Celebritate, ebrietate…

Astăzi (noi)(doi) celebram celebritatea. Nu vreo celebritate anume în particular (precum Margret Court, alaltăieri), ci celebritatea așa, în general, (ca idee, poate ca aspirație si deziderat de atins sau dimpotrivă de evitat cu orice preț), inspirându-ne tematic si inițiatic în acest sens, întru amorsarea dezbaterilor pe Arcă, din dictoane latine precum celebrul „Quod licet Iovi, non licet bovi” (ceea ce în traducere liberă în limba mioritică ar însemna că „Ce e permis zeilor, nu e permis boilor” – minunată zicere) ori altele gen: „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”…

Acuma nu știu exact în ce relație ești cu celebritatea ta, dacă ești sau nu ești celebru, cât anume, dacă tu însuti te consideri… sau desconsideri așa, dacă ești (a) mândru si mulțumit de ea si ții musai să ieși cu ea în lume la înaintare si s-o etalezi ostentativ (precum celebra scriitoare Renata Carageani ori ca d-nele Steliana Ionescu & Doina Popescu, sau ca dl. Florin Mugioiu), sau dimpotrivă preferi (b) să nu-i dai nas, alegând liber (arbitru?) s-o escamotezi discret sub măști de carnaval, în anonimat si clandestinitate (precum alde Aldus sau Nostrastella, de ex), ori dacă (c) te scalzi în indecizie si incertitudine pendulând haotic în derivă, cochetând frivol, adesea obscen, când cu una când cu alta, precum Iv cel Naiv, Castanman, Iosif (Greblea), Adolescentul (Rebel) ori precum si majoritatea cucilor si matracucilor care vor să cânte si să încânte publicul, spectatorii, martorii, observatorii si restul anonimilor, vremelnici în irelevantul univers eminamente virtual. Așadar nu știu exact unde te încadrezi tu singur, singurel, în a-b-c, dar ti-as aminti un alt dicton celebru emis de un anonim notoriu (citat cândva, undeva, de un oarecare Octavian P.) care zice că dacă n-ai devenit faimos până la 28 de ani e mai bine să reenunți (!) la celebritate. Presupun că la ideea de a deveni celebru. Apropo, câți ani ai? Serios?

Nu vreau să fac nici apologia, nici critica celebrității cu orice preț (ca termen propus aici în sens arcagoeologic, ce se va releva, sper, prin revelare mai la vale), si nici nu intenționez să ofer gratis lumilor vreo teorie în proză pe tema dată. Dimpotrivă. Nutresc speranța că un astfel de topic ar putea fi un prilej de a-i ispiti si stârni statistic pe vreunii dintre cei ce sunt, ca personaje, posesori (mai mult sau mai puțin, ori chiar deloc conștienți de posesie) ai unor informații relevante si lămuritoare care să ajute la elucidarea (din vorbă-n vorbă) a misteriosul nivel la care ar fi firesc să se echilibreze raporturile dintre cei celebri si cei anonimi, în oceanul socializărilor semi-sociale. Poate nu realizezi că există o problemă. Există! Nu e blocantă, nu e distrugătoare, nu e fatală, nu-i un capăt de țară, dar există. Există, însă lucrurile merg si așa, (… adică haotic, spontan, reflex, cum s-o nimeri), atunci când împrejurările aduc în același spațiu de manifestare anonimi (relativi sau absoluți) si ne anonimi (mai comuni sau mai celebri). Ceea ce însă nu ne poate împiedica să ne iluzionam că e loc de mai bine, de mai multă armonie si limpezime, în peisajul neomogen si ne-izotrop, populat cu persoane versus personaje, care-si caută dreptatea unii în contra celorlalți (infernul). Tu? Cu cine ții? Serios?

Am propus de câteva ori ispite întru atragerea unor bancuri de mușterii viabili în malaxorul maieuticilor de tip Arca lui Goe, în care ei să se exprime articulat pe tema anonimatului si anonimității ca premise ale libertății de exprimare în lumile curgătoare (inclusiv cea virtuală). A fost cam în zadar. N-am reușit să fiu suficient de ispititor? Momeala n-a fost suficient de clară, concisă si apetisantă? Oceanul e sărac în bancuri in zona Arcei? Or fi prea multe moluște? Cine stie!? Cert este că, propusa dezbatere despre ± anoNIMAt a eșuat pe Arca lui Goe, naufragiind lamentabil, iarăși, în suspans si nedeterminare. In disperare de cauza 🙂 vin acuma si dau si cu celebritatea în populație, încercând să, te iau, subtil, pe partea cealaltă, încurajat de micile succese maieutice de pe topicul în care am scos din anonimat pățania celebrei Margaret Cour la curtea regelui Tenis din îndepărtata Australie.

