Dragul meu prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe, mâine e ziua Poetului. Cred c-ar fi nimerit să-ncepem încă de pe acum să intrăm într-o stare de grație si sărbătoare. Oricum va fi în pripă si n-om avea răgazul să ne transportăm pe de-a-ntregul la localitate, taman la pont, pentru a-l atinge de-adevăratelea pe poet, pe creștet si pe suflet, la o cana cu vin sau la o halbă de vodcă. N-om avea ocazia să-l pipăim siderați si să zicem, iradiați de o mare bucurie: „este!”, noi neofiții, cei snobi, degustătorii poeziei sale, adesea neatenți sau de-a dreptul incompetenți în a-i pricepe si aprecia savoare sofisticată, misterul si izurile fistichii, trecând iarăși pe lângă nichit-artă, cu impresia c-am fi fost si noi acolo, printre poeții-beți, ca public țintă. Vom avea poate certitudinea naivă cum că adierea ce-i poartă ecoul numelui, ce ne-a fâlfâit, azi-mâine, pe la ureche, este chiar atingerea Poetului. Ei ași!
Dragul meu prea-cinstit cititor citit si unic de proze scurte, află că noi suntem bine, sănătoși, ceea ce-ti dorim, din proză, si tie, si mai află că poezia lui Nichita pentru publicul larg ar fi fiind precum trufele si caviarul oferite la cantina săracilor. Sunt pe lume poeți care scot poeme pentru lume, pentru public, pentru populație si popor… Nu Nichita. Nichita este poetul poeților. Nu c-ar fi cel mai mare, sau cel mai tare, ci că el, poet fiind, se adresează exclusiv poeților. El nu-si traduce poeticește sufletul pentru a fi pe înțelesul meu sau al tău, ca alti poeți… ci scrie poezii, poeticește, anume doar pentru poeți. Nu din trufie. Nu din aroganță. Nu din orgoliu. Nichita nu stie pur si simplu cum e să fii altceva decât poet si nu-si imaginează c-ar exista pe lume si profani, ne-poeți, ci cel mult niște inși nespurcați încă, poeticește, la poezie. Nichita nu crede în Florin (*) ci cel mult în Florian (Pitiș). Ca să-l pricepi pe Nichita e musai să fii măcar o țâră de poet.
Ce-i drept însă, ca să înțelegi sau să intuiești, totuși, că-n versul lui Nichita e o taina foarte mare, nu-i nevoie de prea mult. Orice om, un pic onest, un pic cuminte, un pic sensibil, îl poate aplauda pe Nichita, sincer, fără să fie penibil pentru gestul său. Chiar si Guță Popândău. Este exact ceea ce încercăm să facem aici, azi-mâine. Poti aplauda si tu. La scenă deschisă sau doar în gând. La alegerea ta.
Sunt sigur că, dându-ți răgazul si având răbdarea de a urmări toate cele șase clipuri cu recitări propuse, vei găsi de cuviință să-l aplauzi si pe actor. Eu unul pot spune că nu m-as fi așteptat ca tocmai Horațiu Mălăele să mi-l dezîmblânzească cel mai bine pe Nichita. Ție? Care ți-a priit? 🙂
Dragul meu prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe, îți amintești poate, că pe vremuri era asa un fel de modă, ca în preajma zilei de 31 Martie, ăi de l-au „cunoscut” personal pe Nichita Stanescu sau care l-au întâlnit, sau i-au fost prin preajmă, vreun bob-zăbavă, la cârciumă, la uniune, la Nichita acasă, la vreo sindrofie, la vreo beție, să vie să spuie povesti cu Nichita, despre ce si cum era d-lui, despre cât de generos si spontan era acesta, si cum îi dedicase d-lui, pe loc, ad-hoc, o strofă nichitiană chiar modestului povestitor. E o modă care s-a cam stins. Dar, cine caută, încă poate găsi asemenea povesti pe net, cu arome din alte vremuri, unele savuroase. Eu personal, desigur că n-am, si nici n-as avea cum să am asemenea povesti, nevăzându-l niciodată pe Nichita de aproape, în carne si oase, dar as pomeni despre o mică si amuzantă mărturisire târzie, pe care as putea-o face, despre niște întâmplări de demult, ce-ar putea explica, cumva, de unde-i vine d-lui Goe predilecția de a-l celebra pe Nichita mai abitir decât pe alți poeți. Poate că o să si vin cu respectiva mică mărturisire, la subsol, printre comentarii. Până atunci însă… vizionare plăcută si…
H.U.V.A.C.A – Adica Hiperspațiul Universului Virtual al Anonimatului Clandestin si Amator. Starea narațiunii. Exagerez desigur. Curenta proză nu-i chiar un discurs oficial despre starea de fapt a entității identificată vag prin această îmbinare de litere/cuvinte: huvaca. Compunerea de azi e mai mult asa o colecție ad-hoc de stop-cadre, diverse, aleatorii, care poate da idei si genera senzații, vizavi de respectiva stare, adică despre cum stăm si ce leafă luam prin blogo-sfere.
Dacă citești acum, aici, aceste cuvinte înseamnă că ești, fără doar si poate, parte integrantă a fenomenului, ești blogger, comentator (chibiț), spectator (observator, navigator, cutreierător), trol ori mascotă, sau câte puțin din fiecare. Altceva n-ai ce să fii. Esti?
Starea de fapt momentană, de acum, a acestei entități care ne conține (pe care am poreclit-o HUVACA), oglindită în suma manifestărilor vizibile pe blog-uri, în conținutul articolelor postate si (mai ales) în secțiunea comentariilor si în interacțiunile participanților, este rezultatul (efectul) a două surse (cauze) majore.
Prima sursă (cauză) ar fi fiind lumea exterioară, realitatea din care sunt extrași (prin auto-recrutare), actorii-spectatori ai acestei lumi cvasi-virtuale, iar ceea ce se întâmplă prin lume nu are cum să nu lase urme (amprente) în comportamentul celor care-si închipuie c-ar fi fiind evadați din realitate, ca refugiați, aici (în HUVACA), într-o mirifică lume virtuală, mult mai laxă si mai puțin constrângătoare.
A doua sursă (cauză) ar fi fiind însăși istoria (intrinsecă, interioară) de circa trei decenii a fenomenului exprimării libere, voluntare, în spatiile socializării virtuale, adică felul in care s-au cristalizat, în timp, relațiile sociale si sistemele de reguli si meta-reguli care guvernează ceea ce numirăm HUVACA. Felul in care „oamenii” au învățat, văzând si făcând, ce se poate si ce nu se poate, ce e admis si ce nu e admis, ce e acceptabil si ce nu, si mai ales cum pot fi forțate, ocolite, păcălite sau parțialitate, ori înăsprite si/sau aplicate discreționar si discriminatoriu regulile si meta-regulile, în baza unor mici exerciții politice de putere, practicate ludic. S-au coagulat grupuri, ierarhii, prietenii, alianțe, concubinaje (uneori în contra naturii), s-a practicat la greu gregarismul si lipsa de scrupule, sub aparențe diafane si nobile, care au condus pas cu pas la ceea ce se vede azi în HUVACA noastră cea de toate zilele.
Preponderent, forma de guvernământ în HUVACA este anarhia neconstituțională, dar există si tendințe centrifuge către liberalism, democrație, republică… sau dimpotrivă, spre tiranie, dictatură ori chiar spre monarhie. In mod clar unii se cred mici monarhi ai feliei lor de lume virtuală (expusă public însă si cu deschidere la mare… audiență). La un moment dat, pe vremuri, chiar exista unul care se auto-intitulase (1)regele hiperspațiului (atenție, e un dram de melo-dramă). Cunoscătorii știu la cine mă refer (si ce alte funcții mai cumulase respectivul). Eh, nostalgice amintiri de pe vremea „forumismului” (dacă mai știi ce-i acela). Tu ai apucat să fii forumist? Dacă n-ai apucat si nu prea știi ce ar fi fiind „un forumist”, înseamnă că ești foarte tânăr. Nu te neliniști! O să-ti treacă. 🙂
Indiferent pe ce traseu istoric am fi venit fiecare dintre noi, ajungând din pre-istorie, în actualitatea de azi a Hiperspațiul Universului Virtual al Anonimatului Clandestin si Amator, cu toții avem unele bănuieli vagi despre care ar fi fiind regulile nescrise ale „țării (!)” pe care cu onoare o populăm, iar unii (privilegiații) au chiar idee si despre meta-reguli (adică acelea prin care regulile devin, mai mult sau mai puțin, facultative, pentru o zi, două, pe o rază de 1 km). Dar destul cu vorba. Gata cu introducerea. Urmează încheierea. In încheiere voi furniza o lista de cuvinte cheie referitoare la prima cauza (lumea exterioară, realitatea), si o samă de exemple ilustrative referitoare la a doua cauză, culese la fata locului, în HUVACA. In ceea ce privește cuprinsul acestei proze scurte, trag nădejde (ca spânul de barbă) că acesta se va auto-compune in rubrica de comentarii. Pe Arca lui Goe, sau/si aiurea prin HUVACA, pe la ații care or îndrăgi subiectul si (or avea) îndrăzneala.
