adresa aleasă se schimbă destul de consistent. Timpul trece, si cu fiecare secundă ne îndepărtam cu 1000 de km de locul acela. De fapt cu mult mai mult de 1000 de km, pentru ca si Laniakea se mișcă (si noi odată cu ea), si si mega-clusterul in care se afla Laniakea se mișcă, si așa mai departe…In plus că spațiul se mai si dilată. Dar să folosim aceste date aproximative pentru a face niște estimări preliminare. Ținând seama ca de la evenimentul respectiv au trecut deja 298,147,945 de secunde, timp in care am circulat odată cu lumile care ne conțin cu cel puțin 1000 de km pe secunda, asta înseamnă ca adresa de destinație se afla la cel puțin 298,147,945,000 km distantă în spațiu, si 298,147,945 secunde in timp. Cam pe undeva pe acolo se afla spațiul-timpul evenimentelor redate in filmul cu flashmobul. Să ignorăm pentru moment că avem de călătorit in timp cu 10 ani in urmă si să plănuim împreuna călătoria în spațiu. Distanța de parcurs aproape 300 de miliarde de km, undeva mult in afara Sistemului Solar actual. Lumina ar parcurge aceasta distanță în cam 12 zile… Noi nu putem spera să mergem atât de repede, așa că luând in calcul limitele fizice (si ignorându-le pe cele tehnologice) am putea spera să acoperim aceasta distanta într-o luna sau două. Depinde de câtă energie dispunem pentru a genera forța care să accelereze si sa pună in mișcare masa noastră împreună cu a dronei din bagaj. De fapt am putea calcula câtă energie ne trebuie doar pentru transportul dronei într-o luna de zile… Cu cat vrem sa ajungem mai repede cu atât mai scump este, exponential, nu liniar… Considerând o dronă cu masa de 1 kg, pe care sa o acceleram constant cu 1 metru pe secundă la pătrat rezulta o forță de 1 Newton (F = ma). Lucrul mecanic corespunzător este așadar L = Fd = 300 miliarde de jouli. Numai pentru deplasarea in spațiu pana la locul cu pricina. Pentru deplasare in timp lucrurile se complica un pic, dar exista argumente in a considera ca echivalentul spatial al celor 10 ani de parcurs ar fi echivalent cu numărul de secunde înmulțit cu viteza luminii in vid adică 300 de milioane de secunde înmulțit cu 300 de mii de km/s, total 90 trilioane de km si cam tot atâția jouli. Transportul unei drone la fata locului ar necesita așadar cam 100 trilioane de jouli adică vreo 30 miliarde de kwh, adică circa 20 de miliarde de lei, sau 5 miliarde de euro. Asa cu mare indulgență. Prețul este pe un kg transportat si asta numai dus. Plus ca o luna dus, o luna întors fac două luni iar doua luni înseamnă o mulțime de secunde si numărul corespunzător de mii de km care trebuie incluși in preț. Plus alte cheltuieli pentru confort si siguranță, pe persoană fizică, plus riscul major de a nu nimerii adresele si de a ne rătăcii definitiv in imensitate… cam 1000 de miliarde de euro (lejer). Si toate astea pentru 10 minute de prezență trup si suflet la un eveniment pe care l-am ratat cumva, cândva. Scump dar merită. Nu?
Absolut tot ceea ce vezi în locuri publice atunci când ieși din casă este flashmob. Nu știai? Uite afli.
Conform Wikipedia – Flashmob (pronunțat flæʃ mob, termen provenit din engleză flash mob, unde flash—flash, clipă; mob — mulțime) este o adunare foarte scurtă într-un loc public, participanții efectuând o anumită acțiune neobișnuită pentru o durată scurtă de timp, după care grupul se împrăștie.
Flashmob e o prezentare pentru spectatori accidentali, cu scopul de a trezi sentimente de neînțelegere, interes și chiar senzații ca ceva nu este în regulă cu spectatorii înșiși.
Acțiunea trebuie sa fie spontană și concomitentă. Este interzisă atragerea atenției de către participanți înainte de acțiune.
Trebuie să se formeze impresia că participanții nu se cunosc și înainte de acțiune să nu afișeze că se pregătesc să facă ceva neobișnuit.
După Flashmob nu trebuie să rămână urme.
Toate acțiunile trebuie să fie efectuate cu toată seriozitatea.
După finalizare toți participanții trebuie să părăsească imediat locul acțiunii fără a mai arăta că s-a întâmplat ceva deosebit.
Flashmobul trebuie să fie în afara Mass-Mediei.
Participarea la acțiuni neautorizate în masă, de obicei, sunt pedepsite prin lege.
Scenariul ideal trebuie să fie absurd, misterios, nu foarte vizibil și în niciun caz să nu provoace râsul. Mobbery nu trebuie să încalce dispozițiile legale și normele morale. Doar trebuie să faci ceva lipsit de sens, dar în așa fel, de parcă această acțiune conține un sens obișnuit. Ca urmare, spectatorii ocazionali văd această situație ca pe ceva serios, o situație care poată un sens și ei încearcă să-l găsească. Ei încearcă un sentiment de interes, neînțelegere sau chiar sentimentul că își pierd mințile.
Exemple: 1. Într-un loc și timp anumit participanți „îngheață” de parcă timpul s-a oprit. În așa poziție ei stau timp de câteva minute, după care toți concomitent pleacă în diferite direcții.
2. Într-un loc și timp anumit participanții încep să înceteze mișcările de parcă sunt roboți la care se termină energie. Mișcările lente continuă câteva secunde după care fiecare se oprește pentru a se „încărca”, peste câteva minute flashmobul sfârșește și ca și în orice scenariu participanții pleacă în diferite direcții de pe locul acțiunii. În acest mob poate fi activizată toată fantezia moberilor, cineva se oprește încet cineva brusc, cineva în mers și altul doar apleacă capul. Acest scenariu se joacă în așa fel de parcă se termină energia interioară. Cazi pe loc, te pui în genunchi sau rămâi în picioare alegi singur. Principal e să surprinzi lumea din jur.
Participanți Flashmob acțiunii nu oferă și nu primesc bani pentru participare. Este ocupație voluntară. Participanți aceleași acțiuni pot urmări diferite scopuri. Scopuri posibile pot fi:
distracția
a se simți independent de stereotipuri de comportament
de a impresiona pe ceilalți
pentru a testa capacitățile proprii în efectuarea acțiunilor spontane în locuri publice
încercare de a obține noi senzații
senzație de aparținere la o acțiune comună
noi senzații emoționale
participare pentru a găsi noi prieteni
Participanți în astfel de acțiuni în viața cotidiană pot fi oameni de succes și persoane serioase. Unii psihologi explică acest lucru prin aceea că aceste persoane se plictisesc de viața rațională. Astfel ei caută să participe în ceva deosebit ce o să aducă noi senzații în viața lor.
Dacă mai aveai dubii, acum după ce ai revăzut materia, sper că te-ai lămurit si ai înțeles cum stă (în secret) treaba cu absolut tot ceea ce se întâmplă spontan când ieși pe stradă, prin piețe, prin public: verdict flashmob.
Desigur ca scopul/intenția acestei proze scurte nu este aceea de a te lamuri pe tine ce vezi prin locurile publice (only flashmobs) sau de a te edifica in legătură cu semnificațiile flashmob. Scopul este desigur altul si acesta se va releva pe cale maieutică, sau nu, încet, încet. Până atunci însă am să-ti fac o propunere. Propun (doritorilor) ca punct de intrare în discuție (si daca nu va fi nicio discuție, atunci ca punct de start într-o meditație interioară) un film de circa 5 minute, care redă o secvență de mici întâmplări petrecute in piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00. Pentru început rugămintea mea ar fi să urmărești cu atenție filmul în care apar mai multe persoane, anonimi din lumea larga, si să încerci să vezi dacă recunoști pe cineva, una sau mai multe dintre persoanele care apar in film, o figură, o siluetă, pe cineva. Chiar exista șanse sa ai o surpriză, si să (te) remarci, re-cunoscând pe cineva. Atenție, amnezie!
Update (la ceva zile distanță): Ca să nu se consolideze cumva ideea unor așteptări nerealiste, ce-or fi putut fi induse accidental prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, as vrea să menționez (mai bine mai devreme decât mai târziu) că (nici) eu unul nu cunosc si nu recunosc niciuna dintre persoanele care apar in videoclipul cu flashmob-ul de la Sabadell. Cel puțin deocamdată. 🙂 Trebuie de asemenea să mărturisesc sincer că nu am mari așteptări ca cineva dintre participanții (observatori) la „Atenție amnezie” pe Arca lui Goe să cunoască si/sau să recunoască (deocamdată) pe cineva dintre cei prezenți la Sabadell pe 19 mai 2012 pe la orele 18 si prinși in filmul realizat „spontan” de vreun martor „întâmplător” al evenimentului (evenimentelor). La urma urmei, in acord cu statistica matematică (si cu matematica nu te pui), șansele ca intersecția dintre mulțimea vizitatorilor Arcei lui Goe si mulțimea oamenilor care cunosc direct măcar o persoana dintre cele care apar in film, să fie diferită de mulțimea vidă sunt aproape zero, în tot cazul neglijabile. Desigur că odată ajunși aici cu discuția am putea să o luăm într-o direcție foarte interesantă si să ne întrebăm daca vreunul dintre noi cunoaște pe cineva care cunoaște direct vreuna dintre persoanele ce apar in film. Sau pe cineva care cunoaște pe cineva care cunoaște direct vreuna dintre persoanele ce apar in film, sau si așa mai departe. Există niște teorii interesante care afirmă că pentru oricare două persoane din lume, luate la întâmplare, A si B, există un sir finit de persoane P1, P2… Pn astfel încât persoana A cunoaște direct si personal persoana P1, persoana P1 cunoaște persoana P2… persoana P(n-1) cunoaște persoana Pn, iar persoana Pn cunoaște direct si personal persoana B. Lanțul slăbiciunilor. Lungimea acestui lanț fiind corelata cumva cu notorietatea sau lipsa de notorietate a persoanelor A si B. Din câte-mi amintesc, se zice că desi populația planetei a trecut binișor de șapte miliarde, numărul „n” n-ar avea valori prea mari, fiind întotdeauna mai mic de o sută. Oare câte persoane s-or găsi în șirul de la dl. Goe până la tine? In fine, desi aceasta ar fi fiind o foarte interesantă direcție în care să promovam șueta noastră, totuși, nici în asta nu se ascunde intenția cu care a fost propusă proza „Atenție amnezie”. Desigur că dacă n-oi uita între timp am să-ti dezvălui în cele din urmă acea intenție. Până atunci însă toată lumea are dezlegare la auto-promovare si vorbit off-topic. In orb.
Întrebări ajutătoare: (a) Ai idee cine a făcut filmarea flashmob-ului de la Sabadell din 19 mai 2012? (b) Dar tu (da, da, tu, tu) nu cumva ai fost prezent acolo (si faci pe niznaiul?) fiind în același timp si o persoană care recunoaște o persoană din film si o persoană din film care este recunoscută de o persoană de pe Arca lui Goe. As zice să nu te grăbești nici cu răspunsurile nici cu expedierea în neant a ajutătoarelor întrebări (ca fiind invalide sau fanteziste). 🙂
Iar dacă întrebările (a) si (b) ti se par prea grele, se poate găsi oricând o întrebare mai simplă. De exemplu (c): Ti-ar plăcea ca printr-o incredibilă coincidență să fi fost si tu acolo si să si apari în acest film postat printr-o neverosimilă întâmplare pe Arca lui Goe? N-ar fi… fabulos?
Desigur că prin aducerea acestui fulg de pasare măiastră (numit paradisul incomensurabil, în havaiană) în ecuația, până acum monomială, și și așa confuză a flashmob-ului din Sabadell, prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe ar avea toate motivele să fie intrigat si/sau să-l bănuiască pe dl. Goe de farsă, cacealma, teribilisme gratuite, sau (în cel mai bun-rău caz) de vreun derapaj involuntar în încercarea de a finaliză încă nenăscuta proză scurtă dar botezată cu anticipare: „Atenție amnezie”. Am speranța că totuși la final, când va fi fiind dezlegat micul „mister” al intențiilor acestui topic, să se afle măcar un observator care să considere că a meritat să-si „piardă timpul„, apreciind că raportul între efortul de a parcurge drumul de la zero la unu si valoarea lui unu, este unul favorabil, sub-unitar. Ceilalți, care, constatând că valoarea lui unu este aproape zero, vor aprecia că de fapt si-au pierdut timpul degeaba, fără niciun sens, vor fi considerați daune colaterale, risc asumat, un sacrificiu pe care, vorba lordului Maximus Farquaad, mi-l asum. 🙂
* * *
9 octombrie, a.c., contiNUare: Se spune că o imagine face (pe puțin) cât o mie de cuvinte, dar pentru că, indiferent din câți pixeli ar fi fiind compuse, imaginile nu-s musai egale între ele (deh, viața e nedreaptă) unele valorează în cuvinte (prin conversie la cursul zilei) mult mai mult decât o simplă mie de cuvinte. Să zicem Gioconda de exemplu, valorează cât biblioteci întregi de volume pline de cuvinte. Asa si obiectele grafice (două la număr) incluse (cam cu de-a sila) în pre-textul de vorbă afișat aci pe Arca lui Goe, luate la bani mărunți denotă mai multe mii de cuvinte, majoritatea (vai) off-topic. Imi cer așadar iertare prea-cinstitului cititor citit si un-ic al Arcei lui Goe, că n-am găsit (la îndemână) foarfeca potrivită pentru a decupa esențialul, strictul necesar, din imaginile incluse (cam cu de-a sila) în colajul sugestiv intitulat „Atenție amnezie”. Desigur că această poliloghie, care mimează, în van, sens si scop, ar putea avea darul să-l plictisească, să-l enerveze, să-l indispună, să-l descurajeze si, în cele din urmă, să-l izgonească pe vizitatorul naiv, superficial, egoist si șarlatan, atras aici (la vad… în vid, în van) de mirajul îmbuibării pe gratis sau al îmbogățirii peste noapte a sinelui. Trebuie să recunoști însă că, atâta vreme cât scopul scuză mijloacele, e dreptul meu suveran de a încerca liber fel de fel de metode. Important este să răzbim noi cumva (ca Iona) si să o scoatem la capăt până la urmă. Cică urma scapă turma si cine râde la urmă, râdem mai bine 🙂 Desigur că vizitatorul numit naiv, superficial, egoist si șarlatan este așa cel mult în context local, relativ la nepotrivitele sale așteptări, încolo nu. Cu siguranță că la el acasă este, dimpotrivă, înțelept, isteț, profund, altruist, generos si onest. Altminteri ne având încotro. Dar să-l lăsăm în plata Domnului pe respectivul si să revenim la oile noastre grafice. Ti-as atrage atenția că, de fapt, filmul care încearcă să te ducă cu gândul (si poate si cu sufletul) către o mică serie de întâmplări petrecute undeva, cândva, într-un spațiu-timp iluzoriu, etichetat simplu dar/si plin de ambiguitate „piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00„, este de fapt o colecție de biți conservată provizoriu (de la… până la…) pe un server YouTube, pe care, un program prezent pe calculatorul tău, o transformă într-o serie de cadre (un număr finit), formate dintr-un număr oarecare (vai tot) finit de pixeli de diferite culori, pe care le redă secvențial pe ecranul calculatorului tău. Si la fel face si cu sunetul. Ca si imaginea si sunetul originale, de la fața locului, aceste sunete si imagini artificiale, substanțial diferite, sub aspectul fizicalității si suportului, de sunetele si imaginile originale, sunt trimise ochilor si urechilor tale, iar acestea le transforma în niște semnale electrice neverosimil de asemănătoare cu semnalele produse de ochii si urechile unui martor ocular al evenimentelor, trimițându-le uimitorului tău creier care le interpretează, dându-ti iluzia mișcării prin spațiu si a trecerii timpului în film, si un pic iluzia transportului la localitate (spațiu-timp), si asta desi fiecare cadru este o simplă imagine statică, nemișcată, încremenită în timp, formată din multe puncte colorate. Si dacă am ajuns cu vorba la „imagine”, înainte de a pomeni vreo două si despre imaginea etichetată „Laniakea, paradisul incomensurabil) este musai-musai, să intrăm în detalii legate de acest subiect: AICI – Relația dintre spațiu-timp și semnificația imaginilor. După ce revezi „Relația dintre spațiu-timp și semnificația imaginilor”, poate mai vorbim. Mi se pare ca Atila Gombos reușește să puncteze destul de plastic felul în care imaginile intermediază si limitează accesul nostru la realitate (indiferent ce va fi fiind aceea) reușind să ne seducă si sa ne amăgească, de ajungem să considerăm că singura realitate este imaginea. Totuși, din cand în când, suntem, pentru scurtă vreme, conștienți si preocupați că imaginile redau doar suprafața lucrurilor si chiar si pe aceea extrem de partial, de incomplet si de… ah, superficial… încât pentru a avea un model cât de cât coerent al realității care ne hartuiește ontologic, nu avem încotro si trebuie să ne folosim încontinuu imaginația pentru a ne completa si a ne încropi modelul lumii (fiecare pe al său, propriu, unic, individual) trecând dincolo de coaja subțire, infinitezimală si totuși opacă a lucrurilor. De fiecare dată rezultă o poveste, țesută cu grijă, cu migală, cu atenție si precauție, o poveste care transcende imaginea. Pentru a putea lua ființă si pentru a putea exista, povestea trebuie musai să respecte niște canoane si niște constrângeri foarte dure, care-i impun consistența simultană cu două universuri: (a) cu imaginea care a generat-o, si (b) cu toate poveștile pre-existente în mintea noastră care constituie (de bine de rău) modelul nostru de lume. Acceptam si asimilam ceea ce vedem (si când zic vedem mă refer la toate simțurile senzoriale si extra-senzoriale, inclusiv la intuiții), numai in măsura in care ceea ce putem adăuga in completare cu ajutorul imaginației (a) nu intra in contradicție si nu strică imaginea si (b) nu intra in contradicție si nu strică modelul (poveștile) pe care le avem deja in minte. Nu contează cât de frumoasă, de fabuloasă si de plină de adevăruri fundamentale si/sau de utilități lucrative este o poveste nouă, dacă nu dă sens si nu se potrivește (interpretativ) cu ceea ce vedem si/sau dacă nu se potrivește armonic cu ceea ce stim deja, atunci povestea este respinsă, repudiată, ignorată, refuzată, încetând brusc să existe. Esti poate tentat să crezi că astfel de provocări sunt rare si că de obicei, în mod normal, firesc, natural suntem în stare să acceptam si să asimilam (sau măcar să tolerăm) lucrurile cu care intram in atingere (senzorială, extra-senzorială, intelectuală, emoțională sau prin intuiție). In realitate este invers, reușim să acceptam si să asimilam foarte puține din poveștile cu care intram in vreun contact, din ce in ce mai puține, pe măsură ce trece timpul, fiindu-ne din ce in ce mai suficienți nouă înșine. La limită, cand ne-am pierdut complet abilitatea de a asculta, accepta si asimila povesti, orice poveste, sătui (si) de noi înșine, murim. Dar mă rog, nu despre asta este vorba acum-aici, ci despre faptul că există o mulțime de povesti (majoritatea), care trec pe lângă noi ca si cand n-ar exista… povesti care n-au reușit să capete un trup, desi am fost acolo, la față locului, si am pipăit suprafețele, cu vederea, cu auzul, si cu toate simțurile. Sunt povesti care ignorate ne pot ucide, strivindu-ne si tot degeaba, nu le vom lua in seamă si gata. Avem o capacitate limitată de a „cunoaște”, dar avem capacitatea nelimitată de a ignora (orice) si de a supraviețui (provizoriu), coexistând (pașnic), cu inconștientă, cu o mulțime de povesti neștiute. Iar aici este loc pentru povestitori-seducători capabili să inventeze basme intermediare care sa alcătuiască un traseu potrivit (presărat cu mici pseudo-povesti) prin care spectatorul să fie dus cu zăhărelul din punctul (imaginar) A (in care se află) până in punctul (imaginar) B (pe care-l refuză). Cam așa funcționează umanitatea. Schimbând abrupt subiectul, as menționa că in spatele imaginii „Laniakea, paradisul incomensurabil” se află o poveste fabuloasă încropită de către con-frații noștri științificii. Poate voi încerca să fac, dintr-un basm mic în proză, o punte către Laniakea, pentru cei compatibili cu ideea de a include paradisul incomensurabil in modelul lor despre lume.
După includerea oarecum insolită a imaginii Laniakea in ecuația cu doar câteva sute de necunoscuți si necunoscute din piața San Roc din Sabadell de pe 19 mai 2012, orele 18, un vizitator-observator (creator de realitate), s-a interesat la forurile superioare în legătură cu esențialul, formulând cu șăgălnicie o întrebare capcană extrem de captivantă: „Un super roi de galaxii, legate temporar, precum Laniakea, este cumva un flashmob?” Nu știu câți dintre vizitatorii de-acum sau de-a pururi ai Arcei lui Goe auziseră despre acest cuvânt bizar „Laniakea” si/sau mai văzuseră imaginea botezată astfel: paradisul incomensurabil. Presupun că niciunul. Ne aflam desigur in fata unei mici si inofensive șarlatanii cu aromă de metaforă oferită de confrații cosmologi, întrucât Laniakea nu-i nici paradis, nici incomensurabil. După cum ne lămurește succint colegul Bau-Bau, Laniakea nu-i mare brânză, ci (doar) un super roi de galaxii, (atenție mare vă rog) legate temporar. Fiind o formațiune provizorie ai cărei constituenți sunt gata s-o ia care-încotro, până la analogia cu flash-mob-ul n-a fost decât un pas mic pentru om, mare pentru o-menire, imposibil de evitat. Până la a pomeni alte detalii ale acestei povesti cosmice, as vrea să te anunț în mod solemn că Laniakea este casa noastră, locul în care te afli, si că ești îndreptățit să te gândești cu emoție si cu mândrie la ea, si să ti se umezească un pic ochii când o pomenești cu duioșie, exact ca atunci cand zici: țara noastră, planeta noastră, sistemul nostru solar, galaxia noastră. Acesta este pasul următor în extinderea simțului teritorialității si a sentimentului proprietății la homo sapiens: super roiul nostru de galaxii. După cum poate bine ai observat deja in imaginea paradisului incomensurabil exista un mic cerculeț roșu. In centrul acelui cerc, cât un vârf de ac, se afla Galaxia noastră (asociata adesea, impropriu cu denumirea Calea Lactee, sau, după cum i se spunea in vechime, Drumul Robilor). Presupun că pentru tine nu este un secret ca Galaxia este casa Soarelui, care este de circa 1000 de miliarde de ori mai mare decât sistemul solar. Ca un detaliu as aminti ca Laniakea conține cam 100 de mii de galaxii precum galaxia noastră. Vom reveni cu amănunte.
Cum-ne-cum, am ajuns la mijlocul distantei dintre zero si unu, în „centrul imaginar” al Qubit-ului, în plină confuzie si indeterminism cuantic, ceea ce denotă însă o superpoziție promițătoare… pentru continuarea tărășeniei cu persistența flashmob-ului din Sabadell, conectat în mod enigmatic si cuminte, cu super-roiul galactic Laniakea, aflat în dispersie acută (apud unii spectatori ne observatori). Dacă n-ai înțeles nimic, nu te îngrijora. Exact asta am vrut… să spun. 🙂
Doar cu un mare efort de imaginație, artefactul grafic etichetat „Laniakea – paradisul incomensurabil” ar putea fi considerat „o fotografie„. După cum probabil că îți poți închipui, imaginea este obținută (cu ajutorul matematicii si a unor programe de calculator) prin agregarea datelor privind poziția in spațiu si luminozitatea celor o sută de mii de galaxii care comun această structură care se întinde pe circa o jumătate de miliard de ani lumină. Lumina, gravitația, informația si in genere cauzalitatea responsabilă cu producerea unor efecte, circulând cu cei 300.000 de km/s, are nevoie, pentru a se propaga de la o margine la alta a acestei formațiuni, de cinci sute de milioane de ani. Pentru a putea-o vedea si eventual fotografia in toata splendoarea ei, așa cum apare in „poză”, ar trebui să te afli undeva in spațiu la circa unul-doua miliarde de ani lumină, cu fața spre ea. Imaginea pe care ai putea-o observa din acea poziție ti-ar oferi informație vizuală, veche de unul-două miliarde de ani, in medie… unele dintre părțile observate fiind cu câțiva sute de milioane de ani mai vechi decât altele… din cauza diferenței de distanță avută de parcurs de lumină, de la sursă până la tine. Este uluitor că în aceste condiții poate exista o coerență care să asigure structura acestei formațiuni, dându-i o identitate crono-geometrică, ce o face să aducă întâmplător (?!) cu un fulg de pasăre. O coerență structurală dinamică asigurată în principal de către gravitație. La fel de uluitor este si faptul că niște ființe minuscule si insignifiante aflate in adâncul insondabil al acestui fulg au fost in stare să colecteze informațiile si să redea o imagine fotografică similară cu cea care s-ar putea obține de undeva din afară, de la unul-două miliarde de ani-lumină. Intr-un fel e ca si cum am fi călătorit până acolo… instantaneu… După cum bine știi (?!) în genere, ceea ce conferă provizoriu coerență structurală si complexitate unei entități oarecare (oricare, chiar si ție), este totodată ceea ce determină perisabilitatea acelei entități. Gravitația care a construit aceste mirobolante filamente de lumină, compuse din galaxii conținând (fiecare) sute de miliarde de stele, întreține si amplifică mișcările parților ducând la transformarea lentă si inexorabilă a entității până la completa ei destructurare. Undeva in direcția constelației Centaurului, galaxiile dinspre centrul axial al „fulgului”, sunt foarte aglomerate, formând împreună ceea ce se numește „Marele Magnet” (The Great Atractor), a cărui gravitație imprima o viteza radială galaxiilor, încercând să-si înghită cu totul conținutul, pentru a se transforma într-o imensă gaură neagră. Din cauza acestui „magnet” galaxia noastră (precum si galaxiile vecine) se mișca in direcția constelației centaurului cu 600 de km/s. Poate părea mult, o viteza mare, enormă, dar în realitate, la scara formațiunii nu înseamnă (aproape) nimic… Persistența formațiunii fiind asigurată pentru numeroase miliarde de ani. Totuși în această poveste mai exista un personaj: expansiunea universului, dilatarea spațiului, pusă pe seama misterioasei energii întunecate. Fiecare „celulă” de spațiu se dilată, se extinde, accelerat. In medie fiecare an lumină se mărește cu 20 de km/s. La scara formațiunii, care are circa cinci sute de milioane de ani lumina, creșterea este de zece miliarde de km/s. O creștere făcuta în contra gravitației… Calculele arată că, la scara acestei formațiunii, într-un final expansiunea universului va fi copleșitoare, iar gravitația, care tine momentan (pentru câteva zeci de miliarde de ani) galaxiile împreună, va pierde bătălia, iar fulgul se va dispersa în spațiu. De aceea formula condensată care definește concis „Laniakea” este formulată așa „un super roi de galaxii, legate temporar„, unde temporarul devine de la dilatarea spațiului. In realitate însă formațiunea este destul de stabilă in raport cu durata de existență a perpetuei umanități… Peste vreo o sută de milioane de ani Laniakea va arata aproape la fel, in timp ce omenirea…probabil ca nu va mai arată nicicum. In sfârșit, să trăim noi până atunci. Povestea paradisului incomensurabil si a Marelui Magnet, ascuns (momentan) vederii in spatele zonei de opacitate a discului Galaxiei noastre, ar merita proze separate, rolul lor în proza curentă (Atenție Amnezie), fiind ascuns într-un detaliu unul cât se poate de modest: galaxia se mișcă relativ la referențialul Laniakea cu circa 600 de km/s. Soarele se mișcă prin galaxie cu circa 200 de km pe sec. Alte influențe cosmice si dilatarea spațiului determina global o mișcare relativă a sistemului solar prin cosmos de aproximativ 1000 de km/s. Este mai mult decât probabil că în viitor când vom putea lua in considerare referențiale mai vaste decât Laniakea vom afla că viteza sistemului solar prin cosmos este de fapt mult mai mare, în direcția curgerii spațiului si/sau a creșterii entropiei despre care se zice c-ar da direcție săgeții timpului. Fugit inreparabile tempus. Cu asta putem considera temporar încheiată epopeea extra galactică prin Laniakea pentru a ne întoarce cuminți la Sabadell, la momentul oportun, efectuând o călătorie în timp alături de amicul nostru D’Artagnan si de cine altcineva o mai dori dintre amici să ne însoțească într-un asemenea voiaj de plăcerea, în vederea audierii acordurilor odei bucuriei in primordialitate, in piața Sant Roc din Sabadell, pe 19 mai 2012, pe la orele 18.00 si a includerii noastre in filmul deja postat pe Arca lui Goe.
Personajul din imagine a fost surprins in imagine in piața San Rock din Sabadell pe 19 mai 2012 ora 18:04:09. Cei care il recunosc sau au imaginație pot propune o poveste cu sau despre acest personaj. Apare in înregistrare la minutul 4 si 9 secunde.
