Unde duc eu mîna cînd aud de companii româneşti?

Cheie: Ioan Nicolae

Astă-toamnă, la un seminar organizat de o mare companie activă în România – fostă de stat, actualmente privatizată –, se discuta despre investiţii străine. Publicul era format din membri ai organizaţiilor de tineret ale principalelor partide din România. Tot discutînd noi, revenea termenul de „companie românească“. Folosit ambiguu. Pricepînd că eram într-o situaţie din aceea în care vorbeam despre lucruri diferite, cu aceleaşi cuvinte, cineva a propus un exerciţiu de grup: să scrie fiecare dintre noi, pe nişte foi de hîrtie, ce înţelege prin „companie românească“. A ieşit ceva interesant.

Reproduc răspunsurile notate atunci de participanţi pe foi: 1) O companie care plăteşte taxe statului român. 2) Care aduce bani la bugetul de stat; asigură locuri de muncă românilor; asigură dezvoltarea socio-economică a României; acţionarii îşi investesc dividendele în România şi îşi exportă banii; nu e obligatoriu un capital 100% românesc. 3) O companie care creează locuri de muncă în România. 4) O companie care plăteşte taxe statului român. 5) O companie înregistrată în România, care plăteşte taxe şi impozite în România. 6) Întreprindere fondată în România şi cu acţionariat majoritar român. 7) Cea în care capitalul, acţiunile sînt deţinute în majoritate de către statul român. 8) Instituţie/organizare/asociere care dezvoltă anumite relaţii economice în interiorul unui grup mai mare sau mai mic de persoane. 9) Este o unitate care produce bunuri şi servicii pentru români. 10) Companie cu sediul în România şi cu acţionariat românesc. 11) Capital social deţinut de persoane fizice sau juridice, cu cetăţenie, respectiv personalitate juridică românească; plan de dezvoltare a societăţii pe termen lung în România; produce pentru uz intern, dar într-o mare proporţie şi pentru export; societate dispusă să investească în dezvoltare tehnologică şi profesională. 12) Companie românească = proprietate a statului român, care activează în susţinerea interesului naţional. 13) Entitate juridică cu capital 100% deţinut de una, două sau mai multe persoane fizice sau juridice cu domiciliul stabil în România, care este înregistrată la Registrul Comerţului dintr-un judeţ, îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României şi se supune în integralitate legilor fiscale şi juridice româneşti. 14) Companie cu acţionariat majoritar formată din persoane fizice sau juridice române. 15) Nu există companii cu titulatură naţională de genul „companie românească“. Există companii pur şi simplu, organizaţii care activează în teritoriu în căutarea profitului.

După cum vedeţi, răspunsurile sînt diverse şi ele mai degrabă au accentuat confuzia iniţială decît să o fi lămurit. Dar măcar ştiam că vorbiserăm paralel. În linii mari, răspunsurile intră în cîteva categorii. Prima ar fi – să-i zicem – cea funcţională: o companie este românească dacă plăteşte taxe statului român. Cu varianta: creează locuri de muncă aici. Mai e, apoi, logica etatistă: o companie este românească dacă aparţine statului român. În sfîrşit, urmează o serie întreagă de aserţiuni care pot fi puse într-o categorie – să-i zicem – aspiraţională: o companie este românească dacă face anumite lucruri bune: investeşte în România, acţionează pentru interesul naţional, investeşte în dezvoltare tehnologică etc. Mai e şi varianta radicală, care zice că nu există aşa ceva, companiile nu sînt româneşti sau neromâneşti – variantă prezentă într-un singur răspuns.

Într-un fel sau altul, toate aceste răspunsuri lasă ceva pe dinafară. Logica etatistă mi se pare cea mai limitativă: dacă o companie românească este doar cea care aparţine statului român, atunci lăsăm pe dinafară întreaga economie privată. Care, pe cale de consecinţă, nu este românească. Categoria aspiraţională e simpatică, dar spune prea puţin despre subiectul în cauză. O companie este românească pentru că investeşte în România şi acţionează pentru interesul naţional? Adică proclamăm români numai pe cei care fac lucruri bune. Asta nu spune nimic despre starea de fapt, ci doar despre ce cred oamenii că ar fi bine să fie bine. În fine, logica funcţionalistă este coerentă în interiorul său, dar incoerentă cu definiţia însăşi. O companie este românească dacă plăteşte taxe în România şi/sau creează locuri de muncă în România. Dar orice companie înregistrată în România satisface acest criteriu (în afară de evazionişti). Rezultă, de aici, că orice companie din România este o una românească. Tot de aici rezultă că, de fapt, nu există companie românească şi că această logică desfiinţează categoria care se cerea definită. (De fapt, radicalul nostru nu era atît de singuratic în grup, doar că el a spus-o clar, cu subiect şi predicat: nu există aşa ceva.)

Înainte de acest exerciţiu colectiv de neputinţă cognitivă, am avut o dilemă similară la CRPE. Trebuia să scriem un raport despre cooperarea economică dintre România şi Republica Moldova. Colegul meu Ciprian Ciucu s-a gîndit să recenzeze investiţiile româneşti acolo. Din nou, aceeaşi dilemă: Ce e aceea „investiţie românească“? Petrom, Rompetrol, BCR, Adevărul Holding, Banca Transilvania, UTI, Metrorex etc. Însă cele mai multe dintre ele sînt, de fapt, investiţii străine în România, care s-au extins şi în Moldova. În unele cazuri, compania franceză sau austriacă a venit întîi în România, iar filiala de aici s-a extins peste Prut. Cum ar veni, o investiţie franceză în România devine investiţie românească în Moldova. Pînă la urmă, am agreat tot o logică funcţionalistă: considerăm investiţie românească acolo orice companie activă în România, care se extinde şi acolo.

Toate aceste dificultăţi metodologice mi-au venit în minte recent, cînd s-a lansat o aşa-numită Asociaţie a marilor investitori români. Am avut o străfulgerare, un moment dintr-acela în care te gîndeşti: Bă, ce bou am fost! Era atît de simplu, tot timpul fusese simplu, dar noi, ca nişte intelectuali proşti, am complicat discuţia. Simplu: o companie românească e cea care cere ceva de la noi.

Şi de multe ori şi primeşte, pe principiul din Filantropica: mîna întinsă care spune o poveste… Asta e povestea lor: companie românească la nevoie, cum să n-o ajuţi? În realitate, nu există companii româneşti, există companii din România. Dar la nivel de percepţie, e altceva.

Asociaţia de care vă zic a fost anunţată de Ioan Nicolae, unul dintre eroii filmului lui Alecu Solomon – Capitalism, reţeta noastră secretă. Şi cel mai ghiolban dintre ei, de altfel. De faţă cu cei care îl filmau, omul aranja la telefon afaceri cu un secretar de stat, aşa, pe faţă, fără jenă. Aşa cum reţeaua din Filantropica profita de buna-credinţă a oamenilor, companiile „româneşti“ profită de acest sentiment ambiguu, dar pozitiv: e de-a noastră, din popor. Nu putem spune de ce anume e românească sau ce face ea pentru noi, dar întotdeauna ştim că e cazul ca noi să facem ceva pentru ea. Companiile străine ne lasă reci. Vin, investesc, au succes sau nu – oricum, e treaba lor. Că e un mamut ca Dacia-Renault sau e restaurantul meu turcesc favorit de pe Bulevardul Cuza: e treaba lor, sînt companii străine, private. Asta, deşi plătesc enorm de multe taxe, din care vin salarii şi pensii româneşti, creează locuri de muncă româneşti. Sau, de exemplu, fac cele mai bune costiţe de miel cu orez pe care le poţi visa.

Însă ceva le lipseşte: nu sînt româneşti, nu ne implică emoţional, nu au povestea care strînge stomacul şi lăcrimează ochiul. Cum e, totuşi, companie românească? Poate să fie oricum. De stat – ca Oltchimul. E românească, clar. De ce? Pentru că are nevoie de ceva de la noi, întinde mîna şi toarnă povestea. Combinatele de îngrăşăminte ale lui Ioan Nicolae sînt româneşti? Clar. De ce? Pentru că vor gaze ieftine de la noi. Vă zic, ăsta e singurul criteriu: o companie „românească“ e o afacere care activează în România, dar e oarecum mai handicapată de la natură şi vrea ceva.

Nu contează cine le deţine, dacă plătesc taxe sau nu, dacă fac profit sau nu – singurul lor lucru comun e că mereu au o nevoie specială: gaze ieftine, subvenţie, ajutor de stat, un masaj, o măslină, o atenţie, ceva, acolo, orice, dar de la buget să fie. Chestiile astea materialiste, precum impozite şi profit, se discută numai cînd e vorba despre străini. Atunci sîntem al naibii de vigilenţi să nu cumva să…

Dacia – cel mai mare creator de locuri de muncă din România. Petrom – cel mai mare plătitor de taxe din România. Da, dar e aşa ceva dubios cu ele. Nu mai sînt româneşti. Discuţiile legate de ele nu sînt aproape niciodată la modul: Cum să le ajutăm? Nu, la ele e vorba că dau salarii mici sau că sînt conduse de oameni haini, care fac profit. Ioan Nicolae şi Oltchim nu fac profit din principiu, ei funcţionează din patriotism, doar profitul de la Petrom ne enervează. Şi cum mai bălesc patrioţii care falimentaseră Petrom la stat, după profitul făcut în prezent de străinii ăia care mai întîi au băgat bani în vaca de muls…

Regula logică e aşa: dacă a fost vîndut şi merge e nasol. Dacă nu a fost vîndut şi nu merge, atunci e ok: e companie românească şi trebuie ajutată. Trebuie ca Guvernul să facă ceva pentru Oltchim. Dacă altceva a fost vîndut, dar prost – la fel. În loc să vindem fiecare combinat de îngrăşăminte către nişte investitori serioşi, le-am făcut pe toate pachet şi le-am dat lui Ioan Nicolae. Era de importanţă strategică naţională – cum ar fi fost să vină nişte străini să producă îngrăşăminte la noi în ţară? Loganuri – da, mai merge; îngrăşăminte – niciodată! Mai bine găsim un fost securist patriot şi produce el. În loc să luăm impozite la stat de la străini, mai bine îi dăm gaz ieftin de la stat securistului nostru. De ce? Păi, nu e companie românească?! Spre deosebire de nasoii de francezi şi de austrieci, care au luat Dacia şi Petrom şi fac profit cu ele, deci sînt dubioşi, domnul Nicolae nu face profit şi se plînge mereu că le închide, dacă nu-i mai dăm şi anul acesta gaz ieftin. Deci trebuie ajutat.

Eu cînd aud „companie românească“, îmi vine să duc mîna la buzunar. De acolo va lua Guvernul bani să le ajute. // Sursa Cristian Ghinea – Dilema Veche nr. 482, 9-15 mai 2013

Ia Aluzia (X)

Vosganian şi Videanu, un grav paradox judiciar

„Votul din Senat a dovedit nevinovăţia mea”.  Aceste cuvinte, rostite de Varujan Vosganian după ce colegii săi parlamentari au refuzat cererea procurorilor DIICOT de a aviza începerea urmăririi sale penale, conţin o gravă eroare de judecată – de mirare la un literat fin ca domnul Vosganian, dar perfect explicabilă la un om care stă în politică de 23 de ani. Literatul fin este complet intoxicat de politician.

Votul din Senat nu a dovedit niciun fel de nevinovăţie. Nevinovăţia nu se stabileşte prin vot, nici măcar  unul în Parlament, ci în faţa instanţei de judecată. Iar eroarea de judecată constă în aceea că politicienii români înţeleg complet greşit rostul imunităţii şi au ajuns să maimuţărească nepermis o instituţie inventată în ţări nu doar mai democratice, dar şi ceva mai pline de bun-simţ. Imunitatea are darul de a feri aleşii de acţiunile abuzive şi complet nefondate, lipsite de orice fundament faptic, ale organelor de anchetă, cu rol de a-i şicana sau a-i împiedica să-şi exercite votul. Nu ne aflăm într-o atare situaţie. Varujan Vosganian este acuzat că, în calitate de ministru, a aprobat livrarea de gaz metan mai ieftin către firmele omului de afaceri Ioan Niculae – şi aceasta nu este o invenţie a procurorilor, ci un fapt pe care nici Vosganian nu-l neagă. Evident că circumstanţele în care s-a petrecut acest fapt trebuie lămurite, lucru care nu se poate face decât în cadrul unui parcurs judiciar complet, care se poate termina fie prin scoatere de sub urmărire penală, fie prin achitare, fie prin condamnare. Prin votul lor, senatorii au curmat acest parcurs chiar înainte ca el să înceapă. Nu e prima dată când o fac, dar de data asta avem o probă-martor care ne poate arăta, ca o hârtie de turnesol, în ce gravă eroare s-au plasat atât senatorii, dar şi domnul Vosganian, atunci când s-au apucat să judece probele – sau lipsa de probe – din acest dosar. Iar proba-martor se numeşte Adriean Videanu. Acesta este şi el acuzat de DIICOT de exact aceleaşi fapte care i se impută lui Vosganian: că a continuat aceeaşi politică indulgentă a gazului metan livrat lui Ioan Niculae. Numai că în cazul lui Adrian Videanu, nemaifiind parlamentar, avizul de începere a urmăririi penale nu a mai fost cerut Parlamentului, ci preşedintelui Băsescu. Iar acesta a autorizat declanşarea parcursului judiciar. Îmi lipsesc informaţii din dosar ca să îmi fac o părere fermă asupra vinovăţiei celor doi foşti miniştri. Strict din ce s-a discutat în spaţiul public, înclin să cred că nu ar fi chiar vinovaţi, mai ales că nu există deocamdată niciun indiciu că ar fi primit ceva foloase necuvenite în schimbul deciziilor pe care le-au luat. Adică admit că s-ar putea să fi fost vorba de o decizie strict politică, menită nu atât să-l ajute pe Ioan Nicolae, cât să păstreze nişte locuri de muncă. Dar asta e doar o impresie de novice, adevărul poate fi aflat abia la finalul parcursului judiciar. Parcurs care poate fi dus la bun sfârşit în cazul Videanu, dar nu şi în cazul Vosganian. Dacă la final o instanţă va găsi că Adriean Videanu este vinovat, putem observa că, pentru exact aceeaşi faptă, un demnitar este pedepsit, iar celălalt nu. Şi asta doar pentru că Senatul şi-a arogat rolul de instanţă de judecată şi, aşa cum se înşeală Varujan Vosganian, i-a dovedit nevinovăţia. Iar dacă Videanu e găsit nevinovat, Vosganian rămâne cu ruşinea de a nu fi avut curajul să-şi apere în faţa procurorilor deciziile pe care le-a luat. O ruşine pe care nu are cum să o spele nici măcar demisia „de onoare” pe care şi-a dat-o din minister după ce a stat pitit în spatele imunităţii.  // Sursa Liviu Avram – Adevarul

Cheie: Ioan Nicolae

Continuarea in trecut, in numarul viitor de maine la aceeasi ora. Cum vine asta se va videa. Nu? Sau nu.