Matentropia (III,XIV)

Intențiile tematice sistematizate riguros în titulatura „Matentropia” erau aprioric simple, vizând corelarea bilaterală între „matematică” si „entropie„… eventual prin intermediul binevoitor al noțiunilor „timp” si „gravitație„… pentru a stabili (de comun acord) ce-are a face matematica cu entropia dar si viceversa, entropia cu matematica, înainte de a purcede senin, prin taină, la scufundarea în taine despre universul computațional (…). Ca de obicei, gratie lenei si lehamitei din dotate, aferente contextului, dar (si) cu ajutorul neprețuit al interlocutorilor din siaj, am reușit să complicăm un pic lucrurile, într-un fel care a făcut praf simplitatea intențiilor originale. După ce-am pornit la drum, drumul s-a lungit si s-a curbat de nu i se mai vede capătul… Cumva om răzbate noi (doi)… pe după pânzele albe.

In episodul trecut ti-am propus vizionarea unui film în care se „demonstra” pe cale „logică” existenta lui Dumnezeu, plecând de la premisa creată pe baza unei idei filozofice emisă de un fizician pensionar (Eugene Wigner) despre asa zisa „Eficacitate nerezonabilă (inexplicabilă) a matematicii în științele naturii”. După o viața dedicată în principal studiului fizicii atomice si a energiei nucleare, fără realizări științifice ieșite din comun (relativ la alti fizicieni), omul de știința Eugen Wigner (fizician), ajuns la capătul carierei sale științifice, se dedică filozofiei, având timp berechet. In calitate de filozof omul este uimit (deodată) de faptul că majorității fenomenelor fizice observabile li se pot asocia (prin demers științific) descrieri matematice care modelează cu mare acuratețe fenomenele fizice.

Cu riscul de a părea excesiv de pendant voi încerca să explicitez mai în detaliu ce anume l-a uimit pe Wigner. Este extrem de important sa clarificam acest lucru pentru a evita aporic confuziile care s-au tot perpetuat si de care s-a tot abuzat vizavi de respectiva uluire a fizicianului pensionar.

Pentru asta să apelam la un exemplu simplu: fenomenul căderii corpurilor (în câmpul gravitational terestru). Se poate observa practic, experimental (în mod repetabil, reproductibil) că lăsate liber (adică ne supuse unor alte constrângeri/forte) corpurile cad invariabil spre pământ, într-o mișcare accelerata. Pe de altă parte există niște formule matematice abstracte (ecuații care utilizează funcții numerice), care descriu felul în care cad corpurile, exprimând numeric niște mărimi măsurabile referitoare la corpuri (deplasare, viteză, accelerație, durata de ajungere la sol, etc). Prin urmare dacă am vrea să stim în câte secunde ajunge la sol o bilă de otel lăsată liber la diverse înălțimi, am putea proceda în două moduri distincte, fie (a) experimental plasând pe rând bila la înălțimile care ne interesează, lăsând-o apoi liber si măsurând (pe cronometru) timpul în care aceasta ajunge la sol, fie (b) folosind formula matematică, înlocuind în aceasta înălțimea cu valoarea care ne interesează si făcând calculul după regulile matematice. Aplicând de oricât de multe ori ambele metode se constată că de fiecare dată rezultatele coincid… Desigur că nu aceasta este coincidența care-l uimește pe Wigner. Nu-l uimește nici faptul că ori de cât de multe ori am lăsa o bilă să cadă de la o aceiași înălțime ea va ajunge invariabil jos în mereu același număr de secunde. Adică nu-l uimește faptul ca universul e consistent si (astfel) predictibil în manifestări, asta fiindu-i filozofului Wigner de la sine înțeles. Ceea ce-l intrigă pe filozoful Wigner este faptul există o formulă matematică capabilă să redea (să modeleze, să descrie) cu precizie felul în care se petrec evenimentele în lumea fizică observabilă. Ceea ce-l uimește pe Wigner este descriptibilitatea lumii fizice, faptul acesteia de a se preta la abstractizare. In mintea sa de filozof, Wigner ia în calcul existenta ipotetică a unei lumi, desigur consistentă cu ea înseși, observabilă si (astfel) predictibilă, dar care să funcționeze dupa un set intern de reguli imposibil de abstractizat matematic… si asta nu din cauza unei complexități extreme, mult peste abilitățile cognitive ale omului, ci pur si simplu din cauza unei incompatibilități absolute între felul în care funcționează respectiva lumea fizică si orice fel de matematică sau limbaj. Faptul că lumea reală nu este asa, ci dimpotrivă este o lume descriptibilă simbolic prin limbaj (matematic), i se pare filozofului un miracol, un fapt inexplicabil.