II, III, IV, etc. Intr-un an m-am apucat sa impdobesc bradul ajutat de cineva. Treaba migăloasă si consumatoare de timp. Timp spre ce meleaguri grabit alergi?... S-a facut tarziu si cineva a plecat acasa, iar bradul a ramas impodobit doar pe jumatate, restul globuletelor pastrandu-se provocator, la vedere, in alveole, in cutie, pe masina de cusut din vecinantatea bradului. O postura artistica cu trend post-modernist care denota, ca sa zic asa, o neglijentă studiată („rational-sentimentalå” ca sa fiu si mai explicit in spiritul adevarului). Si asa a si ramas acel bradut, pana spre Paste, cand a fost expediat in neantul ghenei, aratând ca o ghera, (tacâm de pui) căci niciun ac nu-si mai pastrase pe scheletul maroniu. Macar a fost usor de despodobit. Alta data era sa patesc si mai rau si sa rămân (care va sa zica, ma intelegi, eu si familia mea) fara brad de tot. Cazuse pe mine responsabilitatea sa caut si sa cumpar moliftul de Craciun. Dupa cateva incursiuni facute in zile diferite, prin piete si aprozare in care n-am vazut chiar nimic demn de pretentiile mele absurde… am intrat intr-un soi de letargie si uitare, fiind pe atunci, ca si pe acuma, si ca-ntotdeauna, un maestru al amânărilor până-n ultima clipa, si am neglijat sa actionez activ intru indeplinurea intocmai si la timp a sarcinii achizitionarii unui brad, pom, pin, molid, ceva acolo, conifer sa fie, asa că m-am trezit taman in penultima zi, intr-o joi spre seara, de dinaintea ajunului. Cand am realizat mi-a cazut cerul in cap. Am fugit de acasa (precum dorul lui Tudor Gheorghe), cam dezbracat, cu un fular la gat, direct in piata, sa iau brad, brad, brad. Dau un regat pentru un brad… Bine, eu n-aveam regat, dar nici ei nu mai aveau brazi in piata, ci doar niste vreascuri cu pretentii de brad… Si atunci… ei bine atunci…
Chestia este ca acum ma grabesc teribil presat de o alta sarcina amânată până in ultima clipa, si trebuie sa plec, dar promit să mă întorc si să vă supun ce s-a întamplat mai departe in povestea cu brazi… Tineti aproape… (care cum)… (Nu ma deranjeaza să postati sugestii despre cum ar trebui continuata proza scurtă)…
Gata… M-am intors. Asa, sa revenim, sau mai bine zis sa ne intoarcem, in trecut, la momentul aproape culminant al micii intamplari cu bradul (lipsa) de Craciun. Dupa ce am incercat in zadar, in piata, cateva aranjamente lucrative prin combinarea a cate doi-trei braduti rebutati intru obtinerea cat de cat a unui pom de Craciun, am renuntat la idee si la tramvai pornind prin noapte (se intunecase deja) inapoi spre casa pe jos, ca sa am timp de gandire pentru a inventa o poveste credibila prin care urma sa justific absenta bradului din peisajul Craciunului din acel an, de parca eu as fi fost vreun Emil Zola sau vreun Hemingway ca sa povestesc cum am pescuit marlinul urias si cum mi l-au mancat rechinii pana sa vin cu el la mal. Dar, intrucat pe vremea aia nu eram prozator ci poet (ca si tine si eu m-am nascut poet si abia ulterior am devenit prozator prin depreciere, prin degradare entropica, pierzandu-mi ritmul, rima, etc, dar hai sa nu dam in depresia sarbatorilor inainte de vreme), nu-mi venea in minte nicio idee de proza scurta pe tema data. Si atunci, sub licårul calm si ispititor al steleror am avut totusi (eu ca poet, ma stii) un moment de inspiratiune divina. Mi-am amintit ca in apropierea bazei sportive de la institut (unde obisnuiam sa jucam baschet) este un conifer urias si ca as putea macar sa iau o creanga din el, pe care s-o impodobesc cu globulete si s-o declar bradut. Zis si facut. M-am prezentat la locul cu pricina, unde era intuneric, liniste si pace. Ger. Vazandu-ma cu mainile goale (fara manusi, fara topoare) coniferul se uita sfidator la mine cu ochii inchisi, fosnind usor din cetina: du-te ma de-aici. Nu, nu ma duc. Am ochit o creanga mai de la poale, marisoara, si m-am repezit la ea. Nu m-a bagat in seama. Nici eu n-am bagat de seama la prima vedere pe intuneric cam ce dimensiuni are. Am observat doar ca nici macar nu se clintea in timp ce eu ma uzmeam din toate puterile s-o smulg din trupul mama (sau tata, cine stie). Dupa lupte seculare care au durat minute bune, mainile imi inghetasera si mi se umpusera de rasina (ah, da sa curga sange de brad), iar coniferul facea miso de mine bombardandu-ma cu conuri (in cap) si cu zapada (din provizia lui de iarna), pe sub gulerul camasutei cu care eram imbracat pe sub fular… Se contura la orizont o infrangere rusinoasa. Urma sa ma prezint acasa mizerabil, rebegit, ranit in orgoliul meu de gladiator, murdar de rasina, mirosind a brad dar fara brad, adica nedemn de a obtine macar mila semenilor mei ci dimpotriva dispretul si desconsiderarea cuvenite celui care se face vinovat de stricarea protocolului si a traditiei. Craciun fara brad. Cu porc dar fara brad. (Povestea porcului despre care este vorba aici, fiinteazå de pe o falie alternativa a realitatii, pe care o s-o redau altora, alta data, poate). Din disperare mi-am amintit de Arhimede, ala care a zis „Dati-mi un punct de sprijin si voi rasturna Pamantul”. Dati-mi un brad voi muntilor, marilor. M-am retras mai spre varful crengii de conifer, mårind pârghia si am inceput mai cu spor sa fortez creanga incolo si incoace pana cand, minune, am auzit trosc si m-am trezit cu ea in brate. Miracolul de Craciun. Moralul mi s-a refacut ca prin farmec, am luat captura la spinare si am pornit-o glorios spre casa, lasandu-l pe conifer scâncind si suierandu-mi printre dinti: „ei lasa ca te mai prind eu alta data”. Nu, nu m-a mai prins (caci intre timp m-am facut baiat cuminte). Creanga pe care reusisem s-o råjghin (sau s-o rup, daca „råjghin” vi se pare cumva prea brutal sau prea obscen) s-a dovedit a fi mai voinica de cat oricare din brazii vanduti in piata, asa ca toti trecatorii stingheri cu care m-am mai intalnit pana acasa ma intrebau cu vadita invidie: De unde ati cumparat bradul? De la piata, raspundeam eu zambind… spre deruta generala. Acasa, pe lumina am bagat de seama ca bradul meu, desi bogat si cu o forma foarte frumoasa, era cam 2D nu 3D, dar ce mai conta. L-am montat in suport, l-am pus intr-un plan paralel cu peretele asa incat privit din fata arata ca un brad adevarat, desi avea „gene” mult mai lungi decat molizii ordinari de prin casele vecinilor si l-am mai si ajustat nitel din foarfeca. Era deosebit de tot, ce så mai, de o originalitate aparte. L-am impodobit, cu globulete, cu beteala si stelute o mie, l-am admirat, l-am scuipat ca sa nu-l deochi si l-am botezat Pinochio, sperand ca o sa treaca in ochii privitorilor drept brad adevarat. Craciunul putea sa inceapa. A doua zi au venit si ai mei cu porcul de la tara (gata transat) si asa a fost sa fie si in acel an ajunul Craciunului in casa romanului. Toti care ne calcau pragul se minunau de uluitorul si neobisnuitul nostru brad de Craciun, cazand in extaz cand le spuneam ca l-am luat de la fondul plastic, comanda speciala. Celor care indrazneau sa ma intrebe cat a costat, le spuneam ca a fost atat de scump, ca mi-e si rusine sa spun cum am cazut de pacalit, dand pe el cat nu face. Lasa mai ziceau ei, ca merita, e deosebit. E ca-n occident. Pentru mine anul ala a ramas in amintire ca anul Craciunului cu creanga in loc de brad, dar pentru prieteni si cunostinte a ramas de pomina ca fiind anul in care dl.Goe si-a tras brad de la fondul plastic. Pacat ca n-am nicio poza cu el. Cu dl. Brad Pinochio… O dedicatie in amintirea lui:
Anexe: Cu exceptia unor mici, neglijabile si ignorabile alte exceptii, fara potential literar (si/sau a altora pierdute prin amintiri si prin urmare momentan inaccesibile), in rest, majoritatea celorlalte intamplari ale mele cu Bradul de Craciun sunt simple povesti pentru copii cuninti si teferi, teribil de asemanatoare cu ale tuturor altora si din care nu vad cum as putea obtine vreo proza oricat m-as stradui. Mi-ar trebui mult prea mult talent pentru a reusi asa ceva. Geniu, pentru a crea ceva din nimic, dar n-am. Totusi as mai mentiona vreo cateva detalii doar asa de coloratura. In primul bradut de care-mi amintesc nu erau decat 8 globulete mari si 8 globulete mici, toate simple, subtiri, fragile, rotunde, sclipitoare, colorate, rosii, galbene, verzi si albastre. De fiecare data cand, inevitabil, se mai spargea cate unul dintre aceste globulete ancestrale era jale mare, chit ca erau inlocuite pe loc cu alte doua-trei din cele moderne si bengoase. Se parea cumva ca insasi copilaria se va sfarsi atunci cand toate globuletele din colectia originala se vor fi terminat de spart. Ceea ce inca nu s-a intamplat. Mai sunt vreo doua care rezista, rezista. Poate ca tocmai de aceea dl. Goe nici nu reuseste inca sa se maturizeze total, incapatanandu-se sa mai fie un pic, un pic, copil. In fine o alta intamplare cu bradul ar fi dinspre bunica mea care nu-si punea brad (ca n-apucase, la ei la tara ne pomenindu-se sa aiba lumea brazi cu globulete), dar, odata cu moda brazilor, bunica apela la un artificiu. Avea un leandru plantat intr-o caldare mare si care statea toata vara pe prispa, iar iarna intra in casa, la fereastra. D-lui devenea brad de Craciun pe care bunica il impodobea si ea cum stia. Tot era ceva. Cealalta bunica n-avea pom de Craciun dar era experta in trandafiri. Serios. Facea de Craciun cei mai gustosi si mai aromati trandafiri din lume pe care-i afuma si-i pastra apoi peste vara in galeata cu untura, intrucat nu avea nici frigider. Nici macar Fram. Si acum imi ploua in gura cand imi amintesc de trandafirii de la bunica.
Căderea monarhiei (sau Măscăriciul) – Proză scurtă (sau basm)…
A fost odată (ca niciodată 😦 ) un măscărici la curtea unui rege. Un rege oarecare, banal, nu contează ce rege, căci în poveste măscăriciul era personajul principal. Regele era secundar și anost, dar măscăriciul își făcea toți banii, faima sa trecând cu mult de zidurile castelului regal. Măscăriciul nostru (adică al regelui), nu purta tichie cu clopoței și nici nu făcea tumbe, dar spunea vorbe de duh, puhoi, de i se dusese buhul în tot regatul și chiar și dincolo, în împărățiile vecine. În mare secret era admirat de mulți intelectuali chiar și în republici, unde era considerat un fel de dizident subtil al ideii de monarhie. Cert este că omul nostru găsea în orice împrejurare câte o vorba adâncă și cu tâlc, cu haz, și mai ales cu schepsis, încât oricine ai fi fost și orice probleme ai fi avut, nu se putea să rămâi încruntat, iar cei isteți, care prindeau cei dintâi, din zbor, poanta zicerilor sale, izbucneau primii în râs, dând tonul cavalcadei de hohote. Odată s-a întâmplat așa chiar și la o înmormântare, la care toată adunarea a izbucnit în râs, deși măscăriciul nu zisese nimic, ci doar făcuse niște grimase pline de unele subînțelesuri, în timp ce regele îi lăuda pe cel defunct. De atunci i s-a și interzis (formal) să participe la înmormântări, iar când venea, venea travestit cu mare grijă încât să treacă nebăgat de seama. La nunti însă era, în general, bine primit. Acum ar fi de zis că un observator atent, obiectiv și imparțial, ar fi putut baga de seamă că, de la o vreme, măscăriciul nostru (adică al regelui) ajunsese la un soi de manierism, că poantele i se cam repetau, că uneori era foarte greu să găsești vreo urmă de schepsis în vreuna din zicerile pe care le rostea cam la normă, fără intenția de a fi subtil or spiritual… cu orice chip. Dar de, intrase în legendă, iar mentalul colectiv nu accepta ideea că vreuna din frazele sale ar fi putut fi o simplă proza, cu un singur și banal înțeles. Și dacă ar fi zis simplu „Sire nu știu unde naiba-mi sunt papucii”, tot s-ar fi găsit printre cei prezenți un curtean care să facă vreo legătură subtilă cu cine știe ce altceva nostim, si, de bucurie că este primul care se prinde, să izbucnească în râs. Și odată dat tonul la râs, nimeni nu putea rămâne de căruță și era musai că fiecare să intre în joc și să râdă, că să nu cadă de prost. Inclusiv regele. Nu însă și regina, căci regele era celibatar (dar asta este deja o alta proză scurtă pentru altă ocazie). Măscăriciul era însurat, dar nimeni nu știa cine știe ce despre căsnicia sa ori despre cum ii merge d-lui pe acasă. Soția sa era mereu prezentă pe la balurile și reuniunile de gală de la curte, și chiar la reuniunile politice (când acestea se desfășurau în sesiune deschisă, cu public) d-ei având lojă rezervată de unde putea observa evenimentele, inclusiv prestația artistică a soțului ei, măscăriciul. Același observator atent, obiectiv și imparțial (dacă ar fi existând așa ceva) ar fi putut să constate însă și altceva, și anume că măscăriciul nostru (adică al regelui) era în general foarte trist, deprimat chiar, și că zâmbetul ce-i stătea veșnic lipit pe față era cam fals, la fel ca şi optimismul „tonic” ce-l înconjura că o aură. Dar, mă rog, la urma urmei nimeni nu este perfect, și înainte din poveste mult (nu) mai este. Într-o bună zi regele muri, habar nu am cât de bună o fi putut fi acea zi, mai ales știind că moartea regilor este bucuria ne-bunilor, dar cert este că regele a murit și curtea (după ce a murmurat „Regele a murit”) n-a putut striga „Trăiască regele”, întrucât acesta murise subit fără să lase urmași. Măscăriciul (înțelept fiind) nu s-a bucurat de moartea regelui dar nici de plâns nu l-a plâns (fiind de datoria sa să-i îmbărbăteze pe toți ce-i afectați în vreun fel de tragica dispariție a acelui cap încoronat), dar de îngrijorat s-a îngrijorat și d-lui, gândindu-se la ce-i va putea oferi viitorul ca măscărici regal la o curte fără rege. Pe lista de așteptare la încoronare nu se aflau decât vreo câțiva verișori de-al treilea sau de-al patrulea, care se codeau să accepte încoronarea și sa-si asume enorma responsabilitate monarhică. Unul făcea pe nebunul. Altul se plângea că are gută, ulcer și hemoroizi, ceea ce-l împiedică să se așeze pe tron, iar altul era cam bețiv și curvar. Sărmana monarhie, bietul regat. Un arhivar de la curtea regelui susținea c-ar fi descoperit niște documente ce atestau fără tăgadă, existenta unui alt candidat eligibil pentru slujba de rege, despre care se știa doar c-ar fi emigrat în America cu ceva vreme în urma. Tânărul rege, mort la datorie, a fost îmbălsămat, mumificat și sanctificat, fiind apoi depus cu onoruri militare într-o bazilică dintr-un mausoleu de la periferia centrului orașului din curtea castelului. Consiliul de coroană, care preluase formal puterea, s-a angajat să-l caute pe misteriosul moștenitor al coroanei și să-l aducă pe tron. O sarcină nu tocmai ușoară, dacă stai să te gândești, prinde prințul, pune-i coroana. În fine, ce s-o mai lungim, Consiliul de Coroană nu s-a pierdut cu firea, iar căutarea respectivă a devenit un soi de covor persan al Penelopei (Cruz sau Lopez, din Peloponez), ori o monastire a meșterului Manole, pe care nimeni n-o voia dusă la bun sfârșit, preferabilă fiind perpetuarea sine die a acestui ambiguu status quo. S-a decis astfel ca toate pozițiile de pe schema de funcționare a curții regale și nomenclatorul de funcții și meserii să se păstreze intacte până la noi ordine, și astfel monarhia a mers mai departe, chiar și în absenta unui rege sau a unei regine. Bucătarii, paharnicii, spătarii, logofeții, sfetnici, slujitoarele, țiitoarele și toată liota de curteni au rămas pe poziții, continuând să facă (mai mult sau mai puțin) ceea ce făceau și până atunci, adică mai nimic. Măscăriciul a rămas măscărici, și fiindcă tot obișnuia odinioară să-l întrețină până târziu pe rege în apartamentele sale, până la urma, s-a și mutat în aceste apartamente, împreună cu soția sa, despre care se zvonea că ar fi fiind muza care-l inspira pe măscărici făcându-l să fie (așa de) plin de spirit.
Cu timpul umorul și savoarea zicerilor sale a căpătat o tenta nouă, diferită de stilul cu care se obișnuiseră curtenii pe vremea în care regele încă trăia. Poantele sale deveniseră parcă mai ermetice, mai sibilinice și mai abrazive, încărcându-se de cinism, sarcasm și ironie nu întotdeauna foarte fină, nedumerindu-i și punându-i în încurcătura pe curteni, care abia cu mare efort mai reușeau să dea tonul la râs. Acuma unii se cam saturaseră să se tot hlizească prostește la inepțiile fără sens ale măscăriciului, dar nu îndrăzneau să schimbe ceva. Intuiția le spunea ca orice schimbare poate fi dramatică. Dacă s-ar fi oprit din râs la poantele măscăriciului s-ar fi putut ca cineva să se întrebe care să mai fie rostul acestuia la curte și s-ar fi ajuns poate la destituirea sau mazilirea acestuia, ceea ce ar fi putut atrage atenția și asupra rosturilor altora, dintre toți cei care oricum nu făceau mare brânză la curte (marea majoritate)… așa că, au preferat să meargă pe burta. Măscăriciul si-a luat-o-n cap, dedându-se la tot felul de giumbușlucuri deșănțate și bancuri proaste pe seama oricui, devenind extrem de nesuferit și chichirincios, având pretenția la aplauze și râsete sincere pentru orice gogomănie. Unii îl priveau cu milă punând transformarea sa pe seama faptului că rămăsese cam singur, ziua fără prietenul său regele, dar în special noaptea, întrucât soția sa se hotărâse de ceva vreme să se mute în iatacul din turnul castelului, redistribuindu-se de una singură pe post de frumoasa din pădurea adormită. În fiecare dimineață măscăriciul urca scările până sus în turn și își săruta soția adormită, sperând că o va trezi și că va rupe astfel blestemul, dar pas de a reuși. Soția sa nu deschidea ochii și în genere nu reacționa în niciun fel, rămânând stană de piatra. Arareori zâmbea prin somn simțind-se sărutată, alteori făcea doar grimase sau între-deschidea câte un ochi, mormăind în barbă lucruri neinteligibile. După o vreme măscăriciul a renunțat să mai urce în turn în fiecare zi, mulțumind-se să se ducă o dată pe săptămână (sâmbăta sau duminica), apoi încă și mai rar. Tot în zadar. Frumoasa adormită hiberna și pace, transformându-se încet dar sigur în altcineva, și mai ales în altceva, în crisalida de piatra din turnul castelului. Regele, adică măscăriciul o privea cu sinceră uimire, câteodată când ajungea accidental prin iatac, în special când se întâmpla să-și poarte ochelarii de vedere, întrebându-se retoric și mirat, cine să fie oare femeia aceea din turn care semăna oarecum cu soția sa dar mai ales se deosebea de aceea, pentru a-si vedea mai apoi de treburi, și de activitatea sa de măscărici în Consiliul de coroană al regatului. Situația i se părea si lui cam bizara caci realiza stupefiat ca trăia într-o monarhie fără rege, într-o căsnicie fără soție, într-o lume fără sens, si într-o situație fără ieșire, fiind el însuși un măscărici fără umor si fără cauza. Din aceasta cauza nu prea avea spor. Totuși plutea. Într-o duminica de 1 Aprilie (de ziua lui, caci Măscăriciul era născut pe 1 Aprilie, ca toți clovnii), s-a trezit dis-de-dimineața si s-a dus in cabinetul regelui pentru a-si pregăti in avans replicile spontane pe care avea sa le ofere peste zi Consiliului de coroana, curtenilor, ambasadorilor, diplomaților si celorlalți nefericiți care-si făceau veacul de singurătate in acea atipica reședință monarhică. Si cum stătea el așa si cugeta in gol s-a trezit deodată ca apare in pragul ușii soția sa, chiar ea însăși in persoana, trează, cu ochii deschiși, mari, de un albastru infinit, îl apucă de mână si îl trage după ea până în iatacul din turn, mai precis în pat. Aniversare cu suspans. Si, in timp ce măscăriciul fremăta a palpitare in atingere cu molatica sa soție, aceasta se zbate scurt si-i mormăie apăsat printre dinți: „Nu te mai tot înfige așa că n-am chef de sex”. Palpitarea măscăriciului încetează spontan, iar soția sa contemplându-i perplexitatea adaugă: „Dar ce credeai? He-he, e 1 Aprilie”. Măscăriciul (râzând in sinea lui cu gura până la urechi), așteaptă preț de un minut ca să se niveleze la fizic si la psihic, apoi iese din iatac si se duce direct in sala tronului, îmbrăcat așa cum era, in pijamale cu iepurași. Fiind foarte dis-de-dimineața acolo nu se aflau decât vreo câteva femei de serviciu care s-au prefăcut ca nu-l baga-n seama, continuând sa-si vadă de treaba lor si sa deretice, ștergând praful inexistent de pe mobile. Măscăriciul își comanda un cappucino de la bucătărie apoi se așază confortabil pe tronul regal, așteptând cursul firesc al zilei.
Așa l-au găsit acolo membri Consiliului de Coroana, îmbarcat in pijamale, șezând turcește si moțăind pe tronul regal. O postura cam îndrăzneața chiar si pentru Marele Măscărici al curții, dar, dat fiind faptul ca era 1 Aprilie, ziua glumelor, a păcălelilor si a Măscăriciului, nu s-a scandalizat nimeni fata cu aceasta situație, ba chiar au zâmbit cu toții, anticipând cine știe ce șotie mai pune dumnealui la cale cu aceasta ocazie anume. Când sala tronului a ajuns sa fie ticsită de lume si de zumzet, Măscăriciul trezit din somn, s-a întins, a căscat zgomotos, a zis „Buna dimineața”, „Buna dimineața”, „Buna dimineața”, către cei care se holbau la el așteptând-i poanta. In mod miraculos s-a făcut liniște. Liniștea de dinaintea furtunii. Nu se mai auzeau decât niște muște. Măscăriciul a căscat si el ochii a mirare la toți ce-i care-l fixau cu privirea, parând ca nu înțelege ce se așteaptă de la el, s-a scărpinat alene in cap si a zis: „Haide sa va povestesc ce farsă mi-a făcut astăzi soția mea”. Pe data s-a iscat un murmur vesel. Si măscăriciul le-a povestit de-a-fir-a-păr, fără înflorituri, pățania sa de mai devreme, iar când si-a terminat povestea cu replica „Si nu te mai tot înfige așa că n-am chef de sex”, se aștepta ca toata lumea sa izbucnească in râs. Dar, in mod surprinzător, nu a râs nimeni, absolut nimeni. Toți așteptau încă să vină si poanta. Au tăcut chiar si muștele, așezându-se discret pe căciuli, berete si baticuri. Pentru a doua oara in aceeași dimineața Măscăriciul a rămas perplex. In liniștea stingheritoare care se lăsase, toți încercau sa deslușească gluma, sa afle ce voise sa zică Măscăriciul, sa înțeleagă in cine bate. Nimeni n-a dat tonul la râs. Nimeni n-a zâmbit. Dinspre grupul unor cucoane simandicoase s-a auzit cu destulă claritate un singur cuvânt șuierat: „impertinent”. Președintele Consiliului de Coroană s-a simțit dator sa intervină drept pentru care i s-a adresat Măscăriciului: „Chiar așa alteță, ce vreți sa spuneți?” „Pai… Nimic. Ce sa vreau?” a răspuns Măscăriciul… „Cum nimic?” a ricanat președintele? „Nimic ?!” (a murmurat adunarea). „Nimic, nimic, nimic” a răcnit Măscăriciul, „lăsați-mă-n pace!” si a dat sa plece de pe tron.
Fiind un autor milos din fire, nu vreau sa va pun la încercare răbdarea peste o anumita limita maximala, așa ca pentru restul basmului o sa va fac un scurt rezumat din care vor fi eliminate pasajele descriptive. Arhivarul a venit fuga cu o copie după contractul de angajare al Măscăriciului in care se stipula explicit ca in ziua in care nimeni nu va râde la glumele sale, Măscăriciul urma sa fie decapitat. Degeaba a zbierat acesta ca apucatul ca nu era nicio gluma la mijloc si ca glume urma sa spună abia după prânz, era prea târziu. Decizia a fost luata pe loc. Călăul a sărit in sus de bucurie (dar nu a râs ca sa nu strice contextul) caci de multa vreme nu mai avusese ocazia sa-si facă meseria si începuse sa-si facă griji in legătura cu cariera sa, fiind încă departe de vârsta legala de pensionare. Curtenii i-au plâns de mila Măscăriciului (nici vorba de râs) făcându-i momentul încă si mai penibil si viată mai amara. Ce mai tura-vura, Măscăriciul a fost decapitat si exilat in aceeași zi mai spre seara. Si-a luat căpățâna într-o traista din păr de capră si s-a mutat, cu cățel si cu purcel într-o alta poveste (Călărețul fără cap), unde a trăit fericit pana la adânci bătrâneți, si unde o mai trai si astăzi daca n-o fi murit. Deși a rămas jovial si glumeț, avea din când in când momente de melancolie, in special când privea căpățâna încoronata pe care o purta tot timpul cu sine in trista traistă. Da, da, era o căpățâna încoronata, caci de fapt, uitasem sa va spun, Regele si Măscăriciul erau una si aceeași persoana. Nu muriseră chiar simultan dar se născuseră concomitent si trăiseră împreuna, ca fiind una si aceeași persoana, precum tu însuti cu sinele tău. După plecarea Majestății sale Măscăriciul, monarhia a fost abrogata (din cauza unei chichițe legislative prevăzută in constituție care specula o clauza de seriozitate in absenta unui Măscărici profesionist la curte), iar arhivarul a fost ales președinte de Republica, prin votul universal, secret, egal si inconștient al marii majorități a poporului suveran., restul curtenilor pensionându-se pe capete pe caz de boală. Si am încălecat pe o șa… ca călăreț cu scaun la cap.
Turiștii care vizitează azi, la Sinaia, palatul regal al fostei monarhii, pot admira in bazilica aflată in mausoleul de la periferia centrului orașului, din curtea castelului, un cilindru transparent de cleștar in care se afla depus corpul neînsuflețit al Albei ca Zăpada, înconjurata de cei șapte pitici de gradină, toți împietriți (ad-litteram) de durere, cu câte o ceașcă de cafea in mână, care-i ajută să stea la priveghi în stare de veghe. Artistul plastic a fost neobișnuit de inspirat, reușind să surprindă în piatră până si aburul înălțându-se din cele șapte cafele. Ba chiar si aroma cafelei, ceea ce-i derutează teribil pe trecători, făcând-i sa intre fără voie, de-a valma, claie peste grămadă, în cafeneaua din vecinătatea mausoleului. Despre frumoasa adormită albă ca zăpada, depusa, la vedere, in cilindrul de cleștar, se spune ba că ar fi fost soția Măscăriciului si amanta Regelui, ba că invers, dar nimeni nu mai știe cu precizie ce si cum, pentru că faptele s-au petrecut tare demult si au fost prescrise între timp.
Este căderea monarhiei sa acorde ranguri si sa întrețină iluzii. Dar, apropo, tu ce rang ai prea-cinstite?
