Moto: „Trece timpul ca nebunul, si cu el mă trec si eu” (cântec popular)
După cum se spune despre limbajul de programare C++ că poate fi învățat doar dacă îl știi deja, tot așa de bine, ba încă si mai abitir, putem spune că nu poți întreprinde o călătorie temporală în trecut, decât dacă ai efectuat-o deja. Iar dacă ai fost deja in acea călătorie nu mai ai cum să o eviți nici dacă ai (mai) vrea. Ai vrea?
Nu mă refer desigur la acele calatorii temporale făcute împreună cu tot universul, când a da timpul înapoi echivalează cu întoarcerea întregului Univers într-o stare oarecare din „trecut”, acest gen de călătorie temporală foarte simplu si la îndemână oricui, fiind practicat de către fiecare din noi, oricând, oricum, si-n culcare si-n sculare după cum ni se „năzare” (când ni se năzărește). Nu insist căci este banal si de natura evidentei. Bunăoară acum, când suntem cu toții iarăși in acest același punct din spațiu-timp, care denota o stare, cea de acum, din nou, iarăși, după cum a mai denotat-o de infinitate nenumărabilă de ori pana acum, in acord cu dorințele infinite care au (tot) întors universul (pe dos) in acest punct (si pe noi odată cu el, nu)… prin care trecem iarăși, nepăsători, făcând pe niznaiul, ca si când nici usturoi n-am mâncat si nici gura nu ne miroase. Așadar să lăsăm pustiei acest gen de întoarcere in timp (înainte, înapoi si in orice alta direcție), pentru a ne referi cu un pic mai multa luare aminte la adevăratele calatorii temporale, si anume la cele făcute individual, in contra naturii si in ciuda universului (iar nu dimpreună cu acesta), de către o bucățică de materie din univers (tu de ex), extrasă din clipa si locul ei de acum si aici pentru a fi transferată abrupt, prin salt, hăt, aiurea, departe, altcând si-n alta parte, in dis-continuumul spațio-temporal. De exemplu de azi pe ieri (ceea ce de altminteri ar fi minunat mai ales ca ieri a fost duminică, iar azi, e luni). Ziceam că nu te poți întoarce de azi pe ieri decât dacă te-ai întors deja. Altminteri nu si nu. Să zicem ca folosind mașina timpului, un aparat de teleportare, puterea gândului, sau orice altceva, si te extragi pe tine (te) din clipa prezentă, de pe scaunul tău de la serviciu, sau de unde naiba te-oi afla, într-un loc care oricum nu-ti priește sau nu te satisface total (in tot cazul nu destul incat sa zici „clipă opreste-ti zborul”), si te-ai trezi, bine merci, ieri dimineață, pe strada ta, in fata casei tale. Ai intra frumos pe ușă si ai merge la bucătărie. Acolo ai avea surpriza sa te vezi pe tine pregătind micul dejun duminical… Te-ai uita la tine (cu drag?) si nu ti-ar veni să crezi, iar el, celălalt tu (cel de ieri, de acum) s-ar holba la tine nevenindu-i să-si creadă ochilor, văzând o dublură a sa în carne si oase, in casa lui, in bucătăria lui… zgâindu-se la soția lui… Dar stai nițel… chiar ești tu acolo? Parcă nu așa-ti amintești. Ieri pe când pregăteai micul tău dejun nu te-a vizitat nicio dublură, pentru că dacă te-ar fi vizitat ai fi ținut minte, ne având cum uita așa ceva. Dacă nu ai o astfel de amintire înseamnă că de fapt nu ești in vizită in trecutul tău (acolo unde ai intenționat să mergi prin teleportare spațio-temporală), ci Dumnezeu știe unde, la dracu-n praznic, într-un Univers paralel… Iar dacă-ti aduci aminte… e si mai grav… e posibil să fi nimerit într-o buclă spațio-temporala, in care o sa te învârtești indefinit pana la sfârșitul timpului. Sau nu? Sau cum? Rămâne de discutat… Mâine ne întoarcem tot aici si o luam de la capăt cu maieutica. Răzbim noi cumva. Si ne-om lămuri. Până una alta (câtă vreme Bau-Bau si Iosif stau izolați in viitor, unde au fost teleportați special pentru a reduce zgomotul de fond pe punte si în cală, până la limita liniștii de peșteră vastă), am putea să ne imaginam (în cate o compunere) cum anume ar putea decurge dimineața unei familii, care primește vizita (in)opinată a unuia dintre ei, din viitor, sau chiar a întregii familii. Ar trebui să mănânce înca de azi, (si) omleta de maine… Sau cum?…
(b)Arca lui goE 