Realitatea nevirtuală. Cuvinte cheie (expuse expres în dezordine an-alfabetică): post-pandemie, război în Ucraina, conflit în Gaza, dictatură în Rusia, război proxy Franta – Rusia in Africa, încălzire globală, Donald Trump, Inteligenta Artificiala, Calculatoare cuantice, OpenAI, ChatGPT, Copilot, Microsoft, Automobile Electrice, Vehicule auto-pilotate, Drone, 5G, Elon Musk, Starlink, Terra formare Marte, Jeff Bezos, James Webb, materie întunecată, energie întunecată, găuri negre (masive, primordiale), Big-Bang, Gravitație cuantică, Simona Halep, Jocuri Olimpice Paris, Tesla, Campionatul European de Fotbal, Nvidia, Alegeri electorale. Lista rămâne deschisă. Sigur am scăpat câte ceva. A se completa după citire.
Realitatea virtuală. Exemple: As continua la numărul (2) tot cu un dinozaur, conul Dorin care-si poartă cu demnitate ultima pălărie, afirmând că poate că n-o știi exact ce este, dar c-ar știi foarte bine cine nu este. Conul Dorin nu precizează explicit cine anume n-ar fi fiind d-lui cu niciun preț, preferând să ofere doar câte un indiciu aluziv. De exemplu Dorin Tudoran sugerează că în niciun caz d-lui nu este (ca) Nicolae Breban, insistând apoi în acest sens cu o rea vestire, în care, ca este pomenit premonitoriu Nicolae Manolescu (victima si inculpat), alăturat în mod oarecum bizar lui Gabriel Liiceanu (care în mod firesc este alăturat mai degrabă d-lui Andrei Pleșu, dar oricum persoane din lista celor care îi dau spontan motive de adâncă întristare Suzanei si altora așijderea ei).
Întâmplările episoadelor din care reiese cu claritate că Dorin Tudoran nu este Nicolae Breban sunt destul de alambicate si nu fac obiectul prezentei proze, Doamne iartă-mă, scurte, dar desigur ca cei interesații pot afla la fata locului toata tărășenia. Oricum pe lista celor ce nu-s astăzi Dorin Tudoran se află la loc de cinste conul Dorin de altă dată. Conul Dorin cu mai e nici pe departe același de odinioară. Ei, ce vervă avea d-lui pe vremuri cand pomenea in pamflete despre păsărica aviară a Elenei Udrea. Sau când scria niște necrologuri fabuloase, memorabile, dintre care le-as aminti pe cele dedicate lui Adrian Marino si lui Adrian Păunescu. Acuma muzele tac. Cam tac. Au murit rând pe rând Alex Ștefănescu si Niky Manolescu si, în mod destul de surprinzător, conul Dorin n-a mai zis nimic, nici o vorbă, nicio tânguire, la dispariția unor confrați remarcabili. Astăzi Dorin pare mai mult un con de umbră, claustrat pe un blog de taină, pe care comentariile sunt interzise integral. Tăcerea, ultima haltă. Conul Dorin este totuși printre putinii care a reușit sa fie absolut toate felurile de bloggeri, în ceea ce privește modul de a-i tratata pe oaspeți. A fost si amfitrion cu inimă largă ce lăsa dezinvolt libertatea deplină de exprimare oricui, a fost si jovial si crispat, a fost si moderator temător si cenzor nemilos (si ranchiunos). A fost de toate. A ajuns acum, în mod liber, la alegerea sa, un blogger fără comentarii si fără comentatori. Un om liber (de obligații), o voce solitară stimulată doar de dorința de a mai regla unele chestiuni vechi, care s-au încăpățânat să rămână încă deschise, nerezolvate… Un om, o cale. O singura cale. Căci vorba ceea, oricâte ai încerca, până la urmă trebuie să alegi una singură… si apoi viața, moartea, cocorii… Dorin, poetul, a avut întotdeauna gusturi de un rafinament desăvârșit în materie de muzica si poezie, si de aceea o să vin acuma să-ti spun că tot acest potop de vorbe a avut unicul scop de a te aduce anume si pe tine, pe ocolite, să vezi ce muzică îl mișcă si azi pe d-l Tudoran:
Timpul si spațiul rezervate acestui episod s-au epuizat brusc. Starea narațiunii HUVACA va continua în secțiunea de comentarii (aviz amatorilor profesioniști) si apoi… VA URMA … în mod natural în episodul omagial de 1 Aprilie… Până atunci…
Basarab Nicolescu este un alt titan cam trecut cu vederea. Cred ca acest lucru se va remedia in viitor când va primi o recunoaștere și o consacrare mai potrivite operei sale literare și științifice. Astăzi ne alăturam d-nei Stely pentru a-i ura d-lui Basarab Nicolescu la mulți ani cu sănătate, viață lungă, spor, inspirație si succes în tot ce face!
Nicolae Manolescu a fost critic literar, președinte al Uniunii Scriitorilor, profesor (emerit), academician, președinte fondator al Cenaclului de Luni, om politic, președinte de partid PAC, candidat la președinția ați tării, soț, tata, prieten al unora, dușman al altora, inamic al multora. In tot cazul OM MARE cu multe i/realizări de trecut sub tăcerea s-au de contestat vehement si deșănțat. Mare potential de bârfă. Inclusiv pe la bloguri. Bine că nu-l știu trepădușii. Tot Macarena e mai tare, mai in vogă. A murit Nicolae Manolescu, la 84 de ani, ca si Umberto Eco (!). Fie-i țărâna ușoară. Dumnezeu să-l ierte si să-l odihnească.
Am adăugat de ceva vreme pe Arca lui Goe câteva rubrici noi, pe care, deocamdată, nu le-a remarcat absolut nimeni. Astăzi este ziua lansării oficiale a acestor noi rubrici, propuse experimental (ce experimentăm numai noi stim si n-avem interesul s-o divulgăm si altora), în care vizitatorul de Arcă, îmbarcat oficial (în vederea Potopului) sau pasager clandestin (nu contează), să aibă la dispoziție un mic antidot împotriva plictiselii teribile, cu care s-ar putea confrunta (sindromul cutreierătorului) atunci când d-l Goe se lenevește si nu (mai) postează (îngăduindu-și pauze de re-creație abuziv de îndelungate), sau dimpotrivă, când d-l Goe se ambiționează si postează… fel de fel de elucubrații neinteligibile neinițiaților (de după vorbă, după port, portul Ararat).
Așadar iată rubricile:
Z-BANC : Bancul zilei. Vom posta numai si numai bancuri tari, de nota 7 cel puțin (nimic sub 7), în acord cu simțul umorului meu. 🙂 Vizitatorul va avea astfel ocazia nu numai să se amuze un minut pe zi, dar va putea să-si testeze compatibilitatea umoristică cu Arca lui Goe. Daca în șapte zile la rând n-ai găsit niciun glumă amuzantă la Z-BANC, e semn c-ar fi mai nimerit să-ti cauți amuzamentul în altă parte.
Z-CINCI : Cinci minutele zilei. Este oferta (încercarea) Arcei pentru (de) a te scoate (în jur de) 5 minute pe zi din rutina cotidianului, propunându-ți să lași un pic în suspensie starea zilei tale si sa accepți o ieșire din decor, o incursiune de doar 5 minute în altceva. Poate fi o dedicație, o atenție, o surpriza, o nostalgie, o recomandare, o insolentă, ceva interesant sau emoționant, de amuzat, de pus pe gânduri, sau pe note… idee de vorbă sau de articol de blog. Un ceva, o să vezi tu ce, un simplu contrapunct al zilei, dar si un reper pe un traseu anume, convergent spre un sens ce se va revela cândva, altă dată. Tot asa, dacă niciuna dintre vizionări, în 5 zile diferite la Z-CINCI nu-ti aduce nicio satisfacție, nicio emoție, nicio mirare si nicio chemare, mai de Doamne ajută, iarăși e semn că nu, Arca nu-i locul unde să-ti faci veacul si nici vehiculul potrivit pentru tine către vreun Ararat.
S-POE : Poezia Săptămânii. Nimic mai mult, nimic mai puțin.