UPDATE: Si pentru că lucrurile nu sunt niciodata asa cum a-par, nici chiar atunci cand se dovedesc „a fi altceva” decat a-păreau, ar fi timpul sa precizez ca povestea regelui-măscărici, insirată extrem de fragmentar si selectiv in aceasta comedie, necesită unele amendamente. Regele n-a murit asa cum s-a narat in istoria oficiala, ci si-a inscenat moartea, substituindu-i-se măscariciului. Satul de monarhie si de corvezile canoanelor impuse de această postură, a aranjat pe sest un schimb de locuri cu măscariciul (fiind una si aceeasi persoană acest lucru nu a fost greu de făcut), iar apoi, cu acordul prietenului sau (amamdoi avand un simit al umorului iesit din comun) au convenit sa-i administreze acestuia o licoare a somnului, exact precum cea folosita in Romeo si Julieta, prin care acesta sa fie adus intr-o stare de moarte aparenta. Măscariciul s-a îmbrăcat cu straiele regelui, a băut licoarea si „a murit subit”… fiind apoi „imbalsămat, mumificat, sanctificat si canonizat”, de formă, cu mare pompă. Regele (deghizat in măscarici) a asistat astfel la propriile sale servicii funerare (cam ca Ipu)… plângând in ho-ho-te de râs, în timp ce mumia Măscariciului adormit era depusă cu onoruri militare in basilica din mausoleul de la periferia centrului orasului din castelul monarchic. Dupa trei zile si trei nopti Măscăriciul s-a trezit din somnul de veci si a evadat din mausoleu, intr-o noapte, cu largul concurs la gărzilor care erau postate in vecinatate nu atat pentru a asigura paza, cât pentru a păstra protocolul intru gloria eterna a fostului rege si pentru a atrage turistii in zonă. Desigur ca disparitia mumiei regale a fost constatată la un moment dat, dar Consiliul de Coroana a avut grija sa ascunda evenimentul, sigiland cripta sub pretexte cusute cu atza galbena. Ulterior, cand lumea a mai uitat de fostul rege (lumea uita foarte usor) a fost adus un sicriu de sticla din alta poveste cu o frumoasa din padurea adormita, alba ca zapada (despre care n-ar fi de mirare sa aflam ca este de fapt o cenusareasă oarecare), mormântul fiind apoi re-inaugurat si redat circuitului turistic. Măscăriciul evadat s-a evaporat (sau s-a sublimat), disparand misterios din atentia publicului, angajandu-se ca clovn la un mare circ de stat al soarelui, unde a fost star, până cand s-a pensionat si s-a apucat de gradinarit, intr-o suburbie superbă a unui oras oarecare (asta fiind deja altă poveste), reunindu-se acolo si cu regale decapitat si exilat, care a revenit sa locuiască in acelasi trup cu vechiul sau prieten Măscăriciul, doua finite, un singur cap, si desigur împreuna cu sotia sa (si ea aceesi, chit că usor metamorfozată de întâmplări si de trecerea anilor. Pana la urmatorul updatecare o sa releve că lucrurile nu sunt niciodata asa cum a-par, nici chiar atunci cand se dovedesc „a fi altceva” decat a-păreau, am re-încălecat pe o sa si-am plecat la o paradă asa.
M-am luat cu una, cu alta, am alunecat la valeeee, am derapat (din imaginar in prea cruda si devoratoarea realitate)… Lenes fiind m-am lenevit inca si mai abitir la cote apoteotice (habar nu am cum am reusit sa-mi sporesc lenea in asa hal pe noi culmi, desi parea ca atinsesem maximul posibil in aceasta directie, oi fi vreun geniu in materie), m-am lasat acaparat de blazare, resemnare, lehamite (si aici am trecut la un nou nivel, mult mai inalt), mi-am umplut/petrecut/irosit/istovit vremea cu prostii, cu nimicuri, cu hârjoane, cu melancolii, apatii, am despicat firul in paispe, de fiecare data cand mi s-a oferit in dar (grecesc) un capat de fir, am asteptat (in zadar) sa-mi treaca ipohondria, am dat in sinea mea vina pe anturaj (in special pe cineva anume), etc si uite asa n-am mai postat nimic la rubrica povestiri de nimic in proza scurta. Nu ca ar fi fiind vreo mare necesitate in acest sens, ori vreo absenta notabila pe Arca lui Goe, din aceasta cauza, dar orisicat. Nu sunt in postura de a rezolva dintr-o lovitura aceasta „problema”, dar am dat intamplator peste ceva care ar putea fi o mica piedica in calea uitarii, un nod in batista (sau in velatura) inainte de a se consfinti ireversibil iesirea din peisaj a ideii de povestire de nimic in proza scurta. Asadar iata ce am gasit, un comentariu al unui oarecare anonim Rareș Mocanu:
„Am fost să vedem casa memorială a lui Ion Desideriu Sîrbu, dizident din perioada comunistă după a cărui viață s-a scris ”Cel mai iubit dintre pământeni”. Ajungem în preajmă, trecem pe lângă ea fară să realizăm și întrebăm un localnic. El o sună pe doamna cu cheile. Ea coboară din bloc, ne dă cheile și ne spune să ne ducem și, dacă vrem să cumpărăm ceva, să luăm de-acolo și să lăsăm banii pe măsuță. Noi întrebăm, mirați: păi aveți încredere așa, în oricine, că nu..? Răspunsul m-a marcat pe viață: ”Cine îl caută pe I D Sîrbu nu umblă cu de-astea.” (parafrazez, n-am reținut formularea exactă)„
***
Nu ca e dragutza? Poate ca voi gasi in asta un imbold pentru a finaliza lectura romanului „Adio Europa”. L-am inceput si l-am lasat nesfarsit (precum Marin Preda, Delirul)… Daca in randul prea-cinstitului citiitor citit si unic ai Arcei lui Goe s-o gasi cineva care l-o fi citit l-as ruga sa nu-mi spuna cum se termina.
Da, da, stiu, ai dreptate măi dragă prea-cinstite cititor atât de citit si de unic al Arcei lui Goe, promisesem că te scot din ceata poftei de vorbe, rămasă suspendată in aerul ne/clar la diminetii din episotul trecut (din frumoasa zi de 9 iulie, ziua muzicii usoare, zice-se, interesati-va)… dar tocmai cand ma pregateam sa te scap pe portita dinspre maidan, sa vezi pocinog: am dat far-de-voie, far-de-nevoie si fara sa stiu cum intr-o gaură de vierme (wormhole) care m-a scos dicolo de pâzele albe, unde am facut (ne-rezistând ispitei) o scurtă-tură în-trecut. Ei, intre timp am gasit de-acolo-ncoace o scurtă-tură spre prezent, însa daca tot am fost în-trecut de-cu seara de viteza combiata a întunericului si luminii diafane, atunci fie ce-o fi, zic, n-o fi foc (fara fum) daca va mai las pret de un bob zabava in ceata verbala de pe 9 iulie, ca sa va povestesc mai întai prin ce trecui. Azi dis-de-dimineata (sa fi fost vreo doua-trei zile de atunci, ca era intr-o sambata) am lasat in urma casa mea draga si adormita si m-am strecurat afara, in lume. M-am deplasat neobservat (ca nu era nimeni pe strazi), mergand cu vieza pasului (c) pana la marginea orasului, si acolo am intrat in padure, cu gandul sa ma afund, pe traseul rosu, in amonte pe firul apei pana spre dimineata orasului vecin, urmand ca pe urma sa ma inturnez la domiciliu pe strazile puse la dispozitia pietonilor de catre primaria oraselor. Dar pas de a-mi reusi figura. Am intrat in padure pe cararea cunoscuta, doar ca, in loc sa ma afund ma trezeam in mai putin de un minut, dupa doar cativa pasi (facuti dincolo de puntea de peste pârâu) inapoi de unde plecasem… Spatiul padurii se curbase ametitor de mult incat pana si caprioara lui Nicolae Labis ajunsese dintr-un salt (spatio-temporal) tot acolo, in chiar clipa de dinaintea fatidicii impuscaturi… Caprioara (o erbivora de o ingenua naivitate), continua sa soarba cu nesat apa din pârau (de parca ar fi fost acelasi apa si aceeasi vreme), intuind ea cumva ca pe mine nu ma cheama Nicolae (ci dl.Goe), ca nu-l am pe tata cu mine si ca pusca-i doar un cuvant (in vânt). Eu insa, in fata unei asemenea intamplari bizare ( enigma in-explicabila), am cazut pe ganduri… Aflat in imposibilitatea de a strabate timpul si spatiul pana inspre dimineata orasului invecinat, (in cuda dorintei mele) m-am asezat pe bancå (banca de la marginea padurii), incercand sa refac planurile astfel incat sa ajung totusi înapoi la dulcea mea casutzå adormita, la momentul oportun, pre-stabilit, al unui mic dejun (bucolic) in familie, in curte, la masa de sub umbrar, cu omleta, cafea, tarte si taclale. Timp as fi avut. Din cauza cåprioarei care facea nestingherita cercuri pe ape, si uitand-mi o clipa de esenta mea literara, mi-a venit asa deodata, dorul de tata, de parca m-as fi aflat in de-plina tinerete fara batranete si viata fara de moarte, si anume in valea Plangerii si a aducerii aminte. Dar deh, ia-l pe tata de unde nu-i. O fi la vreo tzuica cu tatal lui Nicolae Labis. Si cum stateam eu asa pe banca, incordandu-ma sa ma extrag din acea concavitate spatio-temprala, s-a creat brusc (abrupt) o gaura de vierme in punctul cel mai sudic al continuumului local, trezindu-ma pe ne-pusa masa, håt-departe si devreme, intr-o epoca de aur, intr-un oras de provincie, unde un regizor, talentat si popular la acea vreme, turna un film intr-unul dintre castelele din oras. Era acolo un intreg popor de figuranti care dansau ametitor, caci era bal, in film. Eu eram in preajma regizorului, documentandu-ma chipurile (ca ziarist) pentru un articol despre eveniment, de publicat in gazeta studenteasca a orasului de provincie, asteptand totodata un mopment de respiro in filmari, in care regizorul sa-mi poata oferi un interviu. Eram foarte emotionat caci era abia al doilea interviu pe care trebuia sa-l iau si maestrul (extrem de rece si distant) ma intimida teribil. Primul interviu il luasem cu ceva vreme in urma lui Caligula aka Ovidiu-Iuliu Moldovan (Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca), si atat de novice si de lipsit de inspiratie in alegerea intrebarilor am fost incat, in final, mai mult de jumatate dintre intrebari au fost sugerte de Ovidiu insusi (el a centrat, el a dat cu capul). Insa momentul asteptat se incapatana sa nu apara, caci regizorul avea de furca cu un tanar actor al teatrului din orasul de provincie, care nu reusea sa duca la bun sfarsit o scena simpla, banal de simpla. Trebuia sa iasa afara pe tereasa castelului, si sa puna o pelerina pe umerii goi ai unei contese si apoi sa se apropie discret de urechea acesteia si, zambid, sa-i sopteasca ceva… Regizorul i-a explicat de nenumarate ori mototolului cum sa faca (in loc sa-i arate pur si simplu cum så facå, asa cum ar fi procedat mai mult ca sigur Lucian Pintilie sau Charlie Chaplin), dar Fanica al nostru se crispase de tot si in loc sa fie atent la contesa, se tot uita, intorcandu-si privirea, total aiurea in contex, spre maestru, ca sa vada din expeseia acestuia daca reusesteste sau nu sa-i faca pe plac in felul in care joaca banala scena. Ceea ce nu se intampla deloc, deloc, deloc… „Nu e bine Mirea, nu e bine. Ti-am spus de o mie de ori. Uita-te la contesa nu la mine”. Mai ca-mi venea sa zic, då må maestre ca o joc eu. Intre timp se cam inserase si operatorul a trebuit sa aprinda niste lumini si faca nu stiu ce ajustari la camera… Dupa indelungi chinuieli, in sfarsit, scena s-a jucat dupa pofta inimii maestrului, iar eu asteptam cu speranta ca se va ordona pauza in care voi reusi in sfarsit sa iau regizorului interviul pentru gazeta. Ti-ai gasit. Regizorul secund (o dama scunda si extrem de volubila) s-a apropiat si a zis: „Nu e bine. S-au aprins luminile in blocul de vizavi (bloc cu sase etaje) si luminile alea au intrat in cadru.”. Am crezut ca maestrul o sa explodeze. Noroc cu dama scundå care juca rolul regizorului secund, care a zis ca stie ea pe cineva la primarie si o sa-l roage sa intervina si sa taie curentul pentru o jumatate de ora in blocul cu pricina, ceea ce s-a si facut cat ai bate din palme. Scena s-a re-filmat, a iesit cum a iesit si asta a fost totul, pentru ca apoi a venit cineva important (habar nu am cine era) si l-a luat pe regizor pe sus cu masina. Omul mi-a aruncat peste umar: „Nu te supara te rog. Vino maine.”. A doua zi am venit eu dar in zadar, ca nu s-a filmat in acea zi. Am plecat direct la gara si de acolo am luat trenul care m-a adus, prin (efect) tunel, inapoi pana aici, la marginea padurii pe banca. Intre timp caprioara lui Labis disparuse in neant. M-am ridicat agale si am pornit-o spre casa. Si pentru ca mi-a poposit in minte (chiar ca habar n-am cum, total anapoda) imaginea lui nenea Iancu (taticul meu literar de duioasa amintire), care de obicei isi avea izvorul inspiratiiei literare prin berarii si braserii, m-am oprit si eu in patiseria florentina (un soi de tramvai 16 retras la depou), chipurile in acelasi scop, documentar. Am comadat un capucino, si invaluit in muzica frantzuzeasca ce se prelingea din plafon, i-am studiat discret pe consumatori… incercand sa mi-i imaginez ca eroi de momente si schite. Cativa chiar ar merita sa fie astfel imortalizati in galeria prozelor scurte pe arca lui Goe. Cum le-o fi norocul. Cum or vrea muzele. Deocamdata insa, daca tot am antamat inca un front, doua, de lucru in proza scurta ce va sa vie (ei as, ce esti copil), sa revenim la pofta de vorbe si la drama extragerii din ceata acesteia, pe portita dinspre maidan. „Madam binevoiti a-mi da drumul de aici de urgenta”. „Ei bravos, da stii ca-mi placi.. Dar ce te tiu eu?”.
1. pro-Zei (îi lipsește poezia) – invers – Oferă oricărui lucru destul „timp” și el se va transforma în opusul său. Inevitabil… inconturnabil… inexorabil… indubitabil. Și pentru că, (după) cum (bine) se știe, timpul nu există (lumea desfășurându-se de la sine într-o atemporalitate deplină și înfricoșătoare, da, da, nu te mai tot mira ca prostul în bâlci), înseamnă că, de fapt, fiecare „lucru” este (de la bun început şi până la tragicu-i sfârşit) inversul a ceea ce este. Viceversa. Iubita frumoasă este urâta urâtă. Dragostea este dispreţ. Iubirea e ură şi tot asa. Fii deştept, vei fi prost. Fii tânăr, vei fi bătrân. Există, vei fi ex-terminat. Andrei Pleşu este Gigi Becali. Singurul imuabil, ce rămane perpetuu el însuşi, mereu egal sieşi cu zero, este dl.Nimeni, de altminteri singurul care (deşi absent, absint şi neantic) întelege perfect ce spunem noi aici (nimic). Nimicul este sigurul „lucru” (?!!!?) care îşi este sieşi opusul. Inversul lui „nimic” este (tot) „nimic”. In niciun caz inversul nimicului nu este ceva (ceva este, fiind, inversul lui altceva)… Cei dintâi vor fi cei din urmă. Adună-te (de pe drumuri), te vei risipi. Răspândeşte-te (în lume), vei disparea. Fii deschis la minte, vei fi încuiat, fi luminat, vei fi obtuz… Inspiră(-te), vei fi expirat. Fii dumnezeu, vei fi (ca) dracul. Şi viceversa. Cei din urmă vor fi cei dintâi. Viceversa. Mă ai înţeles? Ai înţeles ceva? Ai înţeles pe dracu. Şi nu că n-ai înteles nimica (ce Dumnezeu să fi înţeles), ci ai înţeles altceva. Ai înţeles invers. Pe dos. Aiurea. Anapoda. Indiferent ce eşti, ce ai, ce crezi, ce speri, ce faci (apropo ce mai faci?)… fi pregatit pentru invers. Vei fi nepregatit. Dumnezeu cu mila. Dracul cu sila. Şi tu cu poanoasele. Orbule, în tranzitie (petrecere) către nimicul absolut, picat ca musca-n lapte, „în epica săracă… (un om pe moş jucând, devine ce se joacă)„… Te-ai „trezit” fără de voie într-o realitate incertă, confuză, ambiguă, scăpătată, consumată, (ca şi) inexistentă, o realitate în care tot ceea ce există, există pentru că nu există, şi tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă pentru că nu se întâmplă. Nu se întâmplă nimic. Nicio surpriza. Nicio sperantă. Fiecare efect se opune (total) cauzei care l-a produs, anuland-o. Vei „adormi” fără de voie într-o realitate incertă, confuză, ambiguă, scăpătată, consumată, (ca şi) inexistentă, o realitate în care tot ceea ce există, există pentru că nu există, şi tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă pentru că nu se întâmplă. Nu se întâmplă nimic. Nicio surpriza. Nicio sperantă. Fiecare efect se opune cauzei care l-a produs, anulând-o. Dar… Dacă „azi” eşti prost, urât, sărac, bolnav, bătrân, nefericit, bucură-te. Vei fi viceversa. Cândva. Cât ai clipi. Vei fi ceea ce eşti: opusul tău, în acest univers invers si inexistent. Oferă oricărui lucru destul „timp” şi el se va transforma în opusul său. Inevitabil… inconturnabil… inexorabil… indubitabil.
2. pro-Zel (triunghiul Bermudelor): – Dupa cum bine se stie (?!), numerele 1, 2, 3 sunt magice. Nu sunt singurele numere magice dar sunt numerele magice de baza… din care deriva (aproape) toate celelalte magii. Despre magia lui unu si lui doi (care impreuna fac trei), ca si despre magia altor numere (e, i, pi y comprise), am mai pomenit si vom mai pomeni poate alta data. Acum insa este vorba despre trei. Magia simbolica a numarului 3 se poate identifica cu usurinta intr-o mare de situatii, pretutindeni in spatiul complex si multi-dimensional al universului uman si inuman: „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh este treimea către care îşi îndreaptă toţi credincioşii speranţele şi rugăciunile. Datorită acestei noţiuni, numărul trei’ a căpătat valenţe noi. El semnifică unitatea şi întregul, o entitate completă. Multe din evenimentele majore din Biblie se întâmplă în trei zile sau în a treia zi. Învierea Domnului are loc a treia zi, după ce fusese răstignit şi înmormântat. Numărul trei are adesea semnificaţia de mântuire, de izbăvire din necaz. Moise îi cere Faraonului să îi lase pe israeliţi să meargă trei zile în pustiu şi să aducă închinare lui Dumnezeu. Tatăl Sfânt se arată poporului său pe muntele Sinai, după ce acesta s-a rugat şi s-a sfinţit trei zile. Dărâmaţi acest Templu şi Eu îl voi ridica în trei zile’, le spunea Iisus evreilor, referindu-se la Templul trupului Său’„. Dupa cum spunea (precum altii) si Sergiu (un sergiu oarecare, erou secundar al unei pvestiri de nimic, intitulata „O betie, doua betii”) ce n-a fost inca scrisa – ceea ce n-o face insa sa fie mai putin existenta), Sfanta treime este si unime… la fel precum cele trei quarkuri care alcatuiesc protonul ii confera acestuia sarcina electrica elementara egala cu „unu” (2/3 + 2/3 – 1/3 = 1). Mult trei in acest Univers. Eu unul trebuie sa am grija de trei cate trei… De trupul, de sufletul si de mintea mea. De trupul, de sufletul si de mintea sotiei, de trupurile, sufletele si mintile copiilor mei… Intrucat nu sunt Dumnezeu (cel putin dupa stiinta mea de acum) felul in care port de grija sfintelor treimi mai sus pomenite (dar si multor altora pe care le trec sub tacere), este departe de a fi unul total… Ajut si eu cum pot (cand mai mult, cand mai putin), lasand (de voie, de nevoie) libertatea fiecarui „quark” de a se ajuta si singur cu resursele sale interioare… pe care trebuie sa contez ca pe mine insumi (unul)… In fine, m-am luat cu vorba, si am deviat de la subiect, in interiorul subiectului (vast, loc cat cuprinde pentru rataciri, regasiri, recreatii)… Sfanta treime pe care voiam s-o aduc nitzel in actualitatea cuvintelor este o alta, formata din: entitatea care vorbeste (bunaoara eu, palavragiul), entitatea despre care se vorbeste (bunoara magia numarului trei, sau alte baliverne) si entitatea careia i se vorbeste (bunaoara tu, martorul, spectatorul, observatorul mut ca lebada murindă)… (O „tri-lemă” din care nu se poate iesi, am zis?)
3. pro-z-Elitism (dl.Plesu, un leu si 71 de ani): – în curs de articulare.
4. pro-Zeu (Eros): In tinereţe dl. pre-pre-Liiceanu a trăit foarte mult şi şi-a construit o carieră solidă, pentru ca îşi săruta soţia în fiecare dimineata (ceea ce îi aducea noroc, spor şi încredere neţărmurită)… Fiecare zi era pe atunci o auroră spectaculoasă. Pe acum lucrurile s-au schimbat. In fiecare dimineata dl. Prepeliceanu trăieşte cu 5 ani mai puţin, întrucât nu-şi mai sărută soţia. Nu are cum, căci soţia sa doarme în camere separate, iar d-lui nu-şi permite să intre în acele camere separate şi s-o deranjeze din somn, cu asemenea superstiţii puerile. Nu e de mirare că nici cariera d-lui pre-pre-Liiceanu nu mai e aşa de aureolată ca pe vremuri. Deh, ale bătrâneţii valuri.
Informatia inseamna putere. Pentru a putea face ce vrei, pentru a-ti urma dorintele si pentru a le premedita satisfacerea trebuie sa stii, sa cunosti, sa intelegi, una, alta, sa ai acces la informatii, dincolo de coaja subtire a lucrurilor, dincolo de suprafata vizibila a realitatii. Altminteri risti sa fii ridicol (ridicolă), inadecvat, in contratimp si in răspar cu realitatea. Bunăoară acum ar trebui sa stii ce-i in mintea lui (a ei), a colegului tau (a colegeii tale). E dragut (e nostimă), e sexy (ah), e binevoitoar (e receptivă), ii sclipesc ochii, flirtează cu tine fără rusine, dar… cat de departe o fi dispus (dispusă) sa meargă? N-o fi din partea lui (a ei) doar o joacă nevinovată sau nici atat? Nu cumva ti se pare? Pentru ca vrei sa ti se para (caci deh ai motive, Dumnezeule si cate motive, dai pe dinafara de atatea motive si motivatii). Dar (vai) e insurat (e maritată). O conta? Ah, daca ai stii, daca ai stii! Ai putea sa-ti calculezi miscarile, sa faci pasul urmator, nu sa stai asa ca prostul (ca proasta) cu ochii in soare. Informatia inseamnă putere. Si iata că stii. Universul te ajuta, iti vine in intampinare si iti livreaza informatia. Da, acum stii ca el (ea) te place, te vrea si e dispus (dispusă) să meargă mai departe, daca si tu vrei. Ce să faci? Cum să faci? Altora le e simplu, le e usor. N-au complexe. Tu ai. Iti faci. Dacă individul (individa) o fi vreun dubios (dubioasă) si ramane agătat (agătată), obsedat (obsedată), si iti face probleme, complicatii, de nu mai scapi de el (de ea)? Ah de-ai stii. Informatia inseamnă putere. Si iată că stii. Nici vorba de complicatii, si el (ea), colegul tau (colega ta) nu vrea decât o aventură, scurtă, intensă, un bonus (pe care il meriti din plin), o compensatie pentru viata asta anosta, de rahat, mizerabilă. Universul iti ofera generos si aceasta informatie. Acum stii. Poti actiona. Poti sa faci pasul tău. Iata te-a invitat la o cafea in pauza de pranz. Ti-ai aranjat sa lucrezi de acasă pentru dupa-amiază. Poti sa-l inviti (s-o inviti) la tine. Stai aproape. Sotul (sotia) nu e acasa. Ah, esti însurat (esti maritată). Ei si? Mai dă-l dracului de bou (mai dă-o dracului de vacă). Si asa ti-a mancat zilele, ti-a facut viata mizerabilă. Nu contează. Nu mai contează. Si nici nu e treaba lui (nu e treaba ei). E ceva intim, doar al tau, e secret. Nu trebuie să stie. Nu trebuie sa afle. Oricum asta nu schimba nimic intre voi. Ce atatea complexe? Ce atatea fasoane? Ia să-l suni (să o suni) ca sa vezi dacă e acolo unde stii tu că e. Să nu-ti facă naiba vreo surpriză. Sa te trezesti cu el (cu ea) pe cap. Să-ti strice distractia, cu complicatii inutile. „Bună iubi, ce faci? … Voiam să te sun mai devreme dar m-am luat cu treaba si nu mi-am dat seama cum a trecut timpul, iar acuma, în doua minute, trebuie sa intru intr-un meeting on line. … Bine, hai ca nu te retin. … Da dragul meu (draga mea)… Si eu te iubesc… Ne vedem diseara. Pa!” inchizi telefonul si adaugi ca pentru tine „Fuck you. Hai siktir să mă pupi in cur.” Te intorci la masa unde el (ea), colegul tău (colega ta), complicele (complicea) te asteptă zambindu-ti săgalnic. Acum stii. Universul si-a facut datoria, te-a informat. E randul tau sa actionezi. Mingea e in terenul tau. Dar dacă n-o s-o poti face? Daca o sa te blochezi? Simti deja mii de fluturi in stomac, ca pe vremuri. El (ea) e mai tânăr (tânără) decât tine. N-o sa te faci de râs? N-o sa te coplesească emotiile? Daca faci infarct? S-au mai văzut cazuri. Ah, dacă ai stii. Informatia inseamna putere. Dar astazi universul este generos cu tine si te lasa sa stii că n-ai de ce să-ti faci grij. Că o să te desurci admirabil. Că vei fi în extaz. Il inviti (o inviti) la tine acasă si el (ea) acceptă. In sfarsit vei avea parte de sex ca în filme. Si atunci de ce mai exista senzatia asta de gheara in piept, aceasta retinere stupidă? Ce mai lipseste? Ce informaitie mai e necesară? Ce nu stii încă? Si universul (stapanul informatiilor) caută si-ti mai oferă încă o informatie, poate ultima, decisivă: mâine vei muri. In mai putin de 24 de ore vei muri. Ceva mai precis în 17 ore, douazeci si ceva de minute, vei muri. Intr-un accident. O masină te va spulbera pe trecerea de pietoni. Brusc memoria ta incepe sa functioneze înainte si-ti amintesti cu claritate această întamplare din viitor. Abia dacă ai o fractiune de secundă să-ti întorci priverea si să vezi masina venind… drept spre tine, în plină viteză. N-ai vreme să remarci niciun detaliu, nu apuci să vezi chipul celui aflat la volan, doar culoarea masinii. Atât. Apoi esti proiectat (proiectă) prin aer si vezi totul printr-o peliculă difuză de sânge care-ti acoperă ochii. Nicio durere. Creierii ti se împrastie pe asfalt, rosu-alb-gri, creierii aceia cu care colectai si prelucrai informatii. Ficatul ti se sparge ca o băsica, amestecand-se cu sânge, cu limfă, cu fiere. Organele genitale care ti-au intermediat accesul la extaz si paradis, sunt amestecate cu maţele si cu fecalele din fostul tău trup. Doar inima rămâne intactă, printr-un miracol, gata de a fi prelevată pentru un transplant. Si medicii o vor preleva de îndată ce ţi se va constata decesul, la spital. Moartea clinică. Poftim, acum ai toata informaţia. Acum, doar acum. Peste o ora totul ti se va sterge automat din minte. Vei uita toate amintirile din viitor. Ti se vor reseta prin orgasm. Si tu stii asta. Informatia înseamna putere. Acum, că ai toată informatia din lume, mai poti să te bucuri de mică ta aventură în desfasurare? Ce să faci? Să ii spui lui (ei) că ai glumit, că a fost doar o joacă, un capriciu, că te-ai răzgândit, că nu poti s-o faci? Si să alergi apoi să-ti re-aranjezi ploile, să-ti re-ajustezi programul anume, pentru un altfel de mâine, născut dintr-un altfel de azi, asa încat să nu fi acolo, pe blestemata trecere de pietoni, la întalnirea cu moartea. S-o eviti, s-o păcalesti, s-o amâni, asa cum ai făcut si până acum în fiecare mizerabilă zi a pretioasei tale vietii. Acum, repede, până când nu vei uita, până când nu ti se va sterge din minte amintirea trupului tău de mâine, însirat pe asfalt. Si dacă va fi în zadar? Dacă oricum nu vei putea să înseli destinul si să-ti salvezi viata? Cum rămâne cu dorinta ta de a intra în atingere cu extazul acesta iminent? Ce se va alege din latura hedonista a fiintei tale? Tremuri. Cum să mai ai chef pentru o amărâtă de partidă de sex ambulant? Cum? Si totusi. După câte se stie proximitatea mortii este cel mai puternic afrodisiac. Dacă o catastofă iminentă si inevitabilă ar ameninta Pământul, în cele mai multe dintre scenariile cu putintă, ultimele zile ale omenirii ar fi o orgie planetară, în care gemetele extazului se vor amesteca cu cele ale agoniei. So, yes. Fuck me baby! Now!