îți reamintesc că o bună bază cu date ilustrative referitoare la scintilațiile care rezultă în acceleratoare de particule, în timpul ciocnirii celor cele-bre cu cele ano-nime, se găsește taman aici în „inepuizabila josnicie a anonimatului„. Nu vreau să propun nicio concluzie, pentru că de fapt intenționez s-o smulg de la tine. Ba ceva mai mult, mi-ar plăcea, vorba ceea, să mă susții, să mă iubești si să oferi tu concluzia de bună voie si nesilit de nimeni. Dacă s-ar putea. Desigur după ce ne-om lămuri despre ce este vorba în această proză scurtă si ce anume ar fi fiind de concluzionat. 🙂 Iar dacă nu, nu. Nu-i bai. Mai avem si alte proze-n portofolii…  

Arca Lui Goe said – februarie 3, 2024 la 9:39 pm e

@Vladen – Profitând un pic de curiozitatea ta în legătură cu era anonimităților originare din subsolurile articolelor de ziar din ultimul deceniu a mileniului trecut, si luându-te ca prilej de vorbă, as aduce în atenție niște petreceri recente foarte on topic, care se manifestă pe blogul n-anonimului Liviu Antonesei. Acolo se întâmplă, printre altele, ceva foarte asemănător cu polimorfismul si dedublarea evocate în comentariile noastre de mai sus jos. Vorba ceea, se întâmplă iarăși. Dacă vei avea răbdarea să parcurgi comentariile de pe sub articolul lui Liviu intitulat „Dorin Tudoran: Jurnale, memorialistică, memorie”, vei avea surpriza să constați că sub semnătura sugestiv intitulată „Anonim” se manifestă nu unul, ci mai multi comentatori, majoritatea dintre ei deloc anonimi. Nu știu dacă intuiția si perspicacitatea te-or putea ajuta să depășești statutul de neofit în respectivele dialoguri si să înțelegi cine-i ce si de ce, dar sunt aproape sigur că te vei putea aprecia șarmul inefabil al acestor dialoguri între Anonim, Anonim si Anonim cu participarea extraordinară a lui Liviu.

Ar fi de precizat ca în această șaradă „capul răutăților” este nostalgicul con Dorin (Tudoran) de care poate vei fi auzit si tu cândva, cumva, si care este un hidalgo emblematic al exact temei cu care ne luptam noi aici in gol, referitoare la gâlcevile anonimilor cu celebritățile. Scurtul istoric al evoluției spectaculoase a personajului dat, de la ipostaza cvasi-inițială de „Dorin Tudoran – editorialist la Jurnalul National” până la aceasta pseudo-finala de „Anonim” la blogul lui Liviu, mai include câteva ipostaze notabile (în raport cu tema noastră) printre care as aminti câteva: consilier politic al lui (oligarhului!?) Dan Voiculescu, Blogger 1, Blogger 2, Certocrat, Blogăr n, Auto-editorialist memorialist. Atitudinea sa față cu libertatea de exprimare (îngăduită anonimilor si ne anonimilor) a fost foarte schimbătoare peste timp, evoluând însă inexorabil, constant si consecvent de la o extremă la alta. La început (imediat după Big-Bang) ca editorialist la Jurnalul National a fost deschizător de drumuri, fiind printre primii care a acceptat libertatea deplină de exprimare, îngăduind postarea tuturor comentariilor propuse sub articolele sale, indiferent de stilul si conținutul acestora, si indiferent dacă veneau de la persoane cunoscute sau de la anonimi care foloseau pseudonime. Pe vremea aceea intra cu curaj în discuții si dispute cu oricine, si nu se consuma prea tare dacă vreunii dintre participanți erau măgari si n-avea manieră si veneau cu exprimări ireverențioase (adresându-i-se, de ex, cu „mă bolule”). Pe urmă, după ce a fost dat afară de la Jurnalul National, s-a făcut blogger… producând în serie mai multe bloguri, în care lucrurile au mers (în privința libertății de exprimare) din rău în mai rău. La început a acordat libertate deplină, acceptând cu voioșie si seninătate toate comentariile, fără cenzura si fără moderare. Pe urmă a început să se crispeze si să se acrească si a trecut la moderare, pentru ca în cele din urmă, migrând dint-un blog în altul, să ajungă să cenzureze, să blocheze, să baneze, să interzică, (selectiv, foarte selectiv) si să întreprindă campanii de demascare în contra celor care-i deveneau într-un fel sau altul indezirabili, fiind din ce în ce mai posomorât, mai posac, mai suspicios si intolerant. Si-a închis blog după blog, iar pe ultimele le-a si șters, complet, definitiv, trimițându-le în neant, în rândul celor care n-au fost niciodată, dimpreună cu miile de comentarii ale contributoriilor, dintre care unele erau niște mici bijuterii. O vreme a ales să lase dracului blogurile si exprimarea publică în eter văzându-si, cuminte, de ale sale. Dar, câtă vreme poate tăcea cineva care suferă irecuperabil de morbul vorbitului in public? In niciun caz o eternitate. Prin urmare conul Dorin (Tudoran) si-a deschis iarăși blog, al-VIII-lea, intitulat „Ultima pălărie” (?!   ), în care comentariile sunt cu desăvârșire interzise. Toate. Ale oricui, fără discernământ si fără discriminare. Deviza aleasă acestui blog este mai degrabă nostimă. Zice conul Dorin (cu schepsis): „Poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”. Ce să zic? Mare scofală. Dintre toți cei mulți care nu-s Dorin Tudoran, stie si d-lui câțiva. O nimica toată. D-lui mereu a venit cu pretenții din astea c-ar fi artist în arta sloganului… (a se revedea si materia din urmă).

Articolul de pe blogul lui Liviu face o trimitere către un post al conului Dorin în care acesta publică scrisorile trimise de către dizidentul Dorin Tudoran, Excelentei sale Nicolae Ceausescu. Prin conținut aceste scrisori sunt niște mici bijuterii literare. Gestul de a le reda publicului este cred o recuperare necesară. Gestul original de a expedia acele scrisori, acelui destinatar, este însă, cum sa zic? O grozăvie care denotă o teribilă tragi-comedie. Să ni-l imaginăm pe Ceașcă citind respectivele scrisori.