S-TEMA: Tema Săptămânii. Trimiteri către lucruri care ar putea fi oricând subiecte de discuție pe Arca lui Goe, pe care le recomandam anticipat prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, pentru a se pune d-lui în temă, dar mai ales pentru că este vorba despre lucruri si preocupări pe care ne-ar plăcea să le avem în comun cu cei care ne vizitează, auto-selectându-se d-lor în acest sens. Dacă 3 săptămâni la rând n-ai reușit să urmărești integral filmul propus… înseamnă că trebuie să mai încerci. Sigur vei găsi ceva pe placul tău la un moment dat. 🙂
Dupa cum poate ai remarcat deja, pe Arca lui Goe subiectele cu tenta eminamente politică nu sunt promovate prea intens si nu sunt decât rareori atinse ori ilustrate în articole si/sau comentarii. Nu avem așadar o predilecție aparte pentru acest gen „literar”, iar acest fapt nu este consecința vreunei decizii (de ordine interioară) mai mult sau mai puțin ocultă. Nu ne-am decis în mod explicit să fim apolitici si să evitam astfel de subiecte. Pur si simplu aparenta penurie de texte cu tentă politică este datorată faptului că, în mod concret, de fiecare data când am avut în radar vreun eveniment sau vreo împrejurare politică, cu potential de „proza scurtă” si de bun pretext ludic pentru șarade si hârjoane, evaluarea subiectului respectiv, în context Arca lui Goe si prietenii (prietenii dușmănoși y compris) / HUVACA, n-a obținut notă de trecere. Ne reușind sa anticipam sau să întrevedem că prin lansarea unor provocări de acest fel pe Arca lui Goe s-ar putea obține cine stie ce mari sau mici satisfacții intelectuale, emoționale sau de altă natură, am renunțat de fiecare data la politcoane în favoarea a orice altceva, cele alese de facto resimțindu-se în mod clar de fiecare dată ca fiind mai ofertante-n peisajul arcagoeologic. Acest fapt nu este pe cale să se schimbe, chiar dacă suntem într-un an cu multe, multe campanii electorale locale, nationale si internationale…
Iar dacă ne-o răzbi „foamea” si om avea vreo pofta momentană, acută, de comentat politică, slavă domnului că sunt în piață o mulțime de inși HUVACA predispuși predilect spre acest gen de teme si subiecte, si care țin taverne, unde putem la o adică, să rostogolim vreun comentariu de bogdaproste. Unul dintre acești adevărați zoon-politikon este si prietenul nostru virtual Florin ... care fumează si respiră exclusiv politc(ă), si care tine un astfel de blog de pamflet, dezbatere si propagandă cu tentă politică si ideologică… Curentul pseudo-articol de blog poatat aici pe Arca lui Goe, i se datorează integral d-lui Florin. Aflându-mă zilele trecute în vizita la d-lui, la blog, am avut ocazia să constat (cu o oarecare surprindere) în ce hal s-a ajuns cu confuzia si cu degradarea i/morală, în rândul alegatorilor turmentați, care par nu mai avea niciun fel de busola si niciun fel de repere morale (gen steaua polară) care să-i ajute să se orienteze.
Am ramas realmente siderat de felul în care am dedus că unii dintre „oamenii lui Florin” îi percepeau si apreciau pe niște impostori notorii, niște nulități ordinare precum Gabriela Firea sau Piedone, tratându-i cu dezinvoltură ca pe niște opțiuni valide, posibile, ca pe niște candidați normali, de luat in seamă. Tupeul si insistenta impostorilor de a ieși în frunte, ca păduchii, pălește teribil în fata seninătății cu care îi îmbrățișează o samă de popor si gura-cască, pupându-i cu foc pe toate cele. Eee, acestea parcă mai aduc a subiect de joacă pe Arca lui Goe: cât de turmentat versus cât de canalie este umilul cetățean care preferă, fără greață, impostura. Cât anume este confuzie si distorsiune versus cât anume este trișare si diversiune, în felul în care alege un ins să se raporteze la nulității precum Firea & Piedone? As fi propus filmele de mai la vale acolo, la d-l Florin, dar din păcate, din felurite considerente, d-lui nu accepta pe blogul sau video-clipuri. Asa că le propun aici. Poate le-o vedea cineva. Poate chiar le-o si comenta cineva. Aici sau direct în direct la dl. Florin.
Valeriu Nicolae mai are si alte filme despre multe alte personaje, la aceeași rubrică „Starea impostorilor”, cele mai multe tot asa de captivante. Tie cum ti se par? 🙂
In ultima vreme ne-am contaminat de alteritate, ne-am dedulcit la experiențe erotice imaginare cu lilieci si idoli, am încercat ludic să fim altceva, altcineva, de probă, renunțând în joacă, provizoriu doar, la dulcele anonimat si suava clandestinitate, pentru a deveni sincer cineva, oricine: Nole, Napoleon Bonaparte, Alexandru Macedon, Florin Piersic? Brad Pitt? Charles Chaplin? Enrico Fermi? Pablo Neruda? Picasso? Fernando Pessoa? Mircea Cărtărescu? Daniel Onaca? Donald Trump? Vladimir Putin? Stalin? Hitler? Cine? Cine nu si de ce? Ghilgameș? Felix sau Otilia? Un X? Un oarecare!
Fără să fi înțeles pe deplin nici de ce nu se poate renunța la propria identitate (în favoarea niciunei alteia) si nici ce semnificație anume are avea această imposibilitate, (imposibila de sine alienare), prin care ni se con-sfințește unicitatea si irepetabilitatea în lume (poate chiar în multivers), trebuie să fi simțit noi asa… un soi de duioșie si de recunoștință solitară, pentru sinele care ne găzduiește existenta efemera. Vorba ceea dacă nu te iubești pe tine însuti, atunci pe cine? Tot asa cu ura, cu disprețul, cu mila, sila si cu toate celelalte sentimente si emoții, date nouă în custodie, spre a le încerca pre noi înșine, pentu ca mai apoi să-i… si pe ceilalți, infernul, ca pe noi înșine, dupa cum se zice si-n cărțile sfinte, si oricum altcumva ne știind, si ne având, cum. Vorba ceea, tu semen al meu si Dumnezeu, te iubesc, te urăsc, te detest, de divinizez, te salvez, te re-creez si, dacă trebuie, te omor, nu după cum ai merita, după cum ti s-ar cuveni, ci, doar, ca pe mine însumi. Prinsi noi (adică eu) cu hărțuiala interioară a sinelui, spre a-l testa experimental cu sentimente (viol în toată regula), era imposibil să nu ne fi neglijat identitatea exterioară, aceea prin care suntem recunoscuți de către lilieci, babuini, anaconde si de alte entități conlocuitoare. In condiții de anonimat si clandestinitate virtuală, riscul unor astfel de rătăciri devine inevitabil. Mă tu ai înțeles ceva până aici, sau iar mi-am răcit gura de pomană? Hai că e simplu?
Atenți spre înăuntru, orbecăind pe-afara, ne ciocnim de alți rătăciți de prin univers, tot asa fără identitate, fără anvergură, care, habar neavând ei înșiși cine sunt si cum îi cheamă (că nu-i cheamă nimeni), si câte parale le face pielea, se grăbesc, de spaimă (teama de necunoscut), să ne confecționeze si să ne asigneze, la repezeală, cu de-a sila, identitatea… care ne lipsește, … le lipsește… Nu se stie. Cu cât mai rătăcit e un rătăcit, si mai anonim, cu atât mai tare vrea să stie (musai) cu cine are de-a face. Zilele astea am dat peste un disperat din ăștia, un mic impostor până si-n ale anonimatului, unul C. Leonida, cu tichie dar cu capul gol (de la Techirghiol), nu-l știi tu, care a ținut să mă identifice, să mă pricopsească c-o identitate. Dorințe mari, putințe mici. Tot ce-a putut face nefericitul a fost să-l plagieze pe Iepurele de Martie, si să declare ritos că, în circumscripția lui de galben, voi fi cunoscut si recunoscut de-acuma, ca fiind, de-a pururi, printre tantiile sale, suedezul Onaca, fără viza de flotant si fără drept de intrare în micuța-i colivie, pașaportul scan-dinav ne dându-mi acest drept. Dar de-acuma gata cu anonimatul, gata cu confuzia, cu contumacia si clandestinitatea. M-am săturat. Nu mai suport. M-am hotărât. Imi declin anonimatul si-mi declar identitatea, prezentând oricui o mai avea dubii, buletinul meu de identitate. Ca să se stie, de la primărie, cine e d-l Goe pe lume:
Dragă prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe, după cum prea bine știi, ca să poți intra în rândul lumii, si să ai în posesie un buletin de identitate, trebuie să ai vârsta minimă necesară de 14 ani. Ei bine, după cum sigur îți amintești, astăzi de Echinocțiu, este ziua de naștere a Arcei lui Goe (vivat), iar anul acesta, ca în niciun alt an, Arca lui Goe împlinește taman 14 anișori… de când se afla în serviciu public (ura, ura, ura)… primindu-și astfel cuvenitul (drept la) buletin de identitate în HUVACA, ocazie cu care îmi permit să transmit, din partea echipajului, sincere felicitări si să urez la multi ani cu sănătate, pasagerilor, observatorilor, chibiților, poporului si contribuabililor de toate soiurile. Ave nouă si aleluia tuturor! 🙂
…să meargă vă rog cineva în cală si să aducă pe punte fursecurile si sucurile… Muzica, dansul… Ole!
