Roland Garros – O finală, două finale!

Marele Campion scrie din nou istorie, câștigă iarăși la Roland-Garros, si are recordul de titluri de Șlam în tenisul masculin.

Omul a câștigat anul acesta si precedentul turneu de mare Șlam, cel de la Melbourne – Australia Open… iar acum a ajuns in ultimul act al competiției după o semi-finală câștigată împotriva unui mai tânăr, foarte ambițios si talentat adversar care-si amână gloria la Roland Garros, având teribilul ghinion de a se accidenta după un început de meci spectaculos.

La 36 de ani, Marele Campion a câștigat iarăși la Roland-Garros, și cumva, asta sună ridicol de puțin, când vezi cât de bine știe să gestioneze acest turneu, cu tot cu capcanele lui, cu zgura lui capricioasă, cu publicul lui din cale afară de înfierbântat. Dar sună așa doar pentru un moment.

Celălalt finalist a fost bravul viking Caspar Ruud.

Problema lui Casper e că armele lui nu-s de natură să-l facă pe Campion să sângereze. Problema tuturor adversarilor Campionului e că nici când sângerează nu e ușor de doborât. Armele lui Casper cel mult îl încălzesc.

Și iată-ne aici. La 36 de ani, Campionul a câștigat mai multe Șlamuri decât rivalii săi. Cumva, e potrivit că a atins borna asta la Roland-Garros.

Am mai scris despre incredibilul și formidabilul blestem al Campionului, precum și despre toate superputerile lui. E cineva care se mai îndoiește că Marele Campionul este nemuritor? Să nu mai fie.

Îmi place să-i scriu numele așa, Campionul, încă demult. Avea energia unui uragan, se bucura sălbatic și, presimțindu-l invincibil, îmi era cam antipatic, fiindcă eram deja, m-am mărturisit (și nu regret), federalist. Bineînțeles că am învățat și eu, cu anii, să-l admir și apoi să-l iubesc.

Campionul nu a doborât doar recorduri, nu doar a dus tenisul mai departe decât oricine altcineva înaintea lui – ar fi fost mult prea puțin. Campionul nu ne-a dat doar câteva dintre cele mai frumoase lovituri din istorie (chiar acum, deunăzi, în primul set al semifinalei împotriva tânărului si talentatului sau adversar, accidentat în cel mai nefericit moment cu putință).

El a fost, în tot acest lung timp, un om care și-a învins nu doar toți adversarii, ci și toate durerile, purtat pe aripile mari ale ambiției sale care nu cunoaște granițe.

Campionul este, desigur, și el un artist, mai exact un artist obsedat de perfecțiune, care a mai primit și cel mai frumos dintre daruri: o inimă bună. Campionul e un artist generos, iar tot efortul său este la vedere. Își termină marile meciuri epuizat și de fiecare dată când crezi că nu mai poate – mai poate.

Din ce e făcut un campion? Din talent, pasiune, disciplină, muncă, ambiție dusă până la obsesie și un hazard bun, ceva magic și ocrotitor. Campionul, un om care își tratează cu toată seriozitatea până și ticurile și superstițiile, le are pe toate și ceva în plus. Acest Campionul își pictează și el loviturile și nu o dată meciurile sale de la Roland-Garros au semănat unei întoarceri în paradis.

Dar nici asta nu este cel mai uimitor. Mai pot urca și alții până aproape de înălțimea la care a ajuns Campionul. Dar în timp ce aceia te lasă cu sentimentul că joacă pentru ei, dintr-un egoism feroce, capabil de asemenea să dea capodopere, dar nu și căldură umană, Campionul pare de fiecare dată că a câștigat pentru ceva mai mult decât pentru sine. Chipul său nu este acela al unui băcan obsedat de bani, este chipul unui om hăituit de forța sa supranaturală. E un erou și totodată victima propriei puteri, care îl obligă să dea de fiecare dată totul și după ce a dat totul să mai dea ceva.

Și chiar aceasta, această dăruire, este marca oamenilor care au descoperit alchimia supremă: la fericire, la fericirea adevărată vreau să spun, ajung, cu adevărat, doar cei care se cheltuiesc. Și tot ei sunt, de fapt, cei bogați. Bogăția nu este în bani decât pentru cei săraci cu sufletul.