Mirarea filozofului provine ca urmare a unei întrebări spontane care-i va fi venit in minte: De ce anume lumea fizică este descriptibilă (abstractizabilă) si nu altminteri? In absența unui răspuns concludent, se poate desigur concluziona că faptul este un…. miracol. Acuma însă trebuie precizat ca întrebările de tip „de ce?” nu sunt întrebări științifice. De ce anume este lumea cum este si nu altminteri (inclusiv de ce este descriptibila si/sau abstractizabila) nu este (deloc) o întrebare științifică. Știința nu se ocupa defel cu astfel de întrebări. Foarte adesea oamenii de știința, ajunși la capăt de drum cu cariera științifică, la capătul resurselor intelectuale, epuizați după o viața în care s-au mulțumit cu întrebări si căutări de răspunsuri științifice, cuminți, (întrebări care sunt întotdeauna de tipul „cum?”, nu „de ce?”) își îngăduie si alte feluri de activități, precum cele filozofice. Putem specula ca Wigner, fost om de știință, nu se apuca totuși sa formuleze întrebări integral neștiințifice, sau întrebări la care să nu-si poate imagina anticipat unele variante verificabile de răspuns. Oamenii de știință au adesea talentul de a identifica un „cum?” în câte un „de ce?” extinzând mereu frontierele științei. Poate că omul de știință Wigner o fi avut sentimentul c-ar putea exista niște mecanisme interne ale lumii fizice, care să o constrângă pe aceasta să fie descriptibila matematic (si nu altfel), si că științific s-ar putea explica „cum” funcționează acele mecanisme. Intuiția lui Wigner l-a lăsat să înțeleagă destul de clar, cu luciditate, faptul ca era departe de a avea argumente pentru a propune un context științific suspiciunilor sale, si ca ar fi de preferat să prezinte fata filozofică a preocupărilor sale. Putea la fel de bine să se mire de consistența lumii fizice dar, in acord cu profilul sau personal a preferat sa dea glas filozofic uimirii legate de desctiptibilitatea (matematica) a lumii. Si foarte bine a făcut. Demersul sau l-a adus in atenția publicului (lumea-i plină de aldusi), si asta i-a adus un premiu Nobel pentru fizică. Fara articolul sau filozofic (1960) Wigner n-ar fi ajuns niciodată in atenția comitetului de la Stockholms si n-ar fi luat niciun Nobel (1963). Partea nostimă este ca cei care se folosesc de uimirea filozofului (în a-si susține pledoariile) au tendința să supraliciteze si să pomenească de uimirea savantului laureat cu premiul Nobel pentru fizică.

Propun vizionarea unui nou clip de 5 minute (similar cu precedentul) înainte de a trece la discutarea discuțiilor generate de „miracolul” lui Wigner pentru a ajunge la unele concluzii in aceasta privință. Sper sa putem rezolva ceva mai rezonabil cazul „Eugen Wigner„, mai rezonabil măcar decât am fost in stare sa rezolvam cazul „Thomas Nagel” (de care presupun c-ai uitat, vai, cu desăvârșire)

Nu uita de: Bancul Zilei | Cinci Minutele Zilei | Poezia Săptămânii | Tema Săptămânii |