Presupun că majoritatea celor care aveau nedumeriri ne-neglijabile în privința alegoriei circului, s-au lămurit între timp, fie aprofundând teoria (expusă în topicul anterior), fie urmărind ilustrările practice (con-crețe) promovate de promotorii noștri de bogdaproste, precum sticri-epurianul, care s-a dedat epopeic circului si promovării Arcei lui Goe cu orice preț. Din păcate este un promotor prost si ineficient, care muncește enorm cu rezultate infime, neglijabile. Cu cele 5 articole pe care le-a dedicat cu zel si entuziasm Arcei lui Goe, în ultimele două săptămânii (un record remarcabil), nu a reușit decât să-si sperie tantiile din siaj. In cele mai recente două articole, trase foc cu foc pe 18 Martie si pe 19 Martie în secțiunea „Dezvăluiri”, sticri a reușit să-si piardă pe drum potecile si ipotecile de dor, issele, oanele si suzanele, rămânând pe inventar doar cu o păguboasă aurelie, prinsă-n colivie, pe dinăuntru, dimpreună cu maestrul investigațiilor. Desi omul a fost generos cu ele, oferindu-le dezvăluiri de prima mână, numai una si una, acestea, ingrate, n-au mai catadicsit să se prezinte la datorie pe hardughie si să-i presteze extaz, ilustrat cu iconițe. Si vorba aia, omul le demonstrase fără tăgadă că nepricopsitul „goe” e trol, pe mână cu Moscova, protejat de dl. Florin, că sută-n sură e unul si același cu Stely si Nostrastella si partial si cu Olga, si în genere cu toate personajele care comentează pe Arcă, special inventate de „goe” ca să aibă si dânsul impresia de activitate pe arcă, si de prieteni imaginari. Adică el, Sticri-fabulosul, le-a oferit cocoanelor, secvențial, știri senzationiste mai ceva decât Dan Diaconescu in direct, iar ele fac pă nasoalele si pleacă? Asta-i treabă? In disperare de cauză, amfitrionul de tantii de bine, scoate asul din mânecă si-l demască pe goe fără milă, pe persoana fizică zicând: Doamnelor si domnilor, popor, am o știre exorbitantă pentru tară, comunicată mie de însuși Iepurele de Martie, d-l Goe este… este… este… Daniel Onacaaaaa… Eeeee!!! Si damele? Nimica! Silențium lugubru! Vă dați seama ce-o fi fiind acuma în suflețelul deprimat la bietului domn Sticri. Stihii, ce altceva să fie? El a creat condiții de extaz apoteotic si de tumbe lirice, la liber, pentru poporul cuconet (blocând vitejește comentariile si dreptul la replică al celui calomniat !!!) si dânsele-l tratează cu refuz si răceală… Păi e frumos? Păi e drept? Că nu, nu e! Sacrificiu în zadar? Câte epopei acturiene ar fi putut scrie în timpul ăsta marele profet al federației galactice, pierdute toate-n zarea nemuririi, si degeaba, fără nici un efect notabil. Ce irosire!
Nu mai pun la socoteală că m-a dezamăgit si pe mine. Adică… Daniel Onaca? ăăă? Iar? Pardon, dar am fost si anul trecut.
Imi pare sincer rău că dl. Daniel Onaca este inclus, mereu fără voie, în asemenea telenovele, iarăși ca victimă colaterală a elanurilor unor nesimțiți cu mintea vraiște, precum Sticri si Iepurele de Martie. Nu-l cunosc personal pe dl. Onaca. Am aflat de existenta d-lui cu ocazia promovării d-lui Goe în această postură. Am aflat lucruri plăcute. Nu-i o „identitate” care să poată supară pe cineva. In general, mulțumesc proniei, aproape toate persoanele cu care am fost identificat la sigur (de către fel de fel de conțopiști voluntari ai anonimatului), si au fost destule slavă Domnului, sunt în genere figuri luminoase si plăcute, de toată isprava, nu mă pot plânge de identități dezolante. Dimpotrivă. D-l Onaca nu face excepție. Nu știu dacă mai e activ public si/sau dacă are cea mai vagă idee despre felul în care-i este vehiculat numele prin „lumea celor care nu-cuvântă”. Sper să nu fie afectat în niciun fel de această regretabilă confuzie, îi urez virtual numai de bine, sperând că are un simt al umorului care să-l facă să privească cu detașare întâmplarea (acum în reluare, episodul doi si-un sfert).. Iar dacă nu, Sticri si Iepurele de Martie (Radu Prăjan), nu-s chiar niște închipuiri zoomorfe, ci niște cetățeni care au responsabilitatea faptelor lor.
Am un cerc. De prieteni. E rotund. Încă de când eram mic îmi plăcea foarte mult circul. Ca să nu mai rămân re-petent, părinții mă duceau adesea la cerc. La cercul de matematică, de chimie, de aeromodelism, de poezie, de pictură, de dansuri populare. Nu eram prea popular. Eram premiant. Când nu rămâneam re-petent (rar) mă duceau la circ. Imi plăceau la nebunie acrobații, balerinele, dresorii, leii si tigrii, dar mai ales mă fascinau si mă extaziau clovnii. În cercul meu de prieteni dezvăluisem că mi-ar plăcea să fiu clovn de circ. Părinților le spusesem că o să mă fac inginer în cercetare, iar dirigintei regizor de film. Am fugit cu cercul de la scoală si m-am făcut clovn pe la circul unuia si altuia. Pro bono. Când am adunat destui bani si experiență mi-am făcut, pe asfalt, cu creta, un cerc al meu. Locul geometric al punctelor egal depărtate de un punct fix numit centru. Am investit banii din primul spectacol de (pe) cerc (2 pi lei), adăugând deasupra cercului o cupolă si uite asa m-am pomenit, peste noapte proprietar si manager de circ. Am circa o sută de animale în menajeria circului, si un cumul de alte funcții: dresor, acrobat, paznic, distribuitor de bilete, lipitor de afișe, promotor, transportator, si, desigur, cu voia d-voastră, ultimul pe listă: clovn. De circ. Am reprezentație la fiecare câteva zile. De fiecare dată cu casa închisă. O țin mereu închisă pentru că oricum nu vine nimeni să cumpere bilete si, în plus, intrarea e liberă, iar spectacolul e gratis. Uneori nici ieșirea cu costă nimic. 🙂
Așadar am un mic circ. Glaciar. Circular. Cum procedez? Simplu. Scriu afișele (de regulă în proză scurtă, povesti de nimic) si le lipesc, în exterior, pe pereții de pânză ai circului circular, aflați la vedere, pe sub cupola circului, si ea tot circulară, mai precis semisferică, dar oricum de sus circul se vede ca un cerc. Si spectatorii ne vin de sus. 🙂 Cei care vin. Ceilalți planeză doar, făcând rotocoale, circulare. In văz-duh. Cumplita iar-nă. Intrările în cort sunt bine luminate cu ghirlande de beculețe colorate. Înăuntru însă e beznă. O beznă colosală. Pâclă. Am mereu mare grijă să fac întuneric deplin si liniște totală în incinta circului. Privarea de senzații este aproape desăvârșită, în afara unui imperceptibil iz de iasomie, nicio senzație nesimțindu-se în arenă, sub cupolă. Când totul e gata, apuc cercul circ, îl smucesc cu amândouă mâinile, scuturându-l viguros, până când devine mai mic si mai ușor, prin zbu-rătăcirea prietenilor falși, iar apoi cu o mișcare energică îl arunc, hula hoop , cât colo pe punte, la întâmplare. Frisbee baby!
O pornesc apoi si eu înspre el, îndepărtându-mă, pe punte (puntea-i largă), micșorându-mă treptat în peisaj, în acord cu legile geometrice ale proporțiilor… Când sunt destul de departe si mă văd destul de mic, sunt deja în apropierea circului. Circ mare, impunător, cu cupolă, cu un zmeu agățat în vârf, fluturând zglobiu în bătaia vântului solar, luminat vag de licărul stelelor fixe. Intrările luminate de ghirlande, adierea zefirului cu aroma lui pală de iasomie, răcoarea nopții, linișteai întunericului… totul e minuțios pregătit. Spectacolul poate începe… Lipsesc doar actorii si spectatorii.
Acum urmează partea cea mai captivantă si mai amuzantă dintre toate numerele de circ: momirea observatorilor, capturarea spectatorilor-actori, recrutarea artiștilor amatori si convingerea lor, cu binișorul, pentru a-i face să intre în scenă, în stal, în arenă, pentru a ilumina cu scânteierile lor întunericul, pentru a face țăndări liniștea cu trilurile lor si pentru a încinge atmosfera, alungând bezna, liniștea si răcoarea ademenitoare care adastă în interiorul circului, sub cupolă. E aceasta partea cea mai grea… si trebuie să recunosc spășit că doar foarte arareori mi-a reușit de-adevăratelea, iar când s-a întâmplat cât de cât a fost doar în variante schematice care, doar cu o mare indulgență, ar putea fi numite „spectacole”… asa de schepsis, la plezneală. De obicei partea aceasta nu se finalizează în acord cu varianta plănuită, înscrisa în programul spectacolului si sugerată discret pe afișul postat la vederea publicului, dar nici nu rămâne nefăcută… De întâmplat se întâmplă lucruri. Adesea notabile.
De regulă mă învârt pe punte, aparent fără nicio treabă, fără nicio noimă, prin vecinătatea circului, pe traiectorii spirale care coboară spre cercul central. Ca urmare a fluctuațiilor cuantice, fel de fel de entități virtuale (sau proiecții ortogonale ale acestora) apar si dispar spontan de pe punte. Unele nu dispar imediat, deplasându-se pedestru sau în zbor planat, prin spațiul din vecinătate circului, ca si cum ar fi ceva sau ca si cum ar merge undeva, căutându-si drumul, către o țintă fixă. Uneori ambianța creată astfel dă impresia unei zile normale, într-o urbe oarecare, în care s-a oprit circul Globus, în timp ce oamenii locului își vad de treburile lor, de drumurile lor, de viețile lor, mai mult sau mai puțin virtuale. Unele dintre entități privesc afișele, altele dau binețe, altele se lasă abordate în conversații, în lațuri de vorbe si magnetism. Dacă ai privi de sus, ai putea vedea, în interiorul unui cerc imaginar, un dans gravitational în care este prins d-l Goe si cele câțiva entități, agățați unii de alții în lațuri, ca niște baloane, ca niște păsări, ca niște zmeie, zvâcnind aparent la întâmplare, care încotro, în interiorul de conversație si contemplație al cercului imaginar, de lumină, difuz, dar totuși destul de clar, în care sunt prinși cu toții.
Cercul însă nu este fix, deplasându-se cu totul, încercând parcă să țină traiectoria aceea spirală care se înșurubează către circul central, către intrările luminate cu ghirlande de becuri, o traiectorie de la care însă se tot abate, ba pentru a se apropia de altă entitate vizitatoare pentru a o capta si a o include în cerc, ba pentru a ajunge la marginea punții pentru a elibera, dincolo, peste balustradă, vreo entitatea totalmente incompatibilă cu reprezentația… Eu unul îmi joc destul de convingător rolul, în ideea că asa, pe nesimțite, voi ajunge cu cercul în apropiere de intrarea circului si că atunci voi elibera entitățile înăuntru si asa, brusc va începe spectacolul, reprezentația, haosul si armonia, teama si neputință, întuneric si oglindă, dragoste si disperare, ură si ura întoarsă pe dos în iubire. Si chiar dacă niciodată nu se întâmplă, eu continui să-mi joc mereu cuminte si cu răbdare rolul de Sisif imperturbabil, în așteptarea zilei în care minunea se va întâmpla. 🙂 De preferat înainte de venirea potopului.
Cel puțin asa e planul, si chiar daca nu a fost dus niciodată la îndeplinire totuși a produs rezultate, efecte, a lăsat urme. Exact ca in cazul atomilor radioactivi, interacțiunile nucleare slabe, dezintegrează nucleele, eliberând prematur entitățile din interiorul de conversație si contemplație al cercului imaginar, întotdeauna înainte de a fi ajuns la vreo intrare in circul din centru (teatrul absolutului fix, sic)… Totuși, în drumurile lor pe punte entitățile lasa urme, scrijelesc puntea, pe care s-au desenat astfel fabuloase reprezentări fractalice precum geoglifele de la Nazca (goeglifele de la Arca) … care se disting doar văzute de sus, de deasupra… atrăgând mereu atenția feluritelor pasări si libelule sau altor soiuri entități zburătoare care survolează din înalt. Nu-i mare lucru. Dar totuși e ceva. 🙂
Marea lovește digul pe care in seara aceea n-am avut curajul sa mergem pânăla capăt. Piatra uda luneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenți, ne puteam prăbuși in apa ce fierbea dedesubt. Dar am fost atenți. Ca totdeauna. Atât de atenți inca intr-o zi vom renunța sa mai pătrundem pe dig. Ne vom mulțumi sa ne-aducem aminte de el, apoi ne vom aduce aminte mai rar si il vom uita in cele din urma, vom uita c-ntr-o seara eram poate hotărați să mergem pânăla capăt.
Acum chiar dacă as merge pe dig, nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca sau pot înainta curajos. E totuna. Si-as vrea sa uit în ce zi mă aflu, în ce an si unde, să ascult marea lovindu-se într-una de dig, sa ma întreb cine sunt, ce vârstă am si ce caut aici. Si de ce m-am oprit in fata acestui dig, ca si cum l-as cunoaște? (Digul, Octavian Paler)
Update: Circul sibilinic ca gen pseudo-literar n-a fost inventat pe Arca lui Goe. Receptiv ca întotdeauna la critica constructivă prestata artistic de niște comentatori, si fiind poate si-n asentimentul altor nedumeriți, as vrea să compensez cumva neajunsurile provocate colateral prin ne-inteligibilitatea prozei de azi (zi cu ghinion) recomandând o lectură alternativă mai relaxantă si mai pe înțeles. Un circ mult mai accesibil, străbătut de un fior liric ambiental, ambalat cu neverosimilă grație într-un umor apoteotic rar, poate fi găsit AICI unde măscăriciul tragic se întreabă îndurerat încă din titlu „dacă sufăr, ce înseamna aceasta durere a mea?„. Că locul nu e greu de găsit, stă ca drept dovadă faptul ca a fost reperat facil de muza noastră Nostrastella, care prestează acolo, sub privirile siderate ale bufonului amfitrion, un dans tematic din buric, în tandem cu umbra imponderabilă a d-lui Goe ubicuul.
Acest articol este un ciot. Pentru completarea lui ești așteptat să contribui si tu în calitate de eu.
Eu supremul… Eu… De-as fi Tezeu… sau Nabucodonosor … al treilea… ► Imaginația are limite! Unele lucruri pot fi imaginate. Altele nu. Ai putea să-ti imaginezi cum ar fi… dacă ai fi mult mai înalt decât ești, de exemplu să ai 20 de metri. Cu un mic efort, ai putea construi mental o imagine a felului în care ti s-ar schimba perspectiva dacă, dintr-o dată, ai avea o înălțime de 20 de metri, într-o lume care-si păstrează toate celelalte proporții. Ti-ai putea închipui, si ai vedea cu ochii minții, cum ai privi si ai vedea tu de sus, de deasupra, acoperișurile caselor, sau cum ai sta întins pe gazonul unui stadion de fotbal. Ti-ai putea imagina chiar si emoțiile si senzațiile (unele dintre ele) pe care le-ai avea, dacă te-ai confrunta brusc cu o asemenea situație. N-ai avea cum să știi exact, cu mare precizie, aievea, cum ar fi, dar ti-ai putea forma totuși o bună impresie. Mai greu ar fi să-ti imaginezi că ești fluture. Un fluture. Mai greu, dar nu imposibil. Ai putea să-ți imaginezi, cumva, vag, imprecis, senzația pe care ai avea-o bătând din aripi de fluture, apropiindu-te de o flore pentru a privi în interiorul ei, cu ochii tăi compuși, de fluture, ochi formați din câte o mie de oceli, în căutarea nectarului. Ai putea! Ai putea? Dar, cu niciun chip n-ai avea cum să-ti imaginezi cum ar fi… dacă ai fi o piatră, o rocă, un mineral. Ai putea, cel mult, să-ti imagini că-ti imaginezi acest lucru… Ai putea chiar inventa o poveste imaginară, poate credibilă, poate emoționantă, poate plăcută, gen micul prinț, despre cum ți-ai imagina tu că ești un cristal de siliciu, dar nu, de imaginat efectiv n-ai putea să-ti imaginezi așa ceva, fiind acest ceva dincolo de aria de reprezentarea a mintii. Are si imaginația limitele ei.
Cum ar fi să-ti imaginezi că ești altcineva? Altă persoană, alt destin… Alt om. Unul anume, concret, nu doar un ideal abstract. Ancorați prea deplin în propriul eu, nu ne întâlnim prea des cu asemenea… tentații… aspirații… de a fi fiind altcineva, mai bun, mai important, mai de succes, mai puternic, mai… Cineva anume, care există, în carne si oase, ca reper, ca model, ca exemplu sau ca idol… Nu prea mai visează nimeni să fie altcineva… „A fi” a fost ușor degradat (pe scara valorilor) în favoarea lui „a avea”. Eu, X, n-as vrea să fiu Y (n-as avea de ce, nici nu mi-ar trece prin minte asa ceva), pentru că, în fond, eu sunt mai bun decât Y, care este doar mai norocos, mai bine plasat în context, prin forța împrejurărilor. Nimic altceva. Nu? De avut câte ceva din ce are Y, da, mi-as dori să am, banii, averea, gloria, talentul, femeile lui Y da, nu mi-ar strica să le am, dar să fiu Y, cu totul si cu totul Y, n-as avea de ce să-mi doresc să fiu. Ar fi chiar de zis că, în mare secret, de fapt mi-ar fi si frică să fiu Y. Mai știi cu ce hibe obscure as fi forțat să mă confrunt. O avea vreo boală ascunsă, disfuncții erectile, o avea-o mică-mică, o fi nefericit pe fond de anxietate… Poti să știi? N-ai cum. Dar… stai puțin, aici este vorba doar de imaginație… Un simplu exercițiu… de imaginație. Ce te-ar putea împiedică să-ti imaginezi că ești altcineva, mai de succes? De exemplu Ion… Țiriac. Magnat, bogat, mare! De ce nu? Aaa, e prea bătrân? In imaginație se poate rezolva ușor: să fii Ion Țiriac la vârsta ta de acum. Nu? Tot nu? Poate altcineva mai stilat, mai elegant… mai cu prestanță. De ex. Mugur… Isărescu? Ce zici? Te-ar aranja? Bancher, mason, viticultor, posesor de podgorie si arene de tenis… Ființă rafinată. Îm? Ce zici? Te bagi? E prea mult? Prea complicat? Eu știu, atunci poateee… Mugur… Mihăiescu, persoană de succes, celebru, bogat, patron de restaurant în Centru Vechi, vilă în Pipera (pe care ar vrea s-o vândă fiindcă i-a rămas… mare, după ce i-a plecat în America unica fiică)… Un băiat de AUR (trecut desigur si pe la alte partide ecologice, si chiar si pe la Secu, un picuț turnător, numai nițel, asa de gust)… Aripa de succes a Vacantei Mari. Nu? Nici ăsta?… Atunci poate colegul lui, mult mai talentatul si mult mai săracul Radu Pietreanu. Nu? Asta si-a tocat averea pe doctori fiindcă a avut probleme mari cu sănătatea. Dar acum e bine. Mult mai bine. Se poate si mai rău, precum cel de-al treilea mare corifeu al Vacantei Mari. Ce? Nu știi? A mai existat unul, cel mai talentat si mai simpatic dintre ei, unul Felix Sava (zis Felie). Nu cred c-ai vrea să fii tu acela. Felix (ca va?) a avut un sfârșit nefericit, murind de tânăr într-un accident de mașină, pe litoral.
