si vice-versa! … Evanghelia după Domnul…
La început, Dumnezeu a creat cerurile și pământul. Pământul era pustiu și gol. Peste suprafața adâncului era întuneric, iar Duhul lui Dumnezeu plutea peste fața apelor.
Si atunci
Dumnezeu a zis:
„Să fie lumină!“
Și a fost lumină.
Si Dumnezeu a văzut.
…că lumina era bună…
și a separat lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina „zi“, iar întunericul l-a numit „noapte“. Astfel, a fost o seară și a fost o dimineață: ziua întâi.
Dumnezeu a zis, a făcut si a văzut… că lucrul acesta era bun.
…a defini, a denumi, la început, la potop, la Big-Bang, la-la-la…
Evanghelia după Goe:
Omul l-a re-creat pe Dumnezeu, vel, după chipul si asemănarea sa: mic, drăguț si neputincios, un little something, vel. Dumnezeul re-creat de Om, vel, nu știa dinainte dacă unele lucruri pe care le va întrupa din cuvânt, prin cuvânt, vor fi bune. Sau nu. Omul… le făcea, vel, si apoi vedea El dacă sunt bune sau nu. Pe cele bune le păstra si le consemna, iar pe cele rele, vel, nu. N-a fost reținut în scriptură opisul lucrurilor care, ne fiind văzute cu necesitate ca fiind imperios bune, nu s-au păstrat pe lume. Despre primele lucruri create la cererea lui Dumnezeu, prin cuvântare, vel, nici măcar nu stim sigur dacă erau chiar rele. Singurele păstrate dintre cele create înaintea luminii ar fi fost spațiul si timpul, pe care Dumnezeu le-a acceptat, vel, de milă, chiar fără să le poată vedea, pentru a constata, vel, dacă erau bune sau rele. Le-a pipăit si le-a mirosit si i s-au părut, vel, destul de inofensive.
Alte lucruri însă n-au avut, vel, aceeași soartă. Fiindcă fuseseră create înaintea luminii, Dumnezeu nu le-a putut vedea si evalua si, ne vrând să riște, vel, le-a eliminat. Cum le-a eliminat? Simplu, vel. N-a fost nevoie să le distrugă. N-a fost nevoie să facă aproape nimic anume. vel. Nici măcar un Potop. A fost suficient să uite, vel, cuvântul prin care le-a cerut în lume si să le lase fără nume, să nu le zică în niciun fel, vel, scufundându-le, entropic, vel, în uitare. Primul lucru, vel, creat pe lume, despre care s-a văzut că este bun, vel, a fost lumina. Vorba ceea Sortis Humanae ad Intelligendum Lux, vel. Aceasta a primit un nume si a fost trecută în catastif… Așadar la început a fost Cuvântul, pe urmă Spațiu-Timpul si apoi, vel, Lumina.
Se poate presupune că între Cuvânt si Lumină, pe calea de la Cuvânt la Lumină, vel, poate chiar înainte de Spațiu-Timp, s-ar afla o mulțime indefinită de lucruri fără nume si fără chip, vel (pe care, din când în când savanții eretici, vel, se apucă să le poreclească în joacă, în fel si chip, vel, de exemplu materie întunecată, energie întunecată, mofturi, vel). Mai departe, după ce s-a făcut lumină, a fost ceva mai ușor, pentru că, fiind lumină, se putea vedea. Astfel si altora, vel, dintre cele pe care Dumnezeu le cuvânta, creându-le astfel, li se puntea constata, la lumină, vel, bunătatea. Pe acelea Dumnezeu le plăcea, le denumea, vel, le consemna pe curat, în catastif, vel, si scriptură si le punea la locul lor, la lumină, în toată splendoarea lor, vel.
Dumnezeu vedea în toată lumina, vel, nu doar în cea din spectrul vizibil (vel, omului născător de Dumnezeu), vedea, vel, inclusiv ca albinele în ultra-violet, ca șarpele, vel, în infraroșu, vedea în spectrul razelor X, gamma, si în toată gama, ca anemonele, vel, în microunde si pe toate undele, lungi, medii, scurte, si vel, ultra-scurte. Dar pe unde nu vedea, vel!
Ideea ler, ar fi, așadar, că e de preferat să faci, ler, si să fii, ler, câte ceva, leru-i ler, chiar neștiind aprioric dacă o sa fie bun sau rău, ler. Fă ceva, ler. Încearcă. Orice. Fii ceva. Orice. Ler. Apoi constată. Dacă e bun, dacă nu e bun. Dacă e (de) bine, ler, dacă nu e (de) bine. Si tot așa… Pe cele bune, ler, păstrează-le, promovează-le, dă-le un nume, ler, un rost, o șansă, ler. Pe cele rele uită-le, ignoră-le, ler, ne-numește-le, șterge-le, ca pe bloguri, ler. Cele rele să se spele, ler, cele bune să se adune, ler. De exemplu am putea începe, ler, prin a fi un mic ceva… a little something:
Pe de altă parte Tu rimează cu NecuraTu… ceilalți, infernul, bla, bla, bla, zgomotul… Dar… aș face prinsoare că si Tu te crezi un Eu, zEu, zmEu, DumnezEu. O fi vreuna! Asa si?
DumnezEul Galileo zicea că:
Iar adevărul este, zum, că drama, tragicomedia si distracția încep, zum,
atunci când avem de stabilit, zum, ce e rău, si ce e bine,
hăis, cea, cea-cea-cea, leru-i ler, vel, copăcel.
Să te văd, zum, Dunnezeule!
Ai Cuvântul, zum!
Acum.
Update: Privind retrospectiv, si ținând seama si de ce au spus cei care au avut cuvântul, as zice că Evanghelia după Goe e cea mai slabă dintre evanghelii.
Cel mai rău îmi pare că nu mi-a reușit nici măcar adăugarea vreunei cât de mici note de originalitate, în fond si/sau la formă, si de asemenea că, la fel ca-n celelalte evanghelii, am ratat să precizez în desfășurător, în care zi a facerii lumii au fost creat numerele. Chiar mă bate gândul să adaug un punct nou pe ordinea de zi, cu un amendament evanghelic despre crearea numerelor, cifrelor, matematicii… La început a fost cuvântul. Ăsta era din litere (nu din cifre). Când a apărut frate Doamne, Numărul? N-o fi fost oare mai întâi Numărul? Dar în evangheliile ecleziastice o fi pe undeva vreo referire apocrifă discretă referitoare la momentul în care Dumnezeu să fi zis: „Să fie numere!”? N-o fi Doamne pe aici prin zonă vreun exeget biblic care să se îndure si să-mi spună în ce zi au fost create cifrele, că să mă orientez si eu cu actualizarea ordinii de zi, pentru includerea amendamentului evanghelic? Dac-o fi, rogu-Te Doamne, fă-L să vorbească (indiferent ce-o avea în cap… sau pe cap) 🙂
Le-am dat oamenilor (-mterie-întunecată) cuvântul… si ei l-au tăcut. (…) Așadar au avut cuvântul oamenii (-materie-întunecată). Se pregătește omul (-energie-întunecată), piei-satana, iar apoi, pentru cuvântul de închidere, omul (-entropie). La sfârșit va fi Cuvântul.
(b)Arca lui goE 