(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 18 august 2013

Dor de Rogobete

Posted by Arca lui Goe pe august 18, 2013

Do you understand that?

Rogobete brânza-n bete
Lapte acru-n calimari
Chiu si vai in buzunari

Am ales la intamplare cateva comentarii ale logofatului „Rebeliunea Minerala” pe Arca lui Goe. Asa, din melancolie…

Rebeliunea minerală Ca şi TVR, Voiculescu merge cu curent politic alternativ, nu continu. Dar ar putea şi ca OTV, cu-ntrerupt.*

 

Rebeliunea minerală Ordinul de mărime se… execută, nu se discută.Dacă s-ar putea argumenta şi cu intuiţiile, Vedele s-ar academiza. Că-i unitate spaţiotemporală, că-i spiritualomaterială, cândva-cineva a mai spus în viitor că nu-i glumă cum gândim: n-om îndoi furculiţe cu mintea, dar timpul l-am îndoit după cum am gândit spaţiul. Aveam neuroni şi sinapse, dar fără curent – timpul şi spaţiul bălteau, stau, nu erau. (Reprezentările lor !) Ciclitatea diurnă – că, de, fiat lux ! – a inventat roata, Pământul tipsie şi timpul care se roteşte într-un eternell retour, care mergestă ciclic. De la săgeata giroscop a gândului analogic la discursivitatea logică, doar un epsilon de 0,00000000…. Menhirul, obeliscul şi timpul săgeată au ţâşnit din acelaşi gând. Punct-cerc-vector: ce curbură!*

 

Rebeliunea minerală …şi nici Gigi Becali nu se simte prea bine.*

 

Rebeliunea minerală (Dl.Goe Înscris în 2013/01/28 la 10:12 pm | In reply to Rebeliunea minerală. – @Rebeliunea Minerala – Sistemul d-voastra de pile si relatii ma pune in mare incurcatura. D-voastra prea stiti intotdeauna la cine sa apelati. As apela si eu la Proust ori macar la Solomon Marcus, dar nu stiu daca vreunul mai are timp de mine.) Ăla cu madlenele n-are, că l-a pierdut, “Timpul” dlui. Solomon Marcus s-a epuizat…*

 

Rebeliunea minerală Bergson s-o fi întrebat, cât timp trece de la un fel de timp la altfel de timp ?*
Rebeliunea minerală Şi totuşi, întunericul rămâne, câtă vreme continuumul mental al observatorului poate iluziona discursivitatea temporalităţii şi însăşi realitatea, în care, odată ce lungimile pot fi exprimate în unităţi de durată, (secunde, minute, ani şi parseci), nu mai poţi identifica nici ce-i una, nici cealălaltă. Ori, asta nu-nseamnă, că nu există nici una, ci, mai curând c-ar fi, ambele, altceva.*

 

Rebeliunea minerală Exemplu:
/ păRea că pRintRe nouRi s-a fost deschis o poaRtă / pRin caRe tRece albă Regina nopţii moaRtă/
Sugerând fonic scâRţîitul unei porţi , prin efectul onomatopeic al R-ului, Eminescu evită moda comparaţiilor nesugestive ale poeticii anterioare, materializând acustic o imagine fabuloasă.

*

 

Rebeliunea minerală Nici ştiinţa, nici filozofia, prin rigorile lor, nedovedind forţa intuiţiei poetice – sintagma “poezie filozofică” devoalându-şi ridicolul, în oglindă, ca “poezie…ştiinţifică” – nici una nu-i pot fi puse în cârcă lui Eminescu, fără a nu-l minimaliza – ceea ce nu i-a împiedicat pe foarte mulţi eminescologi involuntari, în efortul lor exagerat, să-l defăimeze. Când un poet ilustrează idei stabilite, nu mai este… pictor, ci zugrav. Şi nici descoperirea a noi idei nu intră-n sarcina poeziei, ci a unei viziuni, a unei construcţii de trăiri şi gândiri, care nici n-au mai fost şi nici nu sunt încă trăite şi gândite. Că ele pot constitui suport denotativ, e pre-text, şi contează prea puţin, sau deloc. Preoţii nu sunt sfinţi, dacă vorbesc despre Dumnezeu; nu despre ce-a vorbit l-a făcut pe Eminescu poet, ci cum a făcut rimele şi versurile să spună mai mult decât spun.*

 

Rebeliunea minerală Exemplul oglinzii duce la concluzia, că, odată curbat, nici timpul nu e ce se crede.*

 

Dl.Goe @Rebeliunea Minerală – As zice ca, in modul cel mai probabil, spaţiul include timpul. Timpul e (daca e sa fie ceva) tot spaţiu, asadar un detaliu care se curbeaza odata cu ansamblul in care este integrat (ah si d-voastra visati la tinerete fara batranete si viata fara de moarte). Desigur cu exceptia situatiilor in care ne referim nu la fizica, ci (strict) la poezie, caz in care timpul poate fi orice, dupa cum decid muzele care-l turmenteaza pe poet. Pacat ca poetii sunt mereu si mereu oameni (doar oameni), niciodata ingeri. Cred (fiind probabil in asentimentul d-voastra) ca un inger poet ar putea rezolva usor problema unificarii campurilor in fizica. Ingerii prozatori cheamandu-se ingineri.  si fiind o materie abundenta in Univers.*

 

Rebeliunea minerală Şi timpul se curbează, dacă spaţiul o face. Prin unitatea lor, o rază de curbură sau alta înseamnă un raport sau altul între ele: progres, indeterminare, distopie, atopie…*

 

Rebeliunea minerală În intuiţia poetică – limbajul poeziei – însuşi poetul este singur, fiindcă numai prin singularitatea şi originalitatea licenţelor îşi poate exprima inexprimabilul, fiecare croindu-şi propriul dicţionar metaforic. (Să fim clari: intuiţia verbală este semnificaţia fără semnificant – inexprimabilă, deci – realizată prin juxtapunerea a două cuvinte cel puţin contradictorii – în cazul oximoronului – sau ireductibile. Dar pot fi şi două idei. Pot fi chiar două culturi, dacă vrem s-avem percepţia revelaţiei.) Cum, zidit în inexprimabilitatea propriei intuiţii, să-l exprimi, judecându-l ? Abia întinderea operei dacă izbuteşte, prin inferenţele sale, să întreţese o finalitate, un “sens” cu nimic mai pipăibil decât oricare metaforă. Rarisimele cupluri, (Fraţii Grimm, Ilf şi Petrof etc.) nu pot constitui o dovadă că intuiţia este şi comunicare; metaforele ei nu intră în limbajul curent decât pe măsură ce gândirea comună avansează în direcţia semiozei revelate, restul aneantizându-se cu poetici şi poeţi cu tot. Poetul este ca un genist care are sau nu norocul să dezamorseze o bombă.
Întrebat cum şi de unde-şi agaţă metaforele, Nichita Stănescu spunea: dintre mine şi prietenii mei. Rămânea pe direcţia semiozei, prin relaţia vie cu ei şi, dintre aceşti oameni-cuvinte, extrăgea metafora, pe care i-o receptau, ei înşişi fiindu-le parte. Nichita a iubit oamenii cel puţin ca pe propria poezie.

*

 

Dl.Goe @Rebeliunea minerală “De unul singur, nici un poet n-a răzbit.” – Presupun ca-i din d-voastra. Foarte frumoasa zicere, concisa, percutanta, usor de inteles, de retinut, de asimilat. Ca o pastila de vitamina B12 pentru minte si inima. Totusi impresia mea este ca se poate coborî inca mai in adanc, spre lumina, cu o formula, care, desi n-are nici pe departe forta si frumusetea celei oferite de domnia voastra, este, in proza-ismul ei (vecin cu banalul), mai aproape de indiferentul adevar: “De unul singur, niciun poet nu-i poet”.P.S. Totusi afirmatia ca “de unul singur, niciun poet n-a răzbit”, considerata impreuna cu subiectul (sufletul autorului zicerii) si cu muzica ingramadita in cuvantul “răzbit”, musca nitel dintr-un meta-adevar potential… in directia dezinsingurarii poetului si poate in directia răzbirii…La urma urmei cat de singur este Viorel Padina in Univers-uri? Cat de mila va este de el?*

 

Posted in Aliorum Textuum | 21 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: