(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator și ventrilog al celor fără de blog. Despre NIMIC !

Posts Tagged ‘diverse’

~Nexoterism (!!)

Posted by Arca lui Goe pe iunie 23, 2024

Ca entități ale existenței, în general, și ca ființe umane, în mod particular, ne manifestăm printr-o predilecție spre excese de neînfrânată varietate. Nimic nu evadează din ghearele acestei sete nesățioase de exagerare. Proclam: exagerez, deci sunt. Însăși existența se dezvăluie ca o exagerare colosală (666), iar viața se înfățișează ca o exacerbare strălucitoare (69). Pentru a ne sincroniza cu acestea, pentru a ne menține în sfera existenței și a vieții, suntem constrânși să ne aliniem la ritmul exagerării. Dilema noastră este că, chiar și în arta exagerării, tindem să depășim măsura, cu o abundență superfluă… Exagerez? Ei bine, da, exagerez… {[(Continuare din trecuturi exagerate: aici (o exagerare) si aici (alta exagerare)…)]}

Orice acțiune a noastră este înclinată spre extrem: facem totul prea mult sau prea puțin. Consumăm în exces, mâncăm prea mult, ne hidratăm peste măsură, fumăm excesiv, somnul ne copleșește, muncim până la epuizare, lenea ne învăluie, blogurile ne inundă existența, ne multiplicăm fără măsură, ne înșelăm cu o frecvență alarmantă. Sedentarismul ne definește, rămânem ancorați într-un singur loc, alergăm fără scop, iritarea ne consumă, petrecerile ne epuizează, izolarea ne închide în noi înșine, călătoriile ne dispersează, iubirea ne inundează, drogurile și socializarea ne satură. Sentimentalizam obositor, prea mult, abuziv, filozofăm până la exasperare, iar actul sexual devine o obsesie sau o raritate, sau se manifestă într-o diversitate amețitoare. Exagerăm cu diversitatea, cu varietatea, cu cantitatea… Suntem ființe ale exagerării… prea mult sau prea puțin din orice… Nici respirația nu ne este măsurată corespunzător. Gurmanzi, lacomi, nesătui, apatici, leneși, blazați, avidi, complexați, exagerați… Trăim în exces și murim exagerând. Exagerez? Ei bine, nu, nu exagerez… exagerând (contrazice-mă dacă poți oferi măcar un exemplu în care nu exagerăm, exagerăm și tot exagerăm)…

Asta fiindu-ne natura si destinul, nu aveam cum să ratăm chintesență excesului, exagerarea exagerarilor: vorbim prea mult. Vorbim prea prost. Prea fără rost. Vorbim prea în van.

Avem o problemă: vorbim! Este o problemă majoră, gravă, fără leac, dar căreia nu-i realizăm grozăvia. Suntem pierduți în sensul vorbelor… Rătăciți în imperiul cuvintelor, captivi iremediabil în închisoarea simbolurilor, decuplate de sens precum moneda de aur.

Desigur că a aborda tema exceselor vorbirii vorbind, este doar o altă exagerare, un alt exces. Dar, na acuma, unde s-a dus suta ducă-se si mia. Liber la excese. Liber la exagerari. Liber la teoriile chibritului despre păcatele practicantilor vorbirii de bodaproste.

Desigur că tema este exagerat de vastă, încat nici nu stii de unde să începi, de unde s-o apuci. Poate n-ar strica o scurtă trecere aleatorie în revistă a principalelor excese si abuzuri din semiotica umanoidă. Nu? Voi mentiona câteva la întâmplare (de gust) si apoi voi mai adauga si altele. Vom intra in detalii picante doar în cazurile acelora care vor starni vreun interes cuiva, adica acelea care-si vor găsi, printre vizitatori, contribuabilii pre/dispusi să dezbată voluntar sau să ilustreze involuntar (prin liberă exprimare) respectivele excese, abuzuri… ale exprimării oamenilor pe cale simbolică.

1. Turnul Babel. Sunt prea multe limbi si limbaje. Chiar si limbaje de programare sunt prea multe. Exagerat de multe. Absenta unei limbi planetare este în timpurile noastre un abuz neverosimil si inadmisibil. O absurditate persistentă. Bine că macar limba matematică este unică, la scară planetară si universală.

2. Falsificarea țelurilor elocuției. Se presupune adesea că discursul este angajat într-un scop transcendent actului însuși de a vorbi, că limbajul este un instrument, nu un finis în sine. Cu toate acestea, frecvent se întâmplă ca vorbirea să fie exercitată pentru simpla ei desfășurare. Scopul pentru care se angajează discursul este astfel corupt, distorsionat. Formal, implicit, ne exprimăm pentru a transmite ceva, pentru a comunica cu altcineva. În mod obișnuit, vorbim pentru a dezvălui ceva (sau, în unele cazuri, pentru a masca ceva), pentru a livra interlocutorului sau audienței o informație despre ceva ce transcende actul vorbirii, pentru a captura sau devia atenția interlocutorului și pentru a extrage de la acesta o reacție, o emoție, o transformare. Este un schimb aproape mercantil, în esența sa. Din păcate, există o pleiadă de escroci, de impostori ai discursului, care nu au nimic de spus, dar care, seduși de succesul obținut prin vorbire, practică mimarea discursului, mistificarea acestuia. Evident, au și ei motivațiile lor diverse pentru care se avântă în aventura riscantă a pseudo-discursului și aspiră, desigur, să obțină ceva (beneficii, calcule) de la public… pentru că, deși “vorbind” în gol, pentru simpla plăcere de a vorbi, nu se mulțumesc să-și exercite discursul în singurătate, acasă, în fața oglinzii, în gând, ci imperios în fața unei audiențe. “Arta mistificării” le cere să imite pas cu pas modul în care se desfășoară discursul autentic, să simuleze formal actul vorbirii. Trebuie să pară că discută despre ceva. În acest sens, aleg aproape la întâmplare un pretext, o temă, care ar putea fi de interes pentru public, și odată selectată, se apucă de construirea unui discurs care respectă formal normele elocuției, dar care, în practică, pervertește mecanismele și sensul discursului. Aici, prin discurs, desemnând în sens larg orice act de reprezentare simbolică. Desigur, între vorbitorii autentici și mistificatorii discursului se întinde o vastă zonă cenușie, în care se situează o mare parte dintre cei care se exprimă în public.

3. Într-o lume unde “dragostea” poate fi adăugată în coșul de cumpărături și “fericirea” se vinde la kilogram, nu este de mirare că ne-am pierdut în hățișul reificării. Ne plimbăm prin supermarketul conceptelor abstracte, punând în coș “succesul” și “împlinirea”, ca și cum ar fi conserve de fasole. “Statul” ne zâmbește de pe rafturi, promițându-ne “securitate” și “prosperitate” la ofertă specială, dacă cumperi două, primești și un “drept inalienabil” gratis.

Și cum să nu cazi în capcana (h)ipostazierii când “societatea” este tratată ca o persoană cu capricii și dorințe, care te privește dezaprobator dacă nu îi urmezi regulile? “Societatea vrea…”, “Societatea spune…”, parcă auzi ecoul unei mame supra-protectoare care își admonestează copilul neascultător.

Dar să nu uităm de falacia etimologică, acea capcană lingvistică în care “inflamația” nu mai are legătură cu focul și “lunaticul” nu este influențat de Luna, chiar dacă etimologia lor ar sugera altceva. Ne agățăm de rădăcinile cuvintelor ca de o ancoră în furtuna semnificațiilor, doar pentru a descoperi că barca noastră de hârtie a fost construită pe baza unui joc de cuvinte.

În final, ne trezim că am confundat “hartă” cu “teritoriu” și că am navigat prin viață cu un compas care indică mereu “nordul succesului”, fără să realizăm că acul magnetic al limbajului ne-a condus, de fapt, spre “insula dezamăgirilor”. Așa că, dragi cumpărători de concepte, fiți atenți la etichete și nu confundați “reducerea la absurd” cu o promoție reală. (Tema de casa: De comentat semnificația si valoarea de adevăr a unor enunțuri precum: Justiția e oarbă vs Dragostea e oarbă.

4. De la „realitatea” (concretă) la cuvânt (concept abstract) si (înapoi) de la cuvânt (concept simbolic) la alta „realitate” (fictivă)…

5. Dar dacă totuși realitatea este… inefabilă?

Nu uita de: Bancul Zilei | Cinci Minutele Zilei | Poezia Săptămânii | Tema Săptămânii |

În pădurea cu alune aveau casa trei pitici. Vine pupăza şi spune: „Simptomatic, idiosincrazia dilematică îşi reverberează atenuant ecourile absconse protoarmonice din spatele semitranscendent şi disonant al obscurantismului incandescent de sorginte medievală, capsulînd filonul crepuscular sincretic şi aluziv metempsihotic al transmigraţiei alchimice înspre circumvoluţiunile interioare ale epocii istorice care tind să formeze adevărate supape paleontologice înspre propensiunea paradigmelor de orientare paseistă, într-o veritabilă recrudescenţă de esenţă în ultimă instanţă – ludică, torturant-metafizică a senzorialitaţii iluzorii, dar atât de vibrant hedonistic reprezentate, înţeleasă ca o negare lipsită de rigurozitatea demersului ştiinţific, posesoare a unei naturi mai curând intuitive şi instinctuale a acelor cauze primare, antepostulate de gânditorii clasicismului elen in perioada de maximă înflorire a democraţiei antice, urmată aşa cum ştim încă din tradiţia empirismului occidental care se sustrage inferentelor mediate de deconstrucţia treptată a modelelor eluctabil utopice de inflexiune social-reflexivă, contextual orientate înspre sevele pulsatorii ale neoclasicismului modern… … … „… Zi si tu ceva, pu-pu-pup! 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 52 Comments »