Cred însă că am cam derapat în indezirabil cu oferta noastă ontologică imaginară. Dar am putea drege busuiocul foarte ușor. Dacă vrei si tu. Uite, zi tu, cine sau ca cine ai vrea / ti-ar plăcea să fii în acest exercițiu de imaginație? Nole, Napoleon, Alexandru Macedon, Florin Piersic? Brad Pitt? Charles Chaplin? Enrico Fermi? Pablo Neruda? Picasso? Fernando Pessoa? Mircea Cărtărescu? Donald Trump? Vladimir Putin? Stalin? Hitler? Cine? Sper că mă vei ierta că am propus doar bărbați, dar nu cred ca ar vrea nimeni să fie Eva Braun sau… Veronica Micle. Glumesc desigur (o glumă cam nesărată) din cauza ca am eu însumi dificultăți în a-mi imagina anume cum ar fi fiind să fii femeie. Dar desigur că lista rămâne deschisă oricui ar simți minima ispită de a face respectivul exercițiu imaginar. Maica Tereza? Prințesa Diana? Marilyn Monroe? Meryl Streep? Paula Badosa? Ursula von der Leyen? Cine sau ca cine ai vrea să fii? Măcar un pic. Hai de ai un pic de tupeu si avansează si tu acolo niște nume… cât de cât compatible cu ființa si/sau cu etaloanele ori cu aspirațiile tale… Cin să fie?
Desigur că discuția aceasta despre… puterea si limitele imaginației, si/sau despre… ori prin… alteritate (?!) ar fi incomplete dacă n-am face măcar niște trimiteri către spiritualitate, despre reîncarnare (!), despre faptul că separarea noastră de restul universului este iluzorie si că în fond suntem fiecare una cu… universul si deci, cu fiecare dintre ceilalți (si alte-le-le de acest gen) … totul desigur în limitele propriilor noastre imaginații. Cum stai cu imaginația? (poți ilustra răspunsul tau în secțiunea de comentarii)…
Oricât de greu de imaginat ar fi si oricât de surprinzător ti s-ar părea, totuși, tot textul de mai sus nu-i decât introducerea (preambulul) unui subiect mult mai prozaic: A te pune sau a nu te pune (prea tare) în pielea altuia! In papucii altuia! In pantofii altuia! In locul altuia! Cât de benefic (sau de dăunător) ar putea fi, în interacțiunile umane (cele virtuale y compris) să încercăm să privim lucrurile din perspectiva celuilalt? Anticipând un pic discuțiile din zona comentariilor, care poate nici nu vor avea loc (la timp), as zice că uneori poate fi constructiv să te pui în papucii altuia, după cum însă, alteori, a te pune în pielea altuia nu poate fi decât prilejul de a înțelege încă si mai exact de ce anume respectivului merită să-i tragi palme și șuturi în cur. Din această dilemă veți putea ieși! Afară! La cerere. 🙂
Update tardiv. In intenție, acest topic era o poartă către… alteritate. Dacă prin preajmă s-ar fi găsit destui cutreierători observatori necontemplativi compatibili cu paradigma conștiinței, a dualitătii minte-trup, cu provocările propuse de filozoful Thomas Nagel, si dacă as fi avut dexteritatea de a atrage destui dintre ei, în interiorul cercului, am fi putut, poate, amorsa si propulsa o discuție captivantă despre cum e să fii liliac, cum e să fii filozof, cât de nostime sunt soluțiile filozofale si de ce îl lua Richard Feynman în râs pe filozofi. S-ar fi vizionat si discutat unu, două, trei, patru filme, si am fi putut „afla” dacă din „imposibilitatea” de a ne pune deplin în pielea liliacului rezultă sau nu transcendența conștiinței în raport cu materialitatea lumii. Am fi comparat tentativa lui Nagel de a „demonstra” pe cale „logică” faptul că fizica-chimia-si-biologia creierului nu pot determina si explica mintea si conștiința, cu alte teorii similare (precum cea a filozofului care pretindea ca a demonstrat pe cale logica existenta lui Dumnezeu). Am fi glosat pe marginea ideii de identitate si despre a te pune în pielea altuia, prin suprapunere, prin conținerea altuia sau prin a fi conținut într-un altul, si desigur despre implicațiile acestor exerciții imaginare în viața noastră virtuală de zi cu zi si câte alte grozavii. Ratate toate. Din cauză că n-am găsit si n-am convins clienții potriviți… tematic. Dar totuși n-am rămas chiar cu mâna goală… ne-am ales cu niște tentative drăguțe, cu ceva florini, cu oane, cu olge, cu vladeni si cu renate si, cu voia d-voastră ultimele pe listă, cu succesul-pe stele.
Addendum: Desigur că Nagel a avut intenții cât se poate de clare atunci când a ales tocmai liliacul si nu altceva, si anume de a crea confuzia maximă. Omul n-ar fi putut alege o creatură mai potrivită în acest scop filozofic, nobil. A ales un mamifer, ca si noi (oamenii, publicul intenționat al autorului), rude de-ale noastre cum ar veni, cu sânge cald, cu păr, care nasc pui vii si-i hrănesc cu lapte. Ca mine si ca tine… 😉 Mamifere care sunt ființe sociale, au emoții, psihologie… sunt cam ca noi, ce mai la deal, la vale… Ideea de a-ti forță mintea pentru a-ti imagina cum ar fi daca ai fi un asa ceva (mamifer, social cu emoții), nu-i înfricoșătoare, nu pare misiune imposibilă care sa te inhibe de la început, să te sperie sau sa te facă să râzi si să nu-l iei in serios pe autor. Dacă autorul ar fi zis abrupt că-ti cere să-ti imaginezi cum e să fii germenele dintr-un bob de grâu, probabil că discuția s-ar fi inhibat (multi trimițându-l din start la plimbare cu ghidușiile lui)…
Omul a ales ceva ușor pentru a nu descuraja victimele: un mamifer. Dar, a avut grija să-l aleagă pe cel mai atipic si mai deosebit de noi, care zboară si care se orientează folosind ecolocația. Vede (imagini) cu urechile si zboară cu mâinile… Partea asta era necesară pentru continuarea demonstrației. După ce te convingea să accepți formal misiunea (fiind important să n-o refuzi/expediezi aprioric), omul Nagel îți „dovedea” că n-o să poți, orice ai face, să înțelegi, ca om, cum e să fii liliac si să simți ecolocația si zborul în felul unui liliac. Chiar si daca ar fi să te transformi intr-un liliac, tot n-ai putea avea perspectiva unui liliac care s-a născut liliac. Pare de bun simț sa accepți aceasta „evidentă”. Filozoful Nagel avea nevoie in demonstrația lui filozofică de acceptul tău. Un matematician care vrea sa demonstreze o teoremă nu are nevoie de validarea publicului. In matematică acceptarea unora dintre pașii demonstrației de către public, nu face parte integranta din demonstrație. La filozofi însă are, aici fiind cu totul altfel. Omul are mare nevoie ca, majoritar, publicul sa fie de partea lui si să accepte emotional „dovada”. Omul nu avea chef să se trezească deodată in fata unei situații stânjenitoare in care el să întrebe „nu-i asa că vă e clar că n-aveți cum sa realizați pe deplin cum îi e liliacului să fie liliac?”, iar majoritatea, în loc sa zică: „Da, desigur, normal, asa e, n-ai cum” sa fi zis (ca Aldus) „Ba nu domnule. Poate tu nu poți. Ca n-ai imaginație. Eu pot.” In demonstrația lui Nagel nu contează daca „subiecții” ar fi putut sau nu să se imagineze cu suficientă precizie lilieci, ci să fie preponderent de partea lui. Dacă ar fi ales alt mamifer, pisica de ex, sau câinele, ar fi fost in mare încurcătură, căci multi proprietari de câini si de pisici, aflați in relații telepatice 😉 cu animăluțul din dotare, l-ar fi contrazis spunând că ei știu sigur cum vede lumea patrupedul respectiv. Alții l-ar fi amintit pe Jack London care a oferit lumii admirabilele romane „Chemarea străbunilor” si „Colț alb”, care sunt scrise, super-convingător, din perspectiva câinelui/lupului. As fi sărit si eu (hodoronc-tronc) cu exemplul câinelui lui Unamuno, din nivola Negura, care câine tine un memorabil discurs filozofic câinesc, la catafalcul stăpânului său mort. Ce să mai, ar fi fost un fiasco total. Risc mare de fiasco. Desi, exact asa ca în cazul liliecilor, de fapt, oamenii n-ar fi putut să-si imagineze cu o precizie rezonabilă cum îi e câinelui să fie câine. Din acest punct de vedere Nagel putea alege orice: euglene verzi, meduze, pisici sau oane, orice. Problema era că lui îi trebuia un exemplu, care să le facă destul de clar martorilor că e cum zice el, să-i facă să fie, spontan, de „bună voie”, de partea lui, în această fază logică a demonstrației.