Iar Campionul a devenit atât de înțelept încât amănuntul nu i-a scăpat. Tot mai des, turneele sale seamănă unui calvar care se termină cu bine. Căci Campionul pare că dăruiește arenei și ultima bătaie a inimii sale.

Târât prin zgură ca șnițelul prin pesmet, Ruud începea sa simtă un gol în stomac și să se prindă ca a plecat de la hotel să ajungă la finala de la Roland-Garros, dar a ajuns la o adresă greșită, unde are loc un meci demonstrativ în cinstea Campionului. Imens jucător. Incredibil atlet.

Aceasta Cronică a finalei turneului de tenis de la Roland Garros se potrivește perfect atât pentru 2022 cât si pentru 2023. Cunoscătorii știu ce si de ce. De altfel a fost compusă în mare măsură ca un colaj cu paragrafe extrase din mai multe cronici dedicate uneia sau alteia dintre cele două finale, cea din 2022 în care Marele Campion si-a câștigat trofeul cu numărul 22 (un record) si cea din 2023 in care Marele Campion si-a câștigat trofeul cu numărul 23 (un record). In mod bizar, dar nu fără rost, destinul a ales același calapod pentru desfășurătorul de evenimente în primele jumătăți ale anului, în 2022 si 2023. Cu singura deosebire ca în 2022 Marele Campion a fost Rafael Nadal, iar in 2023 Marele Campion este Novak Djokovic. Misterele Parisului.

Bibliografie:

1. DJOKONDA
2. ȘI RAFAEL E ETERN
3. 23! Novak Djokovic scrie din nou istorie, câștigă a treia oară Roland-Garros, are recordul de titluri de Slam în tenisul masculin!

Ce calapoade va alege dl. Univers pentru a doua jumătate a anului? Om vedea, în bolul de cristal magic. Oricum nu are prea multe la dispoziție. 🙂

Update: Mai sunt puține zile până la începerea turneului major de tenis de la Wimbledon. Este un eveniment așteptat… cu nerăbdare. Nu? O nerăbdare destul de complexă si de intensă aș zice. Este genul de manifestări prin care omul încearcă să se mențină pe traiectorie, în mișcare, să străbată. Să-si dinamizeze (cumva) prezența în timp. Să nu se înțepenească… în monotonie, în rutină, în ruină… în timp, în entropie. Să-si dea impresia că se întâmplă ceva, altceva decât ne întâmplarea. Ori mizeriile. Ori războiul. Ori… E un fel de a ne păstra departe de fatalitățile ajungerii la echilibre si stagnare, e un fel de a nu muri, de a fi vii si de a răzbate. Un fel de a ieși din amorțire… ontologică. Ti se pare puțin lucru? O fi. E puțin (si trece repede) dar… e ceva. Viața e făcută din nimicuri. Desigur că sunt multe nimicuri pe lume, oferta e bogată, așa că dieta fiecăruia este personalizată foarte specific. Unii nu mănâncă tenis (precum d-l Florin). Să fie sănătoși! Alții da. Să le fie de bine. Faptul că în particular, turneul englezesc de tenis de anul acesta se bucură de un exces de nerăbdare dinspre partea celor care înfulecă tenis de obicei, dar si din partea multor omnivori pofticioși si curioși, se datorează în mare măsura lui Novak Djokovic. Interesul si tensiunea vizavi de acest turneu provin preponderent din faptul că există unii care ar dori (cu ardoare) ca Nole să câștige, în opoziție cu alții care ar dori (cu si mai mare ardoare) ca Nole să nu câștige. Asta-i dorința lor. Nu că si-ar dori să câștige altcineva anume în particular, ci își doresc să nu câștige Nole. Si asta face ca turneul să aibă substanța care-l face apt de a-si îndeplini menirea de a-l ajuta pe om să se mențină pe traiectorie, în mișcare, să străbată, să-si dinamizeze (cumva) prezența în timp, să nu se înțepenească… în monotonie, în rutină, în ruină… în timp, în entropie. Nole versus restul lumii este un spectacol foarte captivant si plin de feerii, cu mai multe si mai adânci semnificații de cât s-ar crede (sau s-ar admite).