Terminasem clasa a-VIII-a si fusesem admis la un liceu de mare prestigiu, dupa un examen cu peripetii si concurenta acerba. Am intrat (vai mie) la limita caci, cu o frivola inconstienta, m-am prezentat la examen fara nicio pregatire, bazandu-ma exclusiv pe „talent”. Nu numai ca nu facusem „meditatii” (pe care parintii mei oricum nu si le-ar fi permis) dar n-am facut nicio pregatire speciala pentru examen, in afara de ce învatasem la scoala in timpul anului, ceea ce mie mi se parea ca trebuie sa fie absolut suficient. Câtă vreme ceilalti stateau in casa si toceau la mate si la romana eu profitam de vremea buna si jucam toata ziua fotbal afara. In clasa a-VIII-a eram deja independent cu lectiile si cu examenele asa ca parintii mei nu interferau aici. Mama ma mai intreba din cand in cand daca n-am nevoie sa revad materia, sa memorez comentarii, iar eu ii raspundeam ca nu, ca am invatat in timpul anului si stiu, iar mama imi spunea, „Bine, am incredere in tine”. In prima zi am avut examenul la mate si ne-au anuntat (asa hodoronc-tronc) ca cine are chef poate opta sa dea al doilea exemen la fizica in loc de romana, caci doară era vorba de un mare-liceu-mare de mate-fizica, nu de filologie. Fara sa clipesc am hotarat sa dau la fizica. Din cei aproape 1000 de candidadti pe cele 180 de locuri, am fost 6 (sase) care am acceptat spontan propunerea de a evita examenul la limba romana. Pentru mine nu conta caci oricum nu facusem, nici pentru română, nici pentru fizică, vreo pregatire speciala, era asadar tot una din acest punct de vedere. Probabil ca daca n-as fi avut posibilitatea sa fac aceasta alegere ad-hoc (de care pe moment toata lumea s-a ingrozit cand a auzit ce-am fost in stare sa fac, familie, rude, prieteni, cunostinte, profesori) n-as (mai) fi intrat la acel liceu atat de prestigios. Eram asadar in vacanta de vara, inainte de a merge la liceu. Eram cu mama prin centru si ne-am oprit la un stand cu carti, caci deh, încă de pe atunci eram mare „cărturar”, iar acolo am vazut un volum cartonat care se intitula „Astrofizica generala”. M-am uitat prin el si am ramas cu gura căscată. Eu, mare pasionat de astonomie, stiam câte ceva despre cum functioneaza uinversul din niste povesti spuse de tata si (mai ales) dintr-un manual de Astronomie pentru liceu, scris prin anii 50-60 (da, da, pe vremea aia se facea astronomie in liceele cu profil real), asa ca ceea ce vedeam in cartea cea noua m-a lasat siderat. Astrofizica facuse progrese remarcabile de care eu habar nu aveam si care se insirau, capitol dupa capitol, in cartea aceea. Am inceput sa ma milogesc de mama sa mi-o cumpere. Costa 13 lei. Enorm. Eram oameni saraci, intr-o tara saraca, intr-o eră săracă. 13 lei pe o carte (inutilă) de Astrofizică era mult. Si la modul absolut (căci era pretul pâinii pe doua zile), si la modul relativ (căci putea părea o cheltuială absolut inutilă in ochii oricui altcuiva in afara de ai mei). I-am spus mamei că e carte care o să-mi trebuiască, întrucat eu asta vreau să mă fac, astonom, iar librarul mi-a cântat în strună, „Da doamna, stiinta e viitorul. E o carte care o sa-i trebuiasca la liceu”. Mama „s-a lasat pacalită” si zicand (iarasi) că are încredere în mine mi-a cumparat cartea. Deh, eram baiatul mamei si doar ce intrasem la cel mai prestigios liceu… Am citit cartea din scorta in scoarta, si am invatat lucruri uimitoare de acolo. De cateva ori am avut ocazia sa impresionez pe cate cineva (unul, alta) cu cunostintele mele de astonomie, dar astronom nu m-am facut (si slabe sperante sa mai ajung vreodata) si altminteri cartea nu mi-a trebuit (intrucat n-am făcut niciun ban cu astofizica, nici cât să recuperez cei 13 lei platiti de mama). Acuma când am câte odata ocazia să constat că iarasi am rămas în urmă cu progresele astofizicii, mă incearca asa o senzatie de disconfort pentru că am mintit-o pe mama, după cum se va fi dovedit pana la urma.
Cand vorbesti (in scris) despre (mai) nimic, apoi atunci trebuie sa o faci cat de cat frumos si ingrijit, captivant (daca se poate, ah de-as putea). Iluziile se vând bine numai si numai in ambalaje sofisticate, atractive, inselatoare, asa incat curiozitatea, efortul si placerea despachetarii (a micii calatorii de la ceva-ul imaginar asteptat, pana la nimicul oferit) sa fie o placere in sine, o minciuna incitanta si distractiva, care sa-l zapaceasca intr-atat pe „spectaor” incat sa-l faca sa uite si sa ierte ca de fapt n-a primit nimic, dupa cum dealtfel fusese anuntat ex-plicit, a-prioric (chit ca i se livrase la pachet si speranta vaga a unei surprize in contra acestui anunt frust si categoric: ni-mic)… Drumul catre nimic trebuie sa fie emotionant… Iar emotia este ceva… nu-i asa? Ceva important, esential, indispensabil, nimicul si/sau alte ceva-uri (pi-pernicite) ramanand doar (simple) pretexte si prilejuri pentru starnirea emotiilor care sunt totul, totul, totul. Putem trai fara orice, fara mancare, fara apa, fara aer, fara haine, fara masina, fara telefon, fara internet, fara sex, fara bani, fara alcool, fara cascaval, fara apreciere, fara respect, fara incredere, fara dragoste, chiar si fara iubire si fara speranta, dar nu fara emotii. Fara emotii nu. Nu. Emotiile sunt totul. In viata. Sunt viaţa. Sunt insasi viaţa. Poate exagerez, dar (pentru cunoscatori) viata insasi este o exagerare. Imnensa. Si trebuie sa exagerezi in pas cu ea pentru a ramane viu, Si atunci probabil ca nimicul este cel mai bun, mai eficient, mai pur si mai lejer vehicul al emotiilor autorului (de preferat autentice) catre sarmanul spectator. De aceea noi unul (dl. Goe) promovam cu atata obstinatie povestirile de nimic in proza scurta… chiar cu riscul de a-l inhiba pe spectaor (prea-cinstitul cititor citit si unic la Arcei universale a lui Goe)… ingrozindu-l, speriindu-l in fata teribilului adevar (intuit sau revelat pana la urma) ca frumusetea (nu) se bazeaza pe nimic, reducandu-l astfel pe acel sarman la tacere, in plina si deplina libertate gratuita de exprimare. Ofera totul pentru a fi convertit la nimic. Ia de aici, neamule (semen al meu, nu intru ratiune, ci intru emotio-n-are)… Stiu, stiu, pana acuma n-am zis nimica, ti-am irosit timpul aiurea (timpul pierdut cu lectutra de pana in acest punct), cu palavre. Abia de aici incolo incepe povestea de nimic in proza scurta a zilei. Te-am fiert un pic in oala seaca dar iata in sfrasit si proza:
In scoala generala era o gagica din calsa a-IV-a A (apoi a-V-a A si tot asa pana intr-a-VIII-a A), pe care toata lumea, in mod unanim, o considera cea mai tare, cea mai frumoasa, cea mai plina de sexapel, cea mai râvnita, cea mai dorita, cea mai intangibila… Sa te apropii de ea si sa-i captezi prietenia, atentia sau (macar) bunavointa, fie si pentru o clipa doar, era o provocare, o incercare riscanta si pentru baieti si pentru fete. Partea ciudata era ca, in realitate, creatura nu era chiar asa de frumoasa si seducatoare, ci dimpotriva era chiar un pic sleampata. O fetita rosacata si pistruiata (cam ca Becky din Tom Sawyer), cu un oarecare chic dar nu cine stie ce, un pic bondoaca si grasuta, chiar urâticå in comparatie cu alte cateva reale frumuseti de prin scoala. Si atunci de unde pana unde acea aura magica, persistenta si generalizata? De unde aceasta orbire? Ei bine n-o sa-ti vina sa crezi dar toata aceasta popularitate i se datora numelui unic pe care-l purta. Pe creatura o chema Graţiela. Un nume unic in scoala. Auzi tu, Graţiela. Graţiela. Aveam o multime de daniele, mariane, marinele, mirele, gabriele, adriane, sabine, mihaiele, simone, sidonii, otilii, violete, cristine, camelii, ane, ance, biance, chiar si cecilii si venere aveam mai multe, dar Gratziela era una si numai una si era suficient sa-i pronunti numele pentru a-ti starni imagiantia… pe-a ta si pe a altora. Ah, Graţiela, Graţiela…
In mod normal povestea de nimic in proza scurta a zilei ar fi putut sa se termine aici, dar na acuma, unde s-a dus mia, duca-se si suta. Supliment:
Gratziela era singura la parinti si locuia intr-un bloc vecin cu cel in care locuiam eu, doar ca spre deosebire de noi toti ceilalti copii care ne faceam veacul pe afara, Gratziela era scumpa la vedere. Iesea foarte rar la joaca si atunci cand venea era intotdeauna insotita de tatal ei care o supraveghea indeaproape. De jucat se juca numai cu o fata vecina de palier, una Aura care era din acest motiv destul de populara ca fiind singura care putea povesti ce-a mai zis sau ce-a mai facut Gratziela. Eram prieten bun cu Aura, care credea ca sunt indragostit de ea. Nu-mi dau seama, nu-mi mai amintesc, dar poate oi fi si fost un pic indragostit de acea Aura, caci daca stau sa ma gandesc, chiar era frumusica, agreabila si binevoitoare… Dar deh, mintea mea, ca a tuturora (mentalul colectiv) statea la Gratziela, Gratziela… si numai Gratziela. Cateodata Gratiziela iesea afara cu bicicleta (celebrul Pegas cu roti mici si sa lunga), facea cateva ture in jurul blocului, urmarita de pe balconul din fata blocului de mamica sau de taticul ei, si apoi intra urgent in casa. In spatele blocului era o banca. Daca apucai loc pe acea banca puteai s-o vezi pe Gratziela de foarte aproape in timp ce-si facea turele pe bicicleta. Eu nu aveam bicicleta, dar altii aveau asa ca erau in stare i se alture, de fapt s-o urmeze cu cativa metri in urma, formand un cârd in care participantii se intreceau in a fi pe locul doi, imediat in spatele Gratizelei . Nimeni nu indraznea sa o intreaca pe Gratziela, pana intr-o zi in care unul Cristi, disperat ca nu poate sa intre pe locul doi, a depasit-o pe Gratziela. Surpriza a fost totala. Gratzielei nu i-a venit sa creada. A inceput sa pedaleze disperata ca s-si recupereze pozitia in fruntea grupului. Speriat de intamplare Cristi a gonit si mai tare… Gratziela la fel… A inceput o cursa… pentru care Gratziela nu era pregatita in niciun fel. A derapat pe nisipul de pe alee si a cazut la cativa pasi de banca de pe care urmaream intrecerea. A dat mai intai un tipa scurt, ascutit, apoi a inceput sa urle de durere. Avea coatele, palmele si fruntea julite… Ceilalti biciclisti s-au speriat si au fugit care incotro ca potarnichile. M-am dus si am ajut-o sa se ridice si sa se aseze pe banca. I-am sters palmele insangerate cu batista mea (aveam batista in buzunar)… M-a privit printre lacrimi a multumire. Apoi a venit taica-sau si a luat-o in casa. Am ramas siderat pe banca. Nu mai fusesem niciodata atat de aproape de Gratziela.
Am intalnit-o odata dupa multi ani. Arata ca un căpcăun care o inghitise pe Gratziela.
***
Acum si aici o dedicatie speciala facauta (din senin) celor doi comentatori-contributori ai Arcei lui Goe, care momentan traverseaza o perioada silentzioasa, ambii cunoscatori si iubitori ai limbii franceze (in con-text), Stely si Neamtzu Tziganu, doamnelor si domnilor:
Si o recomndare de lectura, tot proza scurta in genul povestirilor de nimic Aici – Herr Muller
Si apropo de nimic, iata inca o recomandare de lectura: Scandalul gândirii. Perspective filosofice asupra nimicului, ca mica dovada a faptului ca nu suntem singurii care-si bat capul cu nimic. Nimicul este facut astfel sa para a fi mare lucru. Din nimic.
Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile asa ca atunci cand aveai randes-vous trebuia sa fii la locul si la timpul dinainte stabilite, pe care nu le mai puteai ajustata din mers. Singura marjă de tolerantă era „sfertul academic”, de lungime variabilă, in functie de temperamentul fiecăruia. De obicei el ajungea cu 5-10 minute mai devreme, nu neapărat din exces de punctualitate si/sau de nerăbdare, ci asa ca să-si dea timp să se acomodeze cu locul (răgazul pentru a fi de-al locului) încat să-si poată dedica mai apoi integral atentia asupra persoanei pe care o întalnea. In schimb considera că „sfertul academic” durează cinci minute, asa că dacă persoana în chestie întarzia mai mult de atât (cinci minute) întalnirea era compromisă, căci mai mult de atâta nu astepta. O dată o prietenă a insistat să afle de ce nu durează si la el sfertul academic măcar 15 minute ca la toata lumea. I-a raspuns simplu spunandu-i că in 5 minute el se gândeste cât se gândesc altii în 15 asa că, prin urmare, si la el sfertul acela tot atâta durează. Cunoscându-l bine (bine, bine), prietena a înteles că nu bagă în carti si că întocmai asa stau lucrurile asa că de atunci n-a mai întarziat niciodată mai mult de cinci minute la întalnirile cu el.
După ceva vreme fără puncte de inflexiune care să-i (mai) fi marcat legenda personală, iată-l sosit într-o frumoasă zi de azi. A ajuns ca de obicei cu câteva minute mai devreme, în fata cinematografului unde urma să o întalnească pe ea. Se înnorase si părea că o să înceapă să plouă asa că s-a adapostit după coloane, la zece secunde distantă de locul stabilit, de unde putea vedea foarte bine si intrarea în cinematograf, dar si piatzeta din fată. La fix ora stabilită a aparut si ea pe alee, pusă la punct, dichisita, îmbracată cu o rochie albă scurtă, simplă dar de mare efect, de neuitat. Pe fată i se putea sesiza deopotriva un soi de nerabdare dar si aer preocupat al cuiva care se ia foarte in serios în legatura cu ceea ce face, iar aceasta era o expresie liberă, necenzurată, o reflectare neprelucrată a starii interioare, lăsată la voia întâmplarii, pe care si-o îngaduie oricine atunci când nu stie că este observat. De după coloane si-a permis luxul de a mai fi pentru cateva secunde bune un observator atent si discret al acestui spectacol, apoi i-a iesit în întampinare. Privirile li s-au întalnit, iar expresiile fetelor s-au ajustat în mod adecvat pentru comunicare si contact. Si-au zâmbit, s-au îmbratisat, s-au sărutat… I-au rămas în minte (si în suflet) si aerul ei preocupat cu care venea la întalnire, nestudiat si necontrolat, de dinainte de a sti că el o vede, dar si trecerea spontană de la acea stare la o alta, radiantă si zâmbitoare. Când au iesit de la film se înnoptase, si începuse să plouă. Au pornit in grabă spre statia de taxiuri, dar când au ajuns în piata Prefecturii norii s-au rupt aruncând asupra orasului o ploaie torentială. Abia au apucat sa se adăpostească în fata librariei, sub terasa care-i proteja pe toti trecatorii prinsi acolo de aceasta întamplare. Piata era luminata al giorno de reflectoare si în aceasta lumina ploaia torentială de vara oferea un spectacol grandios martorilor inocenti. Nimeni nu îndraznea să iasă de la adapost, nici măcar posesorii de umbrele, căci ploaia aceea chiar era teribilă si nu dădea semne că s-ar opri prea curând. „Ce-ar fi sa alergam prin ploaie pana la statia de taxiuri”, i-a soptit el, fără să se astepte să primească un raspuns favorabil. Plimbatul prin ploaie, alergatul prin ploaie, mersul pe bicicletă prin ploaie erau specialitatea sa, o bucurie pe care nu si-o refuza niciodata cand avea ocazia (bucurie pe care avea sa o mosteneasca deplin si fiica sa)… Acum mai era si lumina reflectoarelor si spectatorii a caror atentie ar fi cazut integral asupra unor astfel de curajosi, iar ea, in general, era o fire mai discreta care evita sa fie in centrul atentiei unui public necunoscut… asa incat el a fost luat total prin surprindere cand a auzit-o raspunzandu-i: „Ok, hai sa alergam”. Au pornit-o in fuga prin ploiae si prin apa care mustea pe asfalt , traversand in goana piata pustie, improscand cu apa ce le tasnea de sub pasi, asa ca in zece – cinsprezece secunde erau deja uzi pana la piele, ceea ce facea alergarea inutila. S-au oprit rasufland din greu in mijlocul pietei, in lumina reflectoarelor, sub asediul nemilos al apei ce cadea din cer. S-au imbratisat si s-au sarutat. Martorii i-au aplaudat si i-au aclamat dand stralucire acelui punct de inflexiune, acelei clipe de pastrat in suflet pentru totdeauna. Au pornit-o apoi la pas, tianandu-se de mana, impacati cu ploaia si poate si cu destinul. Cand au urcat in taxi ea tremura ca frunza, buzele i se invinetisera, dar inca mai avea puterea sa zambeasca, iar el a inteles ca ea trebuie sa fie aceea, the one.
O seară calmă în familie, o cina tacută, apatică, după rutina obositoare a zilei, aceeasi, aceeasi, aceeasi… Ploua. Stopii lovesc fereastra verandei, iar pisica face acrobatii pe geam incercand sa-i prinda… Iti amintesti, zice el, de ploaia aceea care ne-a prins în centru când am iesit de la cinematograf când aveam noi rande-vous-uri?Imi amintesccă am făcut tâmpenia să alergăm prin ploaie si că aproape am facut o criză de spasmofilie si că am si răcit dupa aceea, asta-mi amintesc, zice ea. Surdină, tăcere, contrapuncte de inflexiune…
Punct. Puncte. Doua puncte: Trei puncte… de suspensie. Puncte de inflexiune, puncte critice, puncte, puncte… Punct gramatical (tatăl tuturor semnelor de punctuație). Punct geometric (nimicul matematic, zero dimensional). Punct de topire. Punct de fierbere. Punct singular. Punct si de la capăt. Viata noastră este formată din puncte. Câteva puncte, adimensionale, unite prin câteva linii imaginare. Esența vieții fiecăruia dintre noi consista in aceste noduri prin care suntem forțați sa trecem cu viteza amețitoare, prăbușindu-ne in ele ca-ntr-o gaură neagră, plonjând in adâncul lor infinit (agonie si/sau extaz) revenind apoi in „no time” înapoi, la suprafață, la aer, si la viața superficială care se consuma si ne consuma in așteptarea următorului nod, următorului punct de inflexiune. Alt punct, alt salt mortal.
In 1990, sonda spațială Voyager 1 a trecut de orbita lui Saturn, ajungând la 6 miliarde de km distanta de punctul (emergent) de origine. De dincolo de Saturn sonda a făcut o mulțime de fotografii celebrelor inele ale planetei, iar pe una dintre acestea se vede, in background, abia perceptibil, un mic si insignificant punct luminos: planeta Pământ. Atit, un simplu punct pe cer. In rest universul infinit si inutil. 99,(9)%, adică 99,999999999999999999… % din ceea ce contează pentru trupul, mintea si sufletul fiecăruia dintre noi se afla acolo, in acel punct si nicăieri altundeva. Durere, fericire, viată, succes, eșecuri, prieteni, ratări, iubire, ura, disperare, familie, dușmani, trecut, prezent, viitor, frica, speranță, dragoste, resemnare, dorință, atașament, trădare, agonie, extaz, totul (ni) se întâmplă acolo, într-un punct, într-o clipă.
Pale Blue Dot – A Great Speech By Carl Sagan
In viața fiecăruia dintre punctele care suntem, locuind într-un punct, se remarca puncte de inflexiune, (căci într-in punct încap o infinitate de puncte), întâmplări banale, nesemnificative in aparenta, care au darul de ne schimba fundamental drumul, destinul, puncte cheie in care ceva esențial este forțat sa se întâmple sau sa NU se întâmple, răsucindu-ne traiectoria si ființa pe suprafața acelui palid punct albastru evocat de Carl Sagan. Fiecare astfel de punct de inflexiune poarta in sine sămânța din care poate încolți oricând o mica poveste de nimic (despre nimic) in proza scurta. Merita explorate… In viața fiecăruia. Multe dintre ele sunt luminoase, vizibile încă in constelația cu amintiri. Altele însă sunt obscure, întunecate, ca niște găuri negre (in suflet). Acestea nu sunt vizibile cu ochiul liber. Nici cu telescopul, nici cu microscopul. Existenta lor poate fi probata numai indirect, prin efectele pe care le produc (si necesita inteligenta, răbdare si talent, geniu, poate, pentru cine o avea). Ne propunem pentru o clipa sa ne oprim atenția asupra unora dintre punctele de inflexiune vizibile, luminoase si sa stoarcem din ele mici proze scurte si povesti de nimic. Vor urma pe Arca lui Goe, câteva astfel de povesti cu si despre puncte de fuga, invitându-i si pe alții sa si le observe si eventual sa le trans-pună in proze scurte, pe ale lor, reale sau imaginare. Punct si de la capăt.
Niște exemple minunate de proza scurta-scurta (scurte ca o minijupa care te umple instantaneu de emoții) se găsesc pe la prietena noastră si rebela si adolescenta, de exemplu acestea: Noblesseoblige si aceasta Inspirație…. ori Lunea fictivă… Nu vizează ele spre puntate de inflexiune (precum cele pe care le avem noi, orbii, momentan in vedere) dar desenează un balet de cuvinte plăcut vederii, pe suprafața de cristal (impenetrabil ?!) a cotidianului, rezultând niște proze scurte si niște admirabile povesti de nimic, de parca ar fi fost scrise pentru publicare pe Arca lui Goe în secțiunea cu pricina.
Un surd cânta oda bucuriei (la mandolina)
Un orb o picteaza pe Gioconda (in ulei)
Un sociopat vorbeste despre iubire (la televizor)
Un mut recita o poezie de dragoste (unei autiste)
Spectacolul este fascinant.
Spectatorii sunt in delir.
Sau se prefac. Nu conteaza.
The show must go on.
Speranţele că vom pleca acasă în permisie s-au spulberat definitiv atunci când comandantul companiei ne-a anunţat că ne vom deplasa la şcoala de miliţie din localitate pentru a asigura paza obiectivului pentru 3 zile, întrucat elevii scolii, viitorii miliţieni, vor fi acasă în permisie de 1 Mai. Ne-am întristat (nevoie mare) dar apoi ne-am consolat (un pic) gândindu-ne că măcar mai schimbam decorul cazonei noastre unitaţi cu alt peisaj şi mai ales pentru că auzisem că la şcoala de miliţie se mănâncă mai bine decât în unitatea noastră. De ex. la micul dejun aveam să primim cafea (cicoare) cu lapte in loc de ceai de zahar ars… Ceai de fentă cu unt pe mâine, sau ce-ai de acasă şi gemi pe pâine. In sfârşit ne-am deplasat în incinta obiectivului cu pricina pentru a presta gardă în perimetru. Nu că ar fi fost necesara, că cine dracu să sară gardul în curtea şcolii de miliţie şi de ce, dar, în fine, ni se găsise o ocupaţie. In afara timpului de gardă (4 plus 4 ore) şi al celui de somn (8 ore) în rest era program de voie. Jucam volei şi fotbal pe terenurile miliţienilor sau stăteam la palavre. La intrarea în unitate era un telefon public care mergea interurban cu monede de un leu şi de trei lei, aşa că fericiţii posesori ai unor astfel de bani puteau suna acasă sau unde aveau chef, ceea ce (poate nu vă daţi seama) era o treabă foarte mare. Avem şi eu câteva fise aşa că am putut să vorbesc, fix un minut şi jumătate, printre paraziţi si distorsiuni, timp în care am reuşit performanţa de a crea panică şi confuzie acasă, cu un astfel apel neaşteptat în care îi anunţam pe ai mei ca sunt la… miliţie… Ultimele cuvinte auzite în receptor, printre păcănituri, erau de la mama care mă întreba cu o voce disperata: „La miliţie? Dar de ce?… „ M-am apucat apoi să cer în stânga şi-n drepata alte fise, că sa pot suna pentru a drege situaţia, dar în zadar, căci era mare penurie de monede de un leu şi trei lei prin buzunarele camarazilor mei de arme. Am ramas în zonă sperând să-i rămană cuiva vreo fisa pe care să mi-o dea mie din mila, şi astfel am ascultat conversaţiile tuturor celor care stăteau la coadă pentru minutul lor de vorbit acasă. Dar, colac peste pupază, o fisa a unuia s-a blocat în aparat şi aşa distracţia s-a încheiat, telefonul devenind inutilizabil, cu toate încercarile făcute de ghinioniştii care nu apucaseră rând la vorbit. Bravos naţiune, halal să-ţi fie. La un moment dat a aparut şi Ciprian, un tip de vreo doi pe doi, care zice „Bă ce pizda mă-si se întampla aici? Ca io n-am apucat să vorbesc acasă”. „Păi iete că s-a blocat o fisă în telefon şi nu mai merge”. „Ai, ai, ai, futu-te-n cur mamare în ce gaşcă m-ai băgat. Bă, ia daţi-vă la o parte să încerc şi io”. A încercat ce a încercat, tot in zadar, aşa că de nervi Ciprian al nostru i-a tras un picior (nu prea uşor şi o botină nici ea prea fină, bocanci numarul 44), de i-au sunat telefonului fisele-n cap… Si, minune, fraţilor, minune, telefonul a început să meargă… fără fise. Fără fise. Ce s-o mai lungesc, două zile s-a vorbit în continuu la acel telefon. Gratis. Moca. Toată compania stătea la rând, sub clar de lună, fiecare vorbind câte 15-20 de minute, şi apoi se reaşeza la coadă, iaraşi şi iaraşi… Ce garadă? Nu mai era nimeni în post. Toată lumea stătea la coadă la telefonul fără fise… purtând, până târziu în noapte conversaţii aproape publice… despre cele mai fabuloase nimicuri sau despre cele mai savante farafastâcuri, conversatii purtate de ostaşii companiei noastre cu fel de fel de civili şi de civile de la capătul firului. Unii au avut timp să se certe cu gagicile şi să se despartă, unii să se şi împace, alţii şi-au sunat neamuri sau cunoştinte cu care în mod normal nu vorbeau, iar alţii au format chiar numere la întamplare din oraşele şi municipiile patriei sperând să lege conversaţii cu dame necunoscute, dornice de taclale cu nişte băieţi de băieţi… aflati momentan în armată. In noaptea aceea am aflat că ai mei primiseră în sfârşit aprobabre pentru un apartament mai mare, în alt cartier şi că la întoarcerea din armată urma să vin în casă nouă, ceea ce mă şi bucura dar mă şi făcea să mi se sfâşie inima, gândindu-mă că părăseam cartierul în care-mi petrecusem copilaria şi adolescenţa…
Am încheiat cele trei zile de gardă şi ne-am întors înapoi la unitate. După vreo câteva zile ne-am trezit cu miliţia pe cap şi cu investigaţii. Incercau să afle cine folosise telefonul în mod fraudulos, ca să recupereze cei peste 4000 de lei pe care-i raportase poşta română ca pagubă. N-au aflat nimic. Până la urmă a plătit miliţia. Au vrut să-i păzească armata, acuma de, era musai să achite nota de plată.
Nu stiu cati dintre vizitatorii Arcei isi amintesc data (momentul) cand aceasta lozinca revendicativa a fost rostita pentru prima data , cu ocazia manifestatiei studentesti a anului de gratie 1968.
Eu mi-o amintesc cu lux de amanunte . Am fost acolo mai intai ca simplu privitor(martor) apoi ca participant activ la aprinderea valvataei …
Totul a inceput in zorii zilei de Ajun . In vremea aceea traditiile de Craciun erau sistate printr-un ordin de partid . Studentii mergeau la cursuri , oamenii muncii cumintei la slujbele lor , bisericile erau aproape pustii, ulitele (strazile) la fel si ele . In aer nu se simteau mirosurile acelea imbietoare de cozonaci , sarmale si carnati, arhicunoscute inca din vremea copilariei , cand asteptam cu nerabdare( numai acasa, in famile) sa vina Mos Craciun cu ce avea si el in sac …saracu’.
Orasul era incremenit in bezna . Nimeni nu-si inchipuia ca peste o zi acesta va iesi din incremenire si va fi insufletit de flacara unei revolte spontane .
In ziua aceea s-a intamplat ceva prevestitor. Asa am perceput momentul, cand in zori am fost trezite din somn (eu si colega de camera ) de un grup de colindatori . Ne aflam la etajul 3 al caminului studentesc din Grozavesti . Colindatorii (un grup de studenti de la teologie) cantau in surdina ,pe trei voci , colinde de Craciun . M-am trezit cu ochii aproape in lacrimi , stand pironita in pat , nefiind in stare sa ma ridic , de teama ca se va destrama vraja ce ma cuprinsese dintr-o data. Nu stiam daca este vis sau realitate. Mi-am dat seama doar cand s-a asternut tacerea. Ne-am dus la geam si i-am vazut. Nu imi amintesc daca le-am oferit ceva , ci doar sentimentul inaltator al acelor cantece (voci) divine. Tinerii aceia , de o varsta cu mine(cred) mi-au incantat sufletul. Le-am strigat sa mai vina si in urmatoarele zile. Nu au mai venit dar cred si acum ca ,din momentul acela , a inceput incet incet sa incolteasca in mintea noastra samanta revoltei. Ne doream sa fim acasa de Craciun si cineva anume ne oprea.