Când ești intr-o discuție si tratative cu niște martori cărora vrei sa le inoculezi ideea ta „B” nu te apuci să le-o oferi asa hodoronc-tronc, cerându-le s-o voteze. Iti pregătești o demonstrație „logică”, care folosește o implicație de genul „dacă A este adevărat atunci B este adevărat”… B, de regulă este un enunț complicat, dar A-ul trebuie sa fie nici prea simplu, nici prea complicat, încât martorii să investească efort în înțelegerea si elucidarea lui, si sa fie până la urmă de acord, în cor, cu tine, că da A este adevărat, bunăoară că da: De fapt n-ai cum să înțelegi de-adevăratelea cum îi e liliacului să fie liliac, pentru că creierul tău nu e ca al lui, el are simțuri pe care tu nu le ai (vede imagini cu urechile)… De unde rezultă că B este adevărat. Destul de epuizat de efortul de a-si imagina cum e să fii liliac si de acceptarea ideii evidente că n-ai cum, investit în acest parcurs logic, e normal să mergi alături de maestru si să zici si tu, în cor, ca el, că da, înseamnă că B este adevărat. Nu mai stă nimeni să vadă dacă ideea acreditată fugar de maestru cum că A si B ar fi echivalente (ceea ce e si greu de probat, descurajant de greu, si na, n-o sa ne apucam acum din nou de demonstrații, mai ales că maestrul e convingător si-a câștigat credibilitatea prin prestanță si prin ingeniozitate de a fi ales mamiferul perfect: liliacul. Nu pangolinul, nu pisica, nu babuinul, nu pe Sticri sau pe Papy)… Prin urmare multi vor fi de acord cu Nagel, declarându-se susținători ai enunțului B. Demonstrația e făcută.
Asa merg demonstrațiile în filozofie (ca-n ideologie) cu majoritate de voturi. Degeaba vine vreun tocilar cu articole în care argumentează că A nu-i nici chiar adevărat si nici chiar echivalent cu B, câtă vreme tăvălugul ideologic a promovat varianta propusa de influencer-ului Nigel. Tocilarul este desființat scurt cu „argumente”: „Ce spui tu este o opinie nu un fapt. Majoritatea (intelectualilor) au altă opinie. Cei mai multi considera ca B este adevărat. Ceea ce este si incontestabil, întrucât a fost demonstrat deja. De către filozoful Nagel.”
Are cineva idee la ce se referă enunțul „B” in „demonstrația” lui Nagel? As face pariu ca absolut toți martorii accidentali ai acestui topic, nu numai că n-au trecut de enunțul A, dar nici nu si-au pus problema c-ar mai fi fiind vorba si de altceva, de alt enunț. Oare Nagel n-a vrut doar să arate că nu poți vedea lumea din nicio alta perspectivă decât din a ta? Ei bine nu. Dacă vrea cineva să elucideze ce naiba ar fi fiind enunțul B, in acest sens poate fi vizionat, cu o minimală atenție, acest film de o jumătate de oră. Merită. Pe urmă (mai știi?) poate avem ocazia să discutam un pic despre B.
„Platon – cum se știe – plasa alături de regii-filosofi şi regine-filosoafe, cărora, pentru ușurarea nobilelor sarcini trasate în statul perfect, decidea să le ia copiii, spre a fi crescuți de stat. Această posibilitate, deși prezentată de filosofie ca o perspectivă luminoasă, le-a convins poate pe femei că filosofia e suspectă. Iar dacă mai era nevoie de încă ceva, sumbrul sfârșit al Hypatiei, filosoafa alexandrină linșată de gloată, le-a asigurat pe deplin că să fii femeie, frumoasă şi deșteaptă poate conduce la tragedie.
Aşa se explică, pesemne, de ce în filosofie s-a menținut „privilegiul” masculin, chiar şi în vremurile mai noi, de după emanciparea femeii. Spre deosebire de literatură, arte, muzică, ştiinţe, chiar politică, prezenţa femeilor în filosofie a continuat să rămînă ceva mai discretă. Încă o dovadă că femeile au mai multă minte decît bărbaţii. Căci ce avea filosofia ca să le atragă? Pălăvrăgeală fără sfîrşit şi rost? Revenirea obsesivă asupra aceloraşi probleme, mai mult sau mai puțin de nerezolvat? Aroganţă intelectuală fără margini, pretinzînd la sceptrul regal prin profesii? Susţinerea printr-o ţesătură sclipitoare de argumente a unor cauze politice ignobile? Ba chiar, la limită, sofisme dintre cele mai neruşinate? Hotărînd cu înţelepciune că filosofia e expresia eternei imaturităţi psihologice a bărbaţilor, dar că, în raport cu alte semne dezastruoase ale aceleiaşi imaturităţi, filosofia e totuşi relativ inocuă, ba chiar interesantă pe alocuri, ele n-au dorit să fie autoare cu tot dinadinsul, fără a înceta să fie cititoare. Şi-au asigurat astfel un spaţiu de retragere suficient şi, în timp ce se ocupau cu lucruri cu adevărat importante, le ofereau unor bărbaţi şansa de a-şi aroga merite şi calităţi de mîna a doua pe care deciseseră deja, în taină, să le lase pe seama lor. Ei da, femeile au consimţit să ne asculte scornelile! Or, avînd în vedere nonsensul şi caracterul tras de păr al acestora, faptul arată, singur, cîte ne iartă ele. Deşi se amuză în sinea lor de „noi, filosofii”, ele ne lasă cu gentileţe în voia jocului nostru de pubertate întîrziată. Oricum, înaintea distinsului public feminin, importanţii bărbaţi-filosofi s-au simţit brusc nu numai mai filosofi, dar şi mai bărbaţi, ceea ce i-a făcut cu mult mai încîntați de sine, dar şi o idee mai galanţi: măcar acesta să fie un semn că filosofia totuşi e bună la ceva!”…Andrei Cornea (continuare)…
De ascultat si de comentat pentru ele (elele zilei):
8 Martie, o zi de mare rezonanță. Sunt sigur că absolut toate doamnele si domnișoarele, observatoare ineluctabile ale arcei, sau simple martore întâmplătoare ale acestor rânduri nevinovate, se bucură astăzi, într-un fel sau altul, de tandrețe si/sau de o atenție cu totul si cu totul deosebită, din partea celor din preajma lor, pe care desigur o merită pe deplin, drept pentru care li se cuvin, pur si simplu, ca bonus, felicitări si admirație. Un sincer bravo doamnelor si domnișoarelor. Alături de felicitările si aprecierea acordate de drept sărbătoritelor, as mai adăugă, din partea casei, o nimica toată: într-un buchețel de pixeli, prețuirea si respectul meu pentru delicata d-voastră prezență pe Arcă si pentru gingașa contribuție literară, cu care sporiți taina, farmecul si sublimului din poveste. Inima mea virtuală 🙂 si flori pentru sărbătorite. La multi ani! Cu drag, al d-voastră, d-l Goe!
Vă rugăm să luați doar câte un fir ca să ajungă pentru toată lumea!
Am inițiat mai deunăzi pe Arca lui Goe o reformă fiscală, imaginară, ludică si colectivă, care însă, ghinion, s-a dezlânat înainte de a se coagula… a ceva. Nu e așadar de mirare că respectiva reformă fiscală a eșuat în cală, reportată pentru altă extragere. Dar… parcă i-as mai da o șansă, acum, înainte de a se scufunda, din cauza gravitației si entropiei (aflate deja acolo, ca pretutindeni), înspre prea adâncul nebulos al calei, unde se află depozitată colecția cu lucruri din rândul celor ce n-au fost niciodată. Așadar, prietene, reformă fiscală, fie, fiindcă interesele partidului o cer și, a dracului fatalitate, o stim și noi.
As începe cu o precizare explicită (ca pentru proști, la cererea publicului 😉 ), si anume că eu am zis „reformă”, așa… din pură modestie, dar că de fapt este vorba despre o revoluție în toată regula. Revoluție, revoluție! In direct si în reluare. Fără steaguri si petarde, dar în rest cu tot ce trebuie unei revoluții. Mă tu vrei să fii (si tu) revoluționar sau nu? Sau vrei doar să caști gura de pe margine? Fii mă si tu ceva acolo, că e gratis: revoluționar, Gavroche, sau reacționar, contrarevoluționar (ca Aldus), retrograd, anarhist ori măcar chibiț. Nu sta ca muta. Fă ceva, implică-te, nu lasa totul pe capul d-lui Goe, după capul d-lui Goe. Nu mă lăsa s-o fac eu singur că iese lovitură de stat. Lovitura de stat fiscală, imaginară, ludică si colectivă. N-ar fi frumos. Mai frumoasă ar fi o revoluție. Mai ales acuma că suntem ambetați absolut. Vino să-i tragem o rivoluție!