Bijuteria

Noi, dragul meu cititor imaginar, nu suntem scriitori-scriitori, în adevăratul sens al dicționarului, care-i cuprinde pe cei de la uniune, iar a pretinde formal c-am fi fiind (așa ceva), unul dintre noi doi sau chiar ambii doi, n-ar fi decât o impietate si-o impostură. Desigur că avem tot dreptul ludic la liberă exprimare lirică, practicată de din anonimat (în ciuda acestuia), si de a ne juca ingenuu de-a scriitorii (cu de-a cititorii), dar asta numai si numai câtă vreme nu ne luam prea în serios (postura) inducând cine știe ce așteptări literare nepotrivite vreunor observatori neatenții si/sau neavizați. Când observam noi înșine că ne-am luat prea în serios sau băgam de seamă că alții (dușmanii) ne-au luat în așa ceva, este musai să punem de îndată lucrurile la punct, limpezind situația, aducând-o la normal. Mai bine mai devreme decât prea târziu. Întrucât acest lucru nu se prea poate face exclusiv pe cale declarativă (… n-o să te creadă nimeni că nu ești scriitor dacă declari în scris că n-ai fi) este de preferat ca în acest sens să facem (ca din greșeală) un gest elocvent care să ne trădeze categoric… fără echivoc, ilustrându-ne amatorismul si inabilitățile literare… cel mai simplu în proză… într-o miercuri fără cuvinte, sau participând la o competiție literară cu temă dată (maximum 500 de cuvinte), ori postând citate, gânduri (spontane), discursuri (auto)-motivaționale, lamentări nevrotice, poze făcute spontan la întâmplare (de ex, cu ceașca ta de cafea într-o glorioasă dimineața de vară)… în fine, este plin internetul de exemple potrivite în acest sens. Ei bine dincolo de toată această  gamă extra-largă de posibilități de gata (pret-a-porter) există una ușor de pus în aplicare si care, în primă instanță, salvează aparențele dând senzația că nu compromite total originalitatea si/sau autenticitatea pseudo-autorului de proze. Rețeta e simplă. Ajuns în situația critică descrisă mai sus îți alegi (la întâmplare) un moment de start începând din care, continuând să faci, cu naturalețe si dezinvoltură, exact ceea ce făceai, ce aveai de făcut, ce trebuie făcut (nu contează ce), te străduiești totodată să fii si nițel atent la ceea ce se întâmpla, observându-te explicit, tu pe tine, si vecinătatea în care te afli, înregistrând mecanic detaliile observabile. La fel de aleatoriu alegi momentul în care te oprești brusc din înregistrare. Apoi te duci frumos la masa ta de lucru, la mașina ta de scris, si redai înregistrarea, cât mai plat, mai banal cu putință si mai fără nuanțe, oferind-o cu mărinimie, în dar, publicului, ca pe o ofrandă, ca pe o mică bijuterie care să-l emoționeze. Si asta e tot.  Simplu nu? Acuma n-as vrea să-ti imaginezi tocmai tu că am adus vorba despre asta pentru că m-as afla (Doamne ferește) în situația descrisă si că m-as pregăti pentru (o astfel de) exorcizare. Nu, nici vorbă. N-am ajuns într-o stare chiar atât de deplorabilă, în care să mă iau eu însumi prea în serios în proze scurte si, fiind de felul meu foarte prevăzător, am avut grijă, din vreme, ca nici alții s-o n-o apuce la nimereală în direcția asta greșită. Si atunci? Ei bine astăzi de dimineață, am testat rețeta asta. Băgasem de seamă că se bucură de o oarecare popularitate în rândul pseudo-scriitorilor si n-am rezistat ispitei de a o încerca. Fii atent ce bijuterie mi-a ieșit:   