Ziua trecea fara nici un semn despre ceea ce s-ar putea sa se intample dar in acelasi timp simteam ca pluteste ceva in aer, ca o vibratie.
Spre seara ma intoarceam linistita de la masa si cand eram gata sa intru in camin am vazut un grup ciudat de colindatori. Acestia erau mascati si cantau ceva haotic . Aveau pe umeri niste sube mitoase , pe cap caciuli de blana iar in maini niste tobe pe care le bateau de zor. Pe langa colindele din zorii zilei acestea erau un simulacru. Nu mi-au placut, insa cand unul dintre tinerii aceia a strigat „hai cu noi” , spre cele/ cei care deja se stransesera, printre care si eu, n-am stat pe ganduri si ne-am dus. Grupul de colindatori , care venea din Regie, se afla in fata caminului (blocul D) langa acesta fiind blocul C unde eram cazata, fiindu-mi deci destul de usor sa ma atasez la el. Cand am ajuns pe partea dreapta, sub geamurile fetelor de la matematica (unde se afla si vara-mea ) am inceput sa strig la ea sa vina impreuna cu colegele ei. Ba imi amintesc ca am urcat la primele etaje strigand de zor sa iasa toate afara. Nu au iesit dar erau la ferestre de unde aruncau portocale , mere , bomboane etc. ceea ce ma incanta teribil . Altele aprindeau suluri de hartie igienica . Incepuse deja vacarmul . De la hartia igienica s-au aprins (sau cineva le-a dat foc) niste thuja care se aflau din loc in loc intre cele doua camine alaturate. Ardeau cu scantei raspandind un miros incitant de rasina . Spatiile dintre camine erau deja arhipline . Am plecat mai departe , manata de val, si cand am ajuns la poarta de la iesire am luat-o la dreapta catre caminele de la 303. M-am trezit deodata singura printre niste necunoscuti. Nu vedeam nici o colega sau pe cineva cunoscut de care sa ma tin mai aproape. Cand am ajuns la 303 strada era plina , vuia de urale , lozinci etc. Acolo am auzit pentru prima data lozinci revendicative. Aveam senzatia ca se contureaza ceva organizat. Se zvonea ca exista niste lideri care dirijeau puhoiul de manifestanti catre o directie bine tintita. Mie incepuse sa-mi fie frica . Cea ce parea o joaca se transforma in ceva grav, periculos. Pe langa noi circulau niste masini dubioase , semn ca suntem monitorizati. Mi-a fost teama si m-am intors la camin cu un grupulet de fete din Grozavesti. Dimineata , cand am ajuns la facultate se tinuse deja o sedinta cu cei prezenti la cursuri, chestionati fiind daca cineva dintre ei(noi)a fost prezent in grupul acela de „huligani ” . Am aflat apoi ce s-a intamplat (sub juramant ca nu spunem la nimeni) de la o colega ce a fost prezenta la manifestatie pana la capat : cum au ajuns si ce s-a intamplat in fata ambasadei ruse, apoi a celei americane si cum au fost imprastiati si urmariti pana la caminele unde erau cazati, in special cei de la agronomie si de la politehnica. Zilele urmatoare am aflat cu groaza ca au inceput exmatriculari in masa. De la noi , spre fericirea decanatului, nu a fost nici un caz de exmatriculare. In total , se zice , au fost exmatriculati 100 de studenti. Anul urmator insa au intrat in drepturi legale ambele vacante de sarbatori. Doar atat. Pe de alta parte s-a intarit ideologia de partid privind „combaterea misticismului”, daunator spuneau ei dezvoltarii tipului de „om nou”.
Povestea mea , despre combatarea misticismului, va fi reluata peste ani atunci cand pentru putina vreme am fost pe alta baricada. Ceea ce pot sa spun cu destula mandrie este faptul ca si atunci le-am dat cu tifla in nas, ba mi s-a reprosat cu destula duritate ca i-am lasat „cu fundul in balta” .
P.S. Proza este o replica SF-ului si totodata o dedicatie pentru cei care militeaza pentru libertatate de exprimare si pentru orice alta libertate a omului. 🙂
A fost odată ca niciodată o fiintă umană, gender free, ca toată lumea. Ea văzuse lumina zilei intr-o familie normală in sens extins, ca toate familiile din lume de pe vremea aceea, si a avut apoi o copilarie fericită până la adanci bătranete. Desi nu crestea intr-un an cât altii in sapte, avand un ritm de crestere absolut decent si normal, intre timp s-a făcut mare, trecand cu bine prin pubertate si adolescentă. Ca adult/adultă fiinta umană respectivă, s-a insotit cu diverse alte fiinite umane, cu toatele gender free,ca toata lumea, avand astfel o multime de experiente unice si minunate, absolut toate in accord strict cu corectitudinea politică (garantul non-discriminarilor de orice fel). De-a lungul vietii sale fiinta noastră umană a avut mai multi copii, care au avut mai multi parinti (părintele 1, părintele 2 si cateodată părintele 3 si chiar 4), obtinuti care cum, ba traditional (brr), ba normal, inclusiv prin adoptie, insamântare in vitro, cu altă fiinta umană purtătoare, prin clonare, generare pe calculator cât si prin celelalte metode actuale atat de cunoscute vouă (dragii mosului). Viata fiinitei umane din poveste ar fi decurs astfel fara evenimente deosebite, fără traume si fără conflicte interioare (prin vreun dezacord cu moralitatea asociată corectitudinii politice in vigoare) si s-ar fi sfarsit lin si fara durere sau mustrari de constiintă, dacă n-ar fi exista acel eveniment atat de intens, contradictoriu si traumatizant care a marcat biata existentă a fiinite umane din poveste. Intr-unul dintre parteneriatele in care s-a aflat la un moment dat cu o fiinta umană (nu tocmai hâtră), la insistentele acesteia, a acceptat sa impodobească un brad de Craciun, să-l decoreze cu globulete, cu beteală si artificii, in timp ce asculta sedată niste colinde (incarcate de misticism). Apoi a fost de acord să inducă in eroare mica fiinta gender free, care-i era copil, pomenind despre un personaj incorect politic, numit Mos Crăciun, care se ocupa cu discriminari de tot felul, aducand cadouri numai unei anumite categorii de copii (pe care obisnuieste sa-i monitorizeze pe parcursul anului, violandu-le intimitatea, si să le acorde credite, rasplatindu-i cu cadori care in genere nu erau gender free). Pe moment fiinta umană n-a inteles si n-a simtit intreaga grozavie a gestului sau, fiind si sub influenta liberă si liber consimtită a unor substante cu efecte extatice, dar apoi, incet incet, in timp, sub presiunea constantă lumii cotidiene, a inteles cat de incorect si de inuman a fost gestul sau. Gândurile la consecintele acestui gest necugetat au marcat-o pe fiinta umană până la sfarsitul vietii, făcând-o să decadă in final in situatia degradantă a tolstoievskianului personaj Ivan Ilici. Si asta e toată povestea. Si-am inclecat pe o saibă.
„D-l D’Artagnan stătea pe o culme și privea cumva absent hăurile din jurul lui: era conștient că nu va mai urma o altă culme, dar acceptase asta ca pe-un dat al timpului.
Era singur. Nevasta îi murise de tânără, la 99 de ani, în putere cum s-ar zice, murise în somn, aproape sănătoasă. N-a prins suta, se gândea cu tristețe, n-a avut zile…într-un fel e bine, dacă mă duceam eu întâi, singurătatea ar fi fost un chin imens pentru ea, se încurajă fără convingere bătrânul mușchetar…
Pe la 97 de ani, parcă având o premoniție, îi spusese domnului D’Artagnan: dacă mor, vezi să nu stai singur, îți iei o femeie să aibă grijă de tine! Ce-l intrigase fusese calmul, organizarea, naturalețea cu care aborda un asemenea subiect! Îi amintea de calmul, organizarea și naturalețea cu care mama lui își pregătea, cum se spune, marea trecere. Oare toate femeile sunt la fel de pragmatice cu această chestiune sau, printr-o nu știu ce chestie freudiană, cele care îi sunt apropiate seamănă între ele?! Copiii erau bine, unul acolo, celălalt dincolo, dar nu aici, lângă el, erau oameni încă în putere, nepoții ajunseseră la casa lor, salarii bune, iar de strănepoți, ce să mai zici, o dulceață! Câine nu mai avea de mult. Pregătit permanent de final, se simțea responsabil de soarta unei ființe pe care n-ar fi putut s-o protejeze până la final. Într-un fel, se pare, se contaminase și el de la femeile din viața lui și chiar dacă nu trata Marele Pas cu calm și naturalețe măcar îl aștepta într-un mod organizat. Așa gândea preocupat dul D’Artagnan în bucătărie, în fața geamului, uitându-se fără să vadă asfințitul. Asta și pentru că avea o cataractă de care nu știa nimeni: îi era jenă să-și recunoască frica de operația! Nu era prima oară când privea adânc în sufletul său, dar parcă niciodată nu simțise singurătatea mai intensă decât acum. O cută de îngrijorare îi străbătu fața: să se apropie momentul? Să fie o premoniție și la mine?
Sorbi cu sete vinul din pahar și parcă gândurile negre se risipiră: în fond avusese o zi bună, fără mari dureri, probabil n-are nici cancer, copilul mare sunase, nevasta sigur îl aștepta iubitoare într-un loc mai bun și, cireașa de pe tort, avea în vizită un bun amic. – La ce te uiți?
Se întoarse și-l văzu pe bunul său prieten, unicul prieten, deoarece era și ultimul în viață, Neamțu Țiganu, un prieten făcut târziu, la bătrânețe, cu eforturi mari, cam așa cum se chinuie femeile în vârstă să aibă copii, la fel de prețios ca și aceștia, un fel de dar al lui Dumnezeu când nu mai ai nicio speranță. Se tot ridica în vârful picioarelor, uitându-se în zare prin geam. Părea cam caraghios, așa, cum făcea pe Hopa Mitică! Avea în mână un vin Palacios Priorat L´Ermita 2014, de 99 de puncte Parker si 1200 euroi, început, pe care-l adusese din Germania, dar de care părea că uitase. – La ce te uiți?! insistă el contrariat.
Pe d-l D’Artagnan îl apucă un râs homeric. Toată scena îi aducea aminte de-un banc foarte popular în grupul lui de prieteni, acum toți dispăruți, cu o poantă care părea mereu de actualitate.
Cică vulturul zboară la mare înălţime când dintr-o data, apare o vrăbiuţa agitându-si repede aripioarele si-l întreabă: -Unde zbori, vulturule? Pasarea noastră zboară însă netulburata mai departe, fara a-i acorda cea mai mica atenţie vrăbiuţei. Fâlfâind intens din aripi, vrăbiuţa întreabă din nou: -Unde zbori, vulturule? Răspunsul se lasă din nou aşteptat. Vulturul îsi continua liniştit drumul. Mica zburătoare îl întreabă iar cu voce tremurânda: -Unde zbori vulturule? La care vulturul răspunde: -Pula știe!”
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, a fost odata un împărat şi o împărateasă care locuiau într-o colibă din padure. Ei erau atat de bogaţi încat nu aveau de ce să bea apă. Aveau la discreţie sucuri din fructe de pădure proaspete, iar de împărăţit împărăţeau peste toate animalele din padure cu care se aflau în pace şi bună înţelegere. Erau atât de bogaţi înact nu le mai trebuia nimica. Aveau pe lângă casă o gradină mică de flori si de zarzavat, un balansoar cu umbrar, iar înauntru, în colibă, aveau o masă, două scaune, un raft cu cărţi, un pat şi un cămin în care făceu focul. Incă din fragedă pruncie împărăteasa aceea avea obiceiul să se legene înainte să adoarmă, iar împaratul nici el n-ar fi putut să adoarmă daca n-ar fi privit-o pe împărătesă cum se leagană, stând aşa pe o parte cu faţa spre el. Atunci când era foc în cămin, şi împărăteasa pornea să se legene, focul se înteţea singur şi începea să scoată scântei care ieşeau pe horn, făcând pădurea să pară acopertită cu două rânduri de stele. Si au trăit ei astfel mulţi ani şi apoi încă vreo doi altfel, până când într-o zi împăratul, întorcându-se din pădure cu o spinare de lemne, a băgat de seamă că împărăteasa nu-i acasă. A căutat-o peste tot şi n-a găsit-o, în colibă, în grădină, la pârâu, în luminiş, la mall, la teatru, prin toată pădurea, inclusiv prin valea plângerii şi a aducerii aminte. S-a întors cătranit acasă, încărcat de gânduri rele, neştiind ce să facă. Noaptea se tot întorcea de pe o parte pe alta şi orincotro se întorcea pe împărăteasă n-o vedea şi tot gândindu-se şi perpelindu-se aşa i s-a năzărit că fiarele padurii au încolţit-o pe îmăpărteasă, au sfâşiat-o şi au mâncat-o. Impărăteasa purta pe deget un inel de aur pe care i-l dăruise împăratul, şi acuma, gândea împăratul, inelul acela trebuia să fie prin burta vreunei jivine fioroase. Prima bănuială a cazut pe lupul cel rău care sălaăuia în acea padure. A doua zi împăratul şi-a luat securea cu el şi l-a căutat pe lup. L-a găsit într-un tufiş unde sfâşiase o capră neagră din care mânca cu poftă. Fără nicio vorbă împăratul l-a trăznit pe lup în cap cu securea, apoi i-a spintecat pânatecul şi a căutat inelul de aur. Dar n-a găsit decât copite de capră neagră, nici urmă de inel. Si împăratului i-a părut rău că şi-a omorât lupul. Apoi iar s-a perpelit toată noaptea, şi orincotro se întorcea pe împărăteasă n-o vedea, în timp ce focul ardea linistit în vatră, iar împăratului i-a căşunat în minte că ursul trebuie să fie de vină. A doua zi împăratul şi-a luat securea cu el şi l-a căutat pe urs. L-a găsit într-un tufiş unde sfâşiase o capră neagră din care mânca cu pofta. Fără nicio vorba împăratul l-a trăznit pe urs cu securea în cap, apoi i-a spintecat pânatecul şi a căutat inelul de aur. Dar n-a găsit decât copite de capră neagră, nici urmă de inel. Si îmăpartului i-a părut rău că şi-a omorât ursul. In noaptea urmatoare împăratului i-a căşunat ideea că râsul e de vină şi împăpraul a omorât râsul, i-a spintecat burta şi a căutat, tot în zadar, inelul de aur, negăsind decât copite de capră neagră. Si îmăpartului i-a părut tare rău că şi-a omorât râsul. Caprele negre s-au înmulţit apoi fără măsură şi i-au prăpădit împăratului grădina de flori şi zarzavaturi. Intr-o zi în care împăratul umbla aşa, fără ţintă prin pădure, cu barba despletită, cu pieptul dezvelit şi cu securea în mână, (just in case), a văzut o vulpe care sfâşiase un iepure din care mânca cu poftă. Fără să stea pe gânduri şi fără să ştie de ce, împărătul a ridicat securea şi a vrut s-o trăznească pe vulpe în cap, dar vulpea l-a privit pe împărat drept în ochi (şi avea vulpea aceea nişte ochi verzi, aproape hipnotici), iar inima împăratului s-a înmuiat, a lăsat securea jos şi a început să plângă. Vulpea s-a uitat la el şi i-a spus cu milă: Vezi măi omule că femeia ta este acasă, doarme în camera de oaspeţi. Impăratul s-a dus acasă şi aşa era. In grădină păştea o turmă de capre negre, iar împărăteasa dormea dusă (cu vise) în camera de oaspeţi, în coliba din pădurea adormită. Impăratul s-a enervat văzând turma de capre negre, a omorât câteva cu securea, câte a apucat, dar celelalte au fugit şi s-au ascuns în pădure. Impăratul şi-a amintit că are în împărăţia sa un tigru care era închis într-o peşteră şi s-a gândit să-l elibereze ca să refacă echilibrul ecologic al împărăţiei, cu toate că împărăteasa grozav se temea de acel tigru. Si uite aşa se termină povestea noastra care ar fi trebuit să se intituleze „Povestea împărătesei care doarme în camera de oaspeţi şi a împăratului care şi-a omorât degeaba lupul, ursul şi râsul. Dar pentru că acest titlu este mult prea lung pentru o proză scurtă, am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Si aşa. Nu cine ştie ce.
UPDATE: Dusmanii pot fi reali, virtuali, imaginari, temporari, inevitabili sau chiar ireductibili, dar adesea sunt si indispensabili. Nimeni nu-i mai singur decat cineva care nu (mai) are dusmani. Totusi, exista uneori exceptii, mai bine zis o singura exceptie, in care existenta unui dusman adanceste singuratatea. Despre acel dusman ni se vorbeste in acest pre-TEXT intitulat chiar asa – Dușmanul. Textul este scris la persoana întâi feminin (sic), dar este valabil la orice persoana (si/sau personaj), la singular, la plural (da, da, singuratate la plural), la feminin, la masculin si chiar la transgender. Verifica si vei vedea ca asa este.
Când venea câte un tren încarcat cu păcură mă trimiteau pe mine, un băietandru de nici 14 ani, să merg la gară cu prizonierii rusi. Prizonierii trebuiau să descarce vagoanele de păcură în cisternele parcate lângă linia ferată, iar eu trebuia să-i „păzesc”, să iau hârtiile de însotire de la impegat si să le aduc la fabrică. Să-i „păzesc” pe prizonierii rusi, adică să stau cu ochii pe ei să nu vândă din păcură, localnicilor, pe bautură, nu să nu fugă, căci oricum nu avea nici unde si nici de ce să fugă. Dacă vedeam tărani cu canistre pe acolo trebuia să-l anunt pe impegat ca să vină să-i gonească. Asta era treaba mea când veneam la gară, uneori mă duceam noaptea, singur eu împreună cu vreo 20 de prizonieri rusi, dar uneori mă fura somnul si adormeam pe o bancă de lemn. Ma trezeam acoperit cu câte o subă rusească din mila vreunuia dintre prizonieri. Partea proastă era că subele astea erau pline de păduchi asa că a doua zi eram si eu la fel de păduchios. Când terminau de descărcat păcura, prizonierii mă trezeau ca să ne întoarcem la fabrică. Dacă ar fi avut chef să încerce să fugă sau să saboteze nu era nimeni care să-i impiedice, caci erau lăsati de capul lor. Doar că nu le dădea lor asa ceva prin cap. Unde sa fuga si de ce? Câteodată se mai făceu schimburi de prizonieri între Antonescu si Stalin, asa că unii dintre prizonierii mei trebuiau să plece „acasă„. Toti se temeau de asta ca dracul de tămâie. Stiau ei bine ca nu vor ajunge acasă, ci direct pe front… Yuri era locontenent, dar aici in prizonierat ajunsese bucătar. O ducea bine si era tare vesel, probabil si pentru că întotdeauna făcea rost de băutură, destulă încat să nu bea singur. Avea si gagică în oras cu care se plimba sâmbăta prin parc, asa că atunci când a fost anuntat că este pe lista celor care se întorc „acasă” s-a îmbatat ca un porc si a plâns ca un copil. Cred ca era prin vara lui 1943. Intr-o după masă spre seară eram la descărcat păcura când a început să sune alarma anitiaeriană. Am luat-o cu totii la fugă spre adapost, dar înainte să jungem noi acolo a început prăpădul. Ne bombardau americanii. Lumea tipa, oamenii alergau care-ncotro. Rusii s-au adăpostit într-un santz, trăgându-mă si pe mine acolo. Au venit si alti oameni care tocmai iesiseră de la cinematograf. O femeie îmbracta într-o rochie elegantă nimerise într-un rahat care era în sant si, scârbita, s-a ridicat si a început să alerge, tipând si înjurand, ca o melită… O explozie a reusit s-o amutească brusc. Niste schije-i zburaseră capul. Am vazut-o făcând înca vreo trei-patru pasi, asa fără cap, înainte de a se prăbusi. Când s-a terminat bombardamentul de jur imprejur era jale. Cârciuma de la răscruce era rasă de pe fata pământului. Rămasese doar beciul plin cu băutură din butoaiele si sticlele sparte, amestecată cu moloz. Pentru prizonierii mei asta a fost mană cerească, stateau în genunchi pe marginea gropii si sorbeau amestecătura aia direct din pământ.
Cu mici şi aproape nesemnificative excepţii, domnul Q n-a plănuit niciodată nimic în viaţa sa… Toate câte le-a făcut sau i s-au întâmplat, bune, rele, i-au ieşit cam la nimereală, spontan, din talent, din noroc, din ghinion, din prostie sau din „grija” altora. Incă din fragedă pruncie, şi slavă Domnului, d-lui nu s-a maturizat niciodată îndestul încat să se poată considera vindecat de copilarie, domnul Q a avut visuri, speranţe, aşteptări… dar pe care nu le-a luat niciodată extrem de în serios încât să se apuce să le plănuiască sistematic şi sa le premediteze. O combinaţie alcatuită în proporţii rămase enignmatice, între soiuri atipice de lene, de boem, confort, lehamite, indiferenţă, blazare, resemnare, încredere nemarginită în sine, în talentul, în resurursele sale şi în destinul său inconturnabil, l-au făcut să nu se deranjeze şi să nu se întrebuinţeze vreodată prea tare pentru a-şi aranja ploile, lăsandu-se purtat de valuri, încotro l-au dus acestea. Domnul Q a fost mereu un bun înaotator pe valuri şi talazuri, reuşind să extragă mici extazuri din fiecare context în care era adus providenţial (sau viceversa) fără vreun efort (de vointa) făcut anume de d-lui, şi fără vreo vină. O vreme a dus-o bine. Niciodată exceptional, niciodată îngrozitor, ci binişor, bine. Dar, vorba poetului (care poet?), ce e val, ca valul trece. Aflat în larg, hăt departe de orice mal, domnul Q a constatat cu mirare, tristeţe şi îngrijorare, că valurile s-au stins, că oceanul (ditamai oceanul), s-a calmat, că totul a început să băltească şi că nicio adiere nu-i mai suflă în pânze, că nimic, niciun curent marin, nu mai încreţeşte suprafaţa apei. Obişnuit să călătorească pe val, domnul Q a intrat în încurcătură ne mai ştiind ce să facă şi încotro s-o apuce.
O vreme a călcat apa, rămânand pe loc. Cuprins de nelinişte a încercat să plănuiască ceva. Dar ce? Incotro s-o apuce? Oceanul arata absolut la fel în toate direcţiile, şi în nicio zare nu se vedea niciun ţărm, nicio ţintă. Deodată încrederea nemarginita în sine, în talentul, în resurursele sale şi în destinul său inconturnabil, nu mai valorau nimic, în linistea pustiului în care eşuase. Cel mai greu este s-o porneşti încotrova când poţi porni liber, în mod egal în orice direcţie… Asa că domnul Q a stagnat cât a stagnat apoi a pornit înot, înainte.
A ajuns într-un studio de film unde a prestat casting pentru un rolişor (de figurant) într-un film, rol pe care l-a şi primit. N-a spus nimanui nimic, s-a fofilat cum a putut acasă şi la serviciu (n-a fost greu) ca să mearga la repetiţii şi uite aşa, neştiut de nimeni, a reusit să-şi strecoare moaca într-un film. I se auzea chiar şi vocea la un moment dat, zicând „Acolo unde pun eu mâna pune şi Dumnezeu mila”. Atât. Mai mare mila. Filmul a început să ruleze în cinematografe. Unii dintre cunoscuţii sai (caci dl. Q avea şi d-lui cunoscuţi) au vazut filmul, dar nimeni, nimeni, n-a băgat de seamă ca dl. Q apare şi d-lui de câteva ori pe ecran. Dl. Q s-a mirat şi nu prea. Fără a avea cine ştie ce aşteptari, dl. Q a plănuit să-şi invite soţia la film, să-i ofere d-ei această surpriză şi să-i urmarească reacţiile pe care dl. Q (spre ruşinea şi deznadejdea sa) nu i le (mai) putea anticipa cu niciun chip. Era într-o miercuri. Si-au dat întalnire (ca pe vremuri) la mall, venind fiecare separat, de la serviciu. Dl. Q a ajuns din vreme şi a cumpărat două bilete. Soţia sa însă n-a mai ajuns. L-a sunat în ultimul moment şi i-a spus că-i pare rău dar nu poate să vină şi că ar fi de preferat să o lase pe altă dată, că-l săruta dulce, şi că-l aşteaptă să se întâlnească acasă pentru cina în familie. Dl. Q n-a zis nici da nici nu, fiind uşor bulversat de întamplare şi pus iaraşi în încurcatură. Fără să-şi dea prea bine seama ce face, în timp ce se gândea din mers cum să procedeze, a arătat biletele la intrare şi a ajuns în cinematograf. Habar ne având în ce sala rulează filmul său dl.Q, cineastul, a intrat la întâmplare într-una dintre sălile din mall, s-a asezat pe un fotoliu liber şi s-a cufundat în visare, din care a fost scos de începerea filmului. Era alt fim. Bineînţeles. Cu totul şi cu totul alt film, de care dl. Q s-a lăsat încet, încet (cu)prins. Dacă tot era acolo. In alt film. Surpriza d-lui Q a fost monstruos de colosală, văzând-o acolo, în acel alt film, pe soţia sa, într-un mic rol de figurantă. Nu spunea nimic, dar la un moment dat privea drept spre camera afişând un zâmbet simplu şi nevinovat.
Sunt singur ca 1
Sunt in dilema ca 2
Sunt trist ca 3
Si deprimat ca 4
Sunt cinic ca 5
Diabolic ca 6
Savant ca 7
Infinit ca 8
Neverosimil ca 9
Sunt plin de mine ca 0,
iar cu alfabetul stau si mai si…
Hm… Proze scurte (dar adanci) si aici. La noi in calå, acolo pe verticalå… felicitari autorului…
Avea doi berbecuţi de dus la târg şi ne-a întrebat pe noi, doi băieţandri, dacă am putea s-o ajutăm cu trebuşoara asta. Ea ne-a întrebat aşa, mai mult într-o doară şi cam cu jumatate de gură, dar noi am sărit cu toată inima spunandu-i „Cum să nu? Ce mare lucru? Floare la ureche”. Bunica s-a uitat la noi cam cu îndoială şi ne-a zis: „De, ştiu eu ce să zic? Pentru treaba asta ar fi nevoie de oameni. Imi cunosc eu marfa.” Auzi taină „e nevoie de oameni”. „Dar noi ce suntem bunico, nu suntem oameni?” „Sunteti copii nu oameni”, ne-a lămurit bunica. La bunica oamenii erau oameni, muierile erau muieri, copiii erau copii, fetele erau fete, babele erau babe şi moşii erau moşi… Clar. Categorii cât se poate de distincte. Noi nu ne încadram în niciun caz la categoria „oameni” care însemna (după cum aveam sa ne lămurim noi mai târziu) bărbaţi în putere. Restul nu, nu erau oamenii. Foarte curând însă aveam să ajungem la vorba babei şi să ne blestemăm zilele pentru îndrăznela noastră smintită. „Bine mă, dacă ziceţi voi, hai să vă cred că sunteţi de ispravă şi să mă încurc cu voi in treaba asta”. A legat câte o funie de coarnele berbecuţilor şi am pornit-o spre târg, având în cap potrivela de acasă. Târgul era cam departe, la cam vreo ora-două de mers pe jos, prin sat, peste câmp şi apoi peste deal prin pădure, pe un drum cam întortocheat, pe care noi, cei doi oameni in miniatură, nu l-am fi bunghit singuri, chit că mai fusesm de câteva ori cu bunica după târguieli. La început totul a fost simplu ca bună ziua. Berbecuţii n-au zis nici pâs şi au venit cu voioşie după noi pe uliţă, mai ales că-i ademeneam cu prune sau cu frunze rupte de prin pomi. Pe noi ne cunoşteau, uliţa o cunoşteau, aşa că nu aveau de ce să se împotrivească, iar noua ni se părea că suntem isteţi nevoie mare şi că ne vom câştiga foarte uşor îngheţata promisă de bunica pentru transportarea berbecuţilor la târg. Problema a fost că, mai curând de cât ne-am fi aşteptat noi, berbecuţii au băgat de seamă că e vorba de tradare la mijloc şi că încercăm să-i ademenim prea departe de casă, în locuri cu care nu sunt familiari, aşa că, fără să stea prea mult pe gânduri, şi-au reconsiderat atitudinea binevoitoare şi au început să se împotrivească din răsputeri, încercand să facă întoarsă de pe acum a lor cale. Nu le-au mai trebuit nici frunzele, nici prunele, privirile li s-au tulburat şi prieteni n-am mai fost. Nici ei cu noi, nici noi cu ei. Am început să-i tragem cu funiile şi chiar să-i altoim cu nuiaua peste picioare, în părţile ne acoperite cu lână, noi care eram din fire umanişti şi ne certam cu bunica de fiecare data când mal/trata cu bataie vreun animaluţ din curte. La început berbecuţii au fost surprinşi de această schimbare şi strategia a mers. Puterea noastră momentană de tracţiune era mai mare decât puterea lor de a se opune, dar vai, nu acelaşi lucru se putea spune şi depre rezistenţa noastră la efort. După 10-15 minute de luptă cu fiarele noi (oamenii!) eram sleiţi, storşi de orice vlagă, asudati ca dracu (pardon de expreie) şi gâfâiam ca locomotivele cu aburi la deal, în timp ce duşmanii noştri nu dădeau nici cel mai mic semn de oboseală. Ba dimpotrivă, păreau din ce în ce mai puternici, mai dârji şi mai insensibli la atingerile cu nuieluşa. Iesisem din sat şi traversasem cu chiu cu vai mare parte din drumul de peste câmp, apropiindu-ne de intrarea în padure şi de urcatul la deal, când, în disperarea lor crescândă, berbebecuţii au descoperit o nouă strategie: se trânteau pe spate cu picioarele în sus. Drama, durere, neputinţă, ruşine, mai ales ca bunica tot bombănea: „Eh, io a zis ca trebuie oamenii pentru treaba asta”, ceea ce, in subsidiar, avea darul de a ne ambiţiona, cât de cât. Le trageam şuturi şi-i răsturnam cu mare greutate înapoi pe picioare trâgându-i de funie în direcţia îndepărtatul târg de vite. De la o vreme i-au lasat şi pe ei puterile şi au început să gâfâie şi să scoată limba, şi uite aşa am intrat în pădure unde, deşi drumul era la deal, măcar era umbră. După ce am trecut de coama dealului şi am început să coborâm către dulcele târg al comunei, treaba a început să meargă mai uşor, făcându-ne să ne bucurăm la gândul că vom avea îngheţată şi mai ales că vom scapa de diabolicele fiare pe care bunica avea să le vândă la târg, vreunui nefericit care nu ştie în ce se bagă, cum nici noi n-am ştiut. Ce mai calea valea, am ajuns la destinaţie dupa vreo 4 ore de caznă, la spartul tâgului, când nu mai era nici urmă de vite pe acolo, dar nici de muşterii. Se făcuse miezul zilei, soarele dogorea înfiorător, şi oamenii (deh, „oamenii”) dar şi muierile se băgaseră prin crâşme, lăsându-ne cu ochii în soare. Gândul ca va trebui să luăm iarăşi drumul în piept şi să convingem berbecuţii diavoleşti să accepte să meargă cu noi ne-a adus instantaneu la disperare. „Ce facem bunico? Ce facem?” „Pe dracu facem! Ce să facem? Daţi-le drumul!”. „Ceeeee?” „Faceti cum v-am spus”. De îndată ce le-am dat drumul, fiarele au zbughit-o ca din puşcă înapoi la deal şi s-au facut nevăzute. Bunica ne-a tratat cu îngheţată şi limonadă, iar apoi am pornit-o înapoi spre casă. Am ajuns spre seară. Berbecuţii erau acolo, în ogradă împreună cu fraţii şi surorile lor, văzându-şi de treabă ca şi cum nimic ne se întâmplase. Când au dat cu ochii de noi au venit să verifice dacă nu cumva avem prune să le dăm. Mai aveam câteva prin buzunare pe care le-au mâncat cu mare plăcere. N-am înţeles nici până în ziua de azi cum Dumnezeu au reuşit să găsească drumul înapoi spre casă cu atâta uşurinţă si nici cum se făcea că nu ne purtau niciun pic de pică. Mai tarziu am învăţat că drumul de la târg până acasă era de fapt flore la ureche. Cand a murit bunica oile au fost vândute unor ciobani dintr-un sat aflat la 30 de km distanţă, unde au fost transportate într-o remorcă, cu tractorul. După vreo săptămână s-au întors acasă, iar oaia şefă, ca de obicei, bătea cu capul în uşă ca s-o trezească pe bunica.