As continua cu încă o precizare explicită (ca pentru proști, la cererea publicului 😉 ), si anume că o revoluție ar trebui făcută în primul rând rațional, cu capul, nu cu sentimentul. Trebuie să înțelegi ce anume merge prost sau ce nu merge si eventual de ce nu merge si din cauza cui nu merge. Dacă doar simți că ceva merge prost, si (doar) simți ca este nevoie de schimbare, vei fi predispus să pui botul la orice (fel de) revoluție sau pseudo-revoluție întâmplătoare, care va fi fiind cel mult asa… ca o răscoală, pe principiul că orice schimbare e binevenită si că oricum ar fi altfel, va fi mai bine decât e. Nu cred că vrei să fii un simplu răsculat sau vreun Raskolnikov. Să ajungi să fii tras pe roată sau să te spânzuri singur cu nojițele, ca Jeffrey Epstein. Tu vrei să fi revoluționar! Esti ploieștean, nu? Nu plânge! Esti volintir.
Prin urmare vin si zic, întrucât nu poți lăsa chiar totul pe umerii d-lui Goe, pentru partea asta va trebui să te meditezi singur, să-ti faci temele si să vii cu lecția învățată… despre ce anume te supară, ce anume nu-ți convine, ce ți se pare incorect, imoral, greșit, în actualul sistem fiscal (de la noi din Uniunea Europeană, sau de la alte Uniuni sau foste Uniuni…). Dacă nu te supară nimic sau habar nu ai ce te supară, atunci ar fi de preferat să înțelegi si să accepți că revoluțiile nu sunt pentru tine. Nu-ti mai pierde timpul pe aici. Cât o ține revoluția. Ci mai bine mergi pe la d-l Sticri si delectează-te cu dimensiunile sale colosale gen: „Dimensiunile nu sunt locuri sau locații. Sunt niveluri de conștiință care vibrează la un anumit ritm/nivel. Fiecare dimensiune superioară vibrează la un ritm/nivel mai ridicat decât cea de mai jos. În fiecare dimensiune superioară există o perspectivă mai clară, mai largă a realității și un nivel mai mare de cunoaștere. Experimentăm mai multă libertate, mai multă putere și mai multe oportunități de a ne crea realitatea„… sau si mai bine du-te pe Potecuțe de dor sau fă-ti Gânduri Tembele (cu tricolor) ori ține-te de Ghidușii.
La punctul (b) de pe ordinea de zi din pregătirea rațională si temeinică a unei revoluții ar fi fiind proiecția în viitor, despre cum anume ar trebui să fie, cum să arate viitorul sistem, si anume, în cazul de față, sistemul fiscal. Cel nou. Cel propos de revoluție si revoluționari, după chipul si asemănarea lor, în beneficiul tuturor. Al poporului. Suveran. 🙂
La punctul (c) de pe ordinea de zi ar fi fiind planificarea tranziției de la starea actuală la cea propusă. Cum anume să se facă practic trecerea de la (a) la (b)… Este partea cea mai grea, cea mai scârboasă, cea mai riscantă, dar, din fericire pentru noi, nu este treaba noastră, a revoluționarilor, ci a… tehnicienilor, a celor cu logistica… cu post-procesarea…
Prin urmare noi, aici, pe Arca lui Goe, acum, pe acest topic, aflat în continuarea prin resurecție a celui început anterior (si abandonat după dezlânare), ne vom ocupa (prin mijloace specifice, maieutice) exclusiv de punctul (b): în încercarea de a afla, împreună, despre cum anume ar trebui să fie un sistem fiscal corect, drept, moral, eficient si pragmatic, presupunând că toată lumea, aici de față, predispusă să participe (într-un fel sau altul) la revoluția fiscala, cam stie ce-i acela sistem fiscal, cum, de ce si pentru ce (în ce scop) este (momentan) necesar un astfel de sistem (înainte de a nu mai fi. Necesar). In acest scop, înainte de a da cuvântul în plen, revoluționarilor voluntari, as mai face două gesturi caritabile, (b1) recapitulând sumar lista variantelor de sistem fiscal disponibile teoretic (asa cum s-a configurat ea din discuțiile anterioare ale colectivului) si (b2) propunând un mic exemplu simbolic, practic, concret, de modelare fiscală, care să ajute la amorsarea discuțiilor, dezbaterilor si hârjoanelor ludice, în cazul (ne)fericit în care se vor găsi combatanți doritori pentru asa ceva. L-as ruga însă pe prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe să nu se grăbească să interpreteze prea îngust, prea mot-a-mot, prea ad litteram, semnificațiile variantelor si modelelor propuse minimal mai la vale. Nimic nu este chiar exact ceea ce pare sau ar putea apărea. Detalii si repere explicative se vor adăuga sau revela de la sine pe parcurs, prin comentarii, astfel încât să înțelegem mai plenar ce este, de exemplu, berea si/sau berăria.
b1). Așadar, variante disponible de sistem fiscal (listă deschisă):
0) Varianta Zero: Impozit egal. Se evaluează si se decide (…) necesarul bugetului public global, se împarte la numărul persoanelor care formează populație plătitoare de taxe (contribuabilii) si-si plătește fiecare partea in mod egal (indiferent de cât câștiga). Cine nu poate plăti nu plătește si nu beneficiază de serviciile publice. (Variantă adusă în discuție de către Aldus, pescuită de la Trilema)
1) Varianta A: Impozit procentual static pe venit (în care toate cheltuielile sunt deductibile).
2) Varianta A+Plus: Impozit procentual progresiv pe venit (în care toate cheltuielile sunt deductibile).
3) Varianta B: Sistem fără taxe si impozite, fără cheltuieli si servicii publice.
Detaliile, argumentele pro si contra, clarificările si votul pentru cea mai bună variantă (sub aspect practic, economic, etic si moral) de adăugat în zona comentariilor.
b2). Studiu de caz.
Să zicem că într-un cartier este o berărie, sau într-un oraș, sau într-o regiune, o regie (regia berii), un mono-pol într-o tară… Cum ți s-ar părea mai firesc să fie prețul berii? – b2.1. egal, același pentru toată lumea, vara si iarna… (un preț mereu mediu) – b2.2. procentual si/sau sezonier, după câștiguri si/sau dupa avere, gen: cei care câștigă 1000 de lei pe luna sa plătească cu 1 leu paharul, cei care câștigă 2000 sa plătească 2 lei, cei care câștiga 10000 sa plătească 10 lei. Eventual să fie mai scumpă vara si mai ieftină iarna. – b2.3. procentual progresiv (cei care câștiga peste 5000 pe luna sa plătească 10 lei, cei care câștiga peste 20000 de mii sa plătească 100 de lei. – b2.4. procentual la fel ca la b2.2. dar în loc de câștigul lunar să fie luata în calcul întreaga avere. – b2.5. procentual progresiv la fel ca la b2.3. dar în loc de câștigul lunar să fie luată în calcul întreaga avere. – b2.6. preț negociabil individual în orice moment – b2.7. prețul si ordinea servirii stabilite spontan prin licitație – b2.8. preț variabil în funcție de câte beri bei. Prima bere un preț, a doua alt preț, etc. In funcție de contextul economic prețul de la o bere la alta poate scădea sau creste. – b2.8_x. în caz de penurie cum să se procedeze??? (*) câte o bere de persoana ca să ajungă la toată lumea sau (**) primul venit, primul servit ??? Cum crezi? – b2.8_y. In caz de cerere mică ar trebui forțați toți cetățenii sa cumpere măcar câte o bere? Da? Nu? – b.2.9. Bere gratis. Toti cetățenii plătesc la începutul anului, în avans, aceeași sumă de bani care, prin însumare, să acopere cheltuielile asa încât oricine să poată bea oricând gratis câtă bere vrea, dacă vrea. * * *
… Ghiocei pentru femei – Mărțișoare pentru doamne, domnișoare…
Astăzi, de 1 Martie, vine domnișoara Primăvara. În calendare. În recunoaștere. Se pre-umblă, pregătindu-și cuminte debutul astronomic, aruncând în lume cu ghiocei si tămâioare și-n țară cu mărțișoare. Într-o astfel de zi, ne având cum altminteri, le colind, cu gânduri anume, pe doamnele si domnițele, aici de față, știute si neștiute, vorbărețe sau tăcute, îndrăznețe sau sfioase, care si-or fi făcut, si azi, de lucru pe Arca lui Goe, ițindu-se pe aici, înadins sau din pură întâmplare. Bun venit, doamnelor si domnișoarelor. V-am pregătit, ca aproape în fiecare an, ghiocei si mărțișoare. Vă asigur de admirația si de prețuirea mea, sincere si nevinovate… Vă pup si vă îmbrățișez cu drag, virtual, 😉 pe toate si pe fiecare, iar acelora dintre domniile voastre pe care, cu voie sau fără voie, v-oi fi supărat, vă cer sincer iertare si vă implor frumos, plin de speranță, pentru grațiere. Cu drag, al d-voastră, d-l Goe. Să vină primăvara, să cânte muzica!
(b)Arca lui goE 