Astăzi m-am trezit întâmplător mult mai devreme decât de obicei. După ce m-am străduit în zadar să adorm la loc, m-am hotărât într-un târziu să mă strecor pe nesimțite afară din casă si ies la o plimbare matinală… în lumina diafană a răsăritului… Am sesizat de la bun început potențial literar cât cuprinde în această ambianță destul de inedită pentru mine, dat fiind ora matinală, lumina nefiresc de blândă, aerul limpede si trilurile neverosimile ale unor pasări fără nume. Strada era surprinzător de pustie. Nu circula nicio mașină si nu apăruse încă niciunul dintre sclavii de câni care să-si ducă stăpânul patruped la promenadă, si nu numai. Mergeam la pas, chiar pe carosabil, în contra soarelui răsărind. Am reținut, ca detaliu narativ, semafoarele care-si schimbau fără rost culorile… Atmosfera era de un calm melancolic ieșit din comun, vecin cu un început de plictiseală, dintre cele care te forțează să cauți metafore. Mă rog, n-am apucat să găsesc niciuna căci la un moment dat am remarcat în depărtare o siluetă care se apropia, si m-am focalizat asupra ei. Nici n-as fi avut la ce altceva să fiu atent, căci epuizasem deja toate celelalte detalii ale realității observabile (vezi secțiunea descriptiva de mai sus). Pe măsura ce distanță dintre noi se micșora am început să disting mai multe amănunte, băgând de seamă că este o siluetă feminină, suplă, aflată în alergare, așadar un exemplar din regnul celor care practică joggingul matinal…  Anticipam că vom ajunge să trecem unul pe lângă altul, ea în fuga, eu la pas, si mă pregăteam pentru un schimb de „Bună dimineața”, „Bună dimineațaaaa”… care însă nu s-a mai produs întrucât, cu vreo 50-60 de metri mai înainte, ea mi-a făcut în mod neașteptat un semn cu mâna (gen „la revedere”, „pa”, „scuze”) si, înainte de a fi apucat eu să schițez vreun gest…  a cotit-o la dreapta, pe o stradă laterală, pe unde i-o fi fost traseul de alergat… Am încercat spontan să-i interpretez salutul. O fi fost poate o cunoștință care m-a recunoscut… sau, mai știi?, o fi fost un gest compensatoriu al cuiva care intuise în răstimpul în care avusesem contact vizual… (cumva, poate) că mă pregătesc de „Buna dimineață”, cine știe… Am rezistat cu greu ispitei de a grăbi pasul pentru a apuca să arunc o privire în urmai ei pentru a mă lămuri cumva… Când am ajuns în intersecție, ea era deja prea departe pentru vreo lămurire. Am continuat drumul, tot înainte, în contra soarelui din ce în ce mai orbitor, când, deodată, am remarcat în fața unei case o creatură uluitoare. O căprioară, ridicată în două picioare pe trunchiul unui copac, se străduia cu gratie să ajungă la niște frunze din coroană. Însă lucrul cel mai uluitor era faptul că era o căprioară albă, cu totul si cu totul albă. Albă-albă, ca spuma laptelui. O vedeam destul de bine pentru că era aproape, la nici zece metri distanță. Mi-am amintit ceva de existența unor exemplare albinoase, atinse congenital de depigmentare, dar mai știam si că acestea trebuie să abia si ochii decolorați sau într-o tenta roșcată, iar aceasta avea niște ochi de un albastru intens. Nu-mi recăpătasem integral acuitatea vizuală după cele circa 20 de minute de privit terapeutic în soarele răsărind, dar totuși o puteam vedea destul de clar. Căprioară s-a oprit si ea din ce făcea privindu-mă la rândul ei, fără să dea semne că s-ar fi speriat. Mi-am strecurat binișor mâna în buzunar si mi-am scos telefonul cu gândul să-i fac o poză. Mă uitam la ea în ecran, încercând s-o încadrez cât mai bine, când, deodată, am auzit: „Ce e mă? N-ai mai văzut căprioară?” Aoleu, mi-am zis, asta o fi căprioara celor de la casa respectivă care o țin ca animal de companie… Renunțând momentan la fotografie m-am uitat în jur să văd cine vorbise. N-am remarcat pe nimeni anume, dar totuși mi s-a părut firesc să răspund: „Ba da, dar e prima oară când văd o căprioară albă”.  „Ee, m-am oxigenat”, zice d-ei. Am înlemnit remarcând faptul că, cel puțin în aparență, de vorbit, vorbea chiar căprioară. E clar, mi-am zis, am halucinații, de la insomnie, sau de la soarele-n ochi, ori e vreo dumă, gen camera ascunsă. Dar… chiar așa?, cu noaptea-n cap? Căprioară s-a apropiat si m-a întrebat: „N-ai si tu o țigară?”… Nu… Nu fumez, i-am îngăimat.  „Atunci poate dai o cafea!” a insistat căprioara neverosimil de albă, cu ochi incredibil de albaștri.  Da… da, am zis eu, de ce nu? Dar unde?… „E aici la colț o cafenea care deschide devreme”... Da, să mergem, am zis, si am pornit-o împreună spre acolo. Când am ajuns am dat să intru în cafenea, dar fata care servea mi-a zis că n-am voie cu capra înăuntru. Îmi venea să-i zic „capră ești tu si cu familia ta”, dar m-am abținut. „Lasă dragule”, mi-a zis căprioara,  „ca e bine si pe terasă”. Ne-am așezat, fata ne-a adus cafelele, din care se ridicau un abur subțire. Am privit-o pe căprioară, gândindu-mă că poate o fi vreo prințesă fermecată pe care as putea s-o scot de sub vrajă, dacă as săruta-o, si, gândindu-mă la asta, am sorbit cu nesaț din cafea, reușind să mă ard groaznic pe buze si pe limbă, cafeaua fiind teribil de fierbinte.

Am ajuns înapoi acasă tocmai la timp pentru micul dejun care era pregătit pe verandă. Pe unde umbli? m-a întrebat soția. Am fost la alergat.

Altă bijuterie, de ex, AICI. 🙂

Vicky, Cristina, Barcelona

Fiecare ins are presărate pe parcursul vieții o mulțime de detalii, care n-au apucat să capete semnificație si pondere în biografia, în destinul si în legenda personală a individului. Totuși ele sunt acolo, o întreagă colecție de lucrușoare disparate, uluitoare uneori, începute poate cu elan si apoi atenuate, brusc si discret, înainte de vreo înflorire, bune însă pentru a fi recuperate câteodată din amintire, privite (cu siderare), reinterpretate, reevaluate si eventual rearanjate si integrate (literar) cu grijă, în variante imaginare ale unor vieți alternative… Astfel de detalii sunt materialul de bază al fanteziilor care întrețin realitatea interioară a fiecăruia, si care, în anumite cazuri, poate avea în ontologia persoanei, o anvergură si o importanță mult peste cea a realității vizibile pe filmul oficial al vieții sale. Desigur că suntem ceea ce facem, vizibil, observabil, cuantificabil, dar suntem totodată si ceea ce (doar) gândim si simțim, în fantezii interioare, care nu produc urme vizibile în lume si/sau în biografie. Cam despre asta (si despre încă ceva) ar fi fiind vorba în tentativa de epopee în proză scurtă sugestiv intitulată Marcela, Mara, Luminița… prin care am încercat doar (AICI si AICI) să livrez niște premise preliminare, pentru amorsarea unor întrebări si mini-dezbateri (în joacă) despre… aaa… aproape c-am uitat despre ce. Nu e de mirare la cât de mult (nepermis 😉 ) s-a lungit această proză scurtă, care ar fi trebuit livrată mult mai rapid si mai concis: punct ochit, punct lovit, cu sau fără martori, vechi sau noi.

Problema de dezlegat ar fi următoarea: Cum se poate transforma o colecție oarecare de amănunte totalmente nesemnificative (întâmplări, semi-întâmplări si ne-întâmplări) din viața cuiva, care alimentează generarea unor inofensive fantezii (în mintea omului, în timpul lui liber), într-o poveste de succes, într-un gest artistic apreciat de public (un public oarecare)?  Așadar avem (a) colecția amănuntelor ne-importante, (b) fanteziile născute în mintea omului în prelungirea acestora si avem, în fine, (c) gestul artistic al creatorului prin care el/ea încearcă să valorifice ingredientele (a) si (b), în tentativa sa (deliberată ?!) de a… crea frumusețe (?!)… o capodoperă… (?!) sau măcar de a se exprima pe sine, eliberându-se de povara acelor reziduuri inutile acumulate în exces (pentru a face loc altor amănunte si fantezii noi nouțe)…

Ce mi-ar plăcea mie să aflu ar fi care este ingredientul de bază, esențial, decisiv, în aceasta ecuație al cărei rezultat este capodopera, acceptată si validată de public. Este talentul (sau geniul) creatorului suficient pentru a scoate o operă de artă, indiferent de conținutul si calitatea amănuntelor si a fanteziilor folosit ca pretext? Sau nu? Woody Allen pare a fi capabil să obțină  (lejer) capodopere din aproape nimic, bunăoară din te-ai mira ce fantezii de-ale sale. Bine, în afara de geniu, omul dispune si de resurse considerabile care-i îngăduie să adauge ca ingredient o distribuție formidabilă. Omul a avut (ca tot omul) niște fantezii… si, când i-a venit bine, a făcut film din ele. Ca să joace rolul sfrijitului Woody, mustind de fantezii, omul l-a ales pe Javier Bardem (bună alegere)…  si nici în rest n-a fost mai puțin inspirat:

Javier Bardem as D-l Goe (Juan Antonio Gonzalo)

Scarlett Johansson as Marcela (Cristina)

Rebecca Hall as Mara (Vicky)

Penélope Cruz as Luminița (María Elena)

Eeee! Altceva. A rezultat un film super-tare, de care publicul s-a minunat. Dacă nu l-ai văzut ti-l recomand călduros. Super-bun. (Te aștept cu impresii).    

Întrebarea cheie rămâne aceasta: este sămânța succesului unei creații artistice plantată în chiar amănuntele/fanteziile pe care artistul le folosește ca pretext (si punct de plecare) în creația sa, sau nu? Ar putea Woody Allen să facă un film comparabil de tare cu talentul din dotare, cu amănuntele si fanteziile d-lui Goe, sau nu? Tu cum consideri? Poate n-ar strica să-i scriu si să-l întreb chiar pe Woody Allen cum consideră. Poate să-i propun chiar să facă un film despre viată d-lui Goe cu Russell Crowe si Dustin Hoffman în rolul principal (firește în variantele computerizate ale acestor actori, de la tinerețe până la bătrânețe)… Desigur că mi-as putea încerca norocul la casting pentru a juca eu însumi rolul respectiv. Nu mi-ar ieși așa de autentic si de glamorous ca lui Russell Crowe si Dustin Hoffman, dar orișicât.

Mi-ar plăcea desigur să-l ispitesc pe prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe să-si dea sincer cu părerea. Dacă o avea vreuna. Si dacă o vedea vreo legătură. Ceva a la vivat maieutica. 🙂

Fiecare dintre ilustrările în vorbe, rezultate din faptul că vreunii dintre martorii inocenți acceptă ispita de a cotrobăi prin propria memorie după astfel de detalii si fantezii, partajând-le cu „publicul” prin curajoase comentarii în proze scurte, ar fi un câștig în desfășurător. Mulțumesc așadar anticipat contributoriilor voluntari!     

Acțiunea filmului se petrece la Barcelona, la nici doi pași de Sabadell (pentru cine știe ce-i un Sabadell)  

Despre lucruri din cam aceeași gamă, strecurate din fanteziile cuiva într-un film, ne vorbește altcineva-aici-la: Decalog.

Update: Un prim observator care a simțit nevoia să gloseze pe marginea dilemelor epistemologice, propuse spre rezolvare maieutică pe Arca lui Goe, în acest articol, care nu este defel despre „Ingredientele unei opere de succes”, este nimeni altul decât entitatea Aldus (acest Gollum al blogosferei). Ii rămânem profund recunoscător pentru faptul că a preferat să prăvale analiza sa literară amplă, intitulată „Ingredientele unei opere de succes„, la d-ei pe blog (si nu aici)… Este si motivul pentru care i-am acordat un like la fața locului… alăturându-mă cititorilor săi obișnuiți… 🙂

Cred ca este acesta locul nimerit pentru a adaugă o foto-ghicitoare:

Oricine poate emite presupuneri, ipoteze, comentarii despre aceasta imagine si contextul din care a fost extrasă… Cei inventivi sunt invitați sa facă interpretări simbolice despre sensurile si/sau semnificațiile posibile ale acestui mic fragment de lume… Dezlegarea, cândva în viitor (AICI) …

23, 2023

Gioco Djokovic, Ole Nole, Advantage Djokovic, Spiel Djokovic, Allez Nole… Jeu, set, match, tournoi Novak Djokovic.