Reclama gratuita la o alta proza scurta Herr G – AICI
Intrucat proza, pre-vestita sub titlul provizoriu „Povestea mea”, se afla inca in incertitudine (recreativa), pentru a face trecerea mai lina de la Procesul d-lui Josef K. (proaspat trezit din coma intr-o lume complet noua, necunoscuta), catre ipotetica viitoare Poveste de Nimic, vin cu o mica diversiune, tot proza scurta, tot poveste de nimic, dar la scara cosmica, intr-o adaptare tipic omeneasca, pe intelesul omului-câine. Cica Universul nostru ar fi fiind capabil de scenarii cu adevărat înfricoșătoare și, în acest caz, avem in fata o aparentă tragedie: două stele, tovarăși de-a o viață (or fi fost soț si soție), decid să se îndepărteze împreună de galaxia Calea Lactee. Dar după milioane de ani de aventură în spațiul intergalactic, una dintre stele o ucide și o consumă pe cealaltă, iar acum își continuă călătoria prin univers fiind mult mai strălucitoare decât înainte, înconjurată de o aura formată din rămășițele celeilalte.
Tot ce ar trebui să facem ar fi sa mergem la locul crimei si să investigăm: AICI
Domnul Josef K. este absurd. Se stie. Mai putin se stie despre faptul ca dl. Josef K. este prost si fudul. Ar trebui sa poarete ochelari de vedere, dar fiind fudul, nu-i poarta, iar miopia ii joaca feste. In fiecare dimineata dl. Josef K. merge la serviciu, cu masina personală, mereu pe acelaşi traseu, presărat cu staţii de autobuz. In fiecare dimineaţă, in fiecare staţie de autobuz, dl. Josef K. (nă)zăreşte câte o femeie exotică, specială, având un indubitabil parfum de „je ne sais quoi”, aflata, cuminte, in asteaptarea autobuzului sau, cine ştie, poate chiar a destinului. In fiecare statie alt gen de femeie, stilul proletar, intelectual, vampă, artistă, modistă, mai fragedă sau mai coaptă, toată gama, fiecare insa aratand fabulos in felul ei, starnind imaginatia absurdului domn Josef K. In rest dl. Josef K. nu mai vede nimic pe traseu. Din cauza miopiei sale neslujita de ochelari potriviti, sau din cine stie ce alte misterioase cauze neidentificabile (oricum incompatibile cu aceasta proza scurată), dl. Josej K., nu vede niciun alt fel de pasageri in statiile de autobuz. Nu se zaresc niciodata nici copii, nici barbati, de niciun fel, nici femei sleampete ori neinteresante, si nici mai multe la olalta, in aceeasi statie. Fiecare statie este populată, dupa cum remarca dl. Josef K., cel absurd, prost si fudul, cu câte o singură femelă exotică, decorativă, dichisită cu charm si rafinament si plasată acolo, pe traseu, in fiecare statie de autobuz, special pentru a întreţine un soi de armonie universală, in drumul, altminteri anost, al d-lui Josef K., de acasă până la serviciu. Dl. Josef K. nu se miră, de o asemenea enigmatică distributie de probabilitate in univers, lasându-se in voia ei, bucurându-se de ea, si visand cu ochii deschii la clipa in care o va identifica in aceasta colectie (atat de greu de sortat) pe aceea cu care va rezona armonic, atat de brusc si de intens, încat, iesindu-si din timiditate, d-lui o va invita in masină pentru a-i oferi gratis o cursă de neuitat prin Univers, până la destinaîia dorită de acea domniţă. Dar zilele si saptamanile trec, consacrand spectacolul oferit de prezenta uluitoarelor femele în statiile de autobuz, (pe care dl. Josef K il savureaza din plin), însă, in afara de schimbarea toaletelelor exotice ale misterioaselor dame, care se asorteaza mereu in acord cu anotimpurile care trec, nimic altceva nu se intampla. Desi dl. Josef K. se uita intotdeauna, cu coada ochiului, la fiecare exemplar de pe traseu, totuşi niciuna dintre ele nu pare tentată să aibă contact vizual, ochi in ochi, cu dl. K. aflat la volan. De când a fost părasit de soţia sa, dl. Josef K. a ajuns să se uite dupa tot felul de fufe si să accepte ochi dulci de la te-ai mira cine, abandonand pare-se ideea temerară că ar putea-o culege, de pe traseul său zilnic, pe aceea specială si unică, pe care să o ducă la destinatie ca gândul si ca vântul. Totusi, într-o zi aurie de toamna, învaluită în lumina blajină a unui soare răsărind, dl. Josef K., miop si fudul, observă ca EA îl priveşte zâmbind timorată, din statia de autobuz, facandu-i un semn discret cu mâna. Speriat de întamplare, dl. Josef K. accelerează brusc în intersectie, pe roşu, izbind în plin un tramvai numit dorinţă, care circula regulamentar. Vestea bună este ca airbag-urile mercedesului său funcţionează. Vestea proastă este ca pe dl. Josef K, il aşteptă, iaraşi, un Proces.
Nota Redactiei: Un amamnunt nu lipsit de importanta, pe care, nu se stie de ce, naratorul a omis sa-l precizeze in povestea de nimic, de mai sus, este acela ca pe traseul folosit de către dl. Josef K., de acasă până la serviciu, nu circula, de fapt, niciun autobuz. Semnele care indicau statiile de autobuz erau vechi, ramase de demult, pe vremea în care functiona pe acolo o linie de transport in comun. Nu se stie daca dl.Josef K. ori alte personaje din poveste aveau sau nu habar despre acest mic amanunt.
Nota 2: Pe timpul iernii, traseul d-lui Josef K, era populat, in statiile de autobuz, cu femei de zăpadă… reci ca gheata… dar frumoase foc…
Nota 3: Cand in sfarsit n-a mai avut incotro si a trebuit sa-si puna ochelari, dl. Josef K, a constatat cu surprindere si mâhnire ca toate femeile de pe traseu erau båtrâne si urâte… sau chiar moarte de-a binelea…
Prin definitie, orasul de provincie în România anilor 80 este cenusiu. Pe strazi, in magazine, în locuri publice, oamenii sunt rari si blazati. Zombies. Monotonie absolută. Animatie spre zero. Singurele locuri în care oamenii se adună la olată sunt cozile de asteptate, dosite prin spatele magazinelor alimentare. In rest apatie totala. Locuri in care nu se intampla niciodata nimic. Peisaje dezolante. Blocuri coscovite. Buruieni. Incremenire. Beznă. Domnul S.P. se află intr-un astfel de oras, în plină zi, merge grăbit pe stradă, prin centru, aproape că aleargă. Pare disperat să ajungă undeva. Se opreste pentru câteva clipe să-si tragă sufletul. Priveste uluit in jur. Nu se zăreste nici țipenie. Nicio fiintă. Nicio miscare. Toate magazinele sunt închise. Pustii. Goale si pustii. Vânzătoarele nicaieri. Nicio masină nu circulă pe stradă. Pe nicio stradă. Niciun om pe trotoare. Orasul pare abandonat. Părasit. De jur imprejur o linsite nefirească, totală, apasatoare, înfioratoare, îngrijoratoare. Toata lumea s-a evaporat în neant. Senzatia de solipsism îl ameteste putin pe domnul S.P. D-lui ar trebui să fie înspaimantat de întamplare, dar nu, nu este, pentru că d-lui stie foarte bine care este explicatia stiintifică a faptului că, momentan, se află singur în Univers. Astazi, acum, Universitatea Craiova are meci în cupa UEFA, în sferuri, împotriva unei echipe din Germania: FC Kaiserslautern. Fără nicio exceptie întreaga suflare, comunitatea de zombies a orasului, tineri si bătrani, bărbati si femei, populatia este conectată integral la fenomen. Toată lumea este fie pe station, fie acasă în fata televizorului. Nimeni nu este pe strazi, în magazine, în fabrici si uzine, iar partidul stie, stie dar inchide ochii si tolereaza sabotarea economiei nationale. Pentru că azi si partidul face acelasi lucru, se uita hipnotizat la Balaci si compania. Dupa ce dl. S.P., ajuns târziu în oras, a încercat zadarnic să găsească un bilet în plus, sau să se strecoare altfel în stadion, se grăbeste acum sa ajungă la un prieten, ca măcar să poata vedea meciul la televizor, în alb-negru. La un televizor Diamant.
Si a urmat. Tot așa cum oceanul își retrage apele înspre larg înainte de a revarsă furia tsunami-urilor asupra țărmului tot așa, după doua ore de părăsire, orașul și-a ieșit din cochilii și din carapacea stadionului și s-a revărsat nebunește pe străzi. Craiova a învins și este în semi-finalele cupei UEFA. Victoria era cumva așteptata dar grandoarea spectacolului oferit pe străzile unui oraș altminteri amorțit este amețitoare și neverosimilă. Animație, muzică, steaguri, scandări, lume de lume. Străzile sunt pline de mașini care claxonează, semnalizează, „dacii” din toate județele, cu oameni uluiți de întâmplare care nu se îndura să plece acasă, căscând gura si ne venindu-le sa creadă ca ceea ce se întâmpla este adevărat, este aievea in Romania anilor 80, si ca într-un oraș mort, paralizat, înțepenit în anii de agonie ai comunismului biruitor la orașe si sate, se poate întâmpla așa ceva, un extaz generalizat, o bucurie fără margini si fără piedici, unică, de care sunt contaminați si pe care o trăiesc împreună, fără excepție, toți cetățenii, toata lumea. Destul au fost uniți in tăcere, doar la necazuri, la cozi si la obida, astăzi a venit de nicăieri, din fotbal, o bucurie uriașă, imensă, care le da voie sa fie împreuna într-o mare si inexplicabila fericire, sa se cunoască cu toții între ei, fiecare cu fiecare si cu toata lumea, ca într-o mare familie. Autocare cu turiști străini (!!!) veniți din Germania Federală (!!!), blocate in trafic, băbuțe frivole dansând twist cu fanioanele Universității Craiova agățate de gât, lume de lume, pestrița, lozind fără țintă pe străzi, se aduna cumva, nu se știe cum, la km zero, în centrul orașului, în fata hotelului Jiul. Profitând de întâmplare poetul A.P. toarnă un cenaclu ad-hoc, gratis, în fata a aproape o suta de mii de cetățeni veseli si buimaci, până târziu in noapte, la lumina reflectoarelor. Nu i-a strâns aici nici partidul, nici foamea. Nu se dă nimic, în afara dreptului neverosimil (acordat, acceptat pentru o clipă) de a-si exprima public si liber bucuria oferita de Balaci si compania, care au reușit ceva ce partidul n-ar fi fost în stare sa facă niciodată, si anume s-o învingă la ceva, la orice, pe Germania Federală. De mâine ne întoarcem înapoi în cenușiu, în blazare, în foame, în sărăcie, în fabrici si uzine, în planul cincinal înainte de vreme, dar până atunci, în noaptea asta, o facem lată, strigând din toți bojogii „Știința, Știința orice ar fi noi mereu te vom iubi”, si „Iliuță al nostru e cel mai bun din RSR”.
* * *
Greu de presupus ca va mai exista prea curând, in vreun oraș din Romania, vreun eveniment capabil să stârnească emoții de o asemenea anvergura de care sa fie contaminați, ca unul, toți cetățenii fără excepție, precum a reușit odinioară Craiova Maxima, cu ai săi Lung, Negrilă, Tilihoi, Stefanescu, Ungureanu, Țicleanu, Beldeanu, Balaci, Donose, Crișan, Cămătaru, Cârțu, Geolgău, Irimescu, Boldici, Adrian Popescu si, cu voia d-voastră, ultimul pe lista Sebastian Domozină.
Când a murit bunicul, bunica nu l-a plâns cu lacrimi. L-a bocit cu jale, cum cere datina, dar cu lacrimi nu, nu l-a plâns. Nici pe el, nici pe ea. Era iarnă. Era frig. Era îngheț. La cimitir, la îngropăciune, ningea, cu fulgi rari izgoniți încolo si încoace de rafale de vânt. Bunica ședea acolo in fata mormântului împietrită, imobilă ca un monument funerar. Era înfășurată într-o broboadă groasă neagră care-i făcea capul să pară disproporționat de mare în raport cu trupul mic, împuținat, cocoșat. Cu fața pământie, cu nasul coroiat si cu ochii mici si ficși scufundați in fundul capului părea o cioară uriașă împăiată. Nu clipea nici măcar când îi intrau fulgi de zăpadă in ochi. Un icnet neașteptat i-a ieșit din piept atunci când prima lopată de pământ înghețat a căzut pe cosciugul bunicului si fața parcă i s-a înnegrit si mai tare, dar nicio lacrimă nu i-a umezit privirea.
Șapte ani la rând, după datină, bunica l-a pomenit pe bunicul. I-a îngrijit mormântul la cimitir, i-a pus lumânări când se cuvenea, i-a dat oua roșii de pomană peste groapa în nopțile de înviere, si, de doua ori pe an făcea pomană acasă, cu mare fast si pompă, vara in curte, iarna, mai înghesuit, înăuntru. Era un eveniment social de anvergură, la care participa tot satul. Pregătirile începeau cu săptămâni înainte, si implicau aproape toate rubedeniile. Greul cădea pe bunica dar si pe fete si pe nurori. Cuptorul mergea trei zile încheiate ca sa facă pâine, colaci si mălaie. Sarmale, fasole, cozonaci, colivă, țuică si vin erau gata din belșug pentru un puhoi de oameni, tot neamul si tot satul. Ne strângeam întotdeauna cu toții, noi copii fiind, si aveam, cum s-ar zice „good time togheter”. Evenimentul nu avea nimic macabru, funerar. Nu suna muzica, nu se spuneau glume, dar atmosfera era veselă si senină. Bunicul era pomenit din când in când in formule ritualice… „primește Doamne pentru sufletul lui Costea…”, dar in rest oamenii si muierile, si copiii beau, mâncau si vorbeau de ale lor, de cele aflate pe agendă, la ordinea zilei. Nu rar, unii, unele se abțiguiau si deveneau mai gălăgioși decât trebuia, drept care bunica le dădea rația pentru acasă si-i trimitea cu Dumnezeu. La pomenirea de șapte ani a fost invitat acasă si preotul satului. A fost așezat cu mare cinste in capul mesei, si toata lumea a fost mai smerita si mai tăcută in prezenta sa. Intr-un moment de tăcere, când nu se auzeau decât lingurile lucrând in farfurii, bunica l-a întrebat pe popa: „Părinte, cați ani trebuie pomenit mortul? Am auzit ca prin alte parți s-ar pomeni noua ani, nu șapte.” Popa a terminat de înghițit sarmaua pe care o mesteca, a mai luat o gura de țuica, s-a șters la gura si a zis: „Deh, cate bordeie atâtea obiceie. După canon atâta trebuie, șapte ani. După aia mai puțin, cine vrea, o coliva, un colac, in familie.” Bunica a părut cumva dezamăgita de răspunsul preotului, fata schimbându-i-se parca a tristețe si spaimă.
(Continuare de Aici premonitii-sau-premeditari – Cateva luni in urma. ) Era vara, vara înalta si fierbinte. O vara din aceea la tara in care liniștea unei după-amiezi se aude până la cer. De dimineața bunica ne-a împărțit colaci cu oua, brânza si prune si ne-a pus sa zicem „bogdaproste” apoi îmi zice oftând din rărunchi: Astăzi se împlinesc șapte ani si jumătate de când a murit bunicu-to. Ar fi trebuit sa facem pomana ca lumea, ca-n toți anii. Popa e tânăr si poate nu știe bine, poate știu mai bine ăia de pomenesc până ala noua ani. S-a dus apoi in gradină si l-a bocit sec pe bunicul, invocând cu jale urmele unor reparații făcute la gard, atribuite defunctului bunic. Si dimineața a trecut, si ziua s-a încins ca un cuptor, si liniștea s-a lăsat peste sat rămânând in aer doar zumzetul vag al miriștilor, populate cu milioane de lăcuste, sa răzbată spre auzul cui sta sa asculte tăcerea din aer. O femeie trece pe drum si o striga pe bunica: Da’ Riţă, i-a fă-te până aci că vreau să-ţi spui ceva. Bunica se duce la gard si femeia ii spune ceva încet, aproape in șoaptă. Bunica nu zice nimic. Apoi femeia pleacă in drumul ei. Bunica se întoarce in curte cu ochii plini de lacrimi. Se așază pe treptele scării, si plânge încet, ștergând-si ochii cu coltul broboadei. „Ce e bunico, de ce plângi? Ce ti-a spus femeia aceea?” „Femeia aia a fost in satul meu si mi-a spus de un om de acolo că a murit. Era leat cu mine”. „Era rudă?”, „Nu, nu era rudă, era un om din sat, pe care nu l-am mai văzut de 50 si de ani.”
Pentru cei care nu indraznesc sa scrie nimica-niciodata… o recomndare de lectura ÎMI PLACE SĂ SCRIU!
Timpul: Ultimii ani ai epocii de aur. Locul: Redactia unei reviste studentesti. Personaje: Fel de fel de lume, studenti cu veleitati jurnalistice sau simpli gura-casca aflati prin zona ca bagatori de seama sau in cautare de socializare gratis, care persistand mai indelung prin zona, care evaporandu-se rapid si discret dupa cateva aparitii meteorice in for. In mod oficial revista este organul local de presa al organizatiei studentilor comunisti, apare o data pe luna si este rezultatul muncii si distractiei a circa 10% din populatia prezentă in redactie, in general cam aceiasi. In mod neoficial redactia se ocupă cu satisfacerea formală a cerintelor tovarisilor in cateva dintre articolele si editorialele plasate in primele pagini, ca pret de platit pentru tolerarea in paginile de pe coada a lucrurilor care-i preocupă, in realitate, deoptrivă pe redactori si pe cititori: evenimente studentesti, tabere, baluri, muzica, filme, susanale, cancanuri, chestii socoteli, si chiar mici sopârle si diversiuni in contra partidului unic. Redactor sef este unul „popescu„, un tip din anul IV la filologie, cu origine sociala sanatoasă, care se chinuie sa fie de comitet, adica popular. Ceea ce si este. El este cel care decide care materiale sunt incluse in numarul in curs, inainte de a fi trimis mai sus spre aprobare. E suficient ca el sa spuna: „Dupa cate ii cunosc eu pe tovarasi, materialul asta n-o sa treaca, asa ca n-are rost sa ne batem singuri cuie in talpa” si gata materialul este scos de pe lista. Cert este ca doar rareori se intampla ca cenzura tovarasilor sa fie mai exigenta decat a redactorului sef, asa ca de regula fiecare numar al revistei apare practic necenzurat, dovedindu-ni-se, daca mai era nevoie ca avem o libertate de exprimare reala, nu ca in occident. In plus ar fi de zis despre insul „popescu” că, desi este mai degraba urât si inatractiv ca barbat, are totusi un succes la femei peste medie, bucurandu-se de atentia multora dintre studentele dornice sa se afirme (si) ca ziariste. In mod oficial prietena lui este o studenta din anul I de la matematica, o bruneta frumusica foc, si isteata pe deasupra, pe care obisnuiam s-o aburesc ocazional cu vrajeala meta-fizica si cu tot felul de taine intelectuale, prin redactie sau pe la cate o cafea. Nu stiu cum i-au ajuns la urechi insului „popescu” aceste fapte nevinovate, si cum i-or fi fost sporite de a tras el concluzia ca treaba asta i-ar putea asasina viitorul de familist, dar cert este ca intr-o zi mă prinde singur in redactie si-mi zice asa pe nerasuflate „Bai sa stii ca „adela” nu e doar prietena mea, e logodnica mea”. „Asa si?”, zic eu făcând pe niznaiul. „Pai o sa ma insor cu ea?”, „Bine ma, sa fie intr-un ceas bun. Dar tot nu inteleg de ce-mi zici mie despre asta. Vrei sa ma inviti la nunta?”, „Nu må, zice el, dar voiam sa stii”. N-o sa credeti dar interventia insului a avut efect. Am evitat sa mai prestez vrajeala la d-soara „adela„. Asta dupa ce am facut o trecere in revista a posibililor „turnatori”, ajungand la concluzia ca singura persoana capabila sa ma raporteze miseleste „popescului„, era chiar „adela„, ea insasi in persoana, din motive la care (pe vremea aceea) am refuzat sa ma gandesc. In tot cazul mi s-a parut ca intamplarea are un aer usor prea suprarealist pentru gustul meu. Daca pana la urma „popescu” s-a luat sau nu cu „adela” asta nu mai stiu. Dar uite ca m-am luat cu vorba, deviind intr-o directie gresita, caci proza scurta, aici de fata, era dedicata altei intamplari din viata „popescului„. Dupa cum spuneam, prin redactie se vânturau fel de fel de feţe palide de pe la toate facultaţile, care de care mai altfel decat ceilalţi, fiecare cu povesti pe profil, inclusiv medicinisti si mediciniste. Astia de la medicina reuseau intotdeauna sa capteze atentia povestind despre cum lucreaza ei pe cadavre umane in laborator, sau ce cazuri grozave au mai vazut prin spitale, unde se duceau fie pentru practica fie in vizite de lucru, insotindu-si profesorii care erau si doctori in spital. Din vorba-n vorba au ajuns sa povesteasca cu lux de amanunte despre cum asista ei la nasteri, la maternitate. „Popescului” chestia asta i s-a parut uluitoare si a zis ca i-ar placea si lui sa vina daca s-ar putea. Si s-a putut. L-a inlocuit pe unul dintre medicinisti si s-a dus sa caşte gura la femei care nasc. Omul a fost uimit, impresionat pana la lacrimi. A intrat in redactie, si vadit emotionat, a ridicat mainile in aer si ne-a zis: „Bai fratilor, am vazut cum se naste un om.” Ne-a povestit ce-a vazut si ce-a simtit si ne-a anuntat ca o sa scrie un articol tare despre asta. Vreo doua saptamani a muncit la articol, tinandu-ne la curent cu progresul, asa ca in sedinta de aprobare a materialelor, ni l-a citit, vadit emotionat, asteptand cu nerabdare sa ne vada impresiile . Nu mai tin minte cu exactitate ce continea articolul, dar imi amintesc ca nu era rau, ba dimpotriva. L-am aplaudat cu totii cat se poate de sincer. „Da må” – zice el – ” dardupa cate ii cunosc eu pe tovarasi, materialul asta n-o sa treaca, asa ca n-are rost sa ne batem singuri cuie in talpa si gata materialul a fost scos de pe lista.
Update: Intors surprinzator la d-lui in blog, dintr-un lung silentzum lugubru, dl.Tiberiu Orasanu propune si d-lui un soi de proze scurte… Se pare ca este un trend in lumea bloggerilor care n-au ales mutzenia deplina…
Alt update: Ca tot veni vorba despre vederea ochita inspre nasterea unui om (prin expulzare din paradisul sau primordial), poate ca n-ar fi chiar off topic sa venim cu o recomandare de lectura in care este vorba despre nasterea omului nou, fix acela a carui nastere a fost ratata prin in comunism prin avort precoce, si care reuseste iata sa se nasca in America corectitudinii politice si a ogarului purpuriu: AICI – stranepoata lui Winnetou, intr-un excelent paflet scris de conul Dorin.
Ne machisem cu rom. Rom din acela cu miros tare, făcut din esență cu care gospodinele aromau prăjiturile. Ne rămăseseră câteva sticle de la petrecerea de joi, de la șură, și acuma, pentru ca ne strânsesem și împachetasem corturile pentru plecare, a trebuit sa ne debarasam de ele, așa ca le-am băut. Unii mai mult, alții mai puțin, și prin urmare unii eram mai veseli decât alții. Fusesem operativi la împachetare așa ca bagajele erau strânse, iar noi eram gata de drum. Doar ca până să vină autobuzul mai erau vreo doua-trei ore… Pe care trebuia să le omoram cumva. Era cald, toropitor de cald (nu știu dacă și de la vreme sau doar de la rom) așa ca zic, „Eu mă duc sa mai fac o ultima baie in lac. Timp ar fi”. Unul dintre prieteni (din grupul ălora care nu se lăsaseră ademeniți prea tare de esența de rom), se uită la mine cu îngrijorare și zice „Bai, sâmbăta e, semnalmentele le ai, vârsta, meserie, tot… Vezi ca eu nu mai stau aici până marți când te-o scoate pe tine apa la mal. Hai mai bine să mergem și să mâncam ceva la stână”. Acum nu reușesc deloc să-mi amintesc dacă am mai făcut sau nu acea ultimă baie în lac (așa îmbibat cu rom cum eram), probabil că n-am mai făcut-o, dar îmi amintesc că am fost la stână să mâncăm. Singurul meniu disponibil era „mămăligă cu brânză și cu margari… asta… cu unt”, după cum ne-a spus chelnerița, iar de băut, lichior de căpșuni. Până să se facă mămăliga am savurat lichiorul de căpșuni (o minune) constatând în cele din urmă că provine dintr-o sticlă plina cu furnici moarte prin comă alcoolică. Barmanul s-a scuzat pentru incident oferindu-ne gratis încă un rând dintr-o sticla nouă, proaspăt desfăcută.
A venit și mămăliga, a venit și autobuzul și am ajuns la timp în centrul civic al orașului reședință de județ din care trebuia să luăm trenul înapoi spre casă. Plănuisem să ajungem mai devreme ca să bântuim un pic prin centru în căutarea unui bar sau a unui magazin de televizoare, unde să putem vedea episodul din Twin Peaks de săptămâna asta. Ca un făcut n-am găsit absolut nimic de acest gen, un motiv în plus să-l beștelim en gross pe amicul nostru care nu reușise s-o convingă pe Nada să coboare cu noi în oraș și să ne lase să vedem filmul la ea acasă, în garsoniera ei de cleștar. (Despre Nada, o poveste de nimic, poate altă dată.) Am plecat mahmuri și cătrăniți către gară, pregătiți să înfruntam cele trei ore de așteptare pe peron, în pace și reculegere. După o astfel de zi mi s-a făcut o sete teribila așa ca m-am deplasat cu greu până la bomba de la capătul peronului să-mi iau o limonadă. Si minunea s-a întâmplat din nou. In bomba aceea mizeră era un mic televizor la care tocmai începea Twin Peaks. Am ieșit afara si am dat un răget către grupul vesel informându-i despre miracol. La început nu m-au crezut dar până la urmă au venit cu toții umplând până la refuz bomba. Si uite așa n-am pierdut niciun episod din Twin Peaks la prima sa difuzare în România post-comunistă. Bine, nu spun acum că asta ar fi mare lucru, în sine, dar ca proză scurtă, la rubrica povestiri de nimic, la ce altceva ai putea să te aștepți măi dragă prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe?
Totuși episodul acela, care-și reface drumul spre actualitate (o actualitate de peste ani), prin această insignificantă proză scurtă, are o încărcătura artistică specială: visul Laurei Palmer. Se făcea că nu (mai) murise, ci îmbătrânise nițel spre patruzeci și ceva, într-un univers paralel, ușor imposibil, şi că își petrece ultima seara de vacantă, împreună cu presupusul ei soț, la malul oceanului, pe o plajă aproape pustie, în întunericul nopții. Mugetul valurilor înalte si șuierul vântului fac scena să (a)para mută, nici măcar clinchetul cupelor de șampanie ne răzbind spre auzul spectatorului. O lună plină, alunecând înșelător prin spatele unor nori fugari, îl avertizează pe acel spectator (pasager / accidental / virtual) că, în aceasta „viziune aproape hieratică„, nimic nu este precum pare, și că multiple universuri paralele, își impart, în mod barbar si bizar, recuzita de materie, nisipul, apa, valurile, actorii, șampania, paharele, luna, norii, reușind sa alcătuiască în mod miraculos și straniu scene din filme diferite, din realități diferite, poate chiar din viața mea, a ta, sau a cine stie cui. Despre drama onirică a Laurei Palmer poate altă dată, cu ocazia altei beții.
Update: Cu putin noroc din intamplare se poate starni pofta de pro-duce proza scurta cu povestiri de nimic si altora, dintre noi astia scriitorii anonimi, clandestini si incipienti… si daca se vor starni destui ca sa amorseze un complex chimic cu potentail catalizator, atunci poate se va declansa un fenomen huvachian cu auto-intretinere, precum reactiile nucleare in lant, povestea unuia, starnind povestile celorlalti si tot asa. Desi mai e inca foarte mult paana departe, iata exista semne. Neamtzu Tziganu (de ex) a produs pe blogul sau o poveste sensibila in care deapana niste amintiri de suflet (pe care a re-produs-o si aici pe Arca, merci neicå, mi-a placut). Merita citita la fata locului intrucat acolo este ilustrata si cu cateva fotografii care merita toti babii: La Grâusor.
Eram un grup de prieteni si ne facusem obiceiul ca in fiecare an, pe la inceputul lui august, sa ne retragem doua saptamani, cu corturile, intr-un loc uitat de lume, undeva la munte, intr-un soi de Twin Peaks local, ce-si astepta resemnat demonii care insa se incapatatanau sa nu se arate, lasand locul prada unei blazari calme si odihnitoare, un loc in care nu se intampla niciodata nimic si in care totul arata la fel an dupa an. Cat eram acolo, o zi de duceam pe traseu, pe munte, prin pesteri si pe cheiuri, iar alta o petreceam in huzur pe malul lacului la plaja si innot. Erau in acel Twin Peaks trei astfel de ape, iar ritualul anual al acestui periplu devenise de neevitat. Stateam o saptamana intr-unul din nodurile acelui spatiu, apoi ne strangeam catrafusele si ne mutam tabara instalandu-ne ritualic intr-un alt centru al aceluiasi Twin Peaks, pentru inca o saptamana. Asteptam un an intreg intialnirea cu acest univers paralel in care evadam total pentru doua saptamani si in care acceptam cu bucurie sa fim complet si bilateral deconectati de restul lumii. Nu pastram niciun contact cu exteriorul, si nimeni nu avea cum sa ne contacteze in acest rastimp, in care, in restul lumii se putea intampla (aproape) orice fara ca noi sa aveam habar.
Intr-o vara din acestea, pe vremea in care la televizor se difuzau tenebroasele episoade ale serialului Twin Peaks, spiritul intamplarilor imaginare din filmul lui David Lynch a reusit sa intre in atingere cu spatiul real in care ne refugiasem. Reusisem in mod miraculos sa urmarim episodul din Twin Peaks de sambata treacuta, la televizorul portabil al unor turisti fantoma adusi acolo de providenta, dar intre timp se facuse marti, ziua celor trei ceasuri rele, in care urma sa ne mutam tabara pe marginea altui lac. Ne-am strans calabalâcul dis de dimineata, si am pornit-o la drum. Trebuia sa ajungem pe lumina la destinatie ca sa avem timp sa ne instalam corturile, dar drumul a durat mult peste asteptari caci pentru o mare parte din el ne bazam pe o masina de ocazie, care s-a incapatanat sa nu apara. Cele trei ceasuri rele le-am petrecut toropiti de caldura pe marginea drumului asteptand. Intr-un tarziu a oprit o duba dubioasa, hodorogita, fara ferestre, plina de praf si mizerie. Soferul a zis ca ne poate lasa aproape de locul in care doream sa ajungem numai ca drumul va fi lung si in spate nu are sacune si va trebui sa stam pe jos daca ne convine. N-aveam de ales asa ca ne-am inghesuit in duba, in comartimentul fara ferestre incuiati pe dinauntru. Praf, caldura, intuneric. Usa din spate era putin indoita si nu se inchidea bine asa ca ramasese o fanta ingusta prin care puteam vedea o felie extrem de ingusta din lumea de afara. Nu prea stiam bine locurile si prin fanta aceea nu reuseam sa recunoastem mare lucru. Claustofobie, panica… Oare unde ne-o duce individul cu moaca dubioasa. Ma zgaiam prin crapatura si le raspundeam monoton celor care ma intrebau: Ce se vede?”… Padure. Padure. Padure… Incepusem sa pierdem simtul timpului dar si simtul umorului. Habar nu aveam cate ore trecusera. Se insera. Nimeni nu zicea nimic cu voce tare dar toti aveau intiparita pe moaca un soi de ingrijorare in legatura cu finalul acetei intamplari, in care ajunsesem sa aratam teribil in acea semi-obscuritate, de nerecunoscut, plini de praf si naclaiti de transpiratie. Ca sa mai schimbe „vorba” (tacerea aceea elocventa) unul dintre noi zice: „Bai nu stiu voi dar eu unul cum ajungem acolo fac o baie in lac, fie ce-o fi. Pun eu cortul dupa aia la lanterna”. Intr-un final hârbul s-a oprit undeva. Am tresarit cand am auzit usa din spate deschizandu-se. Eram pregatiti pentru orice. Am dat cu ochii de sofer care ne-a zis ranjind: „Gata băi ati ajuns. Hai repede cate zece lei de caciula ca ma grabesc.” Am rasuflat usurati, am marcat banul, si am luat-o din loc cu rucsacele in spate.
Se innoptase de-a binelea cand am ajuns aproape de locul de campare, precipitandu-ne care cum puteam spre acel liman, cu gandul ca in curand vom plonja in apa lacului. Am vazut de departe flashuri de lumina repetate, inexplicabile, in apropierea pontonului, si, pe masura ce ne apropiam nedumerirea sporea si ritmul pasilor nostri scadea, incet, incet. Era ceva lume adunata acolo. In mijloc, intins pe iarba era un om mort, inecat, vânat, plin de mâl, exact ca Laura Palmer, si un fotograf legist ii facea poze, din diverse unghiuri folosind blitzul. Am aflat ca se inecase sambata seara, cand plecase singur pe lac, cam in timpul in care se difuza Twin Peaks. Il cautasera in zadar, iar acum apa il scosese umflat la mal. Am aflat cu stupoare ca avusese aceeasi varsta si aceeasi profesie ca si mine. Eram acolo blocati, stand asa prosteste cu rucsacele in spate, nestiind ce sa facem. Nu stiu cat am ramas asa, agatati in imponderabilitatea momentului. Am auzit deodata dinspre sosea: „Un-doi, un-doi, un-doi-trei-patru”, si am zarit o femeie la vreo 40 de ani, inalta, blonda, supla, imbracata in costum de jogging, urmata la doi pasi in spate de o fetita de vreo 8-9 ani, facandu-si alergarea, venind direct spre noi. Nimeni n-a reactionat in niciun fel. Nimeni n-a incercat s-o opreasca inainte de a ajunge la ”faţa locului”. Cand a ajuns s-a oprit langa mort continuand, impreuna cu fetita, sa faca alergare pe loc, un-doi, un-doi. „Ce e aici?”, l-a intrebat pe fotograf. „Inecatul de sâmbata” a raspuns aceasta. Continuand alergarea pe loc doamna si-a urmat interogatoriul: „A fost anuntata familia?” „Dar procuratura?”. Am aflat ca un procuror este asteptat peste cateva ore. Lamurita de situatie, doamna urmata de fetita, a ocolit mortul in pas de alergare, pornind-o inapoi, la deal, pierzandu-se in noapte, un-doi, un-doi, un-doi-trei-patru. Laura Palmer? Twin Peaks?
„Through the darkness of future’s past, The magician longs to see. One chants out between two worlds… „Fire… walk with me.” We lived among the people. I think you say, convenience store. We lived above it. I mean it like it is… like it sounds. I too have been touched by the devilish one. Tattoo on the left shoulder… Oh, but when I saw the face of God, I was changed. I took the entire arm off. My name is MIKE. His name is BOB.”
***
Cand lunga vreme ai foarte putin, si acel ceva ti se ia sau ti se pierde, suferinta este… va conti-nu…
***
pana cand muzele se vor lasa induplecate sa ma viziteze pentru a picura in cuvinte (putine, cat mai putine, v-as ruga) continuarea acestei proze scurte, planuita in doua-trei episoade… l-as in-forma pe cititorul citit si unic al Arcei lui Goe ca proza scurta se mai poate citi AICI – Particula lui Dumnezeu si in genere AICI.
***
Focule, vino cu mine (varianta întâia)
Natura umana ne ingaduie si ne forteaza sa descoprim in permamenta necesitati noi, nenaturale, pentru care dezvoltam un cult, la limita obsesiv, ce ne face sa dorim irepresibil lucruri aparent dispensabile, in tot cazul neesntiale pentru fiintare, care insa ne absorb si ne consuma cu totul, transformandu-ne.
In vremuri de criza si saracie, aceasta nevoie disperata de a iesi din greatza existentiala si de a ne lasa consumati de atasamente nenaturale, isi gaseste cu greu drumul. In era de debut a fantomaticilor ani 90, nu aveam prea multe optiuni, asa incat un serial precum Twin Peaks era un drog pe care nu-l puteai evita sau refuza. Fiecare episod era un reper fix, o poarta de trecere care se deschidea o data pe saptamana, unic si irepetabil… iar ratarea unui asemenea episod era una dureros de definitiva.
Impreuna cu un grup de prieteni obisnuiam de foarte multa vreme ca, in fiecare an, la inceputul lui august, sa ne retragem cu corturile undeva intr-un astfel de loc, un Twin Peaks local, ce-si astepta resemnat demonii care intarziau sa vina. Stateam o saptamana intr-unul din nodurile acelui spatiu, apoi ne mutam tabara intr-un alt centru al aceluiasi Twin Peaks, pentru inca o saptamana. In acest timp, o zi eram pe traseu, pe munte, prin pesteri, si pe cheiuri, alta zi eram pe malul lacului la plaja si innot. Erau in acel Twin Peaks trei astfel de ape, iar ritual anual al acestui periplu devenise de neevitat. Doar ca anul acesta ceva umbrea intalnirea atat de asteptata cu universul paralel in care evadam total pentru doua saptamani. Era vremea in care la televizor se difuzau, sambata, episoadele tenebroase ale filmului lui David Lynch, iar intoarcerea noastra in paradis, inexorabil programata la inceput de august, avea sa ne coste doua episoade din Twin Peaks. Enorm. Un pret greu cu care nu prea reuseam sa ne impacam, facandu-ne fel de fel de visuri fanteziste despre cum am putea totusi sa vedem filmul.
Se inserase de-a binelea, iar in aer domnea o linste vecina cu infinitul. Ne intorceam de la pestera, coborand agale, istoviti si flamanzi, catre corturi. Printre ramuri se vedeau in departare licaririle galbui ale focurilor facute de altii pe langa corturi, si parca, parca, adus de vânt, se simtea miros de fum si friptura… Am cotit-o pe un drum forestier, pe malul raului, intrand in line dreapta spre locul unde campasem. La liziera padurii se zarea o lumina mica, alba, bizara, care nu se potrivea deloc in peisaj. Ne apropiam intrigati incercand sa ne lamurim ce ar putea fi. Pe capota unei Dacii era asezat un televizor portabil, alimenat de la bateria masinii, iar in preajma un cuplu de pensionari asezati pe sezlonguri se pregateau sa vizioneze episodul din Twin Peaks. Invitati prin gesturi simple de cei doi, am ramas cu totii pe un semicerc si am urmarit, in tacere, filmul. Continutul acelui episod se potrivea armonic cu miracolul de a-l fi putut viziona atunci cand ne luasem orice speranta ca o sa reusim.
Avertisment: Povestea relatată în această proză scurtă este imaginară, orice asemanare cu fapte sau persoane din realitate fiind cu totul şi cu totul întâmplătoare. Orice asociere cu realitatea este neavenită şi făcută de cititor pe propria răspundere.
Am avut odată o iubită care locuia în alt oraş. Ne vizitam din când în când, dar mai mult păstram legatura prin scrisori. Dragostea la distanţă era complicată şi plină de frustrari, compensate uneori de faptul că atunci când ne întâlneam, intesitatea emoţiilor sporea proportional cu pătratul frustrarilor suferite când nu eram împreună. Totuşi menţinerea unei relaţii prin texte scrise are darul de a induce încet, încet, insinuant, dar persistent, o imagine crescator falsificată, diferită, paralelă cu realitatea. Uneori aceste discrepanţe căpatau dimensiuni insuportabile şi ne certam. Ne-am desparţit de câteva ori, dar de fiecare dată, după zile sau săptămâni de tacere, unul sau altul mai dădea un telefon sau mai scria o scrisoare şi o luam de la capăt. Devenise un soi de ritual.
Odată, după o astfel de ceartă, am convenit să ne mai vedem o ultimă oară şi să ne înapoiem unul altuia scrisorile. M-am dus în oraşul în care locuia viitoarea mea fostă iubită, urmând să ne întalnim după-amiza, când ieşea ea de la serviciu, în parcul în care obişnuiam să ne plimbăm ca îndragostiţi. Intrucât nu plănuisem în nici un fel cum o să decurgă şi cât o să dureze aceasta ultimă întrevedere, m-am gândit că trebuie să am un plan pentru cazul în care o să mă prindă noaptea în acel oraş, aşa că mi-am făcut din vreme rezervare la un hotel.
Am asteptat-o (ca de obicei) la intrarea in parc. A coborât dintr-un taxi, care a ramas s-o astepte. S-a apropiat in graba, cărând pachetul cu scrisori. Mi-a spus ca ii pare rau dar nu poate ramane decat 5 minute căci trebuie sa ajunga la meditatie întrucât profesorul îi chemase in ultimul moment, cu o zi mai devreme, caci a doua zi trebuia sa mearga in alt oras la o înmormantare. Ce se mai putea spune in 5 minute? Mi-a intins pachetul cu scrisorile mele dar a refuzat sa primeasca inapoi scrsiorile pe care mi le scrisese. Mi-a spus ca prefera sa le stie impreuna, la un loc, si ca oricum nu poate sa le care la meditatie dupa ea. Ce ar fi zis profesorul si colegii? Niciun cuvant nu-si mai gasea drumul spre suprafata. S-a repezit si m-a pupat pe gura apoi a sarit in taxi. Mi-a aruncat un zâmbet chinuit si mi-a facut semn s-o sun. Si asa a disparut din viata mea. Am ramas in poarta parcului cu doua plase de scrisori. M-am gandit ce sa fac cu ele. Mi-a trecut prin cap sa intru in parc si sa le arunc in lac. S-ar fi acoperit lacul, ca de nuferi. Pana la urma m-am dus la hotel si le-am lasat in camera. As fi avut timp sa ma duc la gara si sa iau trenul inapoi acasa dar am decis sa raman peste noapte in acel oras daca tot platisem camera. Nu mai stiu cum mi-am petrecut dupa-amiaza. Spre seara m-am intors la hotel. M-am oprit pe terasa. M-am asezat la o masa si am cerut ceva de baut. Oferta era foarte saraca asa ca a trebuit sa ma multumesc cu un lichior Artic (de menta). Apoi cu inca unul, si inca unul, asezonate cu „alune americane”. La o alta masa era un mic grup vesel, un tip insotit de doua „dame”. Una dintre ele era destul de comuna, dar cealalta n-ar fi putut trece neobservata, blonda, platinata, incercand (si reusind un pic) sa aduca cu Marilyn Monroe, ma rog o versiune provinciala dar orisicat. Sorbeau din pahare, vorbeau, radeau, nu puteai sa nu-i bagi in seama. Probabil ca m-au surprins observandu-i caci dupa o vreme am bagat de seama ca se uita si ei catre masa mea, dandu-mi impresia ca discuta despre mine, un ciudat care sta singur la masa si bea Artic dupa Artic. Tipul s-a ridicat a venit la mine si mi-a spus ca daca mi-ar face placere ma invita la masa lor ca sa bem impreuna. Am fost luat prin surprindere asa incat in primul moment am vrut sa-l refuz, dar din cauza efectului Artic n-am apucat sa deschid gura prea repede asa ca am avut vreme pentru a doua opinie. De ce nu, i-am zis, si m-am mutat la masa lor. Am observat ca nici tipa aceea care era „destul de comuna” nu era deloc uratica. Dimpotriva. Semana foarte bine cu tipul incat am crezut ca este sora lui si ca ea ar trebui sa fie cea disponibila si motivul principal pentru care am fost chemat sa intregesc grupul. M-am gandit ca asupra ei ar trebui sa-mi focalizez atentia si sa uit de Marilyn Monroe, dar cand tipul a facut prezentarile am aflat ca de fapt nu este sora lui ci sotia lui, in timp ce Marilyn Monroe era o colega de-a lor din trupa de teatru amator si ca avusesera cateva reprezentatii in oras. Ce coincidenta, caci pe atunci si eu ma mai indeletniceam cu astfel de teatru pentru amatori. Erau cu totii cu 5-6 ani mai mari decat mine. Am petrecut bine impreuna. Nu-mi amintesc cum ii chema pe cei doi soti, dar imi amintesc (cum as fi putut uita?) ca pe Marilyn Monroe o cheama Lucia. La plecare m-au invitat sa jucam un wist in patru in camera celor doi soti, ispitidu-ma si cu niste cognac Milcov care s-ar fi aflat acolo. Am jucat cateva runde de wist dar s-a facut tarziu si Lucia a zis ca e obosita si vrea sa se retraga in camera ei. Am profitat de ocazie ca sa ma retrag si eu. M-am oferit s-o conduc. La usa camerei, care era vecina cu a mea, mi-a spus ca i-a sarit somnul dar ca i s-a facut foame si ca ma invita o gustare in camera ei. A scos doua sandwich-uri si o sticla de vin pe jumatate goala. Am mancat in liniste apoi ne-am luat paharele cu vin (paharele acelea borcanate care se gaseau pe la hoteluri pe vremuri), am stins lumina in camera si ne-am dus la fereastra sa admiram peiajul nocturn al acelui oras strain. Priveam tacuti in zare, cuprinsi amandoi de un soi de stinghereala care nu anunta nimic bun. Probabil ca dupa se termina si ultimul strop de vin din pahar urma sa-i spun noapte buna si sa ma retrag. Linistea noptii era tulburata de un grup de cheflii care stateau pe trotuar si vociferau chiar sub fereastra noastra. Ce tipi galagiosi, a zis Marilyn Monroe, ar trebui sa le turnam vin in cap. Vrei sa le torn vin in cap? Am intebat. N-ai curaj, mi-a zis ea. Vrei sa vezi? am ripostat. Apoi fara alta vorba mi-am golit paharul de vin pe fereasta. Ne-am speriat de ceea ce avea sa urmeze retragandu-ne brusc de la fereastra, cautand un loc in care sa ne ascundem. Ne-am ascuns in pat, sub cearsaf, consolându-ne salbatic unul pe altul, in contra injuraturilor care se auzeau de afara. Inainte sa adormim, Marilyn Monroe mi-a soptit la ureche: Imi pare rau ca a trebuit sa le patam hainele nenorocitilor ălora dar de meritat a meritat. Dimineata m-am trezit târziu singur in camera de hotel. Am plecat in graba caci eram pe cale sa pierd trenul inapoi spre casa. Mi-am luat bagajul din camera alaturata, am lasat cheia la receptie si am fugit, uitand in urma doua pachete cu scrisori. Pe Lucia n-am mai vazut-o niciodata de atunci. Pe prietena mea fara nume n-am mai sunat-o si nu i-am mai scris. Nici ea nu m-a mai sunat pe mine. Mi-a trimis o vedere in anul urmator anuntandu-ma ca intrase la facultate, din a parta incercare. De vazut am mai vazut-o o singura data, la ceva ani dupa aceea. Ne-am intersectat pentru cateva clipe pe plaja la mare, ea era impreuna cu sotul si cu fiul ei, eu impreuna cu sotia si cu fiica. Privirile ni s-au intalnit pentru o clipa dar ne-am scurs unul pe langa altul fara nicio vorba. De atunci nu mai stiu nimic despre ea.
Avertisment: Povestea relatată în această proză scurtă este imaginară, orice asemanare cu fapte sau persoane din realitate fiind cu totul şi cu totul întâmplătoare. Orice asociere cu realitatea este neavenită şi făcută de cititor pe propria răspundere.
Am avut odată o iubită care locuia în alt oraş. Ne vizitam din când în când, dar mai mult păstram legatura prin scrisori. Dragostea la distanţă era complicată şi plină de frustrari, compensate uneori de faptul că atunci când ne întâlneam intesitatea emoţiilor sporea proportional cu pătratul frustrarilor suferite când nu eram împreună. Totuşi menţinerea unei relaţii prin texte scrise are darul de a induce încet, încet, insinuant, dar persistent, o imagine crescator falsificată, diferită, paralelă cu realitatea. Uneori aceste discrepanţe căpatau dimensiuni insuportabile şi ne certam. Ne-am desparţit de câteva ori, dar de fiecare dată, după zile sau săptămâni de tacere, unul sau altul mai dădea un telefon sau mai scria o scrisoare şi o luam de la capăt. Devenise un soi de ritual.
Odată, după o astfel de ceartă, am convenit să ne mai vedem o ultimă oară şi să ne înapoiem unul altuia scrisorile. M-am dus în oraşul în care locuia viitoarea mea fostă iubită, urmând să ne întalnim după-amiza, când ieşea ea de la serviciu, în parcul în care obişnuiam să ne plimbăm ca îndragostiţi. Intrucât nu plănuisem în nici un fel cum o să decurgă şi cât o să dureze aceasta ultimă întrevedere, m-am gândit că trebuie să am un plan pentru cazul în care o să mă prindă noaptea în acel oraş, aşa că mi-am făcut din vreme rezervare la un hotel. Ne-am întâlnit pe o alee, fiecare având în mână câte o plasuţă cu scrisori, cea pe care o căra ea fiind semnificativ mai voluminoasă. Am pornit-o amandoi spontan, ca şi cum nimic n-ar fi fost mai firesc, spre una din băncile de pe malul lacului, pe care, pe vremuri, o consideram a noastră.
Ne-am aşezat fără vorbă. Am schimbat plasele cu scrisori. Am băgat de seamă că în plasa cu scrisorile mele, care-mi erau înapoiate, se afla şi un disc de pickup. Era unul dintre cadourile pe care i le făcusem cândva, dar din nefericire, acum nu reuşesc cu niciun chip să-mi amitesc ce disc era, parca un Beatles, nu stiu care. Stiu doar că atunci nu întelegeam de ce tocmai pe acela se gandise să mi-l înapoieze. Cine ştie!? Poate fusese prin preajmă, la îndemană, atunci când adunase scrisorile. Eu nu-i înapoiam niciunul dintre cadourile primite de la ea. Am întrebat-o de ce mi-l înapoiaza şi mi-a spus că l-a ascultat deja de prea multe ori şi că nu-i mai trebuie şi că s-a gândit că poate îmi trebuie mie. I-am spus că nu, nu-mi trebuie, şi ca drept dovadă l-am scos din plic şi am încercat să-l rup în două, cu un gest scurt şi convingator. Mare greşeală căci discurile astea sunt foarte flexibile şi până să reuşesc să-l rup a trebuit să încerc de vreo două, trei ori, într-o scenă în care m-am umplut de un ridicol sublim. Ea nici n-a râs, nici nu s-a întristat de ridicolul meu, rezumându-se să mă privească cu un zâmbet nedumerit. Am aruncat cele doua jumatăţi în lac, separandu-l pe John Lennon de ceilalti, iar apoi m-am aşezat şi eu pe bancă. Am tăcut o vreme. Apoi am vorbit banalităţi, despre cunoştinte comune, pe seama cărora obişnuiam să ne amuzam împreuna, despre cum stă cu învaţatul, căci urma să dea (iarasi) la facultate, şi despre tot felul de nimicuri, până când s-a făcut seară de-a binelea şi au ieşit stele peste lac. Mi-a spus că trebuie să plece acasă căci o aşteaptă ai ei cu masa. Ne-am ridicat şi am pornit-o împreuna spre ieşirea din parc. Ne-am despărţit aşa cum ne mai despărţisem de câteva ori, cu câte un zâmbet amar pe faţă, sărutând-ne firav şi timid, ca doi necunoscuţi ale caror buze se ating pentru prima oară. Inainte de a ne despărţi ea a ridicat privirea spre cer şi mi-a arătat cu degetul o constelaţie anume, spunându-mi: „Ea o să fie mereu acolo”. Apoi am urmărit-o cu privirea, îndepărtandu-se, până când s-a pierdut în întuneric pe stradă, înţelegând brusc că n-o s-o mai văd niciodată. M-am debarasat cu o durere surdă de pachetul cu scrisori, înghesuindu-l în primul coş de gunoi care mi-a ieşit în cale, în drum spre hotel, eliberandu-mă astfel de o literatură înutilă, definitiv pierdută. Doamne ce oi fi scris în toate scrisorile alea?
M-am oprit pe terasa hotelului hotărât să mă îmbatat cu lichior Artic (de mentă), ceea ce am şi făcut, revenindu-mi din mahmureală abia a doua zi când coboram din tren, în gara oraşului meu de reşedintă, acum şi el de duioasă amintire.
Desi nu-mi amintesc decât cateva secvente din istoria si emotiile primei zile de scoală, tare mi-e teama ca odata ce voi incepe sa scriu despre asta cu greu voi putea sa ma pastrez in frontierele categoriei „proza foarte scurta”. Cel mai probabil imi va iesi o proza semi-scurta. Nu am cum sa stiu de pe acum daca voi fi mai apoi in stare s-o rescriu mai intr-o varianta esentiala, concisa, punctuala. Poate voi fi, poate nu, poate se va gasi altcineva s-o esentializeze. Vreun martor binevoitor , detasat emotional de acea intamplare, aflat „intâmplator” in aria de acoperire a „Povestirilor de Nimic”, s-o gasi sa o aduca din condei la doua-trei randuri de poezie in vers alb.
Experienta mea de prescolar a fost una extrem de redusa, intrucat in perioada cu pricina familia mea era prinsa cu mutarea dintr-un oras in altul. Am fost cateva saptamani la o gradinita in micul orasel in care locuiam, apoi a trebuit sa ne mutam, dar pentru ca resedinta familiei din orasul destinatie nu era gata inca, am locuit o vreme la tara la bunici si am frecventat gradinita de acolo pentru fix o saptamana, rastimp suficient pentru ca mama sa realizeze ca nu este o experienta care sa mi se potriveasca. Dar despre gradinitele mele de draga amintire, alte proze semi-scurte, alta data.
Din debutul acele zile de 15 Septembrie imi regasesc emotiile care ma faceau sa am inima cat un purice dar nu-mi amintesc mai nimic despre cum au decurs acasa pregatirile de dimineata, nici despre drumul pana la scoala, nici de careul festiv din curtea scolii. Amintirile mele despre aceasta zi incep burusc pe culoarul scolii, tinand-o strans de mana pe mama, indreptandu-ne catre clasa. Imi amintesc vanzoleala nebuna, freamatul si zumzetul colectiv in care eram prins ca-ntr-o curgere de apa. Abia acolo emotia mea unica si personala, inchisa pana atunci inauntrul pieptului meu, s-a revarsata in afara si s-a contopit cu emotiile celorlalti, parinti si copii, intr-o mare si unica emotie, aceeasi pentru toata lumea. Unii copii plangeau in hohote de parca erau dusi la pierzanie, dar am vazut si parinti stergandu-si lacrimile de-mi venea si mie sa plang de plansul lor. Intuind ca am nevoie de o mica imbarbatare mama mi-a spus: Tu n-o sa plangi. Esti baiat si baietii nu plang (desi vai, si baietii plang, precum si caii se impusca, nu-i asa?). Am confirmat ca nu, nu plang si m-am tinut tare. Am ajuns in clasa plutind parca si m-am trezit aterizand lin in banca a cincea pe randul de la perete, spre culoar. Pe pupitru ma asteptau abecedarul, cartea de aritmetica si o garoafa rosie. Apoi parintii care i-au condus pe calatori la pupitre au fost invitati sa plece si sa-si abandoneze odraslele dragi sa se descurce acolo cum or sti, singure in lumea dezlantuita. Mama a pornit spre iesire dar in mod bizar in amintire port imaginea mea, ca si cum eu m-as fi privit, din exterior, vazandu-ma ramanand in banca, din ce in ce mai mic si mai pierdut, de parca s-ar fi produs un transfer de memorie si de amintiri intre mine si mama. Apoi mi-o amintesc pe mama zambind si facandu-mi cu mana inainte de a iesi din clasa. Am ramas uitandu-ma in acea directie. Dupa cateva clipe mama a bagat capul inapoi pe usa si a mai privit inca odata in directia mea, surprinzandu-ma in timp ce-mi stergeam discret lacrimile de la ochi. Ei, imi mai amintesc eu si alte cateva detalii din prima zi de scoala dar esentialul cam acesta ar fi. Si apoi si asa am folost deja prea multe cuvinte, lungind acest topic dincolo de normele acceptate pe Arca in materie de proza sucurta.
Hei, tu. Extrage o zi oarecare, la intamplare, din viata ta si incearca sa-ti amintesti ceva despe ea, orice. Incearca s-o reconstitui, din memorie, sa-i scrii povestea, s-o re-vezi, s-o recapitulezi, s-o retraiesti in minte, cu faptele si cu emotiile ei, ca si cum ai fi Marcel Proust… sau cineva inca mult mai dedicat decat fuse acel Marcel plecat (candva, intr-un prezent irosit) in cautarea timpului pierdut. Ce sanse ai? Aproape niciuna. Accesul la propria ta viata iti este dramatic cenzurat de capriciile memoriei tale. Dar exista si polul opus. Se zicea ca exista undeva o femeia (defecta?) care este capabila sa-si aminteasca si sa redea cu precizie fiecare zi din viata ei. Ii spui data si ea iti toarna povestea acelei zile, consistent, credibil, cu detalii. Oare o fi mai bine asa? Tu ce crezi? Cum sa mai traiesti prezentul, cum sa mai ai emotiile asteptarii viitorului când cari in cârca o povara crescatoare a memoriei unui trecut coplesitor? Poate ca este totusi mai bine ca ne amintim doar vag câte ceva, lucruri, fapte, emotii, intamplari, fragmete, cioburi… care ne ingaduie sa construim o imagine (peste timp) a unui entitati bizare, (inconsistenta poate), ce transcende (cu mult) eul clipei, ceea ce suntem, acum, aici. Desigur ca acea imagine (a noastra ?) construita ca un mozaic incomplet si difuz, n-ar prea putea sa fie sursa vreunei proze scurte (chiar daca de incadrat s-ar putea incadra destul de usor la rubrica „Povestiri de Nimic”)… Pentru proze scurte avem la dispozitie zilele speciale (emblematice, memorabile si remarcabile), ale vietii noastre, pe care le putem folosi ca repere ce pot genera astfel de mici povesti si pe care le putem reda in cuvinte potrivite, chiar daca nu suntem nici Marcel Proust, nici femeia cu memorie infinita. Uite de exemplu eu imi amintesc ca azi ziua in care…
15 Septembrie, o zi plină de semnificaţii cândva. Ziua când începea şcoala, inclusiv şcoala vieţii, o zi plină de prospeţime, de emoţii, de promisiuni. Ziua tuturor începuturilor, a tutoror aşteptărilor şi speranţelor întru atingerea unui deziderat simplu şi banal: fericirea. Astăzi 15 septembrie este o zi ca oricarea alta, cu lumini şi umbre, cu soare pal şi blând, cu dimineţi mirate şi solitare.
Cuprins de un soi de o nelinişte surdă şi fără sens, mă extrag pe mine din mine şi din liniştea (in)comoda a casei, şi plec, foarte devreme, să cumpar pâine, pentru micul dejun. Pe stradă nu e nimeni altcineva decât soarele, de o blândeţe infinită (dacă o exista aşa ceva), zâmbindu-mi cu gura până la urechi de parcă m-ar cunoaşte de undeva. Un cârd de biciclişti (generat spontan, direct din aerul formidabil de dens şi de clar al acestei dimineţi de septembrie) trece în viteză pe lângă mine. Una dintre bicicliste ridică mâna şi-mi strigă: „Bună dimineaţa”. „Bună dimineaţa”, apuc să-i răspund, întorcând capul dupa ea şi exersand din mers efectul Doppler-Fizeau… Ajung la „Patiseria Florentină”, dar probabil că e înca prea devreme ca să fie deschisă. Nu se vede nimeni înauntru, nicio mişcare, dar scaunele sunt aşezate frumos la mese. Imi încerc norocul. Uşa e deschisă. Intru şi mă aşez la o masă. Nu mai este nimeni acolo, niciun client. Sunt singur, singur, singur, ca-ntr-un han departe, doar că nu plouă. Dimpotrivă. Soarele ţine morţis să inunde totul cu o lumină dulce şi blajină care mă forţează să-mi amintesc cuvinte pretenţioase (diafan, de ex). Probabil observand că există clienţi, vânzătoarea a pornit muzica. Din plafon susură discret un blues ce-mi pare vag cunoscut. Cer o cafea şi cafeaua vine având în top o inimioară de caimac atat de frumos conturată că-mi vine să-i fac o poză şi s-o postez pe facebook (bine că n-am cont). Privesc pe geam şi fiecare trecator mi se pare un eveniment, un spectacol, o bucurie în sine. Probabil că om avea ceva în comun, noi aştia de umblam aşa buimaci dimineaţa devreme, sâmbăta, în zilele de 15 ale lunii septembrie… Trag cât pot de cafea, dar până la urmă tot se termină. Trebuie să mă ridic din acel mic paradis de conjunctură şi să-mi caut de drum. Acuma presupun că n-o să mă credeţi (căci nici mie însumi nu mi-a venit să cred), dar în chiar clipa în care dădeam să mă ridic de la masă, din difuzoarele Patiseriei Florentine, a început să se auda Jacques Brel implorând „Ne me quitte pas”. Am rămas ţintuit. Am reuşit cu chiu cu vai să nu izbucnesc în hohote de plâns (mă rog de urlat, am urlat eu ceva acolo, dar numai pe dinăuntru). Când s-a terminat melodia m-am ridiact şi am plecat spre ieşire. Vânzătoarea mi-a zâmbit şi mi-a spus că-mi urează o zi bună. O zi bună ?! O glumă tristă sau o realitate subtilă, cine stie…
Când ne strangeam destui, si destul de des se intampla asa, jucam fotbal pe trernul de handbal al unui liceu de fete. E-hei ce vremuri. Curtea liceul era inconjurta de garduri mari si grele, pe alocuri consolidate cu sarma ghimpata. Inauntru se aflau cladiri vechi cu arhitectura pretentioasa, pentru ca inainte vreme acolo fusesera gazduite fel de fel de alte institutii, inclusiv cartierele generale ale unor armate din diferite razboaie mondiale. Exista chiar si un turn medieval (despre care se zicea c-ar fi fiind de pe vrema lui Mircea cel batran) si o capela. Acum, in acel interior atat de bine pazit, mai era si caminul de fete (internistele de la liceu, of Doamne), o gradina imensa de zarzavat (pentru cantina liceului), un parc (cu atat de multe feluri de arbori incat ar fi putut fi declarat usor gradina botanica), o curte interioara cu arteziene, ma rog o minune plina de atractii, inclusiv cu un teren de handbal pe bitum, cu porti, numai bun de jucat fotbal 7 pe 7. Cum naiba sa stai departe de asa ceva? N-aveai cum. Mereu saream gardul si ne faceam veacul in interior, pana sa prinda de veste paznicul, care de obicei dormea dus in cabina de la poarta principala, aia care dadea la strada. Cand aparea mosul o zbugheam ca potarnichile pentru a ne intoarce repede inapoi, nu dupa mai mult de o jumatate de ora, cat ii lua mosului sa se lase furat de somn in cabina lui. Dupa o vreme a ajuns sa ne lase in pace, capatandu-ne statutul de tolerati pe terenul de handbal.
Cand nu eram destui pentru un fotbal la doua porti, ori jucam victorie, ori jucam bare. Nu stii cum se joaca bare? Eeee… In spatele uneia dintre porti, la un metru de marginea terenului era zidul unei cladiri cu doua etaje si lata cat tot terenul. Cand trageam la poarta aceea mingea se intorcea mereu inapoi in teren si puteam continua jocul fara sa mai consideram corner sau out de poarta. Cand eram doar patru, cinci, insuficient chiar si pentru o miutza, jucam bare. Puneam mingea la punctul de 7 metri si sutam spre poarta goala incercand sa ochim barele. Bara transversala era de doua puncte, bara laterala de un punct, vinclul de trei puncte. Daca obtineai vreun punct puteai continua sa incerci sa lovesti mingea revenita in teren si sa obtii alte puncte, daca nu continua urmatorul. Oricum si daca loveai si daca nu loveai bara, mingea revenea in teren respinsa de zidul cladirii. In cladire era laboratorul de chimie al liceului de fete. Miercurea de la 2 la 4 erau ore in laborataor, iar pe profa de chimie o deranjau teribil busiturile infundate care se auzeau cand bombardam noi zidul cu mingea de fotbal. Si atunci o trimitea pe laborantå sa ne spuna sa terminam cu galagia. Eeee, ca s-o vedem pe laboranta aia venind sa se ia de noi am fi fost in stare de orice. Era mai sexy decat Brigite Bardot in anii de glorie. Pana la urma si daca eram destui pentru fotbal, miercurea de la doua la patru era musai sa jucam bare si bare jucam, desi taman in acea zi a saptamanii, nu se stie dece, nu prea nimeream barele, ci mai degraba zidul laboratorului de chimie, plin pe interior cu puicute.
Azi: Miezul zilei. Suntem la tara. Tata este in camera cea buna, in fata oglinzii. O oglinda mare, in care te poti vedea în întregime. Se barbiereste. Se barbiereste si plânge. Il aud murmurând: „De ce Doamne? De ce ma pedepsesti?„. Se barbiereste ca sa fie barbierit. Cine stie daca va mai putea sa se barbiereasca mâine, sau poimâine. .
Cateva zile in urma: Se însereazå. Suntem la tara. Curtea e plina de lume: neamuri, vecini, prieteni, unchi, matusi, verisori, verisoare, rubedenii mari si mici. Mese intinse. Petrecere mare. Tata a implinit azi 50 de ani si are invitati. Multi. Cheful e pe sfârsite. La un cap de masa sta bunica, mama sarbatoritului. Deodata o auzim zicand asa, mai mult pentru sine: „Deh ma, facusi si tu bairam, dar stai sa vezi ce petrecere o sa fac eu de ziua, mea saptamana viitoare„. .
Azi: Dimineata devreme: Bunica nu se simte bine. Fara ca nimic sa fi fost prevestit de cu seara, i s-a facut rau peste noapte (de la stomac), iar acum zace neputincioasa in pat. Tata a plecat dupa doctor. Mama mai are de treaba prin curte si ma roaga sa stau cu ea, ca sa nu ramana singura in casa. Stau stanjenit pe un taburet, langa pat. Nu sunt printre nepotii favoriti ai bunicii, asa ca nu prea aveam exercitiul conversatiilor libere. In genere vorbim doar strictul necesar si numai despre lucruri concrete. Nicio metafizica nu anima relatia mea cu “baba”. Bunica ii intelege si se intelege bine pe nepotii ei de la tara, vorbind cu ei aceeasi limba si avand aceleasi apucaturi. Noi, cei de la oras, suntem mai ciudati, mai greu de inteles si de multumit. Reusesc sa-mi gasesc un inceput de confort in tacerea care se asterne, cand deodata bunica imi face semn cu mana sa vin mai aproape. Vrea sa-mi spuna ceva, dar in starea in care este vorbele ii ies greu si cam bolborosit. “George”, zice ea, pe un ton misterios dar nu grav, ca si cum ar avea de gand sa-mi impartaseasca un mic si nevinovat secret, continuand apoi dupa o pauza prelunga de gandire: “George, io o sa mor.” Nu e speriata, nu e trista sau macar marcata in vreun fel special de acest anunt. Din ton pare mai degraba ca-mi destainuie o decizie secreta, o hotarare pe care a luat-o si despre care simte nevoia sa vorbesaca, cu cineva care s-o asculte si care insa sa n-o dea de gol. Si, dintre toti nepotii, tocmai eu, cel de la oras, se intampla sa ma aflu prin preajma. “Ei, cum o sa mori bunică!?”, ii zic eu, straduindu-ma sa pastrez un ton neutru. “Sa vezi tu George, c-o sa mor”, adauga ea cu convingere si parca cu o speranta ascunsa, speranta ca nu i se vor baga bete-n roate in aducerea hotararii la bun sfarsit. Eliberata de secretul pe care-l voia transmis in lume (ca sa se stie in lume ca ea n-a fost târata de moarte in neant, asa pe nepregatite, fara stirea si fara voia ei), s-a intors impacata in tacerea ei. .
Azi: Dupa-amiaza: Doctorita i-a facut bunicii o injectie si ne-a spus s-o lasam sa se odihneasca, iar mai tarziu sa incercam sa-i dam supa de pui. Totusi vestea ca este bolnava la pat s-a raspandit cu usurinta in sat, ceea ce in traducere spontana a insemnat ca „Da’ Ritza trage sa moara” asa ca vecinii si rudele n-au intarziat sa apara aglomerand camera si intreband care cum si pe cine, inclusiv pe bunica, despre cum se simte. Bunica a raspuns catorva, mai pe alese, apoi s-a incordat un pic, sufletul i s-a ridicat in capul pietului, si, dupa o mica sfortare a iesit afara si dus a fost, lasand in urma un trup firav si inert. Noi, copiii, am auzit de afara, din curte, vaietul terifiant produs de martorii aflati in incapere si am inteles ca bunica a murit. Fara nicio vorba am inceput sa plangem, privindu-ne printre lacrimi unii pe altii. .
Trei zile mai tarziu: Ar fi trebuit sa fie ziua ziua bunicii. Astazi este inmormantarea ei. Nasterea si moartea. Petrecere mare. Cu gornisti. Curtea e plina de lume. Mesele improvizate ramase de saptamana trecuta sunt folosite pentru pomana. Au fost adaugate alte mese mici pentru copii. Se asteapta in mai multe serii, oamenii vin se aseaza la masa, la pomana pentru sufletul moartei, beau, mananca, apoi se ridica pentru a lasa locul altora.
There are days when I feel the expansion of the universe directly with the soul,
and then I am overwhelmed by the feeling of the infinite among us.
The stock market of sentiments that trades our shares
is about to collapse
under the weight of this insinuated infinite.
I have to disconnect once again the soul’s antennae
from listening to this bizarre cosmos,
populated with darkness,
foolishness
and false impressions come from infinite minus,
as if coming from nowhere,
while silently contemplating your red-shift
through spaces.
Sunt zile când simt dilatarea universului direct cu sufletul,
iar apoi sunt copleșit de sentimentul infinitului dintre noi.
Piața bursieră a sentimentelor care tranzacționează acțiunile noastre
este pe cale să se prăbușească
sub apăsarea acestui infinit insinuat.
Trebuie să deconectez încă o dată antenele sufletului
de la ascultarea acestui cosmos bizar,
populat cu tăcere,
întuneric
și false impresii venite de la minus infinit,
ca și cum ar veni de nicăieri,
în timp ce contemplu, în liniște, deplasarea ta spre roșu
prin spatii.
Update: Cu ajutorul incredibilei cinefile Ana Ayana am descoperit o ilustrare admirabila (de lung metraj) a prozei scurte botezata aci „Deplasarea spre rosu”.
P.S. Si apropos de filme bune, le-as recomanda tuturor sa treaca in revista blogul despre filme al Anei Ayana si sa se inspire din propunerile facute de d-ei. Daca filmul este apreciat acolo cu o nota mai mare de 8, si nu l-ai vazut inca, apoi este musai sa-l vezi. 🙂
Ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte, citind frazele care urmeaza te astepti poate la o intamplare petrecuta aevea, ecranizabila, redata succinct, aci, pe verticala epica a petrecerii respective. Nu. Nici vorba de asa ceva. Miezul intamplarii care se va substantializa in continuare (caci despre o intamplare este vorba) nu are nicio consistenta epica, si prin urmare niciun regizor n-ar putea sa faca ad-litteram din ea un film (de foarte scurt metraj, asa dupa cum ar fi putut sa faca foarte simplu din „Prisul Vesel”) decat poate cu pretul unor noi transformari artistice dramatice, musai metamorfice si subtile, precum cele care prefac scârboasenia unei omizi paroase si șleampete in splendoarea unui fluture gingas si elegant. Te invit asadar sa-ti imaginezi ca esti (ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte) un regizor care are ca tema de concurs ecranizarea urmatoarei proze foarte scurte.
Calatorind intr-un autobuz fara ferestre, plin de lume, domnul G. (aflandu-se visator, in plina visare) contempla minimal universul exterior, impartindu-si, in egalå masurå, bruma de atentie activa disponibila, atat peisajului misacator de afara, cat si societatii statice din autobuz, insa fara rezultate emotionale sau epice notabile. La prima avedere nimic anume de consemnat, in absenta vreunui efort de imaginatie remarcabil care sa sporeasca, cat de cat, precara realitate a unei calatorii facuta intr-un autobuz fara ferestre, plin de lume… prin lume… Minimalismul momentului (care nu-l solicita niciun pic pe dl.G) ar fi putut oferi ocazia unor reverii interioare mai consistente, doar ca si in acea dimensiune a sinelui sau, dl.G. motzaia intr-o stare calma si plutitoare… leganat de valuri ontologice foarte, foarte line, produse de radiatia de fond remanenta de la facerea lumii, supra-numita (nu se stie de ce) Big-Bang. Am putea zice (citand un clasic cvasi-anonim) ca dl. G. era suspendat confortabil intre metafizica si clitoris, fara alte pretentii epistemologice de la lume, fata cu momentul respectiv, plasat la un pol sud al continuumului spatio-temporal, cand, deodata (caci nimic nu se intampla altfel decat deodata), mintea d-lui G. se agåtå de sonoritatea misterioasa si bizara (daca stai sa te gandesti, si te invit sa stai) a cuvantului „societate”. Societatile umane sunt instantieri banale (relativ la pozitia observatorilor umani) ale acestei clase stranii: societatea. Ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte, nu voi incerca sa te terorizez teoretizând despre semnificata ampla si cuprinzatore a ceea ce ar putea sa insemne acest cuvand (explicitat vag in dictionare), dar voi incerca pur si simplu sa enumar cateva exemple de societati, (ca multimi foarte mari, numarabile, de elemente cvasi-independente, capabile de interactiuni bilaterale, de comunicare, perpetuare si extindere spre infinit). Societatea umana e una. Societatea albinelor e alta. Societatea furnicilor, a delfinilor, a bancurilor de pesti, si altele similare sunt fiecare altceva, dar tot societati. Societatea unui lan de grâu sau a unui pâlc de copaci. Societatea macilor dintr-un lan de grâu. Societatea firelor de iarba. Societatea râmelor. Societatiile bacteriilor din intestinal tau. Societatea focurilor care incendiaza o padure sau un oras. Societatile stelare. Galaxia. Toate societatile sunt spectaculoase daca reusesti sa intelegi cum functioneaza, sa le intelegi extazul si agonia, destinul, vibratia, emotia interioara care le anima in relatia fiecarui ins cu alt ins din interiorul acelei societati. Incearca (ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte) sa intelegi in acest fel, in adanc, o societate aleasa la intamplare, de exemplu societatea focurilor care incendiaza case, orase, biblioteci, paduri, suflete… Sau, daca nu poti asta, macar societatea mirabilå a unui musuroi de furnici… Sau (chiar) societatea din care faci parte, caci, indiferent cine sau ce ai fi (ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte) musai sa faci si tu parte dintr-o societate… cel putin una. N-ai cum altfel…
Un tânăr suplu și elegant, îmbrăcat în alb, își ia un elan considerabil și sare. Mintea mea refuză pe moment să înțeleagă ce se întâmplă și îmi furnizează instantaneu o explicație banală: Iată ce scurtătură a găsit individul ăsta ca să ajungă pe peronul de vizavi. Doar că explicația livrată spontan de buna mea minte este valabilă, vai, numai pentru o clipă infinit mică. După o scurtă plutire prin aer, timpul îngheață, iar tânărul se întâlnește în zborul său cu metroul care tocmai intra în stație, cu mare viteză. Deodata, pe loc, nimic nu mai mișcă în univers. Separați de parbrizul locomotivei, zburătorul și mecanicul se uită mirați, pentru o eternitate, unul la altul, ochi în ochi, încleștați în îmbrățișarea unei priviri mortale și fără sfârșit. Timpul nemilos începe însă sa curgă iarăși, brusc, abrupt, și tânărul este rostogolit, ca o păpușă de cârpe, jos, pe șine, sub roțile metroului. Trenul frânează inutil, cu un țiuit prelung și insuportabil, care însă nu poate acoperi țipătul ascuțit al unei femei necunoscute (mama universală), aflată întâmplător acolo, pe peron. Apoi din nou tăcere și nemișcare. O veșnicie. Cumva, într-un târziu, timpul se smulge înca odată din înțepenire, avansând scremut și discontinuu, cu icnete bizare, pentru a oferi curioșilor priveliștea unui manechin contorsionat, rămășițele în roșu și alb ale fostul zburător. Ca la o comandă, neauzită dar subînțeleasă, martorii părăsesc scena, în grabă, în liniște, în cadență parcă, fără vorbă, cu capetele plecate. Rămâne peronul sinistru și gol, iar în locomotivă mecanicul trenului, singur, să se descurce cum o ști mai departe.
Imaginile mă urmăresc obsesiv pentru câteva zile. Le povestesc unor prieteni parizieni care mă văd a fi tulburat, și ei găsesc de cuviință să mă liniștească, spunând-mi sa nu mă îngrijorez prea tare caci e o întâmplare banală, care se repeta destul de des la Paris, în orașul luminilor, și cu care te obișnuiești. Totuși, daca stai sa te gândești, este destul de greu de închipuit ce anume l-ar putea face pe un tânăr suplu si elegant, care locuiește la Paris, să se sinucidă. Trebuie să fi fost vorba despre o traducere în amor, cam ca în cazul lui nenea Anghelache, altminteri nu și nu. Mare chestie și amorul ăsta. Nu crezi? Oare și Alexandru Macedon o fi suferit din dragoste?
Pas în Doi, un film pe care, înainte de a-l vedea, mi l-a povestit o iubita de o vară la mare. Apoi l-am văzut şi revăzut. Fără iubita de la mare. Să-l vedeţi şi revedeţi şi voi. Cu cine vreţi. Despre film şi despre Anda Onesa altadată, în altă proză scurtă. Acum vreau să insist pe o secvenţă insignifiantă din film. Un personaj cu totul şi cu totul secundar (Dodo), un tip cuminte, cumsecade, timid şi bleguţ se însoară. Balul buralacilor este o masă la cantina fabricii, cu caţiva colegi. Ghiţă îl sfătuieşte să nu-şi bată nevasta (că nu se cade, indiferent ce-ar face femeia să n-o baţi). „Fiara” Dodo, promite să n-o bată. Apare şi mireasa care pare a fi în control total, lundu-l pe sus pe bietul Dodo, care nu mişcă în front. In urma lui un coleg îi striga „Să n-o baţi Dodo, să n-o baţi!”. A ironie sau a îndemn (nu se ştie)…
La câţiva ani distanţă ne bălăceam într-un lac şi ascultam muzică simfonică dată pe foarte tare, difuzată de la debarcader. La ora doua fix DJ-ul schimbă muzica de la clasic la pre-modern… Queen – Bohemian Rhapsody… Fără absolut nicio legatură (oare?), brusc începe o ploaie torenţială înspăimântătoare… Bălăceala noastră capătă accente apoteotice. Se rup norii. Apa lacului fierbe parcă sub torentele care cad din cer. Uşor totul este învăluit în pulbere fină şi ceaţă. Ne cuprinde aşa un soi de teamă şi ieşim unul câte unul din apă. Ca să nu ne ude ploaia. Câţiva curajoşi sunt încă departe pe lac. Abia îi mai distingem prin ceaţa produsă de ploaia torenţială la întâlnirea apei cu apa. Dincolo de huruitul admirabil al ploii biciuind suprafaţa lacului, la concurenţă cu Freddie Mercury (care susţine destul de convingator că Show must go on) nu se aude nimic. Este, aş putea spune, o tăcere deplină. Ne îngrijorăm pentru cei pierduţi în larg. In special un băiat care nu ştie să înoate se agită disperat pe mal pentru că prietena lui este singură, undeva în mijlocul lacului. La o oarecare distanţă este un pescar cu barca. Tânărul urlă cât îl ţin plămânii la pescar cerându-i (din semne) să se ducă cu barca spre prietena lui care pare în dificultate pe lac. Pescarul întelege cu chiu cu vai şi începe să vâslească într-acolo. Mai are un pic şi ajunge. E la doar câţiva metri. Apoi se opreşte şi începe să vâslească în altă direcţie. Tânărul înebuneşte şi urlă la el ca disperatul. Pescarul se apropie din nou de sărmana fata apoi iaraşi o porneşte în alta direcţie dând a lehamite din mâini. Fata nu voia cu niciun chip să fie salvată. Se bucura nebuneşte de ploaia aceea şi nu intelegea de ce pescarul ţine musai s-o salveze, cerându-i acestuia s-o lase în pace. Intr-un final începe să înoate spre mal. Când este la vreo cincizeci de metri, câţiva curajoşi din grup sar dupa ea… s-o ajute (!). Ajungându-i în preajmă unul îi povesteşte despre disperarea iubitului ei care priveşte neputincios şi nedumerit de pe mal… Când ajunge destul de aproape ca să poată fi auzită fata îi strigă prietenului ei „Te iubesc, să nu mă baţi!”. Probabil că şi pe acel iubit îl chema tot Dodo.
Dacă vă stă la îndemână vă recomand cât se poate de insistent să faceţi măcar o dată în viaţă, o baie într-un lac, pe o ploaie torenţială, cu spume, în timp ce, de undeva din cer, se aude la maximum „Show must go on”. Vă promit că veţi rămâne cu o amintire de neuitat.
Cândva prin anul 1900 toamna, într-o vară, dl.X, pasager în autobuz, a fost fără voie, martor amuzat al unei discuţii între două tinere domniţe.
„Ce mai faci tu? Nu te-am văzut de un car de vreme!” „Ce să fac tu, m-am măritat şi am copil mic, stau mai mult pe acasă.” „Păi parcă făceai liceul la seral.” „Da, tu dar nu m-am mai dus că n-am mai avut timp şi nici chef. Da’ acum îmi pare rău.” „Da’ de ce, tu?” „Aa, păi era mişto la liceu cu colegii. Mai ales la ora de biologie cu profa aia haioasă. O scotea pe Monica la lecţie şi ne pişam pe noi de râs. O întreba ce sunt genele, şi aia arăta cu degetul pe la ochi, şi nu erau alea tu, şi ce ne mai râdeam…”
Ceva mai târziu, în alt an (cam prin 1900 toamna), tot într-o vara, dl.X, pasager în autobuz (acelaşi autobuz), a fost fără voie, martor amuzat al unei discuţii între (alte) două tinere domniţe.
„Ce mai faci tu? Nu te-am văzut de un car de vreme!” „Ce să fac tu, sunt ocupata, cu familia, cu serviciu’.”Da’ ce tu, te-ai angajat? Unde lucrezi?” „Lucrez la spital fată, sunt infirmieră.” „Si cum e? Nu e nasol?” „Eee, ba da, la început a fost nasol, dar acuma m-am obişnuit. Dupa ce m-am angajat, când am fost în prima tura de noapte i s-a făcut rău la o babă din salon. Doctorul de gardă dormea. M-am dus să-l trezesc, dar până să se scoale ăla, baba a murit. Io m-am pus pe plâns. Doctorul a început să râdă şi m-a întrebat: Ce-ai fată nu ţi-e bine? Da’, acuma m-am obişnuit. Când mai moare câte unul doctorul mă întreabă: Acuma ce faci, nu mai boceşti? Nu, dom’doctor zic io, şi ne spargem amândoi de râs.”
Ca de obicei, d-lui X, i s-a năzărit că între cele două întâmplări din autobuz, ambele avându-l ca martor (inocent? întamplator?) există cumva o conexiune secretă, un scurtcircuit meta-fizic… O fi? N-o fi? Cine stie?…
(b)Arca lui goE 
Stely said decembrie 10, 2018 la 5:06 pm