O nouă finală de Mare Șlem câștigată de același Novak Djokovic.  O nouă victorie la Roland Garros (2023) a vechiului Novak Djokovic. Dar să fie oare într-adevăr vorba despre același Novak? Sau nu? Impresia mea este că ne aflam cam pe la a treia sau a patra reîncarnare a lui Djokovic, a acestui Matrix reloaded, mereu rediviuvis. Si nu, nu-i vorba aici de faptul că nu te poți scălda de două ori în apa aceluiași râu si de „simpla” devenire care produce mereu câte un Nole mai experimentat, mai înțelept  si (vai) mai bătrân la fiecare nouă înfățișare… cu public. Nu pare posibil ca genul acesta, al unui lung sir de mici metamorfoze, să poată fi sursa acestei entității stranii numită simplu Novak Djokovic, care străbate erele si generațiile tenisului  ca un highlander, luptându-se dimineața cu  Federer si Nadal, la prânz cu Medvedev si Thiem, iar seara cu Alcaraz si Ruud. Nole a fost mereu mistuit de-al sau propriu vis, pe-al sau propriu rug s-a topit in flăcări, reînviind apoi luminos din cenușă ca pasarea Phoenix. Mereu același, mereu un altul, ne mai văzut.  Greu de ucis, persistent si persistent în a se reinventa… Si-au fost batalii legendare, dimineața, la prânz si seara… A venit timpul pentru războiul de noapte, în nocturnă, pe care Nole îl are de purtat cu el însuși. Va fi cu siguranță cel mai greu.   

Să câștige anul acesta toate cele patru turnee de mare șlem ar fi un vis frumos si o performanță amețitoare si amuțitoare… deși anul acesta presiunea nu mai e, pentru el, la fel de mare ca la precedentele ocazii, totuși, misiunea este aproape imposibilă chiar si pentru d-l Nole. Ar fi nevoie în ecuație si de un pic de miracol, de complicitatea universului si de sinergia minunilor, ca să se producă un asemenea eveniment, cu semnificații mult peste ce-am putea exprima noi aici în palide cuvinte. Cel mai probabil, în varianta laxă si confortabilă pentru d-l Univers, vor fi refolosite șabloane pre-existente, pentru astfel de scenarii, cele în care Novak Djokovic este lăsat să se descurce singur, cum o știi, cum o putea, pe cont propriu în poveste, că-i băiat mare. In acest context lucrurilor pot avea o evoluție dramatică, (descriptibilă cel mai bine în acord cu teoria catastrofelor & teoria haosului), cu rezultate (aparent) imprevizibile, cu o mare amplitudine a marjei de eroare. Vor exista momente critice, puncte limită si de inflexiune, îngustimi, strâmtori, ca a lui Magelan, prin care navigatorul Novak va trebui să se strecoare milimetric, dozându-și în marje mici eforturile, pașii, strategia. Cuantic vorbind există șanse pentru scenarii (catastrofe) care pot părea deosebite ca de la cer la pământ: fie să-i iasă figura, fie s-o rateze la mustață, fie să aibă un traseu cu performanțe extrem de modeste (…). Deși aceste trei catastrofe majore par a fi extrem de diferite una de alta, ca substanță, esență si amplitudine, în realitate acestea sunt de fapt foarte, foarte aproape una de alta, imbricate in haosul potențial, pentru a ilustra cum nu se poate mai bine butada „puțin de-i mai puțin, si câte lumi se pierd„. Novak Djokovic este acum foarte aproape, mai aproape decât oricând altcândva, de această performanță. Nole este un cub perfect. Rămânem în așteptare pentru a vedea dacă va ieși întreg din această provocare sau cu un colț sfărâmat… ca-n poezia lui Nichita.

De fapt lupta lui Nole nu este (după cum s-ar putea crede) pentru performanța de a ajunge la 25 de turnee de mare șlem  câștigate si pentru a depăși astfel si ultimul record pe care-l are de dovedit si de depășit (cel al Margaretei Court din 1970)… Nu, nici vorbă… Obiectivul lui Nole, si asta nu de ieri, de alaltăieri, ci hăt, încă de la început, de la facerea lumii, este unul mult mai mic si mai modest. Nole (în mare secret Polichnelle) si-ar dori ca măcar o dată în viață, ajuns în vreo finală de mare șlem, să existe, pe planeta de pământ, mai mulți oameni care să-si dorească victoria lui decât oameni care să-i dorească înfrângerea, ceea ce încă nu s-a întâmplat. Unele evaluări sugerează convergențe matematice bizare între acest deziderat si Marele Șlem cu numărul 25. Cei care țin si au tot ținut să scape de Djokovic, ar fi trebuit să realizeze că n-au scăpare… fără a-i da Cezarului ce e al Cezarului. Si pentru că aceștia nu realizează